Aspecte Privind Tendintele Fenomenului “violenta Domestica”

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CADRUL LEGISLATIV

1.1 Legea nr 217/2003 si Codul Penal

1.2 Notiunile de violenta – delimitari conceptuale

CAPITOLUL II ASPECTE PRIVIND TENDINTELE FENOMENULUI “VIOLENTA DOMESTICA”

2.1 Analiza cantitativă (statistici)Violenta: variabile teoretice și date statistice

2.2 Cauze, conditii si consecinte ale violentei domestice

2.3 Studii de caz

CAPITOLUL III TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND FENOMENUL VIOLENTEI DOMESTICE

3.1. Teorii de orientare sociologica

3.2 Teorii de orientare psihologica

3.3 Profilul victimei.

CAPITOLUL IV PREVENIREA SI COMBATEREA FENOMENULUI VIOLENTEI DOMESTICE

4.1 Măsuri legislative pe plan international

4.2 Măsuri legislative pe plan national

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

CAPITOLUL I CADRUL LEGISLATIV

“Amploarea fenomenului violenței în familie reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care trebuie să se confrunte societatea contemporană, inclusiv România. Statisticile indica faptul ca în România, jumătate dintre femeile care se afla incarcerate in penitenciare pentru savarsirea infractiunii de omor au fost victime ale violenței în familie, iar multe dintre acestea au acționat în legitimă apărare.

Fenomenul de violenta in familie a inceput sa fie intens popularizat la sfarsitul anilor 1990 – inceputul anilor 2000 prin intermediul organizatiilor care ofereau asistenta si servicii victimelor unor astfel de infractiuni. Procesul de conștientizare a inceput prin organizarea si desfasurarea de campanii de informare a publicului si prin promovarea adoptarii unei noi legislatii, respectiv Legea nr.217/2003, legea privind prevenirea si combaterea violentei in familie, care a fost republicata in luna martie 2014.

Violența în familie reprezintă o problemă socială extrem de gravă, iar specialiștii o consideră o formă de torturăˡ datorită caracteristicilor sale. Impactul social al violenței în familie este ridicat, intrucat aceasta afectează nu numai victimele, ci și persoanele care sunt martore sau cunosc situații de violență în familie.

Violența în familie este una dintre formele de violență cel mai frecvent întâlnite, dar foarte alarmanta, pentru că este prea puțin vizibilă. De cele mai multe ori, faptele de violență au loc în spatele ușilor închise și sunt ascunse de către victimă, din cauza sentimentului de teamă față de agresor și de rusine față de societate. Mai mult decat atat, un impediment este reprezentat de reticența statului și a organelor sale de a interveni într-o sferă considerată încă „privată”.

(V. Coomaraswamy, Radika (raportorul special al Națiunilor Unite pe problema violenței împotriva femeilor în perioada 1994-2003), „Lupta împotriva violenței domestice: obligațiile statului”, 6 Innocenti Digest 10, 10 (2000).)

1.1.Legea nr 217/2003 si Codul Penal

Scopul legii este acela de a ocroti victimele violenței în familie, fără a face discriminare între acestea, având ca reper Recomandarea nr. 5/2011 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care "Recomandă statelor membre să adopte o legislație de combatere a violenței ce apare în familie sau în mediul domestic, incluzând printre altele agresiunea fizică și mentală, abuzul emoțional și psihologic între soți, parteneri stabili sau ocazionali și coabitanți".

Legea nr. 217/2003 aduce cu sine o serie de noutăți de ordin instituțional și educațional, și anume:

-recunoașterea și a altor forme de violență în afara celei fizice, și anume: psihologică, sexuală, economică;

-înființarea unui aparat instituțional, Agenția Națională pentru Protecția Familiei, cu centre județene care să elaboreze o strategie de prevenire și combatere a violenței în familie;

-recunoașterea asistenților familiali, ca o nouă categorie de profesioniști, specializați pe asistența victimelor violenței în familie;

-introducerea medierii în scopul rezolvării conflictelor și evitării recurgerii la instanțele de judecată;

-protejarea victimelor de repetarea violenței, prin îndepărtarea agresorului, până la rezolvarea crizei.

-înființarea de adăposturi publice sau private pentru ocrotirea victimelor.

In urma negocierilor la nivelul membrilor Camerei Deputaților si Senatului, a rezultat un singur proiect de lege. Legea 217/25 mai 2003 pentru prevenirea si combaterea violentei domestice definește prin Art. 2, aliniatul1 violenta domestica ca fiind “orice acțiune fizica sau verbala săvârșită cu intenție de către un membru de familie, împotriva altui membru al aceleeași familii, care provoacă o suferința fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material”. Prin aceasta lege se pune punct dezbaterilor si interpretărilor asupra depistării cazurilor de violenta domestica. Aceasta lege a fost gândita ca un răspuns instituțional la problematica violentei in familie. Scopul legii este acela de a ocroti victimele violentei in familie, fără a face discriminare intre acestea, având ca reper recomandarea nr.5/2011 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, care recomanda statelor membre sa adopte o legislație de combatere a violentei din familie sau din mediul domestic, incluzând, printre altele, agresiunea fizica si mentala, abuzul emoțional si psihologic, violul, abuzul sexual intre soți, parteneri stabili sau ocazionali si coabitanti. Moțiunea precizează clar ca nu doar existenta unei legi este importanta ci si aplicarea ei: “prin neaplicarea si încălcarea termenilor legii, Guvernul încurajează violenta in familie”.

“Violenta este in mare măsura o problema de mentalitate, in rezolvarea căreia trebuie sa fie implicate nu numai instituțiile statului, ci si societatea civila”, s-a precizat in cadrul Conferinței Naționale de lansare a Raportului Organizației Mondiale a Sănătății asupra Violenței si Sănătății. Aceasta trebuie sa conștientizeze ca, deoarece cunoaște cel mai bine problemele, atunci când exista o situație care ne implica pe toți, trebuie sa acționeze si nu sa aștepte ca o instituție sa aibă inițiative legislative. S-au făcut câțiva pași mărunți in acest sens, dar rolul societății civile in promovarea legislativa trebuie sa crească”. Reamintim ca Legea nr. 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie, reprezintă primul act legislativ major inițiat ca urmare a implicării societății civile. Aceasta lege permite crearea atât la nivel național, cat si la nivel local, a instituțiilor menite sa se implice activ in soluționarea acestei probleme. In cadrul amintitului program, Ministerul Sănătății a dezvoltat la nivel național, cu sprijin internațional din partea UNFPA si USAID, centre pilot care au permis unui număr mare de femei agresate sa solicite si sa beneficieze de sprijin

Potrivit Legii 217/2003, violenta în familie reprezintă „orice acțiune fizica sau verbala săvârșită cu intenție de către un membru de familie, împotriva altui membru al aceleași familii, care provoacă o suferința fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material”.

De prevederile legii beneficiază si persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți (concubinii) sau dintre părinți si copil, dovedite pe baza anchetei sociale. Potrivit Inspectoratului General al Politiei Române, orice persoana care considera ca este victima a violentei sau se simte amenințata trebuie sa știe ca violenta în familie este o infracțiune prevăzuta si sancționata de Codul Penal.

În același timp, violul comis în familie este pedepsit. Daca violenta fizica s-a produs, victima trebuie sa meargă la Serviciul Medico-legal în cel mult 48 de ore de la comiterea agresiunii, pentru constatarea acesteia si eliberarea unui certificat medico-legal.. În plus, trebuie anunțata cea mai apropiata secție de Politie, în cel mult doua luni de la producerea agresiunii. Pentru ca Politia sa poată apăra de repetarea violentelor, este bine sa fie făcută o plângere care sa fie înregistrata la secție.

Daca numărul de zile de îngrijiri medicale este sub 60 de zile, chiar daca Politia începe urmărirea penala, victima se poate împacă în orice moment cu agresorul, iar împăcarea înlătura răspunderea penala a autorului. Specialiștii spun însă ca, de regula, după împăcare violenta va deveni si mai mare. Pentru ca împăcarea sa însemne si oprirea violentelor, începând cu data de 25 august, vor fi instruiți si își vor desfășura activitatea specialiști în medierea conflictelor.

Textul legii prevede în mod special implicarea comunității locale, în speță prin organele reprezentative (primarii, consilii locale) în sprijinirea acțiunilor de combatere și prevenție a violenței în familie (articolul 7, capitolul I), precum si specializarea în cadrul poliției a unei persoane care sa constituie un liant între comunitate și organismele care combat fenomenul.

Daca pericolul de agresare persista, Politia poate îndruma victimele violentei în familie spre adăpostul cel mai apropiat. In fiecare județ vor fi înființate astfel de adăposturi. Acolo, victimele agresiunii si copiii acestora, vor beneficia de cazare pe o perioada determinata, masa, asistenta psihologica, juridica, medicala, si chiar de asistare în instanța. În cursul urmăririi penale sau a judecații, instanța de judecata, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori exista probe sau indicii temeinice ca un membru de familie a săvârșit un act de violenta cauzator de suferințe fizice sau psihice asupra unui alt membru poate dispune, în mod provizoriu, măsura interzicerii agresorului de a reveni în locuința familiei.

Polițiștii au dreptul si obligația sa intervină în orice caz de violenta în familie sesizat, chiar daca ușa locuinței în care se aud țipetele nu este deschisa.

Prin prezenta lege se instituie un organism la nivel național denumit “Agenția națională pentru protecția familiei”, care are atribuții în elaborarea, implementarea și aplicarea unei strategii naționale în domeniul violenței în familie. Ea trebuie să finanțeze sau să cofinanțeze programele specifice în domeniul protecției victimelor violenței în familie, precum și în domeniul apărării și consolidării familiei. Agenția instruiește asistenți familiali în domeniu, realizează o bază de date eficientă pentru gestionarea eficientă a situațiilor de criză. (Articolul 9, Capitolul II).

Agenția are un organism corespondent local cu atribuții asemănătoare (având în vedere problematica cauzelor violenței în familie care poate fi diferită la nivel teritorial (Articolul 8, aliniatul 4, Capitolul II). Se specializează persoane numite asistenți familiali (asistenți sociali) care vor presta o activitate calificată în asistența acordată victimelor violenței în familie. ( articolele 12, 13, 14,Capitolul III).

Se înființează mai multe "Centre pentru adăpostirea victimelor violenței în familie" – adăposturi care sunt unități de asistență socială care asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie (Articolele 23, 24, 25, Capitolul VI).

Se înființează consilii de familie (asociații fără personalitate juridică, formată din membrii familiei), care au ca scop medierea și prevenirea situațiilor conflictule între membrii familiei (Articolele 20, 21, capitolul V).

In ceea ce privește masurile de protejare a victimelor violentei domestice legea prevede, ca măsura provizorie, îndepărtarea agresorului din locuința – instrument de coerciție împotriva agresorului la îndemâna poliției și parchetului , pentru scoaterea acestuia din locuința comună cu cea a victimelor (Articolul 26, 27, Capitolul VII).

Se completează dispoziții procedurale în procesele specifice cu victime ale violenței în familie prin: prezența asistentului social și a psihologului la audieri alături de victimă, nepublicarea ședințelor de judecată, celeritatea procesului penal în situații de genul acesta (articolul 29, Capitolul VIII).

1.2 Notiunile de violenta – delimitari conceptuale

Conceptul acoperă, atât în reglementările juridice, cât și în practică, grade diferite de vizibilitate și de încadrare a comportamentelor considerate agresive, de la cele care afectează starea de sănătate a victimei, la cele care afectează situația ei socială sau stima de sine. O privire de ansamblu asupra percepției și încadrării formale sau informale a comportamentelor și atitudinilor în registrul violenței arată o recunoaștere diferențiată a comportamentelor și atitudinilor, de la formele de violență fizică la formele de violență sexuală, verbală sau psihologică. Diferențele apar în definirea termenului de violență și în raport cu persoana care este victimă a violenței; astfel este diferențiată definiția violenței asupra femeii, asupra tânărului sau asupra persoanei vârstnice.

Astfel în definiția descriptivă a termenului de violență apar forme cum ar fi: izolarea și separarea persoanei de mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, ridiculizarea, hărțuirea verbală și poreclirea (folosite pentru a determina o persoană să se aprecieze ca fără valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ținută sub controlul agresorului), amenințarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau indirectă (asupra copiilor sau rudelor) (Follingstad și col., 1990).

Inconsistența în modul de încadrare a comportamentelor și atitudinilor în registrul violenței este dată de gradul diferit de percepție și conștientizare la nivel comunitar, atât a femeii și copilului și raportului acestora cu ceilalți membrii ai familiei, cât și de definire diferită a violenței.

Un prim aspect implicat îl constituie percepția culturală; studiile realizate pe grupuri delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea violenței, la nivel comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate definește violența în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de indentificare și ierarhizare a gradelor de violență.

Spre exemplu, Williams & Becker (1999) au realizat cercetări privind violența asupra femeii. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că elementele cadrului cultural sunt esențiale pentru modul în care o comunitate înțelege, definește și dezvoltă acțiuni pentru combaterea violenței asupra femeii în relația de cuplu; o altă concluzie a studiului a fost aceea că încercarea de a combate violența la nivel comunitar prin intermediul implementării măsurilor legislative nu este o soluție în reducerea violenței; la nivelul relațiilor interpersonale nu este asumată definiția legislativă a violenței atunci când aceasta este impusă ca un mecanism extern de reglementare. Este imperativ ca membrii comunității să conștientizeze violența și să-și asume responsabilitatea confruntării cu problema violenței.

Studiile comparative realizate în mai multe comunități, diversificate sub aspect cultural, arată că definirea violenței asupra copilului și femeii depind, de asemenea, de nivelul de valorizare socială a acestora. În țările Est-mediteraneene, spre exemplu, abuzului fizic asupra femeii nu este perceput social ca fiind violență și nu este definit ca formă de violență la nivelul juridic. Femeia este valorizată prin raportare la castitate, și de aceea, în cazul relațiilor sexuale extramaritale sau în cazul în care este victima unui viol, femeia poate fi omorâtă. Un studiu realizat în Egipt, în 1993, privind cauzele uciderii femeilor, arată că 47%, din totalul femeilor ucise, au fost omorâte de către rude; majoritatea femeilor fuseseră victime ale unui viol în afara relației de cuplu. În Afganistan, deși violența asupra femeii este extremă, de la formele abuz fizic și maltratare până la ucidere, atât în relația de cuplu cât și în relațiile sociale, aceste comportamente nu sunt definite ca violență. Spre exemplu, dreptul la viață al femeii afgane poate fi decis de către soț sau de către comunitate atunci când se apreciază că femeia a încălcat standardele culturale privind îmbrăcămintea sau comportamentul în public; în aceste situații membrii comunității pot decide și ucide femeia cu pietre în public. Femeia nu are acces la serviciile medicale, iar spitalele nu acordă asistență medicală femeilor.

Lipsa de consens privind definiția violenței asupra femeii, întâlnită la nivel socio-cultural, este regăsită și în abordările cercetătorilor și specialiștilor în domeniu. În literatura de specialitate nu există o definiție care să acopere problematica violenței și care să fie bazată pe consensul cercetătorilor. Fiecare cercetător sau specialist a definit violența, sau a creat registre de încadrare a comportamentelor și atitudinilor care să delimiteze formele violenței, în raport cu domeniul de specializare și cu necesitățile de lucru; definițiile violenței depind de domeniul de apartenență al cercetătorului și de scopul pentru care sunt elaborate. Astfel, definiția violenței elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale va fi diferită de definiția utilizată de către serviciile de asistență a victimelor violenței. De asemenea, definiția utilizată de către serviciile de sănătate publică diferă de definițiile folosite de către psihologi în cadrul programelor de terapie a victimei sau agresorului.

Atât în domeniul științific, cât și în cel juridic, sunt utilizate definiții asupra violenței care includ termenul de acțiuni intenționate sau acțiuni percepute ca intenționate. Aspectul de intenționalitate delimitează realizarea actelor violente de intenția de a produce suferință și condiționează definirea unui act violent de intenția de a produce suferință. Intenționalitatea actelor violente este raportată la persoana care le utilizează, la motivația și modalitatea în care este utilizată violența. Includerea ideei de intenționalitate în operaționalizarea conceptului de violență crează dificultăți atât în încadrarea unor comportamente în registrul violenței cât și în măsurarea violenței.

În Israel, spre exemplu, jumătate dintre femei și jumătate dintre bărbați consideră că bărbatul nu este singur responsabil pentru actele de violență, în timp ce 16,4% dintre femei și 15,6% dintre bărbați considerau că dacă un bărbat nu folosește violența intenționat, atunci el nu este singurul responsabil de consecințele violenței; aceasta face ca violența neintenționată, cum ar fi violența utilizată în scopuri educative, să fie acceptată la nivel comunitar. Studiul arată că femeile care erau victime ale violenței în cuplu au înclinat, mai mult decât celelalte femei, să considere violența bărbatului legitimă în anumite situații. Violența folosită cu scopuri educative este acceptată de o parte semnificativă de populație; din populația eșantionului 13,5% dintre femei și 15,8% dintre bărbați considerau că este justificată violența asupra femeii atunci când aceasta insultă sau blesteamă, iar 13% dintre bărbați și 14,9% dintre bărbați consdieră că femeia trebuie bătută atunci când face ceea ce dorește, fără aprobarea soțului (Eisikovits, Winstok, & Fishman, 2004)

În România violența asupra femeii este definită, potrivit Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie ca fiind orice actiune fizica sau verbala savarsita cu intentie de catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca o suferinta fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material. Violența constituie, de asemenea, împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile si libertatile fundamentale (Art. 2).

O noutate adusă de această lege este recunoașterea formelor de violență dezvoltate și în cuplurile consensuale sau în diferite menaje dezvoltate în societatea modernă. Prin intermediu legii este înființată, începând cu 2003, Agenția Națională pentru Protecția Familiei. Agenția funcționează prima dată în cadrul Ministerului Sanatății si Familiei dar prin Ordonanța 95 din 24 decembrie 2003 se transferă la Ministerului Muncii Solidarității Sociale și Familiei. Agenția are reprezentanțe la nivelul fiecărui județ. În subordinea agenției funcționează Centrul-Pilot de Asistență și Protecție a Victimelor Violenței și Centrul de Informare și Consultanță pentru Familie.

Formele

Formele violenței sunt conturate clar în cadrul cercetărilor. Astfel, potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă formele violenței sunt :

Violența psihologică (agresiuni verbale, intimidare, batjocură, umilire)

Violența fizică (vătămări produse prin pălmuire, lovire cu sau fără obiecte sau bătaie)

Violența socială (izolarea față de familie și prieteni, monitorizarea activităților, restrângerea accesului la informație)

Violența economică (oprirea accesului la resurse financiare sau alte mijloace economice)

Violența sexuală (forțarea victimei pentru activități sexuale nedorite)

Eurobarometrul 51.0., Europeans and their views on domestic violence against women, puncteză ca forme ale violenței:

Restricționarea libertății

Dacă specialiștii în sociologie, criminologie, psihologie, medicină și asistență socială susțin ca fiind grave consecințele și mari costurile sociale ale violenței asupra femeii și copiilor acesteia, în conștiința publică existe grade diferite de acceptare a violenței. În Europa, potrivit Eurobarometrului, 62% dintre europeni consideră violența asupra femeii inacceptabilă în orice condiții, în timp ce 2% apreciază violența acceptabilă în anumite condiții și 0,7% apreciază violența acceptabilă în orice circumstațiale.

__________________________________________________________________

Cât de grave sunt formele violenței

Formele violenței au fost prezentate în ordinea: violența psihologică, violența fizică, violența sexuală, amenințarea cu violența și restricționarea libertății. Pentru fiecare formă s-a putu alege din următoarle enunțuri: „foarte seriosă”, „serioasă”, „deloc serioasă”.

_________________________________________________________________

Sursa: Eurobarometru 51.0

Europeans and their views on domestic violence against women (1999)

Date colectate vizează țările membre al Uniunii Europene

În România, potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă situația în care o femeie este bătută de către partenerul ei este apreciată ca fiind „nu prea gravă” de 2% din eșantionul de femei și 2% din eșantionul de victime. De altfel, potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă, 2% din eșantionul național apreciază că „femeia ar trebui bătută” atunci când „în mod frecvent nu gătește” sau „în mod frecvent nu-i tace gura”, iar 3% apreaciză că bătaia este necesară atunci când femeia „nu are grijă de copii”. Datele sunt susținute de faptul că 17,8% din eșantionul de femei au indicat cel puțin o formă de abuz (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

________________________________________________________________________

Incidența violenței asupra femeii de-a lungul vieții

Datele prezentate reprezintă incidența formelor de violență asupra femeii și sunt apreciate de Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă din totalul formelor de violență în cuplu (violența asupra femeii și violența asupra bărbatului).

Din totalul formelor de violență în cuplu, în România, Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă arată că două treimi sunt femei și o treime sunt bărbați. Violența sexuală este raportată exclusiv de către femei.

Indicatorii formelor de violență potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă:

Violența psihologică (agresiuni verbale, intimidare, batjocură, umilire)

Violența fizică (vătămări produse prin pălmuire, lovire cu sau fără obiecte sau bătaie)

Violența socială (izolarea față de familie și prieteni, monitorizarea activităților, restrângerea accesului la informație)

Violența economică (oprirea accesului la resurse financiare sau alte mijloace economice)

Violența sexuală (forțarea victimei pentru activități sexuale nedorite)

___________________________________________________________________

Sub aspectul prevalenței, statisticile arată că forma fizică a violenței este cea mai răspândită și cea mai gravă prin limitele extreme pe care poate să le atingă. Într-un studiu realizat în 48 de țări, între 1982-1999 (WHO, 2002), s-a constat că între 10% și 60% dintre femei au declarat că au suferit, pe parcursul vieții, forme de violență fizică din partea partenerului de cuplu. Între femeile care declară abuzul fizic, 70% dintre ele declară forme severe de abuz fizic (WHO, 2002).

Studiile realizate în Australia, Canada, Israel, Africa de Sud și Statele Unite au arătat că 40-70% dintre femeile ucise au fost victimele partenerului de cuplu (soț sau prieten), suferind perioade lungi de violență (WHO, 2002). Dacă ar fi să comparăm ponderea femeilor ucise de către partenerii de cuplu cu ponderea bărbaților uciși de către partenere, în Statele Unite, doar 4% dintre bărbații uciși între 1976-1996 fuseseră victime ale partenerei de cuplu (soție sau prietenă), în timp ce în Australia procentul bărbaților uciși de parteneră este de 8,6%, între 1989-1996 (WHO, 2002).

În România, potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă, 6% din eșantionul național a răspuns că a primit o palmă sau lovituri cu piciorul de către un membru al familiei, 4% au fost amenințați cu moartea de cineva din familie, iar 8% au fost amenințați frecvent cu bătaia (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2013).

____________________________________________________________________

Rata violenței asupra femeilor între 20-59de ani în România, pe tipuri de violență

____________________________________________________________________

Sursa: Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă

Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2013

În demersul de operaționalizare a conceptului de violență fizică există un dezacord al specialiștilor și al juriștilor; din prisma încadrării comportamentelor în registrul violenței fizice, se discută încă includerea pălmuirii alături de acte, cum ar fi folosirea unui cuțit sau pistol. În cazurile de violență sau abuz fizic s-a constatat că este asociată în majoritatea cazurile forma de violență verbală; cele mai întâlnite forme sunt poreclele care transformă femeia în obiect, astfel că, violența asupra partenerei este percepută de către agresor ca violență asupra obiectului creat (Lambert & Firestone, 2000). De asemenea, degradarea personalității femeii prin utilizarea violenței verbale, în cazul abuzului fizic, face ca femeia să justifice acțiunile partenerului violent prin greșeli personale sau prin incapacitate de a-și exercita rolurile în cuplu.

_______________________________________________________________________

Problema violenței fizice

Violența fizică este apreciată de 87% dintre europeni ca fiind o problemă foarte serioasă în timp ce numai 0.1% apreciază că forma de violență fizică nu este o problemă serioasă. Cel mai înalt scor a fost atins de Suedia și Irlanda (3.94), în timp ce scorul cel mai scăzut a fost atins de către Finlanda și Germania de Est (3.77), urmate de Danemarca (3.78) și Luxemburg (3.79).

_______________________________________________________________________

Sursa: Eurobarometru 51.0

Europeans and their views on domestic violence against women (1999)

Date colectate vizează țările membre al Uniunii Europene

Studiul panel realizat de National Research Council (SUA) ca și Raportului Mondial al Sănătății arată că deși studiile realizate până acum, privind violența în familie, au fost focalizate cu precădere asupra violenței fizice, continuă să existe lipsa unui acord al specialiștilor asupra definiției și modalităților de măsurare a violenței fizice. Dezvoltarea unor instrumente de măsurare a violenței fizice se impun în special din cauza dezacordului asupra conținutului definiției violenței; multe dintre definițiile utilizate de către cercetători, ca și definițiile întâlnite în legislație, cuprind o gamă largă de comportamente; violența fizică poate fi încadrată de la forme relative minore, cum ar fi pălmuirea, la forme extreme care produc moartea. De asemenea, încadrarea culturală a violenței impune claritate asupra actelor violente accidentale sau intenționate.

Până acum cel mai cunoscut instrument de măsurare a violenței fizice este Conflict Tactic Scale (CTS) (Straus, 1979, 1990), dezvoltată în Statele Unite. CTS este concepută sub forma mai multor sub-scale care să măsoare violența fizică și verbală precum și acțiunile desfășurate în cursul conflictului, incluzând indicatori de măsurare a abilităților de negociere. Subscala privind agresiunea fizică, spre exemplu, este concepută în așa fel încât să fie posibilă măsurarea frecvenței și severității unor acțiuni specifice de violență fizică în familie (incluzând itemi de măsurare a violenței asupra femeii și violenței asupra bărbatului în relația de cuplu, a violenței asupra copilului și asupra persoanei vîrstnice). CTS poate fi folosită pentru măsurarea violenței pe o perioadă lungă de timp sau în ultimele 12 luni. CTS este limitată prin faptul că nu face referire la contex sau consecințele violenței. O nouă versiune a CTS a fost elaborată și denumită CTS2; această versiune include noi aspecte ale violenței cum ar fi abuzul sexual. Subscalele CTS și CTS2 pot fi folosite împreună sau independente unele de altele (Ellsberg, 2000). În Europa nu au fost dezvoltate scale de măsurare a violenței fizice. Majoritatea cercetătorilor au adaptat și validat Conflict Tactic Scale pentru diferite evaluări.

În ceea ce privește forma violenței psihologice asupra femeii în relația de cuplu, putem spune că, datorită vizibilității scăzute a modului de manifestare dar și a posibilităților de a identifica consecințele asociate, puțini cercetătorii au realizat studii pentru înțelegerea mecanismelor violenței psihologice, comparativ cu interesul pentru studiile privind violența fizică. Cercetările asupra tipurilor de violență cel mai des semnalate de către victime sau de către persoane din anturajul victimei au arătat că nu există cazuri de semnalare a violenței psihologice în relația de cuplu; formele de violență psihologică sunt adesea identificate în cazurile semnalate de violență fizică sau sexuală.

_____________________________________________________________________

Problema violenței psihologice

Violența psihologică este apreciată ca o problemă foarte serioasă de către 65% dintre europeni. Doar 0,3% apreciază această formă de violență ca fiind deloc serioasă. Cea mai înaltă rată a aprecierii violenței psihologice ca o problemă foarte serioasă este Irelanda cu 3.83 în timp ce Portugalia are rata cea mai scăzută dintre țările UE (3,38). Vârsta, educația, ocupația și venitul nu au avut influență semnificativă asupra răspunsurilor. Semnificativ poate fi considerat faprul că persoanele vârstnice și persionarii au avut cel mai scăzut scor.

_____________________________________________________________________

Sursa: Eurobarometru 51.0

Europeans and their views on domestic violence against women (1999)

Date colectate vizează țările membre al Uniunii Europene

În ultimii ani, violența psihologică a intrat în atenția specialiștilor și o serie de cercetări au fost orientate spre definirea și identificarea efectelor acestei forme de violență asupra victimelor, apreciindu-se chiar că violența verbală și psihică este mult mai dăunătoare decât violența fizică. Violența psihologică a fost definită ca incluzând acele acte care provoacă suferința psihică însă nu a fost elaborat un registru al conduitelor care să contureze forma violenței psihologicice (McGee și Wolf, 1991).

Cercetătorii în domeniul psihologiei și sănătății mentale apreciază că violența acoperă o gamă largă de comportamente, care include în multe situații formele de violență verbală și psihică. The National Committee on Family Violence of the National Institut of Mental Helth (1992), în urma interviurilor cu victimele violenței privind experiențele pe care acestea le-au trăit, au inclus în definiția violenței orice acțiune care poate dăuna fizic și psihic, cum ar fi: constrângerea sexuală, intimidarea fizică, restrângerea activităților normale sau a libertății și împiedicarea accesului la resurse.

Prin inhibarea capacității victimei de a se apăra, violența psihologică pare să fie mai eficientă în menținerea controlului asupra victimei decât violența fizică. În cazul violenței fizice victima percepe clar forma de atac din partea partenerului violent și se apără prin diferite strategii, pe când vitimele abuzului psihologic percep mai greu forma de violență din actele partenerului și deseori nu reacționează. Pentru a menține controlul asupra femeii, deseori actele de violență psihologică sunt împletite cu acțiuni de iubire, ceea ce crează o confuzie a femeii asupra propriei persoane și asupra capacității ei de a analiza acțiunile partenerului (Follingstad & DeHart, 2000).

Violența psihologică este prezentă pe tot parcursul dezvoltării și manifestării violenței asupra femeii în relația de cuplu și afectează atât modul în care femeia percepe violența și se percepe pe sine, cât și capacitatea femeii de a răspunde la violență sau de a se separa de partenerul violent. Studiile au arătat că: (1) violența psihologică precede deseori alte forme de violență; istoria multor cazuri arată că în primii ani după căsătorie este dezvoltată mai întâi forma psihologică a violenței după care violența escaladează în forma fizică sau sexuală (O’Leary, Malone & Tyree, 1994).

Studiile au arătat însă că violența psihologică poate fi prezentă și independent de alte forme de violență. Follingstad și col. (1990) aprecia că cea mai întâlnită formă de violență psihologică este ridiculizarea femeii ceea ce duce la devalorizare personală și la capacitatea redusă de a face față ulterior abuzului fizic sau sexual; (2) violența psihologică însoțește alte forme de violență; diferite forme de manifestare a violenței psihologice sunt semnalate în cazurile de violență fizică sau sexuală (Follingstad și col., 1990; Follingstad & DeHart, 2000; Walker, 1979; Browne, 1987; Hart and Brassard, 1991; Sabourin și col., 1993); (3) violența psihologică continuă și după ce alte forme de violență au încetat în cazul separării femeii de partenerul violent, iar consecințele violenței psihologice sunt prezente pe termen lung afectând starea de sănătate și funcționalitatea psihosocială a femeii (Lauer, 1995).

Pentru violența psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în Statele Unite. Scalele de măsurare a violenței au fost dezvoltate fie pe baza unor teorii referitoare la violență, fie pe baza mărturiilor vitimelor care au fost identificate de către serviciile de specialitate. Cea mai cunoscută scală de măsurare a violenței psihologice folosită în Statele Unite este The Psichological Maltreatment of Women Inventory elaborată de Tolman (1988); scala este bazată pe două categorii de factori: verbali/emoționali și dominare/izolare. Au fost aduse mai multe critice acestei scale: specialiștii au apreciat fie că scala măsoară un comportament ca făcând parte din registrul violenței numai dacă acțiunea de control și dominare a victimei a avut succes, fie că itemii nu fac referire clară la distincția dintre formele violenței psihologice și un comportament interpersonal problematic, fie că nu face clar distincția între percepția partenerului și percepția comportamentului partenerului (Follingstad & DeHart, 2000).

O altă scală cunoscută de măsurare a violenței psihologice este The Abusive Behavior Inventory (Shepard și Campbell, 1992). Scala include un număr de 20 de itemi referitori la violența psihologică ceea ce face ca această scală să acopere o sferă redusă a formelor violenței psihologice. Un exemplu de scală elaborată pe baza mărturiilor victimelor violenței este cea a lui Hoffman (1984). În urma interviurilor cu femeile care s-au identificat ca fiind victime ale abuzului psihologic, Hoffman a elaborat o listă cu actele incluse în violența psihologică. Scala cuprindă însă itemi pe care nu toți cercetători îi consideră reprezentativi pentru măsurarea violenței psihologice (Follingstad & DeHart, 2000), cum ar fi pierderea interesului femeii față de mariaj sau insomnii datorate îngrijorării.

Cercetătorii sunt de părere că în măsurarea violenței psihologice ar trebui considerate variabilele circumstanțiale, întrucât analiza subiectivă a violenței este limitată de faptul că un comportament poate avea conotații diferite pentru partenerii unui cuplu (Follingstad & DeHart, 2000). Întrucât impactul pe care un comportament violent poate să-l aibă asupra unei persoane depinde de caracteristicile personale, cerectătorii consideră că posibilitatea de măsurare standardizată a violenței psihologice este necesară. Cercetările arată că se impune standardizarea măsurării violenței psihologice, atât pentru că victima nu încadrează deseori atitudinile și comportamentele în registrul violenței psihologice, dar și pentru că specialiștii pot utiliza definiții diferite ale violenței psihologice (Follingstad & DeHart, 2000).

În ceea ce privește violența sexuală, s-au făcut modificări numeroase în ultimii ani asupra definiției și conținutului formelor abuzului sexual; până acum nu există un consens al cercetătorilor în această problematică. La nivelul acceptării și aprecierii violenței sexuale Eurobarometrul arată că 90% dintre europeni apreciază violența sexuală asupra femeii în relația de cuplu ca fiind o problemă foarte serioasă. În România, potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă, 14% din eșantionul de femei și 6% din eșantionul de victime au declarat că „…o femeie forțată de partenerul ei să aibă relații sexuale” nu este prea grav (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003).

Sub impactul convențiilor internaționale, majoritatea legislațiilor care recunosc violența asupra femeii în relația de cuplu, includ în definiția violenței forma de violență sexuală, însă există puține țări care au mecanisme de identificare și măsurare a abuzului sexual în relația de cuplu. De aceea, o dificultate majoră în semnalarea cazurilor este dată de definiția și înțelegerea violenței, atât de către victimă, cât și de către specialiști, din perspectiva culturală și socială.

___________________________________________________________________

Problema violenței sexuale

___________________________________________________________________

Sursa: Eurobarometru 51.0

Europeans and their views on domestic violence against women (1999)

Date colectate vizează țările membre al Uniunii Europene

Nu se cunoaște numărul real al cazurilor de violență sexuală și sunt foarte puține studiile care tratează tema violenței sexuale în relația de cuplu. Cercetătorii s-au confruntat cu o dublă problemă în cercetarea abuzului sexual: pe de-o parte există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea majoritate a abuzului sexual fiind identificat accidental în consultările medicale sau constatat de către specialiști în urma semnalării abuzului fizic; pe de altă parte, delimitarea lotului de persoane care legal erau victime ale abuzului sexual, deși ele nu se considerau în acest fel. În Statele Unite și Mexic, spre exemplu, se estimează că 40-52% dintre femeile victime ale abuzului fizic au fost, de asemenea, victime ale abuzului sexual (WHO, 2002). Violența sexuală apare, însă, și independent de alte forme de violență; astfel, în India, un sondaj care a inclus un număr de 6000 de bărbați arăta că 22% dintre ei au declarat că foloses violența sexuală asupra partenerei, iar în Anglia (Londra de Nord), 23% dintre femei au declarat că au fost victime ale violului în relația de cuplu; prevalența cazurilor de violență sexuală în relația de cuplu arată că în Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale violenței sexuale, în Anglia (Wales și Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveția 11,6% (WHO, 2002).

Alături de violența fizică, psihologică și sexuală apare în registul violenței, atât în estimările specialiștilor, cât și în opinia publică, amenințarea cu violența. 58% dintre cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene apreciază amenințarea cu violența ca fiind o problemă „foarte serioasă”; numai 6% dintre ei nu o apreciază ca formă de violență. Cu 3.76 din 4 puncte maxim, suedezii au scorul cel mai înalt în aprecierea amenințării cu violența ca fiind o problemă „foarte serioasă”, urmați de irlandezi cu un scor de 3.74 (Eurobarometrul 51.0)

O altă formă de violență des întâlnită este violența verbală; aceasta constă în utilizarea unor expresii jignitoare, porecle și insulte care induc o devalorizare a femeii; femeia este acuzată de incompetență, este declarată inferioară și lipsită de atractivitate. În raport cu gradul de persistență și frecvență, violența verbală distruge încrederea femeii în ea însăși și îi afectează stima de sine. Amenințarea, spre exemplu, este o formă de violență verbală folosită cu scopul de a stabili controlul asupra femeii. Unii cercetători susțin că, datorită lipsei clarității și capacității femeii asupra relației dintre acțiune și răspuns, violența verbală ar avea ca efect, în timp, învățarea neputinței de a acționa împotriva violenței (Lambert & Firestone, 2000).

Izolarea socială și reducerea accesului la resurse sunt forme de violență regăsite în studiile naționale în procente ridicate; aceste forme de violență contribuie și favorizează dezvoltarea și perpetuarea altor forme de violență. În Israel, spre exemplu, mai mult de 56% dintre femeile care s-au declarat victime ale formei de abuz fizic au declarat, de asemenea, că sunt urmărite în afara locuinței și le sunt limitate libertățile de interacțiune cu prietenii sau vecinii (Eisikovits, Winstok, & Fishman, 2004). Potrivit Eurobarometrului (1999), restricționarea libertății este apreciată de 64% dintre europenii din țările membre ale Uniunii Europene ca fiind o problemă „foarte gravă”, 28% o apreciază ca o probemă „în mare măsură serioasă”, 5% consideră că „nu” este o problemă serioasă, iar 1% ca fiind o problemă „deloc serioasă”.

Diferențele în aprecierea restricționării libertății ca fiind o problemă „foarte serioasă” apar în răspunsurile date de către bărbați (59,8%) și femei (67,3%), precum și între persoanele care au un loc de muncă (62,7%) și persoanele care nu au un loc de muncă (58,6%). În România, izolarea socială este apreciată de 42% dintre femeile din eșantionul național și 37% dintre femeile din eșantionul de victime ca fiind o problemă „foarte gravă”; 51% dintre femeile victime ale violenței au apreciat izolarea socială ca fiind „destul de gravă”, în timp ce 45% dintre femeile din eșantionul national au răspuns că este „destul de gravă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

Abuzul economic este o formă de violență întâlnită în tipologia formelor violenție dar cu o prezență mai redusă. Violența economică implică controlul partenerului asupra deținerii și folosirii resurselor financiare de către femeie. Deseori abuzul economic se manifestă prin controlul veniturilor financiare, limitarea participării la deciziile privind utilizarea banilor și refuzul de a-i pune la dispoziție resursele financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor de bază (Lambert & Firestone, 2000). Violența economică nu apare în eurobarometru, dar Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă o pareciază între formele de violență întâlnite în România. Astfel, violența economică este declarată de 72,5% dintre femei comparativ cu 27,5% declarată de către bărbați. Potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă femeile victime au apreciat situația în care „…un bărbat nu-i dă voie partenerei să folosească banii familiei” ca fiind foarte „foarte gravă” în 29% din cazuri, și „destul de gravă” în 59% din cazuri; nici una dintre femei nu a considerat această problemă ca fiind „deloc gravă”. 38% dintre acestea au răspuns că acestă formă de violență ar trebui pedepsită prin lege (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)

În majoritatea cazurilor de violență, însă, patternul abuzului include formele asociate ale violenței fizice, sexuale, psihologice, economice și izolării sociale. După ce primul episod de violență s-a produs, indiferent că este un episod de violență fizică, psihologică, sau sexuală, violența se repetă și escaladează ca frecvență și severitate. (Gookind, Sullivan & Bybee, 2004). Deseori abuzul se desfășoară pe perioade lungi de conviețuire a partenerilor de cuplu, făcând posibilă diversificarea și amplificarea formelor de violență.

_______________________________________________________________________________

Numărul tipurilor de violență în familie experimentate de-a lungul vieții victimei (femei și bărbați)

_______________________________________________________________________________

Sursa: Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă,

Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2013