Aspecte Privind Rolul Sanctiunilor de Drept In Societate

LUCRARE DE LICENȚĂ

Aspecte privind rolul sancțiunilor de drept în societate

CUPRINS

Introducere

Lista notațiilor

Lista tabelelor

Capitolul 1. Aspecte generale privind sancțiunea juridică

Sancțiunea juridică – definiții și semnificații

Dreptul și sancțiunea

Sancțiune – pedeapsă – terminologie

Sancțiunea, instituție fundamentală a dreptului

Sancțiunea juridică. Caractere. Scop. Funcții

Tipuri de sancțiuni

Sancțiuni penale

Sancțiuni administrative

Capitolul 2. Administrația publică și rolul acesteia în societate

2.1. Statul și administrația publică, rolul administrației publice

2.2. Răspunderea administrativă și sancțiunile administrative

2.2.1. Formele răspunderii juridice administrative

2.3. Răspunderea funcționarilor publici

Capitolul 3. Răspunderea administrativ – disciplinară a funcționarului public în România și Republica Moldova, Studiu de caz Statutul funcționarilor publici

3.1. Sancțiuni disciplinare a funcționarului public în Republica Moldova

3.2. Sancțiuni disciplinare a funcționarului public în România

3.3. Studiu de caz. Paralele între sancțiunia disciplinară a funcționarilor publici români și moldoveni

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Sancțiunea juridică se caracterizează prin faptul că implică constrângere, suferință, exercitate de stat, în numele societății în mod nemijlocit asupra persoanei și atributelor ei esențiale. Sancțiunea de drept în societate constă într-o măsură de constrângere și reeducare prevăzută de lege pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni și care se aplică de instanța de judecată în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, nelegiuiri că sancțiunea atinge atât rolul sancționator dar și rolul preventiv, descurajator.

Reeșind din actualitatea temei, scopul propus este de a scoate în evidență rolul sancționator pe principiul de egalitate în fața legii, pe adevăr științific și dreptate socială, al exercitării rolului susținut din partea organelor puterii publice pentru executarea dispoziție din societate, al contradictorialității în relație dintre autoritatea de control administrativ și cetățenii care se îndreaptă instituțiilor publice pentru confirmarea și onorarea drepturilor lor.

La înfăptuirea temei indicate, voi urmări următoarele obiective:

Prezentarea pe scurt apariția și influența sancțiunei juridice;

De a extrage în cunoaștere a răspunderii administrative, ca formă a răspunderii juridice;

Accentuarea caracteristicilor răspunderii administrative – disciplinare;

Analizarea sancțiunei administrative – disciplinară a funcționarului public în ambele state.

Redactarea de concluzii și recomandări pentru o sancționare mai bună a funcționarului public.

Metodologia folosită pentru realizarea acestei lucrări sunt:

Lidia Barac “Elemente de teoria dreptului”;

Nicolae Popa “Teoria generală a dreptului” curs universitar;

Gheorghe C. Mihai “Teoria druptului”;

Prof. univ. dr. Verginia Vedinaș “Drept administrativ”;

Dr. Ion Corbeanu “Drept administrativ”;

Legea 188/1999, privind Statutul funcționarului public. Actualizată 2014;

Legea nr. 158 din 04.07 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.

În cadrul acestei lucrări au fost abordate o serie de aspect precum: definiții și semnificații ale sancțiunei; rolul, scopul, funcțiile, tipurile ale sancțiunei juridice, Statul și administrația publică; descrierea răspunderii și sancțiuni administrative, civile, penale, disciplinare; legiferarea sancțiunelor administrative-disciplinare a funcționarului public și compararea sancțiunilor disciplinare din Statutul funcționarului public din România și Republica Moldova.

În acest sens, prezenta lucrare este structurată în trei capitole:

Primul capitol intitulat “Aspecte generale privind sancțiunea juridică” se prezintă proveniența și activarea sancțiunei de drept în societate. Sancțiunea constituie component normei juridice care enunță urmările nefavorabile ce le suportă cel care încalcă dispoziția. Se disting următoarele categorii: sancțiune penală, sancțiune administrativă, sancțiune civilă, sancțiune disciplinară.

Al doilea capitol intitulat “Administrația publică și rolul acesteia în societate” în acest capitol prezintă sancțiunea în administrația publica în linii mari. Constatând că forța statului prin reprezentanții legali, în general nu urmăresc executarea unor norme legislative și regulamente personale de organizare și funcționare a structurei profesionale din tipul puterii executive și a altor organisme asimilate acestora, sunt descrise sancțiunele pentru din domeniile activitate ale funcționarilor publici și organelor de conducere executive din cadrul partidelor politice – pesoane juridice de drept public. Nu trebuie ignorat de către legiuitor că sancțiunea este o atitudine ca răspuns a colectivității sociale, a statului în numele ăst colectivității, cei care cuvine a fi sancționați sunt persoane ai societății date.

Capitol al treilea “Răspunderea administrativ – disciplinară a funcționarului public în România și Republica Moldova, Studiu de caz Statutul funcționarilor publici” prezintă o expunere și o comparare între Statutul funcționarului public din ambele state. Răspunderea administrativ – disciplinară situație juridică prin care se realizează raportul sancționator fără însușire contravențional, determinat între subiectul activ al faptei, autorul abaterii administrativ – disciplinare și activ al răspunderii subiectul autoritatea care utilizează sancțiunea, în cazul comiterii cu vinovăție de către autorul abaterii administrativ – disciplinare a unei abateri disciplinare.Prezentând propuneri de îmbunătățire a activității de răspundere administrativ – disciplinară a organelor privind sancționarea funcționarilor publici.

Am considerat a fi oportună elaborarea acestei lucrări de a scuate în iveală sancțiunea funcționarilor publici. Din faptul că funcționarii publici sunt jandarm și reprezentanții oamenilor, pentru a așeza în practică legile pe care oamenii le-au săvârșit. Am prezentat sancțiunea în toate structurile sale unde se vor putea elabora ușor concluzii în privința sancțiunei juridice.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND SANCȚIUNEA JURIDICĂ

Sancțiunea juridică – definiții și semnificații

Termenul sancțiune în limbajul juridic este des utilizat.

Norma juridică accentuiază că, aceasta are în cuprinsul său o prescripție, anume un ordin de drept formulat, al cărui respect este garantat prin constrângerea publică, ordin grefat pe o condiție premisă care justifică însăși cererea ordinului, bunăoară și consecința neîndeplinirii ordinului, anume o sancțiune.

Sancțiunea în norma juridică indică urmările nerespectării dispozițiilor. Aceste urmări sunt măsurile luate împortiva persoanelor care încălcă legea și care sunt aduse la executare, cu ajutorul puterii de stat. În funcție de natura raporturilor sociale stabilite, a valorilor apărate, de importanța intereselor, actele de încălcare reprezintă periculozitate socială, sancțiunile se diferențiază și ele din punct de vedere al gravităților și a naturii.

Astfel, se remarcă următoarele categorii:

sancțiune penală sunt cele mai grave sancțiuni, poartă denumire de pedepse și se aplică apoi când sunt comise infracțiuni. Sancțiunile penale sunt: amenda penală, privarea de libertate, interzicerea unor drepturi;

sancțiune administrativă sau contravențională, sancțiuni care se administrează pentru fapte ce formează contravenții, adică abateri mai puțin grave decât infracțiunile și ce nu sunt scrise în legea penală, ci în variate alte acte normative. Sancțiunile principale contravenționale sunt avertismentul și amenda;

sancțiune civilă, care pot decurge din răspunderea civilă delictuală și constau în corectarea prejudiciului cauzat de săvârșirea unei fapte ilicite, sau pot proveni din răspunderea contractuală și se concretizează în repararea prejudiciului provocat de neexecutarea sau executarea defectuoasă a cerințelor contractuale;

sancțiune disciplinară, care intervin în cazul violării obligațiilor de serviciu și pot lua următoarele forme: avertisment, mustrare, transfer disciplinar, reducere de salariu, retrogadare, suspendarea din funcție, demitere din funcție.

Denumirea generică dată de dicționarul juridic pentru sancțiune este următoarea “măsură de constrângere aplicată drept urmare a neexecutării unei obligații sau pedeapsă și etimologic lat. sanction-onis <sancire, a promulga o lege, a stabili prin lege’’.

Sancțiune juridică “principal mijloc prin care statul, unicul titular al forței de constrâgere, asigură realizarea comandamentelor dreptului”.

În literature de specialitate regăsim opiniile a unor autori cu privire la semnificația sancțiunii juridice. Ionescu Mircea Felix Melinești este autorul care propune o descriere succintă “Sancțiunea este cea care asigură în ultimă instanță respectarea normei juridice, având, pe de o parte, un caracter educativ, deoarece urmărește corectarea celui vinovat, iar, pe de altă parte, un caracter preventiv, întrucât urmărește să determine abținerea de la săvârșirea faptelor antisociale”.

Conferențiar universitar dr.Mihai Bădescu afirmă că “sancțiunea are ca scop general asigurarea respectării dreptului. Ea tinde să prevină încălcarea dreptului, însă, odată produsă încălcarea, sancțiunea urmărește să redreseze și să restabilească situația; când reparația nu este posibilă sancțiunea urmărește să asigure eficacitate ordinii juridice”.

Doctrina sociologică crede sancțiunile drept reacții ale categoriilor sociale față de comportările membrilor săi, exprimări ale aprobării sau dezaprobării societății față de manifestările conformiste ori neconformiste ale membrilor săi.

Așadar, după forma și intensitatea reației sociale față de un special tip de comportament se poate considera că sancțiunile sociale pot fi:

sancțiuni positive, care reprezință mijloace de aprobare și premiere a comportamentelor dezirabile;

sancțiuni negative, constituite de reacții de respingere sau dezaprobare a comportamentului nonconformist.

Dreptul și sancțiunea

Dreptul este legat de cele mai înalte însușiri umane, însușiri ce sunt acoperite de elemente de bază binele public și ordine juridică.

Decizia de aplicare propriu-zisă a dreptului , de executare a acestuia nu poate fi despărțite de ideea de sancțiune, de răspundere, de pedeapsă, căci sancțiunea și răspunderea juridică sunt, au fost și rămân adevărate instrumente pentru executarea dreptului.

De fapt, pedeapsa este definită, ca un rău. Astfel, Mommsen definea pedeapsa astfel: “răul pe care îl aplică statul celui care a înfrânt prescripțiunea sa este pedeapsă’’. G.Vidal, spune că:”pedeapsa este răul făcut în numele societății și în executarea unei condamnări judecătorești autorilor unei infracțiuni, culpabili și responsabili de această infracțiune’’.

Răul inclus de pedeapsă poate fi exprimat și ca o formă de atac organizată de societate asupra membrilor ei, care o rănesc în una din sensurile ei.

Asocierea agresiunei cu pedepsa ne permite să înțelegem domeniile adânci ale pedepsei, premizele acesteia. Și aceasta, neprevăzută, în legislația penală termenul de pedeapsă a intrat relativ târziu, în limbaj abia în secolul XIV este semnalată, abia în secolul XVIII împlinindu-se în adevărata sa valoare, în timp ce, agresiunea și răul par a fi generale, lor negăsindu-li-se un înlocuitor.

Necesitatea de substituent ar putea fi legată de proveniența agresivității.

Astfel, analize etologice au pus în lumină caracterul înnăscut al unor obligații ce exprimă valori morale, apărate astăzi prin norma de drept, iar încheierea acestor analize degajă ipoteza că, morala umană are o treaptă biologică ce constă din inhibiții moștenite ale agresivității.

În strâns acord cu agresivitatea cuprinsă mai ales în pedeapsă este și o altă valoare morală, anume dependența față de autoritate, în culturile vechi considerată o valoare morală importantă.

Prezența supuneriiclus de pedeapsă poate fi exprimat și ca o formă de atac organizată de societate asupra membrilor ei, care o rănesc în una din sensurile ei.

Asocierea agresiunei cu pedepsa ne permite să înțelegem domeniile adânci ale pedepsei, premizele acesteia. Și aceasta, neprevăzută, în legislația penală termenul de pedeapsă a intrat relativ târziu, în limbaj abia în secolul XIV este semnalată, abia în secolul XVIII împlinindu-se în adevărata sa valoare, în timp ce, agresiunea și răul par a fi generale, lor negăsindu-li-se un înlocuitor.

Necesitatea de substituent ar putea fi legată de proveniența agresivității.

Astfel, analize etologice au pus în lumină caracterul înnăscut al unor obligații ce exprimă valori morale, apărate astăzi prin norma de drept, iar încheierea acestor analize degajă ipoteza că, morala umană are o treaptă biologică ce constă din inhibiții moștenite ale agresivității.

În strâns acord cu agresivitatea cuprinsă mai ales în pedeapsă este și o altă valoare morală, anume dependența față de autoritate, în culturile vechi considerată o valoare morală importantă.

Prezența supunerii în cele mai deosebite culturi, sub raport istoric și geografic, este, după metodologiea etologiei umane, o dovadă în favoarea ideii că, avem de a facere cu o valoare morală cu temelie biologice, înnăscute.

Indeferent de asemenea cercetările de dispute generate, rămâne important că, toți etologii cred ca agresivitatea umană are o dimensiune biologică, a cărui conținut originar este conservarea a vieții și speciilor, iar nu nimicirea acestora.

Astăzi, la om, societate culturală prevalează în metodă clară în raport cu ceea ce este înnăscut, căci procesul istoric al creșterii sociale a constat într-o neâncetare amplificare a culturii.

Se poate spune că, reglementările culturale au arătat pentru a reface stabilitate naturale afectate de evoluția civilizației, pentru a echilibra atrofierea unor simțuri sociale datorată aceleiași dezvoltări.

Agresiunea membrilor societății era recunoscută cu noțiunea de rău ce era redată în păcat, iar în fapt contraagresiunea era, o autoagresiune tradusă în ceea ce spunem ispășirea păcatelor.

Pedeapsa ne arată ca o formă superioară de organizare a atacului social împotriva membrilor societății, care aduc vatămari sau atingeri ori periclitează anumite valori sociale.

În evidență legăturei dintre drept și sancțiune, legătură ce se accentuiază, numai dacă urmărim finalitățile dreptului și dacă percem că, aceasta a apărut spre binele umanității. Numai înțelegând pedeapsa ca formă a agresiunii sociale, iar agresiunea ca fiind așezată în slujba conservării speciei umane, putem apropia dreptul de sancțiune, sub vederea finalităților lor. Altfel, sancțiunea, pedeapsa rămâne pentru drept doar o părere în care societatea pare a-și găsi lineștea.

De aceea, realizarea dreptului nu se cade redusă la aplicarea sancțiunii, căci dreptul se înfăptuiește, în principal, prin calea răspunderii juridece, care la rândul său, este o adevărată instituție juridică ce nu se reduce la executarea sancțiunii, finalitățile ei fiind diverse, legate de adevărate însușiri umane, fiind sancțiunea doar unul din instrumentele de înfăptuire a răspunderii juridice, dar nu unicul.

Sancțiune – pedeapsă – terminologie

În drept, conceptul de sancțiune și pedeapsă sunt sinonime.

În identificarea tipurilor de sancțiuni distinct diferitelor ramificări ale dreptului se face distincție între sancțiune și pedeapsă, fiind pedeapsa gândită ca o sancțiune specifică, potrivit dreptului penal. Dar, chiar în interiorul dreptului penal, se efectuează distincția între sancțiunile penale și pedeapse.

În acest cadru, se constată că, extensiunea sancțiunilor este mult mai largă, decăt extensiunea pedepselor, ăsta din urmă fiind în extensiunea sancțiunilor inclusă.

Diferențile sunt legate, atât de regimul juridic separat la care cele două noțiuni se supun, cât și de sfera conceptelor în discuție.

Astfel, în dreptul penal, se afirmă că, conceptual de sancțiune conține în sfera sa ansamblul sancțiunilor reglementate, în mod secundar ori numai principal, cu normele dreptului penal, căreia noțiunea i-ar corespunde expresia de sancțiune în drept penal cel mai bine, în relația cu sancțiunile pe care dreptul penal în mod special le reglementează și care cel mai bine s-ar circumscrie expresiei de sancțiuni de drept penal.

În prima categorie juxtapus sancțiunilor de drept penal ar intra și sancțiunile cu caracter disciplinar sau administrative ori sancțiunile de drept civil, repararea prejudiciului săvârșit prin infracțiune, restituiri de lucruri.

În acest fel, definiția de sancțiuni de drept penal se recunoaște cu definiția de pedeapsă. Dar și această definiție comport deosebite discuții, căci termenul de pedeapsă este întrebuințat în limbaj obișnuit, deopotrivă, în cazul săvțrșirii de infracțiunidesemnarea sancțiunilor aplicabile, dar și pentru abaterilor indiferente legii penale desemnarea sancțiunilor aplicabile, precum deviere de la normele de conviețuire, pedagogice, religioase, etice.

În dreptul civi, cele două noțiuni sunt detașate prin diferențe de regim juridic, cu menționare că, terminul este acela de sancțiune.

În materie administrativ-contravențională ori disciplinară, termenul consacrat nu este cel de pedeapsă, dar acela de sancțiune.

Dificultatea identificării celor doua noțiuni, a caracterizării lor într-un mod global, este dificil de realizat, căci particularitățile diverse tipuri de sancțiuni afirmă definiții concrete.

Dificultățile de conceptualizare există și în funcțiunile diferite pe care le execută sancțiunea, în general. Astfel, sancțiunea poate fi văzută, deopotrivă, în structura ca parte tehnică a normei juridice, ca intrument de executare a răspunderii juridică sau ca element al raportului juridic de constrângere, ori ca instituție juridică.

În acest cadru, definirea sancțiunii ca instituție juridică acoperă existențele pe care o denumim sancțiune juridică.

Sancțiunea, instituție fundamentală a dreptului

Una dintre instituțiile fundamentale ale dreptului este considerată sancțiunea juridică, alături de instituția răspunderii juridice.

Sancțiunea nu este niciunde definită ca instituție, cum de altfel, de o definiție corespunzătoare nu beneficiază nici răspunderea juridică.

În general, sancțiunea este definite ca fiind urmarea stabilirii unei răspunderi juridice a infractorului, rezultat al comiteriide către acesta a unei acțiuni ilicite determinate.

Pe treptele instrumentelor dreptului, vom vedea, că, sancțiunea juridică nu reprezintă categorie juridică sau un simplu complex, ci, făcând parte din cadru complexelor de drept, ea constituie o instituție juridică, cu toate urmările ce decurg din aceasta, și adică: organizare sistemică, principii individuale care o guvernează, deci, nu element provizoriu, căci, sancțiunea își are viețuirea ei, ea datând și dincolo de încălcarea unor norme juridice determinate, deține un istoric propriu, o desfășurare corespunzătoare, finalitate exacta, adică are un prezent, un trecut și un viitor, iar , pe de altă parte, sancțiunea vizează și un cadru furnizat de drept dezvoltării ei, un conținut.

Ca instituție juridică, este desemnată în mod obligatoriu de un ansamblu de norme juridice. Normele juridice funcționează și se structurează de o manieră în care să servească la executarea răspunderii juridice, adică, la utilizarea propriu-zisă a dreptului.

În acest cadru este dificil de susținut că, normele ce formează această instituție intră în joc abia după fixarea răspunderii juridice, căci, deseori, normele sale influențează procesul de tragere și fixare la răspundere juridică, imprimându-i un deosebită însușire.

Instituția răspunderii juridice și sancțiunea juridică trăiesc în simbioză, ele nu pot fi izolate.

Astfel, este imposibil intervenția unei sancțiuni juridice în absența răspunderii juridice. Instituția răspunderii juridice și-ar pierde eficacitatea, rostul în ipoteza absenței sancțiunii juridice.

O definiție a sancțiunii juridice, ca instituție juridică, în mod sigur, se va întretăia cu definiția răspunderii juridice, ca instituție juridică.

Conferențiar universitar dr. Lidia Barac definește sancțiunea juridică ca fiind “instituția juridică ce cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează raporturile juridice prin intermediul cărora dreptul își găsește aplicarea propriu-zisă și prin care se asigură finalitatea acțiunii de tragere la răspundere juridică, a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul apărării societății civile și a individului împotriva atingerilor sau vătămărilor aduse prin săvârșirea de fapte ilicite, în vederea restabilirii drepturilor, valorilor și intereselor încălcate, cu perspectiva diminuării fenomenului antisocial și antiuman, spre menținerea și promovarea ordinii juridice și binelui public”.

Sancțiunea juridică. Caractere. Scop. Funcții

Identificarea caracterelor, scopului, funcțiilor, atributelor, rolului sancțiunii preocupă acut gândirea juridică. Eforturile în acest scop sunt îndreptate spre descoperirea viitorului sancțiunii juridice, măsurarii eficacității ei, în raport cu încălcările care persistă să amenințe societatea.

Astfel, în mod obișnuit, sancțiunii se atribuie caracterele date:

Caracterul represiv-aflictiv căci sancțiunea este o retribuție dureroasă pentru acțiunea actisocială săvârșită, o formă de ripostă socială. Sancțiunea constituie și a constituit o suferință pentru cel forțat să o suporte căci, nimeni nu este dispus de bună voie să execute o pedeapsă.

Suferința ține de baza sancțiunii, nepăsător de natura ei. Suferința nu se reduce numai la absența libertății, ci implică o modificare totală a vieții, modificare încărcată de durități și incomodități din care izvorăsc numetoase suferințe morale și fizice.

Caracterul retributiv al sancțiunii accentuează ideea legăturii dintre sancțiune și faptă, în sensul că, aceasta din urmă este o consecință implicabilă și obligatorie pe care aduce săvârșirea faptei ilicite.

Această realitate a definit pe unii autori să atribuie un caracter inevitabil și obligatoriu sancțiunii.

Caracterul legal, căci va suporta făptuitorul numai sacțiunile prevăzute de lege, conform delictului săvârșit și numai în limitele prevăzute de lege, ceea ce a determinat pe unii autori să declare existența și a unui caracter retributiv al sancțiunii.

La fel, realizarea sancțiunilor se săvârșește în condițiile și cadrul fixate de lege.

Caracterul preventive, căci, se confirmă că însăși reglementarea sancțiunii, într-un caz determinat ,vizează o prevenție specială;

Caracterul educativ, căci orice sancțiune aspiră recuperarea socială a făptuitorului;

Caracterul reparatoriu, căci, prin intermediul sancțiunii se supraveghează restabilirea valorilor încălcate, reîntregirea patrimoniilor prejudiciat, deci compensări morale și material.

Relativ la caracterele exprimate, se necesită a remarca faptul că, în raport cu modul sancțiunii, unele dintre caracterele exprimate se manifestă cu vizibilitate, în timp ce altele sunt estompate.

Pedeapsa penală își aplică în valoare, prin excelență, caracterul său legal și represiv aflictiv în raport cu sancțiunile civile, care își arată, îndeosebi, caracterul reparatoriu.

În problema funcțiilor sancțiunii, doctrina se separă, în raport cu diferitele tipuri de sancțiuni.

Doctrina penală contemporană acordă sancțiunilor de drept penal următoarele funcții: funcția de reeducare, funcția de exemplaritate, funcția de constrângere și funcția de eliminare.

În materie administrativă, civilă, doctrina acordă sancțiunii, de regulă, trei funcții: funcția reparatorie, funcția sancționatorie, funcția educativ-preventivă.

Recunoașterea acestor funcții este, doar în parte rolul doctrinei căci, uneori, sunt fixate prin norme legale funcțiile sancțiunii.

Astfel, în art. 52 C.pen. se arată că „pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului”.

Analizarea succintă a conținutul funcțiilor, așa cum este cert în doctrină:

Câteodată se vorbește și de o funcție de intimidare, sancțiunea reprezintă o continuă amenințare pentru cei dispuși a săvârși fapte ilegale.

Analizând conținutul acestor funcții constatăm o delimitare netă între ele nu există, ele fiind în raporturi de dependență reciprocă determinându-se în același moment, unele pe altele.

În raport cu natura încălcării, cu particularitățile sancțiunilor atrase, anumite sancțiuni par a executa funcții speciale, astfel că, gradul de executare a acestor funcții este distinct, funcție de tipul sancțiunii, iar, uneori, funcție de felul de realizare al acestora.

Funcțiile și caracterele sancțiunii juridice hotărăsc scopul sancțiunii. Scopul sancțiunii este legat de avertizarea săvârșirii de fapte ilegale, de apărarea individului, de apărarea ordinii sociale.

Sancțiunea nu întotdeauna a avut acest scop declarat. Scopul sancțiunii este legat de mersul sancțiunii. Sistemul și practica pedepselor în statele sclavagiste, sancțiunea aspira trei scopuri: răzbunarea, expirațiunea și intimidarea. În statele medievale cele mai tradiționale pedepse erau: pedeapsă cu moartea, executată și aplicată prin modalități ascuțite, îndeosebi prin a tăia capul cuiva, ardere, spânzurătoare, tragere pe roată; pedepse care aduceau mutilări: tăierea limbii, ruperea și zdrobirea membrelor; galerele: biciuirea.

Arbitrariul pedepselor în această epocă se exprimă prin: în cutume ori în legislația scrisă mai târziu pedepsirea unor fapte necunoscute, condamnarea unor persoane care nu dețineau tangență cu acțiune săvârșite, stabilirea represiunii colective, existente în legi și cutume a pedepselor modificări liberă, pedepsirea animalelor și lucrurilor , dreptul regalității de a executa sancțiuni fără o prealabilă cercetare.

Pe parcusul perioadei cu toate îmbunătățirile aduse sancțiunei, ea a continuat să constituie o suferință, iar fapta antisocială nu numai că nu a putut fi micșorată sau înlăturată, dar, dimpotrivă, el a sporit și continuă să se exprime în procente și forme îngrijorătoare.

În concluzie, apreciem că, nu pot fi contestate funcțiile sancțiunii înspre înlăturarea lor, verificarea lor însemnâmd, în realitate, examinarea gradului, a măsurii în care ele se produc, funcție de tipul sancțiunii adus în dezbateri.

Dreptul sancționator , în general, în lumea modernă se îndepărtează de ideea sancțiunilor aspre, iar în multe țări se aplică cu succes, obligarea la efectuarea diverselor munci de interes public, căci un drept sancționator imperativ hrănește tipul violent și reprezintă vrăjmașul democrației originală.

În educație o tehnică este singura în măsură a duce la scăderii agresivității în societate și viață.

Până atunci, în discuție nu poate fi pusă necesitatea sancțiunii, iar până la a da unui substituent al ei, observație asupra sancțiunii, deși cumplit, rămân lipsite de consecințe aplicabile.

Tipuri de sancțiuni

Doctrina dă o serie de criterii care stau la baza recunoașterii diverselor tipuri de sancțiuni.

Astfel,după natura lor sancțiunile sunt: nepatrimoniale și patrimoniale.

Cele patrimoniale aspiră patrimoniul persoanei.

Cele nepatrimoniale sunt cele referitoare la drepturile persoanei (decăderea din drepturi), cele referitoare la persoană (recluziunea, privarea de libertate), cele referitoare la actele persoanei (nulitățile).

După gradul lor de determinare, sancțiunile sunt: relativ-determinate, determinate, alternative și cumulative.

După ramura de drept în care intervin, distingem: disciplinare, sancțiuni civile, penale, administrative, internaționale, financiare.

După rol deosebim: sancțiuni cu însușire reparator și sancțiuni cu însușire reprimator.

După modul de reglementare, distingem: sancțiuni generale, conținute în legi-cadru, coduri și sancțiuni speciale, legiferate prin norme speciale.

După efectele produse sunt: sancțiuni cu efect precumpănitor patrimonial și sancțiuni cu efect precumpănitor moral.

După regimul lor juridic, distingem: sancțiuni netransmisibile și sancțiuni transmisibile.

În legătura cu natura încălcării, cu forma pe care o îmbracă compotarea ilicită ce denunță o anumită sancțiune, distingem: sancțiuni administrative,sancțiuni penale, sancțiuni civile, sancțiuni disciplinare.

Această clasificare corespunde raportului ce se naște între fapta săvârșită ilicită și sancțiunea denunțată de aceasta, constitui compatibilă, în același timp, cu formele răspunderii juridice, în prelungire, urmând o descriere scurtă a tipurilor de sancțiune.

Sancțiuni penale

Sistemul pedepselor

În știința dreptului penal, în definirea categoriilor de pedepse se face cu două criterii: criteriul importanței funcționale a pedepsei și criteriul obiectului asupra căruia poartă coercițiunea.

În raport cu criteriul obiectului asupra căreia poartă coercițiunea, distingem:

pedepse corporale, cele care se referă la corpul persoanei, care a rămas astăzi pedeapsa cu moartea;

pedepse restrictive sau privative de libertate ce există în îngrădirea sau privarea libertății, categorie în care cuprinde pedeapsa cu închisoarea ori interzicerea de a conduce un vehicul sau de a părăsi localitatea, a exercita o profesie, surghiuni.

pedepse pecuniare, cele care prejudiciază patrimoniul condamnatului;

pedepse restrictive sau privative de drepturi, pedepse ce interzic ori limitează sfera exercițiului unor drepturi subiective ale deținutului;

pedepse morale, constând în neaprobare publică a făptuitorului, bunăoară mustrarea, blamul public.

În raport cu criteriul importanței funcționale a pedepsei:

pedepse principale, acele pedepse ce se cuvine a fi aplicate și stabilite singure;

pedepse alăturate sau secundare, care se subîmpărți în: pedepse complementare, cele care se folosesc de instanța de judecată în baza legii, ca un adaos la o pedeapsă principală și se împlini separat de aceasta, și pedepse accesorii, cele care urmează pedeapsa principală, prin voința legii, nefiind necesară rostirea lor de către instanțele judecătorești.

Măsurile de siguranță

Măsurile de siguranță sunt sancțiuni de drept penal, ce au drept menire de înlăturarea unei stări de amenințare și evitarea săvârșirii faptelor prevăzute de lege [art. 111 alin. (1) C.pen.]. Ele au un însușire preventiv și provin din realitățile sociale sau umane, care țin de persoana infractorului ori de unele lucruri ce au relație cu fapta săvârșită, realități care produc stări de amenințare ce au potențialitatea provocare ori contribuirii la comiterea altor fapte prescrise de legea penală.

Ele se execută doar față de oamenii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală [art. 111 ali. (2) C. pen.].

Măsurile de siguranță sunt o câștigare a timpurilor modern și incluse au fost în legislația penală abia în secolul XX.

În Codul penal al nostru sunt reglementate în Titlul IV al Părții Generale (art. 111-118 C.pen.).

Măsurile de siguranță potrivit art.112 C.pen. sunt: internarea medical, obligarea la tratament medical, interzicerea de a exercita o profesie sau a ocupa o funcție, o meserie ori o altă ocupație, interdicția de a reveni în locuința familiei pe o perioadă determinate.

Măsurile educative

Delicvența juvenilă combaterea acestei probleme în planul politicii penale este râdicată.Ea conține un număr de procedee de politică penală, măsuri, destinate a diminua în rândul tinerilor fenomenul infracțional, incluzând, important, și mijloace specifice de luptă contra minorilor care comit infracțiuni.

În dreptul penal al nostru, Codul penal de la 1864 nu a stipulat un sistem sancționator propriu pentru minori. În Codul penal abia de la 1937 a fost stabilit un sistem sancționator mixt, format din măsuri educative și pedepse, denumit măsuri de siguranță cu caracter educativ.

Codul penal de la 1969 a consacrat minorității deplin Titlul V al Părții generale, denumit ”Minoritatea ” (art. 99-110 C.pen.). Acest regim sancționator apoi a fost schimbat prin Decretul nr.218/1977, cu un regim sancționator constituit exclusive din măsuri educative, socotindu-se că, pentru combaterea criminalității, minorilor nu le este util aplicarea de pedepse, dat fiind caracterul lor funest asupra dezvoltărei personalității acestora.

După Revoluția din Decembrie 1989, în raport cu existenței sociale ce au accentuat insuficiența măsurilor educative în combaterea împotriva infracționalității juvenile, existenței ce nu mai avea necessitate de artificii juridice, a fost abrogate Decretul nr.218/1977, iar prin Legea nr.104/1992 s-a reintrodus Titlul V al părții generale a Codului penal, cu unele schimbări.

În consecință, măsurile educative sunt sancțiuni de drept penal specific făptuitorilor minori, lăsate la decizia instanței de judecată, care respectă oportunitatea luării lor, de la caz la caz. Codul penal art. 101 reglementează împotriva minorului infractor se pot lua măsuri educative: libertatea supravegheată, mustrarea, internarea într-un institut medical-educativ.

Sancțiuni extrapenale

Sancțiuni civile

Prin comiterea de infracțiune se periclitează sau vatămă valorile sociale apărate de norma penală. Prin astfel de fapte sunt prejudiciate drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale persoanei.

Ori de câte ori se produc urmări vătămătoare se accentuează problema restituirei drepturilor încălcate, căci răspunderea penală este o răspundere integral sub aspectul apărării prejudiciilor produse prin vină.

În asemenea ipoteze, instrumentele penale propriu-zise nu sunt suficiente, se adresează la tipuri de sancțiuni specifice altor forme de răspundere juridică.

Eventualitatea atragerii altor sancțiuni, în cuprinsul răspunderii penale, este specificată chiar de norma penală, ea garantând legitimitatea utilizării lor.

Printre sancțiunile astfel atrase se enumeră sancțiunile civile.

În materie penală sancțiunile civile sunt:

restituirea obiectelor către partea vătămată;

restabilirea stare dinainte de comiterea infracțiunii;

despăgubirea civilă, în ipoteza în care nu este posibilă restabilirea sau restituirea situației.

Jurisprudența pleacă tot mai mult spre acordarea de despăgubiri civile și în ipoteza pricinuirii unor pagube, rezultat al comiterii unor infracțiuni de pericol.

Sancțiunile disciplinare

În dreptul penal, sancțiunile disciplinare sunt tentate, exclusiv, în domeniul materiei schimbărei răspunderii penale.

Astfel sancțiunile sunt excepție și în ipoteza substituirei necondiționate a răspunderii penale , când, de fapt, suntem în prezența dezvinovățirii unor acțiuni penale. În acest ultim caz, plecam din sfera dreptului penal, deoarece sancțiunile administrative sunt tentate, dat fiind faptul că, conduita ilegală înfăptuită este calificată ca fiind o neregulă administrativă, iar nu o infracțiune.

De aceea, avem în concepție, numai ipoteza în care acțiunea rămâne infracțiune, dar ea atrage executarea unor sancțiuni disciplinare, expres menționate în art.90-91 Cod penal. Temeiul executărei acestor sancțiuni nu poate fi despărțit de natura juridică pe care o atribuim înlocuirii răspunderii penale.

În această cauză se impune a observa că, schimbarea răspunderii penale nu reprezintă o cauză de excludere a caracterului penal al acțiunei, căci ceea ce se exclud sunt numai sancțiunile penale care se înlocuiesc cu sancțiuni extrapenale, continuând să existe infracțiunile. Cauzele care exclude caracterul penal al acțiunei sunt delimitativ prevăzute de lege, pe de o parte, iar, pe de altă parte, norma penală este de strictă executare.

Înlocuirea răspunderii penale nu e posibil a fi confundată, nici cu cauzele de caracterizare a răspunderii penale, nici cu cauzele de atenuare a răspunderii penale, căci consecința acestora vizează numai sancțiunile penale, iar nu sancțiunile extrapenale.

Înlocuirea răspunderii penale nu poate fi confundată cu cauzele care elimină răspunderea penală, căci în prezența acestor cauze nu se pune problema atragerii vreunei sancțiuni, indiferent de natura ei.

Din punct de vedere doctrinar, potrivit căruia în ipotezele în care se aplică sancțiunile menționate de art.91 Cod penal, sancțiunea administrativă aplicată își păstrează geneza penală, căci ea se execută ca urmare a comiterii unei acțiuni ce are caracter penal, caracter pe care și-l menține, chiar dacă sancțiunea executată este una extrapenală.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că, instituția înlocuirii răspunderii penale este separat de ipoteza vizată de art.18/1 Cod penal, căci, în acest din urmă caz suntem în prezența unei cauze care exclude caracterul penal al acțiunei, art.18/1 Cod penal a avea valoarea unei cauze universale care înlătură caracterul infracțional al acțiunei. În această ipoteză executarea unei sancțiuni administrative nu este condiționată, nu există răspundere penală.

Privitor la felurile sancțiunilor administative atrase de astfel reglementări, Codul penal enumără: amenda, mustrarea, mustrarea cu avertisment.

Sancțiuni administrative

Sancțiuni administrative contravenționale

Sancțiunile contravenționale au o proveniență penală, căci, inițial, ilicitul contravențional a fost cunoscut de legislația penală în mediul tradiționalei divizare tripartite a ilicitului penal: delicte, contravenții, crime.

Sistemul tripartit a fost recepționat și de la 1865 de Codul penal român și dăinuit până în anul 1954 în legislația penală.

În cadrul acestui sistem condamnare pentru contravenții au fost:

amenda de la 5 la 25 lei;

închisoarea de la 1 la 15 zile;

Prin Decretul nr.184/1954 contravențiile au fost anulate din sfera ilicitului penal, fiind numite abateri de natură administrativă.

Prin apariția Legii nr. 32/1968 legiuirele în materie s-a modernizat, această lege transformându-se în legea-cadru în cuprinsul contravențională, abrogată prin O.G. nr. 2/2001.

În consecință, prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic general al contravențiilor, aprobată prin Legea nr. 180/2002, modificată prin Legea nr. 108/2003 privind dizolvarea închisorii contravenționale și prin Legea nr. 526/2004, pentru completarea și modificarea O.G. nr. 2/2002, se reglementează un nou regim contravențional care aduce multiple noutăți și modificări, față de Legea nr. 32/1968, printre acestea, foarte importante, fiind reabilitarea principiilor juridice în abordarea fenomenului contravențional, definirea științifică a conceptelor esențiale ale răspunderii contravenționale și instituirea unui statut autonom al răspunderii pentru contravenții.

Ordonanța Guvernului nr.2/2001 aduce, față de Legea nr. 32/1968, și în cuprinsul sancțiunilor contravenționale, câteva inovații, așa cum sunt: includerea în sistemul sancțiunilor contravenționale a unei noi sancțiuni principale, și anume, obligarea la prestarea unei activități în folosul comunității [art. 5 alin. 2 lit. d)], precum și consacrarea sancțiunilor contravenționale complementare.

Drept urmare, se stabilește o nouă clasificare a sancțiunilor contravenționale în: principale și complementare (art. 5 alin. 1-3) astfel:

Sancțiunile contravenționale principale:

amenda contravențională;

avertismentul;

obligarea contravenientului la prestarea unei activității în folosul comunității;

Sancțiunile contravenționale complementare:

anularea sau suspendarea, după caz, a avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei activității;

confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;

blocarea contului bancar;

închiderea unității;

suspendarea activității agentului economic;

desființarea lucrărilor și aducerea terenurilor în starea inițială;

retragerea avizului sau a licenței pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț exterior, definitiv sau temporar.

Prin legi special se vor putea, însă, constitui și alte sancțiuni complementare și principale (art.5 alin. 4).

Sancțiunile administrative disciplinare

Răspunderea contravențională dacă se fundamentează pe o lege-cadru, O.G. nr. 2/2001 precizată mai sus, în ceea ce privește răspunderea administrativ disciplinară, aceasta nu se folosește de existența unei legiuire cu valoare de lege-cadru.

În ceea ce se referă la funcționarii publici și regimul răspunderii disciplinare aplicabile acestora, este o reglementare-cadru, respectiv Statutul funcționarilor publici Legea nr.188/1999, cu schimbări și completările ulterioare.

Varietatea de acte normative care aplică sancțiuni administrativ disciplinare face ca aceste sancțiuni să aibă nume extreme de diferite, de multe ori întocmai cu sancțiunile caracteristice altor ramuri de drept sau altor forme de răspundere speciale dreptului administrativ. Ca exemplu: sancțiunea administrativ disciplinară a amenzii, care se revede și la răspunderea contravențională, și la cea penală.

Sancțiuni administrativ-patrimoniale

Existența unor sancțiuni administrativ-patrimoniale este renegată, deoarece este înțeleasă răspunderea administrativ-patrimonială ca o formă a răspunderii civile, iar nu ca o formă a răspunderii administrative.

Răspunderea administrativ-patrimonială include mai multe forme, și ele sunt:

răspunderea statului pentru prejudiciile aduse prin orice erorile judiciare în materie penală;

răspunderea autorităților publice pentru daune cauzate prin acte administrative;

răspunderea pentru pagubele aduse prin contracte administrative, în cazul prestării serviciilor publice ori a administrării domeniului public;

răspunderea autorităților administrației publice datorită limitele serviciului public.

În toate cazurile, fixarea unei astfel de răspunderi atrage după ea executarea sancțiunii constând în obligarea la corectarea pagubelor provocate, ca urmare a săvârșirii de acte sau fapte ilicite.

Obligația de dezpăgubire este guvernată de o serie de regili, pentru: dauna să fie rezultatul unui act administrativ ilegal sau a unui fapt ilicit administrativ; să fie vorba de o daună morală sau materială; dauna să fie adevărată; despăgubirea să constea într-o sumă de monede și să reprezinte reparație integrală a pagubei; obligația de dezpăgubire incumbă fie statului, fie celor împovărați să administreze domeniul public ori să efectuarea servicii publice, fie autorităților administrației publice, ori autorităților publice, funcție de forma de răspundere administrativ-patrimonială determinată în cauză.

Alte sancțiuni atrase de răspunderii administrativ-patrimoniale :

obligarea la refacerea sau admiterea actului administrativ;

constatarea ori anularea ilegalității actului administrativ.

Referitor la răspunderea administrativ-patrimonială nu doar în Constituție întâlnim dispoziții, dar și Legea organică care legiuește această instituție este Legea nr. 554/2004. Aceste sancțiuni pot fi aplicate și independent de prezența unei cereri de acordare de despăgubiri pentru dauna suferită ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal sau a refuzului de a lansa un act administrati.

CAPITOLUL II

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN SOCIETATE

2.1. Statul și administrația publică, rolul administrației publice

Administrația publică presupune o analiză sumară a Statului, pentru că administrația este parte organică a acestuia. Nu întâmplător s-a spus că ,,administrațiunea cuprinde întreaga activitate a Statului care nu este nici legislațiune, nici justiție”. Această definiție evocă chintesența și vastitatea administrației, dar și importanța ei fundamental pentru societatea umană organizată statal. Administrația este cea mai complex activitate a statului; ea este omniprezentă în cadrul societății, a vieții oamenilor și din aceste considerente există preocuparea permanentă a factorilor politici, de decizie de a face din administrația publică o forță în interesul oamenilor.

Statul este un fenomen social, dinamic, fiind nevoit să se adapteze necontenit cerințelor interne și internaționale. Acesta impune ca structurile sale să poată fi rapid modificate, adaptate corespunzător acestor cerințe. Autorități ale statului: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Ministerele, prefecții, consiliile locale și cele județene, Înalta Curte de Casație și Justiție, curțile de apel, tribunalele etc.

Statul este perceput în societate ca un sistem, alcătuit din numeroase structuri, fiecăreia revenindu-i puteri clar definite, pentru a se evita paralelismele sau suprapunerile de competențe, împrejurare ce nu poate profita nici Statului, nici societății. Competențe fiecărei structuri de putere își au sorgintea în lege, dar deosebindu-se după anumite criterii cum ar fi specificitatea funcției pe care o realizează, poziția în ierarhia sistemului instituțional.

Administrația publică este o activitate complexă de organizare și executare în concret a legilor și a altor acte normative emise sau adoptate de autorități și instituții publice, în regim de putere publică, în mod continuu care excede competenței parlamentului sau autorităților judecătorești.

Rolul administrației constă astfel și în furnizarea unor prestații de interes general: servicii sociale (sănătate, învățământ), protecția persoanelor și a bunurilor (poliția), servicii economice și financiare (moneda, energie). Acest aspect al funcției administrative este mai mult sau mai puțin dezvoltat în funcție de concepțiile politice și filozofice dominante când liberale: privatizarea serviciilor publice, când socialiste extinderea sectorului public.

2.2. Răspunderea administrativă și sancțiunile administrative

Normele de drept, adoptate sau emise de organele competente ale statului, sunt aduse la îndeplinire, sunt respectate, de regulă, din convingere, de către cei ale căror raporturi sociale le reglementează. Fiind adoptate sau emise de organele statului, în temeiul suveranității acestuia, normele de drept prevăd și răspunderea, precum și sancțiunile corespunzătoare pentru cei care nu le respect, pentru cei care nesocotesc, încalcă normele de drept, reglementând astfel răspunderea juridică.

Răspunderea juridică se împarte în funcție de ramurile de drept în care sunt cuprinse normele ce reglementează răspunderea juridică, specific fiecărei ramuri de drept:

răspunderea civilă

răspunderea penală

răspunderea administrative

Răspunderea administrative este relativ tânără spre deosebire de civilă și penală. Ea are ceva mai mult de două secole de când a fost intituită, pentru prima dată în Franța, în urma Marii Revoluții Franceze.

Răspunderea administrative în țara noastră a fost instituită pentru prima data prin art. 33 din Legea pentru înființarea Consiliului de Stat din 11 februarie 1864. Potrivit acestui articol, în materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau al unei persoane juridice, hotărârea Consiliului de Stat nu închide drumul juridicțiunii tribunalelor ordinare pentru a obține repararea pagubei cauzate de către administrație.

Profesorul Mircea Preda, definește răspunderea administrativă ca ,,formă a răspunderii juridice care intervine atunci când încălcându-se normele dreptului administrativ, s-a săvârșit o abatere administrativă”.

Deci, răspunderea administrativă ca formă a răspunderii juridice este consacrată de normele dreptului administrativ prin care se stabilesc sancțiuni distincte și o procedură concretă de aplicare a lor în caz de comportament neadecvat normelor de drept administrativ.

Răspunderea administrativă semnifică acea formă de răspundere juridică instituită prin normele dreptului administrativ care intervine în cazul comiterii unei fapte ilicite din spațiul dreptului administrativ.

Astfel, putem spune că răspunderea administrativă este o răspundere autonomă care conține un șir de particularități distincte și presupune aplicarea sancțiunilor administrative de către subiectele puterii executive, asupra persoanelor care au săvârșit abateri administrative, în baza și modul stabilit de legislația administrativă:

Se întemeiază pe încălcarea unui raport de drept administrativ, dar poate fi atrasă și de abaterile administrative rezultate din încălcarea legii penale;

Autorul abaterii poate fi:

un organ al administrației publice;

un funcționar public;

un organism nestatal;

o persoană fizică;

Subiectul activ al raporturilor juridice de tragere la răspundere este întotdeauna organ al statului;

Se întemeiază pe vinovăția subiectului pasiv, care are capacitate juridică.

Formele răspunderii juridice administrative

Majoritatea autorilor români, menționează că în funcție de fapta comisă și de consecințele sale, identificăm trei mari forme de răspundere spefice dreptului administrativ.

Săvârșirea ilicitului administrative propriu-zis, care poartă denumirea de abateri administrativ disciplinară, determină intervenția primei forme de răspundere di dreptul administrativ, și anume răspunderea administrativ disciplinară.

Cea de-a doua formă de ilicit administrative poartă denumirea de contravenție și determină intervenția celei de-a doua formă de răspundere specific dreptului administrativ și anume răspunderea administrativ contravențională.

Ultima formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii material sau morale a cărui săvârșire atrage și ultima formă de răspundere aparținând ramurii dreptului administrativ și anume răspunderea administrativ patrimonială.

Putem analiza și clasifica formele răspunderii juridice administrative după criterii prof. I. Iovănaș, astfel:

Natura sancțiunii ce se aplică faptei ilicite;

Natura raportului juridic al cărui conținut a fost încălcat;

Particularitățile de calificare a faptei;

Gradul de pericol social;

Regimul juridic de sancționare.

După criteriul naturii juridice a răspunderii:

răspunderea juridică disciplinară;

răspunderea juridică contravențională;

răspunderea juridică civilă;

răspunderea juridică penală.

Primele trei apar ca urmare a încălcării unor valori pe care statul a înțeles să le ocrotească prin norme sancționatorii, stabilind și o gradualitate funcție de gravitatea faptei, de valoarea atinsă și de gradul de pericol social al faptei imputabile;

După criteriul ramurii de drept în care pot fi încadrate normele juridice care pot fi încălcate, încălcare care atrage răspunderea juridică a autorității sau funcționarului public vinovat:

răspunderea juridică de drept public:

disciplinară;

contravențională;

penală;

răspunderea juridică de drept civil.

Răspunderea penală poate fi definită ca “însuși raportul juridic penal de constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii, între stat pe de o parte și infractor pe de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societății de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii”.

Răspunderea funcționarilor publici

Articolul 2 din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici reglementează:

Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică central, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.

Funcționarul public este persoană numită, în condițiile legii, într-o funcție publică. Persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în corpul de rezervă al funcționarilor publici își pastrează calitatea de funcționar public.

Acțivitățile desfășurate de funcționarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:

punerea în executare a legilor și a celorlalte acte normative;

elaborarea proiectelor de acte normative și a altor reglementări specific sau instituției publice, precum și asigurarea avizării acestora;

elaborarea proiectelor politicilor și strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor și statisticilor necesare realizării și implementării politicilor publice, precum și a documentației necesare executării legilor, în vederea realizării competenței autorotății sau instituției publice;

consilierea, control și auditul public intern;

gestionarea resurselor umane și a resurselor financiare;

colectarea creanțelor bugetare;

reprezentarea intereselor sau instituției publice în raporturile acesteia cu personae fizice sau juridice de drept public sau privat, din țară și străinătate, în limita competențelor stabilite de conducătorul autorității sau instituției publice, precum și reprezentarea în justiție a autorițății sau instituțieinpublice în care își desfășoară activitatea;

realizarea de activității în conformitate cu strategia de informatizare a administrației publice.

Cariera funcționarilor publici potrivit statutului său legal, funcționarul public din România poate să exercite în cadrul administrației publice o funcție publică definitivă, cu caracter permanent, fapt ce îi poate oferi acestuia realizarea unei cariere în cadrul funcției publice. În acest context, cariera reprezintă întreaga perioadă în care un funcționar public desfășoară exercițiul funcției publice, de la numirea și depunerea jurământului de credință și până la ieșirea din serviciu, de regulă, o dată cu pensionarea.

Ocuparea funcțiilor publice vacante se face prin promovarea, transfer, redistribuire și recrutare, precum și alte modalități prevăzute expres prin lege.

O funcție publică poate fi ocupată prin numire, în condițiile prevăzute de lege. Învestirea funcționarilor publici prin numire se realizează numai după ce o persoană a câstigat concursul sau a promovat examenul organizat pentru ocuparea funcției publice.

Răspunderea funcționarilor publici

Statul cere funcționarilor săi, ca agenți de putere, îndeplinirea eficientă și operative a sarcinilor încredințate. Însă în executarea funcției pot apărea situații în care funcționarul public să fie pus în imposibilitatea de a-și îndeplini funcția, din culpa celor administrați. În acest sens Statul trebuie să-și apere proprii funcționari publici, apărându-se pe sine.

Apărarea funcțiilor publice și implicit a executanților acestora, funcționarii publici se fac prin mijloace juridice. Codul penal reglementează infracțiunile, de insultă, calomnie, subiect pasiv al acestei infracțiuni putând fi un funcționar public.

La rândul său administrația și funcționarii săi sunt responsabili față de particulari cărora, în exercițiul funcțiunii, le cauzează prejudicii morale sau material. Există o responsabilitate reciprocă între administrație și funcționarii săi publici.

Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP) a fost înființată prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu scopul de a asigura managementul funcțiilor publice și cel al funcționarilor publici. ANFP funcționează în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, conform Hotărârii Guvernului privind organizarea și funcționarea  Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Atribuțiile principale ale ANFP se regăsesc în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, iar activitatea ANFP este reglementată de prevederile Hotarârii de Guvern nr. 1000/2006 cu modificările și completările ulterioare. Agenția Națională a Funcționarilor Publici coordonează și controlează aplicarea normelor prevăzute de codul de conduită al funcționarilor publici, astfel: primește sesizări și petiții privind uzurparea prevederilor codului de conduită; pronunță recomandări de rezolvare a cazurilor cu care a fost constatată; cooperează cu organizațiile neguvernamentale care au ca scop apărarea și promovarea intereselor legitime ale cetățenilor în relația cu funcționarii publici.

Pentru reclamarea cu bună credință a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici sau a comisiei de disciplină, funcționarii publici care au indicat fapta respectivă, nu pot fi prejudiciați sau sancționați în nici un fel. Reclamarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici nu exclude sesizarea comisiei de disciplină competente conform legii. În exercitarea atribuțiilor de coordonare și control, Agenția va cerceta faptele și actele pentru care a fost sesizată, cu apărarea confidențialității privind identitatea persoanei care a făcut sesizarea.

Formele sancționării funcționarilor publici

Potrivit legii privind Statutul funcționarilor publici, nr.188/1999 aceasta se aplică numai unei categorii de funcționari publici și nu tuturor persoanelor care îndeplinesc anumite atribuții ce presupun exercitarea puterii: magistrații, aleșii locali, parlamentarii, cadrele didactice etc.

Există mai multe asemenea forme ale răspunderii în raport cu dispozițiile legale, vinovăția funcționarului, raportul juridic pentru care se naște răspunderea.

Potrivit art.75 din Statut, încălcarea de către funcționarii publici, cu vinovăție, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravențională, civilă sau penală, după caz. Se impune o analiză minimală a celor patru forme ale răspunderii juridice specific funcționarilor publici, asa cum sunt ele reținute de Statut cît și alte acte normative, precum Legea contenciosului administrativ, nr.554/2006.

Răspunderea disciplinară. Este definită prin art. 75 din Statut conform căruia, “încălcarea cu vinovăție de către funcționarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcției publice pe care o exercită și a normelor de conduit profesională și civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară și atrage răspundere disciplinară a acestora.”

Funcționarii publici în baza raportului de serviciu în care se găsesc și a faptului că sunt în serviciul general al societății au obligații diverse între care două sunt revelatorii: să respecte îndatoririle de serviciu asa cum rezultă ele din lege, din fișa postului, din Regulamentul de ordine interioară sau Regulamentul de organizare și funcționare al instituției în primul rând, iar în al doilea rând să respecte normele de conduită profesională, de etică a funcției în relațiile de serviciu dar și în afara acestora “conduita civică”. Comportamentul neadecvat al funcționarului poate să se materializeze în: întârzieri sistematice la efectuarea lucrărilor, intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal, nerespectarea secretului profesional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter și altele prevăzute de Statut.

Se observă că, aproape în cazul tuturor acestor fapte definite de legiuitor ca abateri disciplinare, se are în vedere caracterul de repetabilitate, ceea ce denotă că intenția legiuitorului nu este una negative, de sancționare a unui funcționar, ci, sancțiunea poate fi aplicată în cazuri de repetabilitate.

Săvârșirea uneia din aceste fapte calificate ca abateri disciplinare poate conduce la aplicarea uneia din sancțiunile disciplinare art.77 alin. (3) și anume:

“mustrare scrisă;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau după caz, de promovarea în funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcția publică pe o perioadă de până laun an;

destituirea din funcția publică”.

Aceasta din urmă presupune încetarea bruscă a raportului de serviciu.

Aplicarea uneia din sancțiunile disciplinare se poate face numai după o cercetare prealabilă administrative de către comisia de disciplină în termen de 1 an de la data sesizării comisiei sau 2 ani de la data săvârșirii abaterii disciplinare.

Sancțiunile disciplinare aplicate funcționarilor publici și necontestate sau urmare a respingerii acțiunii juridiciare se înscrie într-un registru de evidență a sancțiunilor disciplinare denumit cazier administrativ, pe care trebuie să țină fiecare autoritate și instituție ori serviciu public ce are în organigramă funcții publice.

Dacă cel sancționat nu a mai primit o altă sancțiune, într-un interval de timp de la 6 luni pentru mustrare scrisă până la 7 ani, în cazul înalților funcționari publici, are loc radierea sancțiunii de drept.

Cazierul administrativ va fi consultat ori de câte ori se va pune problema modificării temporare sau definitive a situației funcționarului public. Cazierul administrativ se eliberează la cererea funcționarului public interesat.

Răspunderea contravențională a funcționarilor publici

Ca orice altă persoană fizică și funcționarul public poate săvârși o contravenție în timp și în legătură cu serviciul, altfel ar răspunde contravențional ca orice alt subiect de drept- persoană fizică.

Nedepunerea unor documente în termen la autoritățile ierarhic superioare sau de control, statistice spre exemplu.

Sancționarea administrativ – contravențională aplicată unui funcționar public poate fi contestată în termenele și în condițiile dreptului comun, O. G. nr.2/2001 cu modificări ulterioare.

Răspunderea civilă a funcționarilor publici.

Raportul de serviciu al funcționarului public implică o relație de subordonare și de responsabilitate în același timp, atât in ceea ce privește administrarea portofoliului de sarcini atribuite cât și respectarea drepturilor și libertăților terților care intră în raporturi de administrație cu instituția din care face parte funcționarul.

În acest sens, legislația în vigoare reglementează mai multe situații în care poate intervene angajarea răspunderii civile, patrimoniale a funcționarului, acestea pot fi:

în cazul producerii unor pagube patrimoniului instituției publice, cu vinovăție: vinovăția trebuie dovedită pentru că paguba poate avea ca izvor și o culpă de serviciu care nu trebuie pusă în sarcina unui funcționar, ci aparține entității publice în cauză;

nerestituirea în termen a sumelor primate necuvenit, exemplu avans spre decontare, diurnă;

pentru daunele achitate de instituția publică în calitate de comitent, unor terțe personae, în baza unei hotărâri judecătorești executorii;

ca urmare a obligării print-o hotărâre judecătorească pronunțată în acțiunea de contencios administrativ unde s-a constatat vinovăția funcționarului public care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau un interes legitim, în condițiile art. 16 din legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;

în situația în care persoana juridică-instituția publică a fost sancționată contravențional și potrivit legii, aceasta plătește amenda, dar acuma va fi recuperată de la cei vinovați, funcționari publici sau al personal contractual.

Pentru acoperirea pagubei, conducătorul autorității sau instituției publice emite o dispoziție, ordin, decizie de imputare în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei. De asemenea, funcționarul public vizat poate să-și ia angajamentul de plată.

Actul administrativ de impunere a obligației de plată poate fi contestat de funcționar la instanța de contencios administrativ: în condițiile legii contenciosului administrativ cu procedură prealabilă.

Răspunderea penală a funcționarilor publici

Noul cod penal în art. 175 se precizează că:

“ART. 175

Funcționar public

(1) Funcționar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:

a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești;

b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;

c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.”

Noul cod penal în Titlul I cap. I și II reglementează două categorii majore de fapte ce alcătuiesc infracțiuni pe care le poate comite un funcționar public sunt:

În toate situațiile sancțiunea penală se aplică de instanța de judecată, iar pentru deosebite infracțiuni ale funcționarului public de care este acuzat, acesta poate fi din funcție suspendat pe o perioada de la inițierea urmăririi penale până la rezolvarea a cauzei, dacă cel în cauză este achitat, el va fi reașezat în funcție, iar în cazul pedepsirei încetează raportul de serviciu al acestuia.

În cazul în care nu întrunește fapta pentru care a fost cercetat funcționarul elementele constitutive ale infracțiunii acesta poate fi sancționat dinciplinar, în acest caz fiind sesizată comisia de disciplină pentru a desfășura cercetările de rigoare.

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV-DISCIPLINARĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC ÎN ROMÂNIA ȘI REPUBLICA MOLDOVA

STUDIU DE CAZ STATUTUL FUNCȚIONARILOR PUBLICI

3.1. Sancțiuni disciplinare a funcționarului public în Republica Moldova

Funcția publică este reglementată prin Lg.158-XVI/04.07.2008 cu privire la funcția publică și Statutul funcționarului public. Legea aceasta reglementează regimul general al funcției publice, raporturile juridice dintre funcționarii publici și autoritățile publice, după cum și alte raporturi ce decurg din acestea, statutul funcționarului public, scopul ei constând în asigurarea împlinirea unui serviciu public stabil, imparțial, profesionist,transparent și eficient în interesul al statului și societății.

Potrivit Art. 30 alin.1 al legii serviciului public răspunderea juridică a funcționarilor publici poate fi de mai multe forme: răspundere disciplinară, administrativă, materială și penală.

Răspunderea disciplinară a funcționarului public este legiferată atât de legislația muncii Codul Muncii al Republicii Moldova articolele 143-147, precum și de alte acte normative regulamente disciplinare și statute. Răspunderea disciplinară survine în cazul executării sau neexecutării necorespunzătoare a obligațiilor funcției deținute. Legea serviciului public nu prevede sancțiuni disciplinare specifice funcționarilor publici, făcând trimitere la sancțiunile stabilite de Codul Muncii, legii serviciului public doar în art. 30 alin.4 sunt prevăzute unele sancțiuni disciplinare: retrogradarea pe un termen de până la un an și concedierea.

Legea nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public publicat în Monitorul Oficial nr.230-232, cu modificări ulterioare, capitolul VII ce legiferează răapunderea funcționarului public cu următoarele articole :

Articolul 56. Răspunderea funcționarului public

Articolul 57. Abaterile disciplinare

Articolul 58. Sancțiunile disciplinare

Articolul 59. Aplicarea sancțiunilor disciplinare

Articolul 60. Termenul de acțiune și contestarea sancțiunii disciplinare

Potrivit prevederilor din Lg.158-XVI/04.07.2008, pentru încălcarea a normelor de conduită, îndatoririlor de serviciu, pentru daunele materiale pricinuite, contravențiile sau în timpul serviciului săvârșirea de infracțiuni sau în legătură cu exercitarea atribuțiilor funcției, poartă răspundere funcționarul public disciplinară, administrativă, civilă, penală, după caz. Art. 59 pct. (5) și (6) din legea această prevede crearea comisiilor de disciplină în cadrul autoritățile publice. Cu privire la petiționare Lg.190-XIII/19.07.1994, reglementează “modalitatea de examinare a petițiilor cetățenilor Republicii Moldova, adresate organelor de stat, întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor, în scopulasigurării protecției drepturilor și intereselor legitime” art.1, în care se stipulează expres situațiile în care însărcinați funcționarii cu examinarea petițiilor, răspund disciplinar, administrativ sau penal:

Art.17 “Încălcarea ordinii oficial stabilite de organizare a lucrului cu petițiile, precum și a evidenței sau păstrării lor de către persoanele special desemnate pentru aceasta, atrage după sine răspunderea disciplinară. În lipsa persoanelor indicate, răspunderea disciplinară o poartă conducătorul organului respectiv”;

Art.18 “Refuzul neîntemeiat de a examina petiția sau tărăgănarea examinării ei, adoptarea unor decizii ce contravin legislației, divulgarea informațiilor privind viața personală a petiționarului contra voinței lui, atrage după sine răspundere administrativă”;

Art.19 “Persecutarea petiționarului în legătură cu înaintarea petiției ori cu exprimarea unor aprecieri critice ce se conțin în ea, precum și acțiunile prevăzute la art.18, dacă acestea au fost însoțite de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depășire a atribuțiilor de serviciu, de atitudine neglijentă față de îndatoririle sale din partea persoanelor cu funcții de răspundere, în urmă cărora au fost prejudiciate considerabil drepturile petiționarului, interesele de stat și obștești, atrage după sine răspundere penală”.

Abateri disciplinare Articolul 57 constituie următoarele:

“a) întârzierea sistematică la serviciu;

b) absențele nemotivate de la serviciu mai mult de 4 ore pe parcursul unei zile lucrătoare;

c) intervențiile în favoarea soluționării unor cereri în afara cadrului legal;

d) nerespectarea cerințelor privind păstrarea secretului de stat sau a confidențialității informațiilor de care funcționarul public ia cunoștință în exercițiul funcției;

e) refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile și atribuțiile de serviciu;

f) neglijența repetată sau tergiversarea sistematică a îndeplinirii sarcinilor;

g) acțiunile care aduc atingere prestigiului autorității publice în care activează;

h) încălcarea normelor de conduită a funcționarului public;

i) desfășurarea în timpul programului de muncă, a unor activități cu caracter politic, cum ar fi exprimarea sau manifestarea publică a preferințelor politice și favorizarea vreunui partid politic sau vreunei organizații social-politice;

j) încălcarea prevederilor referitoare la obligații, incompatibilități, conflict de interese și restricții stabilite prin lege;

k) încălcarea regulilor de organizare și desfășurare a concursului, a regulilor de evaluare a performanțelor profesionale ale funcționarilor publici;

l) alte fapte considerate ca abateri disciplinare în legislația din domeniul funcției publice și funcționarilor publici”.

Articolul 58 legiferează pentru funcționarul public comiterea abaterilor disciplinare, îi pot fi aplicate sancțiuni disciplinare:

„a) avertisment;

b) mustrare;

c) mustrare aspră;

d) suspendarea dreptului de a fi promovat în funcție în decursul unui an;

e) suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani;

f) transfer într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzătoare a drepturilor salariale;

g) destituirea din funcția publică”.

Articolul 60 Termenul de acțiune și contestarea sancțiunii disciplinare

(1) Termenul de acțiune a sancțiunii disciplinare nu poate depăși un an de la data aplicării, cu excepțiile prevăzute de lege.

(2) Dacă, pe parcursul acestui termen, funcționarul public nu va fi supus unei noi sancțiuni disciplinare, se consideră că lui nu i s-a aplicat sancțiune disciplinară. 

(3) Actul administrativ de sancționare disciplinară poate fi atacat de către funcționarul public în instanța de contencios administrativ în modul stabilit de lege.
Sancțiunile disciplinare se aplică de organul căruia i se atribuie dreptul de angajare a funcționarului respectiv.

Răspunderea materială se produce atunci când printr-o acțiune ilicită în legătură cu ori în timpul executarii atribuțiilor de serviciu funcționarul public cauzează un pagubă direct serviciului public în care își desfășoară activitatea sau persoanelor fizice și juridice. Se compune răspunderea materială în stabilirea obligației de reparare a prejudiciu efectiv cauzate. Potrivit art. 53 alin.1 al Constituției Republicii Moldova omul vătămat de o autoritate publică într-un drept al său,prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri sau print-un act administrativ, este legimit să obțină întărirea dreptului pretins, repararea pagubei și anularea actului.

Răspunderea administrativă se produce atunci, când în timpul îndeplinirea funcției sale, funcționarul public realizează o contravenție administrativă, adică nu îndeplinește sau îndeplinește difectuos o funcție. Articolul 23 al Codului cu privire la Contravențiile Administrative prevede sancțiuni administrative și pot fi aplicate pentru comiterea contravențiilor administrative cum ar fi:

Articolul 41 încălcarea legislației muncii;

Articolul 52 al Constituției prevede încălcarea legislației funciare;

Artocolul 42 încălcarea regulilor și a normelor sanitaro-igienice și sanitaro-antiepidemice;

Articolul 96 încălcarea excesivă a energiei electrice și termice;

Articolul 199 alin. 3 încălcarea legislații cu privire la petiții.

Răspunderea penală se produce în cazul săvârșirii de către funcționarii publici a unei infracțiuni, fiind obligat conducătorul autorității publice în cazurile când faptele funcționarului, legate de executarea obligațiilor de serviciu, convocă elemente componente ale infracțiunii, materialele respective să prezinte organelor de cercetare sau anchetă penală, iar în baza hotărârii acestora, să-l înlăture de la executarea obligațiilor de serviciu. Codului Penal al Republicii Moldova capitolul al VIII-a prevede infracțiuni, ai cărora subiecți pot fi numai funcționarii publici-persoane cu funcții de răspundere, potrivit art.183 al Codul Penal al Republicii Moldova ele sunt persoanele cărora li se conferă permanent sau provizoriu-în virtutea legii, prin alegere, numire sau prin încredințarea unei însărcinări anume drepturi și obligații în concepția exercitării funcțiilor autorității publice sau a acțiunilor organizatorico-economice ori administrative de dispoziție.

3.2. Sancțiuni disciplinare a funcționarului public în România

Legea 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici legiferează în capitolul VIII sancțiunile disciplinare și răspunderea funcționarilor publici.

Potrivit art. 77 alin. (2) din Statut sunt considerate abateri disciplinare următoarele fapte:

“întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijența repetată în rezolvarea lucrărilor;

absențe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului professional sau a confidențialității lucrărilor cu acest caracter;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorității sau instituției publice în care își desfăsoară activitatea;

desfășurarea în timp programului de lucru a unor activități cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuțiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilități, conflicte de interese și inderdicții stabilite prin lege pentru funcționarii publici;

alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcției publice și funcționarilor publici.

Sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate funcționarilor publici Art. 77 alin. (3) menționate mai sus.

Procedura utilizării sancțiunilor disciplinare are respectarea la bază anumitor principii, sunt:

Principiul garantării dreptului la apărare, conform căruia funcționarul public are dreptul de a fi audiat, de a fi asistat de către un apărător și de a prezenta dovezi în apărarea sa.

Principiul contradictorialității, conform căruia părților să li se acorde trebuie posibilitatea să ia în conversație toate aspectele cauzei.

Principiul prezumției de nevinovăție.

Principiul celerității, ce presupune soluționarea cauzei în condiții de eficacitate.

Principiul proportionalității, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșiirii acesteia și sancțiunea disciplinară propusă a fi aplicată.

Principiul legalității, conform căruia funcționarului public nu-i pot fi administrate decât sancțiunile disciplinare prevăzute în Legea nr. 188/1999.

Principiul unicității, conform căruia pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decăt o singură sancțiune disciplinară.

Sunt aplicate sancțiunile disciplinare de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, în mod direct, în cazul mustrării scrise și la propunerea comisiei de disciplină, în cazul celorlalte sancțiuni disciplinare (lit. b –e).

Sancțiunilor disciplinare mai severe în acest caz, aplicarea acestora va avea întotdeauna un raport la bază al comisiei de disciplină. Aceasta este singura competentă să examineze împrejurările în care a fost săvârșită fapta și să propună spre a fi aplicate sancțiunea care urmează. Modul de constituire, atribuțiile, componența, modul de funcționare a comisiei de disciplină sunt stabilite în H.G. nr. 1210/2003.

Procedura de chemare la răspundere disciplinară este pornită în urma formulării în scris a unei reclamație. Aceasta poate fi pronunțată de către conducătorul compartimentului în care își desfășoară activitatea un funcționar public, de conducătorul instituției sau autorității publice, cât și de orice persoană interesată care crede că a fost vătămată de un funcționar public prin fapta săvârșită, dacă constituie această faptă abatere disciplinară.

Pentru caracterizarea sancțiunii disciplinare, comisia va ține cont de gravitatea și cauzele abaterii disciplinare, de circumstanțele în care aceasta a fost săvârșită, de consecințele abaterii și gradul de vinovăție, în timpul serviciului de conduita generală a funcționarului public, cât și de existența în antecedentele acestuia a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate.

Nemulțumit de sancțiunea aplicată prin dispoziția sau ordinul conducătorului autorității publice funcționarul public poate înainta instanței de contencios administrativ, solicitând modificarea sau anularea, a actului de sancționare.

Efectul pe care îl are trecerea timpului asupra sancțiunilor disciplinare:

va fi radiată mustrarea după trecerea unui termen de 6 luni de la aplicare, în situația ca, în această perioadă, să nu mai fi săvârșit funcționarul public alte abateri disciplinare. Sancțiunilor disciplinare restul sunt radiate în termen de un an de la terminarea termenului pentru care au fost administrate, cu abaterea destituirii din funcție, care este în termen de 7 ani radiată de la aplicare, cu executarea aceleiași condiții.

Potrivit art. 76 alin. 3 Răspunderea juridică a funcționarului public nu se poate angaja dacă acesta a respectat prevederile legale și procedurile administrative aplicabile autorității sau instantei publice în care își desfășoară activitatea.

Conform art.83 alin.1 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care aceștia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.

Evaluarea gradului de pericol social se face prin lege, care fixează expres situațiile în care constituie sau nu contravenție fapta funcționarului public.

În cazul ce săvârșesc contravenții funcționarii publici, se aplică prevederile legii-cadru (O.G. nr.2/2001) privind constatarea contravențiilor, utilizarea sancțiunilor contravenționale, procedura de constatare, executarea silită a proceselor-verbale de constatare și căile de atac și de aplicare a

sancțiunilor contravenționale.

Funcționarii publici pe de altă parte sunt împuterniciți, în cazurile stabilite prin lege, să aplice sancțiuni contravenționale și să constate săvârșirea unei contravenții.

Răspunderea funcționarilor publici în ultimul articol al acestui capitol, este reglementat în Art.86 infracțiunea săvârșite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupa se angajează potrivit legii penale.

Prezintă un pericol social mai redus abaterea disciplinară decât infracțiunea. Abaterile disciplinare nu sunt sancționate de către instanțele judecătorești, dar sunt sancționate de organele sau funcționarii care au în competența lor urmărirea disciplinei muncii și aplicarea de sancțiuni pentru nerespectarea acesteia.

Deplasarea de la răspunderea penală la una disciplinară și invers este determinat de cerința întăririi disciplinei și ordinii de drept, cât și de nivelul conștiinței funcționarilor într-un moment dat, ce se reprezintă în normele juridice care face o anume faptă ca abatere diciplinară sau infracțiune.

În cazul săvârșirii unor infracțiuni, sancțiunea penală poate fi însoțita și de sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului de muncă.

Sancțiunea disciplinară nu se trece în cartea de muncă a funcționarului, doar în dosarul personal al acestuia.

Daca în perioada prevăzută de normele juridice, nu săvârșește funcționarul nici o abatere, el poate fi reabilitat, mențiunea sancțiunii aplicată ștergându-se din dosarul său.

În concluzie: în urma expunerii și analizei acestor articole de lege, că legiferarea analizată nu face referire în nici un fel la prejudiciu pe care guvernanții le-ar putea produce cetățenilor printr-o guvernare dezechilibrată, ci doar numai la prejudiciu adus instituției unde este angajat sau violarea altor acte normative în vigoare. Deci o răspundere efectivă și directă a guvernului pentru acțiunile întreprinse împotriva intereselor cetățenilor prin gestionarea defectuoasă sau ineficiență a atributelor guvernării încă nu este întrevăzută în legislația actuală. Prin urmare dacă prin absurd ar răspunde, sancțiunile sunt mai mult decât simbolice.

3.3. Studiu de caz. Paralele între sancțiunia disciplinară a funcționarilor publici români și moldoveni

Răspunderea administrativ-disciplinară poate fi acea circumstanță juridică prin care se realizează raportul sancționator fără caracter contravențional, determinat între subiectul activ al răspunderii, autoritatea ce aplică sancțiunea și subiectul activ al faptei , autorul abaterii administrativ-disciplinare, în cazul comitere cu vinovăție de către al doilea abateri disciplinare.

Normele de stabilire juridică a exercitării funcției publice din Republica Moldova și România reglementează următoarele principia în Statutul funcționarilor publici:

legalitate, imparțialitate și obiectivitate;

transparență;

eficiență și eficacitate;

respomsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

orientare către cetățean;

stabilitate în exercitarea funcției publice;

subordonare ierarhică.

Constatăm o consimilitudine în Statutul funcționarilor publici a sancțiunilor disciplinare din ambele state, cu câteva deosebiri constând în faptul că mustrarea ca sancțiune disciplinară este reprezentată ca “mustrarea”și “mustrarea scrisă” în două variante, spre deosebire de România unde este prezentă doar “mustrarea scrisă”. Se aplică sancțiunea disciplinară de către organul sau persoana care are competență legală de angajare în funcție, de cel mult în termen șase luni de la data săvârșirii abaterii, spre deosebire de România, termenul în care este de un an de zile. Ambele termene sunt prea mici, că greșelile administrative având în vedere pot fi constatate pe calea unor procese în instanță, iar durata clarificări este mai mare de un an de zile în toate căile de atac.

Constatăm prin prisma Legii referitor la Statutul funcționarilor publici că nu exista stabilite nici conduit ilicită nici rezultatul conduitei ilicite. Prin consecință nu se poate stabili vinovăția guvernului indiferent de măsurile pe caere acesta le va lua în daună cetățenilor proprii. Nu sunt prevăzute nici aspecte referitoare la subiecții, cuantumul sau modalitatea de despăgubire. Întreaga reglementare, atât cea generală, principial – constituțională cât și cea specială a Statutul funcționarilor publici ce ține de “Răspunderea Guvernului” este insuficientă în materia unei răspunderi propriu-zise, efectivă.

Sancțiunea disciplinară, cu abatere avertismentului, nu poate fi aplicată decât după analiza prealabilă a faptei imputate și după audierea justă a funcționarului public de către comisia de disciplină de cel mult o lună în termen de la data constatării faptei.

Din comisia de disciplină în mod obligatoriu face parte un reprezentant al organizației reprezentative sau, în situația în care sindicatul nu este reprezentativ sau nu sunt prganizați în sindicat funcționarii publici, desemnat un reprezentant prin vot a numărului cel mai mare a funcționarilor publici pentru care este constituită comisia de disciplină. În situația în care fapta funcționarului public include componentele unei abateri disciplinare și unei infracțiuni, procedura examinării de către comisia de disciplină se întrerupe până la dispunerea neînceperii supravegherii penale, anularea urmăririi penală sau până la data la care dispune instanța de judecată achitarea sau sfârșirea procesului penal.

Este obligată comisia de disciplină să ceară funcționarului public o lămurire scrisă privind fapta săvârșită, după cercetarea prealabilă să invoce autorității publice respective sancțiunea aplicabilă funcționarului public culpabil. Cu privire la punerea sancțiunii disciplinare în actul administrativ se aduce funcționarului public la cunoștință în termen de 5 zile de la eliberare, sub semnătură.

Propunere pentru ambele state:

Să se distingă clar în structurile administrației publice, atât prin proveniență cât și prin relații de conducere și organizare, care sunt organele de guvernare cu caracter politic și de reprezentativitate cu caracter tehnic și care sunt organele de conducere.

Nu trebuie să existe relații de subordonare între aceste structuri.

Secretarul unei organ a administrației publice, asemănător ca și organele ierarhic superioare din instituțiile de coordonare, structură și control Agenției Naționale a Funcționarului Public, de organul politic să nu fie numite.

Prin constituirea pe criteriu politic a organelor de conducere din mediu Agenției Naționale a Funcționarului Public, se uzurpeză principiile imparțialității, eficienței , obiectivității și eficacității, controlului în exercitarea asupra aparatului ethnic din instituțiile administrativ-teritoriale.

Schimbarea termenului de prescripție a răspunderii administrativ-disciplinară, pentru Republica Moldova de la șase luni de zile și pentru România de la un an de zile, de la data comiterei faptei de către funcționarul public, de la data de soluționare irevocabilă a procesului în instanță la minim un an de zile.

Instituirea stării de nepotrivire a funcționarului public de la orice nivel, al unei organizații politice cu aceea de membru, așadar încât doi ani înainte de candidare la concursul de cucerire a funcției publice și după doi ani, să fie necompatibil de a se înscrie la un întocmai concurs.

Înființarea comisiilor de disciplină din România și Republica Moldova, principiul constituțional înfrânge potrivit căruia este interzisă crearea de instanțe extraordinare. Locul comisiilor de disciplină sa fie angajat de către instanțele judecătorești pregătit instituțional să decidă faptele funcționarilor publici.

Concluzii și recomandări

Lucrarea de licență constituie o accentuare normativ – legislativă a sancțiunei juridice și în plan confruntal al sancțiunei administiv – disciplinară din România și Republica Moldova.

Raspunderea juridica este o formă a raspunderii sociale existând în multitudine de drepturi și obligații conexe care, potrivit legii, se nasc ca consecință a producerii unor fapte ilicite și ce alcătuiesc cadrul în care se aplica și se realizează sancțiunile juridice destinate să asigure refacere ordinii de drept.

Rolul sancțiunei de drept în societate are un caracter educativ, celui vinovat urmărind îndreptarea și, totodată, unul preventiv, să determine urmărind abținerea de la săvârșirea cremei antisociale.

Prin conținutul legii referitor Statutul funcționarilor publici constatăm că nu avem determinate nici rezultatul conduitei ilicite și nici conduita ilicită, setul de indicatori care trebuie satisfăcuți de performanță. Nu se va putea constitui vinovăția guvernului indiferent de măsurile pe care le va lua acesta în detrimentul cetățenilor proprii. Nu sunt prevăzute nici referitoarele aspecte la subiecții, modalitatea de despăgubire sau cuantumul. Întreaga reglementare, atât cea generală, principială – constituțională cât și cea a statutul funcționarilor publici, specială legată de conceptul “Răspunderii Guvernului” este insuficientă în materia unei răspunderi concrete.

Privitor la răspunderea administrativă în cele prezentate concluziționăm că viața socială nu e posibil a fi concepută fără răspundere, orice abatere aduce de la sine răspundere, sancțiunea juridică redă obiectul răspunderii juridice, oamenii hotărându-se să viețuiască în comunitate, au cedat conducerii sociale dreptul de a sancționa.

Recomandăm răspunderea administrativ-disciplinară a funcționarilor public din România cât și Republicii Moldova : în structurile administrației publice să se deosebească clar, atât prin relații de organizare și conducere și prin apertenență, care sunt autoritățile de conducere cu caracter politic și care sunt autoritățile de guvernare și de reprezentativitate tehnic cu caracter.

Să nu fie numite de organul politic secretarul unei puteri a administrației publice și organele superioare ierarhic din instituțiile de coordonare, control și organizare din cadrul Agenției Naționale a Funcționarului Public.

Stabilirea stării de incompatibilitate a funcționarului public de la orice grad, membru cu aceea de organizații politice.

Termenul de prescripție modificat a răspunderii administrativ-disciplinară, de la data comiterii faptei de la un an de zile, la cel puțin un an de zile de la data de rezolvare irevocabilă a acțiunii în instanță.

Ucigaș rămâne un criminal, ridicat de justiție la rang de funcționar public.