Aspecte Privind Metodele Si Tehnicile de Cercetare Criminologica

Aspecte privind metodele si tehnicile de cercetare criminologica

CAP. 1 Aspecte introductive

Apărută mai târziu, la sfârșitul secolului XIX, criminologia s-a dezvoltat încontinuu, ajungând în zilele noastre să se prezinte ca o știință bine structurată și consolidată.

Nașterea criminologiei ca știință este cel mai adesea legată de momentul apariției, cu un secol în urmă, a lucrărilor lui Cesare Lombroso, Enrico Ferri și Raffaele Garofaro.

Problematica crimei și a autorului ei a preocupat însă gândirea umană cu mult înaintea secolului XIX. Mărturie stau operele filosofice și literare ale antichității. Tragedia lui Oedip a fascinat generații întregi de cercetători din diferite domenii, reprezentând una din sursele principale de inspirație ale psihanalizei lui S. Freud, dar având și consecințe importante pentru evoluția criminologiei.

Din punct de vedere teritorial, criminologia are un domeniu foarte larg de experimentare, ea preocupând aproape toate țările lumii. Stau mărturie în acest sens tratatele, monografiile, manualele de criminologie, institutele, laboratoarele, asociațiile și congresele de criminologie, predarea criminologiei în universități, toate acestea dovedind interesul și importanța criminologiei în sistemul științelor social-umane contemporane.

Cercetarea criminologică a fost de asemenea favorizată și de existența în unele țări a unui cadru instituțional organizat în felul clinicii de psihiatrie, care a oferit oamenilor de știință posibilitatea să efectueze unele experimente și să verifice unele ipoteze. În acest context prielnic, cercetările cu privire la crimă, criminal și criminalitate capătă un caracter constant, prefigurând o nouă disciplină științifică.

Din punct de etimologic cuvântul criminologie este format din două cuvinte de origine greacă: crimen – în sensul originar de acuzație și apoi de infracțiune – și logos – la origine discurs, rațiune, iar ulterior știință.

Dacă am încerca să dăm o definiție criminologiei, aceasta nu ar putea fi una exactă, deoarece aceste definiții se conturează în funcție de orientările autorilor lor, care pot fi adepți ai concepțiilor sociologice în materie de criminalitate și criminologie, sau pot privi problema ca adepți ai concepțiilor psihologice despre criminalitate.

Criminologii americani E. Sutherland și D. Cressey afirmă despre criminologie că este “știința care studiază criminalitatea ca fenomen social ”, în special cauzele acesteia și mijloacele de luptă împotriva acestui fenomen. Această definiție menționează și problema cauzalității și a mijloacelor de luptă împotriva acestui fenomen, dar ca și celelalte definiții ale adepților sociologiei face trimitere doar la latura socială a criminalității, fără nici o referire la elementele componente ale fenomenului ( crimă, criminal ).

Conform definițiilor adepților concepțiilor psihologice despre criminalitate, criminologia se compune dintr-o seamă de crime, fapte individuale, fapte care sunt săvârșite de anumite persoane – infractori – , care trebuiesc implicați în definiție, căci fără crime și criminali nu poate exista nici criminalitate, ca fenomen social.

Alți autori include în cercetarea criminologică problema infractorului, delicventului sub raport social, biologic și psihologic.

Ca o concluzie la ceea ce an evidențiat mai înainte, putem defini criminologia ca știința care studiază criminalitatea ca fenomen social și ca fenomen individual, crimele săvârșite care o alcătuiesc, persoanele care le-au comis, cauzele săvârșirii și mijloacele de prevenire și combatere.

Istoria de până acum a criminologiei reprezintă o succesiune de abordări din diverse perspective ale fenomenului criminal: biologică, sociologică, psihologică, psihiatrică, psihanalitică, genetică, etc.

Este normal ca fiecare din abordările enunțate să fi încercat cunoașterea fenomenului criminal din perspective proprii, utilizând metode și tehnici de cercetare specifice.

În primele faze criminologia se dezvoltă în cadrul altor discipline științifice. Statistica găzduiește studiul criminologic al stării și dinamicii fenomenului infracțional. În cadrul sociologiei își fac loc preocupările pentru studiul influenței mediului social al criminalității, iar în antropologie, psihiatrie și psihologie atenția se îndreaptă către studiul infractorului.

Deoarece nu se constituie încă ca o disciplină autonomă, la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX criminologia se prezintă sub forma unor capitole în cadrul altor discipline: antropologie criminală, psihologie criminală și sociologie criminală.

Studiile întreprinse între cele două războaie mondiale au drept consecință o acumulare de cunoștințe privind fenomenul criminalității și plasarea problematicii criminalității din rândul disciplinelor amintite într-o disciplină autonomă.

1.1 Metodologie, metodă și tehnică

Termenul de metodologie în sens etimologic provine din cuvintele grecești: methos – metodă și logos – știință; “știința metodelor”. În sens literar, metodologia este știința integrală a metodelor, metoda fiind demersul rațional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unei probleme.

Metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul metodelor și tehnicilor de investigare a fenomenului infracțional, urmărind integrarea acestora într-un sistem logic și coerent potrivit anumitor principii diriguitoare.

Metoda este modul de cercetare, sistemul de reguli și principii de cunoaștere și de transformare a realității obiective. Așa cum se precizează în “Dicționar de filosofie” – 1978 – “aspectul teoretic este cel mai activ al științei, care jalonează calea dobândirii de cunoștințe noi”. Gândirea metodică asigură corelația logică internă și concordanța imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivă.

Pe baza principiilor generale ale gândirii metodice puse la dispoziție de materialismul dialectic și istoric, valabile atât în științelor naturii, cât și în știițele sociale, fiecare domeniu de cercetare dezvoltându-și propriile sale reguli și norme de cunoaștere.

Albert Brimo definește metoda ca acea ordine ce se pune în studierea și învățarea unei științe urmând condițiile, particularitățile acelei științe. Metoda constituie astfel o încercare de a reduce arbitrarul la ordine, o modalitate prin care cunoașterea spontană se va transforma în cunoaștere critică, gândirea devenind o unealtă de cercetare.

Tehnica sau procedeul nu constituie decât o anumită metodă de acțiune. ”Felul practic, procedural în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare se numește tehnică “ arată Ana Tucicov Bogdan.

1.2 Etapele cercetării

O delimitare strictă între diferite tipuri de cercetare fiind greu de realizat, rămâne în primul rând valabilă clasica diviziune între cercetarea fundamentală și cercetare aplicativă.

În ceea ce privește cercetarea fundamentală se face distincție între cercetarea fundamentală pură și cercetarea fundamentală aplicativă.

Cercetarea fundamentală pură introduce în domeniul criminologiei elemente de psihologie, sociologie, genetică, biochimie, patologie, statistică, drept și din orice domeniu care ar contribui la înțelegerea și explicarea cauzelor fenomenului criminalității. Cercetarea fundamentală direcționată cuprinde științe exacte, cum este istoria naturală a omului și științe denumite culturale.

Unii autori au încercat să minimalizeze rolul cercetării fundamentale, afirmând că știința criminologiei nu poate fi definită prin ea însăși, ci numai prin ceea ce realizează, cadrul acesteia limitându-se în consecință numai la cercetarea aplicativă. Cu toate acestea, elaborarea unei politici penale eficiente, ca și a unor programe de prevenire și resocializare a infractorilor nu se poate realiza fără o cunoaștere profundă a cauzelor fenomenului infracțional.

În criminologie tipurile clasice decurg din dubla finalitate a cercetărilor. Se are în vedere, pe de o parte studierea fenomenului infracțional independent de utilizarea imediată a cercetărilor, iar pe de altă parte rezolvarea unor probleme în mod practic.

Între diferitele tipuri de cercetare un loc important îl ocupă cercetarea etiologică, care are ca principal obiectiv descoperirea cauzelor care determină și a condițiilor care favorizează săvârșirea infracțiunilor. Acesta este un subiect controversat, deoarece se pune problema dacă cercetarea etiologică este o cercetare fundamentală, sau una aplicativă. Conform celor arătate mai înainte putem spune că această controversă este neîntemeiată, deoarece cercetarea etiologică se poate încadra în fiecare din cele două tipuri.

Un alt tip de cercetare este cercetare de evaluare, care își propune să măsoare eficacitatea sistemului judiciar și urmărește să cunoască în ce măsură sancțiunile penale corespund scopurilor urmărite de politica penală.

O altă împărțire a cercetării poate fi socotită și cea în cercetare activă sau de acțiune și cercetare de tip operațional.

După unii autori cercetarea operațională reprezintă în științele exacte ceea ce cercetarea activă reprezintă în științele sociale.

Cercetarea activă este acel tip de cercetare care se preocupă de schimbarea unei situații existente, în sensul ameliorării acesteia. Realizarea cercetării active presupune o strânsă colaborare între cercetători și factorii de decizie din diferite domenii ale vieții sociale. Ea nu implică neapărat verificarea unei ipoteze de cercetare și apelarea la grupuri de control.

Cât privește cercetarea operațională aceasta poate servi îndeosebi la alcătuirea unor statistici financiare complete și unitare, la crearea unui sistem informațional pe bază de ordinator la nivelul tuturor instanțelor judiciare, la reducerea costului și la creșterea eficacității organelor judiciare.

Factorii care delimitează alegerea tipului de cercetare sunt :

natura și complexitatea temei abordate

formațiunea cercetătorului

posibilitățile concrete de realizare.

În practică cel mai adesea proiectele de cercetare se realizează prin întrepătrunderea diferitelor tipuri de cercetare.

Cercetarea științifică indiferent de tema supusă studiului se va desfășura în funcție de un plan de cercetare, care trebuie să cuprindă etapele principale ale cercetării, menite să oglindească mersul metodic al gândirii cercetătorului de la început și până la finalitatea temei.

Cadrul teoretic sau problematica de cercetare presupune trei faze:

determinarea cadrului de referință

determinarea cadrului conceptual

elaborarea ipotezelor de cercetare

1 ) Cadrul de referință are rolul de a ne familiariza cu problematica de cercetare, de a înfățișa aspectele principale ce urmează a fi studiate și de a determina limitele cercetării.

Un rol hotărâtor pentru determinarea cadrului de referință revine documentării, al cărei conținut și întindere depinde în special de natura cercetării întreprinse. Vom face distincție între cercetarea de documente care se limitează la identificarea și examinarea unor date preexistente, cuprinse în surse de documentare și cercetare de fapte care constă în culegerea din teren a datelor necesare.

Cercetarea criminologică se reduce rareori la cercetarea de documente, ea cuprinzând aproape întotdeauna și cercetarea de teren.

Această etapă a cercetării presupune acordarea unui spațiu suficient documentării, iar din partea unităților în cadrul cărora se realizează cercetarea presupune acordarea sprijinului în scopul ușurării contactului criminologului cu sursele de documentare.

2) Cadrul conceptual constă în transformarea unor concepte abstracte, teoretice în concepte operaționale, susceptibile de a fi măsurate și evaluate, transformare ce constă într-o succesiune de momente prin care se realizează o dezmembrare a ideii teoretice în elemente, componente măsurabile.

Analiza conceptuală trece prin câteva faze:

Definirea nominală a conceptelor care constă în precizarea sensului pe care îl dăm conceptelor cu care operăm în cercetarea respectivă. Multe erori se datorează faptului că se utilizează o terminologie ambiguă, conferindu-i-se aceluiași termen sensuri diferite.

Dezmembrarea conceptului nominal în diferitele sale elemente componente, care dă posibilitatea studierii oricărui concept sub toate aspectele sale. Ca un exemplu putem folosi conceptul de inadaptare, care poate fi studiat sub aspectul diferitelor manifestări de inadaptare, al frecvenței acestora.

Despicarea acestor aspecte, dimensiuni în indicatori ușor observabili și măsurabili, indicatorul devenind astfel variabilă.

Astfel dimensiunile reținute au fost transpuse în manifestări concrete de comportament negativ ( furt, omor, etc.), pozitiv ( cinste, eroism, etc.) sau indiferent ( jocul de cărți ), față de care reacția socială poate fi măsurată, constatându-se gradul de aprobare sau dezaprobare.

Sintetizarea datelor obținute prin formarea indicilor, un indice exprimând combinarea mai multor indicatori.

3) Elaborarea ipotezelor constă în direcționarea cercetării, introducând o ordine logică astfel încât faptele, evenimentele și procesele studiate să capete semnificație pe plan științific.

De obicei ipoteza de cercetare este rezultatul unor experiențe teoretice anterioare unor teorii cu valoare explicativă sau unor experimentări practice. În astfel de situații ipoteza se naște din date cunoscute, scopul ipotezei fiind de a confirma , dezvolta sau contesta anumite teorii cu privire la procesele sau fenomenele studiate.

Când realitatea faptelor contrazice o teorie sau interpretare în ceea ce privește un proces sau fenomen, ipoteza va fi avansată în scopul găsirii altei explicații cu privire la procesele sau fenomenele respective. Astfel ipoteza nu mai este desprinsă din date cunoscute, infirmând valabilitatea acestora.

Valoarea ipotezei depinde de nivelul atins de disciplina respectivă, de valoarea teoriei care o sugerează, de varietatea conceptelor utilitate, de calificarea profesională, de imaginația, de perspicacitatea și experiența celui care o formulează.

Cadrul concret al cercetării constituie etapa alegerii și definitivării metodelor și tehnicilor de cercetare.

În cele mai multe cazuri datele obținute necesită o prelucrare matematică. Aceasta constă în operațiuni de înseriere, clasificare, ordonare a informațiilor și folosirea unor profesioniști în materie ( matematicieni, statisticieni, etc.). datele obținute sunt grupate în categorii. Categoriile reținute vor fi notate convențional cu cifre de cod. După codificare datele vor fi prezentate sub formă de tabele. Această operațiune poartă numele de tabulare și poate fi realizată manual, mecanic și electronic.

Analiza datelor se face prin prisma ipotezelor elaborate, a confirmării sau infirmării acestora.

Etapa analizei și interpretării rezultatelor încheie într-un fel ciclul cercetării întreprinse.

Ultima etapă constă în valorificarea rezultatelor obținute de către cercetător. În ultimii ani se insistă tot mai mult asupra acestei probleme, valorificarea rezultatelor tinzând să devină o etapă obligatorie a cercetării, ciclul acesteia considerându-se numai astfel încheiat.

CAP.2 Metode

2.1 Teorie și metodă în criminologie

2.1.1 Considerații generale

Problema legăturii dintre teorie și metodă în semnificația ei generică și abstractă aparține domeniului metodologiei generale a științelor. Trebuie însă specificat că această problemă a constituit rar obiect de preocupare pentru criminologie.

Una dintre temele pe care George Vold le-a dezbătut în lucrarea sa “ Teoretical criminology” se referă la importanța pe care o ocupă teoria asupra criminalității, în cadrul cercetării criminologice. El subliniază faptul că, studiind fenomenul infracțional, indiferent de metoda utilizată, criminologul nu poate descoperii decât ceea ce respectiva teorie îl “abilitează să descopere”.

Dezbaterea acestei teme de către George Vold reprezintă o excepție pentru criminologia occidentală, în care problema legăturii dintre teorie și metodă este trecută sub tăcere. În ceea ce privește criminologia din țările socialiste, nici aceasta nu putem să spunem că dă o importanță deosebită acestei probleme, deoarece nu este decât incidental abordată.

Această problemă, departe de a fi epuizată, se impune în continuare cercetării științifice.

2.1.2 Privire istorică

Clarificarea unor astfel de probleme de ordin principial, nu fac obiectul prezentei lucrări, dar o incursiune fie ea și sumară în istoria școlilor criminologice, va pune în lumină strânsa legătură dintre aceste școli și metodologia criminologiei.

Prin trecerea în revistă a principalelor școlii de criminologie: Școala clasică; Școala cartografică; Școala tipologică; Școala sociologică, va fi ilustrată și corelația dintre enunțul criminologic descriptiv și enunțul prescriptiv, așadar, dintre teorie și metodă.

Putem defini școlile criminologice, ca fiind : teorii, concepții, curente mai mult sau mai puțin sistematic elaborate în problemele de bază ale fenomenului infracțional.

2.1.2.1 Școala clasică

Școala clasică de criminologie și drept penal ia naștere spre sfârșitul secolului XIX în Anglia. Reprezentând o noutate pentru intelectualii acelei epoci, și-a găsit repede adepți în alte țări din Europa și U.S.A.

Doctrina școlii clasice asupra fenomenului criminalității, are ca premisă ideea psihologică a hedonismului, potrivit căreia , individul în toate acțiunile sale este dominat de instinctul de plăcere și durere. Aplicând, la domeniul criminalității adepții școlii clasice au promovat ideea că individul, determinat de considerații hedoniste, alege în mod liber între plăcerea ce decurge din violarea legii și pedeapsa care îi va fi aplicată.

Școala clasică a realizat, așa cum spunea Enrico Ferri, o minunată anatomie juridică a delicventului și a elaborat un sistem simetric de norme represive, dar din păcate, în concepția sa infracțiunea și pedeapsa sunt entități juridice abstracte, pe care le cercetează izolat atât de persoana infractorului, cât și de mediul în care s-a săvârșit fapta. Infracțiunea este studiată ca un raport juridic între lege și actul unui om liber. Cauza infracțiunii se află în actul de voință liberă a infractorului, opinie care atrage concluzia că o persoană devine infractor pentru că așa voiește.

În opinia școlii clasice răspunderea penală are un temei exclusiv obiectiv, care constă în fapta infracțională, iar pedeapsa are ca fundament ideea de justiție. Se consideră că infracțiunea este un act de voință absolut liberă, iar infractorul a abuzat grav de libertatea de voință, dreptatea cere să fie pedepsit și totodată pedeapsa trebuie să fie suficient de severă pentru a excede plăcerii.

Principalii adepții ai școlii clasice au fost : în Italia : Becaria, G. Fillangieri, M. Pagano, F. Carrara, Paolletti, Paggi; în Franța : Brissot, Ad. Franck, Ad. Chauveau, Guizot; în Germania : Feuerbach, Mittermayer.

2.1.2.2 Școala cartografică

Școala cartografică sau geografică s-a dezvoltat, în special, în Europa între anii 1830 – 1880 , poartă și numele de școala franco-belgiană a mediului social, denumire ce exprimă concepția definitorie ce stă la baza principiilor acestei școli criminologice.

Promotorii acestei școli au fost belgianul Lambert Jaques Quetelet (1796 -1874) și francezul Andre Michel Guerry (1802 – 1866), care au realizat o statistică a criminalității pentru a descoperii anumite legități ale dinamicii acesteia.

Metoda de cercetare a școlii cartografice este metoda statistică, care s-a dovedit potrivită în încercarea ei de a surprinde corelații între harta criminalității și unele variabile economice, sociale și culturale.

Quetelet a fost printre primii specialiști în științe sociale care a utilizat metode statistice și matematice pentru a analiza influența factorilor sociali și individuali în etiologia crimei. El a studiat statisticile franceze din anii 1826 – 1830 subliniind constanța criminalității în acea perioadă. Astfel, a sesizat faptul că infracțiunile contra persoanei predomină în timpul sezonului cald, în regiunile din sudul Franței, în timp ce infracțiunile contra proprietății sunt comise mai ales în regiunile din nord, în timpul sezonului rece. Pe această bază autorul a formulat legea termică a criminalității, susținută și de Guerry.

Ulterior G. Tarde a evidențiat faptul că deosebirile ce apar între structura și volumul criminalității regiunilor din nord față de cele din sud, sunt rezultatul dezvoltării social – economice diferite a acestora și nu consecințele diferențelor de climă.

Interesat de aspectul geografic, Guerry repartizează departamentele franceze în 5 (cinci) regiuni, în cadrul cărora constată o regularitate remarcabilă în ceea ce privește criminalitatea. Această constatare a dezvoltat ideea conform căreia : “precum fenomenele naturale, comportamentul uman este și el supus unor legi”.

Asemănător lui Quetelet, dar contrar a ceea ce se credea în acea epocă, Guerry constată că nici sărăcia, nici instrucția școlară nu au o influență directă asupra cifrei criminalității. Quetelet susține că omul nu săvârșește infracțiuni datorită stării de sărăcie, ci ca o consecință a trecerii rapide de la o stare de relativ confort la una de mizerie.

Printre reprezentanții acestei școli se mai remarcă și nume sonore ca : G. Tarde M. Joly, H. Sabiller.

2.1.2.3 Școlile tipologice

Școlile tipologice se caracterizează prin concepții asemănătoare cu privire la geneza infracțiunii, dar și prin metode apropiate de cercetare.

Teoria pe care o dezvoltă aceste școlile pornește de la ideea că infractorii se deosebesc de ceilalți indivizi prin trăsături care dezvoltă în cazul infractorilor tendințe anormale, ce-i determină să comită infracțiuni, în situații în care ceilalți indivizi mențin un comportament in limitele legii.

Reprezentanții acestor școli pun în exclusivitate la originile criminalității factori biopsihici, ignorând rolul factorilor de ordin social. Influența mediului economic și social în care infractorul trăiește, a gradului de cultură și instrucție, a mediului familiar sunt astfel neglijate aproape total de cele 3 școli tipologice : Școala lombroziană; Școala testelor psihologice și Școala psihiatrică.

1) Școala lombroziană

Cunoscută sub numele de Școala antropologică italiană, a fost întemeiată de către Cesare Lombroso.

În metodologia de cercetare a criminalității Lombroso rămâne în istoria criminologiei un deschizător de drumuri în studiul multidisciplinar. Mărturie stau, în acest sens, experimentele asupra celor 400 de criminali studiați în laboratorul de psihiatrie și antropologie din manicomul și ocna penală din Pesaco. Astfel în 1876 își publică opera sa principală “Omul delicvent” în studiul infractorilor folosindu-se de observație, de examenul biologic și de examenul psihiatric.

Lombroso consideră infractorul ca pe un tip uman pe cale de regresiune către stadiul atavic (oprire în dezvoltarea lanțului kilogenetic). El a reușit să distingă unele trăsături craniene ce se regăsesc în proporție sporită la infractori, așa zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte pronunțate, pomeții și fălcile voluminoase, orbitele mari și depărtate, asimetria feței și a deschiderilor nazale și apendice lumerian al fălcilor.

Din punct de vedere fiziologic Lombroso a constatat o slabă sensibilitate la durere, ceea ce îl aproprie pe criminal de omul sălbatic.

Lombroso s-a ocupat și de unele aspecte socio – culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credință și practică religioasă, literatura criminalilor, etc.

Cei mai de seamă discipoli ai lui Lombroso: Giuseppe Garofaro și Enrico Ferri dezvoltă teoria lombroziană, dar îi aduc și numeroase modificări.

Introducând în metoda de cercetare un nou indicator, acela de sentiment moral, Garofaro operează cu o diviziune bipartită a infracțiunii și anume: delictul moral, înțelegând prin aceasta actele grave reprobate de întreaga colectivitate și delictul juridic sau delictul prin determinarea legii, socotit astfel datorită unor rațiuni de ordin politic, economic și social.

Astfel Garofaro ajunge la o tipologie a infractorului diferită de a lui Lombroso. El împarte infractorii în infractori reali (aparținând primei categorii – delicte naturale) și pseudoinfractori.

Enrico Ferri, care este un continuator al ideilor lombroziene, este preocupat de factorii individuali în etiologia crimei, dar în egală măsură este atras și de factorii sociali. El va întreprinde ample studii în Franța și în Italia.

Enrico Ferri a încercat să desprindă, folosind metoda statistică, anumite “legități” ale fenomenului infracțional asemănătoare celor din domeniul fizicii, cum ar fi aceea a saturației și suprasaturației, a raportului invers între omicid și suicid.

Deși remarcăm că E. Ferri în plan metodologic face un efort în cunoașterea infracțiunii, a factorilor criminogeni exogeni – endogeni, el nu va reuși, totuși, să descopere mecanismul acestor factori în producerea criminalității, situație care se datorează și aplicării nediferențiate și în mod exclusiv a metodelor statisticii în studiul domeniului general al criminalității, cât și în studiul personalității infractorului. E. Ferri nu reușește să separe cauzele de ordin general de cele de ordin particular din etiologia crimei.

2) Școala testelor psihologice

Școala testelor psihologice, legată de începutul secolului XX, continuă ideea școlii lombroziene, dar spre deosebire de aceasta tratează debilitatea mintală ca element al diferențierii infractorilor față de neinfractori.

H. H. Goddard, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai acestei școli, consideră debilitatea mintală ca fiind un factor transmis ereditar și care constituie adevărata cauză a crimei, deoarece debilul mintal nu are capacitatea faptelor sale și a conținutului normativului juridic care le consideră infracțiuni.

Goddard a încercat să valideze următoarele ipoteze de cercetare:

cea mai mare parte a infractorilor sunt debili mintali;

majoritatea debililor mintali sunt infractori.

Pe loturi reduse, nereprezentative, aceste ipoteze s-au confirmat, însă cercetările efectuate ulterior au pus în lumină rezultate contradictorii.

3) Școala psihiatrică

Apărută la începutul secolului XX, a cunoscut o popularitate foarte mare datorită îndeosebi influenței exercitată de Sigismund Freud. La începutul epocii postbelice școala psihiatrică cunoaște o perioadă de declin pentru ca după anii ’50 să revină din nou în actualitate.

Asemănător celorlalte școli tipologice și școala psihiatrică a militat pentru acreditarea tezei despre existența unui tip criminal. Astfel , a pledat pentru un tip de criminal deosebit de ceilalți indivizi, deosebire ce constă într-un tip de personalitate aparte, care sfârșește prin a deveni criminal, indiferent de condițiile sociale în care trăiește. În exercitarea structurii acestui tip de personalitate, întâlnim în cadrul școlii psihiatrice o varietate de păreri, cu o deschidere care se situează între psihoză și formele ușoare de psihopatie.

Indiferent de forma pe care o îmbracă doctrina acestei școli a fost puternic influențată de S. Freud în ceea ce privește rolul hotărâtor atribuit subconștientului, sentimentului de frustare, complexului lui Oedip din opera sa, dar mai ales de metodologia folosită de acesta în cercetare.

Metodologia proprie tratamentului psihiatric, având la bază noțiunea de transfer clinic și testele proiective, este principala tehnologie de cercetare și terapie folosită în prezent în criminologia clinică.

Școala psihiatrică deși a pășit pe tărâmul științelor moderne prin vindecarea nevrozelor prin metoda psihanalizei, cunoaște critici în privința doctrinei sale care absolutizează rolul instinctelor față de conștiință, ignorând interacțiunea factorilor de orice fel în procesele neuropsihice umane.

2.1.2.4 Școala sociologică

Începuturile școlii psihologice sunt strâns legate de numele școlii cartografice, dar și de publicarea în 1914 a lucrării lui B. Goring “ The English Convict”, elaborată ca o replică a teoriei lombroziene asupra crimei.

Cercetările lui Goring au fost efectuate pe un eșantion de 3000 de deținuți recidiviști. Astfel, el a descoperit 96 de trăsături specifice ale celor studiați, descoperire care infirmă teoria criminalului înnăscut al lui Lombroso și aduce în prim plan mediul social ca factor criminogen. Cu toate acestea, însă, nu neagă total o inferioritate fizică a infractorului.

Școala sociologică, care a cunoscut o mare audiență în criminologie, înregistrează ca factor important în dezvoltarea sa afirmarea în acea epocă a sociologiei ca știință, ca și faptul că îndeosebi în U.S.A. criminologia se studia în cadrul instituțiilor sau departamentelor de sociologie de pe lângă universitățile americane, tradiție ce s-a păstrat întrucâtva până în zilele noastre. Școala sociologică se concentrează pe de o parte în jurul analizelor statistico – matematice, încercând să surprindă legătura ce există între variațiile criminalității și unele aspecte de organizare socială, iar pe de altă parte în direcția cunoașterii formării personalității în cadrul proceselor de socializare care conduc la modificarea și orientarea potențialului mental înnăscut.

Un real interes în doctrina școlii sociologice este îndreptat către teoria lui E. Durkheim a cărui primă trăsătură este punctul de vedere conform căruia criminalitatea este un fenomen social normal care se manifestă inevitabil în toate societățile. Întrucât nu există societate în care indivizii să nu se abată de la reguli, este inevitabil ca dintre aceste abateri unele să prezinte caracter infracțional. De aici tragem concluzia că infracționalitatea este determinată în primul rând de structura socio – culturală căreia îi aparține. Criminalitatea trebuie înțeleasă și analizată, nu prin ea însăși, ci în strânsă legătură cu o cultură determinată în timp și spațiu.

O altă contribuție valoroasă în planul analizei criminologice este reprezentată de elaborarea de către Durkheim a conceptului de anomie, în sensul de slăbire a rolului normelor sociale, această anomie apărând ca urmare a tendințelor crescânde ale individului spre satisfacerea unor idealuri de confort material și prestigiu social.

Imposibilitatea realizării pe cale legală a idealurilor presupuse duce la încălcarea normei. Conceptul de anomie este reluat ulterior și de sociologul american R. K. Merton care îl utilizează în explicarea fenomenului criminal.

Pe plan metodologic, școala sociologică aduce în criminologia secolului XX metode de cercetare proprii sociologiei comportamentului ( behaviorismul ), caracterizate prin procedeele experimentale standardizate de analiză a comportamentului infractorului.

Printre cei care și-au adus contribuția la studiul sociologic al crimei putem numi la loc de seamă pe : Liszt în Germania, A. Prins în Belgia, Van Hammel în Olanda, iar ulterior pe Nicefora și Grispigni în Italia.

2.1.3 Tendințe actuale

După părerea majorității oamenilor de știință, în prezent criminologia occidentală traversează un moment de criză. Se vorbește în acest sens despre o ruptură de criminologia tradițională. Cauzele sunt multiple, dar reținem ca fiind relevant eșecul teoriilor tradiționale cu privire la prevenirea și combaterea infracționalismului față de creșterea rapidă a acestui fenomen.

O lungă perioadă de timp criminologia a înclinat spre acceptarea practicilor clinicienilor, în centrul cărora se afla studierea personalității infractorului, care era considerat un inadaptat. Metodele clinicienilor vizau un tratament și o readaptare a individului în societate. În prezent asistăm la o revenire la mijloacele clasice de sancționare, care are ca punct central reconsiderarea ideii de justiție, pedepsele de scurtă durată și alte metode de sancționare mai blânde fiind considerate ca ineficiente.

Tendința de a schimba perspectiva criminologiei tradiționale apare foarte pregnant în cadrul orientării numite “criminologia reacției sociale”. În centrul acestei orientări se află efortul de revalorizare a puterii societății organizate pentru a-și cunoaște și stăpânii propriile criminogeneze, pentru a-și reforma ordinea de drept și reconsidera sistemul represiunii prin repunerea în drepturi a răspunderii penale, a ideii de justiție și a sistemului penitenciar.

Doctrina pozitivistă contemporană susține apărarea cu maximă rigoare a valorilor contra criminalității, opunându-se exceselor ce ar putea să apară în aplicarea unora din tezele doctrinei noii apărării sociale. Sub aspect doctrinal criminologia românească întemeiată de I. Tanoviceanu și dezvoltată de Vintilă Dongoroz, Vespesian Pella și Traian Pop aparține curentului pozitivist științific, cu deschideri ample și tendințe de evoluție spre marile principii renovatoare ale doctrinelor pozitiviste contemporane necesare reformării operei reacției societății contra criminalității.

O altă orientare este cea de inspirație marxistă, denumită criminologia radicală, care readuce în discuție cauzele sociale ale infracționalismului: exploatarea capitalistă inegalitatea în distribuirea puterii, șomajul, etc.

Promotorii acestei teorii consideră că îndreptarea greșelilor societății s-ar putea realiza chiar în cadrul relațiilor de producție existente prin perfecționarea continuă a societății și stabilirea unui echilibru adecvat între diferite grupuri sociale.

Într-o concepție marxistă nu există legi generale criminologice pentru toate timpurile. Fiecare epocă își are legile și regularitățile proprii, și anume, aceste legi și regularități sunt determinate de forța producției și de tipul de producție a societății respective. Nu există o singură criminologie, ci mai multe și anume criminologia fiecărei epoci istorice și a claselor sociale respective.

2.2 Metode particulare utilizate în domeniul criminologiei

2.2.1 Metoda observației

Observația reprezintă una dintre principalele metode particulare utilizate pentru cunoașterea cât mai aprofundată a fenomenului criminalității.

Deoarece psihicul omului este legat nemijlocit de activitatea sa, se manifestă în acțiunile și faptele sale. Observarea acestor acțiuni, a actelor sale de conduită, a manifestărilor sale verbale și de altă natură, precum și analiza lor face posibilă cunoașterea științifică, în anumite limite a psihicului uman.

Observația, reprezentând izvorul cunoașterii, momentul contactului inițial dintre subiect și obiect, niciuna dintre metodele particulare – clinică, tipologică, predictivă – nu se poate dispersa de ea.

Metoda observației cunoaște două forme :

observația empirică

observația științifică

Observația empirică

Observația empirică apare în mod spontan în contactul zilnic dintre individ și realitatea înconjurătoare. Ea este limitată la sfera de interese a individului, la grupul social din care face parte și este incapabilă să ofere o imagine completă și complexă a fenomenului observat.

Observația empirică oferă o cunoaștere limitată, superficială asupra domeniului criminalității. Aceasta reține mai ales aspectele de suprafață, partea spectaculoasă a evenimentului sau situației observate. Mai trebuie precizat că ea are un caracter subiectiv, observatorul fiind influențat de propriile sale opinii, de situația sa personală, de interesele sau prejudecățile sale în raport cu faptul de viață observat. Astfel, observația empirică este insuficient cenzurată critic și de regulă nu este dirijată către un obiectiv precis.

Nu negăm aportul pe care observația empirică îl poate aduce în cercetarea științifică a criminalității, dar cunoașterea cu adevărat profundă a fenomenului infracțional necesită depășirea empirismului, transformarea observației empirice în observație științifică.

b) Observația științifică

Observația științifică presupune o contemplare intenționată și metodică a realității. Ea este orientată către un scop bine determinat care privește obținerea unor anumite categorii de informații.

Observația științifică nu este o simplă privire, ci urmărirea atentă și sistematică a unor manifestări psihice în scopul de a le fixa cât mai adecvat. Trebuie precizat că observația nu se face întâmplător, ci pe baza unui program.

Observația științifică este realizată de către un specialist, în cazul nostru un criminolog, iar calitatea sa depinde de nivelul de cunoștințe teoretice ale acestuia, de stăpânirea aparatului conceptual. Criminologul va fi obligat ca permanent să-și cenzureze gândirea și să rămână pe pozițiile unui observator obiectiv, ferit de orice influență.

Unii autori sunt de părere că observația în domeniul criminologiei îmbracă un caracter obiectiv și unul subiectiv.

Observația obiectivă se referă la forma de manifestare exterioară a faptei penale, la împrejurările în care a fost săvârșită, la metodele și mijloacele de săvârșire, la consecințele acesteia și la orice împrejurare de natură obiectivă.

Observația subiectivă se caracterizează prin studiul comportamentului sau personalității infractorului.

Aceste aspecte ce privesc observația obiectivă și observația subiectivă nu vor fi separat investigate, ci se vor afla într-o permanentă întrepătrundere.

2.2.2 Metoda experimentală

Metoda experimentală sau cum mai este numită, experimentul constituie una dintre metodele cu un grad ridicat de generalitate, fiind aplicată în mai multe domenii ale științei. De asemenea, este una din metodele complexe, cu ajutorul căreia omul de știință urmărește să descopere legăturile de interacționare dintre diferite fenomene, dar mai ales să cunoască legătura cauzală dintre acestea.

Experimentul, ca metodă criminologică, reprezintă o observație provocată, având ca principală caracteristică provocarea intenționată a fenomenelor în condiții schimbate, anume modificate de cercetător. Aceasta ajută la constatarea unor fenomene care nu ar avea cum să se manifeste și să fie observate în mod normal, dar care sunt importante pentru rezolvarea problemei care face obiectul studiului.

Particularitățile metodei experimentale sunt provocarea, varierea și repetarea fenomenului studiat prin intervenția cercetătorului.

Spre deosebire de cel care studiază un fenomen psihic pe bază de observație, experimentatorul nu așteaptă ca fenomenul să se producă atunci când se vor ivi condițiile, ci-l provoacă el însuși la locul și timpul dorit și în condiții diferite; variază factori simulatori și repetă acțiunea lor dacă este necesar pentru verificarea și adâncirea observațiilor.

Realizarea unui experiment presupune alegerea unei probleme de studiu și elaborarea unor ipoteze al căror adevăr sau falsitate vor fi confirmate sau infirmate în cursul cercetării. Cel mai adesea se pune problema de a determina legăturile ce unesc două variabile, de a compara efectele a doi factori pentru a identifica care este efectul în cadrul procesului studiat.

Mai mulți autori amintesc schema pe care M. Grawitz o propune pentru desfășurarea experimentului : în scopul de a aprecia acțiunea unui anumit factor ( variabila independentă ), asupra altor factori ( variabile dependente ) este necesară

compararea a două elemente, dintre care numai unul va fi supus influenței factorului pe care ne propunem să-l studiem. De aici necesitatea de a constitui două grupuri cât mai asemănătoare, grupul experimental A și un grup central C. Variabila x a cărei influență urmează a fi măsurată va acționa numai în cadrul grupului A. În cazul în care ipoteza este exactă, fenomenul z legat de variabila x va trebui să apară în grupul A și să fie absent sau foarte slab în grupul C. Influența variabilei x va rezulta astfel din diferența dintre intensitatea fenomenului z în grupul A în raport cu grupul C.

Pentru obținerea de rezultate pe plan științific, cercetătorul trebuie să respecte reguli de ordin general, valabile pentru orice experiment și reguli de ordin particular, determinate de specificul obiectului studiat.

Regulile de ordin general constau în :

abordarea problemelor studiate în mod cauzal;

elaborarea ipotezelor de lucru;

crearea unor grupuri de control cât mai asemănătoare grupului asupra căruia se acționează experimental;

acționarea unui singur factor ( unei singure variabile ) în același timp;

eliminarea influenței factorilor exteriori pe toată durata experimentului;

obiectivitatea cercetătorului în efectuarea experimentului, în analiza și sinteza datelor obținute.

Alcătuirea a două grupuri cât mai asemănătoare se face folosind următoarele procedee :

control de precizie – constă în alcătuirea unui grup de control asemănător grupului experimental, astfel încât să existe aceeași reprezentare în ambele grupuri a totalității factorilor individuali de personalitate;

controlul static – se limitează la verificarea frecvențelor elementelor asemănătoare existente în ambele grupuri;

controlul la întâmplare – constă în formarea unor eșantioane aleatorii, considerându-se că numai astfel poate fi neutralizată influența factorilor întâmplători întotdeauna prezenți.

În ceea ce privește tipurile de experimente, acestea se clasifică în funcție de : locul de desfășurare a experimentului, natura variabilei independente, procedeele de manipulare și verificare utilizate.

După locul de desfășurare se face distincție între experimentul de laborator li experimentul de teren.

Experimentul de laborator constă în provocarea în mod artificial, în laborator, a unei situații asemănătoare celei reale. Este cea mai precisă și mai sigură metodă de cercetare, care oferă posibilitatea de a desprinde cu mai mare precizie decât la celelalte metode, relațiile dintre fenomenele variabile.

Experimentul de laborator constituie metoda de bază în studierea efectelor psihice. Prezintă avantaje în ceea ce privește studierea izolată a influenței unui factor sau a altuia asupra vieții psihice, cu excluderea influențelor întâmplătoare și prin acționarea după dorință și conform cerințelor experienței a variabilelor independente.

Printre dezavantajele experimentului de laborator se au în vedere natura factorilor și limitele în care pot acționa, deoarece experimentatorul nu poate să acționeze asupra subiectului cu nici un factor care ar putea să aibă influență nocivă asupra subiectului studiat. De asemenea, laboratorul ca mediu artificial, poate acționa negativ asupra laturii psihice a fenomenului studiat. Datele obținute în laborator vor fi verificate, în măsura în care este posibil prin transferarea lor în condițiile vieții concrete a subiectului ( în școală, condiții de joc, la locul de muncă, etc.).

Experimentul de teren constituie o cale importantă de studiere a psihicului omenesc în condiții cât mai apropriate de viața reală, prin considerarea unei situații naturale ca experimentală.

El are avantajul de a permite studierea fenomenului în condiții naturale. Subiecții sunt supuși studiului în condițiile vieții zilnice. Experimentul se poate organiza în așa fel încât subiecții să nu știe că sunt obiect al cercetării experimentale.

În cadrul acestui experiment apar dificultăți, deoarece este mai puțin exact decât experimentul de laborator, iar controlul obiectiv al variabilelor este mai dificil.

În funcție de natura variabilei independente, experimentul poate fi provocat sau invocat. Experimentul provocat presupune ca experimentatorul să acționeze ( să introducă, să varieze ) variabila independentă. În cazul experimentului invocat variabila independentă face parte din condițiile preexistente, ca nefiind influențată de experimentator, care se limitează la notarea influenței variabilei asupra fenomenului studiat.

În raport de modalitățile concrete de manipulare a variabilelor există tipul de experiment “înainte” și “tipul după”, care implică observarea fenomenului atât înainte cât și după introducerea variabilei independente. Pentru a cunoaște, de exemplu, influența unor filme de violență asupra unui grup de elevi, grupul este examinat atât înainte de vizionare cât și ulterior. Acest tip de experiment nu necesită grupul de control. Tipul de experiment care se limitează numai la observarea după introducerea variabilei independente în momentul aprecierii rezultatelor, necesită un grup de control la care să se raporteze.

În ceea ce privește stabilirea problemei pe care vrem s-o supunem studiului experimental și tipul de experiment pe care intenționăm să-l utilizăm, pe lângă dificultățile ivite pe plan metodologic trebuie avute în vedere și aspecte de ordin moral, etic și juridic.

Sistemul penal a cărui finalitate este incertă, constituie un adevărat experiment. Prevederile cu privire la suspendarea pedepsei, la probațiune, la liberarea condiționată, la modalitățile de executare a pedepsei pot fi considerate experimente.

Însă apare de neconceput provocarea unor comportamente infracționale, în scopul studierii acestora. Cercetătorul nu trebuie să acționeze cu nici un factor care să dea naștere la reacții antisociale din partea subiectului. Cercetarea se va limita la acele comportamente care au fost determinate de anumiți factori criminogeni. Criminologul va estima în astfel de situații posibilitățile de evoluție a fenomenului și va studia factorii cauzali. În astfel de cazuri ipoteza de lucru va fi previziunea, iar experimentul va consta în realizarea sau nerealizarea previziunii.

Considerentele de ordin moral, etic și juridic nu exclud utilizarea experienței provocate în domeniul criminologiei. Rămâne la dispoziția acestui tip de experiment acea zonă a cercetării criminologice destinată acțiunii factorului care contribuie la prevenirea fenomenului infracțional.

Cu toate dificultățile pe care le întâmpină, metoda experimentală a avut o largă arie de aplicare în cercetarea criminalității contemporane.

2.2.3 Metoda clinică

Metoda clinică este o contemplare a metodei experimentale, deoarece aceasta din urmă dezvoltă o cunoaștere a infractorului doar pe plan general și mai puțin a unui infractor individualizat. Metoda experimentală fragmentează personalitatea infractorului în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate cu un grup de control. Pe de altă ca o complectare, criminologia clinică permite o abordare a infractorului în unitatea și dinamica sa.

Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic și prescrierii unui tratament adecvat.

Metoda clinică nu operează cu variabile, ci se bazează pe anamneză. În literatura de specialitate mulți autori mai denumesc metoda clinică și anamneză sau istoria cazului sau studiul de caz. Dar, în legătură cu aceasta din urmă denumire, unii autori sunt de părere că metoda clinică și studiul de caz nu se suprapun deoarece metoda clinică apelând la o gamă mai variată de tehnici de realizare are o arie mai largă de cuprindere.

Nici una din problemele fundamentale cu care se confruntă criminologia nu poate fi rezolvată fără studiul infractorului. Metoda clinică, care recurge la o varietate de tehnici de cercetare, poate ajunge la o cunoaștere multidisciplinară a personalității infractorului și formularea unei teorii explicative asupra acțiunilor acestuia. Pentru formularea unei teorii explicative cu privire la cauzele generale care au determinat fenomenul infracțional este necesar ca omul de știință să fie capabil să înțeleagă și să explice de ce infractorul a comis o infracțiune și cum a ajuns să comită acea infracțiune.

În procesul amănunțit de investigare a vieții individului, specialistul se folosește de diferite tehnici de investigare: observația, studierea documentelor, testelor psihologice, interviul clinic aprofundat, etc. Astfel, făptuitorul este cercetat sub aspect social, psihologic și medical; ceea ce conduce la cunoașterea aspectelor concrete ale faptei și făptuitorului, ale cauzelor determinante și ale condițiilor individuale și circumstanțelor specifice, oferind posibilitatea tragerii unor concluzii asupra faptei și făptuitorului. Această metodă, printr-o analiză aprofundată face istoria completă și actuală a fiecărei fapte și făptuitor, oferind o imagine completă asupra fiecărui caz.

Cercetarea clinică este organizată conform principiilor clinicii medicale și urmărește să imprime eficiență maximă procesului de resocializare a celor eliberați din penitenciare în raport de datele ce rezultă din examenul clinic asupra personalității acestora. Astfel pe baza unor tehnici complexe de examinare se poate ajunge la relevarea unor trăsături ale personalității infractorului, care vor permite formularea unui diagnostic, pe baza căruia criminologul clinician urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului și să formuleze un pronostic social. Pornind de la diagnosticul și de la prognosticul formulat se va elabora un program de tratament adecvat.

În majoritatea situațiilor studiul de caz se limitează la o reconstituire a biografiei infractorului pe baza examinării diferitelor documente ( biografii, autobiografii, jurnale, note, dosare ) sau convorbiri avute cu acestea sau cu persoane apropriate lui

( familie, prieteni ).

În acest sens unii autori amintesc despre A. Normandeanu, care atrage atenția asupra deosebirii dintre studiile “follow up”, studii descriptive ale unor cariere criminale și studiul de caz propriu-zis. Studiile follow-up au urmărit îndeosebi în prima perioadă efectele diferitelor metode de tratament asupra unor grupuri de infractori eliberați din penitenciare. Cu timpul sfera unor astfel de studii s-a lărgit considerabil.

Studiile de urmărire ( follow up studies ) sunt procedee destinate a observa “devenirea” criminalului, evoluția acestuia pe o perioadă de timp (5 – 15 ani), după efectuarea pedepsei. Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în U.S.A. între anii 1950 – 1960 de către o echipă formată din soții Sheldon și Eleonor Glueck. Aceștia au urmărit grupuri de minori deviați sau delicvenți în evoluția lor ulterioară contactului cu justiția, reușind să desprindă concluzii interesante privind personalitatea infractorului, starea de pericol, etc.

Aceste cercetări se pot arăta ce devin într-un viitor mai apropriat sau mai îndepărtat eliberații din penitenciare după cum urmează :

câți devin cetățeni onești și câți își reiau activitatea infracțională;

care este tipul care persistă într-o activitate infracțională periculoasă și care este tipul care va evita acest tip de activități;

la ce vârstă se produc aceste schimbări;

dacă închisoarea reușește să amelioreze recidiva;

cum se pot ameliora metodele de tratament.

Într-unul din studiile realizate de soții Glueck, care au urmărite o perioadă de 10 ani, pe un eșantion de 510 bărbați care au fost eliberați condiționat din Massachusetts Reformatory și a căror pedeapsă expiră între 1921 și 1922.

Pe o perioadă de 5 ani, perioadă de eliberare condiționată, condamnații au fost urmăriți foarte atent, cu excepția a 27 condamnați care nu au putut fi găsiți și 55 care au decedat.

Rezultatele obținute de soții Glueck au arătat: 21% succes total, 16,8% succes parțial și 61% eșec total. Aceste rezultate diferă de rapoartele oficiale care indicau 80% succes total.

Eșantionul respectiv a fost urmărit în continuare pe o perioadă de 10 ani ( împărțită în două etape de câte 5 ani fiecare ). Soții Glueck au remarcat o creștere a numărului recidiviștilor în comparație cu primii 5 ani. Astfel, dacă în perioadă numai 20% au recidivat, în următorii 5 ani cifra crește la 30%, iar în ultima perioadă la 41%.

Rezultatele arată că cel mai mare pericol de recidivă există în primii 5 ani de eliberare, acest aspect fiind important în organizarea asistenței postpenale, în găsirea căilor și mijloacelor care să prevină ca foștii condamnați să-și reia imediat contactul cu mediul anterior.

Trebuie evitat ca individul după tratament să fie supus unui proces de reintegrare socială care l-ar conduce spre mediul infracțional.

În esență fundamentală pentru cercetarea criminologică rămâne personalitatea umană cu componentele ei biologice, psihologice și sociale.

2.2.4 Metoda tipologică

Metoda tipologică , care are o veche utilizare în criminologie, reprezintă o combinație a trăsăturilor definitorii necesare descrierii fenomenului studiat. Ea a servit în principal la descrierea unui așa- numit tip criminal în opoziție cu tipul noncriminal, la descrierea unor tipuri particulare de criminali ( de ocazie, profesionist, pasional, violent, etc.) și la stabilirea unor tipologii criminologice a actului infracțional.

Metoda tipologică a fost îmbrățișată de partizanii tendinței biotropologice în criminologie, preocupați să argumenteze existența unui tip constituțional de infractor predispus la delicvență datorită unei lipse de armonii de natură biofizică. Ea este prezentată, însă, și în criminologia de orientare sociologică și în cea de orientare psihologico-psihiatrică.

Metoda tipologică are la bază noțiunea de tip , care constă în existența unor persoane, în cazul de față grupul de criminali sau delicvenți, care se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, prin care se aseamănă între ei, dar prin care se deosebesc de alte grupe de persoane ( ex.: tipul agresiv, tipul criminalului pervers, etc.) sau o grupă de crime ( tipul crimei pasionale, etc.).

P. P. Neveanu precizează că nu orice asociere de trăsături alcătuiește un tip, ci numai aceea care este concomitent pregnantă , consistentă și semnificativă.

Orice tipologie operează printr-o selecție, oprindu-se asupra acelor trăsături, care precizează importanța pentru descifrarea fenomenului studiat, în asemenea măsură încât permite eliminarea tuturor celorlalte ca fiind de ordin secundar. În concluzie, tipurile nu reprezintă tipuri pure și complete, dar au unele trăsături mai accentuate care îi disting de alte tipuri, iar un criminal nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante astfel încât el constituie un tip.

Diferitele tipologii întâlnite în criminologie se pot clasifica, pe de o parte în tipologii specifice și în tipologii de împrumut, iar pe de o altă parte în tipologii constituționale, psihologice, sociologice în raport cu orientarea teoretică respectivă, fiecare dintre aceste tipologii fiind susceptibilă la rândul ei de alte clasificări.

Există o tipologie juridică după felul infracțiunilor săvârșite. După acest criteriu cei ce săvârșesc infracțiuni contra vieții sunt: ucigașii, asasinii, etc.; cei ce săvârșesc infracțiuni contra bunurilor sunt: hoții, tâlharii, delapidatorii, etc.; cei ce săvârșesc infracțiuni de fals sunt: falsificatori, etc. O atare tipologie juridică penală este utilă și folositoare.

Cu toate acestea ea nu este suficientă fiind alcătuită după un criteriu unic, anume obiectul infracțiunii săvârșite, criteriu exterior și nu criteriu interior, care să privească pe criminal. Din punct de vedere criminologic este necesară o caracterizare și a tipologiei criminalilor din interior, după datele și trăsăturile caracteristice ale criminalilor, datorită cărora au săvârșit anumite infracțiuni și nu altele. Astfel, în criminologie s-a ajuns la anumite feluri de tipuri de infractori – criminali , la o tipologie criminologică.

Un exemplu de tipologie specifică este cel realizat de criminologul austriac Seelimg, care reține opt tipuri de criminali:

criminali profesioniști, care evitând munca au ca principală sursă de venit infracțiunea;

criminali contra proprietății;

criminali agresivi;

criminali cărora le lipsește controlul sexual;

criminali care într-o situație de criză nu găsesc decât o soluție “criminală”;

criminali caracterizați prin lipsa de disciplină socială;

criminali dezechilibrați psihic;

criminali care acționează în baza unor reacții primitive.

Dar să nu uităm pe Cesare Lombroso și Enrico Ferri care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existența unui tip unic de criminal înnăscut, prin reținerea unor anumite trăsături socotite stigmate ale crimei. Ulterior a realizat o tipologie mai diferențiată, descriind și alte tipuri de criminal ( pasionalul, bolnavul mintal, epilepticul, etc.).

În ceea ce privește așa-numitele tipologii de împrumut, acestea au revenit celor mai diverse orientări.

Curentul biotropologic a demonstrat existența unui tip constituțional, predispus la delicvență datorită unei lipse de armonii de natură biofizică.

Cercetările care poartă o dată mai recentă nu mai încearcă să izoleze un anumit tip de criminal de restul speciei umane, ci încearcă să stabilească anumite legături între delicvență și unele trăsături de natură biofizică.

De asemenea orientarea sociologică s-a servit de unele tipologii de împrumut realizate de Reisman și Howard Becker. Tendința actuală cu excepția tipologiilor cvonstituționale și psihanalitice este aceea a unei abordări complexe sociologice și psihologice. În cadrul tipologiilor astfel realizate, la o extremă se găsește tipul individual (solitar), iar la cealaltă extremitate infractorul de carieră.

2.2.5 Metoda comparativă

Metoda comparativă, de-a lungul timpului a fost mereu prezentă în cercetările criminologice. Precedând, succedând sau fiind utilizată paralel sau asociat cu alte metode, metoda comparativă o întâlnim în toate fazele procesului de cercetare criminologică, adică în macrocriminologia generală și microcriminologia specială. Specialiștii spun că prin utilizare metoda comparativă reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de aplicare în cercetarea criminalității.

Referindu-se la metoda comparativă E. Durkheim arăta : “Nu avem decât un anumit mod de a demonstra că între două fapte există o relație logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan și de a cerceta dacă variațiile pe care le prezintă în aceste combinații diferite de împrejurări, dovedesc că unul depinde de celălalt”.

O comparație presupune cel puțin două elemente care urmează a fi comparate. Metoda comparației utilizează astfel procedeele de inducție elaborate de Stuart Mill, criminologia folosind dintre acestea:

Procedeul concordanței constă în faptul că atunci când producerea unui anumit fenomen este precedată în timp de acțiunea altor fenomene care aparent nu au legătură între ele; pentru a putea determina cauza este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare să determinăm elementul comun existent în cuprinsul lor, acestea constituind cauza.

Procedeul diferențelor presupune că atunci când un fenomen se produce, dacă sunt întrunite anumite condiții, dar el nu se mai produce când lipsește una din aceste condiții, atunci această condiție constituie cauza fenomenului.

Procedeul variațiilor concomitente prevede că în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în același fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

Aceste procedee nu apar niciodată izolat, deoarece inducția ca și deducția nu constituie decât momente ale cunoașterii științifice foarte strâns legate între ele.

În criminologie ca și în celelalte discipline sociale, metoda comparativă ridică probleme cu privire la obiectul comparației, la criteriile ce determină comparația și la determinarea unei dimensiuni comune.

Metoda comparativă a fost utilizată îndeosebi ca una dintre căile de evidențiere a deosebirilor de natură sau de grad între diferite personalități. Comparația s-a făcut de obicei între personalitatea criminală și cea normală.

Criminologii de orientare sociologică au încercat să stabilească anumiți indici cantitativi pentru a compara criminalii în raport cu cei care nu au comis fapte antisociale. În acest sens sunt orientate unele dintre studiile efectuate de soții Glueck, ca și studiile numite “de cohortă” realizate mai ales de M. Walgang în U. S. A. și N. Christie în Norvegia. Studiile vor evolua pe o perioadă de mai mulți ani ( de obicei 10). Se va avea în vedere un grup care la începutul cercetării prezintă un număr cât mai mare de caracteristici sociale comune. La sfârșitul perioadei se observă caracteristici diferite ce apar la tinerii care nu au comis fapte antisociale în raport cu cei care au comis astfel de fapte.

Cercetările prin metoda comparată pot duce la dezvăluirea unor factori ai criminalității care prin alte metode nu se relevă. Astfel se poate constata că nivelul de instrucție și educație sunt mai slabe la grupul de criminali decât la grupul de necriminali sau condițiile mediului familial la grupul de criminali sunt mai rele decât la grupul de necriminali.

Metoda comparativă în domeniul criminologiei, a revenit drept suport metodologic în studiul factorilor ereditari și soluțiilor. Pe baza descoperirilor făcute cu ajutorul acestei metode s-a ajuns la elaborarea unor programe de tratament și de prevenire a delicvenței. De asemenea au fost întreprinse cercetări în scopul cunoașterii dimensiunilor “cifrei negre a criminalității”. Chiar dacă a înregistrat rezultate deosebite, specialiștii arată că metoda comparativă suferă de o anumită lipsă de rigoare, criteriile de selectare a elementelor ce urmează a fi comparate nefiind întotdeauna precis determinate. Pentru aceste motive se recomandă ca rezultatele obținute să fie aprofundate și verificate prin intermediul altor metode de cercetare.

2.2.6 Metoda de predicție

Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte complexă, ea atingând în egală măsură dreptul penal, politica penală, penalogia, dar și criminologia.

Problemele legate de previziunea științifică în domeniul criminologiei privesc raportul dintre legitățile statice și pronosticul fenomenului infracțional, opțiunea cu privire la factorii de predicție de natură individuală, activitatea de planificare în domeniul previziunii și combaterii criminalității.

Predicția este operația rațională de anticipare a producerii unui eveniment, fenomen sau acțiuni. Predicția se întemeiază pe un proces logic, discursiv și constă în formularea unei judecăți ce descrie un eveniment înainte de a se produce.

Predicția se referă la actul constatării anticipate a rezultatului evoluției unei schimbări care trebuie sau poate avea loc, în ea fiind implicate următoarele elemente:

procesul de schimbare pe care se bazează predicția;

un complex de condiții în care are loc schimbarea predicției;

evaluarea posibilității producerii evenimentului anticipat.

În criminologie, predicția a urmărit două obiective: formularea unor previziuni cu privire la evoluția fenomenului infracțional pe o anumită perioadă ( de obicei 5 ani), iar pe de altă parte evaluarea probabilităților de delicvență. Cel de-al doilea obiectiv se împarte în două categorii de cercetări :

cercetări care au ca scop să evalueze probabilitatea de delicvență viitoare, la persoanele cu o vârstă foarte fragedă;

cercetări care urmăresc să evalueze probabilitatea recidivei în viitor la persoanele care au deja o conduită delicventă.

Primele studii de predicție sunt considerate a fi întreprinse de Warner, dar elaborarea unor metode de predicție proprii criminologiei se datorează școlii germane reprezentată de Schiedt, Meywerk, Schwoab, Gereke și Frez și școlii americane reprezentată de Burgess, Argow, Ohlim, Wilkins și în special de soții Glueck.

În cadrul schemei pronostic pusă la punct de școala germană de criminologie distingem două etape:

se aleg 15.000 factori diferiți și se calculează de câte ori acești factori au fost prezenți în cazurile de recidivă ale grupului examinat;

se cercetează în raport cu fiecare individ în parte din grupul respectiv, câți factori ( din cei 15.000 ) se întâlnesc și care este cota recidiviștilor.

Metodele de predicție au fost îmbogățite de școala americană de criminologie, care a introdus și elemente din sfera micromediului de familie ( disciplina asupra copilului prea severă sau prea sporadică, slabă, fermă sau binevoitoare; afecțiunea mamei sau a tatălui față de copil care poate fi indiferentă sau ostilă, puternică sau prea protectoare; coeziunea familiei; etc.), elemente de natură psihologică (caracterială) și elemente de natură psihiatrică ( spirit aventuros, sugestibilitate, încăpățânare, răutate, etc.). pornind de la aceste categorii de factori s-au construit table de predicție, aplicate pe grupuri de infractori.

Metodele de predicție americane, elaborate în mare măsură datorită eforturilor soților Glueck, sunt considerate metode proprii cercetărilor criminologice.

CAP.3 Tehnici

3.1 Observația

3.1.1 Caracterizare

Ca procedeu tehnic observația constituie una din tehnicile de percepere sistematică a unor cunoștințe despre criminalitate și consecințele sale.

Surprinderea, urmărirea și examinarea manifestărilor de comportament delicvent prin tehnica observației se poate realiza fie pe subiecți infractori în stare de libertate sau deținere, aflați în diferite faze ale procesului penal, fie pe subiecți aflați în libertate ( înainte de a fi descoperiți sau după executarea sancțiunii ). Deși mediul închis nu oferă avantaje din punct de vedere al concluziilor ce s-ar putea trage cu privire la particularitățile comportamentului delicvent, totuși este preferat de către cercetători , din considerente de ordin metodologic și organizatoric, care ridică dificultăți în cazul cercetării criminologice în general și care pot fi depășite în cazul cercetărilor desfășurate în cadru închis.

3.1.2 Tipuri de observație

Sunt cunoscute și folosite mai multe tipuri de observare și anume:

În funcție de relația observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă ( ex.: observarea documentelor );

În funcție de etapa cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situații în care se manifestă persoanele vizate sau parțială exactă pe o anumită tematică;

În raport cu obiectivele și scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată ( de tip cantitativ ) și nesistematizată ( de tip calitativ );

În raport de poziția observatorului față de sistemul studiat, observarea poate fi externă, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv sau internă care implică o participare a observatorului la viața grupului studiat, motiv pentru care mai poartă și numele de observație participativă

Observația directă este tipul de observație obișnuit care se realizează de către observatorul calificat, profesionist asupra obiectului observației. Ea presupune existența simultană a observatorului calificat și o obiectului observației.

Observația indirectă presupune o relație directă între observator și obiectul observației, cu precizarea că acest obiect nu este propriu- zis obiectul observației vizat în ultimă instanță de cercetător ci doar unul care intermediază legătura dintre observator și acesta. Se poate spune că este o observație directă asupra unui deținător de informații despre un anumit grup social sau o realitate socială de investigat.

Observația indirectă vizează mai multe obiective printre care:

observarea obiectelor materiale de diferite tipuri sau a unor documente scrise sau cifrate, care pot sugera informații despre mai multe aspecte ale unei realități, date la care nu avem acces direct;

observarea opiniilor subiecților ca reflectări subiective, adecvate sau nu ale unei realități obiective. Pe baza unor anume opinii putem face interferențe logice, luându-ne precauții asupra realității sociale ce le-a generat;

reținerea unor observații directe ale unor persoane necalificate, martori sau participanți la evenimente sau acțiuni pe care cercetătorul calificat nu le-a putut observa direct.

Cercetătorul trebuie să acorde multă atenție observațiilor verificând validitatea lor prin comparație între ele și prin compararea între ele și prin compararea cu alte surse de informație.

Dacă participarea este globală ( totală ) valorile și normele grupului sunt integral preluate de către observatorul participant. Dacă participarea este parțială membrii grupului acceptând să se destăinuiască observatorului, acesta rămâne însă un marginal.

Când observația este realizată cu scopul expres de a culege informații sau date cu caracter științific, cu mijloace specifice și de către persoane cu pregătire specială, ea se numește științifică sau sistematică.

În cazul cercetărilor de diagnostic în care ipotezele de cercetare sunt elaborate dinainte, observația va avea întotdeauna un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un context determinat și în funcție de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observație necesită din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor ( criminologice, juridice, sociologice, psihologice ) cu care operează, ca și o experiență bogată în domeniul tehnicilor de investigare în general și a observației în special.

Observarea sistematică ( cantitativă ) presupune o grilă de categorii comportamentale dinainte stabilită, actul observațional constând în clasarea în respectivele categorii a materialului empiric vizat. În forme mai pretențioase observația de tip cantitativ lucrează cu scheme de variabile, urmărind testarea acestora în condiții de viață reală și nu de laborator, ca fenomen provocat.

În cazul cercetărilor cu scop explicativ, unde se urmărește o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, ipotezele de cercetare nefiind însă elaborate observația va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme de abordare elastice, cu categorii foarte largi, foarte suple cărora li se poate întotdeauna adăuga o dimensiune pe parcursul cercetării.

Diferența majoră a observației de tip calitativ față de cea cantitativă constă în faptul că sistematizarea și codificarea lui se face pe parcursul cercetării, alegându-se ceea ce este relevant pentru viața de ansamblu a colectivității sau pentru conturul fenomenului studiat.

Grila de categorii și ipotezele generate au un caracter flexibil, fiind reluate și modificate în timpul derulării cercetării prin confruntarea cu noi date. În observația participativă cercetătorul nu este observator rece, din exterior, ci este implicat în activitățile studiate.

Cele două tipuri de observație sistematizată și nesistematizată sunt complementare, ele fiind deseori utilizate succesiv în diferite etape ale cercetării.

Observația externă ( neparticipativă ) este acea observație în care observatorul are rol de martor a ceea ce se petrece în cadrul grupului, el neparticipând în nici un fel la activitatea sau viața acestuia.

Acest tip de observație prezintă unele avantaje, printre care :

observatorul, în cursul realizării observării nu perturbă desfășurarea normală a activității grupului observat;

garantează în mai mare măsură obiectivitatea;

asigură în mai bune condiții obținerea unei imagini de ansamblu asupra grupului supus observației.

Dar și acest tip de observație are unele avantaje:

este dificilă realizarea unei observări continue timp mai îndelungat;

este forțată să se limiteze la aspectele exterioare, fiind dificil sau chiar imposibil să pătrundă la mecanismele intime ce determină acțiunile, atitudinile, comportamentul grupului observat;

generează riscul unei mai frecvente interpretări eronate ale datelor observației.

Observația internă implică o participare a observatorului la viața grupului studiat, motiv pentru care mai poartă și denumirea de observație participantă sau participativă.

Observația participativă se realizează în condiții în care observatorul se integrează în grup și participă la întreaga activitate a acestuia în calitate de membru al grupului observat. Este o observație mai dificil de realizat deoarece presupune acceptarea observatorului de către grup ca membru firesc al acestuia.

Avantaje:

realizându-se cumva din interior face posibilă pătrunderea la un nivel de profunzime incomparabil mai adânc;

putând dura un timp mai îndelungat permite surprinderea grupului în mai multe ipostaze, ceea ce implică obținerea unei imagini mai complete;

permite o mai clară distincție între aparență și realitate, diminuând riscul unei înțelegeri și interpretări eronate.

Dezavantaje:

riscul perturbării involuntare și necontrolabile a comportamentului, a activității normale a grupului supus observației;

riscul unei prea mare identificări subiective a observatorului cu grupul observat, ceea ce ar fi în măsură să altereze obiectivitatea ce trebuie să-l caracterizeze pe observator;

posibilitatea obținerii unei suite de imagini mai exacte, mai detaliate, pierzându-se din vedere ansamblul, întregul, relațiile dintre părți.

Participarea este susceptibilă de forme și grade diferite. Aceasta se poate limita la simpla prezență a observatorului în grup și la consemnarea aspectelor care îl interesează până la intervenția efectivă în desfășurarea evenimentelor ce au loc în cadrul grupului sau chiar până la asumarea rolului de lider. Astfel se face distincția între participarea pasivă și participarea activă.

Alegerea unui tip de observație depinde de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanți sunt:

nivelul de cunoștințe atins în domeniul criminologiei;

caracteristicile subiecților observați;

condițiile în care se desfășoară activitatea de cercetare ( bugetul, timpul, locul, etc.).

Sunt exemple în criminologie când pentru a studia comportamentul de grup al infractorilor observatorii au petrecut un anumit timp în penitenciare printre deținuți sau au reușit să se introducă în interiorul unei bande de delincvenți, însă prin dificultățile pe care le întâmpină aceste cazuri sunt foarte rare.

3.1.3 Tipuri de observatori

Observarea se realizează de către cercetător individual sau de către o echipă de cercetători. De regulă observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativă sistematizată presupune colaborarea unui număr mare de specialiști.

Observatorul poate fi cunoscut se către membri grupului observat sau poate rămâne anonim. Cea de-a doua ipoteză dă observatorului posibilitatea de a pătrunde mai profund în intimitatea grupului, dar va fi mai limitat cât privește posibilitatea de mișcare și întrebările ce le-ar putea pune. Observatorul cunoscut va putea să se miște și să interogheze fără restricții, dar între el și membrii grupului va exista o subtilă demarcație întotdeauna.

Prin gradul de implicare al cercetătorului și raportul observație – participare se face distincție între:

observatorul participant;

participantul observator.

În cazul participantului observator nu este vorba de un observator propriu-zis, ci de un membru al grupului care se comportă ca observator. În anumite limite cele două tipuri coexistă în cazul observației participante întrucât realizarea acesteia implică o participare din partea subiecților observați, unii dintre aceștia ajungând să se comporte ca adevărați observatori. În cazul în care observatorul nu poate să pătrundă în interiorul grupului el va face apel la participanții observatorii, care sunt membrii ai grupului și în această calitate vor observa și furniza observatorului informațiile de care acesta are nevoie.

Indiferent cărui tip va aparține observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol important în reușita tehnicii observației. Cel ce își asumă rolul de observator trebuie să posede o înaltă pregătire teoretică și o bogată experiență practică în domeniul pe care îl studiază.

În ultimele decenii, accentul s-a deplasat înspre o mai mare implicare a cercetătorului în viața colectivității, astfel încât se vorbește de trei tipuri majore de roluri ale gradului de implicare:

cercetător ca membru complet;

cercetător ca membru activ;

cercetător ca membru periferic.

Condițiile unei bune observări sunt:

stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;

selectarea formelor cele mai potrivite care vor fi utilizate, a condițiilor și a mijloacelor necesare ( cronometre, magnetofoane, aparate foto, etc. );

elaborarea unui plan riguros de observație ( unde și când va fi efectuată, cât timp va dura, etc. );

consemnarea imediată a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea fi afectată de uitare;

efectuarea unui număr optim de observații;

desfășurarea observației în condiții cât mai variate;

discreția ( persoana în cauză să nu-și dea seama că este observată ).

Indiferent cărui tip va aparține observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol important în reușita cercetării pe care o desfășoară. Principala caracteristică a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de culegere și evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuși. Acesta trebuie să fie posesorul unui talent în sesizarea evenimentelor, a concesiunilor între fenomene, să aibă capacitatea de a se integra ușor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate și obiectivitate. De asemenea observatorul trebuie să aibă un bagaj teoretic corespunzător.

Rolul de membru periferic este asumat atunci când cercetătorul consideră că este indispensabil în a accede la o perspectivă din interior a vieții grupului, deci o nevoie să interacționeze strâns cu membrii grupului. El participă la unele activități ale acestuia, dar nu la cele esențiale, care îl definesc ca grup. Soții Patricia Adler și Peter Adler au efectuat cercetări ca membrii periferici într-o rețea de traficanți de droguri, devenind persoane de încredere, dar care nu au făcut trafic efectiv. Rolul de membru periferic este luat, de regulă, atunci când grupul este închis sau deosebit total din punct de vedere cultural de el, impunându-se pătrunderea „incognito”.

Statutul de membru activ constă într-o angajare fermă în activitățile principale ale grupului, o introducere în centrul lui, însă fără a se identifica complet cu scopurile, valorile și condițiile membrilor autentici.

În rolul de membru complet al unui grup se află acei cercetători care își propun să studieze atent grupurile din care fac parte, ori se convertesc ca membru deplin al respectivului grup în timpul investigației. De asemenea se practică atât identitatea deschisă cât și cea ascunsă. Ca membru deplin observația înseamnă și auto – observație.

3.1.4 Relația observator – observat

Oricare dintre tehnicile de investigare socială ce presupune stabilirea unei relații nemijlocite între investigator și subiecții investigați ridică numeroase probleme cu privire la natura, la limitele și implicațiile acesteia pe planul validității și fidelității rezultatelor.

Una dintre cele mai importante probleme este aceea a stabilirii contactului cu subiecții observați.

Studierea comportamentului antisocial nu se poate limita la mediul închis, fiind necesar a se complecta cu studii în mediul deschis. Aceasta ridică probleme deoarece criminologul poate lua contact cu infractorii numai după ce aceștia sunt descoperiți de organele competente sau prin stabilirea unor contacte anterioare acestui moment, dar în mediul infracțional cu greu se poate pătrunde.

Un alt aspect important este legat de acceptarea de către grupul studiat a prezenței observatorului. Depășirea acestei dificultăți este condiționată de calitățile observatorului, de talentul său de a comunica cu oamenii, de modul în care va ști să aleagă cele mai adecvate procedee de investigare.

Atrăgând atenția asupra limitelor relației observator – observați criminologul recomandă încă de la început să se stabilească o linie de demarcație foarte precisă între el și subiecții observați. Aceasta va determina mai exact poziția sa în cadrul grupului și va permite să evite eventualele suspiciuni din partea acestora, precum și încercările de al manipula.

Cea mai bună cale pe care trebuie să o urmeze un observator este de a trece cât mai neobservat, de a fi cât mai atent la ce se întâmplă în jurul lui și de a pune cât mai puține întrebări, așteptând momentul când infractorul începe să se destăinuiască.

3.2 Chestionarul

3.2.1 Caracterizare

Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare foarte des aplicată în criminologie. Aceasta se explică în special prin aria de cuprindere foarte largă, acest procedeu putând fi utilizat în cele mai diferite scopuri, pe eșantioane mari, cu o structură eterogenă, dispersată teritorial.

Chestionarul reprezintă o succesiune logică și psihologică de întrebări scrise sau de imagini grafice, cu funcții de stimuli în raport cu ipotezele cercetării care prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare determină din partea celei anchetat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

Chestionarul este folosit în mod deosebit în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracțional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului ca de altfel și studiile privind comportamentul delincvent, reacția socială față de faptele antisociale, etc.

3.2.2 Tipuri de chestionar

Tipurile de chestionar se delimitează în funcție de mai multe criterii:

natura și întinderea informațiilor cerute prin întrebare

momentul codificării informației

modul de recoltare a informației.

După natura informației cerute, chestionarele se pot împărții în :

chestionare de întrebări factuale

chestionare de opinii

chestionare de întrebări privind atitudinea, motivația, interesele, înclinațiile subiecților investigați, etc.

chestionare de întrebări factuale

Cuprinde întrebări ce se referă la date, fapte, evenimente, împrejurări de natură obiectivă prin care se urmărește fie identificarea persoanelor chemate să răspundă la întrebări, fie determinarea nivelului de cunoștințe al acestora.

Întrebările de identificare se referă la sex, vârstă, loc de naștere, stare civilă, ocupație, nivelul de școlarizare. Ele nu lipsesc din nici un chestionar științific indiferent de tipul acestuia.

Întrebările factuale se referă la o stare de fapt ușor sesizabilă și ușor verificabilă. Sunt întrebări care de regulă nu ridică probleme deosebite, cu excepția cazului în care vizează unele aspecte mai delicate ale comportamentului despre care subiectul e posibil să fie predispus să vorbească ( ex.: comportament sexual, politic, religios, etc.) sau cazuri în care este implicată memoria ( ex.: lucruri petrecute cu mult timp în urmă, despre care subiectul e posibil să aibă dificultăți în a-și reaminti ).

Este recomandabil ca întrebările de identificare să fie plasate la sfârșitul chestionarului și să fie însoțite de o scurtă explicație, care are scopul de a convinge eșantionul interogat că datele respective nu interesează decât în scopul de a clasifica informațiile în raport de categoriile reținute și că anonimatul răspunsurilor va fi respectat.

chestionare de opinii

Au un grad ridicat de dificultate deoarece vizează investigarea unor factori de natură subiectivă. Dificultatea poate consta în incertitudinea cunoașterii răspunsului de către subiecții chestionați sau în faptul că opinia unei persoane poate avea mai multe laturi. De asemenea opinia față de situație, eveniment sau împrejurare diferă de la un individ la altul.

Întrebările de opinie dețin ponderea cea mai mare în cadrul unui chestionar. Ele ridică probleme cu privire la acuratețea lor, a gradului de concordanță între opinia reală și cea exprimată, generând următoarele situații:

subiectul are formată o opinie și este dispus să și-o exprime

subiectul nu și-a format o opinie, dar este dispus să recunoască aceasta

subiectul are formată o opinie, dar din diferite motive nu recunoaște acest fapt și „fabrică” o opinie.

Verificarea sincerității răspunsurilor se poate face prin 2 procedee:

analiza consistenței interne a chestionarului, a coerenței ce ar trebui să existe în privința răspunsurilor la întrebări înrudite;

utilizarea unor „întrebări capcană”, de control, întrebări ce reiau într-o manieră ușor modificată întrebări deja puse anterior și analiza comparativă a răspunsurilor primite.

Dacă intervin schimbări în formularea întrebărilor pot apărea modificări importante în răspunsurile primite.

În funcție de întinderea informației chestionarele sunt speciale, care abordează o singură temă și omnibus, care abordează mai multe teme. Preferate sunt chestionarele omnibus, care ofer[ posibilitatea de a surprinde interacțiunea și condiționarea dintre faptele sau fenomenele sociale studiate.

chestionare de întrebări privind motivația

Chestionarele de întrebări privind motivația solicită motivarea logică a răspunsurilor la întrebările anterioare. Deoarece asemenea întrebări îi pun uneori în încurcătură pe subiecți, deoarece există posibilitatea unei neconcordanțe între motivația reală și cea invocată, asemenea întrebări se recomandă a fi utilizate numai când se consideră absolut necesar, folosindu-se în validarea unor răspunsuri primite.

În raport cu momentul codificării informației, chestionarele se împart în:

precodificate

post codificate

mixte

întrebările precodificate sau închise

Limitează opțiunea subiectului la una din variantele de răspuns fixate în chestionar. Se face distincție între chestionarele cu răspunsuri dihotomice de tipul „da” sau „nu” și chestionarele cu alegere multiplă „da”, „nu”, „probabil”, „nu știu” etc.

Chestionarele cu întrebări închise sunt recomandate în acele cazuri în care se pot anticipa toate categoriile de răspuns. În general întrebările factuate se pretează mai bine la acest procedeu.

Avantajele chestionarului cu întrebări închise sunt:

poate fi adresat unor subiecți cu pregătire școlară mai scăzută

asigură mai bine anonimatul subiecților investigați

întrebările sunt ușor de pus

este ușor de consemnat răspunsul

este ușor de preluat statistic.

Dezavantajul principal rezidă din sărăcia informațională pe care o prezintă răspunsurile primite.

întrebări post codificate sau deschise

Lasă subiectului libertatea de a-și formula răspunsul atât în privința conținutului cât și a formei exprimate. Informațiile culese în acest mod vor fi mai bogate în conținut, mai variate în exprimare.

întrebări mixte

Întrucât întrebările precodificate și post codificate implică atât avantaje cât și dezavantaje se procedează la îmbinarea lor, chestionarele devenind mixte.

După modul de recoltare a informației chestionarele se împart în:

chestionare autoadministrate

chestionare administrate de operatori de anchetă

chestionare autoadministrate

Sunt acele chestionare ale căror răspunsuri sunt înregistrate de către chiar subiecții investigați.

Acest tip de chestionar poate fi realizat în diferite moduri:

prin poștă,

prin publicitate

prin extemporal, subiecții fiind chemați într-o cameră unde li se înmânează chestionarul și răspund concomitent.

Chestionarul autoadministrat poștal provine subiectului vizat, acesta urmând să-l citească și să consemneze răspunsurile la întrebările conținute de chestionar și să retransmită chestionarul completat celui ce i l-a transmis.

Pentru a putea fi aplicat în acest fel chestionarul trebuie să îndeplinească cel puțin câteva condiții:

să fie însoțit de o scrisoare explicativă, în care să fie făcută o prezentare cu privire la obiectivele urmărite, care sunt criteriile conform cărora persoana în cauză a fost selectată pentru a răspunde întrebărilor din chestionar, să se sublinieze importanța răspunsurilor solicitate pentru succesul cercetării, să se garanteze confidențialitatea răspunsurilor și să se adreseze mulțumiri anticipate pentru colaborare;

să conțină instrucțiuni cu privire la modul de complectare a chestionarului;

să se acorde o atenție deosebită punerii în pagină a întrebărilor, pentru a se limita la maxim posibilitatea omiterii neinteționate a unor întrebări;

să se evite acele întrebări care ar putea deranja subiectul și l-ar putea determina să refuze colaborarea;

să conțină un număr cât mai mic de întrebări;

să fie însoțit de un plic timbrat, cu adresa destinatarului scrisă pe el în care subiectul să returneze chestionarul completat.

Chestionarul autoadministrat este recomandabil, îndeosebi datorită avantajului pe care îl prezintă sub aspect economic: eșantioane mari, populație dispersată, răspunsuri concomitente, completarea nu implica un personal specializat. O altă calitate o constituie obținerea datelor direct de la sursă, neinfluențate și nefiltrate de către operatorul de anchetă, ca și posibilitatea abordării unor teme mai personale în condiții sporite de anonimat.

Chestionarul autoadministrat are și o serie de dezavantaje, printre care avem în vedere:

procentul ridicat de nonrăspunsuri pe care îl are în special chestionarul prin corespondență

rigiditatea acestui procedeu nu permite aprofundarea temelor, elucidarea ambiguităților, aprecierea validității, motiv pentru care se recomandă a fi folosit numai atunci când tema este ușor de elucidat, întrebările sunt simple și clar formulate, iar chestionarul este scurt.

lipsa de spontaneitate în darea răspunsurilor și nesiguranța în ceea ce privește completarea chestionarului ( inevitabila consultare cu alte persoane care sunt în jurul subiectului interogat.

chestionare administrate de operatori de anchetă

Acest tip de chestionar necesită folosirea unui personal specializat sau măcar instruit în acest scop.

Operatorul contactează fiecare subiect în parte, îl convinge să răspundă la întrebări asigurându-l de anonimatul răspunsurilor și pune întrebările prevăzute în chestionar.

Acest tip de chestionar constituie o formă a interviului standardizat. Folosirea operatorului de anchetă face posibilă aplicarea chestionarului în cazul în care eșantionul interogat are un nivel de școlarizare mai scăzut și permite abordarea unei problematici mai variate, deoarece anumite aspecte pot fi explicate, lămurite și chiar aprofundate. De asemenea asigură reprezentativitatea eșantionului.

Datele obținute vor fi îmbogățite cu observațiile proprii pe care operatorul la va face în timpul contactului cu subiecții interogați. Aceste observații sunt foarte valoroase pentru cercetarea criminologică pentru că rețin reacțiile de comportament, mediul ambiant, condițiile de viață ale subiectului interogat, aspecte ce joacă un rol important în interpretarea de ansamblu a datelor.

3.2.3 Alcătuirea chestionarului

Aspectele importante pentru alcătuirea chestionarului privesc:

forma de prezentare

dimensiunile chestionarului

formularea întrebărilor

ordinea de prezentare a întrebărilor

1. Forma de prezentare

Chestionarul trebuie să fie prezentat într-o formă atrăgătoare, eficientă și ușor de mânuit. Numerele de cod trebuie vizibil marcate, indicațiile, explicațiile, instrucțiunile date trebuie să fie cât mai politicos și mai simplu enunțate.

În parte de început a chestionarului trebuie explicat în termeni cât mai clar caracterul secret al răspunsurilor.

2. Dimensiunile chestionarului

Pentru aplicarea eficientă a unui chestionar trebuie să se evite supradimensionarea cât și subdimensionarea acestuia.

Întrebările pe care le conține chestionarul trebuie să asigure obținerea tuturor informațiilor necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite. Astfel nu trebuie să fie omise unele întrebări care pot oferi date, informații indispensabile pentru atingerea obiectivelor stabilite, dar nici punerea unor întrebări inutile.

În cazul chestionarului autoadministrat ( chestionarul poștal ) pentru a avea șanse de a fi complectat acesta trebuie să cuprindă un număr relativ mic de întrebări. În cazul chestionarului aplicat prin operator de interviu numărul întrebărilor poate fi mai mare.

O problemă importantă o constituie și timpul necesar aplicării chestionarului, care nu trebuie să depășească bariera psihologică de ¾ – 1 h dincolo de care atenția, concentrația furnizării unor răspunsuri complete, coerente și la obiect începe să scadă.

3. Formularea întrebărilor

Succesul investigației va depinde în mare măsură de modul în care întrebările vor reuși să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.

Astfel se cere respectarea câtorva reguli în modul de frazare al întrebărilor:

să fie cât mai clare posibil, astfel încât toți subiecții să înțeleagă exact sensul întrebărilor și ce anume li se cere;

să fie evitată utilizarea unor termeni care au un înțeles abstract, indefinit ( ex.: des, rar, ocazional, uzual, mult, puțin, etc. ) care pot avea semnificații foarte diferite de la un subiect la altul;

să fie evitate întrebările ce conțin o dublă negație ( ex.: Nu e așa că nu vă place utilizarea violenței? );

să nu fie o dublă întrebare ( ex.: După părerea dumneavastră drepturile și îndatoririle judecătorilor sunt bine definite? );

să nu se sugereze răspunsul dorit de cercetător prin formulare sau prin folosirea unor cuvinte cu conținut emoțional;

să fie aplicate tuturor subiecților aceleași întrebări;

să fie cât mai scurte posibil.

4. Ordinea de prezentare a întrebărilor

În structura chestionarului întrebările vor fi formulate într-o anumită succesiune. La stabilirea ordinii de prezentare se va ține cont de faptul că întrebările nu constituie elemente izolate, ci se află într-un raport de condiționare reciprocă în așa fel încât orice schimbare a succesiunii uneia sau unora dintre acestea antrenează modificarea ansamblului.

În construirea chestionarului se folosește în majoritatea cazurilor fie tehnica pâlniei, fie tehnica pâlniei răsturnate.

În primul caz se pornește de la problemele de ordin general privind tema cercetată, trecându-se treptat la probleme de ordin particular. În tehnica pâlniei răsturnate se pornește de la întrebări particulare, specifice, trecându-se treptat la probleme mai generale.

În raport de funcția pe care o îndeplinesc în structura chestionarului distingem diferite tipuri de întrebări cum sunt:

Întrebări de introducere care să permită demararea interviului și să reprezinte o introducere în temă;

Întrebări de conținut – ce constituie esența chestionarului, de urmărire a obținerii informațiilor necesare pentru atingerea obiectivelor propuse;

Întrebări de trecere – în cazul unor chestionare ce elaborează mai multe teme este necesară introducerea unor întrebări care să marcheze epuizarea întrebărilor vizând o anumită problematică și să permită trecerea lină, firească de la un grup la alt grup de întrebări consacrate altei probleme;

Întrebări filtru – operează o relație printre subiecții de al căror răspuns depinde punerea sau nepunerea unor întrebări ulterioare;

Întrebări de încheiere – care să permită încheierea șirului de întrebări ale chestionarului. De regulă în partea finală a chestionarului sunt prevăzute întrebări personale sau de identificare.

Întrucât anumite întrebări prin efectul lor psihologic pot influența și răspunsul la alte întrebări se recomandă dispersarea lor spre partea finală a chestionarului.

Cu ajutorul chestionarelor atunci când se asigură discreția necesară în așa mod încât cei care răspund la întrebările puse să nu se expună unor consecințe nedorite, se pot cunoaște care formează „cifra neagră” a criminalității, precum și dezvăluirea unor medii criminogene neștiute de organele apărării sociale.

Interviul

3.3.1 Caracterizare

Interviul constituie o altă tehnică fundamentală de explorare științifică utilizată în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare și aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoașterea faptelor și de persoana infractorului ( opinii, atitudini, motivații, etc. ).

Interviul este o tehnică care se aproprie foarte mult de chestionar, între ele existând multe asemănări, dar și deosebiri, ceea ce face ca ele să rămână tehnici independente de cercetare.

Definind interviul putem spune că acesta este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul și anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.

Din contextul acestei definiții desprindem acele trăsături care particularizează tehnica chestionarului:

existența acelei relații sociale și psihologice între cel ce intervievează și cel intervievat;

existența rolurilor precis determinate a persoanelor în cadru procesului amintit;

informația culeasă apare ca rezultat al unei strategii metodologice într-un circuit cu dublu sens

Tehnica interviului permite obținerea de date, informații necesare atingerii obiectivului propus al cercetării prin intermediul întrebărilor și al răspunsurilor formulate. Prin urmare interviul presupune stabilirea unei relații psihologice, ai cărei termeni ( operatorul de interviu și intervievatul ) nu-și pot schimba statutul și rolul în cursul desfășurării interviului. Rolul operatorului de interviu este întotdeauna acela de a adresa întrebările, de a încuraja subiectul în formularea unor răspunsuri sincere, complete și la obiect și de a consemna răspunsurile. Rolul subiectului intervievat este acela de a recepta corect întrebările și de a răspunde sincer, complet și la obiect la acestea.

Specific unui interviu este că acesta permite accesul la cunoașterea modului în care realitatea obiectivă își găsește reflectarea în conștiința oamenilor, în cunoștințele și opiniile acestora. Stabilirea gradului de completitudine, nivelului de adevăr, de corectitudine a acestor reflectări depășește însă posibilitățile cât și intențiile și pretențiile interviului. Într-un interviu există răspunsuri sincere sau nesincere, complete sau incomplete. Astfel interviul poate fi apreciat ca o metodă foarte valoroasă și foarte utilă cu condiția să nu ceară mai mult decât poate realiza prin specificul său.

3.3.2 Tipuri de interviu

1. În funcție de gradul de formalism al interviului distingem între :

a. Interviul formal

b. Interviul neformal

a. Interviul formal

Principala caracteristică a interviului formal constă în faptul că numărul, ordinea și formularea întrebărilor sunt dinainte stabilite. Răspunsurile primite de le intervievat sunt înregistrate textual sau într-o formă standardizată de către operatorii de interviu.

Instrumentul de lucru utilizat în cadrul acestui tip de interviu este chestionarul administrat prin operatori de anchetă. Rolul operatorului de anchetă este acela de a pune tuturor subiecților intervievați aceleași întrebări, în ordinea în care ele figurează în chestionar.

Relația dintre intervievat și operatorul de anchetă este limitată deoarece acesta din urmă nu are libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor. El poate numai să orienteze desfășurarea interviului în limitele permise de instrucțiuni, ca de exemplu oferirea unor explicații suplimentare.

b. Interviul neformal

Interviul neformal se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului de anchetă în dirijarea cursului interviului, deoarece nu are la bază un chestionar de întrebări prestabilite. Acest tip de interviu se desfășoară aparent ca o discuție liberă între operatorul de anchetă și intervievat și utilizează drept instrument de investigație ghidul sau îndrumătorul de interviu.

Ghidul de interviu este o listă cu problemele care se pun, alcătuită în așa fel încât să permită culegerea informațiilor necesare pentru atingerea obiectivului cercetării. Operatorul de anchetă are libertatea să abordeze problemele în modalitatea pe care o consideră adecvată condițiilor concrete în care se desfășoară interviul, singura lui obligație fiind de a aborda problemele stabilite pentru a obține toate datele și informațiile necesare.

Interviul neformal se poate desfășura în două faze:

Într-o primă fază interviul se desfășoară sub forma unei discuții libere, centrată pe temă, în care reformulează tema și dă posibilitatea subiectului de a spune tot ce dorește în legătură cu aceasta.

În cea de-a doua fază discuția este centrată pe problemă, operatorul de interviu încercând cu tact și fermitate în același timp să-l determine pe subiect să-și spună părerea în problemele stabilite în ghidul de interviu, evitându-se discuțiile inutile și consumatoare de timp.

Operatorul de anchetă trebuie să fie un profesionist care să posede solide cunoștințe de psihologie. Lui îi revine sarcina de a crea acel microclimat de încredere, să-l determine pe intervievat să răspundă, în cunoștință de cauză la toate întrebările puse.

Un asemenea tip de interviu permite obținerea unei cantități de informații mai mari decât s-ar obține ca răspuns la întrebări de chestionar. De asemenea, creează posibilitatea relevării unor aspecte semnificative ale tematicii investigației neluate în seamă în faza de proiectare a cercetării.

2. În raport de modalitatea prin care sunt culese datele se distinge:

a. Interviul direct

b. Interviul indirect

a. Interviul direct

Se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor și interpretare a rezultatelor. Se consideră că răspunsurile reflectă exact ceea ce subiectul a înțeles și a dorit să exprime.

b. Interviul indirect

Utilizează o cale ocolită de obținere a datelor. Întrebările puse urmăresc să obțină anumite informații de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

3. Un tip aparte de interviuri îl constituie cele clinice de mare profunzime, utilizate în psihodiagnostic și psihoterapie, care pretind din partea celui care le realizează un grad înalt de pregătire teoretico – metodologică și o experiență bogată în domeniu. Aceste interviuri s-au extins și în afara practicii medicale și a psihologiei aplicate, fiind utilizate și în cercetările fundamentale.

Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic atât în varianta formală ( dirijată ) cât și nedirijată. Prin intermediul interviului clinic specialistul analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturisirilor sale.

4. În raport de natura relației ce se stabilește între operatorul de interviu și persoana intervievată se face deosebire între:

a. Interviul sensibil

b. Interviul neutru

c. Interviul sever

a. Interviul sensibil

Se caracterizează prin exprimarea simpatiei persoanei care intervievează față de subiectul intervievat ( nu li față de opiniile acestuia ) printr-o atitudine deschisă, de încurajare a acestuia. Acest tip de relație este folosit în general în interviul nedirecționat, clinic.

b. Interviul neutru

Presupune o relație indiferentă care nu are la bază nici simpatie sau antipatie, nici aprobare sau dezaprobare. În general acest tip de relație este utilizat în cadrul interviului formal.

c. Interviul sever

Se aseamănă mai mult cu interogatoriul, motiv pentru care se recomandă a fi evitat în domeniul criminologiei.

3.3.3 Realizarea interviului

Atitudinea de a determina un interlocutor necunoscut să-și dezvăluie cunoștințele, părerile, sentimentele cu privire la problemele care fac obiectul interviului presupune colaborarea unor persoane ( operatori de anchetă ), care să posede calitățile necesare realizării unui interviu cu un grad cât mai mare de fidelitate și validitate.

Operatorul de interviu trebuie să posede calități deosebite, dintre care unele sunt calități native cum sunt: inteligența, onestitatea, caracterul extravertit, iar altele cum sunt: tactul, cultura, interesul sunt calități care se dobândesc în cadrul unui proces de instruire intens.

În timpul desfășurării unui interviu apar factori de natură obiectivă sau subiectivă, internă sau externă care influențează pozitiv sau negativ desfășurarea interviului.

Dintre acești factori pe primul plan se situează relația de comunicare între operator și intervievat. Un prim moment în organizarea raportului de cooperare îl constituie solicitarea interviului ( priza de contact ). Reflexul de apărare al subiectului, neîncrederea, suspiciunea constituie regula mai ales când interviul se desfășoară în penitenciar. Operatorul trebuie să depună maximum de efort pentru a învinge reflexul de apărare al infractorului exacerbat în special în perioada de urmărire și judecată. În acest sens trebuie evitate cu desăvârșire orice atitudine, gest, limbaj susceptibile a fi interpretate ca un nou interogatoriu. Operatorul va trebui să-i trezească încrederea, dorința de a vorbi, de a explica.

Este foarte important de a asigura persoana intervievată cu privire la caracterul confidențial al răspunsurilor. Este foarte greu de convins un infractor că răspunsurile sale vor servii doar scopurilor cercetării.

După depășirea acestor dificultăți sarcina operatorului este aceea de a utiliza cât mai bine factorii care pot incita interlocutorul să răspundă sincer.

În înregistrarea răspunsurilor, rolul hotărâtor îl are pregătirea profesională a operatorului de interviu.

Trebuie luate în considerare și eventualele erori de răspuns care pot apărea din diferite motive ca de exemplu alcătuirea și formularea greșită a întrebărilor în cazul interviului desfășurat pe bază de chestionar sau a modului în care operatorii de interviu pun întrebările, înregistrează și interpretează răspunsurile.

Există anumite procedee de depistare a erorilor, cum sunt comparația rezultatelor cu date provenite din alte surse, verificarea convenției îndeosebi prin încercarea de a obține aceeași informație prin două sau mai multe procedee sau reintervievarea subiecților, aceasta din urmă fiind calea cea mai des utilizată.

3.4 Tehnica documentară

3.4.1 Caracterizare

Tehnica documentară este proprie cercetării pe documente și privește modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi folosite în scopuri științifice.

În viața de zi cu zi oamenii nu numai că produc inevitabil documente, în sens larg, adică lasă continuu urme ale activității lor, dar le și analizează și interpretează ( scriem și citim scrisori, jurnale, etc ). Practica cunoaște în același timp și mai sistemice de studiu al documentelor ( dosare, dări de seamă, lucrări scrise etc. ). Aproape mereu suntem judecați și apreciați prin ceea ce producem.

Alături de celelalte tehnici fundamentale, tehnica documentară constituie astfel o tehnică de recoltare și manipulare a datelor cuprinse în documente. Ea operează prin intermediul lecturii documentelor și nu prin contactul uman cu realitatea, ceea ce a făcut să fie considerată ca fiind o observație indirectă.

3.4.2 Tipuri de documente

În sens larg al acestei accepțiuni, orice document oral, scris, iconografic, fotografic, cinematografic, oficial sau privat, public sau secret care poate furniza anumite date legate de problematica cercetării poate constitui sursă de documentare pentru criminologi.

Statisticile oficiale furnizează date importante referitoare la faptele penale și la făptuitorii acestora. Acestea au format subiect de preocupare pentru mai multe domenii. Astfel avem la îndemână material de statistică judiciară, demografică, economică, etc., care prezintă o importanță deosebită pentru constituirea de eșantioane pentru complectarea datelor obținute prin cercetările de teren sau pot ajuta la analiza comparativă a acestora.

Rezultatele obținute cu ajutorul statisticilor penale sunt relative deoarece ele se referă la criminalitatea aparentă ( delicte descoperite ) ori legală ( delicte pedepsite ), dar ignoră criminalitatea reală, motiv pentru care interpretarea rezultatelor trebuie făcută cu prudență. În ciuda acestor rețineri statisticile penale rămân un instrument indispensabil pentru cunoașterea stării și dinamicii criminalității, a forțelor implicate în prevenirea și combaterea ei, la costurile sociale pe care la presupune.

Dosarele privind cauzele penale.

O altă sursă de informații este constituită de dosarele privind cauzele penale, din care putem culege informații cu privire la împrejurările comiterii cauzei, la scopul și mobilul infracțiunii. Trebuie specificat că dosarele sunt prea sărace în informații pentru a se putea trage concluzii în ceea ce privește etiologia infracțiunii.

Documente personale

Acest tip de documente sunt reprezentate de scrisori, jurnale, însemnări, biografii aparținând celor însărcinați cu supravegherea sau observarea ( supraveghetori din penitenciare sau alte instituții de reeducare, psihologi, psihiatri, asistenți sociali etc. ) sau ale infractorilor însăși. Aceste documente conțin uneori informații care sunt imposibil de obținut prin tehnicile standardizate.

Reacția socială evidențiată de mass – media

Presa, radioul și televiziunea reprezintă sursă de documentare în ceea ce privesc cercetările privind sistemul de norme și valori și mecanismele de receptare a acestora sau al studierii atitudinilor și opiniilor colectivității.

3.4.3 Tipuri de analiză

Denumirea de tehnică documentară acoperă o gamă largă de procedee de cercetare a documentelor de către criminologi. Pe lângă procedeele clasice ( analiză literară, istorică, lingvistică, etc. ) au apărut tehnici noi, în măsură să permită o mai bună împărțire a ansamblului criminalității în unități mai ușor de măsurat, numărat, clasat, ierarhizat. Între aceste tehnici noi se evidențiază pe de o parte analiza de conținut, iar pe de altă parte analiza statistică a criminalității.

a) Analiza de conținut este o tehnică ce se referă la analiza documentelor, urmărindu-se punerea în evidență de teme și evaluări. Analiza de conținut este proprie documentelor ce conțin informație complexă, celor cu valoare comunicațională ridicată: mass – media, literatură, rapoarte, legi și decrete, corespondență personală, jurnale intime, etc.

Analiza de conținut trebuie să descifreze mesajul real al comunicației. Ea presupune înlocuirea impresiilor subiective ale observatorului prin procedee standardizate care fac posibilă transformarea materialului brut într-un material susceptibil de a fi examinat științific.

Etapele care trebuiesc parcurse de analiza de conținut:

alegerea categoriilor;

determinarea unităților de analiză;

cuantificarea rezultatelor;

verificarea analizei de conținut.

Categoriile reprezintă elemente semnificative în raport cu care conținutul comunicației va fi clasat și cuantificat.

Însă nu se poate vorbi de categorii fixe, standardizate, dar se pot enumera câteva tipuri de categorii cu o sferă mai largă de utilizare.

În ceea ce privește domeniul sau materia supusă examinării se apelează la categorii ce corespund sistemelor de clasificare ale marilor biblioteci, rubricilor principale ale jurnalelor, revistelor, emisiunilor de radio și televiziune, etc.; direcția comunicației corespunde categoriilor utilizate îndeosebi în anchetele de opinii: favorabil, defavorabil, indiferent; valorile sau standardele sunt exprimate în general prin: statutul social, economic, familial, etc.; în raport cu persoanele cel mai adesea se apelează la categoriile de vârstă, sex, profesie, nivel de instruire, naționalitate, cetățenie, etc.

Analiza de conținut are la bază o operație de dezmembrare a întregului în unități constitutive. Diferitele aspecte ale fenomenului pot fi astfel reținute ca unități de înregistrare, care sunt în număr de cinci: cuvintele, temele, caracterele, itemul, spațiul – timp măsurat.

În procesul de cuantificare al rezultatelor sunt folosite procedee dintre cele mai variate. Astfel se poate utiliza un procedeu simplu ca numărarea sau un procedeu cu grad mai ridicat de complexitate. Cel mai des utilizat procedeu este acela al calculării frecvențelor, care permite stabilirea intensității unui element, a importanței sale.

Fidelitatea procedeului poate fi estimată fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiți analiști ce au lucrat independent pe același document, fie prin compararea rezultatelor unuia și aceluiași analist obținute la intervale de timp mai mari.

b) Analiza statistică permite o apreciere globală cu privire la evoluția și structura fenomenului și la principalele caracteristice ale infractorilor. Deși reprezintă un instrument de analiză extrem de util, statistica suferă un defect major, ea nu înfățișează decât partea exterioară, cantitativă a fenomenelor și nu spiritul lor, latura lor calitativă.

Analiza statistică face deosebire între statisticile oficiale și cele destinate unor scopuri de cercetare științifică.

Statisticile oficiale pot fi întocmite de organele de poliție, procuratură, justiție, în scopul contabilizării unor date cu privire la fenomenul infracțional. Cealaltă categorie se referă la statisticile întocmite pentru a verifica o ipoteză de cercetare sau pentru a stabili anumite corelații rezultate pe baza prelucrării datelor culese din teren prin diferite tehnici de investigare.

Pentru a cunoaștere profundă a fenomenului criminalității și a consecințelor sale, latura cea mai importantă o reprezintă cunoașterea criminalității sale, care cuprinde și așa – numita “cifră neagră” a criminalității, adică numărul de crime săvârșite, dar neaduse la cunoștința societății, fie din cauză că persoanele vătămate nu s-au plâns organelor judiciare, fie din alte cauze. De obicei în cercetarea domeniului criminalității se folosesc procedeele statisticii privitoare la criminalitatea judecată.

În încercarea de a descoperi măcar o parte din cifra neagră a criminalității s-a recurs la studii de autoconfesiune sau autoportret și studii de victimizare.

Studiul de autoportret constă în interogarea unui grup cu privire la faptele penale comise, indiferent dacă au fost urmărite sau judecate, iar studiul de victimizare constă tot în interogarea unui grup, dar cu privire la faptele penale ale căror victime au fost.

Anchetatorii prezintă subiecților o listă care cuprinde diferite fapte penale. Aceștia trebuie să răspundă dacă au comis fapta penală respectivă și de câte ori au fost descoperiți și aduși în fața organelor judiciare.

Din aceste studii reiese că delincvența reală este multe mai mare decât cea oficială. Foarte mulți dintre subiecții investigați mărturisesc că au comis cel puțin o faptă pentru care ar fi trebuit să răspundă penal.

Procedeele statistice generale și îndeosebi cele din statistica penală au acceptat și ocupă un loc important în studiul criminalității. Statistica penală nu poate pătrunde direct în criminogenezele societății care determină criminalitatea. Totuși cu ajutorul procedeelor statistice pot fi cunoscute în mod mediat și criminogenezele societății, precum și interacțiunea criminalității cu celelalte fenomene care influențează apariția și evoluția criminalității.

În cercetarea criminalității cu ajutorul statisticii penale se impune ca analiștii să posede date statistice pe perioade lungi de timp ( perioadă minimă – deceniul; perioadă maximă – secolul ), datele să fie exacte și prelucrate și analizate în mod științific.

Procedeele satistice folosite împreună cu celelalte metode și tehnici sunt indispensabile cercetării în domeniul criminalității și consecințele sale victimologice.

3.5 Tehnici secundare

3.5.1 Caracterizare

Denumirea de tehnici secundare provine de la faptul că ele se folosesc alături de una sau mai multe tehnici fundamentale.

Prin intermediul tehnicilor secundare, cercetările criminologice tind spre dezvăluirea trăsăturilor psihologice ale infractorului, a intensității factorilor de inadaptare și a rolurilor în etiologia criminalității.

Utilizarea lor ajută la pătrunderea în universul intim al infractorului. Astfel devine posibilă formarea unui diagnostic și a unui pronostic social pe baza cărora se poate elabora un tratament de recuperare socială. Reliefarea trăsăturilor de personalitate ale infractorului se face printr-un examen psihologic, examen care devine realizabil, de obicei, prin intermediul testelor.

3.5.2 Testele

Testele sunt probe standardizate, bine definite, care implică o sarcină de îndeplinit, identifică pentru toți subiecții examinați, ca și o tehnică precisă pentru evaluarea rezultatelor.

Într-un sens mai larg testul este definit ca o probă standardizată ce privește administrarea și interpretarea – cotarea ei și care furnizează date asupra anumitor caracteristici psihofizice sau psihice.

Comportamentul evaluat cu ajutorul testului are ca scop clasificarea prin comparația statică a unuia în raport cu ceilalți și aprecierea diferențelor individuale ale fiecăruia.

În criminologie întâlnim următoarele tipuri de teste, cu mai mare aplicare:

teste de reușită;

teste de personalitate.

A) Testele de reușită studiază aptitudinile operaționale ale persoanei. În această categorie se situează și testele de inteligență. În studiul tulburărilor de comportament și al implicării acestora în criminogeneză, utilizează testele psihologice și pedagogice care permit stabilirea unei scări metrice a inteligenței.

B) Testele de personalitate dezvăluie anumite trăsături ale individului, care îl fac să reacționeze într-un anumit fel în orice situație s-ar afla. Au o utilizare frecventă în cazul cercetărilor criminologice experimentale, care urmăresc exploatarea personalității infractorului, dezvăluirea factorilor ar putea diferenția un infractor de un noninfractor, pentru ca apoi să se poată concluziona asupra unei eventuale corelații între criminalitate și anumite tipuri de personalitate.

Testele de personalitate sunt împărțite în:

teste analitice de tip chestionar;

teste proiective.

a. Testele de personalitate de tip chestionar au la bază capacitatea de autoobservare și introspecție a individului. Ele pot fi unifazice, investigând o singură trăsătură de personalitate sau multifazice, având în vedere mai multe trăsături ale personalității individului.

b. Testele proiective au rolul de a incita subiectul, ca prin intermediul răspunsurilor la diferite probe la care este supus să-și proiecteze personalitatea. Ele se bazează pe studierea relațiilor subiectului la prezentarea unor imagini și obiecte. În acest sens există următoarele criterii de clasificare:

modul sau tipul de percepție ( interpretarea globală, de detaliu, etc. );

calitatea percepției ( subiectul percepe mai întâi forma și apoi culoarea sau invers);

interpretarea pe care subiectul o dă imaginii prezentate ( fantezia, originalitatea răspunsurilor, etc. ).

Testele proiective au fost utilizate și în scopul selecționării factorilor de predicție a comportamentului delincvent.

3.5.3 Scala de atitudini

Tehnicile de măsurare a atitudinii sunt socotite a fi o extindere a tehnici testelor. Ele urmăresc o măsurare a intensității unor atitudini, o clasificare a acestora în funcție de diferitele de intensitate în scopul unei mai bune cunoașteri a ființei umane.

În criminologie acestea servesc la cunoașterea intimității atitudinii unui infractor față de un noninfractor, a atitudinii comune a două grupuri de infractori, dar care au comis infracțiuni diferite, o atitudinii societății față de faptele antisociale.

Atitudinea poate fi considerată din mai multe puncte de vedere. De exemplu atitudinea față de pedeapsa cu moartea poate fi privită din punct de vedere moral, juridic, religios, etc.

Tehnicile de măsurare a atitudinii servesc și în predicția comportamentului deviat.

Cele mai cunoscute procedee de măsurare sunt scalele de evaluare a atitudinii. Acestea se bazează pe ideea că există o dimensiune sau un continuu de-a lungul căruia se pot înșira atitudini individuale ( de la cele mai favorabile până la cele mai defavorabile în raport cu o situație, eveniment, idee, etc. Subiectul este invitat să-și exprime aprobarea sau dezaprobarea în raport cu o serie de propoziții standardizate.

Există mai multe procedee de scalare în funcție de proprietățile matematice și de căile de colectare a datelor, pe care le clasificăm astfel:

– Nominală

– Nominală: – Parțial ordonată

Calitativă

– Ordinală: – Ordinală

– Metric ordonată

– Intervale aparent egale

Cantitativă: – Clasamente adiționale

– Analiza ierarhică – cumulativă

În tipul de scală calitativă distanța dintre categorii este necunoscută, iar în cel cantitativ este cunoscută și egală și constituie măsura propriu-zisă.

Cea mai simplă este scala nominală, care împarte indivizii în două grupe și nu implică existența unei gradări sau distanțe între grupuri ( ex.: infractor noninfractor; tipuri de infractor: hoț, prostituată, vagabond, etc. ).

În condițiile aplicării criminalității și a victimologiei sale specifice datorate formelor noi de acțiune întreprinse de infractorii recidiviști, profesioniști se impun eforturi sporite în elaborarea unor strategii noi de cercetare a criminalității. În acest sens Centrul Național de Cercetări Criminologice poate întreprinde studii în colaborare cu Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, precum și cu Biroul Național Interpol din Ministerul de Interne al României.

CONCLUZII

Lucrarea intitulată “Metode și tehnici de cercetare criminologică” realizată de subsemnata, sub directa îndrumare a domnului profesor universitar Mircea Constantinescu încearcă să cuprindă diferitele metode de cercetare a fenomenului infracțional și în special a caracterului infractorului; metode ce vor ajuta la prevenirea și vor contribui la combaterea fenomenului infracțional.

În prezenta lucrare am încercat să fac o prezentare a metodelor și tehnicilor folosite de cercetătorii criminologi în cadrul disciplinei “Criminologie”, disciplină, care alături de altele ajută la combaterea “răului” și triumful “binelui”.

Pentru ca aceste metode să fie utile, cercetătorul criminolog trebuie să aibă atât cunoștințe din domeniul dreptului, cât și cunoștințe din alte domenii: psihologie, psihiatrie, psihanalitică, sociologie, genetică, statistică, etc.

Datorită creșterii foarte mari a ratei infracționale metodele aplicate în practica penală de combatere a acestora au început să fie depășite și de aceea s-a cerut “ajutorul” în alte domenii: psihologice, sociale, etc. din cadrul cărora s-a născut o știință nouă – Criminologie – care să ajute și să se ocupe doar de studierea infractorilor, a faptelor lor, deci care să studieze și să analizeze infracțiunea ca un fenomen ce face parte din cotidian.

Pentru o bună desfășurare a activității de combatere a infracțiunii nu numai cercetătorii criminologi trebui să cunoască aceste metode de cercetare a fenomenului infracțional, ci este necesar ca toți cei ce participă la această activitate să aibă măcar cunoștințe minime despre ceea ce înseamnă metodele care se aplică în procesul de prevenire și combatere a fenomenului infracțional și tehnicile care pot fi aplicate în acest sens

În cadrul lucrării am încercat să expun metodele și tehnicile de cercetare specifice criminologiei, deoarece cercetează caracterul individului, ceea ce îl determină pe individ să săvârșească fapte antisociale, ceea cel face pe acesta să înlăture răspunderea propriilor sale fapte, dar și modul în care acesta poate fi “vindecat” nepunând accentul pe pedeapsă cum fac celelalte științe care luptă împotriva infracționalității.

Alături de alte discipline ( penal, procedură penală, criminalistică, civil, procedură civilă, etc. ), un viitor apărător al legi și ordinii sociale ( avocați, judecători, procurori, polițiști, etc. ) trebuie să își însușească un minim de cunoștințe criminologice, care să-l ajute în practicarea, cu succes, a meseriei sale, aceea de apărător al “binelui și adevărului”.