Aspecte Privind Razboiul Civil din Siria In Perioada 2011 2013

Drept

Aspecte Privind Razboiul Civil din Siria In Perioada 2011 2013

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Analiza geopolitică a Siriei între 1946 și 2011

1.1. Independență, război și instabilitate

1.2. Siria sub conducerea lui Hafez al-Assad (1970-2000

1.3. Tranziția Hafez al-Assad – Bashar al-Assad

1.4. Primăvara de la Damasc: Începutul opoziției în Siria

Capitolul 2. Declanșarea războiului civil

2.1. Cauze

2.2. Beligeranți

2.3. Evenimente și desfășurarea lor

2.4. Urmări și consecințe

Capitolul 3. Studiu de caz –

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Anul 2010 a marcat împlinirea a cei zece ani de președinție ai lui Bashar al-Asad în Siria. În anul 2000, în urma decesului președintelui Hafez al-Asad – tatăl lui Bashar, Siria a îndurat o scurtă perioadă în care, pentru prima dată de la lovitura de stat militară a partidului Ba’ath din 1963 (care a inițiat starea de urgență în Siria), au avut loc dezbateri intense cu privire la problemele politice și sociale care au culminat prin apelurile pentru reformă. Această scurtă înflorire a ajuns să fie cunoscută sub numele de "Primăvara de la Damasc" și, împreună cu dezbaterea națională (Montada Al-Hiwar Al-Watani) care a avut loc la acea vreme, acestea au avut consecințe importante pentru societate.

Deși modul în care președinția a fost transferată de la Al-Asad senior la al-Assad junior a indignat majoritatea cetățenilor sirieni, perioada care a urmat le-a dat posibilitatea de a participa la viața politică și de a-și exprima temerile cu privire la viitorul țării. Intelectualii și activiștii au profitat de situație pentru a lansa o mișcare a "prietenilor societății civile" pentru a favoriza un dialog critic între poporul sirian și stat. Cu toate acestea, nemulțumiri continue cu privire la modul de conducere al guvernului Bashar al-Assad, starea precară a economiei naționale, precum și condițiile de trai greu de suportat pentru poporului sirian, au condus, în cele din urmă, la declanșarea unei revolte care a ajuns să cuprindă întregul stat. Această revoltă, începută în anul 2011, s-a transformat în curând într-un războiul civil, caracterizat prin conflicte armate și moartea a nenumărate persoane din rândul beligeranților.

Această lucrare își propune, drept obiect de studiu, o încercare de a relata elementele importante din interiorul a primului deceniu Bashar al-Asad la putere, care au condus, neanticipat și ulterior, la instalarea conflictului în Siria. De asemenea, studiul își propune o scurtă analiză a războiului civil sirian, de la declanșarea sa în 2011 și până în iarna anului 2013, luând drept repere cele mai importante evenimente și lupte caracteristice conflictului.

Prin urmare, se va încerca să se răspundă, îndeosebi, la următoarele întrebări: care au fost cauzele care au determinat declanșarea conflictului în Siria, care au fost efectele conflictului asupra situației interne a Siriei, precum și care ar putea fi posibilele previziuni cu privire la situația și starea conflictuală care caraterizează mediul intern al Siriei.

Conținutul lucrării prezintă cele mai importante caracteristici și elemente descriptive ale războiului civil din Siria. În acest sens primul capitol abordează aspecte cu privire la situația geopolitică siriană între 1946 și 2011, respectiv situația internă a conducerii lui Hafez al-Assad și politicile guvernării sale, dar și perioada antecedentă și precendentă instalării fiului său, Bashar al-Assad la putere. În capitolul al-II-lea este realizată o prezentare generală a conflictului sirian, prin enumerarea cauzelor declanșatoare războiului civil, actorii participanți la conflict, caracterizarea celor mai importante evenimente desfășurate în perioada anilor 2011 și 2013, precum și prezentarea urmărilor și consecințelor conflagrației interne din Siria. Ultimul capitol al lucrării este reprezentat de un studiu de caz cu privire la încercarea de a găsi o posibilă soluționare a conflictului sirian, o rezoluție care ar putea fi acceptabilă pentru fiecare dintre actorii participanți la războiul civil. Concluziile lucrării vor încerca să evidențieze principalele rezultate ale cercetării, evidențiând câteva dintre efectele antagosnimului sirian, atât pe plan intern, cât și pe plan internațional, făcând referire la situația actuală și la ultimele evenimente petrecute în Siria.

Lucrarea se bazează pe un număr apreciabil de surse bibliografice aparținând literaturii străine, care constituie partea substanțială a bibliografiei, fiind culeasă mai ales în limba engleză. În vederea realizării acestui studiu, s-a folosit în mod special, analiza descriptivă, în vederea prezentării celor mai importante elemente caracteristice temei alese.

Tema acestei lucrări a constituit o provocar, dată fiind complexitatea și amploarea subiectului abordat. În primul rând, conflictul se extinde pe o perioadă de mai bine de trei ani, odată cu escaladarea violenței, ambele părți au comis încălcări grave ale drepturilor omului, criza umanitară va fi departe de se încheia chiar și în cazul în care războiul civil ajunge la un final, final, iar conflictul sirian are un impact asupra comunității internaționale în multe aspecte;

Obiectivul major al acestei lucrări este de a stimula interesul pentru studiul conflagrațiilor internaționale contemporane, deoarece acestea reprezintă un element important al analizei și înțelegerii desfășurării relațiilor internaționale de-a lungul timpului. Alegerea temei studiate s-a bazat pe această perspectivă, dar și pe faptul ca războiul civil din Siria a avut, și încă are, un impact major asupra lumii din multe puncte de vedere, în special în ceea ce privește aspectul umanitar (încălcarea drepturilor omului, opresiunea guvernului sirian asupra societății civile, numeroasele victime decedate etc.).

Ceea ce s-a vrut evidenția în cadrul acestei lucrǎri este importanța studiului războaielor și conflictelor, nu doar pentru înțelegerea și analiza lor, dar și pentru stoparea și prevenirea acestora, ținând cont de faptul că acestea implică mai multe prejudicii actorilor implicați, decât beneficiul lor.

Capitolul 1

Analiza geopolitică a Siriei între 1946 și 2011

Acest capitol caută să prezinte cititorului o analiză aprofundată despre dinamica pentru putere pe plan intern în Siria. În primul rând, vom realiza o incursiune în istoria Siriei, în vederea înțelegerii evenimentelor care au dus la ascensiunea lui Hafez al-Assad la putere, precum și înțelegerea aspectelor cele mai importante privind politica sa de guvernămant, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. În al doilea rând, vom prezenta aspecte cu privire la modalitațile și evenimentele prin care a avut loc succesiunea la putere a lui Bashar al-Asad, dar și importante caracteristici ale conducerii sale. În final vom prezenta evoluția evenimentelor care au dus la trezirea conștiinței politice în Siria de la începutul acestui secol, și o analiză a structurilor politice și societății civile sub conducerea lui Bashar al-Assad.

1.1. Independență, război și instabilitate

Siria este o țară estică mediteraneană, pe teritoriul căreia încă din perioada antichității și pentru mai bine de două milenii, au fost duse lupte frecvente ale străinilor doritori să o stăpâneasca sau să o guverneze. Printre conducătorii acestei țări s-au numărat bizantinii din secolele al V–lea și al VI-lea; arabii din secolele al VII-lea și al XI-lea, sub a căror domnie, cea mai mare parte a locuitorilor locali au devenit adepți ai Islamului; turcii din ultima parte a secolului al XI-lea până în anul 1920; și francezii, care s-au bucurat de stăpânirea teritoriului în urma unui mandat al Ligii Națiunilor, până în anul 1946, an în care Siria a devenit o țară complet independentă. În ciuda declarării stării de independență, Siria a fost marcată de conducerea unui guvern constituțional slab și de scurtă durată, răsturnat de repetate revolte și lovituri de stat militare.

Încă din primii săi ani de independență, statul sirian a fost puternic marcat de instabilitate politică. La data de 29 martie 1949, guvernul național sirian a fost răsturnat de o lovitură de stat militară condusă de Hussni Al–Zaim, fost ofițer în armata otomană de origine kurdă. La 5 luni după această lovitură, regimul lui Zaim a fost răsturnat de către colegul său, Sami al- Hinnawi, iar nu după mult timp, în decembrie 1949, Hinnawi a fost răsturnat de către colonelul Adib al- Shishakli, care a continuat să conducă țara până în anul 1954, când, datorită unei opoziții publice mult prea puternice, a fost nevoit să demisioneze și să părăsească țara. Cu toate că guvernul național a fost restaurat, țara a continuat să se confrunte cu instabilitatea politică cu care a pornit la drum, însă de această dată, instabilitatea nu a mai provenit din mediul intern al statului, ci din afară. Datorită manevrelor politice continue susținute de diferite facțiuni din armata siriană aflate în competiție, puterea a ajuns în mâinile naționaliștilor arabi, a căror conducere urma să fie caracterizată și de elemente socialiste. În perioada 1946–1956, Siria a fost martoră a 20 de cabinete diferite și a elaborat patru constituții separate.

În anul 1956, în timpul crizei Canalului Suez, în Siria a fost declarată legea marțială în urma invaziei din Peninsula Sinai de către trupele israeliene și intervenției trupelor britanice și franceze. Pentru a preveni o posibilă invazie israeliană, trupele siriene și irakiene au fost trimise în Iordania. Atacurile asupra conductelor irakiene, din noiembrie 1956, au fost o consecință a acceptarii Pactului de la Bagdad de către Irak, iar un an mai târziu, Irakul a sfătuit Egiptul și Siria să preia conducerea Iordaniei. În același an, Siria a semnat un pact cu Uniunea Sovietică, care a oferit influenței comuniste sprijinul de care avea nevoie în cadrul guvernului în schimbul echipamentelor militare (avioane, tancuri și alte echipamente), care urmau să fie trimise în Siria. Această îmbunătățire a tehnologiei militare siriene a ridicat semne de îngrijorare pentru Turcia, care se temea ca Siria ar putea sa reîncerce preluarea orașului Iskenderon, fost teritoriu sirian, care acum aparținea Turciei. Siria și URSS au acuzat Turcia de masarea trupelor sale la granița cu Siria . În timpul acestui impas, comuniștii au câștigat și mai mult control asupra guvernului sirian și al armatei. Însă datorită unor dezbateri aprinse în cadrul Organizației Națiunilor Unite (din care Siria a fost membru), riscul amenințării cu război a fost diminuat.

Această instabilitate politică a Siriei în timpul perioadei de după lovitura de stat din anul 1954, paralelismul politicilor siriene și egiptene și retragerea de la conducere a președintelui egiptean, Gamal Nasser Abdal, în urma crizei Suezului, au creat condițiile propice unei uniuni cu Egiptul. La 1 februarie 1958, ambii președinti – Shukri al- Kuwatli și Gamal Nasser Abdal – au anunțat fuziunea celor două țări, fiind astfel creată Republica Emiratelor Arabe, iar toate partidele politice siriene și comuniștii aflați la putere au încetat din activitate. Cu toate acestea, uniunea celor două țări nu a avut succesul dorit. La doar două zile după ce Abd al-Karim al-Nahlawi a preluat conducerea guvernului sirian, Siria a devenit Republica Arabă Siriană. Acest lucru nu i-a adus însă liniștea și stabilitatea politică de care avea nevoie, numeroase lovituri de stat, revolte militare și sângeroase și tulburări frecvente din partea civililor au caracterizat necontenit perioada anilor 1960. La 8 martie 1963, o nouă lovitură de stat duce la instalarea Consiliului Național al Comandamentului Revoluției (NCRC), un grup de oficiali militari și civili, care a preluat controlul conducerii executive și legislative. Această nouă acaparare a puterii a fost gândită, proiectată și organizată de membri ai Partidului Baas, condus de Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar. Noul cabinet sub conducerea premierul al-Bitar a fost răsturnat de către disidenți militalitare și sângeroase și tulburări frecvente din partea civililor au caracterizat necontenit perioada anilor 1960. La 8 martie 1963, o nouă lovitură de stat duce la instalarea Consiliului Național al Comandamentului Revoluției (NCRC), un grup de oficiali militari și civili, care a preluat controlul conducerii executive și legislative. Această nouă acaparare a puterii a fost gândită, proiectată și organizată de membri ai Partidului Baas, condus de Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar. Noul cabinet sub conducerea premierul al-Bitar a fost răsturnat de către disidenți militari de stânga, membri ai partidului condus de generalul Salah Jadid.

Sub conducerea generalului Jadid, Siria s-a aliniat cu blocul sovietic și a dezvoltat o serie de politici de orientare extremistă față de Israel și politici de orientare „reacționară” față de statele arabe, precum Arabia Saudită, militând pentru mobilizarea unui "război al poporului" împotriva sionismului, în locul creării de noi alianțe inter-arabe militare. În interiorul Siriei, Jadid a încercat, într-un mod forțat, să transforme societatea siriană într-o societate socialistă, creând în același timp neliniște și dificultăți economice. De asemenea, toți oponenții au fost aspru eliminați și toate celelalte partide interzise, în timp ce parlamentul a fost înlocuit cu membri ai Partidului Ba’ath, care funcționa acum drept organ legislativ. Însă sprijinul venit din partea publicului pentru regimul instaurat a fost drastic diminuat în urma înfrângerii Siriei, în anul 1967, în urma Războiului de Șase Zile, când Israelul a distrus o mare parte din forța aeriană siriană și a cucerit Podișul Golan. Acest incident a creat un conflict între ofițerii de dreapta și aripa civilă mai moderată a Partidului Ba'ath. Retragerea trupelor siriene din 1970, trimise pentru a oferi ajutor Organizației pentru Eliberarea Palestinei în timpul ostilităților războiului civil din Iordania, a reflectat încă un dezacord politic în guvernământul conducerii Ba’ath. Ultima lovitură de stat de succes -Mișcarea de corecție- organizată în luna noiembrie a anului 1970, l-a adus la putere pe generalul Hafez al-Assad, atunci Ministrul Apărării al Siriei.

1.2. Siria sub conducerea lui Hafez al-Assad (1970-200)

În anul 1970, ministrul apărării sirian, Hafez al-Asad, a răsturnat guvernământul printr-o lovitură de stat militară, asumându-și rolul de prim-ministru al țării. Hafez al-Asad a fost cel care a adus stabilitate țării și i-a consolidat locul de putere emergentă în Orientul Mijlociu. Născut într-o familie săracă de alauiți, o sectă islamică minoritară, Hafez a aderat la aripa siriană a Partidului Ba’ath în anul 1946, în calitate de student activist. În 1952, el a intrat la Academia Militară Hims, de unde a absolvit trei ani mai târziu ca pilot al forțelor aeriene siriene.

Între anii 1959 și 1961, în timpul uniunii de scurtă durată a Siriei cu Egiptul, Hafez al-Asad a fost exilat în Egipt, unde, împreună cu alți ofițeri militari sirieni, a format un comitet pentru a reînvia soarta partidului Ba’ath în Siria. După ce activiștii Ba’ath au preluat puterea în 1963, Assad a devenit comandantul forțelor aeriene. În 1966, după ce a luat parte la o lovitură de stat care a răsturnat conducerea civilă a partidului, finalizată cu trimiterea fondatorilor partidului în exil, el a devenit ministru al apărării. Ulterior Assad s-a angajat într-o luptă continuă pentru putere cu Salah al-Jadid – șeful personalului forțelor armate, mentor politic pentru Assad și eficient lider sirian, ca în cele din urmă, în noiembrie 1970, Assad să preia controlul conducerii.

Ascensiunea sa la putere a condus la subordonarea Adunării Populare, unicamerale, care nu reprezenta decât o fereastră formală pentru regim. Membrii Adunării Populare erau formați din 250 de reprezentanți, aleși în 15 circumscripții diferite, prin vot universal, pentru un mandat de 4 ani. Pentru a permite o anumită aparență de diversitate în interiorul Adunării, 84 de locuri, reprezentând o treime din total, sunt rezervate pentru candidații independenți. De asemenea, parlamentarii se bucură de imunitate parlamentară, chiar și în cazurile penale, iar Adunarea Populară poate fi supusă dizolvării doar de președinte. În martie 1973, după un proces rapid de consolidare a puterilor statului, noul prim-ministru a reușit să organizeze primele alegeri parlamentare după 1962, moment în care a fost ales președinte.

În anul 1982, în Siria au avut loc lupte armate cu mii de morți și de răniți, din cauza suniților fundamentaliști care au încercat să conteste puterea Partidului Ba’ath, însă aceștia au fost înfrânți. Unele surse declară că ar fi fost vorba de aproape 25.000 de morți, printre care s-au numărat și civili neîmplicați, iar numeroase monumente importante au fost distruse: „Într-un asediu de trei săptămâni, Hama a fost distrus și mii au murit în timp ce forțele de securitate siriene au pieptănat dărâmăturile, ucigând rebelii supraviețuitori”.

Un alt aspect nefavorabil în conducerea lui Hafez al-Assad l-a reprezentat situația economică precară a țării, ca urmare a prezenței militare siriene în Liban și a stării de beligeranță de la granița acestuia cu Israelul. La sfârșitul anilor 80’, costurile și cheltuielile militare au fost impresionante, depășind cu mult peste o treime din cheltuielile guvernamentale. Încă din anul 1966, Siria a obținut cele mai multe echipamente militare de la Uniunea Sovietică, cu care în 1971, când Hafez al-Assad a devenit președinte al Siriei, a ales să mențină o politică strategică de strânsă cooperare. Astfel, pentru a-și menține armata și logistica militară în concordanță cu scopurile sale, o tehnică formidabilă de luptă a fost achiziționată din U.R.S.S., precum sisteme de apărare SA-10, SA-11, avioane MIG-29 și SU-27, tancuri T-80 și T-90, care veneau să completeze achizițiile precedente. Însă, în ciuda tuturor eforturile financiare, datoriile creșteau constant și multe din dotările suplimentare necesare nu le erau disponibile. Dintotdeauna, armata a reprezentat forța principală de menținere a stabilității regimului și a fost acordată o atenție specială drepturilor și nivelului de trai al soldaților, cu toate că în același timp, conform istoriei țării marcată de numeroase lovituri de stat militare, forța armată a reprezentat un pericol important pentru societatea civilă.

În anul 1990, Siria a participat, alături de Statele Unite ale Americii, la coaliția formată împotriva lui Saddam Hussein, alianță care a reprezentat o cotitură atât în ceea ce privește relațiile cu celelalte state arabe, dar și cu statele vestice. Siria se angajase în tratate de negociere directe cu Israelul, dar fără nici un succes. Coaliția s-a încheiat în urma întâlnirii din martie 2000, la care a participat și președintele american Bill Clinton.

Patrimoniul guvernării lui Asad poate urmărit începând cu efectele cauzate de politica sa internă privind sectoare educaționale, economico-sociale și politice. Viața politică a fost bazată strict pe partidele Frontului Național Progresist, recunoscute ca agenții legale, cu toate că nu exista în Siria nici un organism care să reglementeze activitatea partidelor politice. Frontul Național Progresist a fost creat pentru a consolida bazele regimului președintelui Hafez al-Asad, stabilit prin neutralizarea oricărei posibile opoziții – în special opoziția din partea grupurilor considerate în mod tradițional rivale ale partidului Ba’ath – și prin lărgirea bazei de sprijin politic a președintelui Asad dincolo de partidul Ba’ath în sine. Mai mult decât atât, Frontul Național Progresist a portretizat structura politică a regimului sirian, deși doar într-un mod retoric, ca fiind bazată pe pluralitatea politică.

Încă de la preluarea puterii în 1970, forțele opoziției au fost supuse unei campanii de arestări politice. Numărul arestărilor au crescut considerabil după 1979, în urma unui conflict armat sângeros care a implicat Frăția Musulmană, dar și membri ai sindicatelor independente (avocați, medici și ingineri) care au declarat grevă generală în 1981 și au militat pentru democrație, libertate, principiul statului de drept și respectarea drepturilor omului. Toate sindicatele participante au fost desființate, iar membrii acestora au fost închiși. În urma formării Coaliției Național-Democrate, care pleda pentru găsirea unei căi de mijloc între susținerea regimului și opoziția armată, majoritatea activiștilor săi au fost arestați. În același timp, a existat o campanie de arestări pe scară largă împotriva membrilor Frăției Musulmane și a fost adoptată Legea 49, care a prescris pedeapsa cu moartea pentru cei care aderau la Frăție și refuzau să furnizeze documente justificative de retragere în termen de o lună. Adversarii regimului în străinătate nu au fost nici ei lăsați mai prejos. Hafez a dus o politică de asasinate pe termen lung, care a implicat lichidarea în Beirut a unui număr de jurnaliști libanezi considerați ostili.

De altfel, al-Asad a considerat că era necesar „să intensifice campania din punct de vedere politic și în domeniul securității pentru a elimina banda Frăția Musulmană și sprijinul acesteia din partea societății și a statului”. În urma escaladării de acțiuni violente, al-Asad a decis să recurgă la o abordare militară a situației și a bombardat orașul Hama, în februarie 1982, care a dus la moartea a numeroși civili, al căror număr exact este încă necunoscut. Cei mai mulți dintre ei au murit sub resturile orașului, care a fost surpat în urma atacurilor. Apoi, a urmat o campanie haotică de arestări, implicând mii de activiști, adversari și chiar susținători ai regimului, numărul lor depășind 100000. Un număr mare de prizonieri au fost victime ale disparițiilor forțate și nici în momentul de față, familiile acestora nu știu nimic despre soarta lor. Organizațiile pentru drepturile omului au estimat că aproximativ 17000 de persoane sunt date dispărute, număr ce ar putea fi ușor comparat cu pierderile cauzate în urma unui dezastru natural. Cu toate acestea, al-Asad a rămas complet indiferent la consecințele faptelor sale, creând astfel o imagine negativă Siriei, care a dobândit astfel reputația de a fi un stat polițienesc autoritar. Campaniile de arestări colective și aleatorii au continuat chiar și după moartea sa, sub succesorul și fiul său, Bashar al-Asad.

În ceea ce privește politica economică a regimului sirian, Asad nu a fost niciodată interesat sau dedicat dezvoltării economice a țării, exceptând momentul în care o criză economică a amenințat securitatea și stabilitatea Siriei. În 1986, a avut loc o perioadă de stagnare economică care a paralizat toate sectoarele de producție și o criză a valutei care a lovit prețurile de consum. La un moment dat, pe piață nu se găseau făină sau pâine, fapt ce amenința cu declanșarea unei grave crize sociale, de care autoritățile siriene au decis să se ocupe treptat. S-a decis ca cultivarea de grâu să fie încurajată, fiind o acțiune strategică de redresare a pieței interne. De teamă ca nu cumva criza făinei să se repete, iar Siria să se afle din nou sub o presiune economică majoră, statul cumpăra întreaga producție de grâu și o depozita în silozuri mari și depozite.

Aceste măsuri au fost însoțite de reduceri drastice privind proviziile de bază, care au creat un decalaj tot mai mare între cetățenii sirieni bogați și săraci și au adus la apariția unei noi clase sociale, extrem de lacomă și bogată. Corupția a fost larg răspândită în guvern și pretutindeni. Timp de două zeci de ani, rețele întregi formate din oficiali corupți din interiorul guvernului au monopolizat relațiile comerciale, subminând astfel orice încredere care ar fi putut exista în orice măsură economică sau juridică luată pentru a servi intereselor țării. Competiția și transparența necesare pentru dezvoltarea unui sector economic au fost, prin urmare, pierdute. Singurul pilon pe care se putea baza economia a fost sectorul public, care angaja aproximativ un sfert din forța de muncă disponibilă a țării și care susținea companiile care se confruntau cu pierderi anuale continue în valoare de miliarde de lire sterline – pierderi pe care statul le acoperea în mod automat. În ciuda sprijinului venit din partea statului, acest sector a fost în imposibilitatea de a absorbi numărul tot mai mare de tineri șomeri.

Domeniul educației a fost mult prea puțin dezvoltat. Doar 60 la sută dintre bărbați și 50 la sută dintre femei au putut beneficia de școlarizare, ceea ce este un procent mult mai mic față de țările vecine, cum ar fi Iordania, de exemplu.

În domeniul dezvoltării sociale, al-Asad s-a ocupat de crearea unor noi asociații civile cu rolul de a reglementa cele mai importante sindicate politice active. În practică, acestea au reprezentat o resursă bună pentru regim, deoarece obiectivul lor principal era de a îmblânzi protestele publice prin absorbția unui număr cât mai mare de oameni. Organizațiile existente au fost, de asemenea, transformate pentru a servi în același scop. Printre aceste noi asociații s-au numărat Pionierii Ba’ath, Uniunea Tineretului Revoluționar, Uniunea Națională a Studenților din Siria, Uniunea Țărănescă și Uniunea Generală a Femeilor. Funcția lor privea trei aspecte: de reprezentare, de recrutare și de control. În primul rând, aceste organizații se asigurau că interesele lor legitime, în special preocupările sociale și culturale, au reprezentare în sistemul politic. Conducerea politică acorda prioritate acestor interese și decidea care dintre ele ar trebui să fie considerate legitime. În al doilea rând, aceste organizații recrutau personal din rândul sectoarelor specifice ale societății, care sprijineau regimul în scopul realizării obiectivelor sale "revoluționare". Ei aveau datoria să își dezvolte capacitățile de producție și să pună în aplicare programul politic general al statului. În al treilea rând, aceste organizații serveau drept instrumente pentru stabilirea cenzurii asupra acestor sectoare, dar și pentru a le stăpâni din punct de vedere politic. Aceste organizații joacă un rol important în completarea cercului birocratic al regimului, deoarece partidul Ba’ath întotdeauna este cel care alege liderii acestor organizații populare, menținând un control permanent asupra lor. În acest fel, organizațiile nu-și depășeau niciodată atribuțiile de a oferi anumite servicii membrilor și nici rolul stabilit de regim. De exemplu, o uniune a forței de muncă se angajează să își apere lucrătorii, însă doar într-un context prescris. Ea nu are nici un rol, de exemplu, în negocierea măririi salariilor, deoarece obligația sa este de a proteja politica regimului, nu de a oferi beneficii membrilor săi (cum ar fi promovarea grevei). În acest sens, rolul uniunii nu este doar de a se abține de la sprijinirea membrilor săi, ci și de a coopera cu organizațiile de securitate pentru a suprima orice act nedorit din partea membrilor.

Această cenzură omniprezentă, care reușește să cuprindă toate aspectele vieții cetățenilor sirieni, este vizibilă și în cazul organizațiilor non-guvernamentale. De altfel, în Siria, foarte puține asociații populare și de binefacere sunt înregistrate. Acest lucru se datorează, în principal, obstacolelor birocratice legale care fac practic imposibilă înființarea de diferite organizații civile, indiferent de obiectivele acestora. Deși Siria a fost unul dintre primele state arabe care au permis înființarea de astfel de organizații și asociații, sub regimul lui al-Assad, ea a devenit cel mai sărac stat din acest punct de vedere. În anul 1990, în Siria existau nu mai mult de 750 de astfel de organizații, în timp ce în Egipt existau în jur de 17.000, iar în Maroc 25.000. Până în anul 2000, nu au mai existat decât 504 de asociații de caritate, religioase, educaționale, științifice, culturale, sociale și juridice în întreaga țară. Cu alte cuvinte, numărul total al organizațiilor civile a scăzut cu 246 la număr în doar 10 ani.

Societatea civilă siriană, mai ales sindicatele, organizațiile non-guvernamentale și asociațiile civile, au fost profund pătrunse de regim. În urma crizei sindicatelor din 1980, toate acestea au fost anexate statului și utilizate pentru menținerea controlului politic asupra sectoarelor sociale pe care le reprezentau. Ele au devenit, astfel, organizații semi-guvernamentale, cu scopul de a pune în aplicare politicile regimului, în loc de a veghea asupra intereselor legitime ale grupurilor și sectoarelor pe care le reprezentau și apărau în mod legal, politic și economic.

Pe scurt, în ceea ce priveste politica internă siriană, aceasta a fost o parte semnificativă din moștenirea lăsată în urmă de Hafez al-Assad. El și-a direcționat mai apoi, în special în ultimul deceniu al conducerii sale, toate eforturile politice către politica externă, care vizau negocierile de pace cu Israelul. Însă el a murit fără a duce la bun sfârșit ce și-a propus, nerealizând pacea și lăsându-i pe sirieni să plătească prețul consecințelor faptelor sale cu nivelul lor de trai.

1.3. Tranziția Hafez al-Assad – Bashar al-Assad

Președintele Hafez al-Assad a ignorat toate semnele de avertizare, iar crizele economice, sociale și politice nu au întârziat să apară. Mai devreme sau mai târziu, toate urmările politicii conduse de Hafez al-Assad aveau să explodeze în fața succesorului său. Recesiunea economică, care a subminat piețele siriene încă din 1996, a ajuns la un punct de stagnare. S-a declanșat o nemulțumire larg răspândită față de eșecul liderului de a pune în aplicare legi de promovare a liberalizării economice, modernizării bancare, financiare, a sistemului de învățământ și reglementării pieței imobiliare. De asemenea, s-a răspândit și nemulțumirea populară față de furnizarea slabă a serviciilor publice, cum ar fi apa, electricitatea, drumurile și transporturile, dar și față de deteriorarea nivelului de trai al cetățenilor, în special al funcționarilor publici. Într-adevăr, statul a ajuns într-un moment de impas în ultimele zile ale regimului Hafez al-Asad, moment în care sirienii au remarcat semne de slăbiciune la conducătorul lor, precum și diminuarea aparițiilor sale în mass-media. În ultimul său an, Hafez al-Assad a încercat să aranjeze succesiunea în așa fel încât politicile sale să fie menținute, iar fiul său, Bashar să ajungă președinte fără a se confrunta cu vreo opoziție politică.

La 11 martie 1999, când depunea jurământul de investire pentru noul mandat prezidențial, președintele Hafez al-Asad a ținut un discurs prin care a declarat că orice instituție care nu își îndeplinește rolul și care nu își asumă responsabilitatea pentru procesul de luare a deciziilor ar slăbi țara și regimul popular democratic. Aceasta a fost prima dată când a arătat că extinderea domeniului de aplicare a procesului decizional și încurajarea dezbaterii și participării populare ar consolida democrația și creșterea economică. El a declarat că implicarea populației în luarea deciziilor și punerea în aplicare a acestora le-ar întări spiritul patriotic, garantând atât stabilitate cât și progres.

Totuși, cea mai interesantă parte a discursului său s-a axat pe problemele economice și juridice, în raport cu politica externă. El a cerut în mod explicit o reconsiderare a legii investițiilor, cu scopul de a elimina deficiențele și a sugerat dezvoltarea și modernizarea sistemului bancar, cu scopul de a atrage economii și fonduri de investiții. El a anunțat că ar trebui continuată "modernizarea instrumentelor de investiții agricole, reducerea costurilor de producție și crearea de piețe noi pentru produsele agricole, astfel încât producția de masă […] va deveni o resursă, mai degrabă decât o povară pentru economia națională”. Guvernul ar trebui, de asemenea, "să înfrâneze schemele de construcții care întârzie finalizarea proiectelor, respectiv creșterea costurilor și care cauzează pierderea de viitoare resurse".

Al-Assad a subliniat faptul că sectorul public constituie nu numai baza principală a economiei naționale, dar că are, de asemenea, rolul de a crea echilibrul social și economic. El a cerut guvernului, în colaborare cu Federația Uniunii Comerțului, să studieze modul de funcționare al acestui sector în vederea eliberării companiilor sale. Deși al-Asad nu a menționat în mod explicit corupția, el a subliniat că "unii [oameni] și-au pierdut simțul de responsabilitate și sunt vinovați de neglijență și infracțiuni mai grave", și a avertizat că "modernizarea statului presupune un sentiment crescut de serviciu public”.

Acest discurs a cauzat dezbateri publice privind reforma, corupția și nevoia de schimbare. Prezența fiului lui al-Asad, Bashar, la prelegerile Societății Siriene de Științe Economice a sporit ritmul de dezbatere. Prelegerile s-au transformat într-o discuție deschisă despre eșecul guvernului de a implementa anumite reforme economice, administrative și de dezvoltare.

Acest lucru a permis continuarea criticilor publice aduse guvernului sirian. Dar, deși dezbaterea politică a fost deschisă, aceasta a fost prudentă. Ea a coincis cu alegerile parlamentare care au precedat referendumul și a permis o concurență intensă pentru locurile rezervate Independenților, care reprezentau 83 din cele 250 de locuri din Parlamentul sirian.

În timpul acestor alegeri s-a cerut lansarea imediată a unui proces de reformă pentru a pune capăt risipei de resurse publice. Riyad Sayf de la Damasc, care și-a menținut locul în Parlament pentru încă un mandat, a fost cel mai proeminent în propagarea acestor lozinci, în timp ce fostul decan al Facultății de Științe Economice, Arif Dalilah, nu a reușit să câștige un loc parlamentar.

În politica Orientului Mijlociu, se spune de multe ori că "jungla ascunde ceea ce ascunde". Nu a fost doar procesul de pace șovăitor care l-a motivat pe al-Asad să stimuleze apetitul sirienilor pentru dezbateri deschise, însă el a vrut să-și reorganizeze afacerile interne astfel încât să asigure succesiunea fiului său.

Se poate argumenta că transferul de putere a fost aproape asigurat în anul 1999 și realizat în mod oficial abia în iunie 2000. În iulie 1998, Hafez al-Assad a emis un decret prin care generalul-maior Hikmat al-Shihabi urma să se pensioneze și l-a instalat pe generalul-maior Ali Aslan în funcția de șef al personalului general. Generalul Bashir al-Najjar, șeful Administrației Generale de Informații, a fost, de asemenea, forțat să demisioneze și să își scoată la licitație toate proprietățile. Mai târziu, el a fost judecat și condamnat la 15 ani de închisoare pentru că și-a depășit atribuțiile și a încercat să șantajeze anumiți miniștri.

Hafez al-Assad a făcut, de altfel, schimbări și în domeniul securității, cea mai influentă instituție din țară, alături de armată. În aprilie 1999, președintele al-Assad l-a destituit pe generalul Muhammad Nasif din funcția de șef al filialei de securitate internă a Administrației Generale de Informații, numindu-l pe generalul Ali Houriah în postul de șef adjunct al aceluiași departament, în calitate de membru al personalului civil. Generalul Muhammad al-Khuli, șeful securității aeriene a demisionat în iunie 1999, precum și generalul-maior Ali Duba, șeful Departamentului de securitate militară. Generalul Asif Shawkat a preluat controlul asupra filialei de securitate a forțelor, fiind considerat cel mai influent post din acest departament.

Aceste modificări ar putea fi considerate drept supliniri periodice normale, mai ales că cele mai multe dintre "personalitățile securității" au ajuns la vârsta eligibilă de pensionare. Cu toate acestea, menținerea unora și excluderea altora transmite, fără îndoială, un mesaj politic clar. Al-Assad se putea baza pe "oamenii săi" pentru a-și menține autoritatea. În timpul acestui proces, al-Asad a dat dovadă de o mare loialitate față de toți cei care au lucrat cu el și care au fost devotați abordării lui. Nici un membru politic, militar sau de securitate al personalului administrativ nu a fost schimbat, cu excepția cazului în care acesta ar fi comis o infracțiune gravă sau a comis o greșeală flagrantă. În acest caz, el era demis din funcție, dar putea totuși să-și păstreze statutul social, cu condiția ca el să rămână în afara „luminii reflectoarelor”.

Pe de altă parte, tratamentul extrem de grav față de al- Najjar a acționat ca un factor de descurajare pentru aceia care au început să-și extindă activitățile dincolo de limitele definite. Există o listă lungă de oameni pe care al-Assad i-a tratat în acest fel, mai ales dacă el ar fi simțit că aceștia au început să-și asume un rol mai important decât cel care le-a încredințat (de exemplu Ali Duba, Ikmat al- Shihabi și Ali Dayub, guvernatorul Damascului rural).

Surprinzătoare a fost ascensiunea lui Bashar al-Assad, care a început să desfășoare turnee deschise și oficiale, care au atras într-un mod remarcabil aria de acoperire a presei oficiale, desi acesta nu ocupa nici o poziție oficială în acel moment. El a realizat interviuri care au reflectat familiaritatea sa cu problemele interne ale țării și a fost, de asemenea, bine informat cu privire la detaliile complexe ale problematicii libaneze. Ultima nu a implicat responsabilități majore, însă au existat personalități conflictuale și politici care au necesitat un control atent și o judecată corespunzătoare.

Între timp, s-au luat măsuri pentru promovarea periodică a lui Bashar al-Assad. La începutul anului 1999, el a fost promovat la rangul de colonel. Un mesaj foarte concis a fost trimis rivalului său cel mai susceptibil la succesiune, unchiul său, Rifaat al-Assad. Acesta a fost acuzat de deținerea unei proprietăți ilegale și amenințat că va fi judecat în cazul în care el se reîntoarce în Siria. Pentru a proteja succesiunea la putere de orice șocuri imprevizibile, Hafez al- Assad a promovat relații bune cu alte țări din regiune. În acest context, vizita neașteptată a lui al-Assad în Iordania pentru a participa la înmormântarea regelui Hussein a inițiat o fază de relațiile proaspete cu noul rege al Iordaniei. Prezența sa a fost răsplătită de Regele Abdullah al II-lea printr-o vizită reciprocă la Damasc, când cele două țări au declarat că au decis să deschidă o "pagină nouă" în ceea ce privește relațiile bilaterale.

Hafez al-Assad a consolidat și deschiderea siriană către Bagdad prin instituirea unui "birou de interese". De asemenea, el a revitalizat relațiile cu Turcia, spre atingerea înțelegerii reciproce, prin semnarea unor acorduri comerciale și economice. Prima vizită a lui Khatami la Damasc, din mai 1999, a pus bazele unui "parteneriat politic", bazat pe înțelegerea că orice îmbunătățire în relațiile Siriei cu SUA sau cu Israelul nu va intra în detrimentul "relații frățești" cu Iranul.

Relațiile sirieno-americane au experimentat o adevărată „lună de miere”. Bill Clinton a fost cel de-al doilea președinte american care a vizitat Damascul, Nixon fiind primul, dar el a fost singurul președinte american care s-a întâlnit cu al-Assad de trei ori. De asemenea, au existat apeluri telefonice frecvente și de lungă durată între cei doi lideri. În general, al-Assad a făcut uz de negocierile sale de pace cu Israelul, pentru a consolida relațiile sale cu Statele Unite.

Hafez al-Assad a fost dispus să semneze acordul de la Geneva, în martie 2000, după întâlnirea cu președintele Clinton, dar teama de prim-ministrul israelian Barak, ezitarea și influența politică slabă din interiorul guvernului său, l-au făcut să dea înapoi. Drept rezultat, H. al-Assad a murit fără a obține ceea ce și-a propus să realizeze.

Prin urmare, în anul 1999, se poate spune că Siria se afla la o răscruce de drumuri pe plan intern, regional și internațional. O dată cu sfârșitul negocierilor de pace din Shepherdstown, în ianuarie 2000, și cu eșecul de a stabili o dată definitivă pentru reluarea negocierilor, H. al-Assad și-a îndreptat atenția din nou asupra treburilor interne. Prezența sa la reuniunea periodică a conducerii regionale, cea mai mare instituție de guvernământ politic din țară, a reprezentat un eveniment rar în adevăratul sens al cuvântului și un indiciu important că problemele vor fi soluționate la nivel de guvern și partid. La reuniunea conducerii regionale, din 17 februarie 2000, a lansat un val de așteptări și zvonuri care au fost subiectul de conversație printre sirieni timp de săptămâni. Zvonurile nu au fost negate și multe dintre așteptările dorite au fost îndeplinite. Spre exemplu, primul-ministru Mahmoud al-Zu’bi, în funcție din 1987, a fost demis datorită unor critici cu privire la performanțele slabe ale guvernului său. A fost prima dată când guvernul a fost învinuit pentru deteriorarea economică, deși Hafez al-Assad a fost cel care a supravegheat fiecare funcție a conducerii.

La 13 martie 2000, al-Assad a anunțat formarea unui nou guvern, condus de Muhammad Mustafa Mayru, fostul primar al orașului Alep. În timp ce majoritatea ministerelor aveau un portofoliu de suveranitate, adică apărarea, afacerile externe, economia și finanțele, și-au păstrat miniștri, se zvonea că Bashar al-Asad a jucat un rol important în alegerea altor miniștri. Alături de formarea unui nou guvern, au existat și promisiuni de reformă, în special în ce privește reînnoirea și dezvoltarea legilor, care existau din timpul mandatului francez asupra Siriei. Mayru a pus accent asupra reformelor în primul său discurs pentru noul guvern. Reapariția aparentei libertăți politice a fost exprimată simbolic prin eliberarea unui număr de deținuți politici de stânga. O întâlnire cu partidul Ba’ath a fost stabilită la a noua conferință regională. Începând cu acest moment, campania împotriva corupției a fost intensificată.

În mass media s-a anunțat că Bashar al-Assad ar conduce reforma economică și administrativă a statului. Acest lucru a fost surprinzător, deoarece în acel moment el nu îndeplinea nicio funcție politică oficială, iar tatăl său a negat în mod repetat că îl dorește pe el drept successor. Campania de „modernizare” a culminat cu demiterea lui Mahmoud al-Zu'bi, care ulterior s-a sinucis. Salim Yasin, adjunctul lui al-Zu'bi pentru afaceri economice, și Mufid Abd al-Karim, ministru de transport, au fost aduși în fața instanței de securitate economică în baza acuzațiilor de corupție. Mulți oficiali au fost suspectați de corupție și interogați corespunzător..

Acest program accelerat de reforme a precedat a noua conferință regională din 17 iunie 2000. Cu toate acestea, cu câteva zile înainte de conferință, tatăl său a murit, lăsând sirienii să se confrunte cu o nouă realitate. La momentul marșului din 8 martie 1963, când partidul Ba’ath a preluat puterea, populația siriană era de 5.300.000 locuitori, dar în momentul morții lui al-Assad, ea a crescut la 17,5 milioane de cetățeni. Cu alte cuvinte, 12 milioane de sirieni au reprezentat "generația revoluției" și nu a cunoscut niciodată un alt conducător în afară de Hafez al-Assad.

1.4. Primăvara de la Damasc: Începutul opoziției în Siria

Societatea siriană prezintă caracteristici similare altor societăți conduse de regimuri totalitare. Putem considera, de exemplu, bogăția orală a culturii politice și lipsa aproape totală a culturii scrise. Analizele și previziunile sunt mai mult bazate pe zvonuri decât pe informații scrise sau orale. Evenimentele sunt folosite pentru a confirma zvonurile în măsura în care un specialist occidental în problematica siriană a remarcat că "zvonurile din Siria devin realitate în termen de zile sau luni."

Expresiile acestei culturi orale bogate sunt de obicei limitate la vizite din partea familiei sau la întâlniri cu prietenii, deoarece exprimarea opiniilor politice în public poate avea consecințe politice și de securitate. Prin urmare, comentariile politice urmărite dau de multe ori în comedie, iar glumele politice considerate anterior tabu au început a fi audiate în public abia în anii 1990.

Presiunile economice, politice, culturale și sociale din societatea siriană la acel moment au fost de așa natură încât unele dintre preocupările în cauză au fost difuzate în forumuri publice oficiale, cum ar fi Societatea Siriană de Științe Economice, care se întâlnea săptămânal, în ziua de marți. Aceasta a discutat politica economică a guvernului sirian, iar ceea ce a determinat această discuție să fie una înflăcărată a fost participarea lui însăși Bashar al-Assad, înainte ca el să devină presedintele Siriei în anul 2000. Un număr de participanți au considerat că aceste întâlniri erau "acoperite sau protejate", astfel că s-a alocat un spațiu mai mare pentru discuțiile comunitare. Unele dintre aceste seminarii neoficiale au avut loc la Forumul Abu Zlam pentru Studii Moderne, din zona Al-Baramka din Damasc, precum și la Forumul Cultural Dumar. Forumurile au câștigat un tot mai mare dinamism atunci când membrii lor au simțit nevoia unor dezbateri mai serioase pe temele politice interzise. Ei au lucrat într-un mod eficient pentru a obține participarea și a altor sectoare sociale.

Numeroși factori au jucat un rol important în tolerarea de către autoritățile siriene a acestui climat de dezbateri și discuții. Redeschiderea negocierilor de pace dintre Siria și Israel, în decembrie 1999, după ce Ehud Barak a devenit prim-ministrul Israelului, a provocat discuții ample pe tema normalizării relațiilor cu Israelul. Însă eșecul acestor negocieri au făcut ca discuțiile interne privind corupția și reforma în Siria să reapară, acestea luând o întorsătură dramatică o dată cu expulzarea prim-ministrului Mahmoud al-Zu'bi. Acest lucru a determinat o rundă limitată de discuții, dar oamenii au rupt tăcerea și au început să vorbească despre nevoia de reformă politică și economică în Siria, pentru a asigura un viitor mai bun țării.

A șaptea rundă de alegeri legislative pentru Adunarea Populară din 1999, care a precedat aceste evenimente, a fost martoră mai multor cereri îndrăznețe din partea unor personalități precum Riya Sayf și Dr. Arif Dalilah, care au fost aleși pentru a reprezenta Damascul. Ei au cerut ajustarea legislației electorale, precum și activarea rolului Adunării Populare. În timpul deschiderii celui de-al șaptelea consiliu legislativ, președintele Hafez al-Assad a criticat corupția și birocrația guvernamentală și a promovat, în schimb, dezvoltarea și modernizarea țării. Acest discurs a oferit sirienilor o "cantitate suplimentară de libertate interzisă", cu care, în mod deschis, să critice "simboluri ale corupției".

Bashar al-Assad a devenit președintele Republicii Arabe Siriene prin ajustarea constituției și un referendum "popular". Inaugurarea lui în funcție la 17 iulie 2000 a subliniat importanța respectării părerii „celuilalt”. Acest lucru a permis un spațiu modest pentru libertatea de exprimare și, în mod firesc, intelectualii au fost primii care au profitat de această oportunitate. Promovarea conceptului de "societate civilă", ca o introducere în reformele democratice, s-a întâmplat în timpul reuniunilor periodice ale unui număr de intelectuali de stânga, organizate cu puțin timp înainte de moartea lui Hafez al-Assad. Aceste discuții au abordat necesitatea de a reactiva societatea civilă după suspendarea sa de prea mult timp de către autorități. Prin prezența industriașului și reprezentantului Riya Sayf în sesiunile finale, s-a vehiculat ideea de instituire a programului "Asociația Prietenilor Societății Civile”. Participanții au scris două proiecte motivând că:

Societatea civilă, așa cum o vedem, este un grup de comitete sociale, partide, organizații, asociații și mass-media libere, care sunt non-guvernamentale; esența ei este alegerea democratică, iar democrația nu poate fi realizată fără trezirea societății împreună cu sistemele și organizațiile sale creând o atmosferă de dialog critic între societate și guvern pentru binele patriei sale. Activarea organizațiilor societății civile este singura cale de a construi un stat real pentru toată lumea și pentru a crea o mișcare socială eficientă.

Aceștia au continuat făcând un apel pentru "înființarea Asociației Prietenilor Societății Civile", în speranța de a produce ceva care ar putea contribui la construirea unei societăți democratice dezvoltate.

Mai târziu, pe 27 septembrie 2000, a apărut primul comunicat al unui grup de intelectuali sirieni, cunoscut sub numele de "Comunicatul celor 99 de intelectuali”. Acesta a cerut autorităților siriene să anuleze: starea de urgență și legea marțială aplicate în Siria din 1963, o amnistie generală pentru toți deținuții politici, întoarcerea tuturor exilaților, crearea unui stat de drept, un grant de libertate generală și recunoașterea pluralității politice și intelectuale, precum și libertatea de asociere, libertatea presei și libera exprimare a opiniei. Evenimentul a atras atenția atât presei arabe, cât și presei internaționale, care au descris comunicatul ca fiind "primul strigăt de libertate" venit din interiorul Siriei.

Acest memorandum a semnalat recuperarea autorității simbolice a intelectualilor în imaginația colectivă. Răspunsul autorităților la memorandum a fost unul pozitiv potrivit standardelor siriene. Nici unul dintre membrii care au semnat memorandumul nu a fost supus presiunilor din partea securității. Dimpotrivă, autoritățile și președintele Bashar al-Assad au răspuns personal prin eliberarea a 600 de prizonieri politici în octombrie 2000, iar ziarele oficiale au fost primele în a publica știrea pe prima pagină a gazetelor. Aceasta a fost prima recunoaștere oficială a existenței "prizonierilor politici", spre deosebire de "criminalii" pe care autoritățile au insistat întotdeauna să-i numească și pe care au continuat să-i rețină mult timp chiar și după ce aceștia și-au servit pedeapsa.

Aceste evenimente au stimulat creșterea mișcărilor sociale și politice, în special în rândul intelectualilor. Așa cum Ibrāhīm Humaydi a explicat, forumurile și întâlnirile au început să se înmulțească, cum ar fi Forumul Cultural pentru Drepturile Omului și Forumul Jamal al-Atāsī pentru Dialog Democratic. Un număr de intelectuali sirieni au format Consiliul Comitetului pentru Stabilirea Renașterii Societății Civile, compus inițial din 20 de membri. Numărul lor a scăzut la 14 membri, care se întâlneau în mod regulat și colectau semnăturile necesare pentru "Manifestul celor o mie", care a analizat foarte critic perioada dintre ascensiunea partidului Ba’ath la putere în Siria, la 8 martie 1963, și ascendența lui Hafez al-Assad la președinție în luna noiembrie 1970. „Manifestul celor o mie" a făcut valuri, martore fiind declarațiile reacționare ale unui număr de oficiali sirieni, cum ar fi ministrul apărării Mustafa Talas, ministrul de comunicare Muhammad Umrān și alții. Critici dure au apărut pe prima pagină a ziarelor oficiale ale regimului și în jurnalele publicate în Beirut, considerate a fi portavocile guvernamentale siriene (al-Muharrer al-Arabi).

Tulburările care au dus la apariția "Manifestului celor o mie" au influențat societatea în mod direct, determinând severitatea autorităților. Tot mai multe declarații publice ale intelectualilor în favoarea libertății și a recunoașterii pluralității politice s-au reflectat direct în discuțiile dintre sirienii obișnuiți. În acest moment, Riya Sayf a introdus o nouă abordare prin lansarea unui forum de dialog național compus din 14 membri. Unii dintre acești membri și-au combinat activitățile în Consiliul Comitetului pentru Stabilirea Renașterii Societății Civile, participând la Comitetul Forumului pentru Dialog Național.

Atmosfera pozitivă l-a încurajat pe Riya Sayf să devanseze anunțarea unui nou partid numit Mișcarea pentru Pace Socială. El a făcut anunțul la Forumul pentru Dialog Național, la 31 ianuarie 2001, solicitând pentru existența sa politică pe lângă Frontul Național Progresist. Suleyman Qadda, fostul secretar regional al Partidului Ba’ath, l-a determinat să creadă că o nouă lege va fi anunțată la 14 februarie 2001 pentru a permite extinderea Frontului Național Progresist prin crearea unor partide naționaliste de orientare similară. Acest lucru ar fi constituit o lovitură de stat în relațiile publice din partea autorităților, interzicând orice activitate politică în afară de cea a Frontului Național Progresist. .

Sayf a scris prematur un memorandum intitulat „Mișcarea pentru Pacea Socială: Principii de bază pentru dialog”, care nu a reușit să ofere o formulă politică care putea coexista cu realitatea politică contemporană. Nici autoritățile, nici opoziția naționalistă siriană nu au acceptat apărarea drepturilor minorităților. Mentalitatea naționalistă arabă a rămas principalul cadru politic de referință. Mișcarea lui Sayf pentru Pacea Socială a declanșat astfel o reacție negativă în rândul politicienilor sirieni după anunțul său din 31 ianuarie 2001. Iar acest lucru a accelerat reprimarea acestor forumuri.

În consecință, se pare că regimul a calculat că astfel de măsuri vor fi prevăzute și adoptate. A fost permisă o măsură de legitimitate internă și externă a tranziției de putere într-o "republică" din tată în fiu, justificând drept un proiect de combatere a corupției, actualizarea legislației și deschizând spațiul pentru participare.

Primăvara de la Damasc ar fi fost imposibilă fără prezența a două elemente care determină o mișcare social-politică într-un moment istoric. În primul rând, este o schimbare în conducerea politică, menținând în același timp un sistem totalitar bazat pe o ordine strict ierarhică în care președintele este considerat directorul executiv unic al sistemului și al instituțiilor sale. Al doilea element este dorința unei societăți de a se revigora prin depășirea barierelor pentru a-și avea vocea auzită și luată în considerare. Elitele politice au vrut să introducă reforme economice și juridice pentru a îmbunătăți imaginea externă a Siriei, fără a deschide ușa pentru alternative politice. Dar, în timp ce noul front al opoziției părea, la început, a fi de termen scurt și fragment în cererile sale, acesta a devenit treptat mult mai matur.

Autoritățile au anunțat condiții de „reglementare” a activităților acestor forumuri. Oamenilor responsabili de organizarea unor astfel de întâlniri li s-a ordonat să furnizeze numele lectorilor și participanților, precum și să prezinte documentele conferințelor cu 15 zile în avans pentru autorizarea lor oficială. Acest lucru a însemnat că Ministerul de Securitate Internă a adus, într-un mod eficient, aceste activități la un impas. Aceasta a coincis cu o declarație din partea conducerii regionale a Partidului Ba’ath, în care intelectualii sirieni care au participat la aceste activități erau acuzați de colaborare cu un agent extern. În plus, unii membrii ai Partidului Ba’ath au organizat vizite în cartierele siriene pentru a-i avertiza pe oameni împotriva conceptului de "societate civilă”. În fața acestor obstacole, cele mai multe forumuri au anunțat suspendarea activităților. O excepție a fost Forumul Jamal al-Atāsī pentru Dialogul Democratic, care a reprezentat tendința naționalistă arabă nasserită, care avea o ideologie similară cu cea a Partidului Ba’ath, însă a fost și acesta închis. Sfârșitul primăverii de la Damasc a urmat la scurt timp.

În ciuda acestei situații, intelectualii au continuat să-și desfășoare activitățile prin intermediul comisiilor reprezentative care au câștigat legitimitate reală. La 25 februarie 2001, Comitetul pentru Stabilirea Renașterii Societății Civile a emis un alt document numit „Consensuri”, în timp ce Forumul Jamal al-Atasi și-a continuat activitățile printr-o prelegere cu privire la "cultura fricii". Forumul pentru Dialog Național (fost Democratic) a continuat să își desfășoare reuniunile cu înregistrare juridică și să-și reia activitățile.

Reprimarea acestor forumuri părea să sugereze că reformele nu au fost luate în serios, doar că autoritățile s-au folosit, pur și simplu, de o perioadă de relaxare temporară pentru a reînnoi imaginea grav deteriorată a Siriei, atât în interiorul țării, cât și în străinătate. Autoritățile erau angajate în discuții cu privire la modul cel mai bun de a controla intelectualii și activiștii, acordând în același timp prioritate reformei economice. Intelectualii din comitete și forumuri erau mult mai deschiși în discuțiile purtate și în scrierile lor despre atitudinea autorităților de a mobiliza întreaga civilizație siriană.

Liberalizarea economică a fost parțială și limitată. Deschiderea de bănci private, modificarea unor legi și elaborarea de planuri pentru a introduce indemnizații de șomaj au constituit o politică de mozaic a unei economii problematice. Pentru a justifica represiunea politică rapidă și refuzul de a aproba reforme economice serioase, autoritățile au făcut câțiva pași către crearea treptată a unei mai mari deschideri politice. De exemplu, cu toate că autoritățile erau conștiente de slaba reprezentare și apropiata obscuritate a Frontului Național Progresist, li sa permis să-și deschidă propriile birouri în provincie și să-și emită propriile jurnale.

Zdrobirea finală a Primăverii de la Damasc a avut loc – în mod ironic – pe 11 septembrie 2001, odată cu arestarea celor mai cunoscuți activiști ai mișcării. Astfel s-a trimis un mesaj activiștilor, în special, și societății în general, cu privire la importanța menținerii status quo-ului, care a caracterizat regimul sirian de la sfârșitul anilor 1970. Acest pas înapoi a introdus în țară inutilitatea de a încerca să se efectueze vreo modificare semnificativă regimului actual, mai ales în condițiile în care Primăvara de la Damasc a reabilitat imaginea regimului în interiorul și în afara țării. Regimul nu a dat dovadă de nici un stimulent pentru a-și modifica politica internă bazată pe frică, opresiune și monopolul asupra adevărului și patriotismului.

***

Primăvara de la Damasc a asistat la inițiative individuale și colective care au provenit din diverse sectoare culturale, economice și sociale. Acest fapt a reprezentat o altă trăsătură care distinge această mișcare de perioada mișcărilor de opoziție anterioare. Activismul s-a dezvoltat de jos în sus, având în vedere că majoritatea activiștilor erau intelectuali și nu politicieni. Partidele politice au participat la mișcare într-o etapă ulterioară, dar activiștii și intelectualii au fost cei care au cerut în exclusivitate schimbarea. De asemenea, Primăvara de la Damasc a aparținut societății siriene în mare, nu doar unor grupuri sau facțiuni idealogice. Astfel, s-a răspândit la sectoare noi, în ciuda măsurilor de securitate grele impuse după ce represiunea a fost reînnoită. Primăvara de la Damasc a rămas în proprietatea mulțimii, chiar dacă partidelor sau grupurilor li s-a interzis asocierea cu aceasta.

Cum putem descifra viitorul acestei mișcări democratice? Cât de multă valoare a adăugat Primăvara de la Damasc la acumularea unei conștiințe politice în Siria? Care este amplitudinea impulsului de reformă care ar pot fi creat acum? Natura mișcărilor social-politice din Siria diferă de mișcările de opoziție din alte țări arabe, din cauza regimului politic implicat în mod particular. Fiecare sistem se ocupă de opoziție într-un mod diferit. În cele din urmă, acest lucru depinde de marja libertății de exprimare permisă în fiecare țară. Dominație regimului sirian în aproape toate aspectele vitale ale societății, cum ar fi partidele, sindicatele și mass-media -precum și interzicerea consituitirii de organizații și posturi de radio sau de televiziune independente – face ca problema luptei democratice să fie o muncă dificilă și riscantă

Capitolul 2

Declanșarea războiului civil

Acest capitol caută să prezinte cititorului o analiză pe scurt a dinamicii conflictului sirian. În primul rând, vom descrie principalele cauze care au dus la declanșarea unei revolte în râandul societății siriene, precum și principalii actori ai războiului civil, precum și interesele acestora. În al doilea rând, vom realiza o cronologie a ciocnirilor dintre diferiții beligeranți, prezentând caracteristicile acțiunilor întreprinse de aceștia pe parcursul conflictului. în cele din urmă, vom prezenta urmările și consecințele cu cel mai mare efect atât asupra populației siriene, cât și asupra întregii țări.

2.1. Cauze

Guvernul Assad

Siria a devenit o republică independentă în anul 1946. Deși conducerea democrată s-a încheiat printr-o o lovitură de stat în martie 1949 cu sprijinul americanilor, au mai urmat alte două lovituri de stat în același an. O revoltă populară împotriva regimului militar din 1954 a fost martoră la transferul armatei în mâna civililor. Între anii 1958-1961, scurta uniune a Siriei cu Egiptul a înlocuit sistemul parlamentar sirian cu un regim prezidențial foarte centralizat. Partidul Ba’ath a venit la putere în 1964, după încă o lovitură de stat de succes. În 1966, o altă lovitură de stat a răsturnat liderii tradiționali ai partidului, Michel Aflaq și Salah al-Din al-Bitar. General Hafez al-Assad, pe atunci ministru al Apărării, a preluat puterea printr-o "revoluție de corecție", în noiembrie 1970, devenind astfel prim-ministrul Siriei. În martie 1971, Assad s-a autoproclamat președintele țării, pozitie pe care o va ocupa până la moartea sa în 2000. De atunci, Partidului Ba’ath a reprezentat autoritatea politică dominantă într-un stat cu un singur partid virtual, în care cetățenii pot aproba doar Președintele prin referendum și nu dispun de alegeri pluripartidiste pentru a alege membrii puterii legislative – acest lucru a durat până la alegerile parlamentare controlate de guvernul pluripartidist din 2012.

Președintele Bashar al-Assad a preluat puterea în 2000, după moartea tatălui său, Hafez, care a condus Siria din 1970. Bashar al-Assad, președintele Siriei și Asma al-Assad, sotia lui – de origine musulmană sunită, născută și educată în Marea Britanie – au inspirat, inițial, speranțe de noi reforme statale și democratice. Assad a spulberat rapid speranțele de reformă, deoarece puterea a rămas concentrată tot în rândul familiei care guverna de atâta vreme. Din iulie 2000, până în august 2001, s-a instalat „Primăvara de la Damasc”, cand numeroase dezbateri sociale și politice intense au avut loc. Această perioadă s-a caracterizat prin apariția a numeroase forumuri sau saloane politice, în care grupuri de oameni, având aceleași idei și opinii, s-au întâlnit în case private pentru a dezbate problemele politice și sociale cu care se confrunta țara. Activiști politici, precum Riad Seif, Haitham al-Maleh, Kamal al-Labwami, Riad al-Turk și Aref Dalila au avut un rol foarte important în mobilizarea mișcării. Primăvara de la Damasc s-a încheiat în august 2001, cu arestarea și detenția a zeci de activiști de frunte, care au cerut alegeri democratice și au condus o campanie de nesupunere civilă. Cu toate acestea, începând cu 2001, reformiștii din Parlamentul sirian au început să critice „moștenirea” fostului președinte Hafez al-Assad și stadiul continuu de stagnare în care acesta a lăsat țara. De asemenea, analiștii politici au criticat conducerea lui Bashar al-Assad, care le-a promis numeroase reforme, însă prea puține dintre acestea au fost puse în aplicare, tânărul conducător nereușind să ducă la bun sfârșit reformele promise din 2000.

Toate aceste critici nu au făcut decât să extindă portofoliul de nemulțumiri față de situația socială, economică, politică și civilă a țării. Fără nici un transfer pașnic de putere din 1950, schimbarea se poate instala aparent doar printr-o lovitură de stat militară sau o revoltă populară.

Cauze demografice

Siria este o țară musulmană formată dintr-o majoritate sunită, dar pozițiile de top din aparatul de securitate sunt în mâinile minorității alauite. Familia Assad aparține de grupul religios minoritar alauit, care reprezintă o ramură a musulmanilor șiiți. Numărul acestora se ridică la o valoare estimativă de doar doisprezece la sută din totalitatea populației siriene. Acestă minoritate a menținut un control strict asupra serviciilor de securitate din Siria, generând resentimente în rândul multor musulmani suniți, un grup religios care reprezintă aproximativ trei sferturi din populația siriană. Sirienii de origine etnică kurdă au protestat, de asemenea, și s-au plâns cu privire la discriminarea etnică și negarea drepturilor lor culturale și lingvistice. Cei mai mulți sirieni se mândresc cu tradiția lor privind toleranța religioasă, însă mulți suniți resping în continuare faptul că puterea este atât de monopolizată de către o mână de oameni ai familiei alauite. De asemenea, cazurile de nepotism din conducerea celor mai importante ramuri și instituții ale securității siriene provoacă nemulțumiri în rândul minorităților dornice de afirmare în cadrul armatei și al securității. Fratele mai mic al lui Assad, Maher al-Assad, este cel care comandă elita armatei, Divizia a Patra Blindată, iar cumnatul său, Assef Shawkat, a fost ministrul adjunct al Apărării până la asasinarea sa în urma atentatului de la Damasc din 18 iulie 2012. Deși nu este o forță motrice a revoltei siriene, combinația dintre o majoritate protestară sunită și un militar alauit dominant a contribuit la tensiunea formată în zonele religioase mixte, cum ar fi orașul Homs.

Cauze socio-economice

Nemulțumirile împotriva guvernului au fost mai puternice în zonele cele mai sărace ale Siriei, în principal în rândul suniților conservatori. Aceste orașe se confruntă cu rată înaltă a sărăciei – cum ar fi Daraa și Homs, zonele rurale puternic afectate de secetă la începutul anului 2011 și cartierele cele mai sărace ale marilor orașe. Inegalitatea socio-economică a crescut semnificativ după ce politicile pieței libere au fost inițiate de Hafez al-Assad, în ultimii săi ani de viață și s-au înmulțit după sosirea lui Bashar al-Assad la putere. Cu un accent puternic pe sectorul de servicii, în urma acestor politici a beneficiat doar o minoritate din populația națiunii, cea mai mare parte formată din oameni care aveau legături strânse cu guvernul, precum și membrii ai clasei comerciante sunite din Damasc și Alep. Reforma prudentă a rămășițelor socialismului a deschis ușa pentru investiții private, declanșând o explozie a consum de masă în rândul claselor de mijloc urbane. Cu toate acestea, privatizarea a favorizat familiile cu legături personale cu Assad, lăsând Siria provincială să se confrunte, mai târziu, cu un focar al revoltei, clocotind de furie, deoarece costurile de trai au crescut, iar locurile de muncă au rămas limitate.

Până în anul 2011, Siria s-a confruntat cu o deteriorare crasă în ceea ce privește standardul național al nivelului de trai, precum și cu creșteri dramatice ale prețurilor mărfurilor. Țara se confruntă în prezent cu rate deosebit de ridicate ale șomajului în rândul tinerilor, De altfel, în Siria are loc o creștere rapidă a populației tinere, care nu reprezintă decât o bombă demografică cu ceas în așteptare pentru a exploda. Cum ar putea, sectorul public neproductiv și firmele private, care se străduie din toate puterile să supraviețuiască, să absorbă un sfert de milion de nou-veniți pe piața muncii în fiecare an?

Drepturile omului

Situația drepturilor omului în Siria a fost mult timp obiectul unor critici dure din partea organizațiilor globale. Țara s-a aflat sub dominația legii marțiale și în stare de urgență din 1963 până în 2011, interzicând adunările publice formate din mai mult de cinci persoane și acordând forțelor de securitate puterea și dreptul de recurge la arestarea și detenția tuturor celor care repzentau un pericol pentru regim. La scară largă, se consideră că Bashar al-Assad nu a avut succes în punerea în aplicare a schimbărilor democratice (atestă raportul din 2010 de la Human Rights Watch) și a eșuat în a îmbunătăți substanțial situația drepturilor omului de la preluarea puterii, cu toate că unele aspecte minore s-au bucurat de ameliorări.

Drepturile la libera exprimare, asociere și întrunire au fost strict controlate în Siria, chiar înainte de revoltă. Autoritățile au hărțuit și au închis activiștii pentru drepturile omului, precum și alți critici ai guvernului. Aceștia au rămas, de multe ori, închiși pentru un termen nelimitat în condiții precare de detenție, fiind și torturați.

Deși mass-media a fost tot timpul strict controlată de stat, proliferarea televiunii prin satelit, a telefoanelor mobile și a Internetului, după anul 2000, a însemnat că orice încercare a guvernului de a izola tinerii din lumea exterioară a fost sortită eșecului. Utilizarea de noi mass-media a fost esențială pentru rețelele de activiști, care au consituit baza revoltei în Siria.

Femeile și minoritățile etnice s-au confruntat cu discriminare în sectorul public. Mii de sirieni kurzi li s-a refuzat cetățenia în 1962, iar descendenții lor au continuat să fie etichetați drept "străini". Mai multe revolte au avut loc în Siria în 2004, care au contribuit la creșterea tensiunii în zonele populate de minoritatea kurdă siriană. Ciocnirile ocazionale dintre protestatarii kurzi și forțele de securitate au continuat încă din acea perioadă.

Serviciile de informații vast răspândite din Siria au pătruns în toate sferele societății civile. Frica de stat a fost unul dintre motivele pentru care atât de mulți sirieni au plecat capul în fața regimului. Însă indignarea față de răspunsul brutal al forțelor de securitate la izbucnirea protestelor pașnice din primăvara anului 2011, a ajutat la alăturarea a mii de sirieni la mișcările revoltei.

Primăvara Arabă

Primăvara arabă a reprezentat un val revoluționar de demonstrații și proteste (ambele non-violente și violente), caracterizat prin revolte și războaie civile în lumea arabă, care a început la data de 18 decembrie 2010.

Până în luna decembrie 2013, conducătorii diferitelor state au fost înlăturați în mod forțat de la putere în Tunisia, Egipt (de două ori), Libia și Yemen. Revolte civile au izbucnit în Bahrain și Siria. De asemenea, proteste majore au avut loc în Algeria, Irak, Iordania, Kuweit, Maroc și Sudan, iar Mauritania, Oman, Arabia Saudită, Djibouti, Sahara Occidentală și teritoriile palestiniene s-au confruntat doar cu proteste minore.

Armele și luptătorii tuaregi care s-au întors de la Războiul Civil din Libia au alimentatat un conflict în stadiu de fierbere în Mali, care a fost descris ca o "repercusiune" de la Primăvara Arabă din Africa de Nord. Luptele sectare din Liban au fost descrise ca un excedent de violență la revolta din Siria și, prin urmare, de la Primăvara Arabă regională.

Protestele au împărtășit unele tehnici de rezistență civilă, în campanii de lungă durată, care au constat din greve, demonstrații, marșuri și mitinguri, precum și utilizarea eficientă a mass-media socială ca metodă de organizare, comunicare și sensibilizare a încercărilor statului cu privire la represiune și cenzura Internetului.

Mai multe demonstrații ale Primăverii Arabe au fost stopate cu reacții violente din partea autorităților, dar și din partea milițiilor pro-guvernamentale și a contra-manifestanților. În urma acestor atacuri, în unele cazuri, unii protestatari au răspuns și ei, la rândul lor, cu violență. Un slogan important al manifestanților din lumea arabă a fost „Ash-sha `b yurid isqat un-Nizam” ("oamenii doresc să dea jos regimul").

Primăvara Arabă este considerată a fi rezultatul nemulțumirii cetățenilor diferitelor țări față de conducerea guvernelor locale, deși unii analiști au speculat că lacunele majore ale nivelului veniturilor ar fi putut reprezenta o cauză la fel de bună. Numeroși factori au dus la declanșarea protestelor, inclusiv aspecte cum ar fi dictatura sau monarhia absolută, încălcări ale drepturilor omului, corupția politică, declinul economic, șomajul, sărăcia extremă și o serie de factori structurali demografici, cum ar fi procentajul mare al tinerilor educați, dar nemulțumiți de situația critică a populației. De asemenea, anumiți autori, precum filozoful sloven Slavoj Žižek, au numit protestele alegerilor iraniene din 2009-2010 un motiv suplimentar pentru apariția Primăverii Arabe. Revoluția din Kârgâzstan din 2010 ar putea fi, de asemenea, un factor care ar fi influențat începutul mișcării. Catalizatori pentru revoltele din toate țările Africii de Nord și din țările Golfului Persic au numărat concentrarea bogăției în mâinile autocraților de la putere timp de zeci de ani, insuficienta transparență a redistribuirii bogăției țării, corupția și în special refuzul tinerilor de a accepta status quo-ul.

2.2. Beligeranți

2.2.1. Guvernul sirian și aliații săi

Armata siriană

Armata siriană, oficial denumită Armata Arabă Siriană, este ramura forței de teren a forțelor armate în Siria. Ea reprezintă serviciul militar dominant, care controlează funcțiile cele mai înalte din cadrul forțelor armate, având cea mai mare forță de muncă (aproximativ optzeci la sută din totalitatea serviciilor militare). Armata siriană a fost formată de francezi, după Primul Război Mondial, în urma obținerii unui mandat asupra regiunii.

Din 1948, armata siriană a jucat un rol major în guvernarea Siriei, sprijinind cinci lovituri de stat militare (două în 1949, inclusiv lovitura de stat siriană din martie 1949 și lovitura de stat a colonelului Sami al-Hinnawi din august 1949). Ea a luptat patru războaie cu Israelul (în 1948, 1967, 1973 și în 1982 în Liban) și unul cu Iordania (în 1970). Din 1976 până în 2005, armata siriană a fost pilonul principal al ocupației siriene din Liban. Pe plan intern, a jucat un rol major în suprimarea revoltei islamiste în Siria din 1979-1982, iar de la începutul anului 2011, a fost puternic implicată în lupta împotriva războiului civil sirian.

Înainte de începutul revoltei și izbucnirea războiului, forța Armatei siriene a estimat aproape trei sute douăzeci de mii de trupe active, dintre care două sute două mii de trupe apațineau "trupelor armatei", iar restul aparțineau marinei și forțelor aeriene și de apărare. De asemenea, armata calcula aproximativ 280,000-300,000 de soldați trecuți în rezervă.

Începând cu iunie 2011, au fost raportate numeroase dezertări ale soldaților. Până în iulie 2012, Observatorul sirian pentru Drepturile Omului a estimat că zeci de mii de soldati au dezertat, iar un oficial turc a estimat, de asemenea, că peste șaizeci de mii de soldați au dezertat. Până în iulie 2012, rata dezertărilor din armata siriană, deși greu de cuantificat, a fost prea mică pentru avea vreun impact asupra puterii acesteia, conform lui Aram Nerguizian de la sediul Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale din Washington. Unitățile strategice importante ale forțelor armate siriene au fost dintotdeauna controlate de către ofițeri alauți, iar majoritatea soldaților dezertori sunt, în principal, de origine sunită. Potrivit Institutului Internațional pentru Studii Strategice de la Londra, în august 2013, puterea armatei siriene a scăzut la o sută șaptezeci și opt de mii de trupe din cauza dezertărilor regulate, precum și a victimelor conflictului armat.

Analistul Joseph Holliday a declarat că „guvernul Assad s-a aflat încă de la începutul conflictului în imposibilitatea de a-și mobiliza toate forțele armate, fără a risca dezertări pe o scară largă. Singura mare răspundere cu care regimul Assad s-a confruntat în angajarea forțelor sale armate a fost să se bazaze pe trupele sale pentru a efectua comenzile referitoare la brutalizarea opoziției”. Acest lucru l-a determinat pe Bashar să urmeze acțiunile precedente tatălui său, prin atașarea forțelor celor mai fiabile din punct de vedere militar la unitățile armatei obișnuite (forțele speciale, Garda Republicană sau a 4-a Divizie Blindată).

Forța Națională de Apărare

Forța Națională de Apărare (NDF) este o organizație formată după anul 2013, ca o componentă de rezervă, voluntară și cu jumătate de normă a armatei siriene, organizată de către guvernul sirian în timpul războiului civil din Siria. Ea se află sub controlul și supravegherea Armatei siriene.

Până la începutul anului 2013, Assad a luat măsuri pentru a organiza și a profesionaliza sute de miliții ale Comitetului Popular sub forma unui nou grup apartinând Forțelor Naționale de Apărare. Scopul acestei acțiuni a fost de a forma o forță militară eficientă, bazată pe plan local, formată din milițiile pro-guvernamentale în vigoare. Forța Națională de Apărare, în contrast cu forțele Shabiha, primește salarii și echipamente militare din partea guvernului. Iranul a contribuit la instituirea acestei noi organizații, în care s-au adunat toate milițiile existente din zonă, oferindu-le acestora echipamente și antrenamente mai eficiente.

Tinerii și șomerii s-au alăturat Forței Naționale de Apărare, pe care au considerat-o mai atractivă decât armata siriană, care se crede a fi infiltrată de rebeli, suprasolicitată și subfinanțată. Mulți dintre recruți s-au alăturat Forței, deoarece membrii familiilor acestora au fost uciși de trupele rebele sau ca răspuns la acțiunile rebelilor islamici extremiști care și-au asuprit victeme într-un mod foarte violent, care au oprimat, torturat și ucis non-musulmanii sau pe cei care nu doresc să trăiască sub legea islamică. În unele sate alauite, aproape fiecare bărbat, cu vârsta potrivită pentru a se alătura armatei, a aderat la Forța Națională de Apărare. NDF este populară, deoarece unitățile sale de lucru operează, într-o mare măsură, doar în zonele locale ale aderanților.

Spre deosebire de Armata Siriană, soldaților NDF li se permite să colecteze bunuri de pe câmpurile de luptă, care pot fi apoi vândute pentru bani în plus. Forța acționează în calitate de infanterie, luptând împotriva rebelilor în mod direct la sol. De altfel, ea gestionează operațiunile împotriva insurgenților, în coordonare cu armata care îi oferă sprijin logistic și artilerie.

Forța Națională de Apărare este proiectată ca o forță seculară. Din acest motiv, mulți dintre membrii săi provin din minoritățile siriene, precum alauiții, creștinii, druzii și armenii. Potrivit Washington Post și Wall Street Journal, crearea Forței a fost de succes și a jucat un rol crucial în îmbunătățirea situației militare pentru forțele guvernamentale siriene începând cu vara anului 2012, când mulți analiști au prezis căderea lui Assad și a guvernului său.

În iunie 2013, Forța număra aproximativ șaizeci de mii de soldați, număr stabilit să crească până la o sută de mii (cifră atinsă în luna august 2013). Unitățile operează, în cea mai mare parte, în zonele locale ale recruților, deși aceștia pot alege să participe la operațiunile militare din alte zone. Se cosnideră că FND se ocupă de cele mai multe lupte, deoarece membrii săi sunt localnici care au o cunoaștere puternică a propriei regiuni.

Forța Națională de Apărare are, în componenta sa, o unitatea denumită "Leoaicele Apărării Naționale", care funcționează în diferite puncte de control, în principal în zona orașului Homs. Femeile sunt instruite să folosească arme – precum Kalashnikov, mitraliere grele și grenade – și să ia cu asalt și să asedieze alte puncte de control ale opoziției.

Luptând cu încrederea și probleme cauzate de dezertările în masă, ofițerii Armatei siriene preferă să recurgă din ce în ce mai mult la rezervele de voluntari, angajați cu jumătate de normă, pe care îi consideră mult mai motivați și loiali – în comparație cu recruții obijnuițti ai armatei – să efectueze operațiunile de infanterie. Recent, rezervele au fost folosite ca suport pentru infanterie în vederea avansării unității celei de-a Patra Divizie Blindată. Un ofițer din Homs, care a cerut să nu fie identificat, a declarat că armata a jucat un rol din ce în ce mai mare în ceea ce privește logistica și directivele militare, în timp ce luptătorii NDF acționau în calitate de combatanți pe teren.

Shabiha

Shabiha reprezintă milițiile pro-guvernamentale neoficiale, care se trag, în mare parte, din grupul minoritar predominant alauit. Conform declarațiilor Shabiha, intervievate în privat de către The Star în 2012, ele au fost înființate de către Namir al-Assad, vărul președintelui Hafez al-Assad, și Rifaat al-Assad, fratele fostului președinte, pentru a putea fi utilizate de către guvern pe timp de criză. Milițiile s-au concentrat, inițial, în regiunea mediteraneană din jurul Latakiei, Banias și Tartous, unde se presupune că au beneficiat de pe urma acțiunilor de contrabandă din porturile din zonă. În timpul anilor 1980 și începutul anilor 1990, Shabiha făceau contrabandă cu produse alimentare, țigări și produse de bază, subvenționate de către guvern, din Siria în Liban, pe care le vindeau pentru un profit masiv. În același timp, introduceau în Siria din Liban, în mod ilegal, mașini de lux, arme și droguri, influențând economia siriană, controlată de stat.

Gardienii Shabiha, fiecare loial câte unui membru al familiei Assad, au fost de neatins și au operat cu impunitate din partea autorităților locale. Ei au câștigat notorietate în anii 1990 pentru modul brutal în au protejat punerea în aplicare a rachetelor din Latakia și s-au remarcat pentru cruzimea și devotamentul necontenit față de liderii lor. La mijlocul anilor 1990, aceștia au scăpat de sub control, iar președintele Hafez Assad l-a pus pe fiul său, Basil Assad, să îi liniștească, misiune pe care acesta a dus-o la bun sfârșit cu succes. În 2000, când Bashar al-Assad a sosit la putere, Shabiha au fost aparent desființate, dar în urma protestelor care au început în martie 2011, bandele Shabiha, care au evoluat în milițiile Shabiha, au fost din nou aprobate de guvernul Assad. Trupele Shabiha au fost descrise ca fiind "o organizație paramilitară notorie alauită, acuzată că acționează în calitate de autoritate neoficială pentru regimul lui Assad", "pistolari loiali ai lui Assad", și – potrivit Centrului Arab Qatar pentru Studii de Cercetare Politică – "bande semi-criminale formate din huligani apropiați ai regimului". În ciuda imaginii grupului ca o miliție alauită, unele trupe Shabiha care operează în Alep au fost raportate a fi de origine sunită.

De la începutul revoltei, guvernul sirian a folosit frecvent forțele Shabiha pentru a stopa protestele și pentru aplicarea legilor regimului în cartierele rebele. Pe măsură ce protestele au escaladat într-un conflict armat, opoziția a început să folosească termenul Shabiha pentru a descrie orice susținător civil al lui Assad care lua parte la represiunea guvernului. Opoziția a acuzat Shabiha pentru mai multe excese de violență comise împotriva protestatarilor anti-guvernamentali și simpatizanți ai opoziției, precum și pentru jafuri și distrugeri în masă. În decembrie 2012, Shabiha au fost desemnate drept o organizație teroristă de către Statele Unite ale Americii.

În timpul războiului civil sirian, Shabiha au fost acuzați de către localnicii sirieni și presa străină pentru atacarea și uciderea de protestatarilor. În martie 2011, activiștii au raportat că Shabiha au condus prin Latakia mașini cu oameni înarmați cu mitraliere, împușcând protestatarii, și apoi mai târziu, luând poziția de lunetist pe acoperișuri, ucigând până la douăzeci și unu de persoane. Aceste lucruri au fost raportate de către activiștii locali care au declarat ca în data de 18 și 19 aprilie, forțele Shabiha și forțele de securitate au ucis peste douăzeci și unu de protestatari în orașul Homs.

În 2012, guvernul Assad a creat o miliție oficială, mult mai organizată, cunoscută sub numele de Jaysh al-Sha'bi, considerată a fi un presupus ajutor din partea Iranului și Hezbollah. Ca și în cazul Shabiha, marea majoritate a membrilor Jaysh al-Sha'bi sunt alauiți și voluntari siiți.

În luna mai, Foreign Affairs a raportat că Shabiha s-au alăturat Diviziei a Patra a Armatei și au atacat civili în orașele Banias, Jableh, și Latakia. O lună mai târziu, în iunie, martori și refugiați din regiunea siriană de nord-vest au declarat că Shabiha au reapărut în timpul revoltei și au fost folosite de către guvernul sirian pentru a efectua "o campanie a pământului ars”, prin arderea culturilor, jefuirea caselor și trăgerea de foc de armă la întâmplare. The Washington Post a raportat un caz în care patru surori au fost violate de membrii Shabiha. În iunie 2012, membrii Shabiha au primit până la o sutaă treizeci de dolari pe zi pentru a ucide protestatarii și activiștii. Mulți membri Shabiha au fost descriși de localnici ca având capetele rase, bărbile subțiri și încălțăminte de culoare albă. Alți localnici sirieni au raportat că unii membri Shabiha aveau în plan să elimine complet satele musulmane sunite din regiunea nord-vest alauită. Un milițian a declarat că este dispus să ucidă femei și copii pentru a-și apăra prietenii, familia și pe președinte: "Femeile sunite dau naștere la copii care se vor lupta cu noi în anii care vor veni, așa că avem dreptul de a ne lupta cu oricine care ne poate face rău în viitor". În iulie, un pretins membru Shabiha capturat și-a recunoscut acțiunile de jaf și crimă, declarând că acestea au fost pentru "bani și putere".

La data de 25 mai 2012, șaptezeci și opt de persoane, inclusiv patruzeci și nouă de copii, au fost ucise în două sate controlate de opoziție din regiunea siriană situată la nord de Homs. În timp ce un procent mic de decese părea să fi rezultat în urma folosirii artileriei și a tancurilor, presa străină a anunțat mai târziu că cele mai multe dintre victimele masacrului au fost "executate rapid în două incidente separate", iar martorii au afirmat că Shabiha au fost, cel mai probabil, autorii. Orășenii au descris cum Shabiha au intrat în oraș, după ce la sol a avut loc un bombardament de mai multe ore. Conform unui martor ocular, criminalii aveau scrise sloganuri șiite pe frunte. ONU a raportat că "familii întregi au fost împușcate în propriile lor casele", iar o filmare video care a ieșit la iveală a arătat copii suferind răni severe la cap. Alte victime au fost împușcate sau înjunghiate la moarte, unele având gâtul tăiat. Cele cincisprezece națiuni ale Consiliului de Securitate al ONU au condamnat în unanimitate masacrul de la Homs, iar Rusia și China au fost de acord pentru pentru prima dată cu o rezoluție privitoare la războiul civil sirian. SUA, Marea Britanie, și unsprezece alte națiuni – Olanda, Australia, Franța, Germania, Italia, Japonia, Spania, Bulgaria, Canada, Turcia – au expulzat, de comun acord, ambasadorii și diplomații sirieni.

Un alt masacru a fost raportat, însă nu investigat, de către sătenii și activiștii sirieni. Acesta a avut loc în așezarea siriană Al-Qubair, la 6 iunie 2012, la doar două săptămâni după crimele de la Homs. Potrivit BBC News, Al-Qubair este o așezare agricolă din satul Maarzaf. Potrivit activiștilor, douăzeci și opt de persoane au fost ucise, multe dintre ele fiind femei și copii. A doua zi după masacru, observatorii UNSMIS au încercat să intre în Al-Qubair pentru a verifica rapoartele, dar s-a tras asupra lor de către miliție armate sunite, care au intrat în oraș cu o zi înainte, și au fost forțati să se retragă. Conform relatărilor familiilor victimelor, victimele au fost înjunghiate și împușcate de către Shabiha, forțe loiale guvernului Assad. În regiunea de coastă, grupul Shabiha este condus de Fawaz Al-Assad și Munzer al-Assad, veri primari ai președintelui Assad. O altă sursă, Mahmoud Merhi, șeful Organizației arabe pentru Drepturile Omului, a declarat că "cei mai mulți sirieni consideră că Shabiha funcționează fără nici o organizare sau conducere cunoscută." Se presupune că oamenii de afaceri suniți și alauiți, care își protejează propriile interese în țară, sunt cei care plătesc grupurile Shabiha.

Hezbollah

Hezbollah, semnificând „Partidul lui Allah” sau „Partidul lui Dumnezeu”, este un grup militant islamic șiit și un partid politic cu sediul în Liban. Aripa paramilitară a Hezbollah este reprezentată de Consiliul Jihad. Cândva văzut ca o mișcare de rezistență, imaginea sa legitimă a fost grav deteriorată din cauza naturii sectare a războiului civil din Siria, în care sa implicat din 2012. Hezbollah este considerat a fi mai puternic decât însăși armata libaneză. Pornind la drum cu doar o miliție mică, grupul a ajuns să fie o organizație cu locuri în guvernul libanez, cu radio și televiziune prin satelit proprii, cu programe de dezvoltare socială și o desfășurare militară a luptătorilor dincolo de granițele Libanului. Organizația a fost numită un stat într-un alt stat, bucurându-se de sprijin puternic din partea populației șiite din Liban. După moartea lui Abbas al-Musawi, organizația a fost condusă de Hassan Nasrallah, în calitate de Secretar General.

Grupul Hezbollah a fost conceput de către clericii musulmani și finanțat de Iran în urma invaziei israeliene din Liban în 1982 – format, în primul rând, pentru a opune rezistență ocupației israeliane. Liderii săi au fost urmașii lui Ayatollah Khomeini și forțele sale au fost instruite și organizate de către un contingent de o mie cinci sute de Gărzi Revoluționare Iraniene – sosite din Iran în Siria cu permisiunea guvernului sirian. Manifestul Hezbollah din 1985 a enumerat obiectivele sale, precum expulzarea americanilor, francezilor și a aliaților definitiv din Liban, punând capăt oricărei entități colonialiste de pe teritoriul lor, supunerea falangiștilor față de "adevărata putere" și aducerea acestora în fața justiției pentru crimele pe care le-au comis împotriva musulmanilor și creștinilor, și a permite „tuturor fiilor poporului lor" să-și aleagă forma de guvernare pe care o doresc și îndrumându-i să să aleagă "un guvern islamic".

Hezbollah primește instruire militară, armament și sprijin financiar din partea Iranului, precum și sprijin politic din partea Siriei. După sfârșitul ocupației israeliene din sudul Libanului din 2000, puterea militară a organizației a crescut în mod semnificativ. Hezbollah a luptat împotriva Israelului în 2006. După protestele politice și ciocnirile libaneze din 2006-2008, o uniune guvernamentală națională a fost formată în 2008, oferind Hezbollah și aliaților săi controlul a treizeci de locuri în cabinetul guvernului, bucurându-se astfel de dreptul la veto. În luna august 2008, noul Cabinet al Libanului a aprobat în unanimitate un proiect politic, care asigura existența Hezbollah ca o organizație armată și îi garanta dreptul de a "elibera sau de a-și recupera terenurile ocupate". Din 2012, Hezbollah a ajutat guvernul sirian în timpul războiului civil în lupta sa împotriva opoziției, pe care Hezbollah a descris-o ca un complot sionist de a distruge alianța Iranului cu al-Assad împotriva Israel.

După atacurile din partea militanților suniți, Hezbollah a început să-și înființeze mai multe puncte de control în zonele predominant șiite din Liban. Unii militanți suniți au făcut amenințări împotriva Hezbollah, în timp ce teologul sunit, Yusuf Qaradawi, a condamnat Hezbollah, inventând termenul "Hezboshaytan", adică partidul lui Satan. Guvernele din SUA, Țările de Jos, Franța, Consiliul de Cooperare al Golfului, Marea Britanie, Australia, Canada, Uniunea Europeană și Israel clasifică Hezbollah drept o organizație teroristă., față de Iran, Rusia și China, care nu au declarat nimic împotriva sa.

În august 2012, Statele Unite ale Americii au sancționat organizația Hezbollah pentru presupusul rol jucat în războiul civil. Secretarul General Nasrallah a negat faptul că Hezbollah s-a luptat în numele guvernului sirian, afirmând într-un discrus la 12 octombrie 2012, că "încă de la început, opoziția sirienă a declarat presei că Hezbollah a trimis trei mii de luptători în Siria, alegații pe care le-am negat". Cu toate acestea, potrivit ziarului libanez The Daily Star, Nasrallah a declarat în același discurs că luptătorii Hezbollah au ajutat guvernul sirian să mențină controlul asupra aproximativ douăzeci și trei sate situate strategic, locuite de șiiți de cetățenie libaneză. Nasrallah a declarat că luptătorii Hezbollah au murit în Siria pentru a-și îndeplini "datoriile jihadiste".

În 2012, luptătorii Hezbollah au trecut granița din Liban și a luat cu asediu mai mult de opt sate din districtul Al-Qusayr din Siria. La 16 și 17 februarie 2013, grupurile de opoziție siriene au susținut că Hezbollah, susținută de armata siriană, au atacat trei sate vecine sunite controlate de Armata Siriană Liberă (FSA). Un purtător de cuvânt al FSA a declarat că "invazia Hezbollah este prima de acest gen în ceea ce privește organizarea, planificarea și coordonarea cu forța aeriană a regimului sirian". Hezbollah au declarat că trei șiiți libanezi, "acționând în auto-apărare", au fost uciși în ciocnirile cu FSA. Surse ale securității libaneze au declarat că cei trei au fost membri Hezbollah. Ca răspuns, FSA ar fi atacat două puncte de control ale Hezbollah la 21 februarie, unul în Siria și unul în Liban. Cinci zile mai târziu, ea a declarat că a distrus un convoi care transporta luptători Hezbollah și ofițeri sirieni în Liban, omorând toți pasagerii. În ianuarie 2013, un convoi de arme care transporta rachete SA-17 anti-aeriene pentru Hezbollah ar fi fost distrus de către Forțele Aeriene israeliene. Un centru de cercetare pentru arme chimice din apropiere a fost, de asemenea, distrus.

Mai multe figuri politice libaneze proeminente au cerut ca Hezbollah să pună capăt implicării sale în Siria și au declarat că acțiunile grupului sunt pe cale de a pune Libanul la risc. Subhi al-Tufayli, fostul lider Hezbollah, a declarat că "Hezbollah nu ar trebui să apere un regim criminal care își ucide propriul popor și care nu a tras niciun foc în apărarea palestinienilor". El a adăugat că "acei luptători Hezbollah care ucid copii și terorizează oameni, distrugând casele din Siria, vor merge în iad". Adunarea consultativă, un grup format din lideri șiiți și suniți din Baalbek-Hermel, cerut , de asemenea, organizației Hezbollah de a nu mai "interveni" în Siria. Ei au spus că "deschiderea unui front împotriva poporului sirian și atrăgând Libanul la războiul poporului sirian este un lucru foarte periculos și va avea un impact negativ asupra relațiilor dintre cele două state". De asemenea, Walid Jumblatt, liderul Partidului Socialist Progresist, a cerut ca Hezbollah să pună capăt implicării sale și a susținut că "Hezbollah se luptă în interiorul Siriei cu ordine din parte Iranului". Președintele egiptean, Mohamed Morsic, a condamnat Hezbollah, declarând că "Noi ne opunem agresiunii Hezbollah împotriva poporului sirian. Hezbollah nu are ce căuta în Siria".

La data de 25 mai 2013, Nasrallah a anunțat că Hezbollah se luptă în războiul civil sirian împotriva extremiștilor islamici și a promis că grupul său nu va permite militanții sirieni să controleze zonele care se învecinează cu Libanul. El a confirmat că Hezbollah a luptat în orașul strategic sirian al-Qusayr cot la cot cu forțele lui Assad. Într-o declarație televizată, el a mai adăugat că "dacă Siria cade în mâinile Americii și al Israelului, oamenii din regiunea noastră vor cădea într-o perioadă de întuneric". La 26 mai 2013, două rachete au lovit o zonă din Beirut în care activa Hezbollah și cinci persoane au fost rănite, în timp ce alte două rachete au distrus două clădiri din districtul al-Hermel din Beirut. Rebelii sirieni au fost acuzați pentru atac, având în vedere că au promis să atace ținte Hezbollah în Liban pentru că au ajutat armata siriană, în special pentru atacul asupra orașului de frontieră al-Qusayr. Anterior, rebelii sirieni bombardaseră orașul al-Hermel. La 28 mai, generalul Armatei Libere Siriene, a dat organizației Hezbollah un ultmatum de douăzeci și patru de ore să se retragă din Siria, sau va comanda trupelor FSA să atace ținte Hezbollah în Liban.

La începutul lunii iunie, Hezbollah a trimis aproximativ două mii de luptători în bătălia de la Alep, fapt ce pus presiune asupra organizației, conform relatărilor. Acest lucru a dus la introducerea unei modificări în politica Hezbollah pentru luptătorii săi. Înainte, luptătorii luptau timp de șapte zile și apoi beneficiau de șapte zile de odihnă; acum, termenul pentru luptă a crescut la două zeci de zile, urmate de șapte zile de odihnă.

Iran

Iran și Siria au fost dintotdeauna aliați strategici apropiați, iar Iranul a oferit un sprijin major guvernului sirian în timpul războiului civil, sprjin ce a inclus suport logistic, tehnic și financiar, precum și antrenamente de formare pentru trupele combatante. În faza de revoltă civilă a conflictului sirian, se spune că Iranul ar fi furnizat Siriei suport tehnic bazat pe capacitățile dezvoltate în urma protestelor față de alegerile iraniene din 2009-2010. Pe măsură ce conflictul civil sirian a evoluat, au apărut din ce în mai multe rapoarte ale sprijinului militar iranian.

Serviciile de securitate și de informații iraniene consiliază și asistă armata sirienă, în scopul de a menține poziția președintelui Bashar al-Assad la putere. Până în decembrie 2013, s-a spus despre Iran că ar avea aproximativ zece mii de agenți în Siria. În vara anului 2013, Iranul și Hezbollah au oferit un sprijin important pe câmp de luptă în sprijinul lui Assad, permițându-i să facă progrese cu privire la represiunea opoziției.

În 2014, Ministrul sirian al Finanțelor și Economiei a anunțat că regimul iranian a oferit mai bine de cincisprezece miliarde de dolari Siriei, în vederea supraviețuirii guvernului actual, important pentru interesele iraniene. De asemenea, Siria este importantă și pentru organizația Hezbollah în Liban. Liderii iranieni consideră că Siria este a treizeci și cincea provincie a Iranului, iar Siria sub conducerea guvernului lui Bashar al-Assad reprezintă o zonă tampon importantă împotriva influenței Arabiei Saudite și a Statele Unite ale Americii. Orașul sirian Zabadani este, de altfel, important atât pentru Assad, cât și pentru Iran, deoarece în iunie 2011, acesta a servit drept punct central pentru furnizarea de logistică organizației Hezbollah. Înainte de războiul civil sirian, Iran a numărat între două mii și trei mii de ofițeri staționați pe teritoriul Sirie, ajutând la antrenarea trupelelor locale și gestionarea rutelor de aprovizionare cu arme și bani pentru Liban.

În aprilie 2011, președintele american Barack Obama și ambasadorul american la Organizației Națiunilor Unite, Susan Rice au acuzat Iranul de complicitate secretă la încercările lui Assad de a potoli protestele, existând rapoarte ale protestatarilor sirieni în care menționau că membrii forțelor de securitate vorbeau limba persană.

The Guardian a raportat, în mai 2011, că guvernul iranian a acordat ajutor guvernului sirian cu echipamente de control și tehnici de monitorizare inteligentă al revoltelor. Potrivit jurnalistului american Geneive Abdo, guvernul iranian a oferit guvernului sirian tehnologie pentru a monitoriza e -mailurile, telefoanele mobile și mass-media socială. Iranul a dezvoltat aceste capacități, în urma protestelor din 2009 și a cheltuit milioane de dolari pentru instituirea unei "armate cibernetice", pentru a depista disidenți on-line. Tehnologia de monitorizare a Iranului este considerată una dintre cele mai sofisticate din lume, poate chiar a doua după cea a Chinei. La rândul său, The Economist a declarat că Iranul, până în februarie 2012, a trimis guvernului sirian nouă miliarde dolari pentru a suporta sancțiunile financiare din partea occidentului. Iranul a livrat, de asemenea, combustibil pentru Siria și a trimis două nave de război la un port sirian, pentru a-și demonstra puterea și sprijinul pentru regim.

Conform declarațiilor ONU din mai 2012, Iranul a furnizat guvernului sirian arme în cursul anului precedent, în ciuda unei interdicții cu privire la exportul de armament către Republica Islamică. Autoritățile turcești au capturat, la granița turcă în februarie 2012, un camion cu lăzi în care se aflau puști, mitraliere, explozibil, detonatoare, mortiere de 60mm și 120mm, precum și alt armament militar. Se presupune că acestea erau destinate guvernului sirian.

În august 2012, Leon Panetta, Secretarul Ministerului de Apărare SUA, a acuzat Iranul pentru înființarea unei miliții pro-guvernamentală pentru a lupta în Siria. Panetta a declarat că există dovezi care afirmă că Gărzile Revoluționare Iraniene au încercat, de asemenea, să instruiască o miliție pentru a fi în măsură să lupte în numele regimului sirian. Patrucezi și opt de iranieni au fost capturați de către FSA în Damasc, și oficialii americani au declarat că oamenii care au fost capturați au fost membri activi ai Gărzii Revoluționare iraniene.

În septembrie 2012, oficiali ai serviciilor secrete de inteligență din Occident au declarat că Iranul a trimis o sută cincizeci de membri de rang înalt ai Gărzilor Revoluționare Iraniene pentru a ajuta la menținerea guvernului, precum și sute de tone de echipament militar printr-un acord secret între Siria și Iran. Acești oficiali au considerat că intensificarea sprijinului iranian a dus la creșterea eficienței guvernului sirian împotriva Armatei Siriene Libere.

În ianuarie 2013, a avut loc un schimb de prizonieri între rebelii sirieni și autoritățile guvernamentale. Potrivit rapoartelor, patrucezi și opt de iranieni au fost eliberați de către rebeli în schimbul a aproximativ 2,130 de prizonieri, deținuți ai guvernul sirian.

În urma relatărilor, Iranul a decis, în iunie 2013, să trimită patru mii de militari în ajutorul forțele armate guvernamentale siriene. De altfel, Iranul a propus înființarea unui front sirian nou împotriva Israelului în Podișul Golan, decizie luată la doar o zi după ce președintele egiptean a încheiat relațiile diplomatice cu Siria și a cerut ca sprijinul Iranului pentru organizația Hezbollah în Siria să ia sfârșit. Un oficial sirian a descris ruperea relațiilor cu Morsi ca fiind "iresponsabilă" și a declarat că aceasta face parte dintr-o mișcare a SUA și Israel pentru a agrava divizarea în regiune.

2.2.2. Grupurile de opoziție

Consiliul Național Sirian

În momentul când izbucnit “Primăvara Arabă”, protestatarii sirieni au început formarea și consolidarea a numeroase consilii de opoziție. Uneori, cunoscut sub numele de SNC (Syrian National Council), Consiliul reprezintă o coaliție a grupurilor din opoziție cu în Istanbul, Turcia și s-a format în 2011 în timpul războiului civil sirian împotriva guvernului lui Bashar al-Assad. După formare, Consiliul a cerut recunoaștere internațională, negând că ar avea rolul unui guvern în exil – fapt ce s-a schimbat câteva luni mai târziu, când violențele în Siria au devenit tot mai intense. Consiliul urmărește sfârșitul conducerii lui Bashar al-Assad și crearea unui stat modern, civil și democratic. Carta națională a SNC enumeră, ca principii directoare, drepturile omului, independența justiției, libertatea presei, democrația și a pluralismului politic. În noiembrie 2012, Consiliul a fost de acord să se unească cu alte grupuri ale opoziției pentru a putea forma astfel Coaliția Națională a forțelor siriene revoluționare și de opoziție, în care SNC are douăzeci și două de locuri din totalul de șaizeci.

Formarea SNC a fost anunțată pe 23 august 2011, după o serie de întâlniri în Turcia și în alte locuri. Scopul declarat a fost de a "reprezenta preocupările și cererile poporului sirian" – deși membrii săi nu sunt aleși de către poporul sirian înșuși. Yaser Tabbara, purtătorul de cuvânt al Consiliului la acel moment, a declarat că SNC ar putea avea între o sută și o sută douăzeci de membri din toate grupurile opoziției siriene. De asemenea, a dezvăluit numele a șaptezeci și unu de membri, în mare parte din afara Siriei. La 2 octombrie 2011, Consiliul a declarat oficial că structura organizatorică va include o Adunare Generală, un Secretariat General și un Comitet Executiv.

SNC pretinde a reprezenta aproximativ 60% din opoziția siriană. Singurul partid kurd din Siria, care s-a declarat afiliat la SNC, este Partidul Mișcării Viitoare a kurzilor, sub conducerea lui Mashaal Tammo, care a fost asasinat în nord-estul orașului Qamishli, la scurt timp după anunțul făcut. Adib Shishakly este un membru fondator al SNC. Burhan Ghalioun, din mediul academic din Paris, a fost cel mai proeminent purtător de cuvânt al Consiliului, iar în septembrie 2011, a fost numit președintele acestuia. Fostul lider al Frăției Musulmane, Ali Sadr el-Din Bayanouni a declarat că Ghalioun a fost ales pentru că "este acceptat atât în Occident, cât și acasă, pentru a împiedica regimul să valorifice prezența unui islamist la vârful SNC." La 10 iunie 2012, a fost ales un nou lider al SNC, Abdulbaset Sida, un kurd de origine suedeză, care va prelua conducerea la 3 luni de la îndepărtarea lui Ghalioun.

La 28 octombrie 2011, SNC și-a exprimat îngrijorarea cu privire la scenariul libian (răsturnarea violentă a lui Muammar Gaddafi de la putere) care s-ar putea repeta în Siria. Acest lucru a avertizat asupra militarizării conflictului și a insistat asupra faptului că revoluția nu este de sorginte religioasă, ci include toate facțiunile societății siriene. De asemenea SNC și-a pus speranțele în multiplicarea actelor de nesupunere civilă, deoarece acestea "pot fi generalizate, dezvoltate și extinse. Acest lucru se datorează faptului că toate evenimentele se petrec pașnic și vor fi susținute de oamenii de afaceri și alte persoane care se tem de costurile unui război. Metodele pașnice pot fi generalizate”. Cu toate acestea, coaliția și-a revizuit poziția privind natura pașnică a revoltei. Conform SNC, opoziția se confruntă acum cu două opțiuni, o mai mare militarizare a rezistenței locale sau intervenția străină. Cu China și Rusia având drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU, scenariul unei intervenții internaționale este puțin probabil să se manifeste. Ca urmare, în contextul creșterii numărului de dezertări din armată și escaladarea violențelor în Siria, în ianuarie 2012, SNC și Armata Siriană Liberă au încheiat un acord prin care recunosc unitățile rebelilor de luptă anti-guvern din Siria. SNC a spus că era de datoria opoziției de a-i ajuta pe rebeli și a afirmat că nu ar oferi arme direct Armatei Siriene Libere, dar va oferi fonduri pentru a o păstra „pe linia de plutire”- din acest motiv, donațiile se pot face direct pe site-ul SNC.

În urma conflictelor interne, la 13 martie 2012, trei membri proeminenți din Consiliu au demisionat, motivând că SNC "nu a avut rezultatele dorite în demersul de a înarma rebelii". Cei trei erau: Haitham al-Maleh, un fost judecător disident de multă vreme, Kamal al-Labwami, un islamist cu înclinații liberale și lider al opoziției, și Catherine al-Talli, avocat pentru drepturile omului. Motivele pentru care au demisionat au fost că SNC este corupt, că reprezintă fața liberală a Frăției Musulmane și că nu au făcut progrese semnificative în înarmarea rebelilor.

La 27 martie 2012, recenții membrii demisionari, inclusiv Maleh și Labwami, au fost de acord să se alăture din nou la SNC, cu condiția ca această organizație să fie mai democratică și să se extindă, deși Labwami și-a exprimat îndoiala că opoziția ar fi în măsură să rămână împreună, dar a declarat că de acum acordul lor va ajuta guvernele arabe și occidentale să-l facă pe Assad să oprească represiunile brutale. Abdul al-Haj, membru al SNC, a declarat că "în prezent comunitatea internațională nu mai are o scuză pentru a refuza sprijinul revoluției, de a nu ajuta înarmarea Armatei Siriene Libere și de a nu stabili zone de siguranță pentru protecția populației civile siriene." Acest lucru s-a întâmplat la o întâlnire desfășurată în Istanbul, organizată de Turcia și Qatar. Deși Comitetul Național de Coordonare nu a făcut parte din delegația kurdă, BBC a informat că la întrunire, "toate grupurile din opoziție, mai puțin unul, au fost de acord să se unească sub umbrela Consiliului Național Sirian”.

Coaliția Națională Siriană

Coaliția Națională pentru forțele revoluționare și de opoziție siriene, numită în mod curent Coaliția Națională Siriană, este o coaliție de grupuri ale opoziției (care fac și iau parte la războiul civil din Siria), fondată în Doha, Qatar, în noiembrie 2012. Fostul imam al moscheii Umayyad din Damasc, Moaz al -Khatib, considerat un moderat, a fost ales președinte al Coaliției, dar a demisionat la 21 aprilie 2013. Riad Seif și Suheir Atassi, ambii activiști de bază pentru democrație – iar cel de-al doilea un secular feminist – au fost aleși vicepreședinți. Mustafa Sabbagh a fost ales în funcția de secretar-general al coaliției. Coaliția are un consiliu de o sută paisprezece locuri, deși nu toate dintre ele sunt ocupate.

La 31 mai 2013, pentru prima dată, Coaliția a primit în rândurile sale cincisprezece reprezentanți ai Armatei Siriene Libere, pentru a permite o reprezentare directă a rebelilor din Siria într-un cadru politic. La 6 iulie, coaliția și-a ales o nouă conducere. Ahmad Al Asi-Jarba a fost ales președinte și Anas Al-Abdah a fost ales în funcția de secretar general. La 14 septembrie 2013 Coaliția Națională l-a ales pe Ahmad Tu'mah ca prim-ministru al unui guvern interimar pentru Siria. La 25 septembrie 2013, unele facțiuni islamiste au respins Coaliția, declarând că "toate grupurile formate în străinătate fără a fi revenite în țară nu ne reprezintă”.

Principalele obiective ale Coaliției Naționale sunt înlocuirea regimului Bashar al-Assad și "a simbolurilor și susținătorilor săi", dezmembrarea serviciile de securitate, unificarea și sprijinirea Armatei Siriene Libere, refuzând dialogul și negocierea cu guvernul al-Assad, precum și tragerea la răspundere a celor responsabili de uciderea sirienilor și distrugerea Siriei. Comitetele Locale din Siria au declarat participarea lor în cadrul Coaliției Naționale. Membrii coaliției au muncit din greu și vor continua să nu risipească nici un efort pentru a asigura succesul Coaliției în cadrul revoluției. Coaliția Națională este susținută de Armata Siriană Liberă. În 16 noiembrie 2012, în Siria s-au înregistrat 497 de demonstrații în stradă, incluzând 121 de demonstrații în regiunea Hama pentru a-și exprima sprijinul pentru Coaliția Națională, și 104 demonstrații în regiunea Idlib prin care au cerut Coaliției Naționale să-i sprijine pe revoluționari.

La 19 noiembrie 2012, membrii Frontului al-Nusra și alte treisprezece grupuri armate au declarat, într-o înregistrare video postată pe YouTube, că resping în unanimitate proiectul conspirativ numit Coaliția Națională și și-au dat acordul pentru stabilirea unui un stat islamic în Siria. O zi mai târziu, comandanții unuia dintre aceste grupuri, brigada Liwaa Al-Tawhid, au apărut într-un clip video împreună cu membrii Consiliului Militar din Alep și ai Consiliului Militar de Tranziție. Ei au declarat că au sprijinit Coaliția Națională și că declarația din ziua precedentă a aparținut "forțelor revoluționare din teren", care nu au fost reprezentate suficient în Coaliția Națională. Șeful Armatei Siriene Libere din Aleppo, Abdel Jabbar al-Okaidi, a răspuns declarației din 19 noiembrie, spunând: "Aceste grupuri reprezintă un număr de facțiuni militare din teren și reflectă poziția lor, dar nu toate forțele militare din Aleppo sunt de acord cu acest lucru. Consiliul militar și-a anunțat sprijinul pentru Coaliția Națională și colaborează cu el". Membrii grupurilor enumerate în declarația din 19 noiembrie au fost contactate de către Thomson Reuters și au declarat că "nu au avut nimic de-a face cu anunțul" și că unii membri ai grupărilor lor au apărut în videoclip.

La 21 noiembrie 2012, Partidul Democrat al Muncitorilor kurdistani (PYD), care controlează nordul Siriei, a respins noua coaliție și a criticat-o pentru supunerea sa față de Turcia și Qatar. Consiliul Național kurd a fost de acord să se alăture Coaliției Naționale siriene, iar PYD l-a criticat pentru a acest lucru. Potrivit The Economist, la sfârșitul lunii septembrie 2013, "de când SUA a renunțat la atacurile cu rachetă pentru a pedepsii regimul sirian pentru folosirea armelor chimice, Coaliția opoziției siriene a devenit tot mai irelevantă".

Armata Siriană Liberă

Armata Siriană Liberă (FSA) este o structură armată a opoziției care operează în Siria încă de la începutul războiului civil. Ea este alcătuită din dezertori ai forțelor armate regulate siriene și din voluntari, iar formarea sa a fost anunțată la 29 iulie 2011 printr-un videoclip lansat pe internet de către un grup de dezertori din armata siriană, îmbrăcați în uniformă și chemând alți membri ai armatei siriene să dezerteze și să li se alăture. În august 2011, liderul FSA, colonelul Riad al-Asaad, a anunțat că FSA va coopera cu demonstranții pentru a da jos regimul și a declarat că toate țintele forțelor de securitate civile au fost justificate. Începând cu decembrie 2011, FSA și-a coordonat acțiunile cu Consiliul Național Sirian și a sprijinit (după noiembrie 2012) Coaliția Națională a Forțelor Revoluționare și de Opoziție în creare coaliției siriene.

Riad al-Asaad a declarat în octombrie 2011 că Armata Siriană Liberă nu are scopuri politice, cu excepția eliminării lui Bashar Assad din calitatea de președinte al Siriei. FSA a susținut, de asemenea, că originea conflictului nu este religioasă și că nu vor exista represalii în cazul în care guvernul cade. La 23 septembrie 2011, FSA a fuzionat cu Mișcarea Ofițerilor Liberi și a devenit principalul grup armat de opoziție. Până în iulie 2012, au existat peste o sută de mii de dezertori din forțele armate, însă numărul real al dezertorilor din Armata Siriană Liberă este necunoscut.

FSA operează acum pe întreg teritoriul Siriei, atât în mediul urban cât și în cel rural. Forțele sunt active în nord-vest (Idlib, Alep), regiunea centrală (Homs, Hama, și Al-Rastan), pe coasta din jurul Latakia, în sud (Daraa și Houran), la est (Dayr al-Zawr, Abu Kamal) și în zona capitalei Damasc. Cea mai mare concentrare a acestor forțe pare să fie în regiunea centrală (Homs, Hama și zonele înconjurătoare), cu nouă sau mai multe batalioane active. Secretarul General al ONU, Ban Ki-moon, a declarat că Armata Siriană Liberă controlează părți semnificative ale unor orașe siriene. Deși majoritatea membrilor FSA sunt suniți arabi (cea mai mare comunitate siriană), aceasta include și batalioane alcătuit în întregime sau în mare parte din kurzi, turkmeni, palestinieni și druizi. FSA este apreciată a fi moderată, seculară și susținută de SUA, cu arme și instruire. În ultimele luni, armele livrate au inclus sistemul avansat american de rachete anti-tanc BGM-71 TOW.

FSA se află în contradicție majoră cu anumite grupări, cum ar fi Jabhat al-Nusra care au fost desemnați drept teroriști de către mai multe țări occidentale. Acest lucru a condus la o ruptură între forțele seculare care se opun guvernului sirian și grupurile asociate al-Qaeda, cum ar fi al-Nusra și ISIS, deseori rezultând în pierderi de vieți omenești. Totuși, FSA menține relații bune cu facțiuni islamiste moderate, cum ar fi Frontul Islamic.

Consiliul Național de Tranziție libian a anunțat, în noiembrie 2011, că a purtat discuții cu Consiliul Național Sirian și că a luat în considerare furnizarea de arme și voluntari luptători pentru Armata Siriană Liberă și că o eventuală intervenție internațională este la distanță de doar câteva săptămâni. Potrivit persoanelor cu legătură în Consiliul Național, libienii au oferit bani, arme și instructori loiali Consiliului Național Sirian. La sfârșitul lunii, s-a raportat că cel puțin șase sute de luptători ai Armatei de Eliberare Națională din Libia au fost trimiși în sprijinul Armatei Siriene Libere, intrând în Siria prin Turcia. Prim-ministrul Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a încercat să "cultive o relație favorabilă cu orice guvern care va lua locul regimului Assad."

În februarie 2012, secretarul britanic de externe William Hague a declarat că Marea Britanie a fost pregătită să trimită echipamente avansate de comunicații pentru FSA în scopul de a-i ajuta să-și coordoneze forțele, dar nu s-a menționat nimic despre furnizarea de arme. O săptămână mai târziu, Monitorul Arab a prezentat faptul că Consiliul de Cooperare al Golfului se gândește la recunoașterea Armatei Siriene Libere, ca reprezentant unic și legitim al poporului sirian. Până la sfârșitul lunii februarie 2012, statele din Golf au purtat discuții extinse privind înarmarea Armatei Siriene Libere. Cu toate acestea, în martie conducerea FSA a raportat că nu a primit încă fonduri, arme sau echipamente de la niciun guvern, asta în ciuda angajamentelor recente pentru a sprijini lupta lor armată. Într-un interviu cu Wall Street Journal, liderul FSA Riad Assad a spus că: "Nu există nici un suport practic din partea comunității internaționale" și că " În tot acest timp, Armata Siriană Liberă a planificat acțiuni bazându-se doar pe resursele proprii și pe raidurile la depozitele de arme. Cu toate acestea, încă mai speră la sprijin armat extern. La 1 martie, Parlamentul din Kuweit a declarat că sprijină FSA. Până la mijlocul lunii mai, au fost raportate, conform unor activiști din opoziție și oficiali străini, că FSA a început să primească sprijin financiar semnificativ din partea statelor din Golful Persic, în principal destinat achiziționării de arme.

Mujahedini, Frontul Al-Nusra și EIIL

Pe durata războiului civil sirian, mai multor luptători străini li s-a spus că luptă pentru forțele rebele din Siria, fie pentru Frontul Al-Nusra, fie Armata Siriană Liberă sau alte facțiuni. Luptătorii au provenit din statele arabe din regiunea Golfului, Tunisia (după propria revoluție), Libia (în urma războiului libian civil), Bosnia, China, alte state arabe, Cecenia, Rusia și regiunea Caucazului de Nord și chiar din țări occidentale. Conflictul a luat o turnură semnificativ religioasă, cu sunniți străini luptând pentru opoziție, în timp ce șiiți străini luptau pentru guvern. Estimările privind numărul total de sunniți străini care au luptat pentru rebeli pe parcursul conflictului au fost de la cinci mii la peste zece mii, în timp ce luptătorii șiiți străini au fost cel mult zece mii. Peste șase sute de luptători străini au fost uciși în prima jumătate a anului 2013.

Un motiv sugerat privind afluxul de străini în luptele desfășurate a fost că guvernul sirian nu a făcut nimic în acest sens. În prima jumătate a anului 2012, s-au menționat doar între șapte sute și o mie patru sute de luptători ca fiind intrați în Siria. În 2011, totalul de luptători străini a fost la fel ca în alte lupte ale Jihadului musulman (anii 1980 și 2000). Cu toate acestea, numărul lor continuă să crească, acum estimându-se cifra de peste unsprezece mii. Accesul ușor în Siria prin Turcia este, probabil, un factor important în a face din această țară o destinație preferată pentru Jihad. Ca urmare a mobilității accesibile și a numărului mare de expatriați sau proveniți din clasa de mijloc (mai mare decât în alte țări), Siria a fost un teren propice pentru luptători, unii dintre aceștia având puțină experiență de luptă sau chiar deloc. O analiză a unor înregistrări video, a indicat circa șase sute de morți în prima jumătate a anului 2013, cu douăzeci de luptători mai puțin decât în luptele din Afganistan, Libia sau alte părți.

În octombrie 2012, diverse grupuri religioase irakiene se alătură conflictului din Siria, de ambele părți. Sunniți radicali din Irak, au călătorit în Siria pentru a lupta împotriva președintelui Bashar al-Assad și a guvernului sirian. De asemenea, șiiții din Irak din provincia Babil și provincia Diyala au călătorit de la Damasc la Teheran, sau din orașul sfânt șiit Najaf din Irak pentru a proteja moscheea Sayyida Zeinab, o moschee importantă și un altar islamic șiit din Damasc.

La 31 mai 2013, Yusuf al-Qaradawi a chemat la declanșarea Jihad-ului împotriva Siriei. S-a speculat în mass-media occidentală că acest lucru ar putea duce la un aflux de luptători străini în țară. În septembrie 2013, secretarul de stat american, John Kerry, a declarat că grupurile extremiste alcătuiesc 15-25% din forțele rebele. Potrivit lui Charles Lister, aproximativ 12% dintre rebeli fac parte din grupuri cu legături cu al-Qaeda, 18% aparțin de Ahrar ash-Sham, iar 9% aparțin brigăzii Suqour al-Sham. Se estimează că circa două mii, până la cinci mii de luptători străini au plecat către Siria încă de la debutul protestelor, și circa 7-11% dintre aceștia au venit din Europa. De asemenea, se estimează că numărul de luptători străini nu depășește 10% din forțele armate ale opoziției. O altă estimare apreciază că până la începutul anului 2014, numărul de jihadiștii străini era de cincisprezece mii. Comisia Europeană și-a exprimat îngrijorarea că unii dintre luptătorii ar putea folosi abilitățile lor obținute în Siria pentru a comite, pe viitor, acte de terorism în Europa.

Frontul Al-Nusra, fiind cel mai mare grup jihadist din Siria, este adesea considerat a fi partea cea mai agresivă și violentă a opoziției. Ei sunt responsabili pentru mai mult de cincizeci de atentate sinucigașe, inclusiv atacuri cu bombe în Damasc în 2011 și 2012. Grupul este considerat o organizație teroristă de către guvernul sirian, fiind desemnat la fel de către SUA în decembrie 2012. În aprilie 2013, liderul statului islamic al Irakului a lansat o declarație audio prin care anunța că Frontul al-Nusra este filiala sa din Siria. Liderul al-Nusra, Abu Mohammad al-Golani, a declarat că grupul nu va fuziona cu Irak, dar menține în continuare legături cu Ayman al-Zawahiri, lider al-Qaeda.

Relația dintre Frontul Al-Nusra și opoziția siriană indigenă este tensionată, chiar dacă Frontul al-Nusra a luptat alături de FSA în mai multe bătălii. Viziunile religioase stricte ale mujahedinilor și dorința de a impune legea Sharia i-a deranjat pe mulți sirieni. Unii comandanți rebeli au acuzat jihadiști străini de "furtul revoluției", jaful fabricilor siriene și afișarea intoleranței religioase. Frontul Al-Nusra a fost acuzat de maltratarea minorităților etnice și religioase încă de la formarea sa. Numărul estimat al personalului din cadrul Al-Nusra este de între șase și zece mii, inclusiv mulți luptători străini. La 10 martie 2014, în schimbul eliberării a o sută de femei din închisorile guvernului sirian, Al-Nusra a eliberat treisprezece maici creștine care fuseseră capturate în Maaloula, Damasc. Maicile au declarat că au fost bine tratate pe timpul captivității lor, adăugând că li s-a oferit tot ce au cerut și că nimeni nu le-a deranjat.

Începând cu aprilie 2013, ISIS (denumită Dā'ash sau Statul Islamic al Irakului și Levantului) s-au bucurat de câștiguri militare rapide în nordul Siriei și, până la sfârșitul anului 2013, controlau zone largi în acea regiune. Observatorul sirian pentru Drepturile Omului îl descrie ca fiind cel mai puternic grup. El a impus legea strictă a Shariei asupra terenurilor pe care le are sub control, fiind afiliat, până în 2014, cu Al-Qaeda și condus de luptătorul irakian Abu Bakr al-Baghdadi. ISIS numără estimativ șapte mii de luptători în Siria, inclusiv mulți non-sirieni. S-a apreciat că grupul este mai puțin corupt decât alte miliții, însă a fost criticat pentru că a abuzat de drepturile omului și pentru că nu a tolerat grupările miliției non-islamiste, jurnaliștii străini sau lucrătorii organizațiilor de ajutor, ai căror membri au fost expulzați sau închiși.

2.3. Evenimentele și desfășurarea lor

Proteste, revolte civile și dezertări (martie-iulie 2011)

Inițial conflictul a început ca o revoltă civilă cu proteste de stradă, iar începând cu luna ianuarie 2011, ca răspuns la mișcarea regională “Primăvara Arabă”, precum și la corupția guvernului și abuzurile privind drepturile omului, acest conflict s-a dezvoltat și a evoluat. Tulburările pe scară largă au început pe 15 martie, în orașul Daraa, denumit și "leagănul Revoluției", și mai târziu, s-au extins la nivel național. Guvernul sirian a răspuns la proteste prin arestări masive, tortura prizonierilor, acțiuni brutale din partea autorităților și cenzura evenimentelor relatate. Protestele și ciocnirile cu autoritățile au continuat și, pe 20 martie, șapte polițiști și cel puțin patru protestatari. au fost uciși. În timpul violențelor, tribunalul local, sediul partidului Ba’ath și alte două clădiri cu facilități de telecomunicații au fost incendiate. Până la 25 martie, cel puțin treizeci și șase de protestatari au fost uciși. În intervalul martie – mai 2011, președintele Bashar al-Assad a eliberat sute de prizonieri politici din închisoare, inclusiv islamiști, dintre care unii au continuat să joace roluri de conducere în opoziția armată, cum ar fi Ahrar ash-Sham – un grup a cărui formare a început înainte de primele proteste. În același timp, zeci de mii de studenți, activiști sirieni liberali și apărători ai drepturilor omului au început să fie arestați.

Cu toate acestea, protestele au continuat să ia amploare. În aprilie 2011, Armata siriană a fost desfășurat acțiuni pentru a potoli revolta, soldații trăgând focuri asupra manifestanților în întreaga țară. La sfârșitul lunii aprilie, Assad a ordonat începerea de operații militare de mare anvergură împotriva tuturor localităților în care se înregistrau proteste. Operațiile militare au inclus folosirea tancurilor, vehiculelor blindate ale infanteriei și mijloace de lucru ale artileriei, toate conducând la un număr mare de morți din rândul populației civile.

În urma represiunilor militare, mai mulți soldați i-au sprijinit și protejat pe protestatari, care au început, de asemenea, să aibă acces la arme. La 4 iunie 2011, în orașul Jisr ash-Shugur din apropierea graniței cu Turcia, în regiunea Idlib, protestatarii furioși au dat foc unei clădiri unde forțele de securitate deschiseseră focul asupra unei procesiuni funerare. Opt ofițeri ai securității au murit în incendiu, iar manifestanții au preluat controlul asupra unei secții de poliție, de unde și-au procurat arme. Alte ciocniri ale protestatarilor cu forțele de securitate au continuat în zilele următoare. Unii ofițeri de securitate au fugit după ce poliția secretă și agenții de informații au executat soldații care au refuzat să deschidă focul asupra populației civile. După luni de asedii militare, protestele au evoluat într-o rebeliune armată.

Proteste și insurgențe armate (iulie-octombrie 2011)

La 29 iulie, un grup de ofițeri dezertori au anunțat formarea Armatei Libere Siriene (FSA), grup care, mai târziu, a constituit principala forță armată a opoziției. Compusă din militarii Forțelor Armate Siriene și din voluntari civili, scopul armatei rebelilor este de a-l îndepărta de la putere pe președintele Bashar al-Assad, împreună cu guvernul său. Înființarea grupului a marcat oficial începutul rezistenței armate a guvernului Assad. Până în decembrie, FSA va ajunge să numere circa douăzec de mii de persoane, iar până în iunie 2012, aproximativ patruzeci de mii de aderanți. Cu toate acestea, până în decembrie 2012, grupul a rămas fără o conducere centralizată. FSA, împreună cu alte grupuri insurgente, se bazau în mare parte pe armele ușoare, inclusiv puști de asalt și grenade propulsate de rachete.

La 31 iulie, o acțiune de represiune la nivel național, denumită "Masacrul Ramadan", a condus la moartea a cel puțin o sută patruzeci și doi de persoane și la existența a sute de răniți. Unele orașe aflate sub asediu au ajuns în situația de se confrunta cu condiții de foamete.

La 23 august, o coaliție de grupuri anti-guvernamentale a format, Consiliul Național Sirian. Grupul, cu sediul în Turcia, a încercat să organizeze opoziția. Cu toate acestea, opoziția, inclusiv FSA, a rămas o colecție agitată de grupuri politice, persoane exilate de mult timp și militanți înarmați, împărțită de-a lungul liniilor ideologice, etnice sau sectare. Pe parcursul lunii august, forțele siriene au luat cu asalt centrele urbane și regiunile periferice și au continuat să-i atace pe protestatarii. La 14 august, cu prilejul asediului orașului Latakia, Marina Militară siriană s-a implicat oficial, pentru prima dată, în represiunea militară. Navele de luptă au susținut asaltul forțele terestre și al agenților de securitate asupra cartierelor orașului. Festivitățile Eid ul-Fitr, începute la sfârșitul lunii august, au luat sfârșit după ce forțele de securitate au tras asupra protestatarilor adunați în orașele Homs, Daraa și în cartierele mărginașe din Damasc.

Până în septembrie 2011, unități organizate ale rebelilor sirieni s-au angajat într-o campanie de insurgență activă în mai multe zone din Siria. O confruntare majoră între FSA și forțele armate siriene a avut loc în orașul Rastan. În intervalul 27 sepembrie – 1 octombrie, în scopul eliminării dezertorilor din Armată, forțele guvernamentale siriene, susținute de tancuri și elicoptere, au desfășurat o ofensivă majoră în oraș.Această adevărată bătălie a fost cea mai lungă și cea mai intensă acțiune derulată până în acel moment. După o săptămână de luptă, FSA a fost forțată să se retragă. Pentru a evita capturarea, liderul FSA, colonelul Riad Asaad, s-a refugiat în partea turcă a frontierei, iar mai mulți rebelii au fugit în orașul Homs din apropiere.

Din octombrie, FSA a început să primească sprijin din partea Turciei, care a permis armatei rebele să opereze din sediul său situat în apropierea graniței cu Siria și să comande forțele din interiorul Siriei. În acest fel, utilizând zona turcă a frontierei, FSA a putut lansa multe atacuri asupra orașelor din nordul Siriei. La un an de la înființarea sa, FSA a câștigat controlul asupra mai multor orașe aflate în apropierea graniței cu Turcia.

Începând cu octombrie 2011, s-au raportat cu regularitate ciocniri ale unităților guvernamentale cu cele dezertate. În prima săptămână a lunii, s-au înregistrat confruntări majore în Jabal al-Zawiya, o regiune muntoasă în zona Idlib, iar forțele rebele au capturat orașul Idlib. La mijlocul lunii octombrie, se înregistrează și alte confruntări în zona Idlib, inclusiv în orașele Binnish și Hass, din vecinătatea lanțului muntos Jabal al-Zawiya. La sfârșitul lunii octombrie, au mai avut loc ciocniri în orașul Maarrat al-Nu'man și în apropiere de granița cu Turcia, unde zeci de agenți de securitate și un un dezertor au fost uciși într-o ambuscadă. Nu este clar dacă aceste ultime acțiuni sunt asociate cu FSA.

Escaladarea conflictului (noiembrie 2011 – martie 2012)

La începutul lunii noiembrie, în orașul Homs, au continuat ciocnirile dintre FSA și forțele de securitate. După 6 zile de bombardament, la 8 noiembrie, armata siriană a luat cu asalt orașul, ducând lupte grele de stradă în mai multe cartiere. Rezistența în Homs a fost semnificativ mai mare decât cea observată în alte orașe, iar opoziția a început să se refere la acest oraș ca fiind "capitala revoluției". Spre deosebire de evenimentele din Daraa și Hama, operațiile din Homs nu au reușit să micșoreze neliniștea populației.

Lunile noiembrie și decembrie 2011 au înregistrat creșterea numărului de atacuri ale rebelilor. În cele două luni, FSA a lansat atacuri mortale asupra unei facilități de informații ale forțelor aeriene siriene din suburbia Harasta din Damasc, asupra sediului tinerilor din partidul Ba'ath, asupra unor birouri guvernamentale din Damasc, asupra unei baze aeriene în regiunea Homs și asupra unei clădiri a serviciului de informații din Idlib. La 15 decembrie, într-unul dintre cele mai mari atacuri asupra forțelor de securitate, luptătorii opoziției au atacat mai multe puncte de control și baze militare din jurul orașului Daraa, omorând douăzeci și șapte de soldați. Însă opoziția a suferit un eșec major la 19 decembrie, atunci când a pierdut în luptă, în zona Idlib, șaptezeci și doi de oameni.

În ianuarie 2012, președintele Bashar al-Assad a dispus de utilizarea intensă a artileriei în operațiile militare împotriva insurgenței, fapt care a dus la distrugerea a numeroase clădiri și locuințe civile. În acest timp, datorită răspândirii conflictului armat, protestele zilnice s-au diminuat. În ianuarie a avut ciocniri intense în suburbiile Damascului, unde utilizarea tancurilor și artileriei de către armata siriană a devenit deja o acțiune obișnuită. La 7 ianuarie, în încercarea de a elimina prezența FSA, armata siriană a luat cu asalt orașul Zabadani. Prima etapă a bătăliei s-a încheiat la 18 ianuarie cu o încetare a focului, lăsând FSA să aibă controlul asupra orașului. FSA a lansat o ofensivă de circa zece zile în Douma, dar până la urmă au fost forțați să se retragă ca urmare a unei contraofensive a forțelor guvernamentale. Deși, armata siriană a reușit să preia cele mai multe suburbii, luptele sporadice au continuat. Din nou, la 29 ianuarie, au reizbucnit luptele în Rastan, când zeci de soldați care deserveau punctele de control ale orașului, au dezertat și au început să deschidă focul asupra trupelor loiale guvernului. Astfel, la 5 februarie, forțele de opoziție au preluat controlul complet al orașului și ale suburbiile înconjurătoare.

La 3 februarie, armata siriană a lansat o ofensivă majoră pentru a prelua cartierele controlate de rebeli. La începutul lunii martie, după săptămâni de bombardamente ale artileriei și lupte grele de stradă, armata siriană a reușit în cele din urmă să captureze districtul Baba Amr, un important bastion rebel. La 9 martie, armata siriană a cucerit și cartierul Karm al-Zeitoun, ocazie prin care forțele opoziției au declarat că forțele guvernamentale au ucis patruzeci și șapte de femei și copii. Până la sfârșitul lunii martie, armata siriană a reluat controlul a încă alte șase cartiere, lăsând FSA să aibă doar circa 70% din controlul asupra orașului. După zile multe de lupte, la 14 martie, trupele siriene au înlăturat cu succes insurgenții din orașul Idlib. La începutul lunii aprilie, numărul estimat al morților era de circa zece mii de victime.

Încercare de încetare a focului (aprilie-mai 2012)

Kofi Annan a acționat în calitate de Reprezentant Special Comun al ONU și al Ligii Arabe pentru Siria. Astfel, planul său de pace prevedea o încetare a focului, însă chiar în timpul derulării negocierilor, forțele armate siriene au atacat o serie de orașe și sate, executând sumar mai multe persoane. Au continuat, de alyfel, și cu detenția unor persoane, inclusiv a copiilor. În aprilie, președintele Assad a dispus de implicarea elicopterelor de atac împotriva forțelor rebele.

La 12 aprilie, ambele părți, guvernul sirian și rebelii din FSA, au intrat într-o perioadă de încetare a focului mediată de către ONU. Aceasta a reprezentat un eșec general, cu violări ale acordului de încetare a focului din ambele părți, din care au rezultat mai multe zeci de victime. Recunoscându-și eșecul, Annan a cerut Iranului să fie "parte a soluției" (deși țara fusese exclusă din rândul inițiativei prietenilor Siriei). Planul de pace, practic, s-a prăbușit de la începutul lunii iunie și misiunea ONU a fost retrasă din Siria. Annan a demisionat oficial la 2 august 2012.

Lupta reînnoită (iunie-iulie 2012)

În urma masacrului de la Houla din 25 mai 2012 și ca urmare a ultimatumului FSA adresat guvernului sirian, acordul de încetare a focului practic a luat sfârșit iar Armata Liberă Siriană a început o ofensivă la nivel național împotriva trupelor guvernamentale.

La 1 iunie, odată cu declarațiile FSA prin care anunța că au fost reluate "operațiile defensive", președintele Assad a promis că va zdrobi revolta anti-guvern. La 5 iunie, luptele au reizbucnit în Haffa și în satele din apropiere, în regiunile costiere ale orașului Latakia. Astfel, în cadrul celor mai grele ciocniri din zonă încă de la începutul revoltei, rebelii au luptat cu forțele guvernamentale care aveau în susținere un elicopter de luptă. După opt zile de lupte și bombardamente, forțele siriene au capturat teritoriul de la rebeli. La 6 iunie, șaptezeci și opt de civili au fost uciși în urma masacrul de la Al-Qubeir. Pentru a investiga un presupus atac, observatorii ONU au fost conduși la Al-Qubeir, dar au fost blocați și asupra lor s-a tras, fiind astfel forțați să se retragă. La 12 iunie 2012, pentru prima dată, ONU a declarat oficial că Siria este în stare de război civil.

Conflictul s-a concentrat în cele mai mari două orașe ale Siriei, Damasc și Alep, care, conform declarației guvernului, erau dominate de o majoritate pro-Assad. În ambele orașe, protestele pașnice (inclusiv o grevă generală a comercianților din Damasc) au fost interpretate de unii ca indicând că alianța istorică între guvern și mediul de afaceri este slăbită.

La 22 iunie, un avion de vânătoare F-4 al Turciei a fost doborât de forțele guvernului sirian. În urma acestui incident, tensiunile dintre Siria și Turcia au escaladat semnificativ, părțile declarând că avionul, în momentul prăbușirii acestuia, se afla în spațiul aerian sirian, respectiv în spațiul aerian internațional. În ciuda declarațiilor prim-ministrului turc de a se răzbuna cu asprime împotriva guvernului lui Assad,acest lucru nu s-a materializat în niciun fel de intervenție. Bashar al-Assad și-a cerut scuze public pentru incident, iar relațiile dintre cele două țări s-a răcit.

După săptămâni de lupte, la 10 iulie, forțele rebele au capturat cea mai mare parte a orașului Al-Qusayr, din regiunea Homs. La mijlocul lunii iulie, rebelii au capturat și orașul Saraqeb, din regiunea Idlib.

Luptele de la Damasc și Alep (iulie-octombrie 2012)

Până la mijlocul lunii iulie 2012, luptele deja s-au răspândit în întreaga țară. Recunoscând acest lucru, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a declarat conflictul sirian drept război civil. Luptele din capitala Damasc s-au intensificat, cu un impuls al rebelilor pentru a prelua orașul. La 18 iulie, ministrul sirian al Apărării, Dawoud Rajiha, fostul ministru al Apărării, Hassan Turkmani, și cumnatul președintelui, generalul Assef Shawkat, au fost uciși într-un atac cu bombă la Damasc. Șeful Serviciului de Informații sirian, Hisham Ikhtiyar, care a fost rănit în aceeași explozie, a murit mai târziu din cauza rănilor. Atât FSA cât și Liwa al-Islam și-au asumat responsabilitatea pentru asasinat.

La sfârșitul lunii iulie, forțele guvernamentale au reușit să oprească ofensiva rebelilor asupra Damascului, lupta continuând la periferii. Apoi, accentul s-a mutat în lupta pentru controlul orașului Alep. La 25 iulie, mai multe surse au raportat că guvernul Assad a folosit avioane de luptă pentru a ataca pozițiile rebele din Alep și Damasc, iar la 1 august, observatorii ONU din Siria au fost martorii acțiunilor avioanelor de luptă guvernamentale asupra rebelilor din Alep. La începutul lunii august, ofensiva FSA de a captura orașul Alep a fost respinsă, iar armata siriană a recucerit cartierul Salaheddin, un important bastion rebel din Alep.

La 19 iulie, oficiali irakieni au raportat că FSA a câștigat controlul asupra tuturor celor patru puncte de control de la frontiera dintre Siria și Irak și că sunt preocupați de siguranța irakienilor care încearcă să scape de violențele din Siria. La 19 septembrie, forțele rebele au capturat un punct de trecere al frontierei dintre Siria și Turcia, în regiunea Ar-Raqqah. S-a speculat că acest punct de trecere, împreună cu alte zone în Turcia și unul în Irak, ar putea asigura forțelor de opoziție avantaje strategice și logistice, permițându-le o mai mare ușurință în transportul de bunuri în țară.

La sfârșitul lunii septembrie, FSA și-a mutat sediul de comandă din sudul Turciei în zonele controlate de rebeli din nordul Siriei. La 9 octombrie, forțele rebele au preluat controlul orașului Maarat al-Numan, oraș strategic în regiunea Idlib, care leagă Damasc de Alep, prin intermediul autostrăzii. Până la 18 octombrie, FSA a capturat Douma, cea mai mare suburbie a Damascului. Lakhdar Brahimi, emisar al ONU și Ligii Arabe pentru Siria, a negociat o încetare a focului valabilă pe timpul festivităților Eid al-Adha de la sfârșitul lunii octombrie, dar fără succes datorită reluării operațiilor militare pe scară largă, atât ale rebelilor, cât a forțelor Assad.

Ofensivele rebelilor (noiembrie 2012 – aprilie 2013)

După încheierea oficială la 30 octombrie a acordului de încetare a focului negociat de Brahimi, armata siriană a extins campania de bombardamente aeriene în Damasc. Atacul aerian asupra cartierului Jobar din Damasc a fost primul exemplu când un avion de luptă a fost utilizat în spațiul aerian al capitalei pentru a ataca ținte urbane. În ziua următoare, generalul Abdullah Mahmud al-Khalidi, comandantul Forțelor Aeriene siriene (care era descris de către mass-media de stat ca fiind unul dintre experții de top ai țării în domeniul aviației) a fost asasinat de către opoziție în districtul Rukn al-Din, Damasc.

La începutul lunii noiembrie 2012, rebelii au înregistrat victorii semnificative în nordul Siriei. Capturarea orașului Saraqeb din regiunea Idlib (care se află pe autostrada strategică M5), a scos orașul Alep din zonele controlate de guvern. Datorită lipsei de arme anti-aeriene și încercând să reducă puterea aeriană a guvernului, rebelii au încercat să distrugă elicopterele și avioanele de la sol din bazele aeriene. La 3 noiembrie, rebelii au lansat un atac asupra bazei aeriene Taftanaz, bază principală pentru elicopterele militare siriene și pentru operațiile de bombardament.

După săptămâni de lupte intense cu forțele guvernamentale, la 18 noiembrie, rebelii au preluat controlul Bazei nr. 46 din regiunea Alep, una dintre cele mai mari baze ale armatei siriene din nordul Siriei. Generalul dezertor Mohammed Ahmed al-Faj, care a comandat atacul, a salutat capturarea bazei ca fiind una dintre cele mai mari victorii ale opoziției de la începutul revoluției, afirmând că aproape trei sute de militari sirieni au fost uciși și șaizeci capturați, iar rebelii au confiscat cantități mari de arme grele, inclusiv tancuri.

La 22 noiembrie, rebelii au capturat baza militară Mayadeen din estul regiunii Deir ez-Zor. Rebelii au spus că acest lucru le-a oferit controlul unei mari suprafețe din estul teritoriului, care se întinde spre granița cu Irak. La 29 noiembrie, la aproximativ 10:26 UTC, serviciul sirian de Internet și telefonie a fost oprit timp de 2 zile. S-au făcut multe speculații pe acest subiect, cum că guvernul sirian ar fi fost fost responsabil de întrerupere. Cu toate acestea, sursele guvernamentale au negat responsabilitatea și vina lor, declarând că pana de curent se datorează expunerii și deteriorării liniilor de fibră optică din apropierea Damascului.

La mijlocul lunii decembrie 2012, oficialii americani au declarat că armata siriană a recurs la lansarea de rachete balistice Scud împotriva combatanților rebeli din interiorul Siriei. Potrivit surselor, șase rachete Scud au fost trase la baza Sheikh Suleiman la nord de Alep, pe care forțele rebele o ocupaseră. Nu este clar dacă rachetele au lovit țintele dorite, de altfel, guvernul a negat această afirmație. Mai târziu, a avut loc un atac cu rachetă Scud, lângă Marea, un oraș într-o zonă controlată de rebeli, la nord de Alep, în apropierea frontierei cu Turcia – racheta pare să fi ratat ținta. În aceeași lună, ziarul britanic Daily Telegraph a declarat că FSA a pătruns în regiunea orașului Latakia, prin Turcia, și că forțele guvernului sirian s-au aflat în imposibilitatea de a respinge invazia FSA.

La sfârșitul lunii decembrie, cu ajutorul altor facțiuni, forțele rebele au înaintat mai departe către Damasc, preluând controlul taberelor de refugiați Yarmouk și Palestina, eliminând luptători pro-guvernamentali ai Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul General. Forțele rebele au lansat o ofensivă împotriva pozițiilor militare din regiunea Hama, iar mai târziu au susținut că au reușit să evacueze forțe guvernului din mai multe orașe și baze, afirmând că trei sferturi din vestul rural Hama este sub controlul lor. După săptămâni de lupte grele, rebelii au capturat orașul Harem, în apropiere de granița cu Turcia, în regiunea Idlib.

La 11 ianuarie 2013, grupurile islamiste, inclusiv Frontul Al-Nusra, au preluat controlul complet al bazei strategice aeriene Taftanaz în nordul regiunii Idlib. Baza aeriană, una dintre cele mai mari din nordul Siriei, a fost adesea folosită de armată pentru a efectua raiduri cu elicoptere și pentru aprovizionare. Înainte de a fi forțați să se retragă datorită unui contra-atac, rebelii au afirmat că au confiscat elicoptere, tancuri și multiple lansatoare de rachete, precum și alte echipamente militare. Liderul Frontului Al-Nusra a declarat faptul că marea cantitate de arme preluată a fost o premisă pentru schimbarea balanței puterii locale.

La 11 februarie, rebelii islamiști au capturat orașul Al-Thawrah în regiunea Ar-Raqqah, în apropiere de barajul Tabqa (cel mai mare baraj Siria, acesta fiind o sursă importantă de hidro-energie). În ziua următoare, forțele rebele au preluat controlul bazei aeriene Jarrah, situată la șaizeci de kilmometrii la est de Alep. Baza a fost folosită pentru a lansa raiduri de bombardament în regiune și a servit ca o linie importantă de aprovizionare pentru forțele guvernului. La 20 februarie, o mașină capcană a explodat în cartierul Mazraa din Damasc, în apropierea sediului regional al partidului sirian Ba'ath, omorând cel puțin cincizesi și trei de persoane și rănind mai mult de alte două sute de persoane – nimeni nu a revendicat atacul. La 21 februarie, FSA din orașul Quasar, a început bombardarea unităților Hezbollah din Liban. Înainte de aceasta, militanții Hezbollah fuseseră bombardați în satele din apropierea Quasar. Un ultimatum de patruzeci și opt de ore al FSA a avertizat grupul militant să înceteze atacurile sau se vor confrunta cu represalii.

La 2 martie, ciocniri intense între rebeli și armata siriană au izbucnit în orașul central-nordic Raqqa, caz în care s-au raportat multe pierderi din partea ambelor părți. În aceeași zi, trupele siriene au recâștigat mai multe sate de-a lungul autostrăzii din apropierea orașului Aleppo. Până la 3 martie, rebelii au deținut închisoarea centrală Raqqa, permițând eliberarea a sute de prizonieri. SOHR a declarat că lupta pentru controlul unei academii de poliție în Alep a provocat pierderi de circa două sute de persoane. La 6 martie, rebelii au capturat întregul oraș, făcând astfel Raqqa prima capitală provincială care a pierdut controlul guvernului Assad. Locuitorii din Raqqa au sărbătorit prin ruperea unui imens poster cu Assad și prin răsturnarea, în centrul orașului, a unei statui din bronz a tatălui său, Hafez Al-Assad. Rebelii au capturat, de asemenea, și doi înalți oficiali guvernamentali. La 18 martie, pentru prima dată, Forțele Aeriene siriene au atacat pozițiile rebele din Liban. Atacul a avut loc în zona văii Wadi al-Khail, în apropierea orașului de frontieră Arsal. La 21 martie, un atentat sinucigaș în Moscheea Iman din cartierul Mazraa a ucis patruzeci și unu de persoane, inclusiv clericul sunit pro-Assad, Sheikh Mohammed al-Buti. La 23 martie, mai multe grupuri de rebeli au capturat Divizionul 38 de Apărare Aeriană din sudul regiunii Daraa, aflat lângă un drum strategic care leagă Damasc de Iordania. La 25 martie, rebelii au lansat unul dintre cele mai mari bombardamente asupra zonei centrale a Damascului de la începutul revoltei, lovind piața Umayyad, unde sunt situate sediile Partidului Ba’ath, Serviciul de Informații al Forțelor Aeriene și televiziunea de stat. Atacul a fost lansat atunci când forțele rebele au avansat în cartierul Kafr Souseh din Damasc. La 26 martie, într-o încercare aparentă de a influența religios personalul, în apropiere de orașul sirian Al-Qusayr, comandantul rebelilor Khaled Al Hamad, la comanda brigăzii Al Farooq al-Mustakillah și cunoscut sub numele de luptător Abu Sakkar, a mâncat inima și ficatul unui soldat mort și a spus: "Jur pe Dumnezeu, că vouă câinilor de soldați ai lui Bashar, vă vom mânca inima și ficatul! O, eroi ai lui Bab Amr, sacrificați spiritulalauiților, scoateți-le inimile și mâncați-le!" Înregistrarea video a evenimentului a apărut două luni mai târziu și a dus la critici considerabile, în special din partea Human Rights Watch, care a calificat incidentul drept o crimă de război. Potrivit BBC, acesta a fost unul dintre cele mai înspăimântătoare filme ale conflictului.

Ofensivele guvernului și Hezbollah – partea 1 (aprilie-iunie 2013)

La 17 aprilie, forțele guvernamentale au “spart” blocada de 6 luni a rebelilor în Wadi al-Deif, aproape de Idlib. Lupte grele au fost raportate și în jurul orașului Babilon după ce trupele guvernului au încercuit pozițiile rebele slăbite. O pauză operativă în derularea asediului a permis forțele guvernamentale să aprovizioneze două baze militare majore din regiune, care se bazau doar pe aprovizionări sporadice prin parașutare.

La 18 aprilie, FSA a preluat controlul asupra bazei aeriene Al-Dab'a din apropierea orașului Al-Qusayr. În bază nu au fost avioane, ea fiind folosită în principal ca o garnizoană pentru trupele terestre. Între timp, armata siriană a preluat controlul asupra orașului Abel. Directorul SOHR descris că preluarea orașului va împiedica mișcările rebele între Al-Qusayr și orașul Homs. Potrivit lui, capturarea aeroportului ar fi eliberat presiunea asupra rebelilor din zonă, dar pierderea orașului Abel a complicat situația. În aceeași zi, rebelii au raportat asasinarea lui Ali Ballan, șeful relațiilor publice de la Ministerul Afacerilor Sociale, și a unui membru al Agenției de Acordarea Ajutoarelor din Siria.

La 21 aprilie, forțele guvernamentale au capturat orașul Jdaidet al-Fadl, în apropiere de Damasc. În aceeași lună, forțele guvernului și Hezbollah au lansat o ofensivă pentru a (re)captura zonele controlate de rebeli din apropierea orașului Al-Qusayr. La 21 aprilie, forțele pro-Assad au capturat orașele Burhaniya, Sharjah și Al-Radwaniyah din apropierea graniței libaneze. În acest moment, opt sate se află în zona de control și de ofensivă a forțelor Assad. La 24 aprilie, după cinci săptămâni de lupte, trupele guvernamentale au preluat controlul asupra orașului Otaiba, la est de Damasc. Orașul a fost sub controlul rebelilor pentru opt luni, servind ca rută principală de aprovizionare cu arme din Iordania. Între timp, în partea de nord a țării, rebelii au preluat controlul unei unități militare cheie, Menagh, lângă Alep.

Într-un impuls de echilibrare a forțelor la nord de aeroportul orașului, la 2 mai, forțele guvernamentale au capturat orașul Qaysa, la est de Damasc. Trupele au recucerit și districtul central Wadi al-Sayeh al Homs. SOHR a raportat un masacru de peste o sută de persoane în orașul de coastă din Al Bayda, Baniyas, atunci când armata siriană a luat cu asalt orașul. Însă acest lucru nu a putut fi verificat, ca urmare a restricțiilor de circulație din zonă. Astfel, cele mai multe imagini video pe care locuitorii le-au înregistrat în Bayda și Ras al-Nabeh (mai ales despre copii mici) au fost atât de șocante, încât chiar unii susținători ai guvernului au respins versiunea oficială difuzată de televiziunea siriană de știri, prin care se declara că armata a zdrobit pur și simplu un grup de teroriști. La 3 mai, armata siriană susținută de Shabiha a difuzat un raport despre un masacrul civililor din apropierea orașului Baniyas. Observatorul sirian pentru Drepturile Omului a declarat că cel puțin cincizeci de persoane, posibil o sută, au fost ucise. Martorii au declarat că victimele au fost ucise cu cuțite sau obiecte contondente și că zeci de săteni sunt încă dați dispăruți. La 8 mai, forțele guvernului au capturat orașul strategic Khirbet Ghazaleh, situat de-a lungul autostrăzii de la granița cu Iordania. Peste o mie de luptători rebeli s-au retras din oraș din cauza lipsei de întăriri și muniții. Pierderea orașului a dus la redeschiderea rutei de aprovizionare a forțelor guvernamentale aflate în orașul Daraa. Rebelii au continuat să se retragă și din alte orașe și au decis să nu se confrunte cu forțele înaintate ale Armatei. La 11 mai, rebelii au reușit să pună în funcțiune un drum nou prin deșert, folosit ca rută de aprovizionare a armatei, între partea centrală a Siriei și aeroportul din Aleppo. La 12 mai, forțele guvernamentale au preluat controlul complet al Khirbet Ghazaleh și au asigurat autostrada din apropierea orașului.

Până la mijlocul lunii mai, ca urmare a recentelor victorii modeste ale armatei, dar de importanță strategică, analiștii militari au subliniat că guvernul va avea un avantaj major în orice discuții viitoare de pace cu opoziția și cu Occidentul. Analiștii pro-guvern și independenți au creditat că guvernul progresează în restructurarea majoră a forțelor sale, completând armata cu mii de persoane instruite, cu ajutorul consilierilor iranieni pentru operațiile de contra-insurgență. Succesul guvernului a fost pus pe seama trecerii armatei de la desfășurarea de operații de contra-insurgență la menținerea pozițiilor strategice, și nu pe încercarea de a recupera întreaga țară sau de a zdrobi întreaga rebeliune. La 13 mai, forțele guvernamentale au capturat orașele din vestul regiunii Dumayna, Haidariyeh, și Esh al-Warwar, blocând aprovizionarea rebelilor din Al-Qusayr. La 16 mai, după lansarea unei contra-ofensive, rebelii au declarat că au recucerit orașul Qaysa. La 17 mai, rebelii au capturat patru sate din estul Hama, inclusiv orașul Alawite. Satele fuseseră abandonate de către locuitorii săi cu multe zile înainte de sosirea rebelilor. La 19 mai, forțele guvernului au capturat orașul Halfaya în regiunea Hama. După preluarea controlului satelor din jur, armata siriană a lansat o ofensivă împotriva orașului Qusayr. Surse militare au raportat capturarea centrului orașului și a clădirii municipalității. Un activist al opoziției a negat acest lucru, dar altul a confirmat că armata deține controlul a 60% din oraș. În luptele respective, a fost ucis comandantul Hezbollah Fadi al-Jazar. O sursă anonimă a opoziției a declarat pentru Associated Press că atacul a fost lansat de la est și sud și că luptătorii Hezbollah au preluat controlul asupra primăriei în câteva ore; iar până la sfârșitul zilei, rebelii au fost dați afară din cea mai mare parte din Qusayr. Atacul a surprins oarecum rebelii, care se așteptau ca armata să acționeze la nord, înainte de a ataca orașul. A fost atins punctul de cotitură al ofensivei, când luptătorii Hezbollah au preluat controlul asupra zonei Al Tal, iar mai mulți luptători rebelii și-au acuzat comandanții că au părăsit prea repede zona. Între timp, SOHR a raportat că armata siriană a fost în zona de vest al-Quseir, în scopul de a asedia orașul. La 23 mai, rebelii au capturat o bază militară în apropiere de orașul Nairab. Până la 29 mai, forțele guvernamentale au capturat baza aeriană Al-Dabaa, la nord de Al-Qusayr.

Pe 1 și 2 iunie, după lupte grele, Armata Siriană a recucerit trei din satele alauite care au fost capturate în prealabil de către rebeli în estul regiunii Hama. La 5 iunie, forțele rebele s-au retras din Al-Qusayr, iar forțele militare siriene și aliații săi au preluat controlul deplin al orașului. În ziua următoare, forțele guvernamentale au capturat un sat din apropierea Dabaa. La 6 iunie, rebelii au atacat și capturat temporar punctul de trecere a frontierei Quneitra, care leagă Înălțimile israeliene Golan din Siria. Cu toate acestea, în aceeași zi, forțele guvernamentale au contra-atacat cu tancuri și blindate, si au recapturat trecerea. La 7 iunie, trupele siriene sprijinite de către Hezbollah au capturat două sate la nord de al-Qusayr: Salhieh și Masoudie. A doua zi, ei au capturat satul Buwaydah, ultimul deținut de rebeli în regiunea Al-Qusayr. Între 7 și 14 iunie, trupele Armatei, milițiile guvernamentale și luptătorii Hezbollah au lansat operații militare în regiunea Aleppo. Timp de o săptămână, forțele guvernamentale au avansat, atât în orașul Alep cât și în spațiul rural din jurul orașului. Cu toate acestea, la 14 iunie, conform unui activist al opoziției, rebelii au reușit să oprească o coloană de blindate. Rebelii au pretins că au distrus un tanc și că au ucis douăzeci de soldații, la nord-vestul orașului Maaret al-Arteek. Forțele guvernamentale au reușit să facă unele progrese, în partea de sud a regiunii Aleppo, și au capturat satul Ain-Assan. În timpul luptelor din orașul Alep, la 13 iunie, forțele guvernamentale au reușit să avanseze temporar în cartierul Sakhour, deținut de rebeli, din două direcții, dar fără succes. Unii au descris acțiunea ca fiind o simplă tatonare sau, eventual, un atac de sondare și nu unul complet.

La 10 iunie, luptătorii pro-guvernamentali șiiți din satul Hatla, la est de Deir al-Zour, au atacat o unitate a rebelilor din apropiere, omorând patru dintre aceștia. A doua zi, în represalii pentru atac, mii de rebeli au atacat și au capturat satul, omorând șaizeci de rezidenți, luptători și civili (zece luptători rebeli au fost uciși în timpul atacului). În dimineața de 13 iunie, rebelii au capturat o poziție a armatei, la marginea nordică a orașului Morek, care este situat strategic de autostrada nord-sud, în luptă fiind uciși șase soldați și doi rebeli. Mai târziu, armata a bombardat locația și a trimis întăriri pentru o încercare de a recuceri postul. La 14 iunie, după trei zile de asediu, Frontul Al Nusra a capturat o cazarmă a armatei lângă orașul Idlib. La 15 iunie, armata siriană a cucerit Ahmadiyeh, o suburbie a Damascului lângă aeroport. Rebelii au spus că lupta a început după ce aceștia au intrat în oraș, încercând să-l folosească ca o poziție de lansare a unui atac de mortiere asupra aeroportul din Damasc. Ei au adăugat că lupta era în desfășurare. La 22 iunie, armata siriană a capturat orașul rebel bastion de Talkalakh. Patru zile mai târziu, armata a capturat orașul Al-Qariatayn, de asemenea, în regiunea Homs. La 28 iunie, forțele rebele au capturat un punct de control militar important în orașul Daraa.

Continuarea conflictului (iulie-octombrie 2013)

La 12 iulie, FSA a raportat că unul dintre comandanții săi, Kamal Hamami, a fost ucis de islamiști cu o zi înainte. Rebelii au declarat că asasinatul, comis de statul islamic din Irak și Levant, a fost echivalent cu o declarație de război. La 17 iulie, forțele FSA au luat controlul părții de sud a orașului Nawa, după capturarea a circa patruzeci de posturi militare staționate în oraș. La 18 iulie, forțele YPG kurde au asigurat controlul asupra nordului orașului Ras al-Ain, după zile de lupte cu Frontul Al-Nusra. În următoarele trei luni, luptele dintre forțele rebele kurde și cele jihadiste au continuat, cu rezultat în capturarea mai multor orașe și sate din regiunea Hasakah. În Aleppo, islamiștii au procedat la purificări etnice ale kurzilor din orașe – ceea ce a generat o migrare în masă a civililor din orașul Afrin. La 22 iulie, luptătorii FSA au preluat controlul suburbiei de vest Khan al-Asal a orașului Aleppo. Orașul a fost ultimul bastion guvernamental în partea de vest a regiunii Aleppo, fiind, de asemenea, situat pe o rută care leagă Alep cu restul regiunii. La 25 iulie, armata siriană a securizat orașul Al-Sukhnah, după gonirea luptătorilor Al-Nusra. La 27 iulie, după săptămâni de lupte și de bombardament în Homs, armata siriană a capturat moscheea Khalid ibn al-Walid și două zile mai târziu, a capturat cartierul Khaldiyeh.

La data de 4 august, circa zece brigăzi de rebeli, susținute de armament greu, au lansat o ofensivă pe scară largă către fortificația guvernului din regiunea Latakia. Atacurile inițiale ale circa două mii de membri ai opoziției au dus la cucerirea a douăsprezece sate în zona montană. Între 4 și 5 august, douăzeci de rebeli și treizeci și doi de soldați și milițieni guvernamentali au fost uciși în ciocniri. Sute de săteni au fugit în satele alauite deținute de rebeli în Latakia. Până la 5 august, luptătorii rebeli au ajuns la douăzeci de kilometri de orașul Qardaha, orașul de origine al familiei Assad.

Cu toate acestea, la mijlocul lunii august, militarii au recucerit întregul teritori pierdut anterior. O sursă a forțelor de securitate siriene a declarat pentru AFP că armata încă trebuie să recupereze regiunea Salma, o zonă strategică de-a lungul frontierei cu Turcia, care a fost în mâinile rebelilor de la sfârșitul anului trecut. Conform Human Rights Watch, circa o sută nouăzeci de civili au fost uciși de către forțele rebele în timpul ofensivei, dintre care cel puțin șaizeci și șapte fiind executați. Alți două sute de civili, în principal femei și copii, au fost luați ostatici. La 6 august, după un asediu de zece luni, rebelii au capturat bazele aeriene din nordul Siriei. Baza aeriană strategică este situată pe drumul dintre orașul Alep și granița cu Turcia. La 21 august un atac chimic a avut loc în regiunea Ghouta, din Damascul rural, ceea ce a produs mii de victime și mai multe sute de morți în fortificațiile opoziției. Atacul a fost urmat de o ofensivă militară a forțelor guvernamentale, asupra “focarelor” opoziției încă de la începutul revoltei. La 24 august, rebelii au capturat orașul Ariha. Cu toate acestea, după zece zile de bombardament, forțele guvernamentale au recucerit orașul la 3 septembrie. La 26 august, forțele rebele au preluat orașul strategic Khanasir din regiunea Alep, care a fost ruta de aprovizionare a guvernului sirian.

La 8 septembrie, rebelii conduși de Frontul al-Nusra au capturat orașul creștin Maaloula, situat la 43 kilometri nord de Damasc. Armata siriană a lansat un contraatac câteva zile mai târziu și a recapturat orașul. La 18 septembrie, membrii Statului Islamic Irak și Levant (ISIS) au invadat orașul Azaz, în partea de nord a țării, deținut de FSA. Luptele au fost cele mai severe, deoarece tensiunile au crescut, la începutul anului, între facțiuni militante din Siria. La scurt timp după ce ISIS a capturat Azaz, s-a anunțat o încetare a focului între grupurile rebele rivale. Totuși, la începutul lunii octombrie, mai multe lupte între rebelii au izbucnit în oraș. La 20 septembrie, milițiile alauite, inclusiv FND ,au ucis, conform relatărilor, cinsprezece civili în satul sunit Sheik Hadid în regiunea Hama. Masacrul a avut loc ca represalii la o captură rebelă din satul Jalma, în Hama, când cinci soldați au fost uciși și a fost capturat un punct de control militar. La mijlocul lunii septembrie, armata a capturat orașele Deir Salman și Shebaa aflate la marginea Damascului. Armata a capturat, de asemenea, șase sate deținute de opoziție, însă acest lucru s-ar dovedit a fi doar temporar, pentru că luptele au izbucnit din nou în octombrie. La 28 septembrie, după zile de lupte în care s-au înregistrat douăzeci și șase de soldați și șapte rebeli străini morți, rebelii străini au cucerit postul de trecere a frontierei Ramtha din regiunea Daraa.

La 3 octombrie, AFP a raportat că armata siriană a reluat orașul strategic Khanasir, care este situat pe o rută-cheie de aprovizionare care leagă centrul Siriei și orașul Alep. În luna august, forțele de opoziție au tăiat ruta de aprovizionare a armatei la Aleppo, odată cu cucerirea orașului și a satelor din apropiere, dar 7 octombrie, armata siriană a reușit să redeschidă ruta de aprovizionare între Alep și Khanasir. La 9 octombrie, după o lună de lupte grele, rebelii au capturat postul de pază Hajanar, la frontiera iordaniană, în apropiere de Daraa. Postul a oferit rebelilor controlul fâșiei de teritoriu de-a lungul frontierei din afara Daraa. În aceeași zi, Hezbollah și luptători șiiți irakieni, susținuți de artilerie, atacuri aeriene și tancuri, au atacat și capturat orașul Sheikh Omar, la marginea de sud a Damascului. Două zile mai târziu, irakienii și libanezii au capturat orașele al-Thiabiya și Husseiniya. Capturarea celor trei orașe, situate între cele două autostrăzi principale care duc spre Iordania, au întărit liniile principale de aprovizionare și au pus mai multă presiune asupra rebelilor aflați sub asediu în Ghouta.

Ofensivele guvernului și Hezbollah – partea 2 (octombrie 2013 – decembrie 2013)

Armata siriană, împreună cu aliații săi, Hezbollah și brigada Al-Abas, a lansat o ofensivă pe 2 fronturi principale, Damasc și Alep.

La 16 octombrie, AFP a raportat că trupele siriene au recucerit orașul strategic Bweida, la sud de Damasc. În conformitate cu SOHR, trupele guvernamentale au fost susținute de către Hezbollah și de luptătorii al-Abbas. La 17 octombrie, șeful serviciului sirian de informații militare din regiunea Deir ez-Zor, generalul-maior Jameh Jameh, a fost asasinat de rebeli. SOHR a raportat că a fost împușcat de un lunetist în districtul Rashidiya. La 24 octombrie, armata siriană a reluat controlul asupra orașului Hatetat al-Turcman, situat la sud-est de Damasc, de-a lungul drumului către aeroport. La 26 octombrie, luptătorii rebeli kurzi au preluat controlul punctului de trecere al frontierei Yarubiya, între Siria și Irak. Pe de altă parte, în regiunea Daraa, luptătorii rebeli au capturat orașul Tafas după săptămâni de confruntări.

La 1 noiembrie, armata siriană a reluat controlul asupra orașului Al-Safira și a doua zi, împreună cu aliații săi, a recucerit satul Aziziyeh la periferia nordică a Al-Safira. De la începutul anului și până la mijlocul lunii noiembrie, forțele siriene au capturat mai multe orașe la sud de Damasc, inclusiv Hejeira și Sbeineh. Forțele guvernului au recuperat, de altfel, orașul Tel Aran, la sud-est de Alep, și o bază militară în apropierea aeroportului internațional din Alep. La 10 noiembrie, armata siriană a preluat controlul deplin al "Bazei 80", în apropiere de aeroportul din Aleppo. În timpul atacului, unitățile armatei au fost sprijinite de luptători Hezbollah și de milițiile pro-guvernamentale. În ziua următoare, forțele guvernamentale au recucerit mai multe poziții din apropiere, asigurând cea mai mare zona din jurul aeroportului. La 13 noiembrie, forțele guvernului au capturat cea mai mare parte din Hejeira, fără unele puncte de rezistență rebelă, însă rebelii s-au retras la Al-Hajar al-Aswad. Totuși, apărarea lor a fost solidă în cartierele asediate din apropierea centrului Damascului. La 15 noiembrie, Armata siriană a reluat controlul asupra orașului Tell Hassel, iar la 18 noiembrie, trupele siriene au luat cu asalt orașul Babbila. La 19 noiembrie, forțele guvernamentale au preluat controlul complet al Qara. La 23 noiembrie, Frontul al-Nusra și alte elemente ale rebelilor islamiști au capturat câmpurile petroliere al-Omar, cel mai mare câmp de petrol al Siriei, în regiunea Deir al-Zor, astfel determinând guvernul să se bazeze aproape în totalitate pe importurile de petrol. La 24 noiembrie, rebelii au capturat orașele Bahariya, Qasimia, Gabbadah, și Deir Salman în zona rurală a Damascului, iar la 28 noiembrie, armata siriană a recucerit Deir Attiyeh.

La 2 decembrie, după trei zile de lupte, rebelii conduși de FSA au recucerit orașul creștin istoric Maaloula. După luptă, au apărut rapoarte care susțineau că douăsprezece călugărițe au fost răpite de rebeli, însă FSA contestă acest lucru, declarând că acestea au fost evacuate din cauza bombardamentelor armatei siriene și mutat în apropiere de orașul Yabrud. La începutul lunii decembrie, Frontul Islamic a preluat controlul punctului de trecere a frontierei cu Turcia Bab al-Hawa, care a fusese în mâinile FSA. Au fost capturate depozitelr care conțineau echipamente livrate de către SUA, care au susținut că ajutorul lor pentru rebeli este de natură non-letală și s-au temut că livrările suplimentare ar putea ajunge în mâinile militanților al-Qaeda.

2.4. Urmări și consecințe

Decese și crime

Estimările deceselor în urma conflictului sirian variază foarte mult, cu cifre cuprinse între 110,470 și 162,400 de victime din rândul activiștilor. La data de 2 ianuarie 2013, Organizația Națiunilor Unite a declarat că 60,000 de persoane au fost ucise de la începutul războiul civil. Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului, Navi Pillay, a declarat că numărul de victime este mult mai mare decât s-au așteptat și este cu adevărat șocant. Patru luni mai târziu, cifrele actualizate de ONU privind numărul morților a ajuns, la 13 iunie, la 80,000 de persoane. ONU a lansat o cifră actualizată a persoanelor ucise de la începutul conflictului în valoare de 92,901 de persoane până la sfârșitul lunii aprilie 2013. Navi Pillay a declarat, din nou, că acest lucru este cel mai probabil o cifră minimă a victimelor (adevărata cifră a victimelor depășind un milion de morți). Unele zone ale țării au fost afectate de război într-un mod disproporționat – după unele estimări, mai mult de o treime din totalul deceselor au avut loc în orașul Homs.

Determinarea numărului de "combatanți înarmați" care au murit a reprezentat o adevărată problemă, din cauza nenumăraților luptători rebeli care nu erau dezertori ai regimului. Cel puțin jumătate din cei confirmați uciși au fost estimați a fi combatanți ale ambelor tabere, inclusiv 52,290 de luptători ai guvernului și 29,080 de rebeli, cu încă 50, 000 de combatanți a căror decese nu au fost confirmate. În plus, UNICEF a raportat că peste 500 de copii au fost uciși de la începutul lunii februarie 2012 și alți 400 au fost arestați și torturați în închisorile siriene, ambele afirmații fiind contestate de către guvernul sirian. În plus, peste 600 de deținuți și prizonieri politici au murit din cauza torturii. La mijlocul lunii octombrie 2012, grupul activist al opoziției, SOHR, a raportat că numărul copiilor uciși în conflict a crescut la 2,300, iar în martie 2013, surse ale opoziției au declarat că peste 5,000 de copii au fost uciși. În ianuarie 2014, un raport a fost lansat în detaliu cu privire la uciderea sistematică a mai mult de 11,000 de deținuți ai guvernului sirian.

În timp ce conflictul s-a extins în Siria, mai multe orașe au fost cuprinse de un val de crime, iar lupta a provocat dezintegrarea unei părți semnificative a societății civile, iar mai multe secții de poliție au încetat să funcționeze. Rata furturilor a crescut, iar criminalii jefuiau neîncetat case și magazine. Rata răpirilor a crescut, de asemenea. Luptătorii rebeli au fost reperați furând mașini și distrugând un restaurant din Alep, loc în care soldații sirieni obijnuiau să ia masa.

Până în iulie 2012, grupul activist pentru drepturile omului denumit Femeile Sub Asediu a documentat peste 100 de cazuri de viol și agresiune sexuală în timpul conflictului, multe dintre aceste crime fiind considerate a fi comise de Shabiha și alte miliții pro-guvernamentale. Victimele au inclus bărbați, femei și copii, dintre care aproximativ 80% dintre victime erau femei și fete.

Rețelele criminale au fost folosite atât de către guvernul sirian, cât și de opoziție pe tot parcursul conflictului. Confruntându-se cu sancțiuni internaționale, guvernul sirian s-a bazat pe organizațiile criminale să introducă ilegal bunuri și bani în și în afara țării. Încetinirea creșterii economice cauzate de conflict și sancțiunile primite au condus, de altfel, la salarii mai mici pentru membrii Shabiha. Ca răspuns, unii membri Shabiha au început să fure de la proprietăți civile și să se angajeze în răpiri. Uneori, și forțele rebele s-au bazat pe rețelele criminale pentru a obține arme și provizii. Prețurile armelor de pe piața neagră din țările vecine Siriei au crescut considerabil încă de la începutul conflictului, iar pentru a genera fonduri pentru achiziționarea de arme, unele grupuri de rebeli au recurs la șantaj, furt și răpire.

Refugiați

Refugiații războiului civil sirian sunt sunt cetățeni ai Siriei care au fugit din țară odată cu escaladarea conflictului. Pentru a putea scăpa de violență, mai mult de 2 milioane de refugiați sirieni au fugit în țările vecine, precum Iordania, Liban, Turcia, Irak și Kurdistanul irakian, în timp ce alți mii de refugiați au ajuns în țări mai îndepărtate din Caucaz, Golful Persic și Africa de Nord. În august 2012, Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) a raportat că numărul de refugiați sirieni înregistrați a ajuns la peste doua milioane, depășind estimarea anterioară 185,000 de refugiați pentru întregul an. De asemenea, conform Natiunilor Unite, șase milioane de oameni din interiorul frontierelor siriene au nevoie de ajutor și aproximativ patru milioane de sirieni au fost strămutați pe plan intern din cauza războiului civil.

Până la începutul anului 2013, UNHCR a anunțat că numărul de refugiați a depășit un milion și din martie 2013 a crescut la 1,204,707 de oameni. Un purtător de cuvant al UNHCR, Sybilla Wilkes, a raportat că rata de zbor din Siria este în creștere. În luna martie, o medie de zece mii de oameni treceau granița zilnic. În luna februarie, numărul lor era de opt mii. În luna ianuarie, aceștia au fost în număr de cinci mii. Numerele au continuat să crească din ce în ce mai mult. În septembrie 2013, numărul refugiaților sirieni a depășit două milioane. În decembrie 2013, ONU a făcut un apel de ajutor de 6,5 miliarde de dolari, în scopul de a ajuta populația siriană – aproximativ 2,3 miliarde de dolari erau destinate pentru civilii din interiorul Siriei, în timp ce 4,2 miliarde de dolari erau destinate refugiaților sirieni din țările învecinate. Acesta a reprezentat cel mai major apel umanitar în istoria ONU.

Problema refugiaților sirieni a început din aprilie 2011, când guvernul sirian a folosit forță letală pentru represiunea protestelor anti-guvernamentale. Fluxul de refugiați s-a intensificat odată cu asediul militar de Talkalakh din mai 2011 și asediul militar din Jisr al-Shughour din provincia Idlib. Ca urmare a acestor acțiuni militare, mii de cetățeni sirieni au fugit din țară, trecând granița în Liban și în Turcia. Până la începutul lunii iulie 2011, cincisprezece mii de cetățeni sirieni s-au adăpostit în orașe improvizate din corturi, instalate în Yayladagi, Reyhanlı și în cartierele Altinozu din provincia Hatay, aproape de granița Turciei cu Siria. Până la sfârșitul lunii iunie 2011, numărul refugiaților sirieni din Liban a ajuns în jurul valorii de zece mii de oameni și până la mijlocul lunii iulie, primii refugiați sirieni au primit adăpost în Iordania, numerele ajungând până la o mie cinci sute, în decembrie.

La începutul anului 2012, numărul refugiaților sirieni înregistrați de UNHCR a crescut la aproximativ două zeci de mii în Liban, Turcia și Iordania (încă zece mii de refugiați sunt mai mult ca sigur neînregistrați). Ofensiva lansată de armata siriană în aprilie 2012, care a precedat încetarea focului din 10 aprilie ca parte a planului de pace al lui Kofi Annan, fluxul de refugiați în Turcia a atins aproape două mii trei sute de refugiați care au intrat în țară la 4 aprilie și două mii opt sute de refugiați la 5 aprilie. În Ankara, Ministrul de Externe turc, Ahmet Davutoglu, i-a cerut lui Assad să-și țină promisiunea de a înceta operațiunile militare, cerând în același timp o acțiune din partea comunității internaționale și a ONU, în cazul sosirii mai multor refugiați.

Încălcări ale drepturilor omului

Conform diferitelor organizații pentru drepturile omului și Organizației Națiunilor Unite, încălcări ale drepturilor omului au fost comise atât de către guvernul sirian, cât și de grupurile de rebeli; însă marea majoritate a abuzurilor comise aparțin guvernului sirian.

Comisia ONU, care investighează încălcările drepturilor omului în Siria, confirmă cel puțin nouă crime în masă, premeditate, în perioada 2012 și până la mijlocul lunii iulie 2013. În opt dintre cazuri, comisia a identificat autorii crimelor ca fiind guvernul sirian și susținătorii săi, iar într-un singur caz, opoziția ca fiind vinovată.

Până la sfârșitul lunii noiembrie 2013, conform unui raport al Rețelei Euro-mediteraneene pentru drepturile omului (EMHRN) intitulat "Violența împotriva femeilor: Rană sângerândă a conflictului sirian", aproximativ șase mii de femei au fost violate (inclusiv cazuri de violul în grup) de la începutul războiului civil. Aceste cifre ar putea fi mult mai mari, dat fiind că cele mai multe dintre cazuri nu au fost declarate.

Potrivit declarațiilor a trei avocați internaționali de renume, anumiți oficiali ai guvernului sirian s-ar putea confrunta cu grave acuzații de crime de război, datorită unui set amplu de dovezi cu privire la "uciderea sistematică" a aproximativ unsprezece mii de deținuți. Cele mai multe dintre victime au fost tineri, iar numeroase cadavre au fost atrofiate, pătate de sânge, arătând semne de tortură. Unora dintre victime le lipseau ochii, altele arătau semne de strangulare sau electrocutare.

La 30 ianuarie 2014, Human Rights Watch a publicat un raport care relatează amănunțit acțiunile forțelor guvernamentale, între iunie 2012 și iulie 2013, de a rade de pe fața pământului șapte cartiere anti-guvernamentale din orașele Damasc și Hama, echivalentul unei suprafațe de mărimea a două sute de terenuri de fotbal. Martorii au vorbit de explozibilul și buldozerele folosite pentru a demola clădirile orașelor. Imaginile din satelit furnizate ca parte a raportului au arătat că distrugerea a avut drept scop pedepsirea colectivă a locuitorilor din zonele controlate de rebeli.

ONU a raportat, de asemenea, că "asediul războiului este angajat într-un context de flagrant privind drepturile omului și încălcări ale dreptului internațional umanitar. Părțile aflate în conflict nu se tem de a fi trase la răspundere pentru faptele lor”. Forțele armate ale ambelor tabere ale conflictului au blocat accesul convoaielor umanitare, au confiscat produsele alimentare și au tăiat aprovizionarea cu apă, vizând fermierii care își lucrau pământurile. Raportul a subliniat patru locuri asediate de forțele guvernamentale: Muadamiyat, Daraya, tabăra Yarmouk și vechiul oraș Homs, precum și două zone aflate sub asediu de grupurile rebele: Alep și Hama. În tabăra Yarmouk, două zeci de mii de locuitori s-au confruntat cu moarte prin înfometare, ca urmare a blocajului forțele guvernamentale siriene și a luptelor dintre armată și Jabhat al-Nusra, care împiedică distribuirea de alimente de către UNRWA. ONU a afirmat că asediile guvernamentale au implicat mai mult de două sute cincizeci de mii de persoane supuse unei bombardării continuue. "Acestor persoane le sunt negate drepturile pentru ajutor umanitar, hrană și necesitățile de bază, precum îngrijirea medicală, și trebuie să aleagă fie între predare, fie înfometare", au declarat membrii Comisiei ONU responsabili de anchetă.

***

Războiul civil din Siria a avut un impact catastrofal asupra vieții, mijloacelor de trai și proprietăților teritoariale ale poporului sirian. Mai mult de o treime din populația țării și-a părăsit casele și vecinătatea acestora, și mai bine de jumătate dintre ei trăiesc într-un mediu caracterizat de sărăcie. Impactul economic al conflictului a agravat suferința oamenilor, aproape jumătate din forța de muncă fiind șomeră. De altfel, conflictul continuă să împiedice dezvoltarea umană a cetățenilor sirieni, iar sistemul de sănătate al țării este în prag de colaps. Această situație, în cazul unui conflict prelungit, crește riscul de dezintegrare a statului de-a lungul liniilor religioase, sectare și etnice. În plus, fără o soluție în vedere, războiul civil din Siria ar putea avea un impact periculos dincolo de frontierele sale.

Capitolul 3

Studiu de caz

3.1. IPOTEZĂ – Argument în favoarea unei înțelegeri intrinsece a conflictului sirian

În timp ce războiul civil din Siria continuă, precum relatează articolele cu privire la acest subiect, preocuparea comunității internaționale crește pe măsură ce numărul de decese ale civililor nevinovați crește. În interiorul țării, facțiunile care luptă pentru a prelua controlul asupra Siriei au recurs la violență ca o metodă de rezolvare a diferențelor lor politice. Între timp, comunitatea internațională încearcă să găsească cel mai eficient mod de a reinstaura stabilitate în cadrul națiunii siriene, punând capăt vărsării de sânge nevinovat.

Vizând o problemă cuprinzătoare pentru cazul atribuit, voi prezenta următoarea ipoteză. În Siria se desfășoară un război civil grav, iar problemele legate de decesele și deplasările civililor, escaladarea violenței și situația de conflict nerezolvată nu pot fi rezolvate doar prin abordarea unui singur aspect individual al conflictului. Rezoluția trebuie să înceapă cu înțelegerea părților aflate în conflict printr-o analiză teoretică contemporană, câștigând astfel o perspectivă spre o cale de înaintare către o pace durabilă. O metodologie cuprinzătoare și legitimă de cercetare trebuie să fie utilizată pentru a răspunde la întrebările pe care ar fi benefice pentru o aplicare practică de mediere din partea unor terți, ca potențial mod de soluționare cu succes a conflictelor. Toate articolele prezentate ca studiu de caz conduc la o concluzie simplă, rezoluția greutăților intolerabile cu care se confruntă oamenii din Siria poate fi realizată numai prin soluționarea totală a conflictului și prin sfârșitul ostilităților.

Unele națiuni ar susține o intervenție militară în beneficiul unei părți sau a celeilate, într-un efort de a pune capăt rapid violenței. Alții, orecum articolele indică, preferă diplomația ca o metodă favorabilă de soluționare a conflictelor. Cu toate acestea, asemenea tuturor conflictelor, forțele exterioare care ar pretinde căveghează asupra intereselor poporului sirian, au, de altfel, propriile lor agende care domină deciziile acestora. Rezolvarea conflictelor nu ar trebui să implice agende personale sau naționale, în afară de cele care sunt direct implicate în conflict. Adăugarea de interese externe unui conflict deja complex mărește dificultatea de a obține o rezoluție pașnică, durabilă, care este nu doar acceptabilă pentru toate părțile, dar în cel mai bun interes al membrului cel mai vulnerabil din societate, care este reprezentat, în acest caz, de civilii nevinovați prinși între două facțiuni care se luptă pentru putere.

Anumite persoane care urmăresc evoluția conflictului din Siria ar putea argumenta că există două "părți" distincte la acest conflict, partea guvernului actual al lui Bashir Al-Assad, și partea facțiunilor de opoziție care luptă să-l răstoarne. Cu toate acestea, s-a putut observa că partea opoziției, care încearcă din răsputeri să răstoarne regimul actual, este, de asemenea, fracturat cu actori competitori care au propriile lor agende opuse. Acesta este un fapt de la care nu poate face abstracție atunci când se formulează o soluție pentru acest conflict.

Rezoluția acestui conflict necesită o abordare logică, cu o evaluare realistă a potențialelor căi de rezoluție care ar putea fi obținute, înainte ca pacea să poată fi realizată. Pentru un război civil de o asemenea anvergură, trebuie privit dincolo de orice problemă individuală și să se caute înțelegerea conflictului din poziția tuturor părților implicate, în timp ce se acceptă faptul că rezoluția finală nu va veni de la o singură sursă sau actor, dar ar putea veni din partea unei intervenții externe. Adevărata rezoluție nu numai că va implica actorii direct angajați în acest conflict, dar, de asemenea, toate acele forțe care prezintă un interes în regiune.

Primul pas pentru rezolvarea conflictelor este analiza. Trebuie acceptat, mai întâi, că generalul conflict în Siria este despre putere. Conform definiției scriitorului Dudley Weeks, câștigător al Premiului Internațional pentru Scrierile despre Pace, aceasta aparține unei naturi dintre cele mai dăunătoare: Mulți oameni, cu toate acestea, se comportăin așa fel încât ar vedea puterea drept capacitatea de a-i face pe alții să se comporte așa cum doresc ei, să exercite un control, sau pentru a obține un avantaj asupra cuiva. Când această definiție de putere ghidează comportamentul, conflictele dăunătoare sunt inevitabile, în principal pentru că una dintre părți este, de fapt, neputincioasă în această relație și a devenit dependentă de ordinea de zi a celeilalte persoane.

În timp ce conflictul dă naștere la teoreticieni, cercetători și practicieni pentru rezolvarea conflictelor, acesta trebuie înțeles, nu din punctul de vedere părtinitor al propriilor noastre interese, dar din punctul de vedere prezentat de conflictul în sine. De-a lungul studiului, am putut observa că , de prea multe ori, analiza conflictelor și oamenii de știință se apropie de soluționarea unui conflict din punctul de vedere al propriei lor expertize, prin urmare, abordând doar porțiuni mici ale conflictului pentru care erau suficient de capabili să le abordeze. Prin urmare, atunci când vom aplica teoria la conflictul sirian, trebuie de semenea să aplicăm diferite teorii la diferiți actori, deoarece motivațiile lor în conflict sunt diferite. Aplicarea teoriei nu poate fi constrânsă de restricții convenționale ale istoriei, dar trebuie să se bazeze pe toate cunoștințele disponibile pentru a obține o perspectivă necesară pentru avansarea unui plan de cercetare care are cel mai mare potențial de succes.

De asemenea, cercetarea asupra acestui conflict trebuie să se desfășoare cu previziunea că datele pe care le colectăm trebuie să fie utilizabile în mai mult de o singură metodă de practică, și că datele ar putea avea o multitudine de utilizări de soluționare finală. Trebuie să fim conștienți de faptul că soluționarea acestui conflict nu poate veni de la abordarea directă pe care o întreprindem, dar s-ar putea realiza printr-un produs secundar pe care nu le-am prevăzut. Pentru soluționarea acestui conflict, nu putem fi doar un specialist în rezolvarea conflictului, dar trebuie aplicăm abilitățile unui diplomatul înțelept și al politicianului calificat. Abordarea soluționării a acestui conflict ar trebui să fie mai mult o strategie, decât un plan.

În primul rând, trebuie să acceptăm că în conflictul sirian există mai mult de doi actori. Deși este convenabil pentru a identifica actualul guvern și forțele de opoziție ca principali jucători, există alți actori, probabili mult mai importanți decât cei implicați în actele de violență, și care, în cele din urmă, ar putea juca un rol mai mare decât cei care se luptă în prezent pentru putere. Trebuie să acceptăm că, alături de guvern și forțele de opoziție, cetățenii din Siria și comunitatea internațională sunt considerați actori principali care trebuie luați în considerare în cazul în care rezoluția ear putea fi realizată. De prea multe ori ne concentrăm asupra celor implicați în violențele unui conflict, însă în ce privește Siria, rezoluția finală ar putea veni de la acești alți doi actori.

Așadar, dacă acceptăm că există patru actori implicați în conflictul sirian, abordarea teoretică trebuie, prin urmare, să angajeze trei teorii separate pentru a evalua motivațiile fiecăruia. Voi exclude comunitatea internațională din partea teoretică datorită multitudinii de motivații care ar face identificarea unei singure teorii concrete, pentru explicarea acestora, relativ imposibilă. Importanța celui de-al patrulea actor, comunitatea internațională, va deveni evidentă în faza practică a analizei. Organizațiile de opoziție prezintă, de asemenea, o problemă în ce privește identificarea motivațiilor prin teorie, deoarece rapoartele indică faptul că opoziția este numeroasă și fracționată. Prin urmare, examinarea teoretică opoziției va fi limitată. Cu toate acestea, celelalte două trebuie să fie examinate prin prisma teoriei care descrie cel mai bine motivațiile actorului specific.

În timpul cercetării asupra acestui conflict, întrebarea privind cercetarea va fi încadrată de stilul de cercetare angajat, după cum vom vedea mai târziu. Cu toate acestea, întrebarea și datele trebuie să fie colectate cu înțelegerea faptului că acestea, deși importante, nu pot avea capacitatea de a influența partea practică inițială a planului de soluționare. Din nou, studiile au arătat că de prea multe ori practicanții pun laolaltă toate datele cercetate. Prin urmare, trebuie să acceptăm faptul că datele ar putea avea un impact mai mare dincolo de eforturile noastre inițiale. În plus, practica folosită, deși ar fi optim dacă ar fi suficientă pentru a rezolva conflictul, poate fi doar un mijloc pentru atingerea unui scop, iar rezoluția finală ar putea fi un rezultat al analizei efectuate aici.

3.2. ABORDARE – Teoriile internaționale aplicate conflictului sirian (realismul clasic, neorealismul și marxismul)

3.2.1. Poporul Sirian: Teoria clasică a realismului

Deși realismul clasic este considerat, în mod tradițional, o teorie a relațiilor internaționale, multe dintre principiile sale pot fi aplicate relațiilor intra-statale, atunci când există o amenințare la adresa suveranității, chiar din interior. Realismul se bazează pe supraviețuirea statului și securitatea acestuia împotriva altor națiuni. Cu toate acestea, dacă ne permitem să concepem ideea conform căreia, într-un război civil, statul devine poporul și amenințarea la adresa supraviețuirii și securității statului sunt combatanții care se luptă pentru putere, analizarea conflictului sirian prin prisma realismului clasic devine necesară, deoarece statului (sau al poporului) îi sunt amenințate suveranitatea și securitatea de anumite influențe (combatanți), care încearcă să îi limiteze starea în favoarea propriilor interese. Dintre cei trei actori pentru care teoria va fi utilizată, poporul sirian, de multe ori jucătorul trecut cu vederea în acest conflict, este în opinia mea, cel mai important dintre cei trei. Dacă vom aplica realismul clasic și ideologiile sale post-conflict și filosofii motivaționale individuale poporului sirian, ne este oferită o teză de bază pentru a fi utilizată în etapa de cercetare și practică a planului de soluționare a conflictului. Dacă vom elimina principiile echilibrului de putere de la realismul clasic și examinăm fundamentele comunității, ordinea și stabilitatea care se referă la individ, realismul clasic poate oferi o imagine de ansamblu, nu doar a motivațiilor poporului sirian, dar, de asemenea, viziunea lor pentru viitorul patriei sale. Realismul clasic ar putea oare să răspunde la întrebarea fundamentală pentru poporul sirian: ce dorești de la guvernul tău?

Doi dintre principalii gânditorii ai realismului sunt istoricul grec Tucidide și contemporanul Hans Morgenthau, ambii fiind preocupați de ordine și dreptate. Fiecare a menținut, de asemenea, o înțelegere profund tragică a politicii și a viețoo, așa cum o indică scrierile lor. Politologul Richard Ned Lebow oferă o scurtă biografie a ambilor filosofi. Tucidide (460 – 390 î.Hr.) a fost un scriitor și general atenian, autorul unei lucrări despre Războiul Peloponesiac, în timp ce Morgenthau (1904-1979) a fost un avocat german care a venit în Statele Unite în calitate de refugiat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este rezonabil să presupunem că experiențele lor cu războaiele din acea vreme au modelat forma lor de gândire și perspectiva asupra vieții și politicii, analizând efectele conflictului asupra populației, posibilitățile post-conflictuale și potențialul acestora.

Trebuie să acceptăm, în primul rând, că altercația din Siria nu poate fi separată de viața poporului sirian. Indiferent de partea conflictului pe care o sprijină, majoritatea sirienilor sunt implicați în conflict și nu din proprie voință. Morgenthau afirmă clar această înțelegere: "Toate politicile, insistă el, reprezintă o luptă pentru putere, care este inseparabilă de viața socială în sine". În prezent, poporul sirian este prins între diferitele puteri politice din țara sa, fiecare dintre ele încearcând să îi uzurpe supremația. Nu putem separa acest conflict politic de viața cetățenească a sirianului de rând. Din perspectiva lui Morgenthau, realismul clasic a înțeles acest concept și relație, deoarece se referă la un conflict intern.

Asemenea multor persoane, sirienii urmăresc siguranța individuală drept factorul de motivare final. Rapoartele privind multitudinea de refugiați care fug de conflict sunt o dovadă a acestui fapt. În cazul conflictului sirian, multitudine de rapoarte ale regiunii sfâșiată de război ar putea indica, din punctul de vedere al poporului sirian, ordinea și securitatea ca factori de motivare primari, securitatea fiind cu siguranță extrem de importantă. Una dintre principalele principii ale stabilirii mediului de securitate este ordinea, care este un exemplu în cazul în care realismul clasic este necesar să se aplice poporului sirian în acest conflict. "Majoritatea realiștilor au un răspuns direct la problema ordinii: autoritatea centrală eficientă". O autoritate centrală puternică, care poate instaura în mod eficient ordinea, indiferent de ideologia politică, este o componentă necesară pentru obținerea securității individuale. Guvernul sirian s-a dovedit incapabil de a asigura această ordine, în timp ce facțiunile opoziției și-au arătat doar capacitatea de a contribui la haosul creat. În lucrarea lui Lebow, el descrie înțelegerea lui Tucidide față de acest concept: "Când legăturile comune sunt puternice… actorii nu mai sunt restrânși … când comunitatea se descompune … la fel se întâmplă și cu ordinea". Prin urmare, doar prin intermediul unei autorități centrale puternice și eficace se pot reconstrui legăturile comune, precum și ordinea. Astfel, prin prisma realismului clasic, poporul sirian ar vrea să își reinstaureze comunitățile și calea către o conducere comună revine existenței unei autorități centrale, eficientă și puternică. Această teză va deveni centrul etapei de cercetare și a practicii strategiei de soluționare a conflictelor.

Justiția, de asemenea, joacă un rol important în realismul clasic, în mare parte ca urmare a efectului justiției asupra ordinii. "Justiția, sau cel puțin o credință în justiție, este fundamentulă pentru comunitate", și așa cum am propus mai devreme, comunitatea este o fundație a ordinii. Prin urmare, prin prisma realismului clasic, autoritatea centrală stabilită să se conformze cu înțelegerea populațiilor, sau cel puțin cu concepția de dreptate. "Exercitarea cu succes a puterii a necesitat înțelegerea sofisticată a obiectivelor, punctele forte și a punctele slabe ale adversarilor, aliaților și terților. Dar mai presus de toate, ea a cerut o sensibilitate psihologică la nevoile celorlalți pentru stima de sine”. În mod eficient, dacă aveți de gând să dominați poporul sirian, așa cum ambele facțiuni ale războiului civil și-ar dori, ea trebuie să se desfășoare într-un mod care este pur și simplu sensibil la nevoile poporului sirian. Încă o dată vedem un alt principiu central în acord cu realismul clasic care poate fi utilizat în faza de cercetare și practică a strategiei. Odată cu comunitatea, trebuie să existe și un simț al dreptății.

Marii gânditori ai realismului clasic au abordat, de asemenea, efectele unei societăți post război. "Tucidide și Morgenthau au scris despre urmările războaielor distructive care subminează comunitățile și despre convențiile care au menținut ordinea în interiorul țării și în străinătate. Nici unul nu a crezut că este posibil restabilirea vechiul mod de viață". În consecință, în urma războiul civil, Siria, din punct de vedere realist, ar trebui să suporte o schimbare de la regimul actual. "Tucidide a vrut ca cititorii săi să recunoască nevoia pentru o ordine sintetică, care ar combina cele mai bune vechi și noi caracteristici ale sale și să evite, pe cât posibil, capcanele lor." Nu este suficientă doar o schimbare în ordinea socială; modificările făcute trebuie să fie în bine. Asemănător, nu tot ce a aparținut ordinii vechi trebuie eliminat, însă acele aspecte ale vechiului regim de pe urma cărora societatea a beneficiat ar trebui să fie păstrate și incluse în societatea nou creată. Din această perspectivă, sirieni au deja un exemplu existent la o situație politică similară de la care să învețe. Familia Al-Assad a controlat Siria de la începutul anilor 1970, precum controlul lui Hosni Mubarak menținut asupra Egiptului. De la înlăturarea lui Mubarak, nou guvern format a fost răsturnat după numai un an de guvernare. Deși există numeroși factori care au contribuit la lovitura de stat din Egipt, pe care nu îi vom explora în detaliu, lecția care trebuie învățată este că nevoile oamenilor nu au fost percepute ca fiind îndeplinite de către guvernul nou format. Ceea ce egiptenii au primit în noua lor democrație nu a fost perceput ca fiind mai bun decât ceea ce au avut înainte. Nu putem să nu ținem cont de faptul că timp de mulți ani, atât în Egipt, cât și în Siria, indiferent de forma de guvernare formată de aceste state, guvernele create au fost puternice și suficient de stabile pentru a rezista presiunilor externe și interne pentru mai mult timp decât tânăra democrație care în prezent a dispărut din Egipt.

Deși utilizarea realismului clasic drept teorie aplicată pentru poporul sirian în timpul războiului civil poate fi considerate kuhniană, dacă nu defalcate și plasate în perspectivă, multe dintre intuițiile gânditorilor clasici, cum ar fi Morgenthau și Tucidide, sunt foarte aplicabile. Din moment ce nici o teorie poate explica fiecare situație, trebuie să ne adaptăm teoria la scopurile noastre. Morgenthau a îmbrățișat acest concept din punctul de vedere al realismului clasic: "Cel mai bun lucru pe care o teorie il poate face este să precizeze probabilele consecințe ale alegerii unei alternative în detrimentul celeilalte și condițiile în care o alternativă este mai probabil să apară sau să aibă mai mult succes decât cealaltă". Prin aceasta afirmație, trebuie să înțelegem că populația dorește mai puțin obținerea de putere, ci mai degrabă dorește să fie împuternicită pentru a-si satisface nevoile individuale. Spre deosebire de actualele facțiuni aflate în conflict în Siria, fiecare dintre acestea încercând să preia puterea, poporul sirian își dorește mai degrabă să fie împuternicită să-și stabilească propria securitate și să se bucure de un trai netulburat.

3.2.2. Guvernul al-Assad: Teoria realismului structural (neorealismul)

Neorealismul este o altă teorie internațională care, cu un pic de abordare kuhniană, poate fi aplicată conflictului sirian. În timp ce realismul clasic poate fi adaptat pentru a explica nevoile individuale ale oamenilor, sau ale sirieni, și care ne poate ne conduce la întrebarea ce își dorește un popor de la guvernul său, neorealismul poate fi aplicat guvernului sirian ca o teorie mai cuprinzătoare, care explică acțiuni statelor și, prin urmare, ne poate conduce la răspunsul la întrebarea statului cu privire la ce își dorește pentru a-și menține puterea. În schimbul aplicării neorealismului la afacerile internaționale, vom aplica teoria cu înțelegerea că, asemenea sistemului relațiilor internaționale, relațiile intrastatale sunt un sistem asemănător, în special atunci când se află în conflict. Conflictul sirian nu implică vecinii Siriei, ci mai degrabă se confruntă cu o amenințare a unei forțe din interior. Aplicarea teoriei în cazuri, internaționale și intrastatale, în cele din urmă, constă în problematica puterii. Pentru oamenii din Siria, răspunsul se găsește în rândul realiștilor clasici, cum ar fi Morgenthau (în special lucrarea sa, Politica printre națiuni: lupta pentru putere și pace, apărută în anul 1948), care atribuie naturii umane, drept factor de motivare, dorința sa pentru putere. Deși acest lucru ar poate fi o evaluare corespunzătoare a cauzei pentru care o anumită persoană, de exemplu Bashir Al-Assad, caută putere și, prin urmare, să o mențină, în timp ce el încearcă să mențină controlul asupra țării sale. În acest caz, vom lua în considerare Siria și guvernul sirian, nu prin identitatea unei singure persoane, ci mai degrabă ca un sistem în sine.

Statele precum Siria încearcă să mențină un echilibru de putere în regiunea lor, în special în mediul politic volatil al Orientului Mijlociu. Astfel, este discutabil faptul că, pentru menținerea acestui echilibru de putere, statul trebuie să își mențină puterea intrastatale, ca un mijloc de a atinge acest obiectiv. Statele în război civil sunt vulnerabile la influențele externe și la atac.

Doi teoreticieni distincți ai neorealismului au dezvoltat puncte de vedere contradictorii, dar care pot fi definite ca o divizie filosofică în teoria neorealismului. Conform lui John Mearsheimer, este vorba de realistul defensiv Kenneth Waltz și de realistul ofensiv în varianta lui John Mearsheimer, ale căror teorii pot fi aplicate în cazul conflictul sirian. Cu toate acestea, ideologiile lui Waltz și ale lui Mearsheimer, odată aplicate, ne oferă o perspectivă diferită asupra cauzei conflictului, dar și potențialii factori motivaționali ai acestuia.

Din punctul de vedere al lui Waltz, "nu este înțelept ca statele să încerce să maximizeze cota lor de putere mondială, deoarece sistemul le va pedepsi dacă vor încerca să câștige prea multă putere". Această teorie ar putea fi aplicată la conflictul sirian drept un catalizator al războiul civil din prezent. Se poate înțelege faptul că sistemele intrastatale (forțele de opoziție) pedepsesc regimul Al-Assad pentru că a obținut prea multă putere și, prin urmare, pentru că abuzat de ea. Este posibil ca noul regim Al-Assad să se fi extins prea mult pe plan intern, creând astfel un mediu revoluționat împotriva tiraniei sale fără justiție. Amintim că unul dintre principalele principii preluate de la realismul clasic, care au fost aplicate pentru poporul sirian, a fost conceptul de justiție. Această perspectivă neorealistă de a căuta obținerea de mai multă putere decât sistemul va permite, este, fără îndoială, o posibilitate foarte bună pentru declanșarea războiul civil din ziua de azi.

În urma instituirii sale ca președinte, este posibil ca mai tânărul Al-Assad, fără îndoială neexperimentat în conducerea unei națiuni, să fie incapabil să mențină echilibrul pe care tatăl său, timp de 30 de ani de experiență, a fost capabil să-l obțină. Din punctul de vedere defensiv al neorealismului, statele trebuie să-și reducă dorința pentru prea multă putere, pentru a nu întrerupe echilibrul din regiunea lor și în ceea ce privește suveranitatea vecinilor lor. Așa cum se aplică unui conflict intrastatal, tirania a fost mult timp îndurată de-a lungul istoriei atâta timp cât puterea exercitată de către tiran a menținut echilibrul de normalitate pentru populatie. Oamenii pot accepta un tiran, atât timp cât viața lor de zi cu zi nu sunt stânjenită sau de nesuportat.

Contrar lui Waltz, Mearsheimer susține că este o logică strategică bună din partea statelor să obțină cât mai multă putere posibil și, în cazul în care circumstanțele sunt corecte, să asigure continuitatea hegemoniei. În acest caz, hegemonia este un concept interesant. Pe plan internațional, ea descrie circumstanțele prin care un stat, sau grup de state, devine subordonat unui alt stat. Cu toate acestea, în relațiile intrastatale, mai ales în regimurile totalitare, aservirea aparține populației și a altor puteri politice opuse, unui alt stat. Este posibil, prin urmare, ca Bashir Al-Assad, care i-a succedat tatălui său în 2000, după 30 de ani de guvernare, să nu fi menținut controlul total pe care tatăl său l-a creat? Deși ar fi imposibil, fără cercetari suplimentare, să se determine dacă primul Al-Assad a atins o stare de control totală asupra națiunii sale, putem concluziona că dominația asupra statului a fost mai fermă, din moment ce o revoltă de o asemenea magnitudine nu a amenințat guverbarea sa. Cu toate acestea, este posibil ca, din cauza lipsei de experiență sau a lipsei de vigilență a mai tânărului Al-Assad, o relaxare din partea puterii a permis opoziției interne să crească și să prindă curaj.

Deși aceste două perspective ale neorealismului pot oferi o înțelegere cu privire la situația care a permis manifestarea războiului civil în Siria – un punct important de la care se poate modela un plan de rezoluție – acestea nu explică încă întrebarea fundamentală pe care guvernul, din punct de vedere neorealist, ar trebuie să o răspundă (de ce își dorește putere?). Din aceast motiv, vom aplica la această întrebare cele cinci principii ale neorealismului (realismul structural).

"Prima prezumție este că marile puteri sunt principalii actori în politica mondială și își desfășoară activitatea într-un sistem anarhic" Din nou, dacă vom transforma această teorie pentru a se aplica la conflicte intrastatale, putem concluziona că orice guvern este un produs care încearcă să înlocuiască anarhia cu o ierarhie, un principiu de ordonare a politicii interne. Dintr-o perspectivă neorealistă, guvernul Al-Assad vrea putere cu scopul de a elimina anarhia intrastatală, care este o condiție a unei societăți non-ierarhice, și printr-o autoritate centrală puternică, să instaureze ordinea. Din nou, ne este amintită dorința realismului pentru ordine, care determină securitatea oamenilor. Totuși, deși cele două concepte ar părea să se afle în armonie unul cu celălalt, trebuie să revenim la neorealismul defensiv și ofensiv, precum și la evaluarea echilibrului puterii folosit ca un principiu al succesului sau al eșecului. Inclusiv ordinea este este inacceptabil în cazul în care ordinea este de așa natură că provoacă un trai de nesuportat.

"A doua prezumție este că toate statele dispun de o anumită capacitate militară ofensivă. Fiecare stat, cu alte cuvinte, are puterea de a provoca anumite daune vecinilor lor". Din nou, să aplicăm această ipoteză la model intrastatal. Cunoaștem că Siria are o grupare militară care poate, și a cauzat prejudicii cetățenilor și amenințărilor din interiorul său. Acesta este un fapt de necontestat. A doua prezumție se referă la menținerea puterii de către Siria. De asemenea, prezumția Presupunerea, de asemenea, eșuează în ceea ce priveste ideologiile ofensive și defensive ale neorealismului, la fel cum capacități militare pot fie să extindă puterea și influența statului (perspectiva ofensivă), fie să mențină puterea împotriva altor amenințări (perspectiva defensive). Astfel, aplicarea capacităților militare interne permit statului să-și mențină controlul asupra populației, în timp ce descurajează amenințărilor potențiale intrastatale din a se manifesta.

A treia prezumție neorealistă este că "statele nu pot fi sigur cu privire la intențiile altor state". Aplicând această ipoteză la modelul intrastatal, obținem același răspuns. Statele nu pot ști cu adevărat intențiile forțelor intrastatale de opoziție sau ale propriei populații. Prin urmare, pentru Siria, și pentru oricare alt stat, numai de la aplicarea corectă a celei de-a doua ipoteză (capacitatea militară), precum și menținerea primei ipoteze (instaurarea ordinii), statul este capabil să mențină controlul asupra afacerilor sale interne.

A patra prezumție neorealistă este, probabil, cea mai adecvată. "Scopul principal al statelor este supraviețuirea". Fie că se confruntă cu amenințări din partea dușmanilor externi sau cu tulburări interne cauzate de opoziție, obiectivul principal al statului este continuitatea, în vederea supraviețuirii. Acest principiu al neorealismului poate răspunde direct de ce guvernul sirian a rezistat atât de mult timp sub presiunea intensificată a forțelor de opoziție și a mediului internațional.

Cu toate acestea, este posibil, de asemenea, ca acest al patrulea principiu să se raporteze și la răspunsul privind motivațiile tuturor sirienilor implicați în conflict, și anume supraviețuirea fundamentală a statului sirian. Trebuie să ne amintim că Siria se situează într-o regiune a lumii fragilă și volatilă din punct de vedere politic, în care slăbiciunea este adesea exploatată de vecini oportuniști sau de actori non-statali, cum ar fi Al Qaida sau alte organizații teroriste, care caută orice potențiale incursiuni în politica de stat care ar putea promova cauza lor. Fiecare dintre actorii din cadrul Siriei – guvernul actual, poporul sirian și forțele de opoziție – are un interes legitim pentru a evita o influență externă prea mare, care ar putea destabiliza statul și să conducă națiunea către haos.

A cincilea și ultimul principiu al neorealismului este că "statele sunt actori raționali, ceea ce vrea să însemne că ele sunt capabile de a promova strategii solide care să sporească perspectivele lor de supraviețuire". Încă o dată, acest principiu nu se limitează doar la relațiile internaționale. De-a lungul istoriei statelor, într-un efort de a menține puterea, statele au manipulat populația. În plus, deși starea rațională a guvernului sirian și a liderilor ar putea fi discutabilă, nu se poate argumenta faptul că, în opinia lor, ei au reacționat la războiul civil prin singura manieră rațională de care au dispus. Desigur, opinia internațională poate să difere de această apreciere, așa cum ar putea să difere în ochii poporului sirian și, cu siguranță, al opoziției. Trebuie, însă, să ne amintim că "raționalitatea" și "luciditatea" sunt concepte subiective, care, de obicei, nu au o definiție universală.

Neorealismul, sau realismul structural, deși aparține de clasificarea teoriei internaționale, nu oferă o perspectivă legitimă de la care să se poată observa măcar o parte din motivațiile guvernului sirian. Având în vedere că obiectivul final al acestui studiu este , în primul rând, de a înțelege, și apoi, de a adopta un plan pentru rezolvarea conflictul mai larg, decât concentrarea asupra unui singur subiect sau aspect al războiului civil, neorealismul este o bună unitate de măsură în ce privește guvernul Al-Assad.

3.2.3. Grupurile de opoziție: Teoria marxismului

Problema majoră care vizează propunerea unui model teoretic cu privire la motivațiile forțele de opoziție siriene, este numărul limitat de informații în ceea ce privește motivațiile adevărate ale acestora. Chiar și în articolele indicate drept bază pentru acest studiu, nu există nimic concret care ar putea oferi, chiar și cel mai mic indiciu, alte motivații cu privire pentru care opozițiile siriene se luptă, în afară de înlăturarea actualului guvern. Există un curs de știri care, prin interviuri cu liderii opoziției pretinse, oferă diferite considerații ale motivațiile în cauză. Cu toate acestea, există o temă universală pentru fiecare dintre cererile facțiunilor, guvernul Al-Assad trebuie înlăturat.

O altă problemă care se ivește este faptul că nu există o singură voce care ar putea fi atribuită forțelor de opoziție. Numeroase rapoarte ar indica faptul că pretutindeni în Siria există un număr de facțiuni concurente care pretind conducerea întregii asupra insurgențe a opoziției. De asemenea, conform articolelor, există o mare posibilitate a implicării în războiul civil din Siria a unor actori din exterior, actori care ar putea profita de slăbiciunile țării, survenite în urma luptelor interne.

Cu toate acestea, am ales marxismul mai mult pentru anti-teza sa privind realismul / neorealismul, mai degrabă decât pentru implicațiile sale economice. Eu nu pretind că marxismul ne va oferi o înțelegere în profunzime a grupurilor de opoziție, ca urmare a faptului că fiecare dintre facțiunilor opoziției pot avea diferiți factori motivaționali, dar ca o perspectivă care se opune actualului guvern, existând porțiuni ale ambelor teorii care ar putea oferi o ideea cu privire la care sunt aceste motivații.

„Privite din perspectiva marxismului și a teoriei critice, atât liberalismul, cât și realismul (și variantele lor neo) sunt teorii profund limitate, pentru că fiecare adoptă premisa unei lumi de actori sociali reconstituiți (fie indivizi interesați doar de propriile obiective sau state care caută să-și asigure securitatea), iar limitarea este, prin urmare, în imposibilitatea de a înțelege procesul social prin care aceste tipuri de actori au fost construite de-a lungul istoriei…”

Este vorba despre acești actori interesați de propriile obiective, de conducerea și elita politică din Siria, precum și de conservarea acelor actori în căutare de securitate statală, care reprezintă o problemă fundamentală cu privire la dorința opoziției pentru schimbare. Desigur, acest lucru nu neagă că există un potențial pentru aceeași indivizi care răstoarnă cu succes un regim cu scopul de a deveni, la rândul lor, persoanele interesate de menținerea propriei securități statale. De fapt, potențialul istoric al acestei condiție de a deveni realitate este, drept dovadă, copleșitor.

Cu toate acestea, un rezumat al filosofiei marxiste care ar putea fi aplicat la acest conflict, din punct de vedere al opozițiilor, este "Oamenii își creează propria lor istorie, dar nu fac acest lucru așa cum și-l doresc; ei nu-l fac în condiții alese de ei înșiși, dar în condiții cu care se confruntă în mod direct, date și transmise din trecut" Marx ar sugera în această declarație că revoluția, așa cum este întâlnită în Siria, este mai puțin produsul unei decizii conștiente a liderilor de opoziției de a acționa, ci este mai degrabă o decizie de oportunitate, oferită de factori care nu au fost controlați în mod direct către guvern sau de opoziție. Factorii au slăbit statul, iar oportunitatea unei revoluții s-a ivit. Acest lucru ar putea fi un concept valid, atunci luăm în considerare faptul că opoziția împotriva guvernului Al-Assad a avut un început nesemnificativ și mică și a evoluat pe măsură ce impulsul a crescut. În cazul în care opoziția este la fel de mult un produs al oportunității, precum este ideologia, atunci ni se oferă o perspectivă mai clară în ceea ce privește motivațiile opoziției.

Problema cu acțiunile de oportunitate este că acestea sunt impulsuri de moment, și necesită grabă, cu puțin timp pentru pregătire. Odată angajate în conflict, acțiunile au fost inițiate nu într-un moment de alegere, ci mai degrabă în intervalul de timp necesar oportunității pentru a acționa, de multe ori planificarea depășind conflictul. Angajate în luptă mortală, devine dificil să îți îndrepți atenția asupra planurilor post-conflict. Lupta plasează combatanți într-o lume a "în acest moment", cu puține ocazii pentru a lua în considerare viitorul. Acest lucru ar putea fi un răspuns de ce există atât de multe versiuni diferite ale opoziției și modul în care insurgențelor din surse externe li s-a permis angajarea în conflict.

Dacă în cazul în care acesta este un conflict de oportunitate, și de puțină considerație din partea opoziției cu privire la consecințele conflictului, ne-am putea confrunta cu noi probleme de care trebuie să ne ocupăm. Foarte puține state își pot menține securitate proprie și a cetățenilor săi într-un vid de putere. De asemenea, în cazul în care avem de-a face cu imperativul unui conflict venit din partea actorilor externi și a grupurilor marginale intrastatale, care poate au agende diferite care ar putea fracționa o opoziție victorioasă, conflictul rezultat creat de această anarhie s-ar putea dovedi a fi mult mai rău decât conflictul actual în curs de desfășuare.

3.3. Metodologia de cercetare

Pentru realizarea acestui studiu de caz, aceasta s-a bazat pe strategia explorativă a metodei de cercetare. În acest scop, s-a folosit o metodă cantitativă de colectare a informaților. Selecția de cercetare cantitativă este cea mai adecvată pentru acest caz, deoarece oferă importanța valorilor numerice, care reprezintă un punct de referință important către obținerea unui consens general. Consensul, așa cum vom vedea, este scopul suprem al cercetării în cauză. Prin această cercetare a conflictului, nu se intenționează descoperirea motivului pentru care conflictul a început sau oricare alt aspect al violenței care a cuprins țara, și nici nu se încercearcă interpretarea conflictul în sine. De fapt, se încearcă, mai degrabă, descoperirea unui consens statistic de necontestat, care poate fi folosit ca un instrument pentru soluționarea și realizarea stabilității. Trebuie acceptată ideea conform căreia numerele, sau statisticile, sunt instrumentele care promovează o acțiune. Din moment ce scopul final al studiului de caz este soluționarea conflictului și stabilizarea națiunii siriene printr-un guvern care nu numai că funcționează, dar este, de asemenea, acceptabil pentru majoritatea populației, datele statistice devin o primă metodă spre atingerea acestui obiectiv. Indiferent cine va controla, în cele din urmă, Siria ar trebui să fie o variantă acceptabilă pentru poporul sirian.

Metoda calitativă folosită va trata fiecare actor implicat în acest conflict ca o entitate diferită și suverană. Trebuie pe deplin conștientizat faptul că fiecare dintre aceștia va dispune de propria sa perspectivă cu privire la întrebările despre cum sunt ghidate motivațiile lor interne. Din acest motiv, metoda calitativă care este folosită ar trebui să înfățișeze o topografie completă a oricărui grup individual sau a oricărei eșantionări stratificate. "Aceasta tehnică este foarte de dorit, deoarece garantează că proba va fi reprezentativă cu privire la trăsăturile selectate".

Stratificare probele, recoltate de la fiecare grup de actori în parte, permite obținerea unui potențial consens din partea fiecărui grup. "Pentru a aplica această tehnică, în primul rând se stratifică (sau se divide) lista populației în sub-liste în funcție de o anumită trăsătură relevantă și apoi se iau exemple din râdul sub-listelor". Cu scopul de a stratifica studiul, acest lucru ar însemna împărțirea populației conflictului în respectivele lor grupuri din cadrul conflictului, guvernul, opoziția, și populația civilă. "Dacă selectați un număr de cazuri din fiecare sub-listă în mod proporțional cu numărul acelei caracteristici în rândul populației, eșantionul va fi unul reprezentativ pentru populație". Prin urmare, dacă suntem de acord că populația noastră reprezentativă va fi de 10%, trebuie să estimăm, în primul rând, numărul de membri din fiecare grup și exemplul de 10% din fiecare pentru a obține un eșantion reprezentativ. Din moment ce scopul studiului este consensul, cu atât mai mare mărimea eșantionului, cu atât mai bine, sau mai cu atât mai puternic va fi studiul pentru demonstrarea datelor în vederea consensului. În cazul în care datele obținute vor avea o importanță în soluționarea conflictului, cu atât mai puternic devine cazul pentru integritatea acestora.

Anchetele ar trebui să fie adaptate pentru actorii individuali intervievați. În mod normal, acest tip de colectare a datelor se realizează prin intermediul unor sondaje preparate cu răspunsuri specifice care limitează opțiunile participanților. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al schimbării, care ar putea rezulta din instalarea unui nou guvern, prevede ca limitarea răspunsurilor să fie eliminată din interogare. Deși o întrebare de deschidere trebuie să fie pusă în vederea unui răspuns ilicit, mai degrabă decât acceptarea limitărilor unui studiu pregătit, aceste date ar trebui să fie rezultatul unui narativ prin intervievarea participanților și răspunsurile narative libere care codifică datele în categorii similare. În acest scop, întrebarea de deschidere trebuie să fie deschisă și să nu conțină nicio prejudecată cu privire la preferința de cercetare sau de raspuns a participantului dorit. Integritatea datelor se bazează pe răspunsul cinstit al participantului, precum și eliminarea oricărei posibilități de acuzații de părtinire externă. Cu aceasta în minte, întrebarea de deschidere, care ar putea fi singura întrebare de cercetare, va rămâne simplă, dar va permite un maxim de răspuns.

Referitor la aluzia facută mai devreme, cel mai important grup în acest conflict este reprezentat de populația civilă prinsă între cele două facțiuni aflate în conflict. De la această populație vor veni majoritatea răspunsurilor într-o tehnică stratificată, din moment ce ele reprezintă cea mai mare populație. Când nereferim la identificarea civililor, populația luată în considerare trebuie să fie formată din totalitatea civililor care nu sunt combatanți. Grupul civil nu va delimita între susținători ai opoziției sau ai guvernului, cei care sunt încă se află în Siria sau refugiații care au fugit de luptă. Singurul criteriu de includere în acest grup sunt nativii sirieni și care nu se găsesc într-o stare de luptă. Întrebarea de deschidere în vederea unui raspuns este simplă: Cum îți dorești, în calitate de cetățean sirian, să fii guvernat?

De la această întrebare simplă se așteaptă să se obțină o mulțime de răspunsuri. Menținerea actualului guvern, teocrațiile islamice, democrațiile, chiar și monarhiile ar putea fi răspunsuri potențiale. Cu toate acestea, prin prisma caracterului narativ deschis al colectării de date, se așteaptă ca nu identificarea unui sistem politic, dar și o ideologie socială pe care poporul sirian este pregătit să o accepte. Datele vor oferi nu numai o înțelegere a modului în care poporul sirian își dorește să fie guvernat, dar, de asemenea, ideologia politică care ar oferi cea mai bună posibilitate a unei stabilități la nivel național și a unei securități civile, care, după cum s-a menționat anterior, ar trebui să fie scopul final după încheierea ostilităților. Într-o națiune sfâșiată de războiul civil, această întrebare simplă ar putea oferi un referendum al poprului cu privire la dorințele sale. Complexitatea nu favorizează întotdeauna răspunsul corect, uneori simplitatea este cea mai bună metodă pentru a răspunde la o problemă complexă. Însă datele colectate de la această porțiune de cercetare vor fi referința de la care toate celelalte răspunsuri ale celorlalți participanți vor fi comparate.

Este foarte important ca această colectare de date de la combatanții să se desfășoare după ce datele de la non-combatanți sunt analizate și codificate într-un consens al majorității. Deși se va folosi tehnica stratificată pentru a intergo ceilalți participanți ale din părților opuse, li se va cere două, mai degrabă decât o întrebare de deschidere, fiecare cu aceleași criterii care să permită un răspuns narativ, liber și deschis, din partea fiecăruia. În timp ce întrebarea adresată non-combatanților a fost concepută pentru a crea un consens de preferință, întrebările combatanților, guvernul și opoziția deopotrivă, vor fi puse dintr-un un alt motiv. Prima întrebare va fi la fel ca cea prezentată non-combatanților: Cum îți dorești, în calitate de cetățean sirian, să fii guvernat? A doua întrebare este importantă pentru răspunsul său pentru o ulterioară utilizare a sa în faza practică: Dacă vă aflați la putere, cum veți întâlni voința poporului sirian, așa cum acesta a exprimat-o?

Asemenea răspunsurilor venite din partea non-combatanților, se așteaptă ca răspunsurile la prima întrebare să fie variate. Totuși, gândirea politică ar sugera că răspunsurile la a doua întrebare ar putea să reflecte îndeaproape datele obținute de la non-combatanți. Chiar și în guvernele bazate pe tiranie trebuie să se acorde o anumită atenție opiniei publice, în cazul în care un regim dorește să rămână la putere. Și, deși ar trebui să fim sceptici cu privire la răspunsurile adaptate celei de a doua întrebare simplă, datele ne oferă o bază de la care să se poate opera în faza practică.

Aceste întrebări, adresate tuturor grupurilor, pot părea simpliste pentru un asemenea conflict complex precum un razboi civil. Cu toate acestea, un aspect al războiului este faptul că anarhia rezultată prezintă un potențial de a o putea lua de la capăt. Acest lucru este o oportunitate unică de a construi, din propria cenușă, un guvern care vine în întâmpinarea nevoilor oamenilor pe care îi reprezintă și care să aducă securitate și stabilitate în țară. În aceste prime etape, simplitatea este fundamental necesară pentru a avea succes. Începutul trebuie să fie simplu, astfel încât să diminueze conflictul care va duce la complexitatea detaliului, care va trebui să fie abordat în cele din urmă.

3.4. Metodologie practică: Medierea și rezolvarea problemelor

În ce privește scopul etapei practice, a fost aleasă medierea, mai precis metoda de mediere a rezolvării problemelor, ca mijloc al rezoluției. Alegerea în favoarea medierii, îndeosebi abordarea rezolvării problemelor, se bazează pe o serie de factori. "O parte din succesul medierii constă în faptul că, în calitate de proces, ea încurajează rezoluția și reconcilierea. A fi pur și simplu de acord cu a se afla pe picior de egalitate cu dușmanii cuiva …". Desigur, punerea în aplicare a unei sesiuni de mediere ar necesita implicarea fie a unei agenții guvernamentale regionale, fie a unei agenții internaționale; ar fi puțin probabil ca medierea de către un cetățean independent sau a unui ONG să obțină legitimitatea sau interesul părților.

În primul rând, medierea permite unei părți terțe independente, care nu este direct implicată în conflict, să fie prezentă și să efectueze o procedură care se îndreaptă către un scop, spre deosebire de procedura negocierii, în care ar putea doar doi reprezentanți ai părților aflate în conflict ar putea fi prezenți. Această includere a celei de-a treia părți prezintă un aspect al responsabilității și al transparenței care uneori lipsește în cazul negocierilor din spatele ușilor închise. Mai mult decât atât, spre deosebire de medierea tradițională în care mediatorul este responsabil doar pentru "arbitrajul" procedurii, în acest caz, deoarece un actor principal al conflictului (publicul non-combatant) nu poate fi reprezentat logistic, mediatorul oferă un mijloc de includere a vocii cetățenilor, așa cum este exprimată în faza de cercetare a acestui caz. Deși imparțial față de ambele părți combatante, mediatorul poate fi însărcinat să se asigure că voința poporului este luată în considerare și nu doar agenda laturilor opuse. "Faptul că medierea este practicată în diverse situații, forumuri, conflicte și culturi, a condus la variații în ambele roluri și proceduri". Acest înțelegere cu privire la datele prezentate de oameni nu este împotriva principiului neutralității. "Ceea ce este util pentru mediatori în conceptul de neutralitate nu este accentul pus pe formalitate, perspectivă, obiectivitate, logică, sau judecată dezinteresată, ci preocuparea sa pentru corectitudine și lipsa de părtinire selectivă".

În al doilea rând, medierea oferă oportunitatea, prin utilizarea unui mediator, de a se efectuea o procedură care promovează dialogul în locul dezbaterii. Așa cum Cloke subliniază, există patru forme de dialog: ceea ce este greșit, ceea ce este adevărat, ceea ce este posibil și ceea ce se va întâmpla. "Rolul mediatorilor este de a ghida părțile prin fiecare dintre aceste forme diferite de dialog, punând întrebări care să permită tranziția de la unul la altul". Dezbaterea tinde să devină împotmolită din cauza diferențelor, în timp ce în cazul dialogului, odată ce se ajunge la etapele "posibil" și "să se întâmple", medierea conflictelor se transferă de la probleme la soluții potențiale.

Cu toate acestea, în cursul de pregătire a procesului de mediere trebuie să se determine "puritatea" conflictului, prin analiza intereselor fiecărei părți. "Analizând interesele, acest lucru permite părților și mediatorului de a determina dacă există interese comune și de a evalua puritatea litigiului". Trebuie, în primul rând, să se determine dacă există motivele de care se poate ajunge la o soluționare. "Un conflict pur este acela în care toate interesele sunt incompatibile – de exemplu, nu există opțiuni de soluționare disponibile care pot satisface interesele uneia dintre părți, fără a le sacrifica pe cele ale altei părți. Un conflict mixt permite o anumită satisfacție a tuturor intereselor". Astfel, trebuie să se stabilească mai întâi dacă medierea este necesară, deși, în acest caz, nu numai că trebuie ca ambele părți să aibă un numitor comun cu care să înceapă un acord, ele trebuie să aibă, de asemenea, un motiv comun cu datele oferite de voința poporului.

Al doilea pas către mediere este procedural. Medierea a necesitat foarte multă planificare procedurală pentru punerea sa în aplicare, în special la nivel național.

Selectarea terenurilor neutre – Selectarea terenului trebuie să fie aprobată de toate părțile ca un mediu propice în procesul de mediere.

Constatări ale faptelor înainte de mediere și interviuri cu ambele părți pentru a determina nivelul de puritate al conflict sau orice potențiale obstacole în vederea unui acord. De asemenea, aceasta este o oportunitate de a informa ambele părți cu privire la rezultatele cercetărilor obținute în urma studiului populației civile, precum și la răspunsurile obținute în urma anchetele.

Ordini de zi, care vor ghida procesul de mediere.

Deciziile cu privire la cine va reprezenta pe cine și cine va fi inclus în sesiunea de mediere.

Nu putem uita faptul că opoziția este fracționată și nu poate fi reprezentată de o singură voce. Cu toate acestea, în scopul acestei sarcini și de dragul timpului, se va presupune ca părțile nu sunt implicate într-un conflict pur, că toate etapele procedurale au fost îndeplinite, iar decizia privind participanții a fost luată și acceptată. Mai mult, ar fi de preferat axarea pe declarația de deschidere a mediatorului, care va da tonul procesului de mediere.

În cartea lui Kenneth Cloke, Mediating Dangerously: The Frontiers of Conflict Resolution (2001), autorul oferă o perspectivă realistă a procesului de mediere în fața fascismului și a opresiunii. Astfel, declarația de deschidere în medierea conflictului studiat se va baza pe această perspectivă. Cloke susține că în fața fascismului sau, ca în acest caz, în fața opresiunii, compromisul, drept mijloc pentru evitarea unui conflict mai mare, ar trebui să fie limitat: „Eu nu susțin faptul ca aceste conflicte să continue la nesfârșit fără rezoluție, pur și simplu deoarece acestea sunt brutale. Mai degrabă, eu sugerez că există limite la dorința de a le pune capăt în mod prematur, fără o examinare corectă și onestă a problemelor care stau la baza conflictelor, și fără participarea deplină a persoanelor ale căror vieti vor fi afectate în mod irevocabil de către acestea”.

Conflictul din Siria și indiferența față de siguranța și securitatea civililor nevinovați, din partea ambelor părți, impune un mesaj puternic care comunică faptul că un compromis în detrimentul siguranței și al securității populației nu va fi o opțiune acceptabilă. Ambele părți ale conflictului trebuie informate cu privire la ideea conform căreia acordul mutual este, în mod potențial, cea mai bună opțiune și, în cele din urmă, în interesul lor. În caz contrar, cercetarea dând glas oamenilor, și în cazul în care facțiunile care doresc controlul asupra Siriei nu sunt dispuse să răspundă, comunitatea internațională ar trebui să fie impulsionată de solicitările populației civile pentru ajutor și dreptate.

3.5. Concluzie

Nici o teorie nu poate fi folosită pentru a explica oricare conflict. Conflictele sunt mult prea complexe pentru o singură teorie valabilă pentru toate. Un conflict trebuie examinat din perspectiva în care el însuși se prezintă. Odată acceptat faptul că acest conflict este ceea ce conduce la aplicarea teoriei, toate teoriile devin potențial aplicabile pentru utilizare. În acest exemplu, au fost manipulate principii ale teoriei internaționale în vederea examinării unui conflict intrastatale. Acest lucru a putut fi realizat pur și simplu prin acceptarea faptului că teoria conflictuală internațională este o viziune asupra lumii, cu națiuni diferite, fiecare dintre ele având motivații și agende diferite. Însă de foarte multe ori, o națiune poate fi considerată o lume proprie, dispunând de toate elementele comunității internaționale, inclusiv facțiuni interne cu propriile lor interese, limitată la granițele unui stat. După ce acest punct de vedere este acceptat, atunci toate teoriile, inclusiv cele internaționale, devin relevant.

Așa cum a fost indicat la începutul acestei cercetări, ceea ce și-a propus acest studiu de caz a fost mai puțin un plan și mai mult o strategie de finalizare în ceea ce privește problema conflictului sirian. Mulți ar pretinde că această cercetare reprezintă o viziune realistă de analiză și soluționare a conflictelor, ceea ce este și este o afirmație falsă. Analiza și soluționarea conflictelor este un domeniu relativ nou, care își trage puterea de la diferiți participanți multidisciplinari. De prea multe ori însă, teoreticienii, cercetătorii și practicienii abordează un conflict prin prisma abordărilor tradiționale, cu care aceștia sunt familiarizați. De asemenea, de prea multe ori, profesioniștii analizei conflictelor și oamenii de știință încearcă să modeleze problema potrivit soluției lor. Personal, eu asemăn conflictul unei lucru viu, o boală potențial distructivă de la care tratamentul ar avea nevoie de inovare. Conflictele ar trebui să fie acceptate pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ne convine nouă să fie. Trebuie să fim realiști în abordarea noastră și să lucrăm cu ceea ce conflictul ne oferă pentru a lucra. Această gândire stă la baza filozofia acestei cercetări, înțelegerea problemei pentru ceea ce ea reprezintă, cercetarea problemei ca un mijloc pentru un scop și punerea în practică a unei soluții care, chiar dacă nu are succes, deschide ușa sau cel puțin creează un potențial pentru alte căi de soluționare.

Eu susțin punctul de vedere al lui Kenneth Cloke, și anume de a trata opresiunea prin intermediul medierii, pe deplin conștient de faptul că o abordare puternică ar putea fi distructivă pentru procesul de mediere. Cu toate acestea, o evaluare realistă a părților aflate în conflict, care nu au arătat nicio considerație față de situația dificilă a oamenilor prinși în mijlocul conflictului lor, conduce la realizarea faptului că, în afară de cazul în care oamenii din Siria ar avea un susținător puternic al cărui singura preocupare este siguranța și securitatea acestora, opoziția ar putea foarte bine să continue să ignore poziția lor în favoarea propriilor interese. Așa cum Cloke sugerează, în acest conflict ar fi inacceptabil să se compromită dreptul poporului la justiție, siguranță și securitate, în scopul de a pune capăt unui conflict prin înlăturarea drepturilor poporului de la justiție, siguranță și securitate. Din punct de vedere etic, nu se poate media opresiunea în favoarea altei asupriri.

Nu dispun de retincență prea mare cu privire la faptul că medierea va fi soluția pentru a pune capăt acestui conflict. Nici nu sunt de acord cu faptul că datele colectate, în urma chestionării combatanților cu privire la intențiile lor, ca fiind complet sincere. Însă, sunt de acord cu punctul de vedere neorealist conform căruia există două facțiuni care se luptă pentru putere și care vor face vor spune probabil orice pentru a-și atinge scopul. Totuși, sunt conștient de faptul că istoria ne-a arătat că, atunci când un popor este abuzat de către propriul guvern și a dat dovadă de un consens care exprimă dorința lor pentru o viață mai bună, iar această dorință poate fi dovedită cu datele care sunt disponibile și de mai sus menționate, aceste date devin justificarea finală a intervenției internaționale. Chiar și cea mai optimistă soluționare și analiză a conflictelor, cercetătorul trebuie să accepte că, în cazul Siriei, intervenția internațională la un anumit nivel ar putea fi necesară pentru soluționarea finală. Dacă acest plan de rezoluție nu face nimic mai mult decât să prevadă aceasta justificație prin intermediul datelor obținute, atunci studiul și cercetarea și-a servit scopul. În ciuda metodelor și a teoriilor, a cercetării și a practicii, la sfârșitul zilei, poporului sirian este, pur și simplu, în căutare de pace și stabilitate.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Aspecte Privind Razboiul Civil din Siria In Perioada 2011 2013 (ID: 126473)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Aspecte Privind Razboiul Civil din Siria In Perioada 2011 2013

Copyright Notice

Primarul Si Consiliul Local

Cοntrаctеlе Rеаlе In Drерtul Rοmаn

Consiliu Judiciar

Criminologie2

Campul de Aplicare a Extra Activitatii Legii Penale

Structura Organizatorica Si Functionarea Bancii Comerciale

Copyright Notice

Similar Posts