Aspecte Juridico Economice ale Relatiei Romaniei cu Parlamentul European
Aspecte juridico-economice ale relației României cu Parlamentul European
Capitolul 1 Uniunea Europeană.
1.1 Istoricul constituirii comunităților europene
1.2. Evoluția comunităților europene
1.3. Crearea Uniunii Europene și evoluția acesteia
Capitolul 2 Parlamentul European – instituție de baza a Uniunii Europene.
2.1. Istoric
2.2.Desemnarea parlamentărilor europeni
2.3 Statutul parlamentărilor europeni
2.4 Funcționarea Parlamentului European
2.5 Structura și competențele Parlamentului European
2.6 Grupările Parlamentului European
Capitolul 3 Implicațiile economice ale legislației adoptate de Parlamentul European asupra statelor membre.
3.1 Acte ale institutiilor comunitare
3.2 Modul de transpunere a Directiva referitoare la contractele de credit pentru consumatori in diferite state
3.3 Managementul deseurilor- Costurile implementarii directivei
3.4 Echivalentul unor directive in legislatia interna
Capitolul 4 Parlamentul European vs. România– beneficii și costuri. (studiu de caz)
4.1 Analiza Grupurile Politice Europene
4.2 Activitatea partidelor naționale din România în
legislativul european
4.3 Influența eurodeputaților români în legislativul european
4.4 Costuri privind europarlamentarii
Capitolul 5 Concluzii.
Capitolul 1: Uniunea Europeană
1.1 Istoricul constituirii comunităților europene.
1.1.1 Premisele ideilor de unitate europeană
Ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche, ea găsindu-și originea, după unele opinii, încă în perioada Antichității, când cuceririle române au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe . Încercările de refacere a granițelor fostului imperiu roman sunt considerate de asemenea manifestări ale aceleiași idei, mentionandu-se perioada lui Carol cel Mare care, chiar dacă nu au reușit ca realitate faptică, sunt apreciate ca având consecințe religioase, morale și intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană. Perioada Evului Mediu, caracterizată la inceput printr-o divizare politică datorita incapacității succesorilor lui Carol cel Mare și inrautatita de conflictele religioase si economice , a fost urmată de alte încercări de restaurare a unității europene, care si-au gasit izvoarele în ideea de civilizație europeană, chiar dacă acestea nu au condus automat la uniformitate, ci, dimpotrivă, la o diversitate care avea același model de a gândi, simți și acționa. Luptele care s-au dat în această perioadă între Papă și regi (împărați) a condus la divizarea unității Europei, manifestându-se și în nasterea a două doctrine: cea a unității pontificale și cea a unității imperiale, două concepții inconciliabile, în aceste condiții, nascindu-se o nouă realitate politică pe plan european care își impune încet, si sigur, supremația în aceasta zona și care anunță Europa modernă: puterea statelor suverane.
În perioada modernă, criteriul care a guvernat epoca precedentă -cel al unității Europei – a fost substituit cu cel al divizării sale, nu numai din punct de vedere politic, dar și religios și economic.
Divizarea politică, rezultată din instituirea statelor suverane, eliberate de supunerea lor unei hegemonii superioare și care relationau cu alte state, a avut drept consecință jalonarea unor granițe care deveneau nu numai criterii de divizare geografică, dar și lingvistică, economică, socială etc. în aceste condiții, papalitatea renunțind la pretențiile sale anterioare. Din punct de vedere religios, separarea nu a fost atât de importantă ca divizarea politică, dar a avut o consecinta pe planul relațiilor inter-regionale. S-a manifestat, de asemenea, și o separare economică, ce s-a alăturat celorlalte, amplificându-le efectele. Totodată, apar și unele aspiratii naționaliste, care au contribuit și ele la acutizarea procesului de divizare a Europei.
Perioada renascentistă este definita, printre altele, printr-un mod rapid de răspândire și insusire a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în același timp, a avut ca rezultat și o diversificare a concepțiilor intelectuale și morale.
Una dintre cele mai importante creatii ale epocii respective rămâne tipul de om 'umanist', succesor al culturii antice și continuator al acesteia în noile condiții istorice, politice, sociale și culturale.Caracteristic acestui tip de om este faptul că el nu aparține unei singure țări în mod deosebit, ci întregii Europe.
În secolul al XlX-lea, Europa este din nou in divizare, manifestându-se tendințele divergente: unele state se află în declin total (Franța, Austria), altele într-un proces de cristalizare-definire (Germania, Italia).
Dezvoltarea industrială națională de la finele secolului al XlX-lea, progresele științifice și tehnice, ca și ideile naționaliste evidentiaza divizarea și prevestesc evenimentele începutului secolului XX. Chiar dacă se constituie un sistem al alianțelor, acestea erau fondate pe interese divergente și adesea se bazau pe un echilibru instabil, modificându-se în funcție de circumstanțele politice și de altă natură.
În același timp, se accentuează și neintelegerile legate de împărțirea lumii din punct de vedere colonial, fapt care de asemenea, a fost in masura să genereze rivalități și conflicte de interese.
Cu toate acestea, ceea ce este de subliniat în afară acestor interese contradictorii,divergente este comunitatea de viață culturală, artistică, științifică și tehnică, favorizată de dezvoltarea mijloacelor de comunicare, informare și de răspândire a cunoștințelor.
La începutul secolului al XX-lea se ivesc si primele manifestări doctrinare ale ideii de unitate europeană, concretizate într-un proiect 'State Unite Europene', care a fost propus de către Congresul de științe politice ce a avut loc la Paris în anul 1900. De altfel, o revistă a 'Statelor Unite Europene' a fost creată la sfârșitul secolului al XlX-lea de către Victor Hugo și Garibaldi.
Izbucnirea primului război mondial a fost in masura să producă în final o stare de fapt care a dus la înrăutățirea situației țărilor din vestul Europei (mai puțin Anglia) și la existența a două state care controlau din punct de vedere politic: S.U.A. și U.R.S.S.
1.1.2. Unitatea europeană în perioada interbelică
După primul război mondial, în anul 1923 s-a nascut ideea unei federații europene într-o publicație a lui R.Coudenhove-Kalergi (1894-1972), intitulată 'Pan-Europe', în care se preconiza constituirea unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitate de către state.
S-a inițiat astfel o mișcare în avantajul constituirii unei uniuni europene, care a ținut un prim congres la Viena, în anul 1929 și unde au participat 2.000 de reprezentanți din 24 de state. Cu ocazia acelui congres s-a semnat un manifest Pan-European care prevedea principalele orientari ale unei confederații europene: garantarea egalității, securității și suveranității confederate, crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede comune; punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre; respectarea civilizațiilor fiecărui stat; protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor.
S-a creat în acea perioadă și o altă mișcare intitulată 'Uniunea Pan-Europeană' al cărui președinte de onoare era Aristide Briand. Au existat, de asemenea, mai multe inițiative de creare a altor mișcări: Uniunea Economică și Vamală Europeană, Federația pentru înțelegerea Europeană, culminând cu propunerea lui Aristide Briand din 7 septembrie 1929 în cadrul Adunării Generale a Ligii Națiunilor de creare a unei Uniuni Federale Europene , care a avut un ecou pozitiv în rândul statelor – mai puțin în cazul Marii Britanii – și care a fost trimis spre studiu unei comisii a Ligii Națiunilor, unde proiectul a fost practic oprit. Guvernul francez, care a fost însărcinat să analizeze această propunere a prezentat în 1930 un 'Memorandum cu privire la organizarea unui sistem de Uniune Federală Europeană', dar care nu a mai putut fi aplicat din cauza conjuncturii internaționale ( criza din perioada 1929-1930 și ascensiunea lui Hitler).
Oricum, acest proiect rămâne notabil prin faptul că a promovat idei care au fost reluate ulterior și a promovat anumiți termeni deveniți comuni limbajului ulterior al comunității europene: 'piața comună', 'uniunea vamală, 'circulatia mărfurilor, capitalurilor și persoanelor' etc.
O altă concepție de uniune europeană poate fi considerată a fi promovata de politica avansata de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, bazată pe forță, violentă și voință unilaterală. Acestei ideologii insa i s-a impotrivit o alta, menită să corespundă intereselor naționale ale statelor europene, fundamentata pe acceptarea liber consimțită a acestei uniuni, în acest sens aparind diferite idei, mișcări și publicații care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Mișcarea Federalistă Europeană, fondată de Aitiero Spinelli și Ernesto Rossi; mișcarea 'Combat' din Franța (1941), între fondatorii căreia se aflau Henri Frenay, Albert Camus, Edmond Michelet ș.a.
Un organizator al unei conspiratii contra lui Hitler, Cari Friedrich Goerdeler, a fost, de asemenea, initiatorul unei concepții de unificare a Europei, pe baza statelor europene suverane, care era prevăzută să se realizeze în mai multe stadii, în prima fază creându-se o uniune economică, iar în fază a două uniunea politică. El a mai prevăzut ulterior și înființarea unui minister al economiei europene, un minister al afacerilor externe și constituirea unei armate europene.
În perioada celui de-al doilea război mondial, în mai multe țări europene au apărut exprimari ale unor idei de unificare europeană, iar în 1944 s-a desfășurat la Geneva o reuniune a reprezentanților militanților germani antinaziști, care a fost precedata de alte patru astfel de intruniri și care au elaborat un proiect de declarație al unei rezistențe europene, momentul respectiv fiind considerat ca primul act politic al federaliștilor europeni și prima chemare la coordonarea mișcărilor de rezistentă, fiind creat și un birou permanent de coordonare a acțiunilor pentru eliberarea țărilor cărora le aparțineau și pentru organizarea unei 'Uniuni Federale a Popoarelor Europene'.
Această Uniune federală urma să numeasca un guvern responsabil în fața popoarelor, o armată aflata sub ordinele acestui guvern și care să excludă orice armată națională precum și un tribunal suprem. Se prevedea obligația Germaniei și aliaților de a contribui la reconstrucția tuturor natiunilor care au fost afectate de război, dezarmarea totală și supunerea acesteia unui control federal European unic. Se observă faptul că toate aceste proiecte sunt insemnate de conjunctura celui de-al doilea război mondial și de consecințele sale pe plan European si mondial
1.1.3. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial
Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat tranzitia de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.
O primă etapă o reprezinta relansarea ideilor uniunii europene în contextul situației postbelice, în acest sens, trebuie consemnata declarația lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a repetat ideea unității europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene și constituirea unui congres în acest scop și care a condus la initierea unor mișcări având acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană a Federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată Europeană, Noile Echipe Internaționale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple caracteristice de grupuri de promovare a ideii europene, avind la baza o ideologie supranationalista, fiind deci superioare ideilor naționale sau partizane.
Uniunea Europeană a Federaliștilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul de la Man European si mondial
1.1.3. Integrarea europeană după cel de-al doilea război mondial
Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat tranzitia de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Dar până la realizarea efectivă a acesteia, a fost necesară parcurgerea unor etape preliminare.
O primă etapă o reprezinta relansarea ideilor uniunii europene în contextul situației postbelice, în acest sens, trebuie consemnata declarația lui Winston Churchill, din 19 decembrie 1946, la Universitatea din Zurich, care a repetat ideea unității europene prin crearea unei Uniuni a Statelor Europene și constituirea unui congres în acest scop și care a condus la initierea unor mișcări având acest obiectiv, ca de exemplu: Uniunea Europeană a Federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, Uniunea Parlamentată Europeană, Noile Echipe Internaționale etc. Cele două uniuni se constituiau în exemple caracteristice de grupuri de promovare a ideii europene, avind la baza o ideologie supranationalista, fiind deci superioare ideilor naționale sau partizane.
Uniunea Europeană a Federaliștilor a organizat între 27-31 august 1947 Congresul de la Montreux, care a simbolizat primul congres al federaliștilor europeni, în timpul căruia aceștia au adoptat proiectul Statelor Federale ale Europei și care a fost o prefata a organizării Congresului de la Haga din anul următor. La congresul de la Montreaux s-au propus participanților spre analiză șase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federație:
– federația europeană nu se poate forma decât pe bază renunțării la orice principii hegemoniste (de genul celor susținute de Napoleon și Hitler);
– federalismul nu se poate baza decât pe renunțarea la orice spirit de sistem (să se țină seama de coexistența realităților concrete și heterogene: națiuni, regiuni economice, tradiții politice etc.);
– federalismul nu trebuie să se confrunte cu problema minorităților (se dă exemplul Elveției, unde problema existenței populației germanice, franceze și italiană nu ține seama de numărul locuitorilor și de suprafața țării ocupată de către aceștia);
– federalismul nu are ca scop ștergerea diferențelor naționale și cuprinderea tuturor națiunilor într-un bloc unic, ci, dimpotrivă, păstrarea propriilor identități;
– federalismul trebuie să se bazeze pe acceptarea complexității, fiind contrar simplismului, care este caracteristic spiritului totalitar (se exemplifică din nou cu situația Elveției, unde coexista o diversitate de organisme și grupuri politice, administrative, lingvistice, culturale, religioase, etc., și care se acceptă reciproc);
– formarea unei federații trebuie să se realizeze pas cu pas și nu pornind de la un centru, sau prin mijloace guvernamentale.
Se apreciază că necesitatea unei federații devine evidentă, nelipsind decât adoptarea unei carte federale, stabilirea unor organe reprezentative și a unui consens național, care să împuternicească guvernele în vederea aplicării acestor idei.
Între mișcările unioniste create se evidentiau însă și unele cu vocație partizană. Este semnificativ în acest sens cazul Noilor Echipe Internaționale, care promovau democrația creștină și care au insemnat o rețea de comunicații și de influență în care membrii guvernelor, si reprezentanți ai partidelor politice democrat-creștine sau alte personalități importante au avut un rol deosebit în promovarea nazuintelor uniunii europene și a creării instituțiilor europene. In același timp, se remarcă activitatea Mișcării Socialiste pentru Statele Unite Europene, care – sub conducerea lui Paul Henri Spaak – lupta pentru infiintarea unor state unite socialiste europene, dar care renunță la această în ideea formarii unei Europe democratice, pluraliste, în care determinarea culorii politice să se facă prin votul liber exprimat al electoratului.
Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene și Noile Echipe Internaționale au avut ca scop comun alegerea unui organ constituant european și elaborarea si adoptarea unei constituții federale europene, prin care urma să se înființeze o Uniune Pan-Europeană, proiect cadru care urma să fie supus ratificării parlamentelor statelor participante la această uniune. Acest procedeu a fost consimtit ulterior și a devenit astăzi modalitatea prin care tratatele unionale europene intră în vigoare, respectiv, prin exprimarea consimțământului statelor membre. De altfel, Mișcarea Socialistă pentru Statele Unite Europene, laolalta cu sindicatele europene, cărora li se vor anexa mai târziu Mișcarea Liberală pentru Europa Unită, reprezinta embrionul formării uniunii europene, pe care de altfel s-a sprijinit și proiectul de uniune europeană inițiat de Spinelli.
Având în vedere multitudinea mișcărilor europene în concesia uniunii, apărea ca o problemă primordiala coordonarea lor pentru a se realiza această idee.
Pornind de la aceste două inițiative independente – una federalistă și una unionistă, în decembrie 1947 s-a constituit Comitetul Internațional de Coordonare a Mișcărilor pentru Unitatea Europeană, care a initiat mai multe congrese, între care trebuie remarcat Congresul de la Haga, desfășurat între 7-10 mai 1948, care a inițiat și constituirea Consiliului Europei. Acest Congres a avut ca principiu o acțiune de coordonare a mișcărilor pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii: politică, economică și culturală, ca de altfel si pe unele comitete naționale care aveau menirea de a desemna delegații naționali care trebuiau să colaboreze în vederea nasterii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizații sindicale și profesionale, biserici, organizații ale femeilor, organizații universitare, intelectuale și artistice.Dezbaterile au fost marcate de neintelegeri între tendințele unioniste și cele federale, printre adepții concepțiilor unioniste situându-se Marea Britanie, care nu a contenit ulterior să fie promotoarea ideii onorarii integrale a suveranității statale.
De asemenea, federaliștii continentali coalizati prin obiectivele urmărite se divizau datorita pricipiilor si metodelor de punere în aplicare, întrucât unii recomandau constituirea unei uniuni federale și a unei uniuni economice care necesitau un transfer parțial al suveranității naționale, iar alții, adepți ai federalismului integralist, erau de părere că trebuie infiintata o Adunare europeană, dar nu precizau modalitatea de formare a acesteia.
În ciuda divergențelor de opinii formulate cu această ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol primordial în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin adoptarea unui program de acțiune globală pentru o Europă unită și prin faptul că a dat naștere unei 'Miscari Europene' și a fost la originea fauririi 'Centrului European de Cultura', a 'Colegiului Europei', a 'Consiliului Europei' și pentru că în final a contribuit la crearea Comunităților Europene. De asemenea ca urmare a Congresului de la Haga, Comitetul Internațional pentru Coordonarea Mișcărilor pentru Unitatea Europeană s-a transformat în 'Miscarea Europeană', având ca președinți de onoare pe W.Churchill, De Gașperi, Coudenhove-Kalergi, H.Spaak, K.Adenauer și R.Schuman.
Această vastă organizație a avut un rol important in coordonarea și reunirea mișcărilor europene, ea îndeplinind funcția de exercitare a presiunii asupra unor guverne și parlamente naționale, ca și asupra unor instituții europene. Beneficiind de o structură instituțională complex si un cadru organizat (un Congres și un Consiliu internațional format din reprezentanții consiliilor naționale), această 'Miscare Europeană' a susținut inițiativa 'Monnet-Schuman', care se află la originea Comunităților Europene.
1.1.4. Înființarea Comunităților europene
1.1.4.1 Premisele înființării Comunităților europene
Crearea comunităților europene nu poate fi asimilata decât în contextul politico-economic internațional de după cel de-al doilea război mondial, când în Europa occidentală s-au nascut trei categorii de organizații internaționale: militare, economice și politice.
Organizațiile militare sunt personificate prin Uniunea Europei Occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, între Franța și Anglia, pe de o parte și Belgia, Olanda și Luxemburg, pe de altă parte, precum și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.
Din categoria organizațiilor economice infiintate după cel de-al doilea război mondial în Europa menționăm Organizația Europeană de Cooperare Economică (O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948, cu scopul gestionării ajutorului comun oferit de către S.U.A., în cadrul planului Marshall, statelor europene care au avut de suferinte notabile de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică – O.C.D.E.).
A treia categorie de organizații o reprezinta cele de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost înființat la 5 mai 1949 și care, așa cum am mai precizat, își avea originea în Congresul de la Haga din 1948. Deși s-au constituit ca organizații separate în cele trei domenii, si comunitățile economice care vor apărea ulterior vor avea o vocație predominant economică, nu se poate elimina din vedere faptul că acestea din urmă au necesitat și o cooperare politică, fapt confirmat prin evoluția ulterioară a acestora, respectiv prin adoptarea Tratatului de Maastricht. Obiectivele economice urmărite prin infiintarea comunităților europene aveau in vedere îmbunătățirea utilizării capacităților lor economice și tehnice în scopul unei cresteri a eficienței, în condițiile cerute de evoluția societății moderne. Apărea deci primordial necesară crearea unei piețe comune care să admita dezvoltarea capacităților economice, care ar fi fost ingreunate de existența frontierelor naționale.
De asemenea, din această colaborare regională rezultau o serie intreaga de alte implicații de natură monetară, de protecție a mediului înconjurător, financiar-fiscale, sociale etc.Alături de justificarile economice, existau însă – așa cum am precizat -și rațiuni politice la baza cerintelor de integrare: împărțirea sferelor de influență după cel de-al doilea război mondial, pericolul aparitiei comunismului, precum și amenințarea care se contura din partea țărilor arabe producătoare de petrol. Pentru realizarea acestora era necesar să se treacă de la faza consultărilor diplomatice, la măsuri practice, eficiente de instituționalizare si oficializare a ideilor existente de multă vreme.
În decembrie 1949, Michel Debre propune un proiect de Pact pentru Uniunea Statelor Europene, fundamentat pe un sistem prezidențial și federalist care să aibă un arbitru ales pentru o perioadă de cinci ani prin vot exprimat universal, un Senat format din miniștrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegați naționali aleși în conformitate cu numărul locuitorilor (1 reprezentant pentru un milion de locuitori), comisari stabiliti de către arbitru și o Curte formată din judecători. Această propunere a lui M. Debre a fost secondata în 9 mai 1950 de declarația lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, alaturindu-i-se Jean Monnet. Robert Schuman evidentiaza ca o comuniune în domeniul cărbunelui și oțelului va pune baza dezvoltării economice federaliste europene și va conduce la schimbarea situației acestor țări. Producția în comun a cărbunelui și oțelului, considerate ca fiind materii de baza, și instituirea unei înalte autorități care să adopte decizii în noua federație europeană – care urma să cuprindă Franța, Germania de Vest și alte țări vest-europene ce se vor asocia ulterior- se aprecia că vor avea un rol primordial în asigurarea păcii în această regiune.
1.1.4.2 Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
La 10 iunie 1950 încep negocieri la Paris, având ca fundament un proiect de tratat al Franței, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se constituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El reunea efortul a șase state europene (Franța, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg), întrucât Marea Britanie nu a subscris principiului renunțării la unele prerogative ale suveranității,fiind de acord doar cu relațiile de coordonare cu comunitatea. Tratatul era deschis aderării altor state.
Crearea acestei organizații europene a semnificat constituirea unor organe supranaționale cu competența de a adopta decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre. Așa cum se arată în unele lucrări, reprezenta materializarea ideii de constituire a Europei politice, cu pornire de la construirea unei Europe economice. Rațiunile politice care se camuflau sub această construcție comunitară economică se raportau la situația Franței care se simțea permanent amenintata de Germania (deși aceasta din urmă fusese împărțită în aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum și la posibila amenințare economică a țărilor vest-europene de către S.U.A., sau la și mai accentuatul pericol ai războiului rece, care începuse să își facă simțită prezența tot mai mult.
În ceea ce privește teama Franței față de Germania, se prezentau garanții în cadrul acestei construcții europene prin punerea în scena comuna a resurselor metalurgice și miniere, care făceau irealizabila orice stare beligerantă între cele două țări.
Această organizare economică, ce conducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea și ascensiunea producției și creșterea profiturilor comparative cu situația menținerii unor piețe subordonate unor reguli și practici restrictive.Deși era vorba de o piață sectorială (limitată la cărbune și oțel), ea crea un precedent instituțional de o deosebită importantă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunității:
– înalta Autoritate, organ internațional, care era însărcinat să favorizeze interesele preponderent comunitare;
– Consiliul Special de Miniștri, care era un organ cu caracter interguvernamental;
– Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic;
– Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, a cărei sarcină era de a asigura respectarea normelor juridice instituite în cadrul Comunității.
1.1.4.3 Crearea Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice
Înainte de a prezenta infiintarea celorlalte două comunități europene, este imperios necesar – pentru mai buna înțelegere a contextului politic – să precizam evenimentele care au precedat insuccesul unui alt proiect de construire a unei alianțe militare, respectiv Comunitatea Europeană de Apărare, a cărei inițiere a fost anunțată la scurt timp după declarația lui Robert Schuman, respectiv la 24 octombrie 1950 , de către René Pleven în contextul internațional marcat de evenimentele din Coreea. Sub presiunea politica a Mișcării Europene, a partidelor democrat-creștine care erau la putere în Franța, Germania și Italia, precum si cu sprijinul oferit de curentul socialiștilor, se semnează la Paris, la 30 mai 1952, Tratatul de creare a Comunității Europene de Apărare (C.E.A.). Se propunea in perspectiva și crearea unei Comunități politice europene. Tratatul C.E.A. a fost transmis celor șase guverne semnatare ale țărilor membre C.E.C.O. la 9 martie 1953. Adunarea franceză nu a fost însă de acord, la 30 august 1954, să adere acestei comunitati și în acest fel a eșuat tentativa de infiintare a Comunității Europene de Apărare, deși tratatul fusese ratificat de către celelalte state.
Acest eșec a initiat o serie de perturbări și întârzieri în procesul de integrare europeană.
Între 1-3 iunie 1955 s-a tinut la Messina o conferință a miniștrilor afacerilor externe din țările membre ale C.E.C.O., reuniune care a reprezentat initierea procesului de constituire a celorlalte două comunități europene. Ea a fost urmată de alte conferințe la nivel de miniștri sau experți.
Cu ocazia unei conferinte a experților organizată la Bruxelles în perioadă iulie 1955 – aprilie 1956, prezidat de H.Spaak, s-a adoptat un 'Raport al șefilor delegaților miniștrilor afacerilor externe', care s-a instituit ca baza a conferinței miniștrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneția. Au urmat alte reuniuni la diverse stadii, care au avizat proiectul celor două tratate sectoriale de la Roma, adoptarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) și a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom), membre semnatare fiind tot cele șase state care participau la C.E.C.O. Tratatele au fost ratificate aproximativ repede, între 14 septembrie 1957 (Franța) și 4 decembrie 1957 (Olanda). Tratatele intrind în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Ele au fost însoțite de semnarea unei Convenții privind instituțiile comune pentru Comunități și de unele protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 cu privire la imunitățile și privilegiile Curții de Justiție a C.E.E. și Euratom.
Crearea C.E.E. tintea în primul rând transformarea condițiilor economice de schimburi și de producție pe teritoriului comunităților, în același timp, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.
Tratatul de infiintare a C.E.E.A. avea ca obiectiv, conform art. 1: 'să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trăi în statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte tari'.
Motivul pentru care se constituia această comunitate se baza pe lipsei de energie al țărilor membre, rămânerea în urmă a acestora în momentul respectiv față de alte state (S.U.A., Anglia, U.R.S.S.) și faptul că necesitau să-și dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interesele naționale și regionale comune.
Aceste două comunități se fundamentau pe o configuratie instituționalizată similară celei a C.E.C.O., respectiv aveau tot patru organe cu aproximativ aceleași atribuții, deși existau unele deosebiri atât ca denumire, cât și în conținutul sarcinilor, respectiv cele ale înaltei Autorități a C.E.C.O., care au fost deplasate înspre Consiliul miniștrilor în cazul ultimelor două.
S-a considerat că, deși s-au constituit trei comunități, iar la infiintare nu a fost clar exprimat în tratate proiectul creării pieței comune, acesta a fost avut în vedere că unul dintre obiectivele cele mai importante care urmau să fie realizate urmărindu-se și constituirea uniunii politice prin fuzionarea acestor comunități, fapt dovedit prin evoluția comunităților și crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht, care își propune și realizarea acestor obiective.
1.2. Evoluția comunităților europene
Infiintarea celor trei comunități a reprezentat doar debutul unui proces complex, care – așa cum au avut în vedere inițiatorii ideilor de unitate a Europei – trebuia să continue, în vederea definitivarii acelor obiective care, ori nu au fost posibile în faza inițială, ori au devenit imperios necesare pentru perfecționarea structurilor și activităților acestora în decursul timpului. Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, această evoluție s-a desfășurat în două direcții: creșterea numărului statelor membre aderante a comunităților și perfecționarea instituțională.
1.2.1.Creșterea numărului statelor membre ale comunităților
Neacceptarea guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunități a făcut ca acestea să fie formate inițial din șase membri. Poziția Marii Britanii s-a definit însă și prin încercarea din anul 1958 de infiintare a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) în baza Convenției de la Stockolm din 1960, prin care se urmărea echilibrarea activităților comunităților europene.
În anul următor s-a initializat însă o schimbare radicală în poziția Marii Britanii, care depunea cererea de aderare la comunitățile europene la 9 august 1961, candidatura sa nefiind însă acceptată de Franța, președintele De Gaulle declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963. In mai 1967, guvernul laburist la putere depune o nouă cerere de aderare, dar Franța se opune și de această dată.
Reconsiderarea poziției Franței se initiaza după plecarea președintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferinței de la Haga a șefilor de state și de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei obiectiv era, printre altele și degajarea construcției europene, problema aderării Marii Britanii fiind analizată în alt context. Astfel, la 30 iunie 1970 încep la Luxemburg negocierile pentru aderarea Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se adopta la Bruxelles acordul de aderare a acestor state. Supus referendumului, în Norvegia se obține un rezultat negativ, astfel încât această țara renunță la aderare.
Tratatul de aderare al Marii Britanii se ratifica la 1 ianuarie 1973, dar devine aplicabila la sfârșitul anului 1977, la finele perioadei de tranziție. Marea Britanie a cerut însă renegocierea conditiilor aderării, având în vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat aderarea în 1967, și a organizat un referendum la 5 iunie 1975, referendum cu un rezultat pozitiv. S-a ajuns în acest fel la existența a nouă state membre ale comunităților.
Următoarea solicitare de aderare a fost depusă de Grecia, la 12 iunie 1975, între ea și comunitățile europene existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului a avut loc loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981. Spania și Portugalia si-au depus si ele candidatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost ratificat la 12 iunie 1985 și a intrat în legalitate la 1 ianuarie 1986. S-a ajuns în acest fel la existența a douăsprezece state membre ale Comunității europene. Având în vedere politica de afiliere a comunităților față de alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fostă R.D.G. a fost inclusă în Comunitățile europene la 30 octombrie 1990, fără a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar pe teritoriul său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 ( când s-a încheiat perioada de tranziție), în cele mai importante domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare profesională, politică, agricolă comunitară etc.) s-a acordat o perioadă de tranziție mai lungă, supravegheată de către Comisie. Cererile de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei și Suediei au fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European și-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. In Austria, prin referendumul organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei țări la comunitățile europene. Următoarele trei referendumuri s-au desfășurat în lunile octombrie și noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a doua oară aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeană avea 15 membri.
La 1 mai 2004 are loc “Marea Extindere” : Cehia,Cipru , Estonia , Ungaria ,Letonia , Lituania , Malta , Polonia , Slovacia și Slovenia devin membre a Uniunii Europene iar la 1 ianuaria 2007 adera la Uniunea Europeana inca doua state : Romania si Bulgaria , numarul tarilor member ajungand la 27.
1.2.2. Perfecționarea instituțională
Perfecționarea instituțională a comunităților europene este evaluata de unii autori ca fiind consecinta unor crize și eșecuri, care au condus la un proces de cugetare, materializat, în final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele inițiale.Se apreciaza însă că a percepe dezvoltarea instituțională a comunităților europene ca și extinderea acestora doar ca influenta a crizelor și eșecurilor nu poate oferi o bază suficient de complexa pentru explicarea evoluției construcției comunitare.
Se motiveaza această asertiune prin faptul că alături de crize și eșecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol important în perfecționarea instituțională comunitară l-au avut și rezultatele obținute prin integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor comune pentru a determina evoluția procesului de integrare. Vom prezenta în continuare, principalele evenimente din evoluția comunităților – crize, eșecuri realizări – care au marcat evoluția a acestora.
Un prim punct de vedere îl constituie diminuarea importantei C.E.C.O. care, deși a jucat un rol important în perioada anterioară, a început să fie concurată de creșterea producției petroliere și afectată de criza siderurgică. De asemenea, față de C.E.E.A., începând din mai 1958, guvernul francez aflat la putere a început să dea dovadă de o atitudine de neîncredere. Aceasta a fost in principal una dintre cauzele care au condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunități, C.E.E. fiind considerată componentă de bază, iar celelalte două doar organizații de strictă specializare.
O altă cauza a fost cea determinata de eforturile făcute în perioada 1961-1962 de către președintele De Gaulle și cancelarul Adenauer de creare a unei comunități politice. În acest sens, șefii statelor și guvernelor s-au întâlnit în conferințele de la Paris (februarie 1961) și Bad Godesberg (iulie 1961) și au solicitat unui comitet condus de Christian Fouchet (ministrul francez de externe) redactarea proiectului de statut al unei Uniuni Politice Europene, care a fost infatisat la 2 noiembrie 1961 și care prevedea ca principiu de bază respectarea independenței statelor membre. A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de asemenea, prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a statelor membre ,a politicii de apărare și a celei culturale.
La 20 ianuarie 1962, celelalte state membre ale comunităților europene au prezentat un contraplan care prevedea că Uniunea Europeană este o uniune de state și de popoare. In martie 1962 au avut loc negocieri între Franța, pe de o parte, și celelalte cinci state membre – pe de altă parte – și pornind de la concepțiile antifederaliste ale generalului De Gaulle, ca și de la poziția sa împotriva Marii Britanii și a intervenției S.U.A. în problemele Europei, proiectele respective au refuzat a fi adoptate.
Un alt punct al de crizei a fost cel initiat de Franța în 1965 în legătură cu chestiunile financiare privind schimburile agricole. Această atitudine a guvernului francez la putere s-a referit la rolul Comisiei europene în fruntea căreia se afla Walter Hallstein și care, în concepția Franței, și-a atribuit pronomion politic care era de competența Consiliului, Comisia trebuind să rămână doar un organ interguvernamental și să nu se constituie în unul supranațional. O altă problemă la care Franța s-a situat pe o poziție divergenta a fost cea privind procedura adoptării deciziilor. Conform clauzelor tratatelor, după o perioadă de tranziție, în care deciziile în Consiliu se adoptau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu votul majorității, Franța a susținut faptul ca că orice decizie trebuie să fie consecința unanimității de voință a membrilor comunității, motiv care a provocat așa-numita politică a 'scaunului gol' a Franței la ședințele Consiliului și care a dus la 30 ianuarie 1966 la o reuniune extraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea de 'compromisul de la Luxemburg' care, deși nu avea valoare pur juridică, a constituit un drept de 'veto' în activitatea Consiliului și a fost in masura să producă perturbări în activitatea acestuia și a Comisiei.
Un alt moment decizional în progresul comunității îl constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituțiilor comunitare, (Comisia și Consiliul) care a avut ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri deosebit de importante în ceea ce privește perfecționarea activității comunităților: finanțarea comunităților prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971), creșterea atribuțiilor Parlamentului european în ceea ce privește adoptarea bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 și cel din 22 iulie 1975), crearea Curții de conturi (Tratatul din 22 iulie 1975), alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct (20 septembrie 1976).
În paralel cu aceste procese s-au continuat și actiunile în direcția unificării politice. Astfel, în decembrie 1969 s-a derulat la Haga întâlnirea șefilor de state și guverne, care au reiterat în studiu această problemă, astfel încât la 27 octombrie 1970 este aprobată de către miniștri afacerilor externe o declarație care este cunoscută sub numele de 'Raportul Davignon' (după numele secretarului general al ministerului belgian al afacerilor externe) și care reprezenta o continuare a planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv de integrare politică, el nu reușește însă decât o concertare în politica externă a statelor membre. Cu toate acestea el va constitui documentul de bază al tendinței de unificare politică, până la adoptarea Actului Unic European.
Esecurile în acest domeniu nu vor înfrina însă alte acțiuni la nivel de șefi de state și guverne în vederea atingerii aceluiași scop și care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din octombrie 1972 .Participantii și-au propus ca până la sfârșitul deceniului să realizeze o uniune europeană care s-a concretizat în 'Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene', în care se prezintă trei variante de cooperare a instituțiilor legislative și executive: de tip statal, de tip federal, iar la treilea în cadrul comunitar, existent, dar cu mici modificări, precum și întâlnirea de la Paris din decembrie 1974, care a conferit primului ministru belgian Leon Tindemans sarcina de a întocmi un raport privind Uniunea Europeană.
Acest raport a fost prezentat in 1975, dar nu a cuprins propuneri importante, limitându-se la îmbunătățirea performantelor mecanismelor comunitare și la unele probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau revizuirea generală a tratatelor.
Conform acestei idei, în iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a Consiliului European, ocazie cu care s-a adoptat 'Declaratia solemnă asupra Uniunii Europene', care nu preciza exact ce urma a deveni Uniunea Europeană, ea constituind mai mult o declarație de intenții a șefilor de state și guverne, mai ales în problema confirmării dreptului la informare al Parlamentului European în toate domeniile și care trebuie garantat de către Consiliu.
Un alt punct de rascruce îl constituie 'Raportul Vedel' din 1972, care a fost redactat de către o fractiune ad-hoc, constituita în vederea examinării creșterii capacitatilor Parlamentului European în domeniul reglementarii resurselor proprii, prezidat de către decanul Facultății de drept Paris, dar care a cuprins în final și un studiu critic cu privire la funcționarea sistemului instituțional comunitar, multe aspecte dovedindu-și valabilitatea în decursul timpului (extinderea puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar, investitura președintelui Comisiei și întărirea rolului acestuia etc.). De asemenea, un alt document a fost 'Raportul celor trei intelepti', (B.Biesheuvel, E.Dell și R.Marjolin) care au fost îndtrituiti de către Consiliul European (Bruxelles, decembrie 1978) să prezinte un raport general privind funcționarea instituțiilor comunitare și care în final nu a cuprins propuneri radicale. Ele se refereau la întărirea autorității președintelui Comisiei, întărirea cooperării acesteia cu Consiliul European și stabilirea unor relații armonioase între Comisie, Consiliu și Parlament.
1.2.3. Tratatul de fuziune da la Bruxelles
Infiintarea celor trei comunități cu domenii de activitate specifice, dar cu structura instituțională identică, deși distinctă, avea în esență același obiectiv general: constituirea unei piețe comune care avea în vedere aceleași state membre, cu sisteme politice, economice și juridice asemănătoare și cu culturi apropiate. Aceste componente reprezentau conditii importante în vederea realizării unei uniuni europene autentice, care să nu mai aibă la bază trei organizatii reducindu-se la una, întrucât acest obiectiv se dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a căutat să se aplice o politică a pașilor mărunți.
Astfel s-a considerat că o primă măsură necesara imediata este unificarea instituțiilor comunitare, aceasta și din considerente de eficientă a acestora și de reducere a costurilor funcționării lor.
Primele măsuri adoptate în acest sens au constituit, așa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curții de Justiție ca instituție comună a celor trei comunități, precum și adoptarea în 1958 a denumirii comune de 'Adunare parlamentara'. La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu unic și o Comisie unică pentru cele trei comunități. Tratatul a intrat în vigoare la 1 iulie 1967 și este cunoscut sub denumirea de 'Tratatul de fuziune a executivului comunităților'. Acest tratat nu a avut ca scop unificarea competențele instituțiilor comunitare, acestea rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte. Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având în vedere rolul acesteia în activitățile comunităților. Tratatul a efectuat reunirea serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor și administrațiilor. De asemenea, a stabilit proceduri unice de desemnare a comisarilor prin acordul comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie și durata mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea 'Comunitatile europene'. Prin aceasta nu au fost inglobate cele trei comunități inițiale, pentru ca această entitate nu apare decât în cadrul și în limitele realizării funcțiunilor comune. De asemenea, funcționarii nu mai sunt legați de o anumită comunitate, ci de 'Comunitatile europene'. Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al statelor cât și în ceea ce privește privilegiile și imunitățile diplomatice să se încheie acte și să se antameze acțiuni în numele Comunităților europene, iar pe plan internațional, acreditarea unor reprezentanți diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entități.
1.2.4. Actul Unic European
Principiile adoptării Actului Unic European se regăsesc într-o serie de documente elaborate de statele membre începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie, miniștrii afacerilor externe ai Germaniei și Italiei (Gensher și Colombo) pun bazele proiectului unei declarații de principii în vederea prezentarii ei spre adoptarea Consiliului European. Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în 'Declaratia solemnă asupra Uniunii Europene' adoptată la Stuttgart. La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un proiect initial de tratat privind 'Uniunea Europeana', care avea la bază ideile exprimate de Altiero Spineli și grupul de nouă parlamentari europeni cunoscut sub numele de 'Clubul crocodilului', după numele restaurantului din Strasbourg unde aceștia se întâlneau.
Proiectul avea în vedere infiintarea unei 'Uniuni Europene' cu competențe mult lărgite față de cele ale Comunităților și modificarea sistemului instituțional, în special prin acordarea unor puteri mult sporite Parlamentului, fapt care a avut un efect important în rândul parlamentărilor.
În iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau adopta în preocupările sale perfecționarea instituțională a comunităților și constituie 'Comitetul Dooge' (după numele președintelui său), care avea drept scop să analizeze această problemă și să facă propuneri. Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se introduca procedura de revizuire a tratatelor de instituire a comunităților și se pronunța pentru crearea unei 'entitati veritabile', perfecționarea mecanismelor instituționale și realizarea unei piețe comune veritabile.
In baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a concluzionat să convoace o conferință a guvernelor care urma să elaboreze un tratat asupra politicii externe și de securitate comună și să modifice tratatele comunitare. In aceeași lună(iunie 1985) Comisia europeană a editat un raport intitulat 'Cartea alba', în care se evidentiau obstacolele care existau în calea unei reale circulații libere în cadrul comunităților și măsurile pentru înlăturarea lor. Conferința interguvernamentală și-a început lucrările la Luxemburg (9 septembrie 1985) și a adoptat textul 'Actului Unic European' care a fost semnat în două etape: 17 februarie 1986 de primele nouă state membre, iar în 28 februarie 1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca și Grecia.
Ratificarea Actului Unic s-a efectuat anul imediat urmator, 1986 de către unsprezece state, Irlanda afirmind că trebuie să-și modifice întâi Constituția, din cauza unor referiri privind securitatea. Din acest considerent, Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie 1987). Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după semnarea tratatelor de instituire a comunităților. El reunește într-un singur document (de aici și denumirea sa) dispozițiile privind reforma instituțiilor europene și extinde domeniul de competență comunitară, conținând și reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe și în domeniul protecției mediului.
El este considerat ca reprezentând un moment important de progres instituțional, cu efect psihologic deosebit și constituind suportul juridic pentru realizarea Uniunii Europene în 1992. Actul Unic European înlătură ultimele oprelisti în calea realizării pieței unice și lărgește sfera de acțiune comunitara în domeniul social, al protecției mediului înconjurător, al cercetării și dezvoltării tehnologice. De asemenea, pe plan instituțional, extinde domeniul în care Consiliul miniștrilor votează cu majoritate calificată și recunoaște în mod oficial existența Consiliului European.
Tot pe plan instituțional, Parlamentul devine pentru prima dată asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării. Se instituie – prin același document – dubla jurisdicție, prin crearea Tribunalului de primă instanță și se extind competențele Curții de Justiție. De asemenea, el întărește și extinde competențele Comisiei în domeniul executiv. Totodată, deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare, economie, finanțe, mediu, politică socială. În domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente anterioare (Acordul de la Davignon 1970) în titlul III, care deși nu este integrat din punct de vedere juridic Tratatului C.E.E., totuși el reprezintă o premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se prevede,de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieței comune unice.
Alte momente importante în ceea ce privește perfecționarea instituțională o reprezintă Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam, care vor fi analizate în continuare, întrucât ele marchează o noua etapă în construcția comunitară, respectiv crearea Uniunii Europene.
1.3. Crearea Uniunii Europene și evoluția acesteia
1.3.1. Adoptarea Tratatului de la Maastricht
Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul progresului si ideilor de unitate europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice și monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Uniunea economică și monetară, considerată a fi vectorul creării Uniunii Europene, a fost permanent în vederea majoritatii statelor comunitare. Primii masuri luate în această direcție au fost lansate după întâlnirea Comisiei europene din februarie 1969 care a propus si șefii de state și guverne membre, la întâlnirea de la Haga din decembrie 1969,care au decis ,să creeze o uniune economică și monetară europeană. In vederea realizării si concretizarii acestui deziderat, în martie 1970, Consiliul a însărcinat pe Pierre Werner (Luxemburg) să redacteze un raport în vederea determinarii aspectelor fundamentale ale creării uniunii. Raportul, prezentat în octombrie același an, a fost analizat de Comisie, care a propus ca într-o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice și monetare.
Anii ce au urmat însă au fost marcati de unele evoluții nefavorabile realizării acesteia, consecință a abandonului de către S.U.A. a sistemului stabilit la Bretton Wood, a ineficienței 'sarpelui monetar european' și ineficienței 'Sistemului monetar european', ultimele două fiind realizate doar la nivel interstatal,si nu prin acte comunitare. Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reiterat problema realizării uniunii economice și monetare, dar abtinerea Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art. 102 litA a unei prevederi generale de cooperare în domeniul economic și monetar. Această prevedere, a fost preluată cu ocazia Consiliului European ținut la Hanovra (27-28 iunie 1988), care a decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii economice și monetare, președinția acestuia fiind atribuita lui Jacques Delors.
Consiliul European ce a avut loc la Madrid (iunie 1989) a examinat amanuntit raportul comitetului și a decis revizuirea tratatului C.E.E.,si Consiliul European ce a avut loc la Strasbourg în decembrie 1989 a stabilit inițierea Conferinței de revizuire înainte de sfârșitul anului 1990. În paralel cu această inițiativă, cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franței și Germaniei de realizare a uniunii politice, iar la viitorul Consiliu European de la Dublin s-a stabilit ca în decembrie să se desfășoare la Roma două conferințe la nivel guvernamental, una privind constituirea uniunii economice și monetare și alta privind constituirea uniunii politice. Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfășurat la Roma ședința Consiliului European care a consfintit liniile directoare ale celor două tratate cu privire la aceste două uniuni.
Consiliul European desfășurat la Roma (14-15 decembrie 1990) a reglementat noi direcții în vederea definitivarii uniunilor europene și a deschis conferințele interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind formată din miniștrii afacerilor externe, iar a doua din miniștrii finanțelor și cei ai economiei statelor membre. În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat, în locul celor două propuse, care să se refere la 'Uniunea Europeana'.
Alte probleme importante privind realizarea Uniunii Europene au fost definitivate de către Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru semnarea tratatului, negocierile au continuat la nivel de experți,ai statelor, acesta fiind adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către miniștrii afacerilor externe și miniștrii de finanțe ai celor douăsprezece state membre.
1.3.2. Ratificarea și intrarea în vigoare a tratatului
Tratatul trebuia să fie ratificat de către fiecare stat în parte și să intre în vigoare la 1 ianuarie 1993, în caz de ratificare și depunere a instrumentelor înainte de aceasta dată, sau ca alternativa în prima zi a lunii următoare celei în care se va depune instrumentul de ratificare de către ultimul stat, intrucât Germania a depus instrumentele de ratificare la 13 octombrie 1993, tratatul a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Procesul ratificării Tratatului de la Maastricht a semnalat o serie de probleme și a evidentiat o serie de situații dificile. Tratatul a fost ratificat pe calea ordinară de către parlamentele a cinci state: Belgia, Grecia, Italia, Luxemburg și Olanda, înregistrându-se o majoritate largă în favoarea acestuia. În Spania și Portugalia, a fost necesara în prealabil modificarea pe cale parlamentară a Constituției, având în vedere dispozițiile privind dreptul de a alege și eligibilitatea decurgând din cetățenia europeană, după care tratatul a fost ratificat de parlament cu o majoritate apreciabilă de voturi. În Irlanda a avut loc un referendum care a fost favorabil tratatului (69,6%) după care a fost ratificat de parlament iar în Franța, Consiliul Constituțional a constatat la 9 aprilie 1992 că tratatul nu poate fi ratificat decât după revizuirea Constituției, existând incompatibilități între acestea, fapt pentru care s-a procedat la revizuirea acesteia fără a se recurge la referendum.
Totuși, în urma referendumului negativ din Danemarca, președintele Mitterrand a decis, în baza prevederilor constituționale, organizarea unui referendum (20 septembrie 1992) în care s-a înregistrat un procent de 51,05% în favoarea tratatului, fapt ce a dus la ratificarea acestuia. În Danemarca, neinregistrandu-se procentul favorabil tratatului de 5/6 din numărul parlamentărilor, conform reglementărilor interne, trebuia organizat un referendum la 2 iunie 1992. Rezultatul acestuia a fost negativ, înregistrându-se 50,7% voturi împotrivă, în aceste condiții s-a întrunit Consiliul European extraordinar la Oslo în 4 iunie 1992, care a stabilit necesitatea continuării procesului de ratificare pe baza tratatului existent.
Consiliul European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992, a adoptat concluziile privind 'Danemarca și Tratatul asupra Uniunii Europene' și s-a ajuns la supunerea Tratatului la un nou referendum (18 mai 1993), ocazie cu care acesta a fost aprobat cu 56,8%. În Marea Britanie, țara care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii tratatului și căreia partenerii i-au făcut numeroase concesii, ratificarea tratatului a întâmpinat numeroase opoziții, unele chiar în rândul partidului conservator. Procesul de ratificare a fost întrerupt de eșecul primului referendum danez și reluat după reușită celui din mai 1993. S-au făcut eforturi de către guvern pentru evitarea referendumului, întrucât rezultatul era prevăzut a fi la limită. Utilizându-se o serie de artificii politice, s-a reușit în final ratificarea tratatului de către regină și depunerea instrumentelor de ratificare la 2 august 1993.
În cazul Germaniei, de asemenea s-a evidențiat necesitatea unei revizuiri constituționale, întrucât s-a invocat de către landuri faptul că trebuie să transfere Uniunii Europene unele dintre competențele lor. S-a realizat acordul pentru revizuirea constituțională și s-a votat ratificarea tratatului, dar legea respectivă a trebuit să fie supusă recursului în fața Tribunalului Constituțional, care a statuat la 12 octombrie 1993 compatibilitatea Tratatului de la Maastricht cu Constituția.
1.3.3. Structura Tratatului
Tratatul de la Maastricht este structurat din șapte titluri, după cum urmează: Dispozițiile comune (titlul l), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituită fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe și de securitate comună (titlul V) Reglementarea cooperării în domeniile justiției și afacerilor interne (titlul VI) și Dispoziții finale (titlul VII). Anexat, tratatul conține șaptesprezece protocoale, șaisprezece anexe la tratatul C.E.E. (devenită Comunitatea Europeană), iar ultimul, anexă la tratatele instituind comunitățile europene și la tratatul privind constituirea Uniunii Europene. Protocolul nr. 11 stabilește un regim special pentru Marea Britanie, protocolul nr. 12 prevede regimul special pentru Danemarca, referitor la realizarea uniunii monetare, iar protocolul nr. 14 referitor la politică socială conține în anexă un acord între statele membre ale Uniunii și Marea Britanie. De asemenea, mai sunt anexate treizeci și trei de declarații privind probleme comunitare.
Prin Tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe comunitățile europene și completată prin formele de cooperare și politicile prevăzute de tratat. Astfel, în concepția tratatului Uniunea Europeană este o construcție care se sprijină pe trei piloni: Comunitatea Europeană, politică externă și de securitate comună (P.E.S.C.) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (J.A.I.). Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la Maastricht, ca obiective principale:
– promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu lipsit de frontiere naționale, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin instituirea unei uniuni economice și monetare bazată pe o monedă unică.
– afirmarea identității acesteia pe plan internațional, în special promovarea unei politici externe și de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
– întărirea protecției drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin instituirea unei cetățenii unionale;
– dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne;
– menținerea integrală a realizărilor comunitare și dezvoltarea acestora.
1.3.4. Evoluția Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht
Desigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat nicidecum ultima fază a evoluției construcției europene, întrucât așa cum se precizează in art. A, el constituie 'o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei'. Astfel, în 1996, a fost prevăzută o conferință a reprezentanților statelor membre (cf. Art. N paf. 2), care urma să examineze, în funcție de obiectivele stabilite prin art. A și B, necesitatea revizuirii unor dispoziții ale acestuia.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispozițiilor privind modificarea instituțională în funcție de creșterea numărului statelor membre, precum și o eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se prevede instaurarea unei politici de apărare europeană comună, așa cum rezultă din art. J.4. Nu trebuie neglijată nici problemă expirării în anul 2001 a Tratatului de instituire a C.E.C.O. și a implicațiilor care vor apărea legate de acest aspect în cadrul ansamblului activității comunitare și în domeniul juridic al acesteia. Probleme importante apar și în legătură cu procesul de extindere a comunităților europene, prin creșterea numărului membrilor acestora, precum și privind relațiile lor cu alte organizații de pe continentul european sau din alte zone geografice (America, Asia, Africa).
1.3.5. Tratatul de la Amsterdam
În procesul evolutiei integrării europene, adoptarea Tratatului de la Amsterdam se detaseaza ca un moment important, care aduce elemente semnificative în reforma instituțiilor comunitare și în realizarea integrării, în perspectiva extinderii comunităților prin primirea de noi state, în special din centrul și estul Europei. La fel ca și în cazul Tratatului de la Maastricht și al celorlalte tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluția comunităților, ci un nou pas care are rolul de a adapta construcția comunitară la cerințele perioadei în care a fost adoptat și a celor de perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activități intense și nicidecum lipsite de dificultăți.
Astfel, instituțiile comunitare au depus eforturi majore pentru analizarea și găsirea soluțiilor care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în vedere. Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluțiilor care au fost adoptate de Conferințele interguvernamentale din 1995 și 1996 (Torino și Dublin) și finalizate prin reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997,ocazie cu care s-a redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie 1997 de Consiliu în compunerea miniștrilor de externe ai statelor membre. După ratificare, tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Printre cerințele care au impus adoptarea acestui tratat în vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află următoarele:
– necesitatea creșterii rolului Parlamentului în procesul decizional;
– necesitatea perfecționării sistemului de funcționare a doi importanți piloni ai Uniunii Europene: politica externă și de securitate comună (P.E.S.C.) și cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (J.A.I.)
– necesitatea înlăturării tehnocrației care domină activitatea instituțiilor .comunitare și care avea ca efect distanțarea acestora de cetățeni;
– necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici și cele mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale activităților comunitare, în special în sfera realizării viitoarei uniuni politice.
În vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de către toți factorii implicați în acest proces: reprezentanți ai statelor membre, instituțiile comunitare și alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar și unele organizații neguvernamentale pentru a înainta unele avize. Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni deosebit de importante pentru perfecționarea integrării europene și evoluția construcției comunitare, dintre care menționăm:
– o mai mare flexibilitate în ceea ce privește conceperea procesului de integrare a noilor state candidate în funcție de nivelul lor de dezvoltare;
– posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre și cu avizul Parlamentului european să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului care a violat grav și persistent drepturile omului;
– creșterea competențelor Comunităților în unele domenii (ex. protecția mediului înconjurător);
– precizarea raportului dintre cetățenia națională și cea a Uniunii, în sensul că ultima o completează pe cea națională și nu o înlocuiește;
– precizări privind componența unor instituții comunitare în perspectiva extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari) și în ceea ce privește votul cu majoritate calificată;
– reglementări noi privind regimul de vize, libera circulație a persoanelor și regimul vamal;
– noi reglementări în ceea ce privește politica socială și forța de muncă.
Tratatul conține și o anexă privind tabelele de echivalență între numerotarea anterioară a articolelor tratatelor și noua numerotare, ceea ce constituie un pas înainte în direcția unificării tratatelor comunitare. Desigur că acest tratat nu este unul perfect și nu a reușit să răspundă tuturor cerințelor și dorințelor comunitare sau ale statelor membre, chestiune de altfel foarte dificil de realizat.
Astfel, tratatul a fost criticat prin faptul că nu a oferit soluțiile de rezolvare a unor importante probleme sociale legate de ocuparea forței de muncă și scădere a ratei șomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investițiile care se bucură de garanții guvernamentale, precum și de reformarea sistemului bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finanțare a investițiilor, avându-se în vedere unele restricții prevăzute în Pactul de stabilitate adoptat la Amsterdam. Oricum, trebuie remarcat faptul că Tratatul de la Amsterdam reprezintă, așa cum am mai arătat, o nouă etapă, dar desigur nu ultima, în procesul complex de integrare europeană, care va continua să fie perfecționat prin noi măsuri politice, economice, legislative și de altă natură.
1.3.6. Agenda 2000
Perioada anilor 1999-2000 au găsit Uniunea Europeană într-o etapa de transformare care privea atât perfecționarea procesului de integrare, cât și extinderea sferei sale de responsabilități și a numărului de state membre. In acest sens, în anul 1999 au avut loc o serie de evenimente care au marcat în mod favorabil evoluția Uniunii și procesul de integrare. Astfel, în cursul acelui an au intrat în vigoare moneda EURO si Uniunea economică și monetară, la 24 și 25 martie, Consiliul șefilor de state și guverne reunit la Berlin a aprobat reformele care au fost înscrise în documentul denumit „Agenda 2000', iar la 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul de la Amsterdam.
De asemenea, s-a desemnat o nouă Comisie condusă de Româno Prodi, iar în luna iunie a fost ales un nou Parlament european. Toate acestea au fost de natură să dea noi imbolduri procesului de perfecționare a construcției comunitare.
Agenda 2000 și-a înscris ca obiective modernizarea politicilor Uniunii și pregătirea acesteia în vederea extinderii. Acest document este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante adoptate în anul 1999. Reformele înscrise în Agenda 2000 au avut la bază propunerile Comisiei și s-a urmărit ca ele să răspundă unor cerințe și aspirații legitime ale cetățenilor Uniunii Europene, cum ar fi:
– o mai mare egalitate a șanselor și o mai bună calitate a vieții pentru persoanele care trăiesc în regiunile mai puțin favorizate;
– asigurarea unei protecții eficiente a mediului înconjurător după intervențiile brutale și nocive din trecut, astfel încât să se asigure transmiterea către generațiile viitoare a unui mediu sănătos;
– accesul la o gamă largă de produse alimentare de înaltă calitate care nu prezintă nici un risc și sunt realizate la prețuri concurențiale de către producători care beneficiază de venituri rezonabile;
– o gestionare responsabilă și eficientă a finanțelor comunitare în scopul garantării aceleiași rigori bugetare, atât la nivelul Uniunii, cât și la cel al statelor membre. O altă sarcină importantă a Uniunii Europene va fi aceea de a suprima decalajul existent în Europa și pentru a aduce țările din centrul și estul acesteia la nivelul statelor care în prezent sunt membre ale Uniunii.
Reformele preconizate de Agenda 2000 au in vedere printre altele să remodeleze Uniunea în vederea asigurării succesului procesului de extindere și să garanteze cele mai bune perspective economice cetățenilor europeni. Uniunea trebuie să țină seama de dificultățile pe care le presupun negocierile privind extinderea cu cele 13 țări candidate, prin pregătirea acestora cu temeinicie pentru aderare și prin participarea cu ajutor financiar în procesul de preaderare. Astfel, Comisia insistând pe necesitatea modernizării și consolidării Uniunii Europene a prezentat propuneri foarete concrete axate pe trei mari obiective:
a) – modernizarea modelului agricol european, care este diferit de cel al altor concurenți ai Uniunii și care trebuie să îndeplinească mai multe funcțiuni, printre care promovarea dezvoltării economice și a mediului înconjurător;
b) – reducerea diferențelor existențe între diferite regiuni din punct de vedere al bogățiilor acestora și al perspectivelor economice. Avându-se în vedere ca, de regulă, venitul pe locuitor al țărilor candidate reprezintă o treime din venitul mediu al țărilor comunitare, se consideră că este necesar ca fondurile structurale ale Uniunii să fie prioritar îndreptate către regiunile ale căror economii au nevoie de redresare.
c) – respectarea priorităților fixate, chiar dacă veniturile bugetare nu vor crește decât foarte puțin până în anul 2006. Comisia a intocmii un cadru financiar foarte strâns pentru perioada 2000 – 2006, care să fie în măsură să asigure atât costurile extinderii, cât și necesitățile statelor membre, dar prin strategii de limitare a cheltuielilor acestora în cadru! Uniunii economice și monetare.
1.3.7. Reuniunea de la Nisa
Un alt moment decisiv în procesul de perfecționare instituțională a Uniunii Europene a fost reuniunea șefilor de state și guverne de la Nisa din decembrie 2000. Încheiată la 11 decembrie, reuniunea interguvernamentală a avut ca scop examinarea unor probleme legate de viitoarea extindere a Uniunii prin aderarea statelor din centrul și estul Europei. Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o deosebită importanță:
1. – Componența Comisiei europene. S-a stabilit ca statele mari să renunțe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou primite, cu conditia ca numarul comisarilor să nu depășească 27 de membri;
2. – Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut un nou algoritm de repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să ocupe o poziție importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
3. – Extinderea votului majoritar în locul unanimității, măsura luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca urmare a creșterii numărului statelor membre.
4. – Parlamentul european va avea 732 de membri, spre deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam, concomitent, va avea loc și o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin reducerea numărului parlamentărilor țărilor mari în favoarea celor mici și mijlocii.
5. – îmbunătățirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.
1.3.8 Tratatul de la Lisabona
La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui) și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.
Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuții majore privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.
O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale pot participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.
– voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competențelor.
Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
– Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră.
Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient.
Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.
– Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani și jumătate), introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.
– viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi – precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.
– Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.
– Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
– Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.
– Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.
Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
– Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea sa de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.
Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.
Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
Capitolul 2: Parlamentul European – instituție de bază a Uniunii Europene.
2.1. Istoric
2.1.1. Scurt istoric al Parlamentului din Europa
De-a lungul timpului in Europa au existat diferite organisme, care au avut drept scop adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Acestea au fost denumite adunare legislativă, adunare națională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. „Duma” în Rusia, „Sejm” în Polonia, „Riksdag” în țările scandinave).Prin parlament astăzi înțelegem în principal acel organism de stat care funcționează pe baza reprezentativă,si este autoritatea publică legislativă cea mai importantă.
Potrivit acestui concept parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranității de stat. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii și trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voință statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat.
Parlamentele moderne sint reprezentative având în componenta sa membrii aleși, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populație, care acționează teoretic în vederea influențării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Deși adoptarea legilor apare ca principală atribuție parlamentară, parlamentele moderne exercită și o atribuție de control asupra puterii executive, respectiv au atribuții în domeniul adoptării și modificării legilor fundamentale, în cazul situațiilor de urgență, la ratificarea tratatelor internaționale sau în procedura adoptării bugetului național.
Instituția numita parlament într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,că organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiștilor sunt însă divergente, unii susțin că primele ședințe parlamentare au fost ținute în regatele spaniole, iar alții consideră că „primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că ședințe la care erau invitați nu doar aristrocrați, ci și reprezentanții orașelor, au fost ținute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia și în 1188 în Leon.
Denumirea de „parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent și în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraților au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franța prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302.
2.1 2. Scurt istoric al înființării și funcționării Parlamentului European
Ideea unei ingemanari între popoarele, națiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată și dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împărați, istorici, juriști, politicieni și oameni de știință de pe continentul european.
În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii și a bunăstării locuitorilor din Europa.În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbește în operă sa „Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederații europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegații tuturor popoarelor.
La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, „va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii și Statele Unite ale Europei să-și dea mâna peste oceanul care îi împarte și prin aceasta își vor schimba stăpânul multe produse și va înflori comerțul și industria” își exprimă convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănător cu parlamentul englez.
În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democrații (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federație după modelul Uniunii Panamericane, „Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).
După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, față de concepția învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, și-au dat seama că instituțiile democrației trebuie să apară și la nivel internațional, motiv pentru care noile organizații internaționale au început să funcționeze cu adunări parlamentare formate din delegați ai parlamentelor naționale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1995), Organizația Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) și Consiliul Europei (1949) sunt primele organizații internaționale, care au câte un parlament format din deputați delegați din parlamentele naționale.
Pe baza planului privind anfiintarea „Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreună cu consilierul lui, Jean Monnet, șefi de stat și guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 ausemnat la Paris Tratatul de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), tratat ce a intrat în viguare în 23 iulie 1952 și marcheza începutul comunităților europene.
Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înființare ale Comunității Economice Europene (CEE) și Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare ale CECO.
Tot în 1957, prin „Conventia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunități au dobândit două organe comune: Curtea de Justiție și Adunarea Comună. Potrivit „Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunități, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție.
După înființarea CEE și EURATOM, Consiliul Miniștrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuțiile Adunării Comune, care în 1962 și-a schimbat denumirea în Parlament European, nu au fost extinse, deși activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizații internaționale.
Între 7 și 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale și directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnați din rândul parlamentărilor naționali.
La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentărilor a crescut la 434, iar din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei și Portugaliei, la 518.
Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării și cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului și a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecția mediului înconjurător).
Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 și intrat în viguare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viața Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică și implicit fără să fie o organizație internațională, este o formă de cooperare interguvernamentală care are la bază Comunitățile Europene, precum și politica externă și de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne.
Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul „are competențe consultative și de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul „exercita prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acționa în instanță celelalte instituții comunitare, în măsura în care acestea ar încălca unele prerogative.
În afară de aceste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării și avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei și cea a informării.
Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai însemnate față de executivul comunitar (Comisie), decât moțiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentărilor.
Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deși nu a reușit o reformă instituțională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuși în cazul Parlamentului a adus schimbări importante.
În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă partea la cea de a doua citire procedura a fost limitată în timp și nu în ultimul rând Consiliul a pierdut posibiliatea de a forța adoptarea propriei poziții contrar voinței parlamentărilor.
În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.
În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competențe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea președintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiați în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.
Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decmbrie 2000 la Nisa de șefii de stat și de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 și a intrat în viguare din 1 februarie 2003.Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărțirea locurilor de parlamentari în așa fel încât să se realizeze o reprezentare proporțională, respectiv să se extindă competențele legislative ale Parlamentului.
O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fractiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu țin cont de naționalitate (cetățenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparență privind funcționarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotrivă discriminării sau domeniul cooperării judiaciare în materie civila.
Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România și Bulgaria, care prevede că numărul parlamentărilor se majorează de la data aderării și până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.
Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta urmând să intre în viguare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:
„ (1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară.
Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în conformitate cu condițiile
prevăzute în tratate. Parlamentul European alege președintele Comisiei.
(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii. Numărul
acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri.
Consiliul European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului European, cu
respectarea principiilor menționate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret,
pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi. ”
2.2. Desemnarea parlamentărilor europeni
Desemnarea membrilor Parlamentului European se face prin sufragiu universal direct, pentru un mandat de 5 ani (nu există clauze de dizolvare înainte de termen), ultimele alegeri fiind pe 25 mai 2014. Candidaturile pot fi depuse fie independent, fie pe listele unor partide, în conformitate cu legislația națională a fiecărui stat.
Alegerile au loc timp de 3-4 zile și participă orice persoană peste 18 ani; statele au avut până la Tratatul de la Maastricht, puterea discreționară de a limita votul exercitat pe teritoriul lor la proprii cetățeni sau, dimpotrivă de a-l extinde. După 1992 însă, s-a eliminat criteriul naționalității, orice rezident putând vota sau candida în statul în care trăiește.
2.3 Statutul parlamentărilor europeni
Membrii Parlamentului European pot cumula mandatul de parlamentar european cu cel de parlamentar național, însă nu pot fi membrii în guvernele naționale sau în alte instituții comunitare.
Parlamentării beneficiază de imunitate în ceea ce privește exprimarea opiniilor și voturilor în exercițiul funcției și nu pot fi arestați sau urmăriți judiciar pe teritoriul altui stat; pe teritoriul propriului stat se aplică legislația națională, deci ei pot fi arestați dacă nu sunt și parlamentari naționali. Imunitatea europeană durează pe toată durata mandatului parlamentar, aceasta fiind interpretarea care se degajă din deciziile Curții Europene de Justiție.
În ceea ce privește salariul unui parlamentar european, interesant de remarcat este că fiecare dintre aceștia primește salariul parlamentărilor din țara de origine, drept urmare există o diferențiere destul de serioasă între sumele cuvenite aleșilor europeni, parlamentarii germani și francezi având cea mai bună remunerație, pe când cei est europeni – cea mai mică. Se încearcă uniformizarea indemnizațiilor parlamentărilor europeni, prin stabilirea unui sistem unic, la nivel comunitar, însă în prezent egalitatea de tratament se limitează la indemnizațiile de deplasare, asistență medicală, cheltuielile de secretariat și de cercetare.
2.4 Funcționarea Parlamentului European
Parlamentul se întâlnește în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu exceptatia lunii august) și în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activității se desfășoară în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.
Statele membre nu și-au îndeplinit încă obligația prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficientă acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activității sale; sesiunile plenare au loc la Strassbourg, Comitetele parlamentare se întâlnesc la Bruxelles, iar Secretariatul general este la Luxemburg. Lucrările se desfășoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, și documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce ingreuneaza destul de mult activitatea curentă și crește costurile de funcționare ale instituției.
Ședințele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezența membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.
Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor și au formă unor rezoluții. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problemă ce face obiectul solicitării și este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urmă dezbaterilor devenind rezoluție.
2.5 Structura și competențele Parlamentului European
2.5.1. Președintele și organele de conducere
Președintele este ales pe o perioda de doi ani și jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii președintelui, cel mai în vârstă dintre deputați îndeplinește funcțiile de președinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii președintelui.
Președintele, vicepreședinții și chestorii sunt aleși prin vot secret. Candidaturile trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesați. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel puțin 40 de deputați. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depășește numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidații pot fi aleși prin aclamere. Imediat după alegerea președintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul.
După alegerea președintelui, se procedează la alegerea vicepreședinților pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori, însă pentru perioada ianuarie 2007 – iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la șase.
Președintele are în pricipal următoarele atribuții:
– reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relațiile externe și cu celelalte instituții comunitare;
– se pronunță cu privire la toate problemele internaționale majore și face recomandări menite să consolideze Uniunea Europeană;
– coordonează toate lucrările Parlamentului și alege organele sale constitutive (Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele plenare;
– se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și garantează, prin arbitrajul sau, buna desfășurare a tuturor activităților acestei instituții și ale organelor sale constitutive;
– prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la punctele înscrise pe ordinea de zi;
– semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operațional;
– semnează alături de președintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.
Președintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Președintele Parlamentului European, cei 14 vicepreședinți și cei 6 chestori, cu stătut de observatori, aleși de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani și jumătate, care se poate reînnoi.
Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice și administrative ale Parlamentului European. Chestorii sunt responsabili, în funcție de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative și financiare care îi privesc direct pe deputați.
Conferinta Președinților cuprinde Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferința elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabilește orarul activității organismelor parlamentare și termenii de referință și dimensiunea comisiilor și delegațiilor parlamentare.
2.5.2. Comisiile și intergrupurile parlamentare
La propunerea Conferinței pretedintilor, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales și din nou la încheierea unei perioade de doi ani și jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire.
Există 20 de comisii parlamentare permanente. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputați și are un președinte, un birou și un secretariat. Majoritatea deputaților sunt membrii titulari ai unei comisii și membrii supleanți în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt publice, iar în cadrul acestora, deputații elaborează, modifică și adoptă propuneri legislative și rapoarte din proprie inițiativă. Fiecare comisie alege un președinte și trei-patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează Biroul comisiei și sunt funcționarii acesteia.
La propunerea Conferinței președinților, Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare, ale căror atribuții, componență și mandat sunt stabilite în același timp cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepția cazului în care, la sfârșitul acestei perioade, Parlamentul hotărăște prelungirea mandatului.
Grupurile politice și deputații neafiliați pot desemna pentru fiecare comisie un număr de supleanți permanenți, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanți ai diferitelor grupuri și ai membrilor neafiliați din cadrul comisiei. Președintele trebuie informat cu privire la această. De asemenea, în cazul absenței unui membru titular și în cazul în care nu au fost numiți supleanți permanenți sau în cazul absenței acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din același grup politic. Numele supleantului trebuie comunicat președintelui comisiei înainte de începerea votului.
Conferința președinților de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferința președinților de comisie se compune din președinții tuturor comisiilor permanente și temporare, aceasta reuninde-se în general, o dată pe luna, la Strasbourg.
2.5.3. Secretariatul General
Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu sediul la Luxemburg și la Bruxelles, acesta desfasuradu-și activitatea sub autoritatea unui Secretar General. Aproximativ 6000 de funcționari, selectați din toate țările Uniunii prin extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) își desfășoară activitatea în cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcționari permanenți ai Parlementului, cu statut de funcționar european, identic cu cel al funcționarilor din cadrul altor organe comunitare. Este important de știut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă.
Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului și un director pentru relațiile cu fracțiunile politice.
2.5.4. Alte organe aflate în legătură cu Parlamentul european
2.5.4.1. Ombudsmanul european
Ombumbudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu posibilitate de reînnoire) și cercetează plângerile cetățenilor prin care aceștia reclamă abuzuri ale instituțiilor și organelor comunitare (nu și abuzurile organelor naționale sau locale), această funcție fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activității Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanență și în hotărârea proprie a Ombudsmanului.
La începutul fiecărei legislaturi, imediat după alegerea sa, președintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului și stabilește termenul de prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate.
Ombudsmanul este ales dintre personalitățile care sunt cetățeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile și politice, prezintă toate garanțiile de independență și îndeplinesc condițiile necesare în țara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcții jurisdicționale sau posedă o experiență și o competență recunoscute pentru îndeplinirea funcției de Ombudsman.
Acesta are de rezolvat petițiile privind abuzurile comise de instituțiile și organele comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicționale): abținerile nejustificate ale acestora, acțiunea contradictorie cu obligațiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informație, amanrea abuzivă, neglijență. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotrivă organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice.
Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legătură cu aceastea. La sfârșitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmește un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.
O zecime dintre deputații Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplinește condițiile necesare exercitării funcțiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă.
2.5.4.2. Controlor european pentru Protecția Datelor Personale
Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecția persoanelor fizice în privința prelucrării datelor personale și a liberei circulații a acestor date, de către instituțiile și organele comunitare. Astfel, în 2002 a fost înființat postul de Controlor european pentru Protecția Datelor Personale, ca autoritete independentă de control care are obligația de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora.
Controlorul își are sediul la Bruxelles și din punct de vedere al statutului și salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE.
2.5.4.3. Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaționale de copii de câte unul dintre părinți
Această funcție a fost înființată în lumina art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia „In toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie primordial. Orice copil are dreptul de a intretine cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare în interesul său”.
Funcția a fost creată în 1987, la inițiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniți din căsătorii internaționale destrămate, care au fost răpiți de unul dintre părinți.
Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor și celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinți, oricare dintre părinți poate solicita o procedură de mediere.
2.5.5 Competențele Parlamentului European
Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituție cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existentă unui așa zis deficit democratic la nivelul Parlamentului European.
2.5.5.1 Atribuții legislative
În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând competențe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului:
– Parlamentul European nu are drept la inițiativă directă, dar în mod indirect poate
solicita Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu.
– acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei formalități atrage după sine nulitatea actului normativ.
– acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terțe sau la încheierea unor tratate internaționale cu state terțe și organizații internaționale.
– adoptă bugetul împreună cu Consiliul UE, și în mod exclusiv în privința cheltuielilor neobligatorii.
– participă la procedura cooperării, având atribuția de a interveni în procesul legislativ desfășurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu.
– procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuții legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.
2.5.5.2. Atribuții de numire
Parlamentul European are imporatnte atribuții în numirea Comisiei, Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecția datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene și membrilor Curții de Conturi.
Cea mai importantă atribuție de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulandu-se după cum urmează:
după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării președintelui Comisiei, președintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declarație și să-și prezinte orientările politice în fața Parlamentului. Această declarație este urmată de o dezbatere la care este invitat și Consiliul. Parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în secret.
În cazul în care candidatul este ales, președintele informează Consiliul cu privire la această, invitându-l să propună, de comun acord cu președintele ales, candidații pentru diferitele posturi de comisari. În cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, președintele invită Consiliul să desemneze un nou candidat.
Președintele, după consultarea Președintelui ales al Comisiei, invită candidații aleși pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în fața diferitelor comisii parlamentare, în funcție de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice.
Președintele ales prezintă colegiului comisarilor și programul acestuia în cadrul unei ședințe a Parlamentului la care sunt invitați toți membrii Consiliului. Această declarație este urmată de o dezbatere.
La încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puțin 40 de deputați poate depune o propunere de rezoluție. După votarea propunerii de rezoluție, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal. Președintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.
2.5.5.3 Competențe de control
Atribuțiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moțiunii de cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare și de anchetă. Totodată, Parlamentul are dreptul la acțiune în fața Curții de Justiție a Comunității Europene în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încălcat dreptul comunitar.
Moțiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care compun Parlamentul, la președintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.Dezbaterea moțiunii are loc la cel puțin 24 de ore după anunțarea deputaților cu privire la depunerea unei moțiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puțin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea și votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moțiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul.
În termenele stabilite de tratate și de statutul Curții de Justiție pentru acțiunile introduse de instituții ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează legislația comunitară și măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce privește prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia competenta prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune existența unei încălcări a dreptului comunitar. Președintele introduce o acțiune în anulare la Curtea de Justiție, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente.
Președintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menținere a acțiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunță cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acțiunii, președintele retrage acțiunea. În cazul în care președintele introduce o acțiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menținere a acțiunii la începutul următoarei perioade de sesiune.
Parlamentul European poate introduce o acțiune în constatarea abtinerii nejustificate, în cazul abtinerii de a acționa a Consiliului după aprobarea poziției comune în cadrul procedurii de cooperare. În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel mult patru luni de la comunicarea poziției comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziția comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislația propusă în conformitate cu poziția comună, președintele, acționând în numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acțiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE.
Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deține atribuții de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri scrise sau orale.
Parlamentul European dispune și de o competență de control în domeniul economic și monetar. Președintele, vicepreședintele și membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obțină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiți de către Consiliu. Președintele BCE prezintă raportul anual în fața Parlamentului European, reunit în ședința plenară.
2.5.5.4 Petiții
Atribuții în soluționarea petițiilor depuse de cetățenii unionali. Exercitarea acestor atribuții are loc prin Comisia parlamentară pentru petiții, respectiv prin intermediul Ombudsmanului european.
Fiecare cetațean european are dreptul de a adresa o petiție Parlamentului și de a solicita remedierea unor probleme care țin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul European are, de asemenea, competența de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre. O comisie de acest gen a fost înființată, de exemplu, în cazul apariției bolii „vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenții veterinare europene.
Comisiile de anchetă de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul atenției publice.
Comisii de anchetă au fost înființate în următoarele domenii: situația femeilor în Europa (1979), ascensiunea fascismului și rasismului în Europa (1984), problema drogurilor (1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987), hormonii din carne (1988-1989), infracțiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991) etc.
2.5.5.5 Alte competențe
Parlamentul dezbate rapoartele și dările de seamă ale altor instituții sau organe comunitare în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt:
– raportul anual al Comisiei privind funcționarea Comunităților;
– raportul anual al comisiei privind execuția bugetului;
– raportul BCE privind politica monetară;
– raportul Curții de Conturi;
– raportul Ombudsmanului;
– raportul Consiliului UE despre situația drepturilor omului, respectiv politica externă;
– darea de seamă a președinției Consiliului Uniunii Europene.
Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul își poate exercita de fapt altfel de competențe de control, decât cele directe tratate mai sus.
2.6 Grupările Parlamentului European
Grupurile se constituie printr-o declarație făcută Președintelui Parlamentului care cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului și componența biroului. Această declarație se publică în J.O.C.E. Pentru prima data în Parlamentul European constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din același an). Deputații care nu adera la nici un grup sunt desemnați ca “neinscrisi”.
În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputații sunt așezați în semicerc pe grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.
Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de președintele sau la Conferința Președinților. În sesiunile plenare, președinții grupurilor politice exprimă pozițiile grupurilor lor.
Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importantă ar trebui întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuție susținută la dezbateri; desfășoară activități proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au administratori specializați permanenți atașați pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor.
2.6.1 Grupul Partidului Popular European și al Democraților Europeni (PPE/DE)
În ultimele două legislaturi, PPE a fost principalul grup politic la nivelul Parlamentului European . Grupul PPE reunește în Parlamentul European forțe politice de centru și centru-dreapta din țările membre ale UE.În cadrul Partidului Popular European, partidul care asumă astăzi politica doctrinară este C.D.U.-ul (Christlich-Democratische Union) german. Paradoxal componenta creștin-democrată a partidului este mult estompată de componenta conservatoare, CDU fiind ceea ce se obișnuiește a fi un partid conservator. Alături de Partidul Conservator britanic, CDU (Christlich-Democratische Union) au reușit să imprime Partidului Popular European caracteristicile unui partid de centru dreapta.
Grupul parlamentar a fost fondat ca și grup creștin-democrat la 23 iunie 1953, o fracțiune în nou creata Comunitate Europeană a Cărbunelui și Otelului.
În anul 1979, după primele alegeri directe pentru Parlamentul European și-a schimbat denumirea în Grupul Partidului Popular European, iar ultima particulă – Democraților Europeni – e adăugată în luna iulie a anului 1999
În 2009, președintele Grupului PPE este Joseph Daul, deputat în PE. Acesta prezidează organismele de conducere ale Grupului, reprezentându-l în cadrul principalelor dezbateri din Parlamentul European. Dl Daul beneficiază de sprijinul unor coordonatori la nivelul fiecărei comisii parlamentare și de cel al șefilor delegațiilor naționale reprezentate în cadrul Grupului. Secretariatul Grupului, se ocupă de necesitățile operaționale ale acestuia, asigurând sprijin la nivel organizațional și de politici. Grupul își gestionează propriul centru de reflecție, European Ideas Network (Rețeaua Europeană a Ideilor), ce reunește formatori de opinie din domeniile politic, al afacerilor, academic și al societății civile din Europa, pentru a discuta principalele aspecte politice din cadrul Uniunii Europene.Foarte multe dintre partidele reprezentate în cadrul Grupului PPE aparțin, de asemenea, Partidului Popular European, primul partid politic transnațional creat la nivel european.După cum clamează, grupul PPE crede într-o Europă a valorilor, unită, deschisă, mai umană și care să îmbrățișeze diversitatea. Grupul dorește o Europă care să creeze oportunități și bunăstare în cadrul unei piețe unice, competitive la nivel mondial și care să promoveze, în același timp, bunăstarea fiecăruia, nu numai în Europa, ci și în restul lumii, principiului dezvoltării durabile, consacrat în Tratatul UE drept unul dintre obiectivele Comunității Europene.
Grupul dorește ca Uniunea să dezvolte o politică externă și de securitate comună coerentă și eficientă și să efectueze reformele instituționale necesare transformării extinderii UE într-o poveste de succes.
2.6.2 Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European (S&D)
Pe locul doi ca reprezentativitate în cadrul Parlamentului European se clasează grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European. Începând din 16 iulie 2009, liderul grupului PES este eurodeputatul Martin Schulz.
Trebuie notat că deși se află pe al doilea loc că mărime în cadrul Parlamentului European, printr-un vot mult mai bine coordonat decât PPE, socialiștii au reușit să aibă câteva succese majore în actualul madat al Parlamentului. Partidul socialiștilor europeni s-a înființat în urma Congresului de la Haye din 9-10 noiembrie 1992 și este continuatorul Uniunii Partidelor Socialiste din Comunitatea Europeană înființată la 5 aprilie 1974.
Socialiștii se concentrează pe încurajarea managementului macro-economic, adâncirea și sporirea strategiei de ocupare a forței de muncă, creșterea coeziunii sociale și răspândirea îmbunătățirilor făcute. Noile politici economice pentru Europa trebuie să cuprindă o mai buna disciplină și o mai bună administrare a bugetelor naționale, un sistem fiscal stimulativ, menținerea celor patru piloni de la Luxemburg: crearea de locuri de muncă, adaptabilitate, șanse egale, spirit întreprinzător, apoi promovarea mai rapidă a accesului la capital pentru construirea S.R.L.-urilor, folosirea tehnicilor de ultima generație, ajutor pentru dezvoltarea regională și aplicarea principiului solidarității.
În 2009 grupul avea 184 de reprezentanți în Parlamentul European.
2.6.3 Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa (ALDE)
Al treilea ca mărime în Parlamentul European rezultat după alegerile din 2009 este Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa. Alianța Democraților și Liberalilor pentru Europa este o alianță între două partide politice europene: Partidul European al Liberalilor, Democraților și Reformatorilor (ELDR) și Partidul Democrat European (PDE).
În martie 1976 s-a înființat Federația Partidelor Liberale și Democrate din Comunitatea Europeană. Cu același prilej s-a adoptat Declarația de la Stuttgart. În iulie 1977 ei au adoptat noua titulatură „European Liberal Democrats” sub care au participat la primele alegeri directe pentru Parlamentul European obținând 14 % din voturi. Cu ocazia Congresului din Catania, aprilie 1986, își schimbă încă o dată numele în Federația Partidelor Liberal-Democrate și Reformatoare.
Cu ocazia reuniunii Grupului parlamentar liberal-democrat al Partidului European al Liberalilor, Democraților și Reformatorilor, care a avut loc la Bruxelles la data de 13 iulie 2004, a fost aprobată o recomandare de fuziune, în cadrul unui nou grup politic, cu deputații europeni care făceau parte din Partidul Democrat European, fondat de către Uniunea pentru Democrație Franceză (UDF) a lui François Bayrou, din Partidul Muncii din Lituania și din Partidul „La Margherita” din Italia. Cele două partide politice europene rămân separate în afara Parlamentului European.
Grupul ALDE promovează o abordare progresistă a politicii Uniunii Europene, din perspectiva spiritului liber, care combină libertatea individuală și o cultură economică dinamică cu solidaritatea economică și socială, preocuparea pentru viitorul mediului înconjurător și respectul și toleranța pentru diversitatea culturală, religioasă și lingvistică. Viziunea Grupului ALDE asupra Uniunii Europene presupune o Europă deschisă tuturor țărilor europene care respectă principiile democrației, statului de drept, precum și drepturile omului și economia de piață. Membrii Grupului ALDE acționează în vederea promovării creșterii economice durabile, care va conduce la crearea de locuri de muncă mai multe și mai bune, va oferi o mai mare posibilitate de alegere consumatorilor și va spori oportunitățile de dezvoltare ale întreprinderilor și de afirmare a spiritului întreprinzător. G Grupul ALDE militează pentru asigurarea unui cadru de libertate, securitate și justiție pentru toți cetățenii europeni, precum și pentru apărarea drepturilor omului și combaterea discriminării sub toate formele sale, cu scopul de a promova pacea, dreptatea și stabilitatea în lume, reducând astfel sărăcia și ameliorând cooperarea în cadrul instituțiilor internaționale. Membrii ALDE sprijină reforma instituțiilor UE pentru a face Europa mai accesibilă, mai transparentă, mai receptivă la nevoile cetățenilor săi și mai responsabilă față de aceștia.
Presedintele acestuia este Guy Verhofstadt in 2009 grupul avea 84 de reprezentanți în Parlamentul European.
2.6.4 Grupul Verzilor / Alianta Liberala Europeana (GREENS/EFA)
Pe locul 4 ca reprezentativitate în actualul Parlament European se află gruparea intitulată „Grupul verzilor / Alianța Liberală europeana”. Grupul s-a format prin unirea Grupului Verzilor ce cel al Alianței Liberale Europene.
Grupul Verzilor cuprinde atât partide ecologiste cât și partide autonomiste din diferite țări europene și se caracterizează prin intransigenta în problemele de mediu precum și promovarea unor politici autonomiste militând pentru o integrare prin devoluțiune.
Principiile îndrumătoare care asigură cadrul acțiunilor politice ale partidelor membre ale Partidului Verde European au fost definite de aceștia după cum urmează:
– Responsabilitate Față de Mediu;
– Libertate prin Autodeterminare;
– Justiție Extinsă;
– Diversitatea, o Condiție Indispensabilă;
– Non-violență.
Conform doctrinei Verzilor, Uniunea Europeană trebuie să faciliteze o bună cooperare între statele europene pentru îndeplinirea obiectivelor de mai sus, lucru pe care UE poate să-l facă dacă:
– rămâne deschisă pentru extinderi ulterioare;
– se restructurează ea însăși într-o instituție cu adevărat democratică,
– își reorienteză prioritățile spre un model durabil de dezvoltare din punct de vedere social și al mediului și își asumă responsabilitățile sale globale, sub Națiunile Unite, și în cooperare cu alte instituții importante cum ar fi OSCE și Consiliul Europei, pentru o lume durabilă și pașnică.
Presedintele grupului este Rebecca Harms si Daniel Cohn-Bendit si in 2009 grupul avea 55 de reprezentanți în Parlamentul European.
2.6.5 Grupul confederal al stângii unitare europene / Stânga verde nordica (EUL/NGL)
Grupul confederal al stângii unitare europene / Stânga verde nordică este al cincilea grup ca mărime din cadrul Parlamentului European El este condus de către eurodeputatul Lothar Bisky.
Grupul este format din partide naționale de stânga reprezentate în Parlamentul European.
Grupul Stângii Europene Unite s-a fondat în 1994, la 14 iulie, ca forum de colaborare între diferite partide. Obiectivele lor ating în principal domeniul social și cel al mediului înconjurător; se pronunță pentru crearea unei zone sociale care să promoveze drepturi egale de la cel mai înalt nivel și până la ultimul cetățean. Doresc o Europă a solidarităților. În domeniul relațiilor internaționale se pronunță pentru creșterea puterii OSCE în defavoarea NATO și UEO și trecerea de la mentalitatea eurocentristă la una deschisă tuturor.
În 1999 s-au alăturat grupului comuniștilor europeni, structuri ecologiste de stânga din țările nordice. in 2009 grupul avea 35 de reprezentanți în Parlamentul European.
2.6.6 Grupul Europa Libertății și Democrației (EFD)
Grupul conține reprezentanți în Parlamentul European a partidelor de extremă dreaptă eurosceptice.
Grupul a fost format după alegerile europene din 2009, două dintre partidele sale componente, United Kingdom Independence Party și Lega Nord, oferind aproape două treimi din membrii săi.
Grupul s-a format ca urmare a dizolvării a alte două grupuri politice europene: Independență/Democrație și Uniunea Pentru Europa Națiunilor iar la conducerea sa se afla Nigel Farage si Francesco Speroni.
2.6.7 Grupul Conservatorii și Reformiștii Europeni
Grup politic din Parlamentul European format în iulie 2009 de opt partide politice conservatoare și euro-sceptice care se opun federalizării Uniunii.
Noul grup politic european intitulat Conservatorii și Reformiștii Europeni a avut ședința inaugurală pe 24 iunie 2009. Declarația constitutivă a acestui grup conține următoarele principii după care se va ghida în activitatea sa politică:
1. Libera inițiativă, libertatea și corectitudinea comerțului și a concurenței, o reglementare minimă, impozite mai mici.
2. Libertatea individului, mai multă responsabilitatea personală și o mai mare responsabilitate democratică.
3. Dezvoltare durabilă, cu un accent pe securitatea energetică și furnizarea de energie curată.
4. Importanța familiei ca piatra de temelie a societății.
5. Integritatea suverană a statului-națiune, opoziția față de federalismul UE și un respect reînnoit pentru adevărata subsidiaritate.
6. Acordarea unei valori primordiale relației trans-atlantice de securitate într-un NATO revitalizat și sprijin pentru democrații tinere din întreaga Europă.
7. Control efectiv al imigrației și punerea capăt la abuzurile din proceduri de azil.
8. Servicii publice moderne și eficiente și sensibilitate la nevoile comunităților rurale și urbane.
9. Încetarea birocrației excesive și un angajament pentru o mai mare transparență și probitate în instituțiile UE și în utilizarea fondurilor UE.
10. Respectarea și un tratament echitabil pentru toate țările UE, noi și vechi, mari și mici.
În 2009, grupul avea 54 de reprezentanți în Parlamentul European si era condos de Michał Kamiński
2.6.7 Grupul neafiliatilor
Capitolul 3 : Implicațiile economice ale legislației adoptate de Parlamentul European asupra statelor membre.
3.1 Acte ale instituțiilor comunitare
Top of Form
Reprezintă ansamblul actelor cu caracter normativ emise de către instituțiile comunitare, în principal de către Consiliul UE și Comisia Europeană, în cursul exercitării competențelor ce le sunt atribuite prin Tratat.
Tratatul CEE enumeră cinci astfel de instrumente (pe care le regăsim și în tratatul de la Amsterdam): regulamente, directive, decizii, recomandări și opinii. Pe lângă acestea, practica instituțională a dezvoltat și alte acte nemenționate în Tratat: avize, acorduri, rezoluții,programe,concluzii. Bottom of Form
Regulamentele sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de către instituțiile UE, deoarece ele se aplică integral și obligatoriu în toate statele membre, iar aplicabilitatea lor este directă (nu este necesar să fie încorporate prin alte acte normative în legislația națională pentru a avea caracter obligatoriu) ; Directivele reprezintă a doua formă a legislației comunitare cu efecte obligatorii. Ele se adresează statelor membre, uneori tuturor, alteori doar unora dintre ele, fixând obiectivele ce trebuiesc atinse, dar lăsând autorităților naționale competența de a identifica mijloacele de transpunere în practică. Ele permit astfel statelor membre să aplice dreptul comunitar ținând cont de condițiile concrete din fiecare țara. Deciziile sunt măsuri administrative direct aplicabile ce se adresează unui stat membru ori unei persoane fizice sau juridice. Decizia este mijlocul legal prin care instituțiile comunitare pot ordona ca un caz individual să fie soluționat într-un anumit fel. Opiniile si recomandările sunt măsuri legale ce permit instituțiilor UE să-și prezinte punctele de vedere în fața statelor membre sau chiar a persoanelor fizice și juridice, fără ca acestea să fie obligate să se conformeze soluției propuse de administrația comunitară. Opiniile sunt oferite atunci când instituțiilor comunitare li se cere să-și exprime poziția față de o situație curentă sau în caz particular apărut pe teritoriul unui stat membru, în timp ce recomandările pot fi date și din proprie inițiativă. Semnificația reală a opiniilor și recomandărilor este de natură morală și politică, iar ele nu sunt adoptate prin procedura legislativă obișnuită, ci reprezintă doar poziția instituției de la care emană. .
Hotărâri cu caracter general, desemnate uneori prin termenul de decizii (fără a se
confunda cu actul derivat amintit la izvoarele derivate), aceste hotărâri sunt acte generale fără destinatari desemnați, Rezoluțiile conțin, de regulă, un program de acțiune viitoare într-un domeniu determinat;rezoluțiile nu produc juridice, însă pot invita Comisia să prezinte propuneri ori să acționeze într-un anumit sens, Concluziile sunt adoptate în urma dezbaterilor ce s-au derulat în sesiunea Consiliului, ele pot conține declarații cu caracter pur politic sau hotărâri cu caracter general.
Comunicările Comisiei pot fi din cele mai diversificate; ele nu produc efecte juridice (ex:Cărți albe, Cărți verzi, diferite comunicări ale Comisiei către Consiliu)
3.2 Modul de transpunere a Directiva referitoare la contractele de credit pentru consumatori in diferite state
Unele state membre ale Uniunii Europene au ales să preia în legislația națională dispozițiile Directivei 2008/48/EC privind contractele de credit pentru consumatori într-o manieră mai strictă, în timp ce alte state membre au optat pentru extinderea prevederilor acesteia și la alte categorii de credit, potrivit datelor prezentate joi de Consiliul Concurenței. În România, Directiva europeană a fost transpusă prin Ordonanța de Urgență nr 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, care se aplică atât contractelor de credit nou încheiate, cât și celor aflate în derulare.
Ungaria
Actul privind creditul de consum (Actul CLXII nr. 361/2009) implementează Directiva și extinde unele prevederi ale acesteia la creditele ipotecare și la contractele de leasing.
Actul prevede două drepturi esențiale pentru consumatori: dreptul de a renunța la contractul de credit, fără nicio justificare, în termen de 14 zile de la încheierea contractului și dreptul de a rambursa anticipat oricând creditul, comisionul de rambursare anticipată perceput de creditor fiind limitat.
Este stabilit un nivel maxim al comisionului în cazul rambursării parțiale sau totale a creditului, înainte de expirarea perioadei: nu poate depăși 1% din suma plătită în avans, în cazul creditelor pentru consum, și 2% în cazul creditelor ipotecare.
Reglementarea menționează, de asemenea, portofoliul de credite ipotecare în baza cărora se emit obligațiuni ipotecare (mortgage bonds), în acest caz comisionul pentru rambursarea anticipată neputând depăși 2,5% din suma plătită.
Reglementarea asigură cadrul prin care informațiile sunt puse la dispoziția consumatorilor într-o modalitate cât mai completă, în timp rezonabil și înainte că un contract să fie încheiat.
Informațiile pre-contractuale trebuie să fie furnizate într-o formă standardizată (Standard European Consumer Credit Information), utilizată de către toți creditorii, pentru a facilita compararea diferitelor oferte și a face informațiile mai accesibile.
Sunt impuse reguli mai stricte cu privire la obligațiile creditorilor de a respecta atât condiția de transparentizare a formulei de calcul a dobânzii anuale efective, cât și cuantumul acesteia, reprezentând totalitatea costurilor.
Sunt înăsprite cerințele pentru verificarea eligibilității/bonității debitorilor.
Franta
Legea nr. 2010-737/01 iulie 2010 transpune Directiva și extinde aria de aplicare asupra creditelor de până la 75.000 euro (față de 21.500 euro cât era anterior), precum și asupra descoperirilor de cont cu termen mai mare de 3 luni.
Legea extinde regulile vizând protecția consumatorilor și asupra creditelor de consum garantate cu ipoteca, contractelor de leasing cu opțiune de cumpărare.
Sunt excluse din sferă de aplicare a Legii operațiunile de creditare destinate achiziționării sau menținerii drepturilor de proprietate asupra unui teren sau imobil, existent sau în construcție, precum și creditele al căror cuantum este mai mare de 75.000 euro.
În cazul rambursării anticipate a creditului, parțial sau total, consumatorul nu va plăti niciun cost suplimentar, dacă dobândă este variabilă.
În cazul rambursării anticipate a unui credit cu dobândă fixă, creditorul are dreptul la o indemnizație echitabilă și obiectiv justificată de costurile eventuale legate direct de rambursarea în cauza. În aceste condiții, dacă durata între data rambursării anticipate și data expirării contractului este mai mare de 1 an, aceasta compensație nu poate fi mai mare de 1% din capitalul rambursat; dacă durată este mai mică de 1 an, compensația nu va depăși 0.5% din capitalul rambursat.
Finlanda
Directiva privind creditul de consum se va implementa în legislația națională, prin modificarea Actulului privind protecția consumatorului și va intra în vigoare la 1 decembrie 2010. În același timp, legislația a fost modificată astfel încât să reflecte schimbările ce au loc pe piața creditelor.
Spre deosebire de prevederile Directivei, actul național acoperă și creditele ipotecare și creditele mai mici de 200 euro.
Consumatorul are dreptul de a achita anticipat un credit ipotecar fără a suporta costuri suplimentare. Lipsa unei taxe suplimentare pentru rambursarea anticipată a creditului, ajută la menținerea concurenței între bănci, întrucât clienții consumatori pot shimba astfel băncile mai ușor. Consumatorul este informat asupra oricăror modificări ale dobânzii și ale sumelor ce le datorează după aceste modificări, precum și a posibilelor modificări ale perioadelor de grație.
Dacă este agreată prin contract, dobândă creditului va putea fi modificată în funcție de modificarea ratei de referință utilizată în formula de calcul, detaliată în contract.
Rata de referință trebuie să se bazeze pe factori independenți de voință unilaterală a băncii și trebuie să fie publică. Alte modificări pot fi introduse în contract numai cu acordul ambelor părți.
Anterior încheierii unui contract de credit, furnizorul de servicii financiare (ex. banca) trebuie să dispoziția consumatorului informații specifice referitoare la credit, la drepturile și obligațiile consumatorului, prin intermediul unui formular standardizat. În privința creditelor ipotecare, pe lângă informațiile de bază se va utiliza un formular ce permite comparații cu creditele oferite de ceilalți furnizori de servicii financiare.
Germania
Actul normativ care transpune Directiva a fost adoptat pe 29 iulie 2009.
Nu există nicio restricție privind cuantumul total al creditului, astfel că prevederile Directivei sunt aplicabile tuturor contractelor de credit al căror cuantum depășește 200 euro. Majoritatea dispozițiilor se aplică și creditelor ipotecare garantate cu terenuri, excepție făcând prevederile referitoare la rambursarea anticipată și la terminarea contractului.
Toate costurile derivând din contractul de credit și condițiile în care aceste costuri pot fi modificate sunt convenite de la momentul încheierii (dateil) contractului. Costurile neprevăzute în contract nu vor fi plătite de către consumator. Dacă consumatorul își exercită dreptul de a se retrage din contract el trebuie să plătească principalul și dobânda.
Informațiile precontractuale și contractuale trebuie să specifice toate costurile aferente contractului de credit și condițiile în care aceste costuri pot fi schimbate/modificate.
Nu există nicio condiție obligatorie de utilizare a unor indici de referință la calculul dobânzii. Cu toate acestea, instanțele civile pot obiecta la clauzele contractuale care conduc la condiții inegale pentru creșterea sau reducerea dobânzii (ex. dacă clauzele contractuale permit băncii să crească dobânda, în cazul unei majorări a indicelui de referință, atunci banca trebuie, de asemenea, să micșoreze dobânda în cazul în care există o îmbunătățire semnificativă a ratelor de referință).
Marea Britanie
Transpunerea actului comunitar a fost efectuată prin mai multe acte normative.
Aria de aplicare cuprinde toate creditele pentru consumatori reglementate de Credit Consumer Act (altele decât creditele garantate ipotecar).
Consumatorul are dreptul de a rambursa parțial sau total creditul împrumutat.
Creditorul poate solicita o compensație, în cazul rambursării anticipate, numai dacă dobânda contractului este fixă. Dacă dobânda este variabilă, nu poate fi cerută o astfel de compensație. Dacă dobânda este inițial fixă, după care se transformă în dobândă variabilă, compensația va putea fi cerută numai dacă rambursarea anticipată intervine în perioada cu dobândă fixă și va fi de maxim 1% dacă perioada de timp până la terminarea contractului este mai mare de 1 an, respectiv 0,5% dacă perioada respectivă este mai mică de 1 an.
Belgia
Directiva este transpusă prin modificarea Actului privind Creditul de Consum din 1991 (aprobată în iunie 2010) și va avea aplicabilitate din 1 decembrie 2010.
Actul normativ se aplică și creditului garantat cu ipotecă a cărui destinație nu este cumpărarea sau renovarea unei locuințe (de ex. creditul acordat pentru restructurare unui credit de consum existent).
La nivel național este calculat un maxim al dobânzii anuale efective (DAE) și ca urmare, dobânzile anuale efective nu pot depăși DAE globale maximale prevăzute de lege.
Orice modificare intervenită în cuantumul ratei dobânzii sau mai exact în calculul dobânzii anuale efective, întotdeauna va trebui să țină cont de maximul DAE permis.
Toate costurile percepute trebuie prevăzute în contractul de credit. Spre deosebire de rata dobânzii care poate fi modificată, orice modificare ale celorlalte costuri este interzisă.
Consumatorul trebuie să înștiințeze creditorul dacă vrea să ramburseze anticipat creditul, parțial sau total, prin scrisoare recomandată, cu cel puțin 10 zile înainte de data rambursării.
În cazul achitării anticipate a creditului, creditorul are dreptul la o compensație echitabilă și obiectiv justificată de costurile eventuale legate direct de rambursarea în cauză, cu condiția ca dobânda percepută să fie una fixă. În aceste condiții, dacă durata între data rambursării anticipate și data expirării contractului este mai mare de 1 an, această indemnizație nu poate fi mai mare de 1% din capitalul rambursat; daca durata este mai mică de 1 an, compensația nu va depăși 0.5% din capitalul rambursat. Dacă dobânda este variabilă, consumatorul nu va plăti nicio compensație băncii.
Bulgaria
Actul privind Creditul de Consum este actul normativ prin care este transpusă Directiva în legislația națională, scopul declarat al legii fiind protejarea consumatorului prin stabilirea unor condiții echitabile în obținerea unor credite de consum, precum și de a promova un comportament responsabil din partea creditorilor care acordă credite pentru consumatori.
Se aplică și în situația în care mai multe contracte sunt încheiate între același consumator și creditor și suma lor totală depășește echivalentul a 75.000 euro sau atunci când prin încheierea acestor contracte se încearcă eludarea legii.
Băncile nu pot să modifice unilateral metodologia de calcul a dobânzii, ulterior incheiereii contractului de credit cu un consumator.
Creditorii sunt obligați să publice pe site-ul lor dobânda curentă oferită pentru credite, indicele monetar de referință folosit împreună cu metodologia de calcul utilizată. Nu există o metodologie unică de calcul, consacrată, a formulei dobânzii pentru credite. Utilizarea unui indice monetar de referință este una din metode, băncile având însă libertatea de a folosi metodologii proprii de calcul.
Letonia
Actul normativ care transpune Directiva se află în curs de adoptare.
Proiectul de act normativ prevede că unele dispoziții ale Directivei sunt aplicabile și creditelor ipotecare sau altor credite similare, indiferent de valoarea acestora.
Actul nu conține prevederi referitoare la limitarea comisioanelor percepute de bănci și nici cu privire la posibilitatea majorării acestora pe parcursul derulării contractului.
Polonia
Actul normativ care transpune Directiva se află în curs de adoptare.
Proiectul de act normativ prevede că unele dispoziții ale Directivei sunt aplicabile și contractelor ipotecare, respectiv cele referitoare la îndeplinirea cerințelor pentru informațiile precontractuale și forma contractului de credit. Consumatorul trebuie să primească informații complete privind condițiile, costurile și celelalte obligații, anterior încheierii unui contract ipotecar. Va fi utilizat un format standard care să cuprindă elemente precum rata, suma totală a creditului de rambursat, durata creditului etc.
Numărul comisioanelor percepute nu este limitat. Cu toate acestea, consumatorul trebuie să fie informat cu privire la acestea, înainte de încheierea contractului de creditare.
Slovacia
Actul nr. 129/2010 privind creditele de consum și alte credite oferite consumatorilor transpune Directiva în legislația națională.
Sfera de reglementare nu include contractele ipotecare, creditele garantate cu ipotecă, creditele imobiliare, creditele mai mici de 100 euro și cele mai mari de 75.000 euro, creditele oferite municipalităților.
Comisionul de rambursare anticipată nu va depăși 1% din creditul rambursat dacă perioada între data rambursării și data expirării contractului e mai mare de un an. Dacă perioada este mai mică de un an, comisionul nu va depăși 0.5% din suma rabursata. Creditorul nu va putea solicita un astfel de comision în situația în care dobânda este variabila.
Comisionul de rambursare anticipată nu va depăși dobânda pe care consumatorul ar fi plătit-o pe parcursul derulării contractului, între momentul rambursării anticipate și data expirării contractului de credit.
Grecia
Potrivit jurisprudenței Curții Supreme Civile și Penale a Greciei, dacă rata dobânzii este variabilă, băncilor le este interzis să perceapă orice penalitate pentru rambursare anticipată parțială sau totală a creditului. Pe de altă parte, în cazul creditelor ipotecare cu rată fixă a dobânzii un comision de rambursare anticipată este considerat legal. Ca regulă generală, comisioanele percepute în caz de rambursare anticipată trebuie explicate într-o manieră clară și precisă consumatorilor.
Romania
Directiva Europeană 48/CE/2008 a fost transpusă în legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori.
Prevederile actului normativ se aplică atât contractelor de credit nou încheiate de bănci cât și celor aflate în derulare.
Comisionul de rambursare anticipată nu poate fi mai mare de 1% în cazul în care dobânda este fixă, dacă rambursarea se efectuează după un an de la acordarea creditului sau de maximum 0,5% în cazul în care rambursarea se efectuează până la un an. În cazul în care dobânda creditului este variabilă, calculată sub o formulă de calcul ca în exemplu EURIBOR/LIBOR/BUBOR + MARJA, se interzice existența unui comision de rambursare anticipată.
Numărul comisioanelor aferente contractului de credit a fost limitat la patru: comision de administrare credit, comision de rambursare anticipată după caz, comision de penalizare pentru întârzierea la plată și comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
În celelalte 15 state membre, implementarea Directivei este în curs de derulare.
3.3 Managementul deseurilor – Costurile implementarii directivei
3.3.1 Managementul deseurilor de ambalaje
În România în conformitate cu angajamentele asumate în Documentul de Poziție CONF-RO 37/01, aprobată prin HG nr. 621/2005, privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, prin care au fost preluate în legislația romană prevederile Directivei 94/62/EC, privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, ale Deciziei 97/138/EC, privind sistemul de raportare și Deciziei 97/129/EC, privind sistemul de identificarea materialelor pentru ambalaje.
A fost aprobat Ordinul Ministrului Apelor și Padurilor nr.794/2012, privind procedura de raportare a datelor privind ambalajele si deseurile de ambalaje (M. Of. nr. 130/23.02.2012). Conform prevederilor acestui OM, sunt raportate anual date privind ambalajele și deșeurile de ambalaje de către:
producătorii importatorii de ambalaje, producătorii importatorii de produse ambalate – date privind ambalajele;
operatorii economici autorizati cf art16 al2 lit b din HG 621/2005 sint obligati sa raporteze date referitoare la cantitatile totale de ambalaje pentru care au incheiat contracte precum si cantitatile de deseuri de ambalaje gestionate
datele referitoare la cantitatile de ambalaje pentru care au preluat responsabilitatea de la fiecare operator economic
Agenții economici care introduc pe piață ambalaje și produse ambalate, consiliile locale, precum și unitățile specializate, care preiau direct de la generatori deșeurile de ambalaje în vederea valorificării, au raportat,date privind cantitățile de ambalaje și deșeuri de ambalaje gestionate în anii 2006-2012 în conformitate cu prevederile Ordinului Ministrului Apelor și Protecției Mediului nr 927/2005,raportarile ulterioare fiind efectuate conform OM 794/2012. De asemenea, a fost realizată o bază de date atât la nivelul autorității județene de protecție a mediului, cât și la nivel national (MAPAM) pentru centralizarea datelor raportate. Deșeurile de ambalaje provin în proporție de circa 70% de la populatie, regăsindu-se în deșeurile menajere și 30% de la agenții economici.
3.3.2 Prognozarea , prelucrarea , depozitarea si valorificarea deșeurilor de ambalaje
Planul evolutiei ratelor de reciclare si al valorificarii deseurilor de ambalaje
Tab.3.1
Colectarea deșeurilor
Reușita colectării selective a deșeurilor are la bază, în primul rând,modul de comportare al fiecărui cetățean. Eficiența investițiilor realizate depinde de sensibilizarea întregii populații, referitor la necesitatea colectarii selective. Răspunderea extinsă a producătorului (REP), bazată pe principiul “poluatorul plătește” este un concept utilizat în politica de mediu, acționând pentru prevenirea poluării și minimizarea deșeurilor, stimulând producția curata .
În cazul României, colectarea deșeurilor este o activitate importanta, generalizata din anul 2008 . În prezent, pentru mediul urban dens (mai mare de 50000 de locuitori),coeficientul de colectare a deșeurilor se consideră 100%. Pentru mediul urban (mai mare de 3000 de locuitori), coeficientul de colectare este de 90%, estimare efectuata la finele anului 2007, după care cresterea a fost de circa de 2%/ an până în anul 2012, când s-a ajuns la nivel de colectare de 100%. Pentru mediul rural, coeficientul de colectare este de circa 12%, în 2007 și de circa 20% în 2012, după care se estimeaza o crestere de 10%/an până în 2017, dată la care se va considera că procesul de realizare a colectarii deșeurilor va ajunge la 100%.Intentia implementarii unui sistem de colectare selectiva a inceput din anul 2008 , deșeurile de ambalaje fiind colectate separat si tratate în stații de sortare.
Sistemul de colectare selectivă, adaptat la diferite zone, cuprinde:
colectare specializată a deșeurilor de ambalaje, în cea mai mare parte prin depunerea voluntară a ambalajelor menajere, cu separarea celor din sticlă(din motive tehnice, sticla va fi colectată exclusiv prin aport voluntar);
o colectare specializată a deșeurilor biodegradabile, cu excepția celor din mediul rural;
o colectare clasică (reziduuri menajere).Implementarea sistemului de colectare selectivă se va realiza după cum urmează:
•mediu urban dens
– în anul 2008, coeficientul de colectare selectiva a fost de circa 7%, creșterea fiind de 7%/an pana în anul 2012,si de 9%/an înperioada 2012-2017 și de 2%/an în perioada 2017-2022, cand se va atinge un coeficient de colectare selectiva de 90%;
•mediul urban
– în anul 2008, coeficientul de colectare selectiva a fost de 8%, creșterea fiind de circa de 8%/an până în anul 2012 și de 10%/an înperioada 2012-2017 când se va atinge un coeficient de 90%, care va rămâne constant până în anul 2022.
•mediul rural
– în anul 2008, coeficientul de colectare selectivă a fost 6%, creșterea fiind de circa 6%/an până în anul 2012 și de 12%/an înperioada 2012-2017, când se atinge un coeficient de 90%, care va rămâne constant până în anul 2022.
Implementarea colectării selective se va realiza în mai multe cazuri,concomitent cu introducerea sau modernizarea serviciului de colectare, deci,informarea si constientizarea cetatenilor asupra acestui proces este esential.Pentru implementarea selectării colective se disting abordari etapizata,pe trei perioade:
• 2003-2006: experimentare (proiecte pilot), conștientizare populație ;
• 2007-2017: extinderea colectării selective la nivel național;
• 2017-2022: implementarea colectării selective în zone mai dificile(locuințe colective, mediu rural dispersat, zone montane)
3.3.4 Depozitarea deșeurilor
În conformitate cu angajamentul asumat în documentul de pozitie CONF-RO 37/01, România a transpus Directiva 1999/31/CE prin HG nr.621/2005, privind depozitarea deșeurilor. Prevederile Directivei 99/31/CEnu se aplica deseurilor miniere. Directiva privind gestiunea deseurilor rezultate din industria extractivă va fi transpusă în România, după aprobarea și publicarea actului comunitar.
Nivelul de transpunere a Directivei 99/31/CE este de 98%, urmând ca,la revizuirea actului normativ național,transpunerea sa fie realizată în totalitate.
Reglementarea activitătii de depozitare are drept scop prevenirea sau reducerea pe cât posibil a efectelor negative asupra mediului, în special poluarea apelor de suprafață, subterane, a solului, aerului, inclusiv aefectului de seră, precum și a oricărui risc pentru sănătatea populației, peîntreaga durată de viață a depozitului, cât și după expirarea acestuia.În funcție de natura deșeurilor depozitate, depozitele se clasifică în
:• depozite pentru deseuri periculoase;
• depozite pentru deseuri nepericuloase;
• depozite pentru deseuri inerte.
3.3.5 Previzionarea costurilor economice pentru depozitare
În urma evaluării necesarului de capacități de depozitare care a fost realizat, se estimează că România va construi, până în 2020, un număr decirca 50 de depozite de deșeuri nepericuloase, conforme cu cerințele Directivei, acțiune urmată de închiderea celor neconforme din zona respectivă.
Costurile de investiție estimate pentru realizarea acestora până în anul 2020 sunt de 1.082 milioane Euro, iar cele de operare vor fi de 1.677 milioane Euro.Din scenariul realizat până în anul 2020 inclusiv, costurile deinchidere/reabilitare pentru depozitele de deșeuri menajere se ridică la 199 milioane Euro. În România nu există până în prezent depozite de deșeuri periculoase,așa cum sunt definite în Directiva 1999/31/CE.
Costurile de investiție estimate până în anul 2020, pentru extinderea capacității de depozitare sau realizarea unor capacități noi pentru deșeurile industriale banale (asimilabile celor menajere) sunt de 1.169 milioane Euro,iar cele de operare vor fi 1.559 milioane Euro
Costurile totale de investiție, operare și reabilitare se vor ridica la 6.307 milioane Euro, până în anul 2020.Dacă la aceasta sumă se adaugă costurile de investiție și operare pentru operațiile de colectare selectivă a fracției biodegradabile, costurile de realizare a stadiilor de transfer arondate la un depozit și de realizare a platformelor de compostare,pentru implementarea totală a directivei rezultă un necesar de 8.916 milioane Euro.
Costurile de implementare pentru realizarea cerințelor directivei privind depozitarea deșeurilor reprezintă mai mult de 50% din totalul costurilor de investiție și operare pentru sectorul „Managementul deșeurilor”.
Costul implementării Directivei se va resimți la nivelul locuitorilor printr-o creștere până în 2020 de cca. 3 ori a taxei de depozitare (de la 8 € în prezent la cca. 25 Euro/locuitor/an)
3.4 Echivalentul unor directive in legislatia interna
Capitolul 4: Parlamentul European vs. România– beneficii și costuri (studiu de caz)
4.1 Analiza Grupurile Politice Europene
Grupurile Politice Europene se aseamănă „familiilor” politice cunoscute la nivel politic national
a) Numărul de membri
În Parlamentul European România are 33 de europarlamentari, dintr-un total de 736 (4,48%), fiind a șaptea delegație ca mărime. În tabelul de mai jos este prezentată repartizarea MPE români în grupurile politice europene, comisiile europarlamentare și partidele naționale din care provin.
Tab.4.1
b) Prezența delegației României la lucrările Parlamentului European
În ceea ce privește evoluția ratei de prezența la ședințele plenare ale Parlamentului European a delegației naționale, se poate afirma că aceasta are o tendință ușor crescătoare. Astfel, în primul an din mandatul actual (14 iulie 2009- 8 iulie 2010) media a fost de 85.84 %, clasând România pe poziția 26 (din 27 de state membre ale Uniunii Europene). În schimb, la începutul celui de-al doilea an de mandat (6 septembrie-22 octombrie 2010) rata prezenței delegației României a fost de 86.71 %, țara noastră plasându-se pe poziția 24.
În primul an de mandat din legislatura 2009-2014, Austria (94.80 %), Estonia (92.77)%, Malta (92.61%) Luxemburg (91.65%), și Germania (91.42%) se aflau pe primele poziții la capitolul prezența la ședințele plenare.
În cel de-al doilea an de mandat, pe primele locuri în ceea ce privește prezența se situează Finlanda și Danemarca (97.44%), Slovenia (96.83%), Portugalia (95.96%). La polul opus, cu o rată de prezența scăzută, alături de România se mai află Marea Britanie (85.96%), Cipru (85.19%), Grecia (84.34%) și Bulgaria (81.70%).
c) Evoluția ratei de prezență a europarlamentarilor români la ședințele plenare
Tab.4.2
Conform tabelului prezentat, am realizat o comparație între rata de prezentă a europarlamentarilor români pentru primul an din mandatul 2009-2014 (perioada 14 iulie 2009-8 iulie 2010) și inceputulcelui de-al doilea an de mandat (6 septembrie – 22 octombrie 2010). Astfel, observăm că la majoritatea eurodeputatilor români rata de prezență se află pe un trend ușor crescător. Un exemplu în acest sens îl reprezintă domnul Traian Ungureanu (PPE), care avea o prezență de 74.14% în anul anterior, iar în prima parte a celui de-al doilea an de mandat are o prezență de 100%. Într-o situație similară se regăsesc Viorica Dăncilă (+15%), Renate Weber (+16%), precum și Adina Vălean, Cristian Bușoi, Norica Nicolai și Sebastian Bodu (+10%). Regăsim, totuși, și deputați europeni cărora le-a scăzut prezența – Ioan Mircea Pascu (-43%), Adrian Severin (-10%) , Claudiu Ciprian Tănăsescu (- 16%), Rareș Niculescu (-16%) și Corneliu Vadim Tudor (-8%).
Prezenta pe partide in perioada 2009-2011 este reprezentata in graficul alaturat
Se observa foarte clar faptul ca europarlamentarii neafiliati din cadrul Partidului Romania Mare sint de departe datori fata de electoratul roman pentru o slaba implicare si prezenta precara la sedintele Parlamentului European
d)Activitatea delegației României în Parlamentul European
Pentru o cercetare exhaustivă a activității delegației României în Parlamentul European, se vor analiza 2 indicatori de activitate: rapoarte redactate, întrebări adresate Comisiei și Consiliului.Datele vizează atât activitatea europarlamentarilor români din mandatul 2007-2009 (pe care îl vom numi în continuare PE6 fiind a șasea legislatură a Parlamentului European în ordine cronologică), cât și din cel actual (pe care îl vom numi în continuare PE7).
În analiza activității delegației României în Parlamentul European, obținerea calității de raportor de către eurodeputati este indicatorul cu ponderea cea mai ridicată. Astfel, în ceea ce privește România, aceasta are o medie de 0,3 rapoarte/eurodeputat3, ocupând poziția a 15-a, superioară poziției a 20-a deținută în mandatul 2007-2009, când media a fost de 1,72 rapoarte redactate/eurodeputat.
Fig.4.1
Fig.4.2
Așa cum se poate observa din graficele de mai jos, cu privire la întrebările adresate Comisiei sau Consiliului, delegația României se află în legislatură curentă pe locul 14, după ce în cea precedentă s-a clasat pe poziția a 18-a.
Fig. 4.3
Fig.4.4
4.2 Activitatea partidelor nationale din România în legislativul european
În ceea ce privește rapoartele redactate, liberalii se află pe primul loc atât în această legislatură, cât și în cea precedentă, având o medie de 3,66 rapoarte redactate/MPE în PE6, respectiv 0,60 în PE7 până acum.
Fig.4.5
Fig.4.6
La capitolul discursuri în plen, spre deosebire de mandatul trecut, când pe prima poziție s-a aflat delegația PSD+PC cu o medie de 123,6 discursuri/eurodeputat, în PE7 pe locul 1 se află delegația PDL, cu o medie de 53 discursuri/eurodeputat.
Fig.4.7
Fig.4.8
4.3 Influența eurodeputatilor români în Legislativul European
Cea mai importantă activitate a unui europarlamentar o reprezintă calitatea de raportor al Parlamentului European. Obținerea sau nu a acestei calități este cel mai elocvent indicator al nivelului de influența pe care un deputat îl deține la un moment dat în cadrul legislativului european, deoarece prin redactarea respectivului raport MPE are posibilitatea de a influența semnificativ legislația adoptată la nivel european. Opinia exprimată de raportor cu privire la o anumită problematică își pune amprenta decisiv asupra textului final al propunerii.
In legislativul european există trei tipuri de raportori, astfel:
-Raportor (rapporteur), se referă la un membru din cadrul unei comisii parlamentare sesizate în fond și desemnat de către comisie să redacteze raportul oficial pentru o propunere (legislativă sau nonlegislativă).
Aceast rol este negociat mai întâi între grupurile politice (unde mărimea grupului este cel mai important criteriu), iar apoi în cadrul grupului de deputați ai familiei politice și care sunt membri ai comisiei de resort. În această a două fază, printre cele mai importante argumente aduse de deputați pentru a obține raportul sunt credibiltiatea, experiența, gradul de specializare în domeniu, dar și mărimea delegației naționale din care face parte. Pe de altă parte, capacitatea de a dezvolta și menține relații personale solide și abilitățile de negociere sunt cel puțin la fel de importante.
-Raportor virtual sau raportor din umbră (shadow rapporteur) se referă la un membru desemnat de către un grup politic, altul decât cel căruia îi aparține raportorul (oficial), și care este însărcinat cu monitorizarea redactării raportului respectiv de către raportorul oficial.
-Raportor de aviz (opinion) se referă la membrul desemnat din cadrul comisiei parlamentare sesizate pentru aviz să redacteze opinia comisiei asupra propunerii (legislative sau non-legislative) respective.
Până în momentul de față, o serie de eurodeputați români sunt sau au fost raportori, având deci posibilitatea de a influența direct, și într-o mare măsură, legislația europeană pe acele domenii. Printre cele mai importante rapoarte deținute de eurodeputați români se numără:
Rețeaua feroviară europeană pentru un transport de marfă competitiv (Marian Jean Marinescu, PDL/PPE);
□Sistemele europene de radionavigatie prin satelit(M.J.Marinescu, PDL/PPE-dezbatere pentru care a fost votat europarlamentarul anului 2014)
Regulament al Consiliului privind informarea Comisiei cu privire la proiectele de investiții în infrastructura energetică din cadrul Comunității Europene (Adina Valean, PNL/ALDE);
Recunoașterea agriculturii ca sector strategic în contextul securității alimentare (Daciana Sârbu, PSD/S&D);
Directiva Concediului Maternal (aviz, Rovana Plumb, PSD/S&D);
Directivei Parlamentului European și a Consiliului privind performanța energetică a clădirilor (Adriana Țicău, PSD/S&D);
Strategia UE pentru Marea Neagră – (fond: Traian Ungureanu, PDL/PPE)
Raportor de opinie pentru studiul "Finanțarea Organizațiilor Non-guvernamentale din surse comunitare" (Monica Macovei, PDL/PPE);
□Regulamentul Programului Hercule III-combaterea contrabandei cu tigari,precum si Directiva Macovei privind confiscarea veniturilor provenite din infractiuni(M.Macovei,PDL/PPE)
Acord de parteneriat și cooperare între Comunitățile Europene și Turkmenistan (Norica Nicolai, PNL/ALDE);
Europarlamentarii români, asemenea colegilor lor din toate statele membre, votează pe
linia grupului politic din care fac parte (popular, socialist sau liberal), și nu se grupează în
funcție de naționalitate.
Top 10 europarlamentari romani PE7
4.4 Costuri privind europarlamentarii
Salariul unui europarlamentar este de 6200,72 € / lună venit net pe lângă acesta ei încasând 304 Euro/zi de prezenta reprezentind cheltuielile de cazare ,masa etc(diurna). Aceasta insemnand, grosso modo, in conditiile in care ei lucreaza in medie cam trei zile pe saptamana si, in conditiile unei participari normale la reuniunile de lucru, o suma suplimentara in jur de 2 500 Euro/luna. După terminarea mandatului acesta primește un bonus în valoare de 45000 €. Pentru un europarlamentar cu experiență pensia poate ajunge până la 6000 €/ luna. Facand media celor 27 de tari din UE, publicatia germana Preisvergleich ajunge la concluzia ca un parlamentar din inaltul for european este platit, in medie, cu 878% mai mult decat nivelul salariului mediu european.
4.4.1 Mita in Parlamentul European – Adrian Severin
Europarlamentarul român , Adrian Severin , alături de alți trei colegi reprezentând țări diferite Austria, Spania și Slovenia, au fost implicați în primăvara anului 2011 într-un scandal de proporții.
Un număr de lobby-iști sau membri ai unor grupuri de interese – care, în realitate, erau reporteri de investigație ai publicației The Sunday Times au cerut celor patru europarlamentari să devină membri ai unei companii de consultanță care le-a cerut să modifice anumite părți din legislația europeană, în schimbul a unor sume de ordinul miilor de euro.Amendamentele au fost făcute, acestea apăr acum în legislația europeană exact așa cum au fost scrise de către acești lobby-iști.
Salariul anual la care au convenit europarlamentarii cu această firmă-fantomă de consultanță 100,000 € / pe an. Această sumă de bani este suplimentară celei pe care fiecare europarlamentar o primește pe an reprezentând salariul de la Parlamentul European.
Adrian Severin a trimis reporterilor un e-mail spunând:
“Va anunț că modificarea dorită de către dumneavoastră a fost făcută. Va trimit deci o factură de 12.000 € pentru servicii de consultanță în ceea ce privește modificarea codului din Directiva 94/19/CE, Directiva 2009/14/CE”, afirmă publicația britanică The Sunday Times.
Reuniunile celor trei europarlamentari, printre care și Severin, cu așa-zișii lobby-iști au fost filmate în secret și au avut loc în baruri, restaurante și două clădiri ale parlamentului în Bruxelles și Strasbourg.
5. Concluzii
În lucrarea de față am încercat să prezint relația României cu Parlamentul European atât din punct de vedere juridic cât și din punct de vedere economic.
În primul capitol am prezentat istoricul Uniunii Europene. La 1 ianuarie 2007 Uniunea s-a extins și număra în prezent 27 de membrii , ultimele state care au aderat fiind Bulgaria și România.
În cel de-al doilea capitol am prezentat istoria Parlamentului European și componența acestuia. Prin prevederile Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European este una dintre principalele instituții ale Uniunii.Parlamentul European alături de Consiliul UE dispune de putere legislativă, bugetară și de control democratic. În cadrul Parlamentului există 8 grupuri politice din care fac parte cei 736 de membrii.
În al treilea capitol am abordat implicațiile economice ale legislației adoptate de Parlamentul European asupra statelor membre. Am prezentat principalele acte ale intitutiilor Uniunii apoi am prezentat modul în care diferite state membre au aplicat o directiva în legislația internă și unde am evidențiat diferențele de transpunere. Aici observăm faptul că fiecare stat este liber, în momentul implementării directivelor ca pe lângă prevederile acesteia să aducă și prevederi suplimentare, iar data la care acestea sunt implementate se poate observa că nu a fost aceeași în toate țările.
Tot în acest capitol am prezentat și costurile implementării unei directive privind colectare deșeurilor , Directiva 94/62/EC ,în legislația din România. Aici am observat că implementarea standardelor impuse de aceasta s-au etapizat și anume:
• 2003-2006: experimentare (proiecte pilot), conștientizare populație ;
• 2007-2017: extinderea colectării selective la nivel național;
• 2017-2022: implementarea colectării selective în zone mai dificile(locuințe colective, mediu rural dispersat, zone montane).
În urma evaluării necesarului de capacități de depozitare care a fost realizat, se estimează că România va construi, până în 2020, un număr decirca 50 de depozite de deșeuri nepericuloase, conforme cu cerințele Directivei, acțiune urmată de închiderea celor neconforme din zona respectivă.
Costurile de investiție estimate pentru realizarea acestora până în anul 2020 sunt de 1.082 milioane € , iar cele de operare vor fi de 1.677 € .Din studiul realizat până în anul 2020 inclusiv, costurile de închidere/reabilitare pentru depozitele de deșeuri menajere se ridica la 199 milioane €. În România nu există până în prezent depozite de deșeuri periculoase,așa cum sunt definite în Directiva 1999/31/CE.
Costurile de investiție estimate până în anul 2020, pentru extinderea capacității de depozitare sau realizarea unor capacități noi pentru deșeurile industriale banale (asimilabile celor menajere) sunt de 1.169 milioane €,iar cele de operare vor fi 1.559 milioane €. Costurile totale de investiție, operare și reabilitare se vor ridica la 6.307 milioane €, până în anul 2020.Dacă la aceasta sumă se adaugă costurile de investiție și operare pentru operațiile de colectare selectivă a fracției biodegradabile, costurile de realizare a stadiilor de transfer arondate la un depozit și de realizare a platformelor de compostare, pentru implementarea totală a directivei rezultă un necesar de 8.916 milioane a¬.
Costurile de implementare pentru realizarea cerințelor directivei privind depozitarea deșeurilor reprezintă mai mult de 50% din totalul costurilor de investiție și operare pentru sectorul „Managementul deseurilor”.
Costul implementării Directivei se va resimți la nivelul locuitorilor printr-o creștere până în 2020 de cca. 3 ori a taxei de depozitare (de la 8 € în prezent la cca. 25 €/locuitor/an)
În capitolul patru și anume: Parlamentul European vs. Romania – beneficii și costuri care a reprezentat și studiul de caz al lucrării am prezentat cei 33 de europarlamentari români și apartenența acestora la grupurile politice și am prezentat grafic o parte din activitatea lor în cadrul Parlamentului European în legislatura a șasea și a șaptea. Din datele prezentate putem observa că activitatea europarlamentarilor români în ultima legislatură este (încă) nesatisfăcătoare, delegația României nereușind încă să își fructifice al 7-lea potențial de influență pe care îl deține în Parlamentul European, potențial calculat prin prisma numărului de deputați și al funcțiilor deținute.
Am putut observa ca prezența delegației României la ședințele plenare ale Parlamentului European a fost în continuare foarte scăzută, comparativ cu celelalte state membre, deși se poate constata un trend ușor crescător. Astfel, delegația țării noastre a terminat primul an de mandat pe poziția a 26-a (penultima), cu o medie de prezență de 85,84%, iar în primul trimestru al celui de-al doilea an de mandat s- a aflat pe poziția a 24-a, cu o medie de 86,71%.
In ceea ce priveste prezența individuală a celor mai mulți deputați putem spune ca se evidentiaza o ușoară creștere, în special după momentul mediatizării activității acestora de către presa din țară. Astfel, un exemplu în acest sens îl reprezintă Traian Ungureanu (PPE), care a avut o prezență de 74.14% în primul an de mandat, iar în prima parte a celui de-al doilea an de mandat are o prezență de 100%, înregistrând așadar o creștere de aproximativ 25%. Într-o situație similară se regăsesc Viorica Dăncilă (+15%), Renate Weber (+16%), precum și Adina Vălean, Cristian Bușoi, Norica Nicolai și Sebastian Bodu (+10%). Regăsim, totuși, și deputați europeni a căror prezență la lucrările plenare este în descreștere: Ioan Mircea Pașcu (-43%), Adrian Severin (-10%) , Claudiu Ciprian Tănăsescu (-16%), Rareș Niculescu (-16%) și Corneliu Vadim Tudor (-8%).
Per ansamblu, membrii delegatiei României sunt fruntași la activități pentru care nu au nevoie neapărat de sprijinul politic al colegilor de grup politic european sau de Parlament. Astfel la întrebări ne aflam pe locul 14 (locul 18 în mandatul precedent.)
În ce privește activitățile de substanță, deși se constată o ușoară îmbunătățire a situației,eurodeputații români se află în partea a doua a clasamentului. Astfel, referitor la alocarea de rapoarte, delegația țării noastre se situează pe poziția a 15-a (locul 20 în mandatul precedent).
În opinia mea, pentru ca interesele alegătorilor și partenerilor sociali din România să fie mai bine apărate în Parlamentul European de către reprezentanții aleși, este nevoie ca: europarlamentarii să își asume cu o mai mare responsabilitate rolul de reprezentanți, identificand mijloace pentru a-și crește influența în cadrul PE și sa incerce o mult mai bună comunicare și transparentizare a activităților lor, plecând de la premisa că se află la Bruxelles și Strasbourg nu în nume propriu, ci în numele alegătorilor romani. In ultima parte a acestui studiu de caz am prezentat costurile europarlamentarilor și cazul domnului Adrian Severin.
În concluzie putem spune că relația Uniunea Europeană și în particular cu Parlamentul European aduce numeroase beneficii României, am putut observa și costurile Parlamentului privind europarlamentarii, dar am putut observa și că pentru a putea ține pasul cu prevederile legislative ale Uniunii țara noastră trebuie să efectueze și un efort financiar.
Bibliografie:
Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001
Dragos Radulescu , Introducere in studiul dreptului ,Bucuresti , Pro Universitaria , 2008,
Horia C. Matei,Silviu Negut,Ion Nicolae,Caterina Radu,Ioana Radulescu,Luciana Ghica,Valentin Burada, Statele Uniunii Europene,Editura Meronia,2002
Radu Pricope , Florin Hrebenciuc , Legislativul in spatiul Uniunii Europene,Editura Musatinii, Suceava, 2009
Nicoleta Diaconu , Dreptul Uniunii Europene , Editura Lumina Lex, Bucuresti 2007
Madalina Antonescu , Institutiile Uniunii Europene in perioada Post Nisa , Editura Lumen , Iasi, 2009
Louis Cartou, Communautés Européennes, Précis, Dalloz, Paris 1991
R. Coudenhove- Kalergi, Pan-Europe (Coll. Institut universitaire d’études européennes deGéneve), Paris, P.U.F. 1988, pg. 139-140
P.Manin, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Edit. A. Pedone, 2004
Jean Boulouis , Drept Institutional Al Uniunii Europene, – Montchrestien, Paris, 1995
David A.O.Edward si Robert C.Lane, EuropeanCommunity Law , Edimburgh, 1991
Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007,
Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, Arad, 1999.
Carmen Trica ,Managementul mediului Abordari conceptuale si studii de caz,Editura ASE,Bucuresti, 2004
Articole, rapoarte:
Victor Duculescu– “Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”,în“Analele Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza”, anul VI,1998
Articol Hotnews.ro, Dragos Comache, Cum au transpus alte state europene Directiva referitoare la contractele de credit pentru consumatori,16 septembrie 2010
Raport publicat pe www.qvorum.ro , Europarlamentarii la raport , legislature 2009-2014 , volumul 2 , noiembrie 2010
Site-uri:
www.europeana.ro – Site de stiri si informatii despre Uniunea Europeana
www.wikipedia.org – Enciclopedie online
www.hotnews.ro – Site de stiri
http://www.eppgroup.eu – Site-ul Grupul Partidului Popular European și al Democraților Europeni
www.europa.eu
http://www.socialistgroup.eu Grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European
http://www.alde.eu/ Site-ul Grupului Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa
http://www.greens-efa.eu Site-ul Grupului Verzilor
http://www.guengl.eu Site-ul Grupului confederal al stângii unitare europene
http://www.efdgroup.eu Site-ul Grupului Europa Libertății și Democrației
www.videonews.antena3.ro – Site stiri Antena 3
Legislatie:
OUG 16/2001 privind gestionarea deseurilor industriale reciclabile
Lg. 426/2000 privind valorificarea deseurilor industriale reciclabile
HG 349/2002 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de ambalaje
OMAPM 1190/2002 privind procedura de raportare a datelor privind ambalajele si deseurile de ambalaje
HG. 162/2002 privind depozitarea deseurilor
Bibliografie:
Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001
Dragos Radulescu , Introducere in studiul dreptului ,Bucuresti , Pro Universitaria , 2008,
Horia C. Matei,Silviu Negut,Ion Nicolae,Caterina Radu,Ioana Radulescu,Luciana Ghica,Valentin Burada, Statele Uniunii Europene,Editura Meronia,2002
Radu Pricope , Florin Hrebenciuc , Legislativul in spatiul Uniunii Europene,Editura Musatinii, Suceava, 2009
Nicoleta Diaconu , Dreptul Uniunii Europene , Editura Lumina Lex, Bucuresti 2007
Madalina Antonescu , Institutiile Uniunii Europene in perioada Post Nisa , Editura Lumen , Iasi, 2009
Louis Cartou, Communautés Européennes, Précis, Dalloz, Paris 1991
R. Coudenhove- Kalergi, Pan-Europe (Coll. Institut universitaire d’études européennes deGéneve), Paris, P.U.F. 1988, pg. 139-140
P.Manin, Droit constitutionnel de l’Union européenne, Edit. A. Pedone, 2004
Jean Boulouis , Drept Institutional Al Uniunii Europene, – Montchrestien, Paris, 1995
David A.O.Edward si Robert C.Lane, EuropeanCommunity Law , Edimburgh, 1991
Gyula Fábián, Nicolae Mihu, Emöd Veress, Parlamentul European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2007,
Dacian Cosmin Dragoș, Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme, Ediția 3, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Monica Vlad, Ombudsmanul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, Arad, 1999.
Carmen Trica ,Managementul mediului Abordari conceptuale si studii de caz,Editura ASE,Bucuresti, 2004
Articole, rapoarte:
Victor Duculescu– “Noi elemente de integrare europeană în Tratatul de la Amsterdam”,în“Analele Academiei de Poliție Alexandru Ioan Cuza”, anul VI,1998
Articol Hotnews.ro, Dragos Comache, Cum au transpus alte state europene Directiva referitoare la contractele de credit pentru consumatori,16 septembrie 2010
Raport publicat pe www.qvorum.ro , Europarlamentarii la raport , legislature 2009-2014 , volumul 2 , noiembrie 2010
Site-uri:
www.europeana.ro – Site de stiri si informatii despre Uniunea Europeana
www.wikipedia.org – Enciclopedie online
www.hotnews.ro – Site de stiri
http://www.eppgroup.eu – Site-ul Grupul Partidului Popular European și al Democraților Europeni
www.europa.eu
http://www.socialistgroup.eu Grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European
http://www.alde.eu/ Site-ul Grupului Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa
http://www.greens-efa.eu Site-ul Grupului Verzilor
http://www.guengl.eu Site-ul Grupului confederal al stângii unitare europene
http://www.efdgroup.eu Site-ul Grupului Europa Libertății și Democrației
www.videonews.antena3.ro – Site stiri Antena 3
Legislatie:
OUG 16/2001 privind gestionarea deseurilor industriale reciclabile
Lg. 426/2000 privind valorificarea deseurilor industriale reciclabile
HG 349/2002 privind gestionarea ambalajelor si deseurilor de ambalaje
OMAPM 1190/2002 privind procedura de raportare a datelor privind ambalajele si deseurile de ambalaje
HG. 162/2002 privind depozitarea deseurilor
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Juridico Economice ale Relatiei Romaniei cu Parlamentul European (ID: 126453)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.