Aspecte Teoretice Si Practice In Cadrul Actiunii Civile
CUPRINS
INTRODUCERE
Lucrarea de față își propune să trateze și să concretizeze într-o oarecare măsură semnificația, modul cum se apelează la exercițiul acțiunii civile din prisma condițiilor de exercitare, făcând referire, de altfel, și la importanta semnificație a bunei-credințe ca principiu fundamental în cadrul procesului civil, atât în ceea ce privește exercitarea drepturilor procesuale, cât și în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor procesuale.
Acțiunea civilă constituie una dintre cele mai importante instituții în materie de drept procesual civil. Am ales să abordez această temă din punct de vedere al interesului pe care mi l-a creat datorită controverselor, atât în plan doctrinal internațional, cât și în doctrina românească, pe care aceasta le-a stârnit de-a lungul istoriei judiciare din punct de vedere al stabilirii înțelesurilor, semnificațiilor, naturii juridice, precum și a condițiilor sale de exercitare.
Literatura de specialitate definește acțiunea civilă ca fiind “mijlocul legal prin care o persoană cere instanței judecătorești, fie recunoașterea dreptului său, fie realizarea acestui drept, prin încetarea piedicilor puse în exercitarea sa de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare”. Într-o altă formulare, preluată din dreptul roman, acțiunea civilă a fost definită ca “dreptul de a urmări în justiție ceea ce ți se datorează”.
Definiții cu privire la acțiunea civilă au fost promovate și în literatura occidentală, cu titlu exemplificativ, în doctrina franceză acțiunea a fost definită drept o “putere acordată de lege care permite sesizarea justiției pentru valorificarea și sancționarea drepturilor” sau “o putere legală ce permite agenților publici sau particularilor să se adreseze justiției pentru a obține respectarea legii”.
Indiferent de definițiile care i s-au atribut, toate au scos în evidență esența acțiunii civile, în sensul că ea constituie un mijloc procedural consacrat de lege pentru apărarea drepturilor subiective.
O adevărată controversă, care subzistă încă din dreptul roman și până în dreptul contemporan, privește raportul dintre acțiune ca prerogativă legală și dreptul subiectiv dedus judecății. Astfel, în cadrul teoriei civiliste din dreptul roman, într-o primă concepție, s-a afirmat că acțiunea preexistă dreptului, pe când într-o atare concepție s-a afirmat că numai titularul dreptului subiectiv poate solicita protecție judiciară. În secolul al XIX-lea, în Germania apare noțiunea de “Klagerecht” sau dreptul la acțiune, care oferă anumite expllicații cu privire la autonomia dreptului la acțiune. În doctrina românească, încă din secolul al XIX-lea se sublinia faptul că dreptul subiectiv și acțiunea există mai înainte de cerere și că acțiunea există chiar dacă titularul dreptului subiectiv nu sesizează organele de jurisdicție.
O impresionantă concluzie a subliniat această controversă în literatura de specialitate: “Pentru știința procesului, separarea dreptului și a acțiunii a constituit un fenomen analog cu cel reprezentat în fizică de divizibilitatea atomului” (Eduardo J. Couture).
Noul Cod de procedură civilă constituie un pas important în ceea ce privește reglementarea acțiunii civile, oferindu-i acesteia pentru prima dată o definiție concretă în cadrul dispozițiilor art. 29, preluată după modelul codului francez. O importanță deosebită, care a influențat de asemenea reglementarea acțiunii civile, o constituie și principiul liberului acces la justiție recunoscut de Constituție oricărei persoane și care constă în facultatea sau posibilitatea acesteia de a sesiza instanța și de a solicita rezolvarea cauzei deduse judecății.
Revenind la structura de față a lucrării, în vederea întreprinderii unei cercetări relevate, am utilizat o metodologie parțial descriptivă și parțial analitică. Astfel, pentru a fundamenta subiectul, am colectat o serie de informații principale disponibile pe această temă. Mai mult decât atât, am efectuat o analiză corespunzătoare a dispozițiilor legale. Metodele folosite includ studiul bibliografic de documente, precum și analiza calitativă de documente.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI DREPTUL LA ACȚIUNE
SECȚIUNEA I
Conceptul de acțiune civilă și conceptul de drept la acțiune
Acțiunea civilă reprezintă una dintre cele mai importante instituții ale dreptului procesual civil, prin intermediul căreia se valorifică drepturile subiective civile, precum și alte interese ce se pot realiza doar pe calea justiției. Ea constituie un mijloc procesual care întreține și justifică întreaga activitate a instanțelor sesizate cu o pretenție.
Noul Cod de procedură civilă definește acțiunea civilă în art. 29 ca fiind “ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”.
Prin urmare, acțiunea civilă cuprinde mijloacele procesuale pe care legea le oferă în vederea protejării drepturilor subiective civile și a altor situații juridice, mijloace ce reprezintă forme de manifestare a acțiunii civile. Acțiunea este uniformă, astfel că, indiferent de dreptul care se valorifică, ea cuprinde aceleași mijloace procesuale, însă, în situația în care se exercită, ea este influențată de dreptul subiectiv sau de situația juridică protejată de lege și dobândește din natura și caracteristicile acestora. În momentul în care se apelează la acțiune, aceasta se individualizează, devine proces.
Deși acțiunea civilă este uniformă, adică cuprinde aceleași mijloace procesuale și deci nu se poate vorbi de acțiuni diferite, termenul de “acțiune” este folosit în mai multe accepțiuni în limbajul juridic, astfel, în doctrină și în jurisprudență se vorbește de o clarificare a acțiunilor, întrucât noțiunea de “acțiune” este folosită în practică ca sinonim pentru cererea de chemare în judecată, deși cererea de chemare în judecată nu reprezintă nimic altceva decât una dintre formele de manifestare a acțiunii, mai precis aceea prin care se declanșează procesul civil, fiind actul de învestire al instanței. Însă, din definiția oferită de Noul Cod de procedură civilă, rezultă cu desăvârșire, faptul că acțiunea trebuie delimitată, atât din punct de vedere al raportului cu dreptul subiectiv, cât și în raport cu cererea de chemare în judecată.
Acțiunea civilă, din punct de vedere al conceperii sale drept un sistem de mijloace instituite pentru protecția dreptului subiectiv, nu se poate confunda cu dreptul subiectiv civil, deși cele două se află în strânsă legătură, între acestea există deosebiri în ceea ce privesc condițiile de existență, condițiile de exercițiu și obiectul lor. Dreptul subiectiv și acțiunea există înainte de cerere, iar acțiunea, ca un ansamblu de mijloace procesuale organizate de lege, există chiar dacă nu sunt sesizate organele de justiție.
Dreptul la acțiune reprezintă punctul de legătură dintre dreptul subiectiv și acțiune, mai precis acel element care oferă posibilitatea titularului său să recurgă la forța de constrângere a statului atunci când este nevoie. După cum este precizat și în doctrină, “dreptul la acțiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv civil, o garanție a realizării sale” sau în alți termeni “acea putere, intrinsecă și specifică dreptului subiectiv, în virtutea căreia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat, la constrângerea de stat”. Astfel, dreptul la acțiune constituie, în primul rând, o modalitate de exercitare a acțiunii civile, subiectul care are dreptul la ordinea juridică poate să-și impună acest drept pe calea acțiunii civile, iar în situația în care legea permite ca acțiunea să fie pornită de o altă persoană sau organ decât titularul dreptului, dreptul la acțiune rezultă din lege.
Potrivit acestei concepții rezultă faptul că dreptul subiectiv civil cuprinde dreptul subiectului activ de a avea o anumită conduită în limitele stabilite de lege, dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare și dreptul subiectului activ de a recurge la acțiune. La rândul său, dreptul la acțiune cuprinde o serie de alte drepturi, precum dreptul de a sesiza instanța, dreptul de a solicita probe, dreptul de a obține condamnarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dreptul de a obține executarea silită. Prescripția afectează numai dreptul de a obține condamnarea pârâtului ori dreptul de a obține executarea silită a unei hotărâri, fiind posibilă exercitarea celorlalte componente chiar dacă termenul de prescripție a expirat.
Dreptul la acțiune este un drept subiectiv, autonom de dreptul substanțial, convențional și constituțional, un drept fundamental.
Dreptul la acțiune se naște în momentul încălcării dreptului subiectiv, însă, pentru punerea în mișcare a formelor procedurale ce alcătuiesc acțiunea, pe lângă interesul de a acționa, trebuie să existe și voința de a acționa a celui care se pretinde titularul dreptului, ori a altei persoane sau organ căruia legea îi recunoaște acest drept.
SECȚIUNEA II
Corelația dintre acțiunea civilă, dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune
Analizând aspectele prezentate mai sus, rezultă faptul că în ceea ce privește acțiunea civilă raportată la dreptul subiectiv civil valorificat prin intermediul său, aceasta nu se poate suprapune dreptului subiectiv civil, constituind un mijloc legal de apărare, având de asemenea capacitatea de a proteja și anumite situații juridice a căror realizare pe calea justiției este obligatorie. Atunci când sunt întrunite condițiile pentru exercitarea acțiunii și este pusă în mișcare, ea se individualizează, se concretizează, iar într-o asemenea ipoteză dreptul subiectiv apare, de regulă, ca un fundament al acțiunii și unul dintre factorii ei configuratori. Dreptul subiectiv civil nu se poate confunda cu acțiunea civilă datorită deosebirilor privind condițiile de existență ale acestora, condițiile de exercițiu și obiectul lor.
Profesorul univ. emerit dr. Ion Deleanu afirma în lucrarea sa intitulată Tratat de procedură civilă – Vol. 1 că “nu există drepturi subiective fără acțiune, numai că acțiunea nu se prezintă totdeauna în plenitudine ori nu se prezintă totdeauna în aceeași formă”. Astfel, pornind de la această ipoteză, se vor face distincții în cazul creanțelor naturale, care scapă oricărei acțiuni în justiție, în cazul drepturilor afectate de un termen sau de o condiție suspensivă, care sunt lipsite numai temporar de acțiunea ce le corespunde, în ceea ce privește drepturile prescriptibile extinctive, în sensul că acestea nu sunt lipsite de acțiune civilă, ci că nu o mai în integralitatea sa, precum și în situația procurorului care nu poate exercita acțiunea având la bază un drept subiectiv propriu acestei autorități, ci în temeiul atribuțiilor conferite de lege.
Dreptul subiectiv civil, în conținutul căruia intră numai dreptul la acțiune, nu și acțiunea, nu se identifică cu aceasta, după cum acțiunea nu se identifică cu dreptul la acțiune. Elementul de legătură dintre acțiune și dreptul subiectiv civil îl constituie dreptul la acțiune.
Totodată, deși dreptul la acțiune se află în strânsă legătură cu acțiunea civilă și cu dreptul subiectiv civil acestea sunt noțiuni distincte, astfel, pe de-o parte, raportat la acțiunea civilă, dreptul la acțiune constituie prerogativa de a pune în mișcare mijloacele procesuale care compun acțiunea civilă, iar pe de altă parte, “dreptul la acțiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv civil, o garanție a realizării sale”.
Dreptul la acțiune se include în categoria drepturilor potestative, astfel titularul unui asemenea drept poate influența situații juridice preexistente printr-o activitate proprie unilaterală, respectiv prin introducerea cererii de chemare în judecată, implicând pe pârât la raporturi de dependență procesuală de la care acesta nu se poate sustrage.
SECȚIUNEA III
Elementele acțiunii civile
Acțiunea civilă, definită în Noul Cod de procedură civilă ca fiind un ansamblu de mijloace procesuale, presupune existența următoarelor trei elemente: părți, obiect și cauză, specifice atât acțiunii, cât și oricărei forme procesuale care intră în conținutul acesteia.
Părțile acțiunii civile sunt reprezentate de persoane fizice sau juridice între care există un litigiu cu privire la un drept subiectiv civil sau la o situație juridică, în care cel puțin una dintre persoane este cea care are drept interes protejarea dreptului subiectiv, care de regulă este titularul dreptului, și o alta despre care se pretinde că l-a împiedicat pe titular în exercițiul normal al dreptului subiectiv civil. Prin urmare, în momentul exercitării acțiunii civile este necesară existența a cel puțin două persoane: una care pretinde și una care se opune, contestă această pretenție.
Sunt părți în procesul civil persoanele între care există raportul juridic dedus judecății, și nu între reprezentanții lor, legali sau convenționali, care stau doar fizic în proces. De asemenea, au calitate de părți și persoanele sau organele cărora legiuitorul le-a recunoscut calitate procesuală activă sau pasivă, chiar dacă acestea nu fac parte din raportul juridic dedus judecății.
Calitatea de părți în proces a persoanelor este dobândită odată cu declanșarea acțiunii civile, și este una generică, întrucât în diferitele mijloace procesuale ele capătă denumiri particulare, astfel, întâlnim: reclamant și pârât în cererea de chemare în judecată, apelant și intimat în apel, recurent și intimat în recurs, creditor și debitor în faza executării silite etc.
Obiectul acțiunii civile constă în protejarea dreptului subiectiv civil sau a unei alte situații juridice pentru a cărei realizare pe calea justiției este obligatorie, după cum rezultă și din definiția acțiunii civile prevăzută la art. 29 NCPC, și se concretizează în raport cu elementul procesual folosit, spre exemplu: în cadrul cererii de chemare în judecată obiectul îl reprezintă pretenția concretă a reclamantului, în cadrul căilor de atac obiectul constă în schimbarea, anularea sau casarea hotărârii care se atacă, în cadrul excepțiilor procesuale obiectul constă în excepțiile de fond sau de procedură, în cazul măsurilor asigurătorii obiectul constă în indisponibilizarea și conservarea unor bunuri pentru e se evita înstrăinarea sau distrugerea acestora ori diminuarea activului patrimonial al debitorului etc.
Obiectul trebuie să fie licit și posibil, precum și determinat. Determinarea obiectului acțiunii prezintă importanță din punct de vedere procedural, în sensul că în situația admiterii acțiunii acest obiect va figura în dispozitivul hotărârii și determinarea lui va înlesni executarea silită a acestuia. Pe de altă parte, întinderea și efectele lucrului judecat sunt în funcție și de obiectul acțiunii.
Cauza acțiunii civile reprezintă scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau se apără, ce trebuie căutat în complexul de circumstanțe care determină și întrețin voința părții interesate de a reclama sau de a apăra și de a stărui în ceea ce reclamă ori în ceea ce contestă.
Este necesar de precizat că există o delimitare între cauza acțiunii și cauza cererii de chemare în judecată, aceasta din urmă constituind temeiul juridic al cererii, fundamentul raportului litigios.
Cauza trebuie să fie licită, interesul său nu trebuie să contravină ordinii politice, economice sau sociale.
Elementele acțiunii civile prezintă importanța juridică sub aspectul existenței autorității de lucru judecat, în sensul prezentat de dispozițiile art. 431 NCPC, potrivit căruia “nimeni nu poate fi chemat în aceeași judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”, a litispendenței, în sensul prezentat de dispozițiile art. 138 NCPC, potrivit căruia „nimeni nu poate fi chemat în aceeași judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe competente sau chiar înaintea aceleiași instanțe, prin cereri distincte” sau a conexității, în sensul prezentat de dispozițiile art. 139 NCPC, care stabilesc că „pentru asigurarea unei bune judecăți, în primă instanță este posibilă conexarea mai multor procese în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură”.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE DE EXERCITARE A ACȚIUNII CIVILE
SECȚIUNEA I
Precizări prealabile. Teorii privind condițiile de exercitare a acțiunii civile.
Acțiunea civilă reprezintă una dintre cele mai importante instituții ale dreptului procesual civil, motiv pentru care determinarea semnificațiilor, resorturilor, a condițiilor de exercitare ale acesteia au format obiectul unor îndelungate și accentuate dispute doctrinare. Apariția Noul Cod de procedură civilă constituie un pas important în ceea ce privește reglementarea acțiunii civile. În primul rând, Noul Cod oferă o definiție concretă a acțiunii civile, astfel potrivit dispozițiilor art. 29 “acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces”, definiție inspirată de legiuitor după modelul codului francez.
Legislația procesuală română stabilește patru condiții care se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată exercita acțiunea civilă, enunțate în art. 32 NCPC, și anume: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și justificarea unui interes.
Am considerat că analiza condițiilor enumerate mai sus trebuie pornită de la principiul liberului acces la justiție, astfel, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituția României “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”, plenitudinea dreptului de a acționa în justiție fiind sugestiv accentuată de legiuitor.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară reia aceste principii și le transpune în cadrul art. 6 alin. (1): “orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil”, respectiv alin. (2) care prevede că “accesul la justiție nu poate fi îngrădit”.
Principiul liberului acces la justiție este stabilit și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin art. 6 “Dreptul la un proces echitabil”: “orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (…)”, cu precizarea că se prevede în Constituția României că legiuitorul român are legitimarea constituțională de a stabili competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată, care implică anumite criterii denumite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și de Curtea Constituțională drept limitări sau condiționări, permise numai în ipoteza în care prin acestea nu este atinsă însăși substanța dreptului.
În altă ordine de idei, lipsa garantării liberului acces la justiție ar conduce la faptul ca însăși ideea de drept subiectiv să fie constituită ca o simplă facultate legală, lipsită de garanții corespunzătoare. Deși acțiunea civilă nu reprezintă singura garanție juridică a drepturilor subiective, ea constituie fără îndoială principalul mijloc de ocrotire a unor asemenea drepturi și în general de protejare a ordinii publice.
În urma celor prezentate, voi analiza pe scurt fiecare condiție de exercitare a acțiunii în parte în parte, urmând a le dezvolta în subcapitolele ce urmează.
Astfel, cu privire la capacitatea procesuală, acțiunea judiciară nu poate fi întreținută de persoane care nu se bucură de această aptitudine de a sta în judecată. Doctrina occidentală se raportează la dreptul de a sta în judecată doar din punct de vedere al capacității de exercițiu, însă Noul Cod de procedură civilă face referire, în termeni expreși, atât la capacitatea procesuală de folosință, cât și la cea de exercițiu.
În ceea ce privește calitatea procesuală a constituit una dintre cele mai controversate condiții ale acțiunii civile, mai ales din punct de vedere al determinării și semnificației conținutului acesteia. Ca o primă accepțiune, prin calitate se desemnează modul de participare al părților în proces; într-o altă accepțiune, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea juridiciară, determinarea calității procesuale sau legitimafrea procesuală, sens care interesează în cadrul prezentei lucrări.
Unii autori ai doctrinei au statuat că noțiunea de calitate procesuală se va avea în considerare din punct de vedere al existenței unei identități între persoana reclamantului și persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus judecății, precum și în ceea ce privește condiția unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial. Dintr-un alt punct de vedere, îndreptățirea de a fi parte în proces ar aparține doar titularilor drepturilor și obligațiilor ce constituie obiectul raportului de drept material.
În jurisprudența română, într-o decizie de speță, fosta instanță supremă a hotărât că în orice acțiune în justiție, instanța are obligația de a verifica calitatea părților, luând în considerare că raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății.
În ceea ce privește legitimarea procesuală, aceasta poate fi atât activă, cât și pasivă. Cunoscutul procedurist Dumitru Radu remarca că prin noțiunea de calitate juridică procesuală se înțelege atât îndreptățirea unei persoane de a reclama în justiție, precum și obligația unei alte persoane de a răspunde cu privire la pretențiile ridicate împotriva sa. Legitimarea procesuală reprezintă o condiție care se cere a fi îndeplinită în orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia, astfel, se poate afirma că aceasta nu trebuie să se raporteze în principal la raportul juridic dedus judecății, ci la dreptul de a reclama în justiție și la obligația de a răspunde pretențiilor formulate prin actul de învestire al instanței. Pe de altă parte, legitimarea procesuală nu se poate confunda cu condiția capacității procesuale, întrucât prima se determină in concreto, potrivit justificării puterii de a fi parte în proces, pe când cea de-a doua se determină în general, potrivit dreptului comun.
Cu privire la afirmarea unui drept, față de vechea reglementare, care se referea la cei care “pretind un drept asupra unei alte persoane”, Noul Cod vine cu o reglementare mai sugestivă, aceea de formulare a unei pretenții. Astfel, pentru ca reclamantul să poată exercita acțiunea civilă, este necesar ca el să afirme o pretenție sau o situație juridică care se bucură de protecție juridică, activitatea celorlalte părți urmând a viza pretenția deja formulată.
Justificarea unui interes este ultima condiție de exercitare a acțiunii civile și reprezintă folosul practic, imediat, pe care o parte îl are pentru justificarea punerii în mișcare a procedurii judiciare și întreținerea acestuia până în momentul pronunțării unei hotărâri irevocabile.
În literatura de specialitate s-a arătat că aceste condiții generale de exercitare a acțiunii civile constituie în același timp și condițiile ce se cer a fi întrunite pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte în proces. Într-o altă concepție s-a susținut că nu există suprapunere perfectă între condițiile ce se cer pentru a fi parte în proces și condițiile privind exercitarea acțiunii civile, ci doar unele dintre condițiile prevăzute pentru a fi parte în proces sunt necesare și pentru exercitarea acțiunii civile.
Condițiile de exercitare a acțiunii civile trebuie îndeplinite atât la momentul declanșării acțiunii civile prin sesizarea instanței cu cererea de chemare în judecată, cât și la momnetul punerii în mișcare a oricăreia dintre formele procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile, iar, în mod expres, legea prevede că aceste condiții se cer a fi îndeplinite și în cazul apărărilor (atât de fond, cât și de procedură).
Fiecare dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile este analizată distinct de Noul Cod de procedură civilă, astfel capacitatea procesuală este prevăzută în cadrul dispozițiilor art. 56-58, calitatea procesuală în cadrul art. 36-39, aspecte privind pretenția se regăsesc în cuprinsul art. 34-35, iar în ceea ce privește interesul, în art. 33.
SECȚIUNEA II
Capacitatea procesuală
Capacitatea procesuală (legitimatio ad processum) reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile, mai precis, aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, precum și aptitudinea de a-și valorifica singură drepturile procesuale și de a-și îndeplini obligațiile procedurale, de a sta în judecată.
Noul Cod de procedură civilă vizează ambele forme ale capacității procesuale: capacitatea procesuală de folosință – art. 56 și capacitatea procesuală de exercițiu – art. 57.
2.1 Capacitatea procesuală de folosință
Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Noul Cod de procedură civilă stabilește că poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile, precum și asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă acestea sunt constituite potrivit legii.
Capacitatea de folosință a persoanelor fizice începe la naștere și încetează prin moartea lor, nicio persoană neputând fi lipsită total de această capacitate, cu excepția cazurilor și condițiilor expres prevăzute de lege, unde este posibilă limitarea sa.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosință se dobândește, de principiu, de la data înregistrării, iar în situația în care persoana juridică nu este supusă înregistrării, de la data actului de înființare, de la data autorizării de constituire sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe impuse de lege potrivit art. 205 alin. (1) și (2) NCC. Capacitatea de folosință se termină odată cu încetarea persoanei juridice, în oricare dintre următoarele modalități, respectiv prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare (situație în care persoana juridică încetează la data încheierii operațiunilor de lichidare) sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.
Persoana juridică, din punct de vedere al conținutului capacității sale de folosință, poate avea orice drepturi și obligații civile, mai puțin cele care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei juridice. Însă, prin excepție, în ceea ce privește conținutul capacității de folosință a persoanei juridice fără scop lucrativ, aceasta nu va putea avea decât acele drepturi civile și își va putea asuma prin acte juridice doar acele obligații civile necesare realizării scopului său stabilit prin lege, actul constitutiv sau statut.
Mijlocul procesual de invocare a lipsei acestei condiții a acțiunii civile îl constituie excepția lipsei capacității procesuale de folosință, o excepție de fond, absolută și peremptorie. Art. 56 alin. (3) NCPC stabilește că actele de procedură făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolute. Aceeași sancțiune ce se aplică și în cazul actelor de procedură făcute în contradictoriu cu o persoană fără capacitate de folosință. De altfel, această excepție poate fi ridicată în orice etapă a procesului.
2.2 Capacitatea procesuală de exercițiu
Capacitatea procesuală de exercițiu reprezintă o condiție de promovare și exercitare a acțiunii civile. Noul Cod civil definește capacitatea de exercițiu ca fiind “aptitudinea unei persoane de a încheia singură acte juridice civile”. Mai precis, capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a-l valorifica singură în justiție, exercitând personal și îndeplinind, tot astfel, obligațiile procesuale. Altfel spus, potrivit art. 57 alin (1) NCPC, capacitatea procesuală de exercițiu reprezintă capacitatea unei persoane de a sta în judecată.
Capacitatea procesuală de exercițiu se întemeiază în baza capacității de folosință, astfel, persoana care nu deține capacitate de folosință nu are nici capacitate de exercițiu.
În ceea ce privește capacitatea de exercițiu a persoanelor fizice, acestea dobândesc capacitate de exercițiu deplină la împlinirea vârstei de 18 ani și, unde legea prevede, chiar anterior împlinirii acestei vârste, cum este cazul minorului de 16 ani care se căsătorește și ca efect al căsătoriei dobândește capacitate deplină de exercițiu. De asemenea, legea prevede și o capacitate de exercițiu anticipată, în sensul că instanța de tutelă, pentru motive temeinice, poate recunoaște minorului de 16 ani capacitate deplină de exercițiu, situație în care vor fi ascultați și părinții sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.
Capacitatea deplină de exercițiu încetează, după caz, definitiv sau temporar, în următoarele situații: prin deces, prin punere sub interdicție judecătorească sau în situația anulării căsătoriei care intervine înainte ca minorul să fi împlinit vârsta de 18 ani, dacă a fost de rea-credință la încheierea căsătoriei.
În cazurile și condițiile prevăzute de lege, o persoană poate fi lipsită total de capacitate de exercițiu, cum este situația minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani și a interzișilor judecătorești, ori poate să aibă numai o capacitate de exercițiu restrânsă, în situația minorilor cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani.
În cazul acestor persoane care nu au capacitate deplină de exercițiu, legea le conferă posibilitatea de a sta în judecată prin intermediul unei alte persoane. Astfel, potrivit art. 57 alin. (2) NCPC “partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau, după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare”.
Reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu, respectiv în situația minorilor sub vârsta de 14 ani și a persoanelor puse sub interdicție judecătorească prin hotărâre definitive; nu sunt părți în proces și nu vor fi citați personal.
În cazul minorilor funcționează reprezentarea legală în conformitate cu dispozițiile Noului Cod civil, aceștia putând fi reprezentați de către părinții lor, iar în lipsa acestora de către tutorele desemnat de către instanța de tutelă. Tutorele îl poate reprezenta pe minor în actele juridice doar până la împlinirea vârstei de 14 ani.
În cazul persoanelor aflate sub interdicție judecătorească, prin hotărâre definitivă, acestea vor putea fi reprezentate de tutorele desemnat de persoana sau autoritatea competentă.
Legea consacră principiul potrivit căruia persoanele își pot exercita drepturile procedurale “în nume propriu sau prin reprezentant”. Această regulă este tradițională în dreptul procesual român. Totuși, remarcăm că legea permite și derogări de la această regulă, cea mai semnificativă derogare pe care o induce Codul de procedură civilă fiind cea statuată în art. 13 alin. (2), text conform căruia, în principiu, în recurs “cererile și concluziile părților nu pot fi formulate și susținute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic (…)”.
Asistarea intervine în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, care se bucură de capacitate de exercițiu restrânsă. Aceștia vor fi citați și vor putea sta personal în proces, dar asistați de ocrotitorul lor legal, care va fi citat și va semna toate actele alături de minor. În cazul în care minorul urmează a face acte de dispoziție, pe lângă asistare, este necesară și autorizarea instanței de tutelă, în vederea încheierii valabile a actului de dispoziție.
O problemă importantă care a născut controverse în doctrina mai veche și care este de actualitate în prezent este aceea dacă se cere necesitatea asistării minorului de către ocrotitorii săi legali și după promovarea acțiunii, întrucât activitatea procesuală prezintă un caracter complex, ce constă în realizarea unor acte succesive, începând de la promovarea acțiunii și până la desăvârșirea executării silite. Majoritatea doctrinei a considerat că minorul având capacitate de exercițiu restrânsă va trebui ca, pe lângă încuviințarea prealabilă data pentru introducerea acțiunii, să fie asistat în tot cursul procesului de către ocrotitorii săi legali. Astfel, s-a considerat că “în interesul minorului, încuviințarea trebuie să se dea pentru fiecare act procesual în parte, fiecare din aceste acte urmând a fi considerat un act juridic aparte, în sensul art. 9 din Decretul nr. 31/1954”.
În situația în care, pe parcursul procesului, minorul împlinește vârsta de 14 ani, asistarea preia locul reprezentarii legale. Legea prevede că în litigiile ce privesc munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori profesia minorului care a împlinit vârsta de 15 ani, se va cita numai minorul personal și tot el va efectua exclusive actele de procedură, în conformitate cu prevederile art. 42 Noul Cod civil. O situație similară o constituie și cazul minorului care se căsătorește după împlinirea vârstei de 16 ani, însă în această situație minorul dobândește, prin efectul căsătoriei, capacitate de exercițiu deplină cu toate consecințele juridice ce decurg din aceasta.
Autorizarea se referă la acele împrejurări în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu sau minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă și ocrotitorul legal care îl asistă, urmează să efectueze acte de dispoziție, precum renunțarea la drept, tranzacția, achiesarea, și presupune autorizarea specială a acestor acte de către organul competent, respectiv instanța de tutelă.
Curatela specială este reglementată prin dispozițiile art. 58 NCPC care prevăd condițiile în care se poate dispune de către instanță desemnarea unui curator special. Aceasta intervine în anumite situații excepționale pe care le voi detalia în cele ce urmează.
Desemnarea curatorului special se poate dispune în situația persoanei fizice lipsite de capacitate de exercițiu care nu are un reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei; legea nu definește urgența. Numirea curatorului special se face numai la cererea părții interesate, care are obligația de a indica circumstanțele ce justifică starea de urgență.
Un alt caz de numire a curatorului special îl constituie existența unui conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat.
În cazul persoanelor juridice ori a asociațiilor, societăți sau alte entități fără personalitate juridică, constituite conform legii, chemate să stea în judecată, care nu au un reprezentant legal, se va numi un curator special. De precizat este faptul că numirea se va dispune de către instanță fără să fie necesară formularea unei cereri din partea persoanei interesate.
Legea reglementează și cazul în care instanța dispune realizarea citării părții prin publicitate, situație în care instanța va desemna un curator dintre avocații baroului pentru a reprezenta interesele pârâtului astfel citat potrivit art. 167 alin. (3) NCPC.
Curatorul special este desemnat de către instanța învestită cu soluționarea cauzei în momentul în care devine incidentă una dintre situațiile enumerate mai sus și este unul dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească, având toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal. Acesta este numit doar în mod provizoriu, până la desemnarea unui reprezentant legal, moment la care sarcinile sale încetează.
Prin încheiere executorie instanța va fixa o renumerație provizorie a curatorului, care va putea fi majorată luând în considerare activitatea desfășurată, la cererea curatorului, odată cu încetarea calității sale.
În ceea ce privește capacitatea de exercițiu a persoanelor juridice, Noul Cod civil stabilește că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile procesuale prin intermediul organelor sale de administrate – reprezentanții legali, în limita puterilor ce le-au fost conferite, de la data constituirii. Reprezentanții legali ai persoanei juridice pot fi “persoanele fizice sau juridice, care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze în raporturile cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice” potrivit art. 209 alin. (2) NCC.
De reținut este faptul că asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică pot sta în judecată, atât ca reclamante, cât și ca pârâte, dacă sunt constituite conform legii. În situația în care o persoană juridică sau o entitate din cele enumerate mai sus, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant, instanța va numi un curator special dintre avocații anume desemnați în acest scop de barou, în conformitate cu prevederile art. 58 alin. (1) NCPC.
Noul Cod de procedură civilă prevede în cuprinsul art. 57 alin. (3) că sunt anulabile actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale. Însă nulitatea nu intervine automat, ci potrivit alin. (5) al aceluiași articol, instanța va acorda un termen pentru acoperirea lipsurilor, reprezentantul sau ocrotitorul legal putând confirma toate sau numai o parte din actele îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procedurale. Dacă însă lipsurile nu se împlinesc în termenul acordat de instanță, actul se va anula. Mijlocul procesual de invocare a lipsei acestei condiții îl constituie excepția lipsei capacității procesuale de exercițiu, excepție de fond, absolută și mixtă (începe printr-un efect dilatoriu și tinde spre un efect peremptoriu), care se poate invoca în orice stare a pricinii de către persoana interesată.
SECȚIUNEA III
Calitatea procesuală
Potrivit doctrinei, conceptul de “calitate procesuală” presupune cerința existenței unei identități între persoana reclamantului și persoana titulară a dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și condiția unei identități între persoana chemată în judecată (pârâtul) și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial (calitate procesuală pasivă). Într-o altă concepție, sunt îndreptățiți a fi părți în proces numai titularii drepturilor și obligațiilor ce formează obiectul raportului de drept material.
În jurisprudența română, într-o decizie de speță, instanța supremă a decis că “în orice acțiune în justiție, instanța este obligată să verifice calitatea părților, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății”. Într-o altă soluție s-a statuat că “legitimarea procesuală a reclamantei nu este conferită exclusiv de calitatea sa de parte, respectiv de cumpărător, în contractele de vânzare – cumpărare, acțiuni evocate prin acțiunea introductivă, întrucât raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, ca și din existența unei legături de conexitate cu un astfel de raport”.
Noul Cod de procedură civilă reglementează prin dispozițiile art. 36 calitatea procesuală și stabilește ca aceasta rezultă din identitatea dintre părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății, existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituind o chestiune de fond. Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în abstract, arătând dacă poți sta sau nu în orice proces civil, calitatea procesuală se determină în raport cu litigiul concret care se judecă și presupune îndreptățirea de a sta într-un anumit proces.
Cu privire la legitimarea procesuală, se poate constata că aceasta se determină în funcție de împrejurările de fapt și de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Astfel, se impune o delimitare între legitimarea procesuală ordinară și cea extraordinară.
Legitimarea procesuală ordinară presupune justificarea legimității procesuale în baza acelor împrejurări de fapt din care rezultă pretinsa încălcare a dreptului subiectiv, precum și împrejurările potrivit cărora reclamantul se consideră îndreptățit să exercite o acțiune împotriva pârâtului, pe care le expune în cererea de chemare în judecată și prin care pretinde încălcarea unui drept sau interes.
Reclamantul, fiind cel care declanșează procesul civil, îi incumbă acestuia obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă a sa, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului, prin indicarea obiectului cererii și a motivelor de de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția sa. Ulterior, instanța sesizată trebuie să verifice ex officio îndeplinirea condiției calității procesuale, cu precizarea că această verificare nu privește existența înseși a dreptului și a obligației calitații procesuale care intră în conținutul raportului juridic dedus judecății.
Ca o concluzie, legitimarea procesuală reprezintă o condiție ce se cere a fi îndeplinită în orice proces civil. Aceasta nu trebuie să se raporteze, principial, la raportul juridic dedus judecății, ci la dreptul de a reclama în justiție și la obligația de a răspunde la pretențiile formulate prin actul de învestire a instanței.
Din punct de vedere al legitimității procesuale extraordinare, se are în vedere faptul că legitimarea procesuală activă este recunoscută, în cazurile și în condițiile prevăzute exclusiv prin lege, instituțiilor sau autorităților, chiar persoanelor fizice, care pot introduce cereri sau pot formula apărări fără a justifica un interes personal, acționând pentru apărarea drepturilor sau a intereselor legitimeale altor persoane aflat în situații speciale ori, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Noul Cod civil prevede, în cazul acțiunii oblice, că interesul nu îi este personal celui care exercită acțiunea, ci debitorului acestuia, și, deși, creditorul justifică un interes, acesta nu este direct: “creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite”.
De altfel, calitatea procesuală activă le este recunoscută și instituțiilor de ocrotire, situații în care interesul lor este personal, dar aparține minorului ori, după caz, incapabilului. Astfel, se au în vedere dispozițiile art. 111 NCC cu privire la sesizarea instanței de tutelă în vederea deschiderii tutelei, dispozițiile art. 155 NCC privind plângerea împotriva tutorelui, art. 165 care stabilește persoanele care pot cere punerea sub interdicție, dispozițiile art. 177 NCC cu privire la ridicarea interdicției judecătorești, art. 182 privind procedura de instituire a curatelei, dispozițiile art. 403 NCC privind modificarea măsurilor luate cu privire la copil ori situația art. 508 NCC care are în vedere condițiile decăderii din exercițiul drepturilor părintești.
Noul Cod de procedură civilă recunoaște și procurorului dreptul de a porni orice acșiune civilă, dacă apreciază necesitatea acesteia pentru apărarea drepturilor și a intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Instituțiile de ocrotire și procurorul urmăresc astfel realizarea unui interes general, care se va răsfrânge numai asupra persoanei în favoarea căreia s-a acționat.
Cazurile de legitimitate procesuală extraordinară sunt recunoscute și de anumite legi, cum ar fi Legea nr. 554/2004 actualizată 2014 a contenciosului administrativ, care acordă, în mod expres, legitimitate procesuală și Ministerului Public, Avocatului Poporului, prefectului, Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, precum și oricărui subiect de drept public; Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, actualizată 2015, care afirmă că “titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acțiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturile protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat”.
Interesul și calitatea procesuală sunt două condiții distincte pentru exercitarea dreptului la acțiune, fapt ce rezultă cu claritate și în ipotezele în care legea acordă calitate procesuală unor entități, care, ca persoane juridice, nu acționează în vederea realizării unui interes propriu, ci exercită dreptul la acțiune urmărind valorificarea unui interes colectiv. Cu titlu exemplificative, se încadrează în această ipoteză asociațiile de consumatori potrivit art. 37 lit. h) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, organizațiile sindicale potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au un interes legitim în combaterea discriminării potrivit art. 28 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată
În cadrul procesului, drepturile și obligațiile procedurale pot fi transmise, ceea ce presupune o transmisiune a calității procesuale active sau pasive către o persoană care are deja calitatea de parte în procesul în care operează transmisiunea sau unui terț. Potrivit art. 38 NCPC, calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional.
Transmisiunea legală se realizează în mod diferit, după cum transmisiunea vizează persoane fizice sau juridice. Astfel, în cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii, moștenitorii care acceptă succesiunea dobândesc în proces poziția procesuală pe care o avea de cuius, preluând astfel drepturile și obligațiile acestuia, exceptând cazurile în care legea nu permite acest lucru, avându-se în vedere în acest caz drepturile cu caracter strict personal. Un alt caz îl constituie situația în care în timpul procesului de divorț pendente unul dintre soți decedează, astfel dacă cererea de divorț se întemeiază pe culpa exclusivă a soțului pârât și reclamantul decedează, moștenitorii vor putea continua acțiunea. Drept urmare, moștenitorii nu au calitate procesuală activă în privința declanșării acțiunii, însă pot avea o transmisiune a acesteia dacă procesul a fost declanșat de autorul lor. De altfel, și în situația persoanelor având calitate procesuală pasivă există situații în care acțiunea nu poate fi pornită direct împotriva moștenitorilor unei anumite persoane, dar poate fi continuată împotriva acestora.
În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală este prevăzută de lege în situația reorganizării – prin fuziune, divizare sau transformare – persoanei juridice care are calitatea de parte în proces. Drepturile și obligațiile procesuale ale persoanei juridice reorganizate se preiau de către persoana juridică care dobândește bunurile.
Transmisiunea contravențională a calității procesuale poate interveni în anumite cazuri, precum ca urmare a cesiunii de creanță, a vânzării sau donării bunului litigious, preluarea datoriilor.
Din punct de vedere al întinderii transmisiunii calității procesuale, aceasta poate avea caracter universal (în cazul persoanei fizice, atunci când există un singur moștenitor legal sau legatar universal, iar în cazul persoanei juridice, prin absorbție sau transformare), cu titlu universal (atunci când există mai mulți moștenitori legali sau un legatar cu titlu universal) sau cu titlu particular (în cazul legatului cu titlu particular). Aceste considerrente prezintă interes pe plan procesual din punct de vedere al faptului că beneficiarul unei transmisiuni cu titlu universal poate deveni parte în cadrul oricărui proces al autorului său, pe când beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la dreptul respectiv.
Legea, în primul rând, consacră în cuprinsul art. 39 NCPC transmiterea calității procesuale prin acte juridice cu titlu particular și face distincție între cazul transmiterii dreptului litigious prin acte inter vivos, situație în care judecata va continua între părțile inițiale, și cazul transmiterii dreptului prin acte mortis causa, situație în care judecata va continua cu succesorul universal sau cu titlu universal al autorului; transmisiunea nu se produce imediat și în mod automat. De asemenea, în toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în proces dacă are cunoștință de existența procesului sau va putea fi introdus în cauză la cererea uneia dintre părțile inițiale sau din oficiu de către instanță, urmând ca aceasta din urmă să decidă, în funcție de împrejurări și ținând cont de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul ori, după caz, succesorul său universal sau succesorul cu titlu universal al acestuia, va rămâne sau nu în proces. Dacă instanța se va decide asupra scoaterii din proces, judecata va continua numai cu dobânditorul cu titlu particular, care va prelua poziția procesuală a autorului său și va lua procedura în starea în care aceasta se afla la data la care el a intervenit sau a fost introdus în cauză.
În ceea ce privește hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal sau cu titlu universal al acestuia, Noul Cod de procedură civilă stabilește în art. 39 alin. (3) că aceasta va produce de drept efecte asupra dobânditorului cu titlu particular și îi va fi întotdeauna opozabilă, chiar și în ipoteza în care nu a fost introdus în proces, însă numai în ceea ce privește bunul transmis. Textul vizează o excepție, și anume cazurilor în care acesta a dobândit dreptul cu bună – credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.
Mijlocul procesual de invocare a lipsei condiției acțiunii civile privind calitatea procesuală îl constituie excepția lipsei calității procesuale, excepție de fond, absolută și peremptorie. Dacă instanța constată lipsa calității procesuale, va respinge cererea ori apărarea formulată ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, respectiv o va respinge ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe lângă respingerea cererii prin această soluție de inadmisibilitate generică, cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a fi despăgubit, potrivit dreptului comun, la solicitarea persoanei interesate conform art. 40 alin. (2) NCPC.
Pe de altă parte, procesul va putea fi redeschis de persoana care justifică calitatea procesuală. Noua reglementare, în principiu, nu permite înlocuirea pe parcursul procesului a unei persoane fără calitate procesuală cu una care ar justifica această calitate, însă aceasta doar dacă nu sunt aplicabile dispozițiile art. 39 ori dacă reclamantul nu își modifică cererea de chemare în judecată în condițiile prevăzute de art. 204 alin. (1) și (3) sau dacă nu se recurge, în cazul acțiunilor reale, la arătarea titularului dreptului în condițiile prevăzute de art. 75-77 NCPC. De altfel, în cazul art. 77 alin. (3) NCPC, înlocuirea pârâtului cu cel care este indicat ca titular al dreptului nu poate avea loc decât cu consimțământul reclamantului.
SECȚIUNEA IV
Formularea unei pretenții
Formularea unei pretenții este stipulată în mod expres în cuprinsul art. 32 alin. (1) lit. c) NCPC, reprezentând o condiție esențială în declanșarea oricărui proces civil. În acest sens, oricine are o pretenție împotriva unei alte persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul de să facă o cerere înaintea instanței competente, potrivit art. 30 alin. (1) NCPC. Astfel, pentru ca reclamantul să poată exercita acțiunea civilă este nevoie ca acesta să afirme o pretenție sau o situație juridică care să se bucure de protecție judiciară. Cu alte cuvinte, această condiție presupune existența unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat sau a unui interes legitim care tebuie ocrotit.
Pentru a se bucura de protecție juridică, dreptul subiectiv civil trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege, adică să nu intre în conținutul unui raport juridic ilegal, care să contravină normelor legale imperative sau regulilor de conviețuire socială. Această reprezintă însă o condiție de fond a dreptului, nu de exercițiu, astfel că instanța sesizată cu o acțiune prin care se solicită valorificarea unui astfel de drept, va respinge acțiunea, ca și în cazul în care constată că dreptul afirmat de reclamant nu există în realitate.
Dreptul trebuie să fie exercitat în limitele sale externe care pot fi de ordin material sau de ordin juridic, precum și în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic și social în vederea a fost stabilit sau creat de lege. Din acest punct de vedere, legea prevede că depășirea sau încălcarea acestor limite poate determina incidența abuzului de drept, atunci când dreptul este exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei – credințe, ci nu în scopul protecției sau recunoașterii dreptului.
În urma celor enunțate mai sus, rezultă că dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat cu bună-credință, potrivit convingerii titularului dreptului afirmat că este îndreptățit să procedeze la exercitarea sa.
Ultima cerință pentru ca dreptul subiectiv civil să se bucure de protecție judiciară constă în aceea că dreptul trebuie să fie născut și actual, mai cu seamă, să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive. Din punct de vedere al actualității dreptului, dacă dreptul nu este actual, adică este supus unui termen suspensiv sau unei condiții suspensive, titulatul poate solicita anumite măsuri de asigurare ori de conservare sau poate proceda la o asigurare de probe.
Există însă și excepții de la cerința “actualității dreptului” și sunt reprezentate de acele situații expres prevăzute de lege în care cererea este admisibilă, cu toate că dreptul subiectiv civil nu este actual. În acest sens, în cazurile expres prevăzute de lege, reclamantul poate formula o acțiune preventivă, care va putea fi pusă în executare decât după ce dreptul subiectiv civil a devenit actual.
În urma probelor administrate și a dezbaterilor contradictorii, instanța poate constata că dreptul subiectiv civil pretins de reclamant nu există, ipoteză în care cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca neîntemeiată. Dacă instanța constată că dreptul nu este actual, ceea ce presupune existența invocării unei excepții de prematuritate a cererii, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca prematură. Ca o paranteză, dacă la declanșarea acțiunii civile, dreptul subiectiv pretins de reclamant nu este actual, cerera va fi respinsă ca prematură chiar și atunci când data împlinirii termenului suspensive ar fi foarte apropiată sau condiția suspensivă ar fi pe punctul de a se realiza; dacă însă, în momentul în care instanța urmează a se pronunța asupra excepției de prematuritate a cererii, dreptul subiectiv a devenit actual, atunci cererea de chemare în judecată nu va mai putea fi respinsă ca prematură, ci va trebui cercetată pe fond.
SECȚIUNEA V
Interesul
Noțiunea de interes constituie folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, indiferent de formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.
Interesul poate fi material, de natură patrimonială, atunci când se urmărește revendicarea unui bun, recuperarea unei creanțe, repararea unui prejudiciu etc., dar poate fi și moral, de natură nepatrimonială, cum e cazul punerii sub interdicție. Interesul moral nu se confundă cu prilejul moral și nici cu reparația materială a daunelor morale.
Noul Cod de procedură civilă stabilește prin prevederile art. 33 cerințele pe care trebuie să le îndeplinească interesul de a acționa: să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.
Interesul este determinat atunci când avantajul, folosul practic urmărit de parte prin activitatea judiciară desfășurată, este unul concret.
Interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau bunelor moravuri. Această condiție se află în strânsă legătură cu importanta problemă privind abuzul de drept.
Cerința ca interesul să fie personal vizează ca folosul practic să îl privească pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva. Această cerință și atunci când forma procedurală nu este promovată chiar de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaște legitimitate procesuală, întrucât folosul practic se produce asupra titularului.
Interesul trebuie să fie născut și actual, fapt ce presupune că acesta trebuie să existe la momentul la care se exercită acțiunea, în sensul că cel care acționează s-ar expune unui prejudiciu numai dacă nu ar recurge la acțiune în acel moment. Această cerință se va verifica și în cazul realizării dreturilor afectate de un termen, precum și în cazul constatării existenței sau inexistenței unui drept sau în caz de asigurare a probelor, prevăzute de Noul Cod de procedură civilă.
Mijlocul procesual de invocare a lipsei interesului sau a uneia dintre condițiile îl constituie excepția lipsei de interes, excepție de fond, absolută și peremptorie, iar în caz de admitere, cererea de chemare în judecată va fi respinsă ca lipsită de interes. Respingerea acțiunii pentru lipsa de interes nu poate fi invocată cu autoritate de lucru judecat într-o altă acțiune promovată ulterior, într-un moment în care interesul s-a născut și îndeplinește și celelalte cerințe prevăzute de normele procesuale.
CAPITOLUL III
CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE
SECȚIUNEA I
Precizări prealabile
În literatura juridică se vorbește de clasificarea acțiunilor civile, dar ar fi relativ impropriu având în vedere că acțiunea civilă este uniformă, indiferent de dreptul subiectiv sau de situația juridică care se urmărește a se valorifica. Pe de altă parte, în practică, noțiunea de “acțiune” este utilizată și pentru a desemna cererea de chemare în judecată, cu toate că acțiunea, în sensul ei obișnuit este compusă dintr-un ansamblu de mijloace procesuale, printre care cererea de chemare în judecată, ce constituie numai actul de procedură prin care se pune în mișcare acțiunea civilă.
În vederea clasificării acțiunilor civile se va avea în vedere doar înțelesul restrâns al noțiunii de “acțiune”, și anume acela de cerere de chemare în judecată.
Noul Cod de procedură civilă reglementează prin dispozițiile art. 30 “Cereri în justiție”, desemnând astfel unul dintre mijloacele procesuale prin care se exercită acțiunea civilă, respectiv cererea în justiție, prin intermediul căreia persoana fizică sau juridică sesizează instanța cu o pretenție în vederea ocrotirii drepturilor și intereselor sale legitime. Astfel, se consacră principiul potrivit căruia, de regulă, instanța nu se învestește singură, ci este nevoie de sesizarea celui care are o pretenție împotriva unei alte persoane sau urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice.
Cererile în justiție pot fi clasificate în funcție de următoarele criterii:
în funcție de scopul material urmărit prin introducerea cererii (de a obține executarea obligației sau recunoașterea unui drept): cereri în realizare, cereri în constatare și cereri în constituire;
după natura dreptului subiectiv ce se valorifică (cereri nepatrimoniale și cereri patrimoniale: cereri reale, cereri personale și cereri mixte);
în funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului subiectiv (cereri principale, cereri accesorii, cereri incidentale și cereri adiționale).
SECȚIUNEA II
Cererile în realizarea, în constatarea și în constituirea dreptului
În funcție de scopul material urmărit, cererile se clasifică în: cereri în realizarea dreptului, cereri în constatare și cereri în constituire de drepturi.
Cererile în realizarea dreptului sunt consacrate de art. 30 alin. (1) NCPC și constituie acele cereri (acțiuni) prin care reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea acelui drept, iar în situația în care nu mai există această posibilitate, să îl oblige la despăgubiri pentru prejudiciul creat.
Astfel, prin cererea în realizare reclamantul urmărește obligarea pârâtului, prin hotărâre, la executarea obligației corelative dreptului subiectiv afirmat, iar în caz de nevoie, hotărârea va putea fi adusă la îndeplinire pe calea executării silite.
Principala caracteristică a acțiunilor în realizare constă în aceea că ele sunt întotdeauna susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea executării silite. Aceste acțiuni mai poartă uneori denumirea și de “acțiuni în condamnare”, “acțiuni în adjudecare” sau “acțiuni în executare”. Alte caracteristici: restabilirea sau valorificarea interesului se pretinde a se face direct, iar când acest lucru nu mai este posibil, prin echivalent; prin soluția dată de instanță pârâtul este condamnat să dea, să facă sau să nu facă ceva; acțiunea în realizare primează întotdeauna față de o eventuală acțiune în constatare potrivit art. 35 NCPC.
În practica judiciară cererile în realizarea dreptului sunt cele mai frecvente, dintre care menționez, cu titlu exemplificativ: cererile în revendicare, cererile prin care se solicită predarea unor sume de bani cu titlu de despăgubiri, acțiunea în evacuare, îndeplinirea unor obligații contractuale, cererea prin care se solicită anularea unui act juridic etc.
Cererile în constatare, denumite și cereri în recunoașterea dreptului sau în confirmare, sunt reglementate de art. 35 NCPC și presupun acele cereri prin care reclamantul solicită instanței constatarea existenței unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului, prin urmare se solicită constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic concret. “Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”.
Printre caracteristicile cererii în constatare avem în vedere faptul că este necesară constatarea existenței sau inexistenței unui drept, ci nu a unei stări de fapt. Astfel, nu se va face confuzie între cererea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept cu cererea privind constatarea unei anumite situații de fapt. În situația în care se solicită constatarea unei situații de fapt, în temeiul art. 35 NCPC, aceasta va fi respinsă ca inadmisibilă.
Hotărârile pronunțate cu privire la cererile în constatare prezintă o particularitate, și anume că acestea nu constituie titluri executorii, nefiind susceptibile de executare silită. Desigur, din această perspectivă se are în vedere doar soluția dată capătului principal de cerere, nu și capetelor de cerere accesorii, însă dacă s-au acordat cheltuieli de judecată, această dispoziție a instanței poate fi pusă în executare silită.
O particularitate importantă a cererilor (acțiunilor) în constatare o constituie caracterul lor preventiv, în sensul că prin ele se preîntâmpină contestarea unui raport juridic.
O importanță deosebită constă în aceea că cererile în constatare prezintă un caracter subsidiar față de cererea în realizare, această cale nefiind permisă atunci când partea poate cere realizarea dreptului. Potrivit dispoziției art. 35 NCPC: “Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege”, rezultă că legiuitorul a facilitat activitatea organelor judiciare în sensul de a nu le încărca cu două acțiuni: una în constatare și una în realizarea dreptului, acordând un caracter limitat și subsidiar cererilor în constatare, respectiv o preferință realizării dreptului pentru a înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la acel drept.
Acțiunea în constatare este imprescriptibilă potrivit dispozițiilor art. 2502 alin. (2) pct. 2 NCC care afirmă că sunt imprescriptibile drepturile cu privire la acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept.
Potrivit dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 4 NCPC cererea în constatare poate fi înlocuită cu o cerere în realizare și invers de către reclamant până la închiderea dezbaterilor, dacă cererea în constatare poate fi primită, fără a se acorda termen de judecată, instanță luând act de precizare și consemnându-se declarațiile verbale ale părții în acest sens în încheierea de ședință.
Cererile în constatare, la rândul lor, se subdivid în acțiuni în constatare pozitive, după cum se solicită constatarea existenței unui drept – stabilirea existenței unui raport juridic între reclamant și pârât, respectiv în acțiuni în constatare negative, după cum se solicită constatarea inexistenței unui drept al pârâtului.
În literatura de specialitate, cererile în constatare mai sunt clasificate în declaratorii, interogatorii și provocatorii.
Acțiunile declaratorii sunt acele cereri prin care se solicită instanței să stabilească existența sau inexistența unui anumit raport juridic. Prin acțiunile interogatorii titularul unui drept cheamă în judecată o persoană care ar putea să-i conteste ulterior dreptul, pentru a se pronunța dacă recunoaște sau nu dreptul, instanța urmând să ia act de această declarație. Acțiunile provocatorii presupun acele cereri prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe acea persoană care îi cauzează o tulburare importantă în exercitarea dreptului, prin atitudinea sau actele sale, persoana în cauză fiind astfel provocată să-și valorifice pretențiile afirmate, respectiv să-și dovedească dreptul, sub sancțiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu și-l demonstrează.
Cererile în constatare pot fi promovate în cele mai diverse materii, însă Noul Cod de procedură civilă promovează caracterul limitativ și subsidiar al acestora în sensul că ori de câte ori partea are la dispoziție o altă cale de constatare a ceea ce reclamă în justiție, acțiunile în constatare nu pot fi primite.
Cererile în constituire de drepturi, numite și cereri în transformare, sunt acele cereri care se caracterizează prin aceea că în cadrul lor se urmărește schimbarea sau desființarea unor raporturi juridice vechi și constituirea de noi raporturi juridice între părți, ori, reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte și date pe care le invocă, în scopul de a crea o situație juridică nouă.
Hotărârile pronunțate cu privire la aceste cereri se particularizează prin aceea că ele au un caracter constitutiv de drepturi, așadar produc efecte ex nunc, numai pentru viitor, fiind incluse în această categorie acțiunile care privesc starea și capacitatea persoanelor, spre exemplu: cererile în anularea căsătoriei, cererea de încuviințare sau de desfacere a adopției, cererea pentru punerea sub interdicție sau desfacerea acesteia, acțiunea privind declararea dispariției sau a morții unei persoane etc. Există însă și excepții, în care, deși se creează o situație juridică nouă, hotărârea produce efecte ex tunc, retroactiv, spre exemplu: hotărârile pronunțate în materie de stabilire a filiației față de mamă și față de tată, desființarea căsătoriei, tăgăduirea paternității, anularea adopției, declararea judecătorească a morții etc.
SECȚIUNEA III
Cereri patrimoniale și cereri nepatrimoniale
În funcție de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului subiectiv ce se valorifică, distingem între: cereri patrimoniale și cereri nepatrimoniale.
Cererile nepatrimoniale constituie acele acțiuni prin care se valorifică drepturi subiective fără conținut economic, fiind legate indisolubil de persoana titularului lor. Cu titlu exemplificativ, menționez: cererea de divorț, adopția, cererea în tăgada paternității sau stabilirea paternității, cererea prin care se solicită anularea căsătoriei etc.
Cererile patrimoniale, acelea al căror conținut este evaluabil în bani, la rândul lor, se împart în cereri personale, cereri reale și cereri mixte.
Cererile personale reprezintă acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea unui drept personal, de creanță. Aceasta constituie și cea mai vastă categorie a acțiunilor civile având în vedere numărul nelimitat al drepturilor de creanță, ele putând fi determinate de orice convenție legală a părților și de toate celelalte izvoare ale obligațiilor.
Luând în considerare obiectului dreptului subiectiv patrimonial, se face următoarea clasificare: cereri personale mobiliare, în cadrul cărora dreptul de creanță pretins are ca obiect un bun mobil și cereri personale imobiliare, în cadrul cărora dreptul pretins are ca obiect un bun imobil.
Cererile reale reprezintă acele acțiuni prin intermediul cărora se urmărește valorificarea unui drept real sau apărarea posesiei unui bun. Sunt incluse în categoria cererilor reale: acțiunea în revendicare, acțiunea confesorie, acțiunea negatorie, acțiunea de partaj, acțiunea în granițuire, petiția de ereditate etc.
De asemenea, având în vedere obiectul dreptului subiectiv patrimonial, cererile reale se împart în: cereri reale mobiliare și cereri reale imobiliare.
Într-o altă clasificare, cererile reale se împart în: cereri petitorii, atunci când prin intermediul lor se tinde la apărarea unui drept real, și cereri posesorii, având ca obiect apărarea posesiei asupra unui bun, ori după caz redobândirea posesiei, dacă ea a fost pierdută.
Cererile mixte reprezintă acele acțiuni prin care se urmărește valorificarea, atât a unui drept real, cât și a unui drept de creanță în același timp, cu condiția ca aceste drepturi să fie efectul aceleiași cauze sau să se afle într-un raport de conexitate.
În doctrină, categoria cererilor mixte este puternic contestată de către unii autori, care neagă utilitatea acestora. În dreptul nostru, majoritatea autorilor acceptă categoria cererilor mixte, utilitatea lor rezumându-se doar la determinarea competenței, considerându-se în acest sens că reclamantul are la dispoziție alegerea între două sau mai multe instanțe competențe.
Problema existenței cererilor mixte constituie o problemă esențialmente procedurală și chiar din punct de vedere al dreptului substanțial se poate remarca că nu există o categorie a drepturilor mixte, adică având atât un caracter real, cât și unul personal, coexistența unor drepturi subiective determinate de același fapt generator nu poate justifica existența categoriei drepturilor mixte, precum nici a acțiunilor calificate greșit ca având un anume caracter. Este vorba despre valorificarea unui drept real și a unui drept de creanță în cadrul aceluiași capăt de cerere, iar nu în cadrul unei cereri de chemare în judecată complexe și nici în cadrul aceluiași proces. Practic, cererea mixtă reprezintă un cumul obiectiv de acțiuni.
Sunt reținute două categorii de cereri mixte:
Cererile care urmăresc executarea unui act juridic ce a creat sau transmis un drept real asupra unui bun individual determinat, dând naștere totodată și unor obligații personale.
Cu titlu exemplificativ, menționez acțiunea pentru predarea unui bun a cărui proprietate a fost transmisă printr-un contract de vânzare-cumpărare. Astfel, în această situație se consideră că reclamantul exercită două drepturi: unul real din prisma faptului că odată realizat acordul de voințe dintre părți, cumpărătorul devine proprietar al bunului, având la dispoziție din acest moment acțiunea reală pentru apărarea dreptului de proprietate asupra bunului, și unul personal având în vedere faptul că în temeiul contractului de vânzare-cumpărare el devine și creditor al obligației de predare, beneficiind astfel și de o acțiune personală pentru valorificarea dreptului de creanță.
Cererile în rezoluțiune, reziliere/revocare, anularea unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real, dacă reclamantul solicită și repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea bunului.
Interesul practic al clasificării cererilor patrimoniale în personale, reale și mixte prezintă importanță în raport de trei aspecte, și anume în ceea ce privește calitatea procesuală, competența teritorială și prescripția.
Din punct de vedere al calității părților, cele două acțiuni se deosebesc, astfel, în cazul acțiunilor personale cererea nu poate fi făcută decât de creditor și numai împotriva persoanei debitorului, ce și-a asumat obligația, pe când în cazul acțiunilor reale titularul dreptului se bucură de “dreptul de urmărire”, având posibilitatea de a chema în judecată orice deținător al lucrului, întrucât interesul reclamantului este dreptul asupra bunului sau chiar bunul, indiferent în posesia cui se află.
Totodată, acțiunea reală, prin dreptul real pe care îl apără, conferă chiar un drept de preferință creditorilor personali ai pârâtului, în timp ce acțiunea personală, valorificând o creanță chirografară, nu exclude concursul ceilorlalți creditori. De asemenea, acțiunea reală tinde la obținerea bunului în natură, pe când acțiunea personală are acest rezultat numai atunci când este vorba de executarea unei obligații de a da, cât în ceea ce privește obligația de a face sau de a nu face, pentru neexecutarea obligației se pot obține numai daune-interese.
Din punct de vedere al competenței teritoriale, în cazul acțiunilor personale mobiliare și al celor reale mobiliare, acestea sunt supuse, în principiu, regulii de drept comun, competentă fiind instanța de la domiciliul pârâtului, potrivit dispozițiilor art. 107 NCPC. Dimpotrivă, în cazul acțiunilor reale imobiliare, competentă este instanța în raza căreia se află imobilul, conform dispozițiilor art. 117 NCPC; în cazul acțiunilor personale imobiliare se vor aplica dispozițiile art. 113 pct. 3 “instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract”, pct. 4 “instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locațiune a imobilului” și pct. 5 “instanța locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestație tabulară, în justificare tabulară sau în rectificare tabulară” NCPC, iar în cazul acțiunilor mixte dispozițiile art. 113 pct. 3 NCPC.
Sub aspectul prescripției dreptului, în cazul acțiunilor personale termenul general de prescripție este de 3 ani, exceptând situațiile în care părțile au convenit un alt termen. În ceea ce privesc acțiunile reale există: acțiuni reale imprescriptibile extinctive, acțiuni prescriptibile în termen de 1 an etc.
SECȚIUNEA IV
Cereri principale, accesorii, incidentale și adiționale
Noul Cod de procedură civilă stabilește prin dispozițiile art. 30 alin. (2) o clasificare a cererilor în justiție, în funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului, și anume: cereri principale, cereri accesorii, cereri incidentale și cereri adiționale.
Cererile principale reprezintă cererile prin intermediul cărora se declanșează procedura judiciară, însă Noul Cod de procedură civilă prevede că nu întotdeauna actul de procedură prin care este sesizată instanța constituie o cerere principală, în întregul său, astfel că sunt formulate cereri de chemare în judecată care cuprind un capăt de cerere principală, și alte capete de cerere care sunt accesorii.
Drept cerere principală este avută în vedere cererea de chemare în judecată adresată primei instanțe și care declanșează procesul civil, dar pot fi luate în considerare și cererile de apel, cererile de recurs, cererea de contestație în anulare și cererea de revizuire, întrucât și în material căilor de atac sunt necesare o cerere de sesizare, o cerere introductivă care să învestească instanța cu soluționarea căii de atac. Ca o precizare, în cazul judecății în primă instanță, în mod exceptional instanța se poate învesti și din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege, însă în ceea ce privește căile de atac nu există astfel de precizări, fiind necesară întotdeauna o cerere din partea acelora care au legimitate procesuală activă, recunoscută de lege.
Cererile accesorii constituie acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal, aflându-se astfel într-o relație de subsidiaritate față de aceasta din urmă. De menționat, pentru a fi în prezența unei cereri accesorii este necesar ca partea să o formuleze în cadrul aceluiași litigiu cu cererea principală de a cărei soluționare depinde. Prin urmare, criteriul de clasificare este unul procedural și este reprezentat de calea aleasă de reclamant pentru formularea cererii. Cu titlu exemplificativ, în situația în care o cerere formulată pe cale principală, a cărei rezolvare depinde de soluția dată în cadrul unei cereri ce face obiectul unei alte judecăți, ne vom afla în prezența a două cereri principale, iar nu a unei cereri principale și a uneia accesorii.
De reținut este faptul că pentru a califica o cerere drept accesorie este necesar nu numai ca soluția sa să depindă de rezolvarea data într-un capăt de cerere principal, dar și să se raporteze la capătul de cerere principal formulat în cadrul aceluiași proces, și nu în procese diferite.
De regulă, cel puțin o cerere accesorie se întâlnește în orice proces, cea mai frecvent întâlnită fiind cea privind restituirea cheltuielilor de judecată, iar în funcție de proces, ele pot fi mult mai diversificate. În anumite cazuri expres prevăzute de lege, instanța trebuie să se pronunțe asupra unor măsuri din oficiu, chiar dacă părțile nu au formulat cereri accesorii.
Cererile incidentale reprezintă acele cereri formulate într-un proces deja aflat în desfășurare, care pot avea o existență de sine stătătoare, precum cererile principale, dar care, datorită formulării lor în cadrul procesului deja inițiat, capătă acest caracter incidental.
De menționat este faptul că cererile incidentale pot cuprinde mai multe capete de cerere, dintre care unele principale și altele accesorii. Mai mult decât atât, aceeași cerere poate fi uneori calificată ca accesorie, iar alteori ca incidentală. Spre exemplu, în cadrul procesului de divorț, cererea prin care reclamantul solicită desfacerea căsătoriei și cere și împărțirea bunurilor comune, cea din urmă reprezintă o cerere accesorie, pe când, cererea prin care soțul pârât solicită împărțirea bunurilor comune prin cererea reconvențională, constituie o cerere incidentală.
Cu titlu exemplificativ, în categoria cererilor incidentale se încadrează: cererea de intervenție principală, cererea de chemare în garanție, cererea reconvențională, cererea de asigurarea a probelor în cadrul unui proces deja inițiat, cererea de arătare a titularului dreptului etc.
Cererile adiționale sunt acele cereri prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare. Premisa unei cereri adiționale constă în aceea a existenței unei cereri anterioare (principală, accesorie sau incidentală), ale cărei elemente constând în părți, obiect sau cauză, urmează a fi modificate în cursul procesului de către partea care a inițiat-o. Noul Cod de procedură civilă reglementează condițiile în care partea își poate modifica pretențiile.
Cererea adițională poate fi formulată de către reclamant în ceea ce privește cererea principală sau cererea de intervenție promovate de acesta, de către pârât în privința cererii reconvenționale sau a cererii de intervenție formulate de acesta și de către terțul intervenient în ceea ce privește cererea de intervenție introdusă de el.
Importanța clasificării cererilor în justiție în principale, accesorii, incidentale, respectiv adiționale, în funcție de calea procedurală aleasă de parte, prezintă un interes practic sub mai multe aspecte.
Din punct de vedere al competenței, potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) NCPC “cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești”, cu excepția cererilor în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care intră în competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul și în privința cărora nu operează niciodată prorogarea legală de competență, conform art. 120 NCPC.
Dispozițiile art. 98 NCPC stabilesc că în funcție de valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere se va determina și competența. Se are însă în vedere doar capătul principal de cerere din cadrul cererii principale. Drept urmare, la determinarea competenței nu se va avea în vedere valoarea cumulativă a obiectelor capetelor principale și accesorii din cererea principală și nici a obiectului cererii principale în ansamblul său cu cea a obiectului cerereii incidentale, ci se va ține cont exclusiv de valoarea obiectului capătului de cerere principal, întrucât în privința celorlalte cereri accesorii sau incidentale operează prorogarea legală de competență.
În conformitate cu art. 99 alin. (1) NCPC, în situația în care reclamantul sesizează instanța cu mai multe capete principale de cerere întemeiate pe fapte ori cauze diferite, competența se va stabili în funcție de valoare ori natura sau obiectul fiecărei pretenții în parte, iar conform art. 99 alin. (2) NCPC, în situația în care au fost deduse judecății, printr-o cerere de chemare în judecată unică, mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun sau având aceeași cauză ori cauze diferite, dar strâns legate, instanța competentă să le soluționeze va fi determinată ținându-se cont de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt.
Anumite cereri se pot formula numai pe cale principală, cum ar fi cererea în tăgăduirea paternității, respectiv numai pe cale accesorie, precum cererea soțului de încuviințare a păstrării numelui de familie dobândit prin încheierea căsătoriei, după divorț.
Există unele cereri accesorii și incidentale care trebuie soluționate din oficiu de către instanța sesizată cu cererea principală, având drept exemplu: obligația instanței de a se pronunța din oficiu asupra exercitării autorității părintești față de copiii minori, precum și asupra pensiei de întreținere, a numelui pe care urmează să îl poarte soții după divorț.
Prin intermediul unor cereri incidentale, persoana care o formulează dobândește calitatea de parte, astfel încât hotărârea pronunțată îi va fi opozabilă.
Hotărârea prin care se soluționează și cereri accesorii sau incidentale este supusă acelorați căi de atac și termene prevăzute pentru acțiunea principală, potrivit principiului accesorium sequitur principale, chiar dacă, în situația în care ar fi exercitate separat, ar fi supuse altor căi de atac sau altor termene.
CAPITOLUL IV
BUNA-CREDINȚĂ ȘI ABUZUL DE DREPT PROCESUAL
SECȚIUNEA I
Accepțiunile bunei-credințe în plan procesual
Bună-credința reprezintă acea regulă morală care exprimă sau impune o voință sau un comportament conform cu așteptările celorlalți și, în cele din urmă, conform regulilor dreptului, ca formă de obiectivare a valorilor și intereselor comune, asumate de colectivitate sau formulate de ea.
Bună-credința este prevăzută de Noul Cod de procedură civilă drept un principiu fundamental al procesului civil, atât în ceea ce privește exercitarea drepturilor procesuale, cât și în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor procesuale.
Potrivit art. 12 alin. (1) NCPC, partea trebuie să-și exercite drepturile procesuale cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Această dispoziție este preluată din Vechiul Cod de procedură civilă, reglementând suplimentar executarea obligațiilor civile. De asemenea, art. 129 alin. (1) din Vechea reglementare face o trimitere la buna-credință ca fiind o îndatorire a părților în ceea ce privește executarea drepturile procedurale conform dispozițiilor prevăzute de art. 723 alin. (1) din Vechiul Cod de procedură civilă.
Conceptul de “bună-credință” este reglementat și în Noul Cod civil și constă în aceea că exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor civile de către persoanele fizice sau juridice se vor face cu bună-credință, potrivit ordinii publice și a bunelor moravuri. De altfel, se menționează că buna-credință se prezumă până la proba contrarie.
Dispoziții care fac referire la buna-credință se regăsesc și în cadrul art. 57 din Constituția României, fiind considerată o regulă constituțională obligatorie, o îndatorire obligatorie a cetățenilor români, cât și a celor străini și apatrizilor, cu privire la exercitarea drepturile și libertățile constituționale, fără încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale.
De asemenea, art. 12 alin. (3) stabilește că partea care nu își îndeplinește obligațiile procesuale cu bună-credință va fi sancționată în conformitate cu prevederile alin. (2) al aceluiași articol, respectiv angajarea răspunderii pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, putând fi obligată, potrivit legii, și la plata unei amenzi judiciare.
SECȚIUNEA II
Abuzul de drept procesual
În conformitate cu aspectele prezentate în secțiunea anterioară, se poate constata existența unui drept fundamental la un comportament conform cu principiul bunei-credințe, drept care nu se poate exercita abuziv.
În doctrină, potrivit teoriei abuzului de drept, s-a statuat că “orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală și în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relațiilor și a uzurilor sociale”. Uzul dreptului în limitele menționate îi conferă titularului dreptului o proteguire împotriva oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o manieră anormală, prin deturnarea dreptului de la menirea „normală”, constituie un abuz de drept, având drept consecință obligarea la repararea prejudiciului astfel produs. Depășirea limitele externe, de ordin material sau juridic ale dreptului respectiv nu se au în vedere în privința abuzului de drept, ci doar depășirea limitelor interne ale dreptului în cauză.
De reținut sunt și dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, care prevăd că “drepturile civile sunt ocrotite de lege”, ele putând fi exercitate numai în considerentul scopului lor economic și social.
Actuala reglementare prevede instituția abuzului de drept în cadrul dispozițiilor art. 15 NCC, care dispune că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. În materie procesuală, art. 12 alin. (1) NCPC statuează că drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără încălcarea drepturilor procesuale ale altei părți.
Potrivit dispozițiilor legale menționate mai sus, rezultă că abuzul de drept procesual presupune un element subiectiv și un element obiectiv.
Elementul subiectiv presupune exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural, în scop de șicană, fără justificarea unui interes special și legitim, ci numai cu intenția de a-l vătăma ori păgubi pe adversar, pentru a diminua sau întârzia posibilitățile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia, pentru a-l constrânge la abandonarea susținerilor sale ori la concesiuni.
Elementul obiectiv presupune deturnarea dreptului procedural de la finalitatea sa pentru care a fost recunoscut de lege, actul abuziv negăsindu-și o motivare legitimă.
Un act de procedură este considerat ca fiind abuziv numai dacă îndeplinește cumulativ anumite condiții:
autorul care săvârșește actul trebuie să fie titularul dreptului procedural în cauză și să aibă capacitatea procesuală de a-l exercita;
dreptul procedural să fie exercitat în limitele sale externe, stabilite de lege; actul abuziv nu se confundă cu actul nelegal, acesta din urmă fiind îndeplinit cu depășirea limitelor externe stabilite de lege;
scopul dreptului procesual să fie altul decât cel acordat de lege, partea care se folosește de el urmărind un alt obiectiv care nu corespunde unei soluționări juste a cauzei ori să îl fi exercitat în mod excesiv și nerezonabil;
dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credință;
să se fi produs încălcarea drepturilor procesuale ale altei părți.
Sancționarea abuzului de drept este stabilită de art. 12 alin. (2) NCPC, astfel, potrivit dispozițiilor legii, partea care își exercită în mod abuziv drepturile procesuale va răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate, mai mult, putând fi obligată la plata unei amenzi judiciare.
Pe de-o parte, s-a apreciat că despăgubirile îndeplinesc o funcție reparatorie, pe când amenda judiciară ar avea un rol pur sancționator, dar obligarea celui care a săvârșit abuzul de drept la repararea prejudiciilor materiale și morale cauzate nu exclude posibilitatea sancționării sale și cu amendă judiciară, cele două sancțiuni putând fi cumulate. Pentru a nu se încălca principiul disponibilității, despăgubirile vor fi acordate numai la solicitarea părții adverse, nu și din oficiu. Instanța competentă să soluționeze cererea privind despăgubirile pentru abuzul de drept revine instanței învestite cu soluționarea cauzei în care s-a săvârșit respectivul abuz. Despăgubirile se vor acorda indiferent de soluția pronunțată cu privire la fondul pretenției deduse judecății, iar dacă despăgubirile nu sunt solicitate, cel interesat are posibilitatea de a le pretinde pe calea unui proces separat, termenul de prescripție extinctivă fiind de trei ani de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea
În completarea art. 12 alin. (2) NCPC, art. 187 și art. 188 NCPC stabilesc cuantumul amenzii judiciare în vederea sancționării părții care a folosit cu rea-credință anumite drepturi procedurale, care variază în funcție de modul prin care s-a săvârșit abuzul.
CAPITOLUL V
ASPECTE PRACTICE
Secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie, Decizia nr. 1973/R din 5 octombrie 2007.
Acțiune civilă respinsă pentru lipsa calității procesuale active a municipiului reprezentat prin primar. Liberul acces la justiție.
În considerentele dispozițiilor art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, primarul nu stă în justiție în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al unității administrative-teritoriale, inclusiv în cazul acțiunilor exercitate pe temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.
Din această perspectivă, soluția instanțelor de fond care au admis excepția lipsei calității procesuale active a municipiului reprezentat prin primar apare a fi expresia unei greșite interpretări a legii și a unui excesiv formalism, prin care, indirect, se neagă părții reclamante dreptul la o judecată pe fond și prin aceasta dreptul de acces efectiv la o instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin sentința civilă nr. 2785/2007 a Judecătoriei Cluj-Napoca, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a municipiului Cluj-Napoca și a fost respinsă acțiunea civilă exercitată de municipiul Cluj-Napoca în contradictoriu cu pârâtul T.A., ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă.
În motivare, Judecătoria a reținut că, prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 311/21.08.2006, Serviciul Control Urbanism și Disciplină în Construcții al Direcției Poliția Comunitară a constatat că pârâtul a săvârșit contravenția sancționată cu amenda prevăzută de dispozițiile art. 26 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 50/1991.
Prin același proces-verbal, primarul municipiului Cluj-Napoca, ținând seama de faptele constatate în procesul-verbal de contravenție, a aplicat pârâtului, prin rezoluție amenda de 10.000 lei și a dispus măsura opririi imediate a lucrărilor și intrarea în legalitate, în caz contrar încadrarea în prevederile autorizației de construire, în termen de 60 de zile.
La data de 17.12.2006, s-a constatat de către Serviciul Control Urbanism și Disciplină în Construcții al Direcției Poliția Comunitară că pârâtul nu s-a conformat măsurii, motiv pentru care s-a propus sesizarea instanței de judecată.
Pe baza acestei propuneri, municipiul Cluj-Napoca a sesizat Judecătoria Cluj-Napoca la data de 22.12.2006, solicitând instanței să dispună, în temeiul art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, încadrarea lucrărilor de construire executate pe strada x în prevederile autorizației de construire nr. 1605/17.09.2005, formându-se prezentul dosar.
Pârâtul, prin întâmpinare, a invocate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului municipiul Cluj-Napoca de a formula prezente cerere de chemare în judecată, având în vedere prevederile art. 32 raportat la art. 26 lit. b) și art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991.
Instanța admis excepția.
Sancțiunea a fost aplicată de către primar așa cum prevăd dispozițiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991, însă reclamant este municipiul Cluj-Napoca.
Curtea de Apel Oradea, Decizia civilă nr. 28 din 2003
Capacitate procesuală de exercițiu. Reprezentarea minorilor în cazul în care există contrarietate de interese între părinți și minori.
Prin decizia civilă nr. 28/15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat de F.D. și alții împotriva deciziei civile nr. 749/2002 a Tribunalului Bihor și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut că, potrivit art. 42 Cod procedură civilă, persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată dacă nu sunt reprezentate, asistate ori autorizate potrivit legii. Reprezentarea sau asistarea se face de părinți sau tutore. Atunci când există contrarietate de interese între reprezentat și reprezentant, autoritatea tutelară va numi un curator.
În cauză, interesele minorilor ar putea fi afectate în caz de revocare a donației, astfel încât se impunea ca aceștia să fie reprezentați de un curator și nu de părinții lor. Prin urmare, curtea a casat hotărârea atacată și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Bihor, urmând a se solicita numirea unui curator de către autoritatea tutelară pentru reprezentarea intereselor minorilor.
Curtea de Apel București – Secția A VI-A Comercială, dosar nr. 1422/122/2007, sentința comercială nr. 168/16 octombrie 2008
Calitatea procesuală și interesul – două condiții distincte ale acțiunii civile
Calitatea procesuală și interesul sunt două condții distincte ale acțiunii civile, iar analiza lor se impune independent și consecutiv. În măsura în care relamanta arată că are calitate procesuală și interes în acțiune, întrucât vânzarea silită a imobilului părinților săi îi încalcă abuziv dreptul sau la stabilirea domiciliului, trebuie totuși considerat că dreptul la domiciu și locuință sunt chestiuni separate. Faptul că proprietatea imobilului de domiciliu se poate strămuta (voluntar sau silit) în circuitul civil, de la un titular la altul, determinând și în fapt o schimbare corespunzătoare a locuinței statornice și principale a transmițătorului bunului imobil sau a membrilor săi de familie, nu poate constitui o limitare și o lipsire de protecție a dreptului la domiciliu.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VI-a Comercială la 05.03.2008, reclamanta C.A.N. a chemat în judecată pe pârâții A.V.A.S., T.N. și T.A., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 41229/24.10.2004 de fostul Notariat de Stat Sector 3 și înscris în Registrul de transcripțiuni inscripțiuni cu nr. 18789/25.10.1995, contract încheiat între pârâții T.N. și T.A. și Banca Agricolă S.A. și, subsecvent, să se anuleze toate actele cu caracter subsecvent contractului de garanție imobiliară și să se dispună radierea inscripției ipotecare înscrise în registrul de publicitate imobiliară, cu cheltuieli de judecată.
În fapt, reclamanta a arătat că domiciliul său de drept comun este înregistrat la adresa din București, str. X, sector 3, în imobilul proprietatea părinților săi, C.P. și C.I.
Se arată că potrivit art. 13 și art. 54 din Decretul nr. 31/1954, reclamanta are un drept personal nepatrimonial la domiciliu asupra imobilului identificat la adresa de mai sus și că, în măsura în care A.V.A.S. a pornit executarea silită a ipotecii inscripționate cu privire la acest imobil, își vede afectat dreptul la domiciliu, de unde rezultă și interesul său legitim și personal în promovarea acțiunii de față.
Împotriva acestei acțiuni a formulat întâmpinare pârâta A.V.A.S. solicitând anularea acțiunii ca insuficient timbrată, față de dispozițiile art. 20 alin. (3) și art. 13 din Legea nr. 146/1997, respingerea acțiunii în baza excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, și, subsidiar, respingerea acțiunii în fond ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din 16.10.2008 reclamanta a formulat cerere de renunțare la capătul doi subsecvent al cererii de chemare în judecată având ca obiect anularea tuturor actelor subsecvente contractului de ipotecă autentificat sub nr. 41229/24.10.1994 la fostul Notariat de Stat Sector 3, timbrând corespunzător cererile cu care instanța a rămas învestită, aspect în raport de care pârâta A.V.A.S. s-a desistat de excepția insuficientei timbrări invocată prin întâmpinare.
Cât privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei asupra căreia instanța a luat cuvântul părților în ședința din 16.10.2008, susținerile din întâmpinare ale pârâtei sunt următoarele:
Reclamanta nu deține niciun drept de proprietate asupra imobilului, astfel că în mod neîntemeiat se prevalează de dreptul său la domiciliu care ar fi suprimat dacă A.V.A.S. ar valorifica ipoteca prin scoaterea imobilului la vânzare prin licitație. Se arată că prin procedura executării silite A.V.A.S. nu suprimă dreptul reclamantei la domiciliu, care este un drept profund personal, dar și că reclamanta își poate stabili domiciliul oriunde în România, ba chiar își poate menține domiciliul la adresa imobilului părinților săi.
În cursul soluționării litigiului cauza a fost înaintată Curții de Apel București Secția a V-a Comercială în vederea soluționării unei excepții de conexitate, fiind remisă instanței la 04.07.2008, iar la termenul de judecată din 16.10.2008 A.V.A.S. a depus la dosar copii ale unor hotărâri judecătorești anterioare pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în cercetarea de legalitate a executării silite demarate asupra imobilului situat în București, str. X, sector 3, proprietatea numiților C.P. și C.I. Analizand exceptia lipsei calitatii procesuale active ridicată de către pârâta A.V.A.S., excepția pe care o examinează prioritar, potrivit dispozitilor art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, ca exceptie de fond, absoluta si peremptorie, Curtea arată următoarele:
Regimul procesual al acțiunii în nulitate absolută generează calea acțiunii în justitie, dată fiind gravitatea încălcării unei norme cu caracter imperativ și care depășeste, de cele mai multe ori, sera simplului interes privat, oricărei persoane care are un interes a obține declararea nulității actului în raport cu consecințele pe care nulitatea le-ar atrage.
Întrucât, în mod clasic, calitatea procesuală și interesul sunt două condiții ale acțiunii, distincte și consecutive, iar analiza calității precede analizei interesului, Curtea distinge că cele două condiții nu-și contopesc identitatea și de aceea, apreciază că problema calității părților în judecată își păstrează individualitatea. Pe de altă parte, având în vedere că în structura interesului intră concomitent trei caracteristici – calitatea interesului de a fi personal și direct, legitim și juridic, născut și actual – și că problema calității procesuale active se suprapune dreptului subiectiv civil al reclamantului, Curtea apreciază că într-o acțiune cum este cea de față, reclamantul trebuie să afirme un interes personal și direct pentru a i se recunoaște dreptul la acțiune, aceasta pentru că interesul personal și direct corespunde unui drept subiectiv al cărui titular este reclamantul, drept pe care acesta tinde să-l proteguiască prin acțiunea în nulitate, privită prin prisma efectelor pe care le produce. Așadar, pentru a avea calitate, trebuie evaluat dacă d-na. C.A.N. primește, ca beneficiu al acestei acțiuni, protecția dreptului său legal la domiciliu, drept pretins nelegal afectat prin executarea silită a unei garanții al cărei obiect este imobilul situat în București, str. X, sector 3, unde își are înregistrat domiciliul în acte.
Sau, altfel spus, trebuie evaluat dacă menținerea ipotecii și implicit posibilitatea valorificării sale atinge nelegal și irevocabil dreptul reclamantei la stabilirea domiciliului în casa părinților săi, titularii dreptului de proprietate ai imobilului.
Plecând de la dispozițiile art. 13 și art. 54 din Drecretul nr. 31/1954, la care chiar d-na. C.A.N. face referire, Curtea arată că acestea lămuresc conceptul de domiciliu și drept general al persoanei de a cere protecția acestui drept. Pe de altă parte, articolul 13 al actului normativ arătat este fundamentat pe principiul realității, arătând că domiciliul persoanei este acolo unde aceasta își are locuință statornică și principală. Așadar, domiciliul nu este un element prexif și intangibil pe care legea să-l predetermine, ci este o variabilă în existența unei persoanei care presupune că domiciliul este determinat că fiind acolo unde o persoană locuiește și trăiește în mod obișnuit.
Întrucât dreptul la domiciliu trebuie privit ca reflexie a dreptului persoanei la a circulație și stabilire, statul recunoaște doar dreptul unei persoane la domiciliu, fără însă a predetermina persoanei o altă obligație decât aceea de a declara domiciliul în fața autorităților, după alegerea liberală a acestuia. În această situație, dreptul de proprietate asupra locuinței nu poate fi privit ca determinant în ce privește dreptul la domiciliu.
Faptul că proprietatea imobilului de domiciliu se poate strămuta (voluntar sau silit) în circuitul civil de la un titular la altul, determinând și în fapt o schimbare corespunzătoare a locuinței statornice și principale a transmițătorului bunului imobil sau a membrilor săi de familie nu poate constitui o limitare și o lipsire de protecție a dreptului la domiciliu.
Locuința este distinctă de proprietate, iar faptul că lipsirea de proprietate, în special în procedura de executare silită imobiliară, ar putea avea ca efect lipsirea unei persoane de dreptul de a locui în imobilul supus vânzării silite, cum ar putea fi cazul reclamantei, nu înseamnă o încălcare a dreptului la domiciliu pentru care statul are o obligație de protecție, deoarece domiciliul acesteia "îi va urma" în noua sa locuință.
Prin urmare, valorificarea ipotecii constituite prin contractul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 41229/24.10.2004 de fostul Notariat de Stat Sector 3 prin vânzarea silită a imobilului din București, str. X, sector 3 de către A.V.A.S. și pierderea, pe cale de consecință a eventualelor drepturi locative ale reclamantei legată de acest imobil nu echivalează suprimării dreptului acesteia la domiciliu.
Și astfel, în măsura în care acțiunea promovată nu are în sine efectul ca, prin anularea contractului de ipotecă să ducă la recunoașterea dreptului pretins afectat, reclamanta nu poate să se prevelaze de un interes direct și personal de natură să protejeze eficace dreptul la domiciliu al cărei titular este și pe care îl pretinde afectat nelegitim prin existența actului contestat.
De aceea, în măsura în care dreptul afirmat (dreptul la domiciliu) nu are vocația a fi protejat prin acțiunea promovată în acest dosar, rezultă că acțiunea nu răspunde interesului declarat al reclamantei și, pe cale de consecință, aceasta nu are calitatea procesuală activă a intentării acestei acțiuni.
Pentru considerentele arătate, Curtea va admite excepția ridicată în apărare de către A.V.A.S. și, dat fiind efectul absolut și dirimant al excepției, va respinge acțiunea pentru lipsa calității procesuale active.
Curtea de Apel Constanța, Decizia civilă nr. 378/C din 2003
Excepția lipsei capacității de folosință
Conform art. 248 alin. (1) NCPC, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos în tot cercetarea în fond a pricinii.
În referire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a numitei P.I.M. la data sesizării instanței de judecată (20.02.2002), s-a constatat că aceasta este fondată și a fost admisă pentru următoarele considerente:
Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacității civile. Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. în cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosință începe la nașterea lor și încetează la moartea lor. Excepția lipsei capacității de folosință este o excepție de fond, absolută și peremptorie, iar actele de procedură – inclusiv cererea de chemare în judecată – făcute de o persoană fără capacitate de folosință sunt nule absolut.
În cauză, s-a reținut că numita P.I.M., la data sesizării instanței de judecată (20.02.2002), era decedată din 17.09.2001, conform certificatului de moștenitor nr. 19/25.02.2002 și, în consecință era lipsită de capacitate de folosință, cererea de chemare în judecată fiind lovită de nulitate absolută. Nulitatea absolută nu poate fi confirmată, situație în care nu sunt incidente dispozițiile art. 161 teza I Cod procedură civilă, care vizează numai actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exercițiul drepturilor procesuale, acte ce sunt anulabile.
În consecință, în mod greșit Tribunalul Constanța a reținut că numita T.R.I. și-a însușit cererea de chemare în judecată formulată de autoarea ei, devenind reclamantă în cauză; această operațiune nu este legală, în condițiile în care actul de procedură – cererea de chemare în judecată – era nul, instanța neftind legal sesizată de P.I.M., decedată anterior formulării cererii de chemare în judecată.
Conform dispozițiilor art. 194 NCPC, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, alături de alte elemente și semnătura reclamantului. Absența acestui element al cererii este sancționată cu nulitatea actului de procedură, dacă această lipsă nu este împlinită în tot cursul procesului.
În cauză, s-a reținut că cererea de chemare în judecată nu a fost semnată de reclamantul P.C.P. și, deși citat pe parcursul întregului proces (fond, apel, recurs), acesta nu s-a prezentat pentru semnarea cererii, lipsa acestui element fiind sancționată cu nulitatea actului procedural.
I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 326 din 5 decembrie 2005, B.J. – bază de date
Formularea repetată de cereri. Abuz de drept procesual.
Formularea de cereri și exercitarea de căi de atac, în mod repetat, în afara sistemului determinat de legea procesual civilă constituie un abuz de drept, o exercitare a drepturilor procesuale în alte scopuri decât cele în considerarea cărora au fost edictate.
Cu referire la dispozițiile art. 21 din Constituția României, instanțele de judecată se pot pronunța exclusiv în situația invocării de către partea interesată sau cu legitimitate procesuală legală, a unui drept protejat de lege și prevăzut cu acțiune în justiție, în limitele stabilite de legea procesuală.
Excede, așadar, funcției și rațiunii de a fi a justiției tranșarea unor simple nemulțumiri, nesusținute de realitatea exterioară, neprotejate de dreptul substantial și în afara condițiilor determinate de legea procesuală.
În cauză, petenta a exercitat un recurs și apoi a formulat o cerere de revizuire împotriva unor hotărâri judecătorești nesupuse acestor căi de atac, respinse ca inadmisibile.
CONCLUZII
Întregul demers inițiat în cadrul lucrării de față a prezentat cursul unei importante etape în cadrul procesului civil, o înțelegere corectă și completă a noțiunii de “acțiune civilă”, pornind de la definiția, accepțiunile sale, elementele ce o compun, precum și a condițiilor necesare pentru exercitarea acesteia și până la conceptul de bună-credință și abuz de drept procesual.
Studiind diversele definiții și accepțiuni doctrinare atribuite acțiunii civile, a controverselor create de-a lungul timpului cu privire la această temă, denotă importanța sa aparte în cadrul procesului civil. Acțiunea civilă nu se poate reduce la actul de sesizare a organului judiciar. Ea constituie un mijloc procesual ce întreține și justifică întreaga activitate a instanței sesizate cu o pretenție. Prima manifestare practică a acțiunii apare din momentul sesizării instanței, dar aceasta nu constituie nimic altceva decât o primă etapă în exercițiul deplin al acțiunii civile.
De altfel, determinarea condițiilor de exercitare a constituit obiectul unor îndelungate și accentuate dispute doctrinare, atât în ceea ce privește numărul lor, cât și din punct de vedere al conținutul unora dintre ele, aspecte conturate în cele din urmă în legislația noastră procesuală.
Noul Cod de procedură civilă are un deosebit merit în ceea ce privește tema acțiunii civile, în primul rând din punct de vedere al definirii sale concrete în cadrul dispozițiilor art. 29, un aspect de noutate și importanță dominantă.
Nu în cele din urmă, am dorit să integrez în cadrul prezentei lucrări conceptul de bună-credință și cel al abuzului de drept subliniind relevanța elementelor ce conturează cele două concepte, pornind de la explicarea noțiunilor și continuând cu reglementarea existentă în momentul de față în legislația procesuală, întrucât am considerat că acest subiect își găsește un loc deosebit în cadrul temei alese, mai ales din punct de vedere al contextului actual al democratizării societății românești. Deși accesul la justiție este incontestabil liber, astfel cum este consacrat în cadrul dispozițiilor art. 21 din Constituția României drept un principiu constituțional, stabilit și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului în cadrul dispozițiilor art. 6 “Dreptul la un proces echitabil”, despre care am făcut referire în Capitolul II – Secțiunea I al prezentei lucrări, se pune problema necesității existenței unei bune-credințe în exercitarea accesului la justiție.
În încheiere, țin să precizez că scopul lucrării de față nu a constat în prezentarea exhaustivă a acțiunii civile, ci în analizarea, lămurirea, evidențierea unor trăsături specifice acestei etape esențiale în cadrul procesului civil.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
BOROI, Gabriel, STANCU, Mirela, Drept procesual civil, Editura Hamangiu, București, 2015.
BOROI, Gabriel (coordonator), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. 1, Editura Hamangiu, București, 2013.
BOROI, Gabriel, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Editura ALL, București, 2001.
CIOBANU, V.M., NICOLAE, Marian (coordonatori), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2013.
CIOBANU, V.M., BOROI, Gabriel, BRICIU, Traian Cornel, Drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București, 2011.
CIOBANU, V.M., BRICIU, T.C., DINU, C.C., Drept procesual civil. Drept execuțional civil. Arbitraj. Drept notarial, Editura Național, București, 2013.
CONSTANDA, Andreia, Sancțiunile în procesul civil, Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007.
DELEANU, Ion, Tratat de procedură civilă, Vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2013.
HAMANGIU, Constantin, ROSETII – BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, Alexandru, Tratat de drept civil român, Vol. II, Editura ALL, București, 1998.
HEROVANU, Eugen, Principiile procedurei judiciare, Vol. 1, Institutul de arte grafice “Lupta” N. Stroilă, București, 1932.
LEȘ, Ioan, Sancțiunile procesuale în procesul civil roman, Editura Hamangiu, București, 2008.
LEȘ, Ioan, Tratat de drept procesual civil, Vol. 1, Editura Universul Juridic, București, 2014.
LEȘ, Ioan, Tratat de drept procesual civil, Ediția a 4-a, Editura C.H. Beck, București, 2008.
LEȘ, Ioan, Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, București, 2013.
RĂDUCAN, Gabriela, DINU, Mădălina, Fișe de procedură civilă pentru admiterea în magistratură și avocatură. Spețe și grile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2014.
STOENESCU, Ilie, ZILBERSTEIN, Savelly, Drept procesual civil – Teoria generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1977.
TĂBÂRCĂ, Mihaela, Drept procesual civil, Vol. 1 – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București, 2013.
VOICU, Marin, Jurisprudență civilă, Legea nr. 10/2001, Editura Universul Juridic, București, 2005.
JURISPRUDENȚĂ
Convenția Europeană a Drepturilor Omului
Constituția României
CONSTANDA, Andreia, Sancțiunile în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007.
Curtea de Apel Timișoara, Buletinul jurisprudenței. Culegere de practică judiciară pe anul 2010, Editura Universul Juridic, 2010.
Curtea de Apel Cluj, Buletinul jurisprudenței. Culegere de practică judiciară în materie civilă, muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie pe anul 2007, Editura Universul Juridic, 2007.
Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8/30 ianuarie 1954.
Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 60 din 26 martie 1996, modificată și completată prin Legea nr. 53/2015, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 198 din 25 martie 2015.
Legea nr. 304/2004 actualizată privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 827 din 13 septembrie 2005.
Tribunalul Suprem – Secția civilă, Decizia nr. 1913/1978 Revista Română de Drept nr. 4/1979.
SITE-URI INTERNET
http://legeaz.net/
http://portal.just.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Teoretice Si Practice In Cadrul Actiunii Civile (ID: 126496)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.