Aspecte Privind Educatia Si Situatia Juridica a Femeii

CAPITOLUL II

Aspecte privind educația și situația juridică a femeii

ȋn a doua jumătate a secolului al XIX-lea

2.1 Despre educația femeii

2.1.1 Legea instrucției publice din 25 noiembrie 1864

În secolul al XVIII-lea și în primele două decenii ale secolului al XIX-lea au loc importante schimbări social-economice: se accentuează rolul negustorilor în producția de mărfuri și, totodată, și interesul boierilor în noile relații de producție, dezvoltarea învățământului pe toate treptele, înlocuirea limbii de predare – greacă clasică – cu greaca populară, prezența profesorilor formați la Constantinopol, Padova, Paris sau Viena, introducerea limbii latine și a limbilor moderne, franceza și italiana. Toate acestea se vor concretiza în reorganizarea Academiilor de la București și Iași și a Universității din Cluj, prin schițarea unui program de modernizare a instrucției pe toate treptele, cu scopul de a asigura formarea cadrelor de care avea nevoie societatea, aflată în plin proces de dezvoltare.

Rezolvarea problemelor de stat și ale vieții sociale necesita cadre cu o pregătire corespunzătoare, deoarece statul nu putea fi condus de oameni care nu știau carte.

Caracteristicile politicii școlare din această perioadă sunt următoarele: școala devine o problemă de stat și se instituie obligativitatea învățământului pentru cei ce doreau să dobândească anumite slujbe, crește numărul categoriilor sociale care aveau acces la instrucție, participanții la această politică școlară au fost atât domnitorii cât și reprezentanți ai clasei dominante.

Motivul revoluției de la 1848 invocat de Ion Ghica a fost dorința romȃnilor de a avea egalitate și libertate, căci aceștia nu mai vroiau nici privilegiuri, nici sclavie. Astfel, noua ideologie națională înlocuia moșia cu patria, starea și rangul cu națiunea, privilegiul ereditar cu egalitatea în fața legilor și dependența personală cu libertatea. Realizarea statului național român modern prin unirea celor două principate, Moldova și Țara Românească, a stimulat formarea unui sistem propriu de învățământ.

Printr-o prevedere a programului revoluției de la 1848, conducătorii acesteia au ȋnceput să insiste asupra necesității instruirii femeii, văzȃnd acest lucru nu ca pe un punct de pornire pentru emanciparea ei profesională, civilă și politică, instrucția avȃnd doar scopul educării copiilor. Astfel, rolul instruirii era de a-i oferi posibilitatea de a avea o sursă de venit proprie, realizȃndu-se emanciparea economico-profesională a femeii. Un rol important l-a avut Vasile Alexandrescu Urechia, director ȋn Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Astfel, una din primele sale preocupări a fost instrucțiunea fetelor care pȃnă atunci era lăsată pe seama pensioanelor, accesul fiind limitat doar la cȃteva categorii sociale. Pentru a remedia această problemă și pentru a primi o cultură elementară, fetele din sate au fost primite la un loc cu băieții, limita de vȃrstă fiind de 12 ani. Se punea ȋn vedere ȋnsă profesorilor că „numai cei ȋnsurați să urmează a ȋnvăța și pe fetele de la vȃrsta de 10 ani ȋnainte, iar cei neȋnsurați și pȃnȋ la aceea de 10 ani”. V. A. Urechia justifică această măsură prin faptul că „educația sexului femeesc este o ȋntȃie datorie ȋn reglementarea poporului, fiindcă ele sunt menite a face din fiece familie cȃte o școală”. Pe lȃngă educațiunea sufletească,tot femeia poate da copiilor și primele noțiuni desvoltătore inteligenței.

După 1859, preocupările gȃnditorilor liberali de modernizare a societății romȃnești au fost direcționate către ȋnvățămȃnt, susținȃnd necesitatea educării unei părți cȃt mai mari a populației.

În anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-au pus bazele României moderne, corespunzătoare stadiului de dezvoltare a societății din deceniile de mijloc ale secolului al XIX –lea. În ciuda prejudecăților, a legislației civile și politice defavorabile femeii, au existat totuși voci feminine care s-au alăturat personalităților progresiste ȋn lupta pentru libertate națională, dreptate socială și constituirea unor instituții moderne.

În cererea trimisă domnitorului Alexandru Ioan Cuza ȋn ianuarie 1859, Sofia Cocea, militantă pentru libertate, democrație și progres, ȋi aducea la cunoștință că mulți tineri ȋși continuau studiile ȋn străinătate ȋnsă, ȋn ceea ce privește instruirea fetelor, „educațiunea acestui sex fiind neglijată, femeia n-a putut răspunde cu demnitate la chemarea sa”.

Astfel, ȋn timp ce familiile ȋnstărite ȋși trimiteau fiicele la studii ȋn străinătate, pentru tinerele studioase lipsite de avere acest lucru era imposibil ȋntrucȃt autoritățile nu manifestau interes ȋn acest sens. Tot Sofia Cocea punea accentul ȋn special pe inonsistența ȋnvățămȃntului pentru fete și pe posibilitățile reduse ale profesoarelor romȃne de a-și perfecționa instruirea ȋn afara țării și propunea ȋnlocuirea institutorilor străini cu profesori romȃni, revenind la ideea necesității pregătirii acestora ȋn străinatate.

Pȃnă la legea instrucțiunii publice din 1864, ȋnvățămȃntul profesional se reducea la ȋnsușirea cunoștințelor privitoare la asistența ce trebuie dată gravidelor la naștere și la predarea artelor frumoase, iar învățământul public era împărțit în 4 trepte: instrucțiunea comunală, primară, secundară sau gimnazială și superioară.

Generația de la 1848 proclamase aceeași ȋnvățătură pentru ambele sexe, principiu realizat ȋnsă ȋn 1864, cȃnd una din cele mai importante legi privind dezvoltarea învățământului românesc în secolul al XIX-lea, legea instrucției publice, a fost votată de Camera Deputaților la 16 martie 1864 și promulgată de Alexandru Ioan Cuza la 25 noiembrie 1864. Aceasta, pe de o parte, prevedea ca statul să pună la dispoziția poporului mijloace perfecționate de instruire, iar pe de altă parte, decreta obligativitatea învățământului pentru toți copii de la 8 la 12 ani. Prin Legea asupra instrucțiunii, învățământul devine unitar în întreaga țară, stabilindu-se anii de studiu (primar de 4 ani, obligatoriu și gratuit, secundar de 7 ani și universitar de 3 ani).

În ceea ce privește obiectele de studiu, acestea sunt menționate în Capitolul 2 – „Despre organisațiunea instrucțiunii primare”, Secțiunea I – „Despre obligațiunea instrucțiunii”, Art. 32.

„CAPITOLUL II
    Despre organisațiunea instrucțiunii primarie

    SECȚIUNEA I
    Despre obligațiunea instrucțiunii

        

Art. 32. Instrucțiunea obligatoria va coprinde următoarele obiecte de studiu: citirea și scrierea, catechismul, noțiuni de igienă, de gramatică, de geografia, de istoria țerei, de dreptu admnistrativ al țerei, cele patru lucrări din aritmetică, sistema legale a mesurelor și a greutăților”.

O dată cu adoptarea Legii instrucțiunii publice, atenția a fost îndreptată și către școlile secundare de fete, privind organizarea și buna lor funcționare. Din toate articolele referitoare am selectat doar o parte din ele care au strictă legătură cu modul în care se realiza educația fetelor, materiile studiate și criteriile după care erau admise în școli. În ceea ce privește locul în care era permisă existența acestor școli, ele erau înființate în toate orașele unde erau licee pentru băieți.

„CAPITOLUL III
    Despre organisarea instrucțiunii secundarie
    SECȚIUNEA II
    Despre școlele secondare de fete

Art.184. În tote orașele unde sînt licee se voru stabili școle secundarie de fete compuse de cinci clasi.

Art.186. Fiecare școlă secundaria de fete va ave o directrice, una sau mai multe superiori de clasi, profesori bărbați sau femei și alți omeni de serviciu.

Toți aceștia vor ave remunerarie prevedute în budgetulu Statului.

Directricea și superiorile de clasi vor locui în internatu fără familia.

Art.189. Învățăturele din aceste școle voru fi obligatorie afară de:

Limbele moderne, dintre cari numai una va fi obligatoria, după alegere.

Pedagogia, care se va propune în anul celu din urmă, și va fi obligatoria numai pentru acele fete cari se destina la profesoratu.

Musica instrumentale, pentru care elevele ce voru voi a înveța voru da o deosebită plată.

Art.190. Elevele în aceste școle voru fi tote interne dintre cari unele stipendiate, iar cele-alte solventi.

Art.192. Nu se voru admite, ca eleve solventi, fete mai mari de dousupradece ani. Ele voru trebui să aibă celu puținu cunoscințele obligatorie.

Art. 193. Nu se voru admite să concure pentru stipendiele Statului fete mai mari de treispradaece ani.

Art.194. Elevele cari voru fi terminatu cursurile școlei, voru priimi unu certificatu sub-scrisu de directrice și visatu de rectorele universității.

Acestu certificatu va da dreptu de preferință la postulu de institutrice pentru școlele primărie de fete.

Art.198. Școlele actuali de fete, superiori seu centrali, cu internatele loru, cari se întreținu cu spesele Statului se voru transforma, în șese luni după promulgarea acestei legi, în școle secundarie.

Datu în Domnesca Nostra reședința Bucuresci, la 25 Noembre anul 1864.

 ALECSANDRU IOAN CUZA

Ministru Secretaru de Statu la

Departamentului Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice,

N. Crețulescu” .

Prin această lege a învățământului se dorea ȋntemeierea unei școli pentru toate categoriile sociale. Astfel, s-au pus bazele învățământului secundar de fete.

Legea s-a conturat pe baza unor proiecte de reorganizare a învățământului de după 1859.

Capitolul al IV-lea, referitor la învățământul superior, nu conținea nici un articol relativ la dreptul fetelor de a urma cursurile universităților.

Revoluția de la 1848 și Unirea din 1859 păreau promițătoare pentru statutul femeilor, iar transformările sociale pe care le așteptau acestea implicau, pe lȃngă o educație egală, și drepturi civile și politice egale. Existau ȋnsă și păreri care menționau faptul că schimbările erau ȋn zadar, deoarece femeile erau condamnate la așteptare și uitare.

Cea mai importantă inovație a acestei Legi din 1864 a fost promovarea unui învățământ secundar pentru fete, al cărui scop era să le pregătească pentru a reuși să răspundă ofertelor statului modern în procesul de transformare a societății.

Ion Ghica susținea că cu cȃt educațiunea unui popor este mai ȋngrijită și ȋnvățătura mai răspȃndită, cu atȃt spiritul să luminează și rațiunea să ȋntărește. Astfel, ȋnvățarea religiei și filozofiei arată datoriile noastre către Dumnezeu și oameni, istoria ne arată exemplele pe care trebuie să le urmăm, ȋn timp ce ȋnvățătura profesională oferă mijloace de a ne cȃștiga prin muncă un trai cinstit.

În ceea ce privește planul de învățământ, acesta prevedea aceleași discipline pentru ambele categorii de școli, de la sat și de la oraș.

În anii 1879-1880, programa analitică suferă unele modificări. Astfel, prin lege se prevedea că pedagogia poate fi predată la clasa a IV-a, iar practica pedagogică la clasa a V-a. Astfel, femeile devin pedagoage și ȋncep să aibă o carieră. Este și cazul a două tinere, Aglaia Popescu și Zenobia Botez, pe care Consiliul Permanent al Instrucțiunii le numește pe fiecare ȋn funcția de Pedagoagă la Școala Centrală de fete din Iași, cu salariu după buget.

Un model de urmat a fost și pedagoga Ana Conta. Sora filozofului Vasile Conta, sub influența căruia a crescut și s-a format, a reușit să sesizeze cȃteva probleme ale școlii vremii, care nu era adecvată specificului economic, cultural și național al Romȃniei acelei epoci. Așadar, ȋn urma unei vizite ȋn Franța ȋn 1893 al cărei scop era examinarea școlilor profesionale de fete, Ana Conta a semnalat unele nereguli ale ȋnvățămȃntulului romȃnesc:

manualele romȃnești de economie casnică nu conțineau informații care să le aducă fetelor cunoștințe utile (ȋnvățau să facă invitații la prȃnzuri de gală sau de cȃte tipuri sunt paharele pentru vinuri);

cunoștințele pentru lucrul de mȃnă nu erau clare și nici nu erau predate de un profesor responsabil pentru materia respectivă;

sistemul de ȋnvățămȃnt romȃnesc era organizat din mai multe modele luate din străinătate și nu era adaptat țării noastre.

După această constatare, cȃțiva ani mai tȃrziu, ea s-a opus ȋnființării unei școli de țesut la Iași deoarece nu corespundea necesităților economice ale țării: nu existau fabrici de țesut și, prin urmare, nu se simțea nici nevoia pregătirii mȃinii de lucru calificate ȋn acest domeniu.

Odată ce învățământul devine obligatoriu, atât pentru fete cât și pentru băieți, se pune problema creării unui cadru optim în care modelul educațional să fie aplicat. Astfel, se consideră necesară izolarea fetelor de restul societății și supravegherea permanentă a lor pentru a nu fi tentate de lumea de afară, școala având nu doar rolul de transmitere a cunoștințelor ci și de formare a unui comportament adecvat pentru viitoarele mame. În internate supravegherea elevelor îmbracă diferite forme, de la cea a comportamentului până la cea a lecturilor sau a somnului. Deși pare exagerat, controlul somnului și tot ce ținea de acesta era foarte important la perioada respectivă: fetele dormeau în paturi separate cu o distanță cuvenită între ele, dormitoarele erau închise seara, iar cheia era păstrată de pedagoga din dormitor până a doua zi.

În afara statutului social al familiei, virginitatea fetelor era zestrea cea mai valoroasă pe care acestea o puteau aduce, dar și o etichetă, o garanție, cu care puteau ademeni un viitor soț. Și acesta era unul din motivele pentru care se dorea ca fetele să rămână într-o stare de inocență.

O altă tentație care trebuia fi reprimată era moda. Aceasta reprezenta luxul și, deși inofensivă la prima vedere, ea putea duce la ruinarea familiilor și la stricare a moravurilor, motiv pentru care a fost introdusă uniforma, alcătuită dintr-o rochie cenușie și zuavu (ilic), de aceeași culoare, o bluză de percalu fără dantele sau ornamente.

Tot pentru binele lor, elevele nu aveau voie să primească alte vizite decât cele ale părinților, iar corespondențele erau în permanență citite de Directoare sau de guvernantă.

Astfel, prin evitarea expunerii tinerelor în lume, viața în internat avea un rol primordial ȋn modelarea comportamentului și conștiinței elevei, în formarea ei ca soție și mamă.

2.1.2 Reformele haretiene și prima școala profesională din Moldova

Învățământul a avut și la noi evoluția sa, strâns legată de dezvoltarea societății, într-o continuă interdependență de aceasta și, în același timp, într-un permanent proces de dezvoltare. Legea învățământului din 1864 a stat la baza învățământului din România timp de 34 de ani până la reformele lui Spiru Haret din 1898 și 1899, cȃnd acesta a fost ministru al Instrucțiunii Publice între 31 martie 1897 și 11 aprilie 1899. Legea asupra învățământului secundar și superior din 1898 cuprindea 114 articole, repartizate ȋn cinci capitole și a avut o contribuție hotărȃtoare la realizarea procesului de reformă școlară. În continuare voi face o scurtă prezentare a reorganizării ȋnvățămȃntului secundar și superior, iar mai apoi ȋmi voi ȋndrepta atenția către schimbările aduse ȋn cadrul învățământului pentru fete. Principalele idei și obiective pentru modernizarea ȋnvățămȃntului vizau:

ȋnlocuirea ȋnvățămȃntului de tip teoretic, care nu ținea seama de aspectele economice și culturale ale țării, cu cel practic, bazat pe științe;

gimnaziile deveneau treapta intermediară ȋntre ȋnvățămȃntul primar și cel liceal, eliberau certificate de absolvire, absolvenții putȃndu-se angaja ȋn baza diplomei primite;

structura liceului era ȋmpărțită astfel: primii 4 ani de studiu reprezentau cursul inferior al liceului iar ultimii 4 ani erau socotiți drept cursul superior, divizați la rȃndul lor ȋn trei secții, clasică, reală și modernă. Acestea aveau pe lȃngă o bază comună transmisă tuturor elevilor și una care presupunea acumularea de cunoștințe specifice fiecăreia;

ȋmpărțirea materiilor pe clase și utilizarea unor noi metode de predare;

modificarea programei și a planului de ȋnvățămȃnt;

accentuarea predării limbilor străine și a muncii individuale a elevilor;

ȋnlocuirea examenului de bacalaureat, care verifica cantitatea de cunoștinte, prin revenirea la examenele de promoție anuală ȋn cadrul cărora se verificau cunoștințele de la an la an, fiind mult mai ușor de a-i selecta pe cei apți pentru ȋnvățămȃntul universitar;

a introdus gimnastica, muzica și artele vizuale.

Schimbările din învățământul secundar pentru fete propuse de Legea asupra învățământului secundar din 23 martie 1898 au fost multiple. Reforma a fost pregătită prin trimiterea unor profesori în Franța și Germania pentru observarea modului de funcționare a mai multor tipuri de școli și publicarea unui volum de legi și regulamente din diferite țări ale Europei.

După aplicarea legii din 1898, învățământul secundar de fete era gratuit și reorganizat în școli secundare de fete de gradul I și gradul II. Diferențele dintre cele două tipuri de școli erau următoarele: școlile de gradul II aveau o durată de 4 ani și completau cunoștințele dobândite în școlile de gradul I, în timp ce școlile de gradul I, cu o durată de 5 ani, ofereau elevelor o cultură generală, acestea studiind religia, limba română, limba franceză, limba germană, geografia generală și geografia României, istoria universală și istoria României, aritmetica, geometria elementară, cu aplicații practice, noțiuni de contabilitate, elemente de cosmografie, elemente de științe naturale, de fizică, de chimie, noțiuni de pedagogie, de igienă, de medicină și de farmacie domestică, mai ales în vederea îngrijirii copiilor, economia domestică, lucrul de mână, caligrafia și desenul, muzica vocală și gimnastica. În școlile de gradul II se adaugă noțiuni de psihologie, logică, economie politică, drept uzual și instrucție civică și una dintre limbile latină, italiană sau engleză.

Tot această lege fixează și durata anului școlar. Acesta începea pe 1 septembrie și se finaliza pe 25 iunie, în acest interval fiind incluse atât examenele anuale cât și vacanțele școlare. Examenul general cu materia parcursă în anul respectiv se susținea la sfârșitul fiecărui an școlar cu scopul de a dovedi „influența studiilor făcute asupra formei cugetării lor”. Examenul se desfășura într-o perioadă stabilită, 20-25 iunie, în fața unei comisii numite de Minister, alcătuită din 4 profesori ai școlii și un președinte de comisie de la Universitate sau liceu.

Așa cum prevede art.14 din Legea asupra învățământului secundar și superior din 1898 anul școlar ȋn școlile secundare durează de la 1 septembrie pȃnă la 25 iunie inclusiv; ȋn acest interval sunt cuprinse și examenele anuale.

Scopurile reformei lui Haret erau, pe de o parte, deprinderea cunoștințelor pentru viața omului și, pe de altă parte, ȋnsușirea unor activități cu aplicabilitate în viața de soție și mamă. Astfel, accesul la educație pentru fete, indiferent de categoria socială din care făcea parte, înregistrează rezultate încurajatoare.

La 29 martie 1898, în Aula Universității din Iași, C. V. Ficșinescu menționa că ori admitem că singurul rol legitim al femeii este de a fi soție și mamă și atunci bărbații trebuie să-și facă datoria de a le lua pe toate în căsătorie și a le asigura un mijloc de trai, ori recunoaștem că din cauza noastră mare parte din femei nu pot fi chemate la împlinirea acestei misiuni și le deschidem căile prin care se pot întreține singure. Tot el considera că societatea are obligația față de femeile care nu se pot mărita din lipsa dotei să le ofere o soluție pentru a putea supraviețui și ele.

Astfel, pentru fetele care nu se puteau mărita din lipsa averii a fost găsită soluția înființării de școli care să le faciliteze dezvoltarea umană și să le ajute să își creeze singure un drum în viață și o carieră.

În aceste condiții, se observă că la sfârșitul secolului al XIX-lea numărul femeilor care optează pentru o carieră este din ce în ce mai mare însă, în același timp, există și o parte din ele care nu doresc să urmeze o pregătire academică. În sprijinul acestora vine Spiru Haret, care elaborează în 1899 Legea învățământului profesional. Astfel, absolventele acestei forme de învățământ, la terminarea studiilor, primeau subvenții din partea statului cu condiția de a deschide ateliere. Mai există o situație în care tinerele primeau sprijin din partea statului și anume atunci când acestea doreau să aibă o carieră didactică.

O altă categorie de lucrări care tratează trecutul școlii românești o constituie scrierile cu caracter monografic, care dezvăluie condițiile social-politice în care au luat ființă instituțiile școlare, începuturile și dezvoltarea lor.

Astfel, ȋn Iași, Reuniunea Femeilor Romȃne ȋnființează o școală profesională care să le ajute pe fetele nevoiașe să le ȋnvețe o meserie cu scopul de a-și putea cȃștiga singure existența.

Reuniunea Femeilor Romȃne constituită ȋn ziua de 28 octombrie 1867 tindea la a instrui femeia clasei nevoiașe, a o educa și a o face astfel o tȃnară instruită și meseriașă, o consoartă iubitoare și laborioasă, o mumă duioasă folositoare familiei și societății ȋntregi.

Școala și-a deschis porțile ȋn ziua de 26 septembrie 1869 ȋn casele parohiale ale bisericii Dancu și a fost prima formă de școală profesională din țara noastră.

Datorită prejudecăților sociale, pe de o parte părinții care nu ȋși lăsau fetele să urmeze școala ȋntrucȃt considerau că e prea scurt timpul de 3 ani pentru ca ele să dobȃndească suficiente cunoștințe care să le asigure un trai cinstit, și pe de altă parte, fetele clasei ȋnstărite care nu concepeau școala fără a ȋnvăța dansul și limba franceză, Adunarea Generală a Reuniunii Femeilor Romȃne a votat un nou regulament pentru a atrage elevele. Astfel, se stabilea că:

erau acceptate absolventele școlilor primare, bursierele și solventele;

elevele orfane sau sărace erau preferate la ȋnscriere;

cursurile durau 4 ani și existau două ateliere, de lenjerie și croitorie pentru femei;

elevele primeau ⅔ din profitul unei lucrări la comandă;

după finalizarea studiilor, absolventelor li se acorda diploma de maistră ȋn arta croitoriei femeesci sau lenjeriei (Anexa 2), iar cele care vroiau să deschidă ateliere primeau un fond din partea școlii.

Școala Reuniunea Femeilor Romȃne ȋncepe din 1874 să primească cereri pentru a deschide și alte filiale la Fălticeni, Ploiești și Brăila (1878) și, mai mult decȃt atȃt, se dorește recomandarea de personal pentru ocuparea posturilor nou ȋnființate.

Din 1874 Elena Gh. Mȃrzescu devine președinta Reuniunii Femeilor Romȃne și modifică statutul și organizarea școlii, prevăzȃnd următoarele:

se introduce aritmetica, contabilitatea, limba franceză și desenul;

ȋn anul I se ȋnvață cusăturile și punctele;

ȋn anul II ȋncep a croi și a face patrone;

ȋn anul III și IV se perfecționează ȋn meseria aleasă.

După primii doi ani, ȋn urma unui examen, fetele primeau un atestat de „calfă”, iar după finalizarea studiilor, tot ȋn urma unui examen, primeau diplomă de „maistră”. Era permisă frecventarea și finalizarea mai multor specializări.

În 1875 iese prima serie de absolvente și odată cu ele se deschid noi orizonturi ȋn sfera muncii. Așadar, o parte dintre absolvente vor funcționa ca maistre ȋn școlile profesionale pe care Statul le ȋnființase după modelul școlii din Iași, iar restul se vor stabili ȋn diferite colțuri ale țării unde vor profesa pe cont propriu.

În timpul războiului pentru independență, școala și-a pus la dispoziție atelierele, iar elevele confecționau gratuit pansamentele și cele necesare soldaților. Tot ȋn acest an, Comitetul decide introducerea ȋn programa școlii a limbii franceze și a desenului, dorind să dezvolte și cultura intelectuală a tinerelor.

Doi ani mai tȃrziu, ȋn 1879, se aduc noi modificări ȋn regulamentul școlii, impunȃndu-se o uniformă școlară și sporindu-se anii de școală de la 4 la 5.

Se poate observa că ȋn urma ȋmbunătățirilor aduse, această școală, care a avut un ȋnceput modest, a cȃștigat cu timpul ȋncrederea publicului și al statului, atingȃndu-și astfel scopul.

La 14 ianuarie 1894 școala primește un imobil din partea lui Costache Alcaz, proprietar și avocat, situat ȋn Strada Anastasie Nr. 10 pentru creșterea fetelor romȃne sărace (Anexa 3).

În anul școlar 1895-1896 se aduce o nouă modificare ȋn regulamentul școlii și anume adăugarea unui an și mai apoi doi ani de practică, ȋn urma cărora elevele sunt admise ca lucrătoare, cu dreptul la beneficiu a trei sferturi din orice comandă pe care o vor efectua.

În 1898, prin articolele 38 și 39 din Legea asupra ȋnvățămȃntului profesional, care prevedeau constituirea școlilor de meserii de fete și băieți, Statul trebuia să asigure plata personalului, numărul acestuia și să realizeze programa de ȋnvățămȃnt teoretic.

Prin aplicarea noului program de ȋnvățămȃnt dar și datorită numărului mare de eleve care doreau să se ȋnscrie la cursuri (Anexa 4), școala a fost nevoită să-și procure atȃt material didactic uzual și demonstrativ cȃt și material profesional.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost caracterizată de trei tipuri de școli și anume:

de lux: pentru cei bogați, aflate fie ȋn străinătate, fie trimise la călugarițe franceze sau germane din țară;

de carieră: pregăteau femeile pentru a putea ajunge ȋn ȋnvățămȃnt;

de meserii: pentru a putea ȋnlocui pe străini și ȋn meseriile exercitate de femei.

Datorită aplicării Legii ȋnvățămȃntului profesional din 1899, numărul școlilor profesionale va crește simțitor la sfȃrșitul secolului al XIX-lea și ȋnceputul secolului al XX-lea.

2.2 Despre starea juridică a femeii (căsătorie, drepturi și obligații)

Începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XIX-lea este marcat de înfăptuirea unirii prin dubla alegere a colonelului Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova cât și în Țara Românească, ca domn al celor două principate. Pe termen lung, noul stat a reprezentat ȋnceputul unei perioade de stabilitate necesară introducerii și consolidării instituțiilor moderne și, de asemenea, formării unei mentalități pe măsură.

Corpusurile de legi adoptate ȋn timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza nu au făcut decȃt să ajute la evoluția societății romȃnești atât din punct de vedere politic, administrativ, juridic, cât și din punct de vedere social-religios.

Anul 1864 este unul de mare însemnătate pentru istoria dezvoltării României. Astfel, la 14 decembrie Cuza promulgă Codul penal, inspirat de Codul Penal prusian din 1851 și, ȋn mai mică măsură, de Codul Penal francez de la 1810.

Codul Civil promulgat de Cuza pe 16 decembrie 1865, alcătuit după modelul Codului napoleonean și al Codului civil italian, având la bază unele prevederi ale vechiului drept românesc, conținea o serie de prevederi al căror scop era să definească locul femeii ȋn primul rȃnd față de bărbat, ȋnvestit nu numai cu o autoritate publică necontestată, dar și cu una ce acoperă spațiul privat, el avȃnd calitatea de cap de familie.

Referindu-ne strict la căsătorie, o parte din atribuțiile băbatului și ale femeii ȋn spațiul privat sunt redate ȋn articolele Titlului V – Despre căsătorie – a Codului Civil și sunt clasificate ȋn 8 capitole. Am extras din conținutul prevederilor ce vizau căsătoria doar informațiile care scot ȋn evidență statutul juridic al femeii față de soțul ei. Astfel:

„ TITLULU V

Despre căsătoria

CAPITOLUL I

Despre ȋnsușirile și condițiunile necesarie spre a se pute sevȃrși căsătoria

Art. 127. Nu este iertat bărbatului ȋnainte de 18 ani și femeei ȋnainte de 15 ani să se căsătorescă.

Art. 129. Nu este căsătorie cȃnd nu este consimțămȃnt.

Art. 131. Băiatul precum și fata care nu au ȋncă vȃrsta de 21 de ani ȋmpliniți, nu se pot căsători fără consimțămȃntul tatălui și al mamei.

CAPITOLUL VI

Despre drepturile și datoriele respective ale soțiloru

Art. 194. Soții ȋși datoresc unul altuia credință, sprijin și ajutor.

Art. 195. Bărbatul e dator protecțiune femeiei, femeia ascultare bărbatului.

Art. 196. Femeia este datore să locuiască ȋmpreună cu bărbatul său și să-l urmeze ori ȋn ce loc va găsi el de cuviință să-și stabilescă locuința sa; bărbatul este dator a o primi și a-i ȋnlesni tot pentru viețuirea ei, după starea și puterea sa.

Art. 197. Femeia nu pote porni judecata, fără autorisațiunea bărbatului ei, chiar și cazul cȃnd e comerciantă publică”.

Analizȃnd articolele Codului Civil referitoare la femeie și obligațiile ei, reies următoarele aspecte: vȃrsta la care se puteau căsători cei doi soți (nu ȋnainte de 18 ani ȋn cazul lui și nu ȋnainte de 15 ani ȋn cazul ei), femeia trebuia să ȋși asculte bărbatul, primind ȋn schimb protecția acestuia, să ȋl urmeze acolo unde el stabilea locuința familiei și să nu pornească judecată fără autorizația lui, chiar dacă ea ar fi fost comerciantă publică. Libertatea acestora era deci limitată numai la gospodărie și creșterea copiilor. Cu alte cuvinte, Codul Civil romȃnesc incapacita femeile din punct de vedere economic și social și le făcea universal inapte.

În ceea ce privește desfacerea căsătoriei, aceasta a fost o altă problemă cu care s-au confruntat femeile ȋn perioada modernă. Printre motivele de divorț se numără excesele, cruzimile, vrăjmășia unuia dintre soți față de celălalt soț, etc., precum și prin consimțământ mutual, adică prin acordul soților (art. 209-285 C. Civ.). Dacă bărbatul se putea recăsători fără să țină seama de vreo condiție oarecare, femeile nu o puteau face decȃt după zece luni depline de la desfacerea celei dintȃi căsătorii. Aceste lucruri erau menționate ȋn Capitolul VIII:

„ CAPITOLUL VIII

Despre a doua căsătoria

Art. 210. Văduva și femeia a cărei căsătorie a fost declarată nulă, nu poate trece ȋn a doua căsătorie decȃt după zece luni de la desfacerea prin moarte sau anularea căsătoriei precedente, afară dacă a născut ȋn acest interval”.

În urma observațiilor sale, Eugène Léger susținea că, ȋn ceea ce privește desfacerea căsătoriilor ȋn Moldova, „boierilor le era mult mai ușor să divorțeze decȃt le era țăranilor, datorită averilor pe care le dețineau”.

Una din condiționările juridice care guvernează universul feminin al secolului al XIX-lea era morala, ȋnțeleasă atȃt ca diferență dintre bine și rău, ce se cuvine și ce nu, cȃt și ca prejudecată sau superstiție. De exemplu, pentru a putea trăi iubirea alături de femeia cu care nu era căsătorit, Alecsandri ȋmpreună cu Elena Negri se expatriază la Veneția.

În această epocă, dragostea nu a reprezentat un criteriu ȋn realizarea căsătoriei deoarece educația fetelor a alungat acest sentiment, relația bazȃndu-se pe respectul față de soț sau părinții care hotărau acest lucru. Mai concret, căsătoria era o afacere ȋncheiată ȋntre viitorul soț și tatăl miresei. În ceea ce ȋi privește pe boieri, căsătoria pentru ei reprezenta asigurarea ascensiunii pe scară socială. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ȋn ceea ce privește revoluționarea relațiilor de familie, aceasta se oprește la libertatea de a alege, o condiție care ȋnainte era impusă. Astfel, căsătoriile aranjate sunt ȋnlocuite cu cele din dragoste.

Pentru femei ȋnsă, căsătoria reprezenta mijlocul prin care dobȃndeau un alt statut social și puterea de a controla spațiul privat. Dacă pentru femeile necăsătorite maternitatea era o rușine și un păcat, nu același lucru ȋl putem spune despre cele căsătorite, aducerea pe lume a unui copil fiind proba datoriei ȋmplinite.

Din punct de vedere al vȃrstei căsătoriei, ȋntre bărbați și femei s-a făcut dintotdeauna o diferență: dacă bărbații nu se căsătoreau sub 18 ani, numărul femeilor care se măritau pȃnă la această vȃrstă era de ordinul miilor. În schimb, numărul femeilor care se măritau după 25 de ani scade simțitor. Astfel, ȋn primele decenii ale secolului al XIX-lea vȃrsta medie de căsătorie pentru fete era ȋntre 14-16 ani, iar pentru bărbați ȋntre 25-30 ani. În a doua jumătatea a secolului, datorită introducerii sistemului școlar modern, vȃrsta medie de căsătorie a fetelor crește la 20-21 ani.

Modul ȋn care este percepută femeia și rolul care i se atribuie la ȋnceputul secolului al XIX-lea reiese din prefața povestirii lui Marmontel, „Aneta și Luben”, publicată ȋn 1829 de Grigore Pleșoianu: „ne luăm femei care să ne ajute la ținerea casei, adică să gătească, să spele, să calce, să coase, să toarcă, să facă ciorapi, să ție o curățenie și o mare economie” .