Aspecte Juridice Privind Drepturile Minoritatilor Nationale
Aspecte juridice privind drepturile minorităților naționale
Introducere
Capitolul 1
Sisteme de ocrotire a minorităților naționale în literatura de specialitate
1.1. Istoricul concepțiilor privind protecția minorităților naționale în literatura juridică
1.2. Principiul nediscriminării – metoda de protecție a persoanelor apartinând minorităților
naționale
1.3. Tratamentul preferențial – metoda de protecție a persoanelor aparținând minorităților
naționale
Capitolul 2
Statutul juridic al minorităților naționale în dreptul internațional public
2.1. Internaționalizarea problemei drepturilor omului, în general, și a minorităților naționale,
în special – tendința actuală
2.2. Concepțiile principalelor organisme internaționale privind drepturile minorităților
naționale
2.3. Mecanisme internaționale pentru asigurarea protecției și promovarea drepturilor minorităților
naționale în cadrul ONU, Consiliului Europei, OSCE
Capitolul 3
Statutul juridic al minorităților naționale în România
3.1. Evoluția minorităților naționale în România
3.2. Cadrul legislativ actual privind minoritățile naționale în România
3.3. Provocări în domeniul reglementării statutului juridic al minorităților naționale din
România
Concluzii
Bibliografie
Listă de abrevieri
AUE Actul Unic European
Art. Articol
Alin. alineat
BEI Banca Europeană de Investiții
Banca Centrală Europeană
Comunitatea Europeană de Apărare
Curtea Europeană de Conturi
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEJ Curtea Europeană de Justiție
CES Comitetul Economic și Social
CR Comitetul Regiunilor
CIG Conferința Interguvernamentală
CMN Consiliul Minorităților Naționale
Ed. editură
EURATOM Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică
JAI Justiție și Afaceri Interne
M.Of. Monitorul Oficial
NATO Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
OCEE Organizația pentru Cooperare Economică Europeană
p. pagină
PE Parlamentul European
PESC Politica Externă și de Securitate Comună
SM State Membre
UE Uniunea Europeană
UEO Uniunea Europei Occidentale
Introducere
Pentru lucrarea de licență am ales ca temă „Aspectele juridice privind drepturile minorităților naționale”, fiind o temă structurată în trei capitole, fiecare dintre ele prezentând aspecte relevante cu titlul ales.
Astfel, primul capitol denumit „Sisteme de ocrotire a minorităților naționale în literatura de specialitate” face referire despre istoricul concepțiilor privind protecția minorităților naționale în literatura juridică, principiul nediscriminării – metoda de protecție a persoanelor aparținând minorităților naționale, tratamentul preferențial – metoda de protecție a persoanelor aparținând minorităților naționale
Al doilea capitol evidențiază noțiuni cu privire la „Statutul juridic al minorităților naționale în dreptul internațional public. Acesta prezintă internaționalizarea problemei drepturilor omului, în general, si a minorităților naționale în special, concepțiile principalelor organisme internaționale privind drepturile minorităților naționale și mecanismele internaționale pentru asigurarea protecției și promovarea drepturilor minorităților naționale în cadrul ONU, Consiliului Europei, OSCE.
Ultimul capitol este dedicat „Statutului juridic al minorităților naționale în România”. Acesta se referă la evoluția minorităților naționale în România, cadrul legislativ actual privind minoritatilor naționale în România și provocarile în domeniul reglementării statutului juridic al minorităților naționale din România.
Întreaga lucrare este realizată având la bază surse bibliografice ale celor mai cunoscuți autori din domeniu.
Capitolul 1
Sisteme de ocrotire a minorităților naționale în literatura de specialitate
Istoricul concepțiilor privind protecția minorităților naționale în literatura juridică
Deși chestiunea minorităților naționale a preocupat Europa cel puțin cu un secol mai devreme, despre o literatură juridică și despre o anume concepție juridică privind drepturile minorităților sau membrilor ei nu putem vorbi decât odată cu legitimarea principiului naționalităților ca fundament al statului, respectiv la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Articularea, din punct de vedere juridic, a relațiilor dintre statul format conform principiului naționalităților și minoritățile pe care le cuprindea s-a realizat mai ales după Primul Război Mondial. În această epocă, protecția minorităților naționale devine o consecință, sau, după cum se exprimă George Sofronie, un „corolar" al principiului naționalităților, statele naționale fiind cele cărora le incumbă obligația de protejare a minorităților naționale de pe teritoriul lor, sub supravegherea Ligii Națiunilor.
Dacă drepturile omului sunt definite ca acele drepturi inalienabile ale oricărei ființe umane, drepturile minorităților naționale nu se pot încadra în această categorie deoarece ele nu sunt apanajul oricărei ființe umane, ci doar a unora dintre indivizi, adică a celor ce împărtășesc o identitate etnică, religioasă sau culturală, diferită de majoritatea cetățenilor unui stat dat. Numai această categorie, a drepturilor minorităților naționale, poate constitui obiect de preocupare pentru organele internaționale1.
Perioada interbelică este și cea în care apar și primele controverse privind caracterul individual sau colectiv al acestor drepturi. Se naște întrebarea dacă sunt ele drepturi ale individului sau ale minorității, în ansamblu? În concepția organismelor internaționale din epocă, drepturile în cauză erau considerate individuale, opinie preponderentă și astăzi. Dezbaterile se opreau însă la granițele statului, în sensul că se refereau doar la aspectele de drept internațional ale chestiunii. În acea perioadă nu a constituit un subiect de interes deosebit modul în care statul urma să protejeze minoritățile naționale, ce concepție, ce metode va aplica în interiorul său, sau cum se va reflecta protecția minorităților naționale în dreptul administrativ. Aceasta, de bună seamă și din cauză că în epocă se considera că principala amenințare la adresa minorităților naționale o constituie politica de asimilare a statelor, politică exprimată prin fapte juridice pozitive, prin acțiuni. În consecință, atâta timp cât statele se abțin de la o asemenea politică și o înlocuiesc cu una de nediscriminare, este atins implicit și dezideratul protecției minorităților naționale. Altfel spus, în perioada interbelică, obligația statului față de cetățenii săi de altă etnie decât cea majoritară era, în principal, una negativă, de a se abține de la orice discriminare și de la orice măsuri de asimilare forțată, în sensul de măsuri al căror scop îl constituia pierderea identității distincte a cetățenilor minoritari din punct de vedere etnic.
Ulterior, pe măsură ce actele de asimilare au devenit tot mai rare, ideea ca statele să adopte măsuri efective de protecție a minorităților naționale a căpătat contur. Astfel, studiile juridice au început să se preocupe de propunerea și analizarea acelor măsuri pozitive, adică a acelor acte cu caracter legislativ și mai cu seamă administrativ pe care statele ar putea sau ar trebui să le adopte în vederea protejării și dezvoltării minorităților naționale. În acest context, trebuie subliniată schimbarea caracterului obligațiilor statului față de minoritățile naționale: nu mai este vorba doar de obligații negative, de abținere, ci, din ce în ce mai mult, de obligații pozitive, de a face.
O asemenea atitudine s-a reflectat în studiile juridice din Europa Occidentală și din America de Nord după cel de-al Doilea Război Mondial, concomitent cu adoptarea actelor normative care au dus la constituirea Italiei, Spaniei, Marii Britanii, ca state unitare puternic descentralizate și a Belgiei ca stat federal, la autonomia Quebec-ului etc; iar în Europa de Răsărit, la transformările revoluționare din ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
1.2. Principiul nediscriminării – metodă de protecție a persoanelor aparținând minorităților naționale
Deși nediscriminarea constituie un principiu juridic tradițional, aceasta a devenit mult mai târziu un mecanism juridic funcțional. Se consideră adecvată numirea mecanismul de înfăptuire a exigențelor nediscriminării „legislația anti-discriminare". Astăzi legislația anti-discriminare este formată nu doar din norme-cadru, din declarații de intenție, ci din norme cu aplicabilitate directă, sprijinite și de o voință politică.
Pentru legislația drepturilor omului, nediscriminarea reprezintă o axiomă de bază și, în același timp, un corolar al principiului egalității de tratament. Toate tratatele și declarațiile internaționale referitoare la drepturile omului conțin referiri și angajamente privind nediscriminarea. De mai multe decenii, asemenea referiri au pătruns și în legislațiile interne ale statelor, mai ales la nivel constituțional.
În dreptul internațional există încă din 1950 o prevedere în domeniul nediscriminării care are caracter direct-aplicabil, fiind dotată cu o procedură de valorificare judiciară. Este vorba de dispoziția cuprinsă în art. 14 al Convenției europene a drepturilor omului (numită în cele ce urmează „Convenția”). Prin intermediul acestei prevederi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului dispune de cadrul juridic pentru a sancționa acțiunile discriminatorii ale autorităților publice raportate la drepturile garantate de Convenție. Această dispoziție prevede: „exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". În legătură cu acest text, o remarcă s-ar impune: aceasta ține de limita prevederii supuse analizei: ea privește doar drepturile recunoscute de Convenție, adică un număr limitat de drepturi. Abia Protocolul nr. 12, intrat în vigoare la 1 mai 2005, extinde aplicabilitatea art. 14 la orice alte drepturi recunoscute de legislația națională. De asemenea, trebuie remarcat faptul că jurisprudența Curții privind aplicabilitatea art. 14 pe criterii rasiale a făcut pionierat în domeniu și a fost, în același timp, destul de limitată. în esență, circumspecția judecătorilor de la Strasbourg în a da viață acestei dispoziții a fost motivată prin argumentul că nu orice diferență de tratament constituie discriminare. Atât timp cât statele au putut găsi alte motivații pentru diferențierile făcute (și au reușit de cele mai multe ori), Curtea s-a lăsat convinsă că acțiunea autorităților nu a violat art. 14 din Convenție. Din punct de vedere juridic, în majoritatea cazurilor, statele au convins Curtea de existența unei justificări legitime în cazul discriminării indirecte. Asupra acestui aspect Curtea a îmbrățișat opinia conform căreia, dacă persoana care discriminează prezintă argumente care apar ca acceptabile și tolerabile pentru persoanele de buna-credință, atunci aceasta și-a justificat atitudinea. Diferențele de tratament pe care le fac autoritățile publice au fost justificate și prin intermediul doctrinei „marjei/dreptului de apreciere", al „puterii discreționare" a autorităților statului sau al oportunității actului, așa cum este formulată teoria în dreptul românesc. Această doctrină argumentează dreptul autorităților publice de a alege, dintre conduitele permise de lege, pe aceea pe care o consideră mai oportună ținând cont de interesul general sau local. Până de curând, noțiunea de „marjă de apreciere" a autorităților a fost interpretată de către Curtea de la Strasbourg, de cele mai multe ori, într-un mod extensiv, favorabil statelor. Practic, dacă persoana pretindea că a fost discriminată de o autoritate administrativă, ea nu trebuia să dovedească doar inegalitatea de tratament, ci și că respectiva inegalitate depășește „, în majoritatea cazurilor, statele au convins Curtea de existența unei justificări legitime în cazul discriminării indirecte. Asupra acestui aspect Curtea a îmbrățișat opinia conform căreia, dacă persoana care discriminează prezintă argumente care apar ca acceptabile și tolerabile pentru persoanele de buna-credință, atunci aceasta și-a justificat atitudinea. Diferențele de tratament pe care le fac autoritățile publice au fost justificate și prin intermediul doctrinei „marjei/dreptului de apreciere", al „puterii discreționare" a autorităților statului sau al oportunității actului, așa cum este formulată teoria în dreptul românesc. Această doctrină argumentează dreptul autorităților publice de a alege, dintre conduitele permise de lege, pe aceea pe care o consideră mai oportună ținând cont de interesul general sau local. Până de curând, noțiunea de „marjă de apreciere" a autorităților a fost interpretată de către Curtea de la Strasbourg, de cele mai multe ori, într-un mod extensiv, favorabil statelor. Practic, dacă persoana pretindea că a fost discriminată de o autoritate administrativă, ea nu trebuia să dovedească doar inegalitatea de tratament, ci și că respectiva inegalitate depășește „dreptul de apreciere" al autorității publice.
Prevederile internaționale recente din Europa (Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale, Protocolul 12 al Convenției europene a drepturilor omului și, în special, Directiva rasială a Uniunii Europene), precum și cazurile deferite Curții de la Strasbourg de către grupurile minoritare, în special de către romii din centrul și estul Europei, indică faptul că instanța de la Strasbourg își reorientează jurisprudența în cazurile de discriminarea rasială în sensul recunoașterii faptului că, uneori, chiar autoritățile publice pot face acte de discriminare. Se pare că atenția sporită acordată discriminării rasiale și realizarea unui consens european asupra acestui subiect va ușura tragerea la răspundere a statelor pentru violarea art. 14. Va fi posibilă, în acest mod, depășirea interpretării extensive care prevalează momentan, în privința „dreptului de apreciere" a statelor.
În 2003 a devenit obligatorie Directiva nr. 43 din 29 iunie 2000 relativă la punerea în practică a principiului egalității de tratament între persoane, fără distincție de rasă sau origine etnică (Directiva rasială), iar în anul 2000 a intrat în vigoare în România O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prevedere ce a suferit multiple modificări. Aceste dispoziții cuprind prevederi normative precise și dotate cu mecanisme procedurale concrete de punere în aplicare în scopul prevenirii și al sancționării acțiunilor de diferențiere și tratament defavorabil pe motive de rasă.
Prevederile acestor acte normative își au originea în dreptul intern al unora din statele Uniunii Europene, precum Marea Britanie, care au o legislație avansată în acest domeniu. În Marea Britanie, legislația anti-discriminare datează de circa patru decenii, iar problematica discriminării este clasificată, în mod tradițional în trei categorii, în funcție de obiectul ei. Se vorbește, astfel, despre discriminare pe criteriul sexual, pe criteriu de rasă și pe alte criterii. După cum ne sugerează și titlul acestui studiu, în cadrul de față, ne vom ocupa numai de discriminarea pe criterii de rasă. Pentru acest domeniu, sediul materiei în Marea Britanie îl reprezintă Actul privind relațiile rasiale (Race Relations Act) adoptat în 1976.
Concepția juridică occidentală supune unui regim juridic comun cazurile de discriminare pe motiv de origine etnică și de rasă. Acestea cuprind și cazurile de discriminare lingvistică, nu însă și cele de discriminare religioasă care sunt tratate în cadrul celei de a treia categorii: discriminarea pe alte motive decât sexul sau rasa.
În ce privește discriminarea privind rasa și originea etnică, numită în continuare discriminare rasială, în literatura juridică de specialitate s-a remarcat faptul că pot fi întâlnite două metode de a legifera în acest domeniu: fie, așa cum se întâmplă în Marea Britanie, legiuitorul să intervină cu o reglementare specifică și generală în materie care să privească ansamblul problematicii discriminare, și apoi, acolo unde este nevoie, cu reglementări de detaliu, fie, ca în Franța, unde problema este reglementată pe calea unor dispoziții particulare, în funcție de domeniul mai larg în care actul de discriminare s-ar putea produce. În acest al doilea caz se poate vorbi de o legislație anti-discriminare doar printr-un efort de sinteză a prevederilor speciale din diversele acte normative, neexistând un act normativ care să stabilească principii ce ar putea ghida interpretarea și aplicarea acestor norme speciale.
Indiferent care dintre metodele de legiferare a fost preferată de diversele state, se remarcă însă că legislația anti-discriminare s-a perfecționat peste tot, în timp. Inițial a fost condamnată doar discriminarea directă; apoi a început să fie recunoscută și realitatea unei discriminări indirecte, iar astăzi sunt sancționate inclusiv represaliile în scopul intimidării celor care apelează la justiție pentru sancționarea discriminării.
Acesta este un proces de apropiere a reglementărilor naționale, de creare a unui fond comun de principii, proces care s-a realizat treptat și nu s-a încheiat încă. Dacă în Anglia distincția între discriminarea directă, indirectă și represalii este cunoscută și pusă în practică de mult timp, în Franța distincția se practică abia începând cu apariția legii din 16 noiembrie 2001 relativă la lupta contra discriminării. Abia aceasta a introdus noțiunea de discriminare indirectă și de protecție a salariatului care a depus mărturie despre discriminare. Totuși, în Franța represaliile nu sunt analizate ca o a treia formă de discriminare. Acum, după ce problema represaliilor a pătruns în dreptul comunitar prin intermediul Directivei rasiale, putem pune în discuție incriminarea acestui tip de discriminare, sub toate formele sale, și pe teritoriu francez.
Din 1965, Anglia a creat un organism oficial pentru a lupta împotriva discriminării rasiale: Commission for Racial Equality – dotată cu competențe administrative și juridice importante : poate dispune anchete privind existența unei discriminări ilegale, asistă reclamantul în fața tribunalelor, emite recomandări etc.
În Franța, din 1999 a fost creat un organism similar, înalta Autoritate pentru Egalitate și Combatere a Discriminării.
În efortul de a-și asuma acquis-ul comunitar, România a înființat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului. Ulterior, prin Legea nr. 324/2006, CNCD devine autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, garant al respectării principiului nediscriminării1. Acesta reprezintă, alături de instanțele de judecată, organul cu competență națională în constatarea și sancționarea contravențiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Aceasta s-a întâmplat însă cu mare întârziere, abia după hotărârea primului-ministru din 31 iulie 2002, astfel că până la sfârșitul anului 2002 nu a fost aplicată nicio sancțiune, iar activitatea CNCD ca organ constatator și sancționator pentru contravențiile în domeniul discriminării a început abia din anul 2003.
Începând din anul 2003 și până astăzi, CNCD a reușit, prin activitatea sa, să contribuie la conștientizarea și scăderea cazurilor de discriminare, pe criteriu etnic, în domenii precum:
– accesul la locuri deschise publicului larg (vezi cazurile CRISS și M.G., S.C.D. ș.a. c. Discoteca „Number One", Hotărârea nr. 155/15.05.2003 a CNCD și CRISS c. Discoteca „Vox Pop" Focșani, Hotărârea CNCD nr. 126din l3.05.2003);
– accesul la mijloacele de transport: taxi (cazuri precum CRISS c. Taxi 2000, nesancționat);
– anunțurile publicitare privind vânzarea sau închirierea de imobile cu destinație de locuință (cezurile CRISS c. România Liberă, Hotărârea CNCD nr. 146/23.04.2003, CRISS c. „Monitorul de Vrancea", Hotărârea CNCD nr. 262/25.08.2003);
– atingerea demnității umane prin declarații publice discriminatorii (CRISS c. Prefectul Corneliu Rusu Banu, Iași, Hotărârea CNCD nr. 65/25.02.2003, CRISS c. 24 Ore Mureșene, Hotărârea CNCD nr. 215/14.07.2003, Hotărârea CNCD din 28 noiembrie 2007 privind petiția nr. 13319/25.10.07);
– segregarea etnică în educație (cazul CRISS c. I.S.J. Sălaj și Școala Cehei, Hotărârea CNCD nr. 218/23.06.2003);
– nerespectarea dreptului de a învăța în limba maternă (hotărârea din 14 mai 2009 privind petiția nr. 3655/01/04/09);
– Statisticile Poliției (cazul CRISS c. IGP și dep. Codrin Ștefănescu -nesancționat);
– drepturile economice (cazul ERRC și P.C. ș.a. c. Primăria Tg. Frumos, Hotărârea CNCD nr. 250/14.06.2005);
– neaplicarea unei măsuri afirmative prevăzute de lege (hotărârea din 2 iulie 2009 privind petiția nr. 4506/29.04.09 în cazul desființării unui post de expert local pe problemele romilor);
– solicitarea cunoașterii limbii minoritare în vederea angajării pe posturi fără relații cu publicul în administrația publică locală în localitățile în care populația minoritară depășește 20% din totalul locuitorilor (hotărârea din 9 ianuarie 2008 privind petiția 6425/20.06.07);
– nerespectarea dreptului la informații de interes public în limba maternă (hotărârea din 21 iunie 2007 în dosar 4A/2007 petiția nr. 5173/16.05.07).
În concluzie, ținând cont de faptul că nediscriminarea nu mai reprezintă astăzi doar interzicerea de principiu a oricăror diferențe făcute pe criterii de rasă, sex etc, ci și sancționarea efectivă a actelor discriminatorii, inclusiv a celor care constau în abținerea de la aplicarea măsurilor afirmative, legislația anti-discriminare poate fi considerată ca o metodă dintre cele mai eficiente de protecție a minorităților naționale.
În ce privește țara noastră, pe măsură ce existența Consiliului pentru Combaterea Discriminării devine mai cunoscută, iar cetățenii recurg la procedurile ce se derulează aici, asistăm la dezvoltarea jurisprudenței în domeniul anti-discriminării; pentru formarea acestei practici jurisdicționale, cunoașterea experienței instanțelor care au deja o cazuistică complexă în domeniu din alte state europene nu poate fi decât benefică.
Un ultim aspect necesită a fi menționat: faptul că, încă de la crearea CNCD și până astăzi, mecanismul de combatere a discriminării pus în funcțiune prin intermediul CNCD nu reprezintă decât un instrument fie alternativ, fie prealabil celui judiciar. Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 prevede, la art. 27 alin. (1) că „persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului”.
1.3. Tratamentul preferențial – metodă de protecție a persoanelor aparținând minorităților naționale
Principiul nediscriminării se constituie într-o consecință a unui alt principiu, mai cuprinzător, cel al egalității. Este vorba despre egalitatea în fața legii, despre egala protecție a legii, care sunt cuprinse în noțiunea de egalitate de tratament, dar și despre egalitatea de șanse. Atunci când simpla nediscriminare nu garantează realizarea efectivă a egalității, sub toate aceste aspecte, normele juridice internaționale dar și cele interne recunosc legitimitatea „măsurilor speciale". Acestea includ și ceea ce literatura juridică numește regim preferențial, măsuri afirmative sau, mai rar, discriminare pozitivă.
Noțiunea de discriminare pozitivă a fost utilizată inițial pentru a defini măsurile luate în vederea asigurării egalității efective a persoanelor aparținând acelor minorități naționale afectate pentru o lungă perioadă de discriminare constantă, cu efecte generalizate la nivelul întregului grup. În ultimul deceniu utilizarea acestei sintagme a fost abandonată în favoarea celor de măsuri specifice sau de tratament preferențial deoarece, spre deosebire de discriminarea pozitivă, care presupune acordarea unei preferințe automate și absolute membrilor grupului minoritar, celelalte două vizează asigurarea egalității depline și efective, permițând ca aprecierea să se facă în concret, de la caz la caz.
Articolul 1 alin. (4) al Convenției internaționale pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială statuează că „măsurile speciale luate cu unicul scop de a asigura un avantaj adecvat anumitor minorități naționale sau grupuri etnice ori indivizilor necesitând o protecție specială în vederea asigurării exercițiului egal al drepturilor omului (…) nu va fi considerată discriminare" (traducerea autoarei). Prevederi asemănătoare cuprind și Declarația drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, etnice, religioase sau lingvistice (art. 4), Recomandarea 1201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (art. 12), Convenția-Cadru privind protecția minorităților naționale (art. 4), Directiva nr. 43/2000 a Consiliului European.
Realizarea dezideratului nediscriminării implică, din partea statului, obligații negative – spre exemplu, de a se abține de la orice acțiune de asimilare forțată – dar și pozitive – precum constituirea unor organisme de prevenire și sancționare a discriminării, alocarea de fonduri pentru susținerea instituțiilor culturale în limba maternă etc.
Măsurile speciale consistă în toate acele acțiuni, obligații pozitive pe care statul trebuie să le realizeze în vederea asigurării egalității. În măsura în care aceste acțiuni creează un avantaj special pentru minorități, menit să prevină sau să compenseze pentru dezavantajele suferite în trecut de către un grup de persoane de o anumită rasă sau origine etnică, adică dacă acesta se justifică rațional și obiectiv, atunci suntem în fața discriminării pozitive sau a tratamentului preferențial.
Din punct de vedere juridic, regimul preferențial sau discriminarea pozitivă constituie o excepție de la principiul nediscriminării și, ca excepție, trebuie interpretat în mod strict, iar nu extensiv. În cazul regimului preferențial discriminarea există, însă are o justificare rezonabilă și obiectivă. Scopul ei este, deși poate părea paradoxal, tocmai realizarea unei egalități depline și efective.
Asemenea măsuri pot privi toți cetățenii de etnie minoritară sau doar pe cei de o anumită etnie. Măsurile pot fi luate pe o perioadă determinată sau nedeterminată, până la realizarea egalității efective. Însă, în orice caz, este vorba doar de drepturi individuale.
Unii autori enumera trei condiții pe care ar trebui să le îndeplinească „discriminarea" pentru ca aceasta să poată fi legală și „pozitivă":
– să aibă o justificare obiectivă și rezonabilă;
– să existe proporționalitate între obiectivul propus și măsurile luate;
– măsurile să aibă un caracter temporar, adică până când se realizează egalitatea între membrii grupului defavorizat și ceilalți cetățeni.
În România sunt considerate măsuri afirmative alocarea câte unui mandat de deputat pentru fiecare minoritate care nu reușește să obțină un asemenea mandat pe calea dreptului comun în materie sau repartizarea unui număr de locuri speciale pentru etnicii romi la diferite facultăți. În Franța, acordarea dreptului de a purta batic fetelor musulmane în școlile publice a constituit, până acum câțiva ani, o asemenea măsură.
Chestiunea discriminării prin neaplicarea unei măsuri afirmative prevăzute de lege a făcut recent obiectul preocupării CNCD, ceea ce a permis Consiliului să teoretizeze justificarea tratamentului preferențial.
„Principiul tratamentului egal între persoane nu trebui privit exclusiv prin prisma egalității formale sau juridice (care statuează că persoanele aflate în situații similare trebuie tratate similar). Egalitatea juridică se conceptualizează pe tratamentul egal bazat pe aparența similarității, indiferent de contextul general. Or, având în vedere această ipoteză, se formulează cel de al doilea corolar al principiului tratamentului egal între persoane, în speță, egalitatea substanțială. Egalitatea substanțială are în vedere ipoteza persoanelor aflate în situații diferite care trebuie tratate diferit, cuprinzând două idei diferite: egalitatea de rezultat și egalitatea de oportunități."
Capitolul 2
Statutul juridic al minorităților naționale în dreptul internațional public
2.1. Internaționalizarea problemei drepturilor omului, în general, și a minorităților naționale, în special – tendința actuală
Din perspectiva teoriei clasice, dreptul internațional era definit ca ansamblul de norme juridice care reglementează exclusiv relațiile dintre state, doar acestea fiind subiecte de drept internațional. Ulterior, s-a recunoscut capacitatea de a avea drepturi și de a-și asuma obligații în plan internațional și altor categorii de subiecți. Totuși, capacitatea indivizilor de a fi subiecți de drept internațional este și astăzi un subiect controversat, în pofida numeroaselor transformări care au avut loc în acest domeniu.
Din aceeași perspectivă, dacă doar statele erau subiecte de drept internațional, modul în care aceștia își tratau resortisanții constituia în mod exclusiv o problemă internă, un aspect inerent al suveranității statului. Pe cale de consecință, comunitatea internațională, respectiv celelalte state, nu aveau nici legitimitatea, nici posibilitatea legală de a interveni.
Legitimitatea intervenției prin forță a unor state pentru a pune capăt maltratării de către un alt stat al propriilor săi cetățeni a fost oferită în secolul al XVII-lea prin teoria lui Hugo Grotius și, în 1758, de doctrina lui Emeric de Vattel. În condițiile în care această doctrină a servit uneori drept pretext pentru invadarea unor țări mai slabe, este de înțeles reticența statelor de a permite intervențiile de orice fel ale altor țări în acest domeniu. Se considera aplicabil în situații similare principiul suveranității absolute, sau, în termenii secolului al XX-lea și al XXI-lea, principiul neamestecului în treburile interne.
Totuși, la început în mod excepțional și motivat de circumstanțe istorice, apoi din ce în ce mai des, prevederi relative la protecția drepturilor unor anumite categorii de cetățeni au început să facă obiectul unor tratate bilaterale. Astfel, prin tratate internaționale a fost abolit comerțul cu sclavi. De asemenea, în secolul al XIX-lea, Imperiul Otoman a recunoscut prin tratate internaționale libertatea religioasă minorității creștine aflate pe teritoriul său.
Baza juridică a includerii unor asemenea prevederi în tratate consta în dreptul statului de a-și limita propria suveranitate asumându-și obligații față de alte state, prin acte de drept internațional. Astfel, în măsura în care statele convin prin tratate să acorde anumite drepturi propriilor resorti-sanți, niciunul dintre aceste state nu mai poate afirma în mod legitim că modul în care își tratează cetățenii constituie o chestiune de drept intern. Pe aceasta cale, problema drepturilor omului a devenit un domeniu de politică externă pentru un număr din ce în ce mai mare de state.
Internaționalizarea domeniului drepturilor omului și a problemei minorităților naționale se justifică, pe de o parte, prin potențialul conflic-tual în plan extern al nerespectării acestor drepturi, mai ales în situații în care o etnie este minoritară intr-un stat, dar majoritară în statul vecin și, pe de altă parte, prin transformările de substanță care au avut loc în dreptul internațional, după cel de-al Doilea Război Mondial și, mai ales, după sfârșitul Războiului Rece. În această perioadă, societatea internațională a început să se definească drept un ansamblu de țări democratice, constituind nu doar un cadru legal al acțiunilor statelor în plan extern, ci un garant al democrației și al drepturilor omului. Pe această bază, problematica drepturilor omului este abordată din ce în ce mai detaliat în cadrul organizațiilor internaționale.
Problema minorităților a căpătat importanță după Primul și mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci, schimbările aduse pe harta lumii au dus la transformarea multor minorități naționale în majorități prin formarea statelor naționale, în special în Europa. Totuși, aceste noi state naționale, ca și cele vechi, de altfel, nu erau lipsite de minorități naționale. Putem afirma astăzi că statele omogene etnic, lingvistic sau religios sunt excepții, în special pe continentul nostru.
În acest context, tratatele internaționale urmăreau să protejeze grupurile naționale minoritare de pericolul asimilării lor forțate de către statele pe ale cărui teritoriu viețuiau. În plus, astăzi, în condițiile în care diversitatea etnică, lingvistică, religioasă a Europei este percepută ca una dintre valorile continentului și ca sursă a vitalității sale, prezervarea acestei diversități are în vedere nu doar pericolul asimilării forțate, ci mai ales al celei involuntare, sub influența mass-mediei, în special.
2.2. Concepțiile principalelor organisme internaționale privind drepturile minorităților naționale
Varietatea etnică, lingvistică, religioasă este în mod deosebit evidentă în Europa. Ceea ce a constituit și constituie încă unul din elementele considerate apte să genereze instabilitate pe „bătrânul continent" este astăzi subiectul unui nou tip de abordare. Astfel, dacă de-a lungul cel puțin a ultimelor două secole, deosebit de diversa compoziție demografică a Europei a fost privită ca o „neșansă”, ca o stare de fapt generatoare doar de „dureri de cap" pentru marii politicieni ai Europei, începând în special din perioada postbelică, se încearcă o abordare cu totul nouă, insistându-se pe aspectele pozitive ale diversității. Astfel, reprezentanții celor trei organisme internaționale menționate evidențiază faptul că diversitatea etnică, lingvistică și religioasă a Europei nu este doar cauza majorității conflictelor pe „vechiul continent" ci, și poate, în primul rând, motivul vitalității nesecate încă a Europei.
Organizația Națiunilor Unite. Efectele schimbării de optică pot fi remarcate în concepția organismului cu deschidere universală, Organizația Națiunilor Unite. În ce privește însă acest organism, preocupările și realizările sale în materia supusă de noi studiului sunt mai reduse decât cele similare ale organizațiilor europene. Cauzele situației pot fi găsite mai întâi tocmai în caracterul cvasi-universal al ONU, ceea ce determină un grad sporit de dificultate în încheierea unui tratat într-o problemă atât de delicată și care să întrunească asentimentul unui număr suficient de state. Chiar acesta a fost și argumentul Adunării Generale a ONU în 1948 când, fiind solicitată să introducă în Declarația Universală a Drepturilor Omului ce tocmai se adopta și prevederi relative la problema minorităților naționale, a decis să amâne discutarea acestui aspect.
Totuși, din documentele adoptate ulterior în cadrul ONU putem desprinde suficiente informații pentru a creiona concepția acestui organism în privința minorităților naționale. În acest scop, vom analiza documentele care ni s-au părut a fi cele mai relevante pentru domeniul nostru de interes. Astfel, vom cerceta reglementările Declarației Universale a Drepturilor Omului (1948), cele ale Pactelor internaționale referitoare la Drepturile Omului (1966) și în special cel privind drepturile civile și politice, ale mult mai recentei Declarații asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice (1992), alături de dispozițiile Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (1965), ale Convenției asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid (1973) și ale Convenției pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid (1948).
Studiul cronologic al acestor documente, din punctul de vedere al conținutului lor, ne determină să afirmăm că în concepția Națiunilor Unite privind minoritățile naționale au survenit aprofundări. Cu toate acestea, ca și în 1948, anul adoptării Declarației Universale a Drepturilor Omului și astăzi, principiile de bază ale ONU în tratarea problemei minorităților naționale sunt principiile egalității în drepturi a tuturor indivizilor și al nediscriminării lor pe motiv de rasă, culoare, limba, religie, origine națională, naștere etc, coroborate cu cele privind respectarea suveranității statelor și a inviolabilității teritoriilor lor.
La aceste principii formulate chiar în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice (numit în continuare „Pactul") adaugă altele specifice. Menționăm că art. 27 al Pactului constituie prima și, până în acest moment, singura prevedere cu caracter universal și imperativ care conține prevederi specifice privind persoanele aparținând minorităților naționale. În acest sens, art. 27 al Pactului prevede dreptul persoanelor care aparțin acestor minorități de a se bucura, în comun cu ceilalți membri ai grupului, de propria lor cultură, de a profesa și practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă.
Este de remarcat faptul că, la fel cu celelalte documente ulterioare, universale sau europene, și Pactul, deși recunoaște existența minorității ca atare și utilizează chiar noțiunea de „minoritate etnică, religioasă sau lingvistică", recunoaște drepturi doar pentru persoanele care fac parte din aceste minorități, indiferent cu ce titlu s-ar afla pe teritoriul statului semnatar, fie că sunt cetățeni ai acestuia, sau nu.
Comentariul oficial al Comitetului ONU pentru Drepturile Omului din 6 aprilie 1994 evidențiază faptul că „art. 27 se referă la drepturi aparținând indivizilor ca atare și este inclus, ca și articolele referitoare la alte drepturi personale conferite indivizilor, în partea a II-a a Pactului", spre deosebire de „dreptul la autodeterminare" care „apare ca un drept aparținând popoarelor și este tratat într-o parte separată a Pactului, respectiv Partea I". În plus, „exercițiul drepturilor la care se referă art. 27 nu aduce atingere integrității teritoriale și suveranității statelor părți". În ce privește domeniile de exercitare ale acestor drepturi, ele privesc cultura, religia și limba, în sensul cel mai larg, dar se limitează la acestea. De asemenea, Comentariul evidențiază că drepturile prevăzute de art. 27 din Pact sunt distincte și complementare celorlalte drepturi de care se bucură orice ființă umană, indiferent de apartenența sa națională.
Dacă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului precum și celelalte dispoziții ale Pactului se referă doar la nediscriminare și la egalitatea în drepturi a indivizilor, creând pentru state doar o obligație negativă, de a se abține de la orice acțiune ce ar implica o discriminare pe motivele menționate, în Comentariul la art. 27 al Pactului, Comitetul ONU pentru Drepturile Omului admite că în baza art. 27 „pot fi necesare măsuri pozitive pentru protejarea identității minorității și a dreptului membrilor acestui grup de a se bucura și de a-și dezvolta propria cultura și limbă și de a-și practica propria religie, în comun cu ceilalți membri ai grupului" (s.n.). Aceste măsuri însă nu trebuie să fie discriminatorii pentru persoanele din afara grupului minoritar și să încalce astfel principiul egalității persoanelor.
În opinia Comitetului ONU pentru Drepturile Omului, „existența unei minorități etnice, religioase sau lingvistice într-un stat-parte nu depinde de decizia acelui stat, ci trebuie stabilită pe baza unor criterii obiective. Observând, totuși, că depinde de decizia unui stat de a fi sau nu stat-parte la Pactul privind drepturile civile și politice sau de a formula rezerve la acest Pact, și pe de altă parte că aceste criterii obiective nu s-au formulat încă, remarca Comitetului ține mai de grabă de sollen decât de sein.
Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau lingvistice (denumită în cele ce urmează „Declarația") adoptată de ONU la 3 februarie 1993, nu doar că recunoaște existența minorităților, dar prevede, chiar în primul articol, că „Statele vor proteja existența și identitatea națională sau etnică, culturală, religioasă sau lingvistică a minorităților și vor încuraja crearea de condiții pentru promovarea acestei identități". În continuare, Declarația, mergând pe linia concepției evidențiate în Pact, prevede drepturi pentru persoanele aparținând respectivelor minorități.
Sfera acestor drepturi este însă mult lărgită, afirmându-se drepturi precum cel „de a participa efectiv la viața culturală, religioasă, socială, economică și publică", „de a participa efectiv la luarea deciziilor la nivel național și regional în probleme de relevanță pentru minoritatea căreia îi aparțin sau pentru regiunile în care trăiesc", „de a înființa și menține asociații proprii"sau cel „de a stabili și menține contacte libere și pașnice cu alți membri ai grupului lor, cu persoane aparținând altor minorități, ca și contacte cu cetățeni ai altor state de care sunt legați prin apartenența națională sau etnică, religioasă sau lingvistică" (art. 2). Comparativ cu prevederile art. 27 al Pactului care se referă doar la drepturi de natură culturală, lingvistică și religioasă, drepturile specifice proclamate în Declarație sunt și de natură politică.
Totuși, dacă prevederile Pactului constituie imperative juridice pentru statele părți, semnarea Declarației impune doar obligații politice.
În plus, art. 8 al Declarației permite expres luarea de măsuri care să asigure exercitarea efectivă a drepturilor prevăzute în Declarație în beneficiul minorităților afirmând că acestea „nu vor fi considerate prima facie ca fiind contrare principiului egalității conținut în Declarația Universală a Drepturilor Omului".
În art. 3 al Declarației sunt înscrise două dintre principiile de bază privind exercitarea drepturilor specifice persoanelor minoritare: primul alineat prevede în mod expres că drepturile despre care este vorba pot fi exercitate într-o dublă manieră: individual sau în comun cu alți membri ai grupului lor, evidențiind că, în ambele cazuri, ele rămân drepturi individuale; al doilea alineat subliniază că „nu va rezulta niciun dezavantaj pentru nicio persoană aparținând unei minorități ca o consecință a exercitării sau neexercitării drepturilor prevăzute în această Declarație". Astfel, se stipulează dreptul persoanei de a alege să se considere sau nu membră a unei minorități naționale sau de a-și exercita drepturile de individ aparținând unei asemenea minorități, de bună-seamă, în concordanță cu factori de natură obiectivă, relativi la identitatea sa.
Din ansamblul acestor prevederi reiese, în opinia noastră, că, în concepția ONU, existența și dezvoltarea minorității, ca grup, se subordonează drepturilor individuale ale membrilor săi, depinzând în cea mai mare măsură de voința acestora, comunitatea internațională garantând exclusiv drepturile individuale, printre care și acela de a se considera și de a acționa ca membru al unui grup distinct de majoritate din punct de vedere lingvistic, etnic sau religios.
La nivel regional, măsurile de protecție a minorităților naționale luate de Consiliul Europei și respectiv de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa sunt complementare; se poate evidenția o concepție unitară a acestor două organisme, concepție detaliată gradual de documente precum Convenția europeană a drepturilor omului (1950), Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale (1995), Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992), Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1201 din 1993, în cadrul Consiliului Europei, iar în cadrul OSCE, în special de Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru Dimensiunea Umană a CSCE din 1990, Carta de la Paris pentru o nouă Europă și Documentul Conferinței la Nivel înalt pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1992.
În cadrul Consiliului Europei s-au mai adoptat Convenția cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale și Carta Europeană a Autonomiei Locale, convenții internaționale care, deși nu fac referire expresă la minoritățile naționale, totuși prin prevederile lor referitoare la autonomia și la autoritățile locale, sunt de natură a asigura persoanelor aparținând minorităților naționale garanții internaționale privind participarea lor la treburile publice în unitățile administrativ-teritoriale în care sunt majoritare.
Documentele regionale, deși mult mai detaliate și mai eficiente, se apropie, din punctul de vedere al concepției care le-a dat viață, de cele semnate la nivel mondial.
Călăuzite de același spirit pragmatic și de dorința de a stopa și preveni conflictele, în vederea consolidării păcii și a stabilității în plan continental, statele Europei s-au dovedit conștiente că în acest scop este necesară respectarea și sprijinirea dezvoltării identității tuturor grupurilor etnice, religioase sau lingvistice de pe continent concomitent cu garantarea respectării principiilor integrității teritoriale și a neamestecului în treburile interne ale altor state.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este una din cele trei organizații internaționale ale căror concepții referitoare la minoritățile naționale prezintă interes, dintr-un punct de vedere europo-cen-trist. Trebuie evidențiat de la început faptul că rolul acestei organizații este preponderent unul politic, motiv pentru care și documentele adoptate în cadrul ei instituie obligații politice, nu și juridice.
Problematica minorităților naționale a fost abordată de majoritatea documentelor CSCE/OSCE. Actul final de la Helsinki (1975), ca și Documentul final al Reuniunii CSCE de la Madrid (1983) prevăd dreptul persoanelor minoritare de a se bucura efectiv de drepturile omului. Documentul final al Reuniunii de la Viena (1989) detaliază aceste dispoziții, prevăzând, alături de alte drepturi, și pe cel al fiecărui individ de a da și de a primi educație în limba aleasă de el, individual sau în asociere cu alții, statele obligându-se să protejeze și să creeze condiții pentru promovarea identității minorităților naționale de pe teritoriul lor.
Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru Dimensiunea Umană a CSCE din 1990 este unul dintre cele mai importante acte ale OSCE în domeniul supus de noi studiului, fiind unul dintre documentele care au stat la baza adoptării Convenției-cadru.
Documentul Reuniunii de la Copenhaga nu se bucură de forță juridică în dreptul internațional, și acesta fiind un motiv pentru care marea majoritate a dispozițiilor sale relative la minoritățile naționale au fost preluate de Convenția-cadru adoptată cinci ani mai târziu în cadrul Consiliului Europei. Totuși, nu toate prevederile documentului CSCE au căpătat forță juridică, regăsindu-se în Convenția-cadru.
Astfel, reglementarea de la punctul 35 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga referitoare la „înființarea de administrații locale sau autonome potrivit situației istorice sau teritoriale specifice minorităților (…) ca unul din posibilele mijloace de realizare a (…) condițiilor de natură să permită promovarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a anumitor minorități naționale", este unică prin conținutul său și are doar o valoare orientativă, neavând corespondent în Convenția-cadru.
Alte documente ale OSCE proclamă principiile referitoare la tratamentul juridic internațional al minorităților naționale, principii care, ulterior, vor căpăta forță juridică prin intermediul tratatelor Consiliului Europei.
Astfel, pe lângă principiul nediscriminării între indivizi, sunt recunoscute diferențele etnice, lingvistice, religioase ca elemente de natură să legitimeze măsuri speciale de protecție concretizate în drepturi culturale, religioase, lingvistice, în domenii precum educația sau mass-media, administrația sau justiția.
În plus, se recomandă implicarea minorităților, prin organe cu rol decizional sau consultativ, în luarea deciziilor care le privesc, schimbul liber de informații și idei între persoane, între minorități, realizarea de acorduri bilaterale între state în domeniul minorităților, favorizarea contactelor transfrontaliere între cetățenii de aceeași etnie ai statelor vecine, fie la nivel individual, fie prin acorduri și schimburi culturale între regiuni, cu respectarea principiilor dreptului internațional.
În acest sens, descentralizarea, autonomia locală și cooperarea transfrontalieră, ca metode administrative democratice, se pot dovedi și mijloace de rezolvare a chestiunii minorităților naționale. Documentul Conferinței la Nivel înalt pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki din 1992 încurajează „cooperarea transfrontalieră pe scară largă, inclusiv contactele umane, implicând comunitățile și autoritățile locale și regionale. Această cooperare contribuie la depășirea inegalităților economice și sociale și întărește înțelegerea inter-etnică, dezvoltă relațiile de bună vecinătate între state și popoare". De asemenea, se recunoaște dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a înființa și menține organizații și asociații în țările lor și de a participa la organizații neguvernamentale internaționale.
Consiliul Europei. În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate tratatele cele mai semnificative în domeniul minorităților naționale.
Convenția europeană a drepturilor omului (1950) nu conține dispoziții referitoare la categoria specială a persoanelor aparținând minorităților naționale, ci doar specifică principiul nediscriminării, al egalității în drepturi a tuturor indivizilor. La fel ca și art. 14 alin. (3) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Convenția recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția statelor-părți dreptul de a fi informată, în caz de arestare sau acuzare, despre motivele arestării sau acuzării într-o limbă pe care o înțelege și de a fi asistată gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere. Așa cum precizează și Comentariul oficial al art. 27 din Pact, aceste prevederi „nu permit acuzatului să folosească limba pe care o dorește în cadrul procedurii judiciare".
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare (1992) a fost adoptată după mai bine de un deceniu de negocieri în urma cărora s-a decis promovarea limbilor și nu a minorităților lingvistice. Această orientare originală a permis ocolirea problemei delicate a acordării autonomiei minorităților etnice, punând accentul pe dimensiunea culturală a diversității lingvistice. Totuși, chiar dacă numai indirect, Carta are în vedere și protejarea vorbitorilor limbilor minoritare. Aceasta se realizează prin intermediul a două categorii de dispoziții: o serie de principii aplicabile tuturor limbilor regionale sau minoritare, indiferent de importanța lor și unele reguli opționale relative la locul limbilor minoritare în viața publică, economică și socială care se vor aplica numai acelor limbi specificate de statele semnatare.
Carta are în vedere protejarea particularismelor locale sau regionale percepute ca o bogăție pe cale de dispariție și nu în scopul repunerii în cauză a ordinii instituționale naționale. Autorii Cartei au evitat în mod deliberat să recunoască un drept colectiv minorităților, luând în considerare doar drepturi individuale având ca bază diferența lingvistică în domenii precum învățământul, justiția, administrația, mass-media, cultura, viața economică și socială și schimburile transfrontaliere. Drepturile efective ce se vor acorda vorbitorilor limbilor minoritare urmează a fi specificate de către statele semnatare în urma alegerii din mai multe variante posibile, tot statele fiind chemate să determine și dacă o modalitate de exprimare constituie sau nu o limbă regională sau minoritară.
Carta instituie și un mecanism de supraveghere a aplicării sale prin intermediul unui Comitet de experți care va examina rapoartele periodice ale statelor părți.
Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale (citată în continuare sub denumirea de „Convenția-cadru") reprezintă primul instrument juridic multilateral și obligatoriu consacrat protecției minorităților naționale în general. Afirmând aceasta, trebuie să avem în vedere totuși și faptul că ne aflăm în fața unei „Convenții-cadru", ale cărei prevederi nu sunt direct aplicabile, ci lasă statelor semnatare o importantă marjă de apreciere în implementarea obiectivelor pe care s-au angajat să le atingă.
Prin adoptarea acestei convenții, Consiliul Europei a urmărit ca, având în vedere complementaritatea cu CSCE, să transforme angajamentele politice luate în cadrul CSCE în obligații juridice.
Asemenea instrumentelor internaționale avute anterior în vedere, nici Convenția-cadru nu implică recunoașterea drepturilor colective, în sensuri de drepturi ale minorității ca grup; accentul este pus, și în concepția Consiliului Europei, pe protecția persoanelor aparținând minorităților naționale și a drepturilor lor individuale exercitate fie în acest mod, adică individual, fie în comun cu alți membri ai grupului lor, ceea ce este distinct de noțiunea de „drepturi colective".
Dacă pentru exercitarea drepturilor colective este necesară crearea, în prealabil, a unei persoane juridice de drept public, a unei autorități reprezentative a minorității naționale, pentru exercitarea în colectiv a drepturilor individuale nu este necesară existența minorității naționale ca persoană juridică distinctă, cu atribuții de drept public.
Convenția-cadru conține prevederi dintre cele mai generoase cu privire la modalitățile practice de păstrare și dezvoltare a identității naționale a minorităților și a persoanelor membre.
În acest sens, documentul conține referiri la folosirea limbii minoritare în administrație, justiție și educație. Prevederile Convenției-cadru nu instituie, însă, în mod direct, drepturi pentru persoanele aparținând minorităților din statele semnatare, deoarece, în toate cazurile în care astfel de referiri sunt făcute, Convenția-cadru afirmă că „statele-părți se vor strădui, în măsura posibilului", să asigure respectivele drepturi „în ariile locuite tradițional sau în număr substanțial de persoane aparținând minorităților naționale, dacă aceste persoane solicită acest lucru și acolo unde această cerere corespunde unei nevoi reale" (art. 10) (s.n.). Așadar, în toate cazurile, documentul la care ne referim lasă statelor dreptul de decizie în această problemă, realizarea dezideratelor Convenției-cadru depinzând totdeauna de voința politică exprimată la nivel etatic.
În ce privește mecanismul de supraveghere a aplicării Convenției, el constă tot într-un sistem de rapoarte pe care statele-părți le vor supune examinării Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei care va fi asistat de un Comitet consultativ.
Din analiza documentelor Consiliului Europei: convenții, rezoluții, recomandări, directive, declarații se pot sintetiza câteva idei privind concepția acestui organism în privința minorităților naționale:
În primul rând, dând dovada de o percepție pragmatică asupra chestiunii minorităților naționale, Consiliul Europei protejează, în primă instanță, drepturile statelor și ale indivizilor; în ce privește minoritatea națională, ea este recunoscută, dar nu ca entitate distinctă situată la un nivel intermediar între stat și individ ci în corelație și ca efect al drepturilor persoanelor la propria identitate, la libera exprimare și asociere, protejarea identității minorității ca atare derivând din dreptul indivizilor aparținând minorităților naționale de a-și păstra și dezvolta propria identitate. Așa cum au arătat în instrumentele lor juridice cele trei organisme internaționale, protecția minorităților naționale este parte integrantă a drepturilor omului.
În al doilea și ultimul rând, organismul menționat consideră că protecția minorităților se poate realiza efectiv doar la nivel etatic și cu respectarea suveranității naționale și a integrității teritoriale a statelor. Acordurile internaționale au rolul de a armoniza perspectivele diferitelor state în această problemă și sunt justificate de faptul că, de multe ori, la originea conflictelor internaționale a stat lipsa de înțelegere față de problemele diverselor comunități naționale.
Din analiza documentelor reiese că la formularea acestor principii nu s-a ajuns fără dificultăți. Astfel, din analiza comparată a recomandărilor Adunării Parlamentare și ale Comitetului de Miniștri, ambele instituții ale Consiliului Europei, se poate remarca o diferență de abordare a problematicii minorităților naționale.
Dacă acesta din urmă promovează stabilitatea, având ca prioritate apărarea principiilor fundamentale ale dreptului internațional și reprezentând interesele statelor, Adunarea Parlamentară este mai deschisă spre acordarea de noi drepturi, chiar colective. Această orientare este, de altfel, explicabilă, ținând seama de modul de recrutare a membrilor săi – dintre deputații parlamentelor naționale, deputați aleși, de cele mai multe ori, direct de cetățeni.
În acest context, putem remarca în special Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1201 din 1993. Ea recomandă Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei să adopte un protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, protocol privind drepturile minorităților naționale, text care face parte integrantă din Recomandarea 1201. Cel puțin deocamdată, Comitetul de Miniștri nu și-a precizat formal poziția față de acest text, el nefăcând, deci, parte din normele cu valoare juridică obligatorie ale Consiliului Europei.
Dacă importanța documentului în evidențierea concepției organismului amintit mai sus cu privire la minoritățile naționale este limitată, adoptarea Recomandării ar putea însemna o modificare în concepția actuală a Consiliului Europei în domeniul protecției minorităților naționale. Recomandarea prevede drepturi individuale suplimentare pentru persoanele minoritare, care se adaugă celor la care face referire, într-o manieră circumstanțială, și Convenția-cadru, propunând în plus și o definiție a minorităților naționale, definiție care fructifică propunerile anterioare ale lui Francesco Capotorti și Jules Deschenes.
În privința drepturilor suplimentare prevăzute de Recomandarea 1201 pentru persoanele aparținând minorităților naționale, remarcăm spre exemplu art. 9 care dispune: „Dacă este reclamată o violare a drepturilor protejate de acest protocol, orice persoană aparținând unei minorități naționale sau orice organizație reprezentativă are dreptul să recurgă la o autoritate statală pentru despăgubiri"; de asemenea, art. 11 prevede că „dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a dispune, în regiunile în care sunt majoritare, de autorități locale sau autonome proprii sau de a avea un statut special" (s.n.), iar art. 12 afirmă: „Niciuna din dispozițiile acestui protocol nu poate fi interpretat ca o limitare sau ca o restrângere (…) a unui drept colectiv al unei minorități naționale cuprins în legislația statului contractant sau într-un acord internațional la care acest stat este parte" (s.n.). În pofida dispozițiilor noi remarcate, nu putem totuși trece cu vederea faptul că Recomandării 1201 îi lipsește caracterul obligatoriu în dreptul internațional.
Includerea Recomandării 1201 între documentele juridic obligatorii ale Consiliului Europei nu ar semnifica doar acordarea de drepturi și garanții noi pentru persoanele aparținând minorităților naționale , ci și recunoașterea faptului că minoritatea națională în ansamblul ei există ca entitate, că prezervarea și dezvoltarea identității minorității trebuie asigurate, chiar și prin metode specifice dreptului internațional.
Se remarcă și faptul că Recomandarea face referire la „drepturi colective" fără însă a le defini sau a le acorda. S-a susținut opinia, căreia ne raliem, că acordarea de drepturi colective minorităților naționale ar implica recunoașterea ei ca subiect de drept public și că, în această calitate, entitatea care ar exercita drepturile colectivității ar administra, ca autoritate publică, exercitarea drepturilor culturale recunoscute în competența ei. De altfel, această opinie este majoritară la nivel internațional.
Evidențiem, adiacent, că Recomandarea 1201 face parte din dreptul românesc prin includerea ei în Tratatul româno-maghiar.
Așa cum am arătat și anterior, în analiza instrumentelor juridice internaționale avute în vedere, încă din 1966, în Pactul cu privire la drepturile civile și politice se recunoaște existența minorităților naționale ca atare, iar în Declarația ONU din 1993 (și ea parte a dreptului românesc în vigoare, ca și în Documentul Reuniunii de la Copenhaga amintit în lucrare) este evidențiată obligația statelor de a proteja minoritatea ca grup, însă, în documentele analizate, referirile la drepturi ale minorității sunt excepționale.
În afara Recomandării 1201 și, după unele opinii, a Convenției privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului documentele internaționale fac, cel mult, referiri la drepturi ale persoanelor ce aparțin minorităților naționale ca drepturi individuale care se exercită în comun. De altfel, afirmația că o minoritate națională reprezintă un grup de persoane ce-și pot exercita drepturile omului în comun, este general-acceptată.
Argumentând existenței unei diferențe de opinii între Adunarea Parlamentară și Comitetul Miniștrilor Consiliului Europei amintim, alături de Recomandarea 1201/1993 a Adunării Parlamentare, de Recomandarea nr. 1231/1994 a Adunării Parlamentare prin intermediul căreia Adunarea „regretă (…) profund" faptul că întâlnirea la nivel înalt nu a ținut cont de recomandarea sa privind un protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului referitoare la drepturile minorităților naționale, precum și de Recomandarea 1255/1995 în care se precizează, relativ la Convenția-cadru că „Redactarea sub aspect legal a convenției este slabă. Se enunță un anumit număr de obiective și de principii a căror definire este lipsită de precizie și a căror respectare devine o obligație pentru statele contractante, dar nu și un drept pe care indivizii să-1 poată invoca. Mecanismul său de aplicare nu este foarte ferm și, într-adevăr, există riscul ca modalitățile de control să fie lăsate în totalitate în grija guvernelor”.
De asemenea, referitor la Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, „Adunarea este preocupată (…) de modul în care ea va fi aplicată. În realitate, statele contractante dispun de un larg evantai de drepturi din care pot alege și pot preciza căreia sau căror minorități li se aplică aceste drepturi". Față de aceste luări de poziție ale Adunării Parlamentare, Comitetul Miniștrilor a recomandat, prin intermediul Declarației de la Viena (1993) adoptarea unui protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului „în domeniul cultural prin dispoziții garantând drepturi individuale, îndeosebi pentru persoanele aparținând minorităților naționale" (s.n.).
Acest protocol nu a fost încă adoptat, însă a intrat în vigoare Protocolul 12 la Convenție care extinde obligația nediscriminării și garanția Curții de la Strasbourg și la alte drepturi prevăzute de legislațiile statelor membre, însă absente din Convenție.
Concluzionând asupra concepției ONU, a Consiliului Europei și a OSCE în privința minorităților naționale, după părerea noastră, cele trei organisme internaționale împărtășesc aceleași idei în ce privește cadrul general de abordare a problemei supuse studiului.
În ultimul deceniu numărul convențiilor și declarațiilor adoptate în domeniul minorităților naționale a fost mult mai scăzut decât în perioada anilor '90, spre exemplu. Atenția comunității internaționale pare să se fi orientat, în ultimii ani, pe clarificarea dispozițiilor deja adoptate și pe perfecționarea mecanismelor de aplicare și supraveghere a respectării angajamentelor asumate de state.
Aceasta ar putea fi justificarea adoptării de către grupuri de experți mandatați de instituțiile internaționale a unor recomandări, comentarii generale, linii directoare cu privire la cele mai controversate dispoziții ale convențiilor internaționale.
Rolul asumat de ONU, Consiliului Europei și OSCE, de a proteja minoritățile naționale și diversitatea etnico-lingvistică a lumii și a Europei este subordonat scopului acestor organizații, de a proteja securitatea și stabilitatea internațională.
2.3. Mecanisme internaționale pentru asigurarea protecției și promovarea drepturilor minorităților naționale în cadrul ONU, Consiliului Europei, OSCE
Respectarea drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale este supravegheată prin intermediul organizațiilor internaționale sub egida cărora au fost adoptate respectivele documente: tratate, carte, convenții, declarații etc.
O primă remarcă pe care trebuie să o facem se referă la faptul că nu există, cel puțin deocamdată, un mecanism unic de control al aplicării tuturor angajamentelor luate de state în privința drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale. În unele cazuri, chiar convențiile privind drepturile omului înființează organe speciale ce supraveghează punerea lor în aplicare. Astfel, respectarea celor două Pacte internaționale adoptate în cadrul ONU este supusă verificării a două comitete înființate cu această destinație.
În alte cazuri, organe speciale controlează respectarea tuturor normelor adoptate în cadrul unei anumite organizații internaționale într-un domeniu dat. Spre exemplu, pentru supravegherea respectării angajamentelor privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale în cadrul OSCE a fost înființat înaltul Comisar pentru minoritățile naționale. De asemenea, în unele cazuri, aplicarea măsurilor stabilite printr-un document internațional este încredințată unui număr mai mare de organe existente.
Un al doilea aspect relevant este că, în majoritatea cazurilor, s-a recunoscut dreptul de a depune plângeri privind nerespectarea prevederilor tratatelor nu numai statelor, ci și persoanelor particulare sau organizațiilor neguvernamentale.
Scopul acestor organe și al mecanismelor de supraveghere din care fac parte constă, de cele mai multe ori, în detectarea problemelor apărute în domeniul respectării drepturilor omului și în rezolvarea lor amiabilă și, pe cât posibil, confidențială. Publicitatea și transmiterea cazurilor către organele de jurisdicție internațională sunt considerate, în sine, sancțiuni.
Un alt aspect relevant este că, subsumând chestiunile legate de minoritățile naționale problematicii mai vaste privind drepturile omului, nu întotdeauna au fost create organe și instrumente speciale de supraveghere a respectării angajamentelor privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale.
Uneori această problemă este abordată împreună cu celelalte aspecte relative la drepturile omului, drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale și celelalte drepturi ale omului fiind supuse acelorași mecanisme de supraveghere, cum este cazul celor două Pacte internaționale adoptate în 1966.
Mecanisme de control internațional în cadrul ONU. Organele principale ale ONU sunt Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul. Deși acestea participă cu un rol important în promovarea drepturilor omului, ele au însărcinat o serie de organe subordonate să exercite atribuțiile curente în acest domeniu.
Toate aceste organe cu competență în domeniul drepturilor omului analizează și aspectele privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. Trebuie precizat că această problemă intră în competența organelor ONU numai în măsura în care sesizările primite „par să dezvăluie un model consecvent de încălcări flagrante ale drepturilor omului" (s.n.).
Consiliul Economic și Social (ECOSOC), organ având principalele competențe privind drepturile omului, a creat Comisia pentru drepturile omului.
Comisia este alcătuită din 53 de membri numiți de state și care acționează ca delegați guvernamentali, și nu cu titlu personal. Rolul Comisiei este de a înainta ECOSOC propuneri, recomandări și rapoarte privind drepturile omului. Atribuțiile Comisiei s-au lărgit în timp, astăzi ea devenind, împreună cu Centru Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului, punctul central al aparatului ONU pentru drepturile omului.
Activitatea sa se centrează pe combaterea încălcărilor drepturilor omului prin intermediul unei rețele de grupuri de lucru și raportori pentru diferite teme sau țări. Comisia a fost criticată pentru ineficienta sa, pentru abordarea selectivă sau bazată pe rațiuni de ordin politic a acuzațiilor. Într-o opinie, aceste critici sunt justificate de faptul că acest organ „nu poate face mai mult decât ceea ce statele care o alcătuiesc doresc ca ea să facă" și că „de vreme ce Comisia este un organism politic, n-ar trebui să constituie pentru nimeni o surpriză faptul că, oricât de regretabil ar fi aceasta, ea tinde să politizeze problemele care îi sunt supuse spre examinare".
Comisia, la rândul său, a creat ca organ subsidiar cu atribuții în domeniul minorităților Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților. În cadrul acesteia funcționează diverse grupuri de lucru pentru examinarea sesizărilor primite. Spre deosebire de Comisia Drepturilor Omului, Subcomisia de luptă împotriva măsurilor discriminatorii și pentru protecția minorităților creată în 1947 este alcătuită din 26 de membri ce acționează cu titlu personal. Rolul ei este de a întocmi studii și rapoarte, participând la elaborarea unor instrumente din sfera drepturilor omului.
Până în 1959 Comisia Drepturilor Omului și Subcomisia pentru Prevenirea Discriminării și Protecția minorităților nu au avut competența de a examina plângerile privind violarea drepturilor omului, deși astfel de plângeri se primeau în număr de peste 10.000 pe an.
Ulterior, printr-o rezoluție, ECOSOC a permis examinarea unor asemenea plângeri, dar numai în măsura în care ele dezvăluiau violări grave și masive ale drepturilor omului. Mai târziu, în baza altor două rezoluții, s-a dezvoltat o procedură specială de tratare a sesizărilor primite de la persoane particulare sau grupuri private.
Conform Rezoluției 1503(1970), Subcomisia înființează grupuri de lucru pentru examinarea confidențială a plângerilor primite și ale comentariilor guvernelor vizate pentru a determina dacă trebuie sesizată Comisia sau nu. În cazul sesizării Comisiei, aceasta, după studierea materialelor primite, poate aduce situația relatată la cunoștința ECOSOC. Acesta, ca și Adunarea Generală, pot adopta rezoluții solicitând statelor să respecte prevederile Cartei ONU. În această etapă, procedura este, bineînțeles, publică.
În cazuri extreme, Adunarea poate recomanda statelor membre să impună sancțiuni guvernului recalcitrant. Spre deosebire de procedura pusă la punct în baza Rezoluției 1503, Rezoluția 1235 (1967) prevede o modalitate publică de examinare a plângerilor de către Comisie. Și în acest caz, criteriul de admitere a plângerilor se referă la caracterul grav și masiv al violării drepturilor omului relatate în sesizare.
Pentru supravegherea punerii în practică a prevederilor Pactului Internațional privind drepturile civile și politice adoptat în 1966 a fost creat Comitetul drepturilor omului, iar pentru rezolvarea plângerilor referitoare la Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale s-a născut în 1985 Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale.
Comitetul drepturilor omului este compus din 18 membri ce își îndeplinesc atribuțiile cu titlu individual. Funcția sa principală este de a examina rapoartele pe care statele părți sunt obligate să le prezinte referitor la modul în care pun în aplicare prevederile Pactului Internațional privind drepturile civile și politice.
În plus, Comitetul are competența de a examina plângerile depuse de state și de particulari privind modul în care un alt stat s-a achitat de obligațiile asumate prin Pact. Până în prezent nu s-a apelat la mecanismul de plângeri inter-state.
Astăzi Comitetul are autoritatea ca, în baza celor relevate, să propună măsuri provizorii „pentru a evita prejudicierea ireparabilă a victimei", statele vizate fiind solicitate să includă în rapoartele lor periodice și măsurile luate la recomandările Comitetului. Comitetul are posibilitatea ca, în raportul său anual, să încunoștințeze Adunarea Generală despre modul în care statele au soluționat problemele examinate.
Opiniile exprimate de acest organism nu sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele părți, motiv pentru care efectul deciziilor Comitetului depinde de voința și cultura juridică a fiecărui stat.
În soluționarea plângerilor individuale, Comitetul s-a dovedit a interpreta mai degrabă generos art. 27 al Pactului privind Drepturile Civile și Politice, demonstrând că minoritățile, și, mai ales, popoarele indigene se pot baza, de cele mai multe ori, pe art. 27.
În ce privește Comitetul drepturilor economice, sociale și culturale, și acesta este compus din 18 experți numiți cu titlu personal. Însă conform Pactului Internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, nu există un sistem de plângeri inter-state sau individuale, Comitetul având doar rolul de a examina rapoartele statelor părți asupra măsurilor adoptate în implementarea Pactului și despre progresele înregistrate.
Centrul pentru drepturile omului a fost înființat în subordinea Secretariatului ONU și este condus de secretarul general adjunct pentru drepturile omului care, din 1994, a devenit Înaltul Comisar pentru Drepturile Omului însărcinat și cu coordonarea activităților ONU de promovare și protecție a drepturilor omului.
Funcția Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului a fost creată în 1994, aceasta având responsabilitatea principală pentru activitățile ONU în domeniul Drepturilor Omului. Înaltul Comisar poate aborda orice problemă de actualitate în sfera drepturilor omului și se poate implica activ în eforturile vizând prevenirea încălcării drepturilor omului oriunde în lume. În plus, în vederea supravegherii respectării unor anumite convenții, au fost înființate comitete speciale precum: Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, creat în 1970 în virtutea prevederilor Convenției Internaționale asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, Comitetul împotriva torturii, apărut în 1987 în aplicarea Convenției împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante și Comitetul celor trei, înființat în 1973 în vederea supravegherii aplicării Convenției internaționale asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este compus din 18 membri ce activează cu titlu personal.
Comitetul examinează rapoartele statelor, precum și un sistem facultativ de plângeri inter-state sau individuale. Convenția privind discriminarea rasială conferă, de asemenea, competența Curții Internaționale de Justiție pentru soluționarea diferendelor între statele părți.
Comitetul împotriva torturii este compus din 10 experți independenți. Mecanismele de punere în aplicare a Convenției cuprind un sistem obligatoriu de raportare, precum și mecanisme facultative de plângeri inter-state și individuale. De asemenea, Comitetul poate iniția anchete la fața locului pentru a investiga situațiile relatate în plângeri.
Comitetul celor trei examinează rapoartele statelor părți la Convenția privind suprimarea apartheid-ului, sub supravegherea Comisiei pentru Drepturile Omului.
În afara acestor organe, în cadrul ONU au mai luat naștere instituții specializate ca organizații interguvernamentale cu funcții specifice. între acestea, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Cultură și Știință (UNESCO) a luat naștere în 1946 pentru asigurarea pe plan universal a justiției, legii și drepturilor omului fără nicio discriminare.
Mecanisme de control internațional în cadrul Consiliului Europei. În cadrul Consiliului Europei funcționează una din cele mai cunoscute instituții de apărare a drepturilor omului: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasbourg, înființată în vederea asigurării respectării Convenției europene a drepturilor omului (Convenția) adoptată în 1950. Convenția și mecanismul de protecție a drepturilor omului pe care-1 administrează Curtea împreună cu Comitetul de Miniștri se bucură de o puternică reputație în ce privește apărarea drepturilor omului. În plus față de art. 27 al Pactului privind Drepturile Civile și Politice adoptat în cadrul ONU, art. 14 al Convenției este dotat cu o procedură de supraveghere obligatorie din punct de vedere juridic.
Totuși, dacă art. 27 al pactului este autonom ca și aplicare, art. 14 al convenției are caracter accesoriu, în sensul că nu poate fi invocat decât în combinație cu un alt drept sau cu o altă libertate protejată de Convenție. Nu este însă necesar ca respectivul drept să fi fost el însuși violat.
În decursul timpului, atribuțiile Curții s-au extins, ea devenind în 1998 o instituție unică și permanentă cu caracter jurisdicțional ce poate fi sesizată atât de statele părți cât și de orice cetățean al uneia din țările semnatare, după epuizarea căilor de recurs interne.
Convenția nu conține prevederi speciale referitoare la drepturile minorităților. De aceea, Convenția asigură doar o protecție indirectă și parțială a membrilor acestor grupuri. Această protecție rezultă din interpretarea și aplicarea dispozițiilor Convenției referitoare la drepturile și libertățile omului.
Cele mai multe din aceste drepturi pot fi asociate direct sau nu cu protecția minorităților naționale. Astfel, în afară de art. 14, despre care am vorbit anterior, art. 11 referitor la libertatea de asociere, art. 10 privind libertatea de exprimare, art. 8 referitor la viața privată și de familie, art. 9 statuând libertatea religioasă, art. 2 al Primului Protocol adițional privind dreptul la instruire, art. 5 și 6 referitoare la utilizarea limbii sau art. 3 al Primului Protocol adițional privind alegerile libere sunt direct și evident legate de păstrarea și promovarea identității minorităților. În cazuri de asimilare forțată a minorităților naționale, prevederile art. 2 și 3 privind integritatea, libertatea și securitatea persoanei devin foarte importante, la fel cum, în cazuri de asociere sau discurs xenofob și rasist, limitarea unora dintre drepturile protejate de Convenție este necesară pentru protecția minorităților naționale.
Curtea și Comisia Europeană a Drepturilor Omului, în perioada funcționării sale, au fost sesizate și cu plângeri referitoare la modul în care statele părți se achitau de obligațiile referitoare la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale. În ce privește obligația nediscriminării prevăzută în art. 14 din Convenție, Curtea a precizat că art. 14 nu exclude orice distincție, ci tratamentul arbitrar sau inegal legat în mod exclusiv de apartenența persoanei în cauză la o minoritate.
În alte cazuri, Curtea a soluționat aspecte privind autonomia și autodeterminarea, reprezentarea politică a persoanelor minoritare, folosirea limbii materne în justiție, precizând că aceste drepturi nu sunt garantate de Convenție și respingând, de regulă, cererile.
În afară de procedura jurisdicțională a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cadrul Consiliului Europei funcționează și alte mecanisme de supraveghere a respectării angajamentelor statelor membre, similare celor din cadrul ONU. Astfel, Comitetul Miniștrilor asistat de un Comitet consultativ gestionează sistemul de rapoarte instituit pentru supravegherea aplicării Convenției-cadru, un Comitet de experți examinează rapoartele statelor semnatare ale Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare; la Veneția funcționează o Comisie europeană pentru democrație prin drept ce are în competență examinarea plângerilor formulate de statele membre ale Consiliului Europei; din 1991 există un Comitet director pentru drepturile omului (CDDO), iar din 1993 s-a creat un Comitet ad-hoc pentru protecția minorităților naționale (CAH-MIN).
Comisia europeană pentru democrație prin drept, numită și Comisia de la Veneția, ca și organism consultativ specializat în domeniul drepturilor omului și în dreptul constituțional contribuie, prin opiniile pe care le publică în urma sesizării sale de către state sau organizații internaționale, la clarificarea unor probleme de drept constituțional, în context european.
Fără a avea în mod expres în competență exprimarea opiniei privind problemele specifice minorităților naționale, Comisia de la Veneția a contribuit, totuși, în mod substanțial la consolidarea unui statut al minorităților naționale în special în cadrul Consiliului Europei. Acesta a fost posibil deoarece problematica minorităților naționale este inclusă, în mod curent, din domeniul juridic constituțional.
Astfel, Comisia de la Veneția a exprimat opinii juridice cu privire la chestiuni controversate precum criteriile care ar putea fi utilizate într-o definiție a minorităților naționale, posibilitatea întocmirii unei liste oficiale cu minoritățile naționale recunoscute într-un stat, rolul alegerii personale a individului în privința apartenenței la o minoritate națională, necesitatea aplicării de măsuri afirmative în vederea realizării egalității substanțiale cu majoritatea, distincția dintre drepturile colective și cele individuale exercitate în comun, interzicerea discriminării directe și indirecte, drepturile lingvistice ale persoanelor aparținând minorităților naționale, dreptul la reprezentare locală sau autonomă, relațiile cu autoritățile administrative și participarea la deciziile publice, drepturile electorale.
Comisia de la Veneția a fost solicitată să-și exprime punctul de vedere și în privința Proiectului de lege al statutului minorităților naționale din România sau în ce privește Legea statutului maghiarilor din afara granițelor adoptată de Ungaria în iulie 2001.
În asemenea cazuri, implicarea instituțiilor internaționale cu caracter juridic, de specialitate, promotoare ale democrației și ale drepturilor omului contribuie la dezamorsarea unei situații cu potențial conflictual, chiar și în cazul relațiilor între-state cu caracter preponderent politic, întrucât acestea evoluează într-un cadru juridic.
Mecanisme de control internațional în cadrul OSCE. În cadrul OSCE s-a înființat în 1992 instituția înaltului Comisar pentru Minorități Naționale, însă OSCE s-a preocupat de problema drepturilor omului și chiar de cea a minorităților naționale și anterior. Spre exemplu, la Conferința de la Viena din 1989 s-a creat Conferința asupra „Dimensiunii Umane" a CSCE și mecanismul cu același nume. În limbaj politic, această formulă nouă cuprinde atât drepturile și libertățile fundamentale ale omului, cât și alte probleme de natură umanitară. În această problemă, a drepturilor omului, OSCE cooperează strâns cu Consiliul Europei.
Mecanismul Dimensiunii Umane cuprinde un sistem reciproc de informații și răspunsuri la solicitări privind drepturile omului, întâlniri bilaterale, inclusiv pentru examinarea unor cazuri concrete, posibilitatea oricărui stat de a supune atenției altor state participante, pe canale diplomatice sau în cadrul reuniunilor CSCE, situațiile și cazurile ce țin de dimensiunea umană, rezultatele obținute etc. În urma Reuniunii de la Moscova din 1991 s-a creat posibilitatea recurgerii la experți și raportori pentru culegerea de informații obiective și imparțiale referitoare la problemele „dimensiunii umane".
Înaltul Comisar se bucură de independență, putându-se implica fără aprobarea Consiliului Permanent al OSCE sau a statului implicat; cu toate acestea, suportul politic al statelor participante și mai ales al Consiliului Permanent sunt cruciale pentru reușita acțiunilor sale.
Pentru problematica romilor a fost creat în 1994 un punct de contact în cadrul Biroului pentru Instituții democratice și Drepturile Omului.
Ceea ce caracterizează activitatea OSCE, inclusiv în privința drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale, constă în abordarea acestor probleme, în primul rând, prin metode politice, și nu juridice.
De altfel, marea majoritate a documentelor OSCE au caracter politic, ceea ce nu impietează asupra eficacității acțiunilor organizației. Dată fiind esența dreptului internațional public, ramură de drept ce reglementează relațiile dintre state egale din punct de vedere juridic, raporturile dintre aceste state sau dintre ele și organizațiile internaționale, inclusiv în privința minorităților naționale, vor avea o natură politică, în sensul că obligațiile asumate vor fi îndeplinite de bunăvoie sau folosind mijloace politice de convingere.
Utilizarea metodelor juridice de „coerciție" poate fi mai puțin eficientă și ar putea stârni controverse, având în vedere că subiecții relațiilor internaționale sunt statele suverane. În acest context, poate fi explicat caracterul eminamente politic al metodelor de supraveghere și de asigurare a respectării angajamentelor internaționale în chestiunea minorităților naționale: dialogul, rapoartele, întrunirile de experți, raportori, rezoluțiile și recomandările și, mult mai rare, acțiuni în fața instanțelor internaționale sau intervenții prin folosirea forței.
Capitolul 3
Statutul juridic al mnorităților naționale în România
3.1. Evoluția minorităților naționale în România
Studiind în manieră diacronică evoluția minorităților naționale în „România", ne putem raporta la unul din cele trei momente inițiale. Ne referim la 24 ianuarie 1859, când considerăm că putem vorbi despre „România" de la data Unirii Principatelor Române sub domnia lui Al.I. Cuza, la anul 1881, dacă privim momentul proclamării României ca Regat ca dată de referință, sau la 1 decembrie 1918, atunci când ne oprim la data formării României Mari. Chiar dacă am lua ca referință data cea mai îndepărtată, data Unirii Principatelor Române Moldova și Țara Românească, remarcăm că statul român nu s-a fondat doar pe criteriul etnic, ci totdeauna au existat mereu români evrei, germani, lipoveni, țigani, turci etc. Din 1918 a crescut simțitor numărul cetățenilor români de alte etnii, precum germană și maghiară. Cu toate acestea, scopul formării și apoi al consolidării statului român a determinat accentuarea sentimentului identitar de tip național-etnic ca formă de solidaritate care să argumenteze și să legitimeze voința colectivă, conform principiul naționalităților.
Ca majoritatea statelor europene, populația României a cuprins mereu, în procente diverse, minorități naționale, diferite de populația majoritară prin limbă, religie sau alte caracteristici etno-culturale. Conform unei statistici oficiale din 1924, la acea dată populația României era formată în proporție de 74% din etnici români, 8,4% – maghiari, 5% – evrei, 4,3% -germani, 3,3% – ruteni, 1,5% – bulgari, 1% turci, alte minorități – 2,5%, adică un total de 26% populație de etnie minoritară și 74% etnie majoritară.
În anul 1930, populația României Mari era puțin peste 18 milioane de locuitori. Românii reprezentau 73% după limba maternă și 71,9% după etnie, din populația țării. Peste șapte decenii, conform ultimului recensământ, procentul minorităților etnice din totalul populației României (de circa 21,6 milioane de locuitori) reprezintă circa 10,5%, cel al minorităților lingvistice – 9%, iar cel al minorităților religioase – 13%.
Minoritățile etnice cele mai numeroase au fost, încă de la crearea României Mari, cele reprezentate de maghiari (6,6%) și romi (2,5%). Celelalte minorități cu o pondere de sub un procent din populație și sunt reprezentate de germani (0,3%), ucraineni (0,3%), ruși lipoveni (0,2%), turci (0,2%), tătari (0,1%), sârbi (0,1%), slovaci (0,1%), armeni, bulgari, croați, evrei, cehi, polonezi, greci, albanezi, italieni (0,2%). La ora actuală, în România sunt recunoscute oficial 20 de minorități naționale, fiecare dintre acestea (cu excepția celei maghiare) fiind reprezentate în Parlamentul României printr-o procedură specială. Lor li se mai adaugă grupurile etnice (care nu se bucură de statutul de minorități naționale) ale slovenilor, caraovenilor, ceangăilor, găgăuzilor sau chinezilor.
După 1990, chestiunea ocrotirii minorităților s-a dezbătut cu mai multă transparență. Crearea și menținerea condițiilor pentru păstrarea, dezvoltarea și afirmarea identității minorităților naționale au fost denumite politici de stat. Principiul susținut în mod public a fost că minoritățile naționale, prin contribuția lor la viața culturală, științifică și economică a țării, prin spiritul de conviețuire și acceptare reciprocă pe care-1 generează, reprezintă un atu și o bogăție pentru România, mai ales în contextul actual al integrării europene în care acceptarea alterității devine o necesitate.
Principiile fundamentale ale protecției minorităților naționale în România. Protecția minorităților naționale a intrat, după 1990, ca și întreaga organizare a țării, într-o perioadă cu totul nouă. În ultimul deceniu al secolului al XX-lea România a reînnodat tradiția interbelică a relațiilor culturale, politice și economice cu Occidentul după sloganul „ce este bun pentru Europa este bun și pentru noi".
Aceeași idee a guvernat și administrarea chestiunii minorităților. Dovezi ale acestei concepții sunt rapiditatea cu care România a aderat la cele mai importante instrumente juridice internaționale referitoare la minoritățile etnice precum și dispozițiile în materie din Constituția din 1991, revizuită în 2003.
Principiile fundamentale în materie sunt reflectate încă din primele articole ale Constituției: „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.”.
Principiile care guvernează organizarea politico-etatică a României, așa cum au fost acestea degajate în lucrările de specialitate, interesează în mod direct sau indirect și statutul minorităților naționale din România.
i) Principiul conform căruia „suveranitatea națională aparține poporului român" indică faptul că cele două noțiuni: popor și națiune, sunt utilizate cu același sens, unul apropiat de ceea ce am denumit anterior „națiune civică".
Odată cu revizuirea Constituției în 2003 s-a introdus în legea fundamentală o dispoziție ce interesează în principal dreptul minorităților naționale. Este vorba de litera r) de la alin. (3) al art. 73 care specifică: „Prin lege organică se reglementează: (…) statutul minorităților naționale din România".
Efectele acestui amendament sunt multiple: în primul rând, exprimă disponibilitatea autorităților românești în vederea adoptării unei legi privind statutul minorităților naționale din România; în al doilea rând, statutul minorităților naționale este definit ca domeniu specific legilor organice, deci Legea statutului minorităților naționale va trebui adoptată cu majoritate absolută, Camera Deputaților fiind camera decizională; și, nu în ultimul rând, introducerea noului text poate sugera o anumită schimbare în concepția constituantului român privind minoritățile naționale. Dacă până acum Constituția utiliza doar sintagmele „persoane aparținând minorităților naționale" sau „cetățeni aparținând minorităților naționale" și, doar o singură dată, „limba minorității naționale", părând a recunoaște și a garanta drepturi individuale doar persoanelor/cetățeni aparținând minorităților naționale, odată cu introducerea noului text se pare că se recunoaște existența minorității naționale ca și grup.
La acest nivel, credem că se pune problema doar în termenii recunoașterii minorității printr-o normă constituțională pentru că, legea statutului minorităților naționale nefiind încă adoptată, nu știm încă dacă sau ce drepturi vor fi garantate minorității naționale în ansamblu. În plus, trebuie să ținem cont și de faptul că, în plan internațional, noțiunea de „minoritate națională" nu este consacrată ca entitate de sine stătătoare, ci doar ca efect al recunoașterii drepturilor individuale la propria identitate și la libera exprimare a indivizilor ce compun minoritatea națională. De asemenea, reamintim că, odată cu intrarea în vigoare a tratatului româno-maghiar, noțiunea era utilizată în cadrul unei norme legale, însă nu constituționale.
Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003 a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M.Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curții Constituționale nr. 3/2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului național din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituției României.
Tratat de înțelegere, cooperare și bună vecinătate între România și Republica Ungară din 16 septembrie 1996, ratificat prin Legea nr. 113/1996, publicată în M.Of. nr. 250 din 16 octombrie 1996, intrată în vigoare la 16 octombrie 1996.
Un alt aspect relevant îl reprezintă opțiunea constituantului român pentru autonomie locală. Deși principiile autonomiei locale și al subsi-diarității nu urmăresc prioritar rezolvarea divergențelor de natură etnică, punerea lor în practică s-a dovedit și la noi, și în alte țări o bună metodă de amenajare a intereselor locale divergente în condițiile statului cu structură unitară.
Cazurile aduse în atenția organizațiilor și instituțiilor internaționale sau europene au dus la concluzia că dreptul la educație, dreptul la folosirea limbii materne și dreptul de a participa efectiv la treburile publice sunt esențiale protejării și promovării identității minorităților naționale.
3.2. Cadrul legislativ actual privind minoritățile naționale în România
Condițiile și procedura declarării unei comunități etnice, lingvistice sau religioase ca minoritate națională. Așa cum reiese din normele constituționale și din tratatele semnate și ratificate de România, statul român face parte din categoria acelora care recunosc existența, pe teritoriul lor, a minorităților naționale, angajându-se să le protejeze și să sprijine dezvoltarea lor.
Una din condițiile primordiale pentru aplicarea legislației adoptate în favoarea minorităților naționale o constituie recunoașterea oficială a fiecărei minorități și, implicit, stabilirea comunităților, grupurilor de persoane care se bucură de măsurile de protecție.
În lipsa unei definiții general-acceptate, unele state au ales varianta adoptării, pe calea normelor interne, a unei norme-definiții aplicabile teritoriului lor și în domeniile aflate în sfera propriei suveranități.
Aceeași soluție a ales-o, se pare, și România căci, pe calea ratificării Tratatului Româno-ungar în care e incorporată și Recomandarea 1201/1993, România a adoptat concepția propusă de aceasta și pe care am prezentat-o mai sus.
Dacă avem în vedere că definiția cuprinsă în Recomandarea 1201 este parte a Tratatului româno-ungar, ne putem întreba dacă aplicabilitatea sa nu este limitată doar la relațiile româno-ungare, așa cum specifică art. 15 alin. (1) lit. b) din Tratat, caz în care utilitatea clarificării sensului noțiunii de „minoritate națională" este îndoielnică, în condițiile în care recunoașterea comunității maghiare ca și minoritate nu a fost vreodată pusă la îndoială. O interpretare teleologică ne-ar permite să extindem sfera de aplicabilitatea a definiției propuse de Recomandarea 1201 ca și criteriu de recunoaștere a acelora dintre grupurile etnice care au vocația de a fi recunoscute ca minorități naționale.
În scopul decelării grupurilor etnice, religioase, lingvistice ce ar putea fi recunoscute ca minorități naționale în România, este necesar să avem în vedere și cea de a doua dispoziție care ar putea, eventual, fi calificată ca definiție a minorității naționale în dreptul românesc. Ne referim la norma-definiție cuprinsă în cele două legi privind alegerile parlamentare și locale și care, spre deosebire de cea din Recomandarea 1201, este mult mai eliptică: „prin minoritate națională se înțelege acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităților Naționale."
Această din urmă definiție, a cărei sferă de aplicare nu se restrânge la o singură comunitate etnică, pune, în opinia noastră, câteva probleme juridice.
În primul rând, calificarea minorității naționale ca și etnie poate reprezenta o limitare destul de rigidă, dacă avem în vedere că, în toate documentele internaționale, minoritatea națională apare ca și grup de persoane care pot avea în comun și alte caracteristici decât cele etnice, și anume cele lingvistice, religioase sau culturale.
Pe de altă parte, suntem de acord că nici conținutul noțiunii de etnie nu este clar delimitat de celelalte împreună cu care apare în enumerare. În consecință, pentru a fi în acord cu definiția introdusă în dreptul intern prin Recomandarea 1201, precum și cu celelalte instrumente internaționale ratificate de România, noțiunea de etnie, așa cum apare în Legea nr. 35/2008 și în Legea nr. 67/2004 ar putea fi interpretată în mod extensiv, înglobând și caracteristicile culturale, lingvistice sau religioase.
În al doilea rând, minoritățile naționale sunt doar acelea „reprezentate în Consiliul Minorităților Naționale (CMN), motiv pentru care se impune stabilirea modului în care se poate îndeplini această cerință. Modul în care o „etnie" poate obține reprezentarea în CMN reiese dintr-o interpretare sistematică, a art. 2 al H.G. nr. 589/2001 privind înființarea CNM cu dispozițiile legii electorale. Hotărârea de Guvern precizează: „Consiliul Minorităților Naționale este format din câte 3 reprezentanți ai organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezentate în Parlamentul României". Astfel, minoritatea națională este acea „etnie" a cărei organizație este reprezentată în Parlament.
Dacă prin intermediul Recomandării 1201/1993, România recunoaște doar minoritățile istorice, formate din cetățeni români cu reședința în țară, nu și „noile minorități", formate prin imigrarea recentă, neindicând, totuși, în mod limitativ, comunitățile cărora li se aplică statutul de minorități, sfera posibilelor minorități este încă mai restrânsă prin intermediul dispozițiilor deja analizate din cele două legi privind alegerile. Aceste două acte normative restrâng categoria minorităților naționale la acelea reprezentate în Parlament.
Pentru a evidenția procedura prin care poate fi reprezentată în Parlament o organizație a cetățenilor aparținând minorităților naționale (OCMN), e necesară analizarea a cel putin 2 aspecte:
1) care OCMN pot participa la alegeri, depunând candidaturi în calitate de competitori electorali și
2) cum pot obține un mandat de deputat sau senator acele OCMN care participă la alegeri?
1) În ce privește prima chestiune: care OCMN pot participa la alegeri, condițiile sunt relativ diferite în funcție de tipul de alegeri: parlamentare sau locale. Având în vedere că sunt considerate minorități naționale doar acele etnii care sunt reprezentate în Parlament, ne vor interesa doar condițiile în care OCMN pot participa la alegeri parlamentare, condiții pe care le regăsim prin analiza dispozițiilor Legii nr. 35/2008, Titlul I, referitor la alegerile parlamentare. Art. 9 din lege precizează că pot depune candidaturi două tipuri de OCMN:
i) cele care sunt deja reprezentate în Parlament și ii) cele care, deși nu sunt reprezentate în Parlament, reprezintă minorități naționale deja reprezentate în CMN, deci și în Parlament. Pentru această din urmă categorie, legea impune îndeplinirea încă a două condiții cumulative: a) să fie declarate de utilitate publică, în condițiile și după procedura stabilită în O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, cu toate modificările ulterioare, art. 38 și urm. și b) să poată dovedi că au ca membri cel puțin 15% din numărul total al cetățenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparținând minorității respective, dar nu mai mult de 20.000 de persoane, domiciliate în cel puțin 15 din județele țării (aprox 1/3 din teritoriul României) și în municipiul București, dar nu mai puțin de 300 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și pentru municipiul București.
Dacă în ce privește prima categorie, nu sunt dificultăți de interpretare, pentru OCMN din a doua categorie se pot ridica unele întrebări de ordin juridic.
Prima dintre acestea se referă la modul cum ar putea alte grupuri etnice decât cele deja reprezentate în Parlament să fie recunoscute ca și minorități naționale? Având în vedere că, aparent, cea de a doua categorie limitează OCMN care pot participa în alegeri la cele care reprezintă minorități deja reprezentate în Parlament, chiar dacă printr-o altă OCMN, se naște întrebarea dacă este justificată, în mod obiectiv, ca necesară într-o societate democratică, limitarea dreptului de a participa la viata publică la nivel parlamentar doar a acelor minorități care sunt deja reprezentate în Parlament? Un posibil răspuns ni-1 oferă Comisia de la Veneția pentru democrație prin drept care, analizând proiectul de lege al statutului minorităților naționale din România, a semnalat caracterul nedemocratic al acestui tip de reglementare ce face din categoria minorităților naționale un cerc închis.
Este justificată sau nu restrângerea OCMN ce pot participa la alegeri la acelea care au fost declarate, printr-un act de voință al statului, ca fiind de utilitate publică, reprezintă cel de al doilea aspect de clarificat. Recunoașterea utilității publice, adică a măsurii în care activitatea OCMN se desfășoară cu relativ succes și continuitate în domenii de interes public general sau al unor colectivități, rămâne o chestiune de apreciere, chiar dacă unele condiții obiective sunt precizate în O.G. nr. 26/2000.
În acest context, dacă îndeplinirea criteriilor formulate în propunerea Recomandării 1201 este, cu excepția cetățeniei, poate, independentă de vreun act de voință sau de autoritate al statului, puterea Guvernului de a decide care anume alte organizații ale minorităților deja reprezentate în Parlament pot participa la alegeri reprezintă o limitare a dreptului persoanelor aparținând minorităților naționale de a participă efectiv la viața publică. Ne întrebăm dacă și o asemenea limitare ar putea fi justificată în mod obiectiv, ca fiind necesară într-o societate democratică.
A treia întrebare are în vedere modul în care condiția ca membrii OCMN să provină din cel puțin 15 județe afectează grupurile minoritare concentrate în mai puține județe? Poate fi această limitare motivată ca o chestiune de oportunitate, în sensul că efortul financiar al statului se justifică doar pentru sprijinirea acelor grupuri etnice reprezentative la nivel național? Altfel spus, în ce măsură un grup etnic cu membri răspândiți în 15 județe sau mai mult e mai reprezentativ decât altul cu același număr de membri, însă concentrați în mai puțin de 15 județe? O limitare a numărului minim de membri ai grupului respectiv pare a fi o soluție mai justă și mai aproape de reglementările internaționale, cu atât mai mult cu cât din aceste reglementări transpare ideea că sprijinul statului e cu atât mai necesar și justificat în acele unități administrativ-teritoriale în care densitatea membrilor minorității este mai mare.
O soluție de stabilire a OCMN care au dreptul de a participa la alegeri propune Proiectul de lege al minorităților naționale din 2005. Acesta împarte OCMN în două categorii: unele constitute în baza O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, care nu pot participa la alegeri, indiferent de tip, și cele constitute conform proiectului în cauză, care pot participa la alegeri (art. 39). Condițiile pentru a constitui o asemenea OCMN sunt aproape similare cu cele din Legea nr. 35/2008, însă, în condițiile renunțării la criticatul art. 74, ar apărea diferența semnificativă că pot participa la alegeri și OCMN ale unor minorități care nu sunt deja reprezentate în Parlament. O altă diferență față de legislația în vigoare constă în renunțarea la condiția ca OCMN care doresc să participe la alegeri să fi fost declarate de utilitate publică.
O asemenea condiție ar fi fost oricum, în opinia noastră, ineficientă dat fiind că noile OCMN nu mai sunt calificate ca asociații sau fundații, deci nu li se mai aplică O.G. nr. 26/2000. Proiectul nou păstrează din concepția actuală ideea unor condiții numerice, chiar dacă apar unele modificări: noile OCMN ar trebui să aibă ca membri cel puțin 10%, și nu 15% din numărul total de cetățeni declarați de etnia respectivă la ultimul recensământ, cel mult 25.000 de persoane, și nu 20.000, tot din 15 județe, în fiecare județ cel puțin 300 de persoane.
O nouă idee a proiectului, surprinzătoare, este aceea că pot fi membri ai OCMN și persoane care nu sunt de etnia respectivă, cu condiția ca acestea să nu reprezinte mai mult de 25% din numărul total de membri ai OCMN. Referitor la această soluție legislativă, se impune întrebarea dacă o asemenea soluție nu atacă tocmai legitimitatea unor măsuri speciale. Aceste măsuri se justifică doar prin scopul lor – protejarea și promovarea identității diferite a membrilor minorității respective. Normele juridice, fie ele interne sau internaționale, au în vedere doar persoanele care, ca membri ai minorității naționale, doresc să-și păstreze și să-și dezvolte propria identitate etnică, lingvistică sau religioasă. De aceea, nu este sigur că aceste norme pot fi aplicate unor indivizi care nu pot urmări un scop personal.
2) Obținerea unui mandat de deputat sau senator de către acele OCMN care participă la alegeri este prevăzută de art. 9 din Legea nr. 35/2008, menținându-se același principiu ca în reglementarea anterioară și anume posibilitatea de a obține mandate de deputați și/sau senatori asemenea oricărui alt competitor electoral, prin depășirea pragului electoral de 5% și prin obținerea numărului minim de colegii (6 – pentru deputați și 3 – pentru senatori) sau prin procedura specială prevăzută de Constituție, adică prin obținerea a cel puțin 10% din coeficientul electoral reprezentând numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țară pentru alegerea unui deputat. Mandatul de deputat astfel atribuit se acordă peste numărul total de deputați rezultat din norma de reprezentare. Spre deosebire de normele analizate anterior, această dispoziție nu pune probleme juridice deosebite, ci dimpotrivă, este deseori unul din argumentele forte ale autorităților în susținerea ideii că România practică măsuri active de sprijinire a minorităților naționale.
O rezolvare interesantă a legislației românești o reprezintă asimilarea OCMN cu partidele politice, cu unele diferențe care țin de:
i) procedura de înregistrare – care, pentru OCMN, este aceea specifică asociațiilor și fundațiilor (O.G. nr. 26/2000);
ii) procedura de încetare a activității, reglementată tot de O.G. nr. 26/2000 și diferită fundamental de cea prevăzută pentru partidele politice de Legea nr. 14/2003;
iii) posibilitatea de a depune aceeași candidatură în mai multe/toate colegiile din țară;
iv) posibilitatea membrilor OCMN de a face parte și dintr-un partid politic;
v) dreptul de a obține câte un mandat preferențial de deputat, peste norma de reprezentare;
vi) posibilitatea de a candida pentru acest mandat special împreună cu altă/alte OCMN care îndeplinesc exigențele normative.
Drepturile lingvistice cuprind, în concepția predominantă, atât drepturile privind învățarea limbii și în limba maternă, adică dreptul la educație, precum și drepturile ce se pot subsuma noțiunii de folosire a limbii materne în public, adică în relațiile membrilor minorităților naționale cu autoritățile publice, în sensul cel mai larg.
Drepturile lingvistice reprezintă, în această opinie, un set de norme și principii legale care au menirea de a facilita reproducerea instituționa-lizată și utilizarea regulată a unor limbi. Instituția limbii oficiale implică impunerea unei diferențieri funcționale între diversele limbi folosite într-un stat. În condițiile în care norme sau studii care să permită definirea limbii materne sunt destul de puține, vom considera că limba care devine limba oficială este, de regulă, aceea:
– a comunicării orale folosite în birourile administrației, în discutarea treburilor oficiale (ședințe, audiențe etc);
– în care se comunică în scris între diferitele niveluri și ramuri ale administrației;
– în care se emit acte oficiale, care au valoare juridică și administrativă;
– în care se redactează în original legile și alte acte normative;
– în care sunt tipărite diferite formulare cu valoare administrative-legală (de ex. declarații de impozite);
– în care variatele înscrisuri sub semnătură privată (contracte, testamente etc.) pot deveni probe injustiție etc.
În funcție de atribuirea unora sau a mai multor funcții dintre cele sus-menționate, se poate concepe o ierarhizare funcțională a variatelor limbi vorbite în societate, ceea ce se poate traduce, în opinia autorilor studiului, în termeni de diferență de status lingvistic. Limba oficială, comparată cu alte limbi din societatea respectivă, dobândește un status superior, astfel încât poate fi considerată de către cetățeni, inclusiv de cei ce aparțin unei minorități lingvistice, ca având o utilitate (valoare) superioară altor limbi.
În acest context, se conturează situația mai dificilă a acelor persoane care se exprimă în mod curent, respectiv se identifică cu o altă limbă decât cea oficială. Se pune astfel problema de a ști în ce măsură se pot concilia pe de o parte interesul general al societății de a asigura o administrare eficientă și unitară la nivelul întregului stat, mai ales pentru statele unitare, si, pe de altă parte, interesul cetățenilor aparținând minorităților lingvistice de a beneficia, în raporturile cu administrația publică, de aceleași șanse ca și cetățenii pentru care limba oficială este limba maternă.
Dacă în secolul al XIX-lea și începutul secolului trecut era predominantă tendința statelor de omogenizare culturală și lingvistică, în ultimele decenii s-a susținut tot mai mult ideea că în cadrul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este necesară formularea și garantarea drepturilor lingvistice ale omului. Cum drepturile lingvistice individuale protejează grupurile lingvistice care se bucură de mai puțină influență la nivelul unui stat, s-a susținut și ideea că ar fi, ca atare, mai adecvat să se vorbească despre drepturile lingvistice ale minorităților, ca și drepturi colective. Până în momentul actual, această idee nu a fost îmbrățișată de factorii de autoritate la nivel internațional sau național, motiv pentru care drepturile denumite lingvistice ar putea fi drepturi individuale, eventual exercitate în colectiv.
Conceptul și practica drepturilor lingvistice pot fi mai bine înțelese pornind de la multiplele implicații (politice, culturale, de echitate socială) ale asimetriei dintre grupurile lingvistice majoritare și cele minoritare.
Sub aspect politic, drepturile lingvistice au menirea de a reduce conflictele de natură etno-politică. Astfel, trebuie să ținem cont de faptul că unul din obiectivele grupurilor etnice organizate la nivel politic este renegocierea statutului politic și social, prin încercarea de a promova anumite drepturi, inclusiv lingvistice, cerând extinderea folosirii publice a limbii cu care acest grup se identifică. În acest context, studiul promovează, după câte se pare, ideea unor politici lingvistice, constând în garantarea de drepturi lingvistice pentru persoanele aparținând minorităților lingvistice, ce pot funcționa ca mijloace de detensionare a unor relații interetnice încărcate, chiar conflictuale. În România, promovarea drepturilor lingvistice în educație și administrație a avut, în aceeași opinie, o contribuție pozitivă semnificativă în gestionarea relațiilor, în special cu minoritatea maghiară.
În ceea ce privește legătura dintre diversitatea culturală și drepturile lingvistice, specialiștii lingviști ne atrag atenția asupra descreșterii alarmante a diversității lingvistice globale, apreciind că din cele aproximativ 6000 de limbi vorbite în prezent, aproximativ jumătate nu vor supraviețui secolului al XXI-lea. În contextul în care majoritatea limbilor minoritare din România reprezintă limbă oficială într-un alt sat, acest aspect pare să nu aibă o relevanță majoră. Dar nu trebuie să uităm de valoarea de patrimoniu lingvistic a variatelor dialecte de limbă romani sau de dialectul ceangău vorbit în unele județe, promovarea acestora putând fi considerată o contribuție la perpetuarea pluralismului lingvistic.
În al treilea rând, autorii studiului consideră că drepturile lingvistice reprezintă un mijloc de creștere a șanselor de participare, de egalizare a șanselor, reprezentând un mijloc alternativ de promovare a justiției și echității sociale pentru indivizii și categoriile a căror limbă maternă nu coincide cu limba oficială.
Astfel, dacă statele promovează, în mod justificat, în interesul unei bune administrări, limba majorității ca fiind limba oficială, nu este mai puțin adevărat că, în consecință, se creează o diferențiere a accesului la anumite resurse publice (servicii sau poziții), cetățenii a căror limbă maternă coincide cu limba oficială fiind favorizați, chiar și involuntar. Cei a căror limbă maternă nu coincide cu limba oficială au alte șanse de acces la aceste resurse decât cei a căror primă limbă învățată și folosită în mod curent coincide cu limba oficială.
Răspunsul autorităților față de această stare de fapt nu se poate baza doar pe argumentul, de altfel invalidat de instanțele internaționale, conform căruia cei care, indiferent din ce motive, nu izbutesc să-și dezvolte o competență adecvată în limba oficială sunt ei înșiși responsabili pentru dificultățile și pentru eventualele eșecuri cu care se confruntă în a accesa resursele publice destinate tuturor cetățenilor. A considera accesul diferențiat al minorităților lingvistice la resursele publice o măsură implicit sau explicit punitivă pentru eșecul lor în a putea vorbi sau scrie la nivelul considerat normal pentru fiecare cetățean, reprezintă un gest discriminatoriu.
Participarea persoanelor aparținând minorităților naționale la deciziile publice. Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a participa efectiv la treburile publice reprezintă, alături de dreptul la educație și de dreptul la utilizarea limbii materne, una dintre principalele metode de asigurare a egalității efective a acestor persoane cu cele aparținând majorității etnice, lingvistice sau religioase.
Participarea la treburile publice reprezintă un drept al cetățeanului, indiferent de etnie, limbă sau religie. Cu toate acestea, există unele aspecte care particularizează cadrul juridic al participării persoanelor aparținând minorităților naționale la treburile publice față de participarea celorlalți indivizi, aspecte care țin tocmai de caracterul minoritar, din punct de vedere numeric, al comunităților denumite generic minorități naționale.
„Vulnerabilitatea minorităților decurge, așa cum explică prof. Henrard, din non-dominanța lor în combinație cu inferioritatea lor numerică deoarece acestea implică absența virtuală a influenței politice în corpurile decizionale de la nivel legislativ și executiv" (traducerea autoarei). Ineficienta regulii democratice a deciziei majorității în asigurarea accesului efectiv al persoanelor aparținând minorităților naționale la luarea deciziilor publice a impus recunoașterea unor drepturi specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale, drepturi care uneori sunt corespunzătoare unor obligații negative sau chiar pozitive ale statelor, față de alte state sau față de indivizi.
Participarea efectivă a membrilor minorităților naționale la viața publică se realizează printr-o diversitate de metode menite să asigure egalitatea efectivă în exercitarea drepturilor politice, atât la nivel central, cât și la nivel local sau regional, în domeniile puterilor legislativă, executivă sau judecătorească.
Adaptarea sistemului electoral prin facilitarea accesului membrilor minorităților naționale în Parlament, acordarea unui drept de veto parlamentarilor reprezentând minoritățile naționale în domenii de interes special pentru acestea, înființarea unor organe executive cu rol decizional sau consultativ care să asigure cooptarea minorităților naționale la luarea deciziilor administrative, asigurarea reprezentării minorităților naționale în poliție sau justiție sunt câteva din metodele utilizate în statele europene pentru a asigura participarea minorităților naționale la viața publică.
O altă categorie de metode vizează crearea de forme de guvernare la nivel regional sau local prin aplicarea principiului autonomiei.
Pentru minoritățile care reprezintă majorități la nivelul unor regiuni sau localități, aplicarea principiului descentralizării sau al autonomiei teritoriale permite fructificarea poziției dominante din punct de vedere numeric în luarea deciziilor în problemele de interes local sau regional.
Pentru minoritățile non-teritoriale, mecanismele specifice autonomiei personale permit participarea acestora la luarea deciziilor, în special în domeniile culturale, lingvistice, religioase.
În fiecare din aceste cazuri, accesibilitatea resurselor financiare, umane sau logistice, a mijloacelor de informare în masă influențează în mod direct caracterul efectiv al participării minorităților naționale la viața publică.
Deseori minoritățile naționale aleg să participe la viața politică fie la nivel central, fie doar la nivel local, prin intermediul partidelor politifce proprii.
Dreptul persoanelor aparținând minorităților naționale de a înființa și conduce partide politice proprii reprezintă, așa după cum statuează juris-prudența constantă a CEDO, dar și Consiliul Europei prin intermediul altor instituții proprii, o formă de exercitare a libertății de asociere și a libertății de exprimare.
De aceea, interzicerea prin lege a partidelor formate pe criterii etnice reprezintă, în sine, o violare a acestui drept. Cu toate acestea, unele state europene dispun, în sistemul lor de drept, de norme care interzic înființarea partidelor pe criterii etnice. Astfel, în Bulgaria, Constituția, la art. 11, interzice crearea de partide pe criterii etnice, însă de facto, există partide care reprezintă unele minorități, precum cea turcă. Totuși, existența minorității macedonene nu este recunoscută, așa cum reiese din motivarea hotărârii Curții Constituționale Bulgare de dizolvare a Organizației Unite a Macedonenilor din Pirin.
În acest context, problematica partidelor politice în general și a celor care reprezintă minorități naționale în special a intrat în sfera de interes a Consiliului Europei. În mod special, finanțarea partidelor politice și activitatea partidelor care militează pentru autonomie sau separație teritorială, raportarea acestor chestiuni la libertatea de asociere și de expresie, sau condițiile în care dizolvarea sau interzicerea partidelor ar fi corespunzătoare standardelor internaționale au făcut obiectul acestui interes.
1). Calificarea și consecințele juridice ale acțiunilor autonomiste și separatiste ale partidelor politice reprezentante ale minorităților naționale
Dreptul de asociere, cunoscut și sub denumirea de libertatea de asociere (în limbajul Convenției europene a drepturilor omului – Convenția), este unul dintre drepturile omului recunoscute atât în plan intern, cât și în plan internațional tuturor persoanelor, fără discriminare. Așa cum rezultă din dispozițiile Convenției, dreptul de a înființa partide politice și de a activa în acest cadru reprezintă una din ipostazele sub care se poate manifesta libertatea de asociere.
Dreptul de asociere în partide politice este recunoscut de Constituția noastră doar cetățenilor. Conform aceleiași dispoziții, formarea și funcționarea partidelor politice este liberă, sub condiția ca acestea să nu militeze, prin scopurile ori activitatea lor, împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranității, a integrității sau a independenței României. Conform normelor constituționale și legale relevante, unor asemenea partide ar urma să li se respingă cererea de înființare de către Tribunalul București sau, o dată înființate, să fie declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională a României.
Studiind jurisprudența CEDO, constatăm că instanța de la Strasbourg a avut de mai multe ori ocazia de a se pronunța în privința înțelesului articolului 11 al Convenției.
3.3. Provocări în domeniul reglementării statutului juridic al minorităților naționale din România
După 1989, libertatea de exprimare, descătușată după căderea comunismului, a permis, printre altele, și manifestarea identității naționale a persoanelor aparținând minorităților. Dintre cele 18 minorități reprezentate în 1990 la nivel central, doar minoritatea maghiară a putut obține mandate parlamentare pe baza dreptului comun în materie, restul minorităților obținând, așa cum am mai arătat, câte un mandat de deputat în virtutea normei speciale.
Datorită, în principal, numărului mic de membri, cea mai mare parte a minorităților naționale nu au formulat solicitări care să exceadă cadrul legislativ actual. Nici la nivel conceptual minoritățile naționale din
Hotărârea CNCD din 2 iulie 2009 cu privire la desființarea postului de expert local pe probleme de romi -petiția nr. 4506/29.04.09, în NRDO nr. 1/2010, p. 43: „se poate constata o diferențiere dacă persoanele aflate în situații similare sunt tratate în mod diferențiat, sau dacă persoane aflate în situații diferite sunt tratate în mod identic" „principiul tratamentului egal între persoane nu trebui privit exclusiv prin prisma egalității formale sau juridice (care statuează că persoanele aflate în situații similare trebuie tratate similar). Egalitatea juridică se conceptualizează pe tratamentul egal bazat pe aparența similarității, indiferent de contextul general. Or, având în vedere această ipoteză, se formulează cel de al doilea corolar al principiului tratamentului egal între persoane, în speță, egalitatea substanțială.)
Egalitatea substanțială are în vedere ipoteza persoanelor aflate în situații diferite care trebuie tratate diferit, cuprinzând două idei diferite: egalitatea de rezultat și egalitatea de oportunități (…) Situația dedusă analizei Colegiului trebuie privită din perspectiva egalității substanțiale și în special a egalității de oportunități și nu în mod necesar din perspectiva egalității juridice sau formale", în aceste condiții desființarea postului de expert local pentru romi reprezintă o diferențiere care întrunește condițiile discriminării, în sensul că reprezintă o diferențiere pe criterii etnice (criteriu prevăzut de O.G. nr. 137/2000), dreptul atins este prevăzut de lege (dreptul la muncă, pe de o parte, și dreptul comunității locale de a beneficia de implementarea Strategiei Guvernului de îmbunătățire a situației romilor, pe de altă parte), nu exiști o justificare obiectivă, în sensul unui scop legitim, atins prin mijloace adecvate fi necesare, iar măsura să fie proporțională cu scopul urmărit." „crearea poitului de expert local pentru romi reprezintă o măsură afirmativă, per a contra, desființarea postului reprezintă discriminare".
România nu și-au formulat, cu excepția celei maghiare, o poziție distinctă. Libertatea de exprimare, de asociere, libertatea religiei, precum și celelalte drepturi recunoscute oricărui cetățean, la care se adaugă drepturile speciale, lingvistice și de participare la viața publică, enumerate anterior, precum și posibilitatea de a-și susține drepturile în organe precum Consiliul pentru Minorități Naționale au fost considerate ca oferind o bază normativă suficientă pentru păstrarea și dezvoltarea identității naționale. Ceea ce se pare că statul român reușește mai greu să satisfacă sunt solicitările minorității maghiare.
Acestora li se adaugă, deși în cu totul alt registru, solicitările romilor, ale ceangăilor sau ale ucrainenilor. Acest motiv argumentează alocarea de spații distincte în studiul nostru pentru prezentarea problemelor și solicitărilor acestor minorități, aspecte ce reprezintă adevărate provocări pentru viitorul statutului juridic al minorităților naționale din România.
Minoritatea maghiară
Minoritatea maghiară a prezentat, de-a lungul ultimelor două decenii, un program de revendicări specifice, unitar și documentat, unic, din acest punct de vedere, în România. Această minoritate reprezintă actualmente, după criteriul etniei, 6,6% din totalul populației României, fiind o minoritate istorică tipică, în sensul că este o minoritate teritorială ce reprezintă majoritatea într-un stat vecin, iar prezența maghiarilor în teritoriile românești respective are o explicație istorică. Diferențele față de majoritatea de etnie română apar atât în planul lingvistic, al tradițiilor cât și în plan religios, majoritatea etnicilor unguri fiind creștini catolici sau protestanți, față de majoritatea românilor din aceeași regiune, care sunt ortodocși sau greco-catolici.
Din 1990 și până astăzi Uniunea Democrată a Maghiarilor din România (UDMR) cumulează în mod constant voturile electoratului de etnie maghiară și obține, în consecință circa 7% din mandatele de deputat sau senator, mandate ce reprezintă unul din atuurile importante ale organizației.
Etnicii maghiari sunt principalii beneficiari ai prevederilor, multe dintre prevederi fiind rodul negocierilor pe care principala formațiune reprezentativă a maghiarilor, UDMR, le-a purtat în ultimul deceniu cu partidele de guvernământ, în condițiile manifestării interesului european crescut pentru problema drepturilor omului și a drepturilor minorităților, în special.
Maghiarii reprezintă majoritatea în două din județele de la granița de est a Transilvaniei: Harghita și Covasna, însă sunt prezenți în număr important și în alte regiuni din țară.
Istoric vorbind, ei au apărut în Transilvania de circa 900 de ani, aflându-se într-o poziție politică dominantă până la formarea României Mari din 1918, motiv pentru care, până la acea dată, nu s-a putut vorbi despre o minoritate maghiară, deși din punct de vedere numeric, ei constituiau mult mai puțin de 50% din totalul populației ardelene.
Referitor la situația actuală, observăm unele similitudini cu situația interbelică și ne referim la unele solicitări de autonomie și autoguvernare, precum și la poziția statului ungar față de minoritate, în continuare dominată de concepția „statului mamă". Este vorba despre ceea ce prof. Adrian Năstase numește „formule alternative la variantele revizioniste tradiționale". În viziunea lui Adrian Năstase, „mesajele gen federalizare, co-suveranitate, autonomie, forme de autonomie individuală, colectivă, teritorială (…) sunt, până la urmă, variațiuni pe aceeași temă, care au existat și în perioada interbelică, și după al Doilea Război Mondial".
Teoriile autodeterminării, autoguvernării, a autonomiei personale sau regionale, a drepturilor colective au numeroși adepți mai cu seamă în literatura de specialitate de astăzi. De pe aceste poziții sunt aduse argumente juridice în favoarea respectivelor teze, însă este de remarcat faptul că retrocedarea Ardealului nu mai constituie un obiectiv expres decât pentru unele partide radicale maghiare, astfel încât suntem de părere că, în pofida divergențelor care mai subzistă, nu ne mai confruntăm cu o „politică revizionistă", în sensul celei care a marcat perioada interbelică.
Propunerile făcute de parlamentarii maghiari, precum și de alți lideri ai comunității maghiare s-au concretizat în propuneri legislative proprii sau în proiecte asumate de Guvernul României, dintre care unele au fost respinse în Parlament, iar altele se găsesc încă în procedură legislativă.
Legea privind maghiarii care trăiesc în țările vecine
Legea privind maghiarii care trăiesc în țările vecine sau Legea statutului maghiarilor, așa cum mai este cunoscută, a fost adoptată la 19 iunie 2001 de către Parlamentul de la Budapesta, fiind criticată de statele vecine și sub aspectul neconsultării acestora într-o problemă ce implică cetățenii acestora.
Deși legea reprezintă voința unui alt stat, iar nu a unei minorități naționale adică a unui grup de cetățeni români, ea prezintă relevanță și pentru studiul nostru, deoarece atât UDMR cât și bisericile tradiționale maghiare și-au arătat susținerea pentru aceasta, prezentându-și disponibilitatea de a se constitui în organisme de eliberare a avizelor premergătoare „legitimației de maghiar". Astfel, la 17 octombrie 2001 UDMR, prin Președintele său, Marko Bela, și-a asumat responsabilitatea, discutabilă sub aspect juridic, de a pregăti aplicarea legii statutului în România, precizând că formațiunea pe care o conduce „are deja experiența și aparatura necesară pentru pregătirea aplicării legii statutului".
Procesul de modificare a Legii statutului maghiarilor din statele vecine Ungariei a început imediat după adoptarea sa, în iunie 2001, în urma eforturilor concertate ale statelor vecine și ale organismelor europene, care au solicitat eliminarea elementelor extrateritoriale și discriminatorii din lege.
Dar care sunt motivele pentru care un act normativ intern al unui stat produce nemulțumire în statele vecine? Motivația tulburării pe care legea maghiară a adus-o în relațiile Ungariei cu statele vecine constă în aceea că aceasta are în vedere acordarea unor drepturi speciale, de natură culturală, socială și economică etnicilor săi cetățeni ai statelor vecine.
Este, de asemenea, interesant de remarcat faptul că prevederile legii au în vedere nu pe toți etnicii maghiari din afara „statului-mamă", ci numai pe cei din țările vecine; și nu din toate țările vecine Ungariei, ci numai pe cele care nu făceau parte, la acel moment, din Uniunea Europeană, Austria fiind exclusă pe motiv că prevederile legii vin în contradicție cu legislația Uniunii, normele legii maghiare urmând, în concluzie, să-și producă efectele numai în privința maghiarilor din statele vecine nemembre ale Uniunii Europene.
Acestor persoane statul ungar le acordă, alături de drepturile culturale, și altele, precum cel de a munci în Ungaria trei luni pe an, cu toate avantajele legale specifice oricărui contract de muncă. În vederea beneficierii de aceste drepturi, urma ca organizații neguvernamentale din statele vecine Ungariei să certifice calitatea de etnic maghiar a fiecărui cetățean doritor a profita de respectivele avantaje prin intermediul așa-numitei „legitimații de maghiar".
Deși fundamentul juridic al unor presupuse drepturi ale statului înrudit (numit și statul-mamă) este controversat, preocupări ale unor asemenea state pentru propriile minorități din țările vecine au existat atât după Primul, cât și după al Doilea Război Mondial. Este, spre exemplu, cazul Austriei care a intervenit, pe calea diplomației internaționale și bilaterale, în favoarea minorității germane din Tirolul de Sud atașat, după Primul Război Mondial, Italiei, intervenție care a contribuit, în cele din urmă, la recunoașterea unui statut special de autonomie acestei regiuni, în cadrul statului unitar italian.
Situația comunității ceangăilor
O altă temă aflată încă în dezbatere o reprezintă situația comunității ceangăilor, comunitate care, deși reprezintă un grup etnic distinct, conform datelor ultimului referendum, nu reprezintă, în același timp, și o minoritate națională. Cele circa 225.000 de persoane, după unele studii, sau cel puțin peste 1300 de indivizi care s-au declarat ceangăi, după criteriul „etnie", nu însă și după criteriul „limbă” la ultimul referendum sunt considerați fie români, fie maghiari. Totuși, dacă avem în vedere dreptul fiecărui individ de a se considera și de a se declara ca aparținând unui anume grup etnic, în funcție de criterii obiective, dar și subiective, precum și faptul că, în lipsa unei declarații personale, nimeni nu poate fi încadrat în vreo categorie etnică, lingvistică sau religioasă, rămân valabile rezultatele referendumului și implicit, existența ceangăilor ca minoritate/grup etnic și mai puțin ca minoritate lingvistică.
Deși rezultatele la alegerile parlamentare nu au permis ceangăilor obținerea statutului de minoritate națională, UDMR asumându-și rolul de a-i reprezenta, dreptul ceangăilor de a-și păstra și dezvolta propria identitate, diferită atât de cea română, cât și de cea maghiară nu poate fi negat. De aici rezultă dreptul acestora de a beneficia inclusiv de măsurile speciale prevăzute de dreptul românesc în vederea realizării unei egalități substanțiale în domeniile educației, participării la viața publică și în orice alt domeniu.
Minoritatea romă
Provocările generate de necesitatea de a soluționa în mod satisfăcător interesele minorității rome se înscriu, de cele mai multe ori, într-un alt registru. Dacă propunerile liderilor minorității maghiare pun în discuție fundamentul juridic al constituirii statului unitar și național român, situația specifică minorității rome pune în discuție capacitatea administrativă a statului, modul în care acesta reușește să redistribuie prosperitatea, în mod cât mai echitabil și sustenabil.
După datele referendumului din 2002, romii reprezintă, din punct de vedere numeric, cea de a doua minoritate din România. Ei formează circa 2,5% din totalul populației României, adică puțin peste 535.000 de persoane.
„Faptul că romii sunt o minoritate care prezintă de la început o originalitate extrem de mare în raport cu restul populației complică, evident, situația, în ce privește relația cu restul populației și cu statul român. Însă, în prealabil, este necesar să aflăm ce vor țiganii înșiși: fiecare persoană, fiecare familie.
Doresc oare să se integreze sau să fie asimilați încetul cu încetul? Și acest lucru există în România, deoarece cu ocazia recensământului (din 1992), unii dintre ei au răspuns la întrebarea «cărei naționalități aparțin?, nu țigani, ci români. Aceasta dovedește că există deja o dorință de integrare în comunitatea românească, în timp ce alții doresc să-și păstreze cultura, specificitatea. În această privință este vorba despre o alegere pe care doar persoanele aparținând acestui grup o pot face.
Este, de fapt, o alegere ce ar trebui să fie individuală: fiecare țigan, fiecare copil, fiecare adolescent ar trebui să poată alege. Ar fi, desigur, foarte mult de spus în acest sens; nu vă ascund că problema țiganilor din Europa ne preocupă în mare măsură deoarece, în general, în toate țările, este o minoritate maltratată." afirma d-na Catherine Lalumiere, cu ocazia Seminarului organizat de Centrul European de Studii în Probleme Etnice și Comunicare Socială, la București, în 27 august 1993 sintetizând punctele încă vulnerabile în ce privește satisfacerea solicitărilor venite din direcția acestei minorități.
Crearea Agenției Naționale pentru Romi, adoptarea Strategiei Guvernului României privind îmbunătățirea situației romilor pentru perioada 2001-2010, crearea posturilor administrative de consilieri locali pe problemele romilor, de mediatori locali în domeniile educației și sănătății reprezintă câțiva din pașii meniți să răspundă, cu mai mult sau mai puțin succes, solicitărilor acestei minorități.
Modul în care, o dată cu integrarea europeană, aceste probleme au devenit și ele europene, dovedește necesitatea unor măsuri alternative a căror descoperire și implementare constituie adevărate provocări pentru administrația românească, în ansamblu și în detaliu.
În același timp, rămâne discutabilă maniera de tratare a problemei puse de taberele ilegale de cetățeni intracomunitari în Franța, în contextul în care definirea acestora ca tabere ilegale de romi nu a avut la bază respectarea dreptului acestor persoane de a se declara ca aparținând sau nu unei anume etnii și garantarea dreptului acestora de a nu fi supuse unui tratament nefavorabil ca urmare a unei asemenea declarații.
În condițiile în care atât România cât și Ungaria sau Franța sunt membre ale Uniunii Europene, fiecare națiune poate fi privită ca „o minoritate". Frontierele se „spiritualizează" în condițiile în care apartenența la unul sau altul dintre statele Uniunii este estompată de cetățenia comună și de libertatea de comunicare și mișcare prevăzute în Tratatele Uniunii.
Cu toate acestea, păstrarea și promovarea identității etnice și lingvistice a persoanelor aparținând minorității maghiare, rome sau altei minorități ori grup etnic precum ceangăii, dreptul de a fi diferit de majoritate nu își pierd din importanță, ci continuă să reprezinte o formă de exprimare a demnității umane, ca valoare fundamentală a societăților democratice.
În acest context, și având în vedere faptul că, așa cum prevăd instrumentele juridice internaționale, legitimitatea unei guvernări și chiar inviolabilitatea teritorială se întemeiază pe capacitatea guvernării de a fi reprezentativă pentru toți cetățenii statului respectiv, este necesar ca răspunsul autorităților românești la aceste solicitări să fie unul de natură a asigura atât cetățenii aparținând minorităților, cât și pe cei care se regăsesc în majoritate că interesele și valorile lor sunt reprezentate la nivel etatic. Găsirea instrumentelor care să permită satisfacerea concomitentă a aspirațiilor majorității și ale minorităților reprezintă, cu siguranță, o provocare pentru legislativ și pentru administrația românească.
Autoritățile românești, ca și cele ale altor țări, sunt chemate să se adapteze mereu în vederea găsirii echilibrului între nevoia grupurilor minoritare de a se supune unui regim diferit, motivat de caracteristicile lor speciale și îngrijorarea de a nu furniza o scuză pentru o politică de separare. Protecția identității culturale nu ar trebui, în consecință, dusă la extrem. în esență, e o chestiune de echilibru, fiecare cultură trebuind să se adapteze necesităților dezvoltării, fără a i se cere, totuși, să renunțe la individualitatea sa.
Concluzii
În consecință, categoria minorităților naționale a preocupat legiuitorul din toate colțurile lumii, conferindu-le în societate unde conveițuiesc anumite drepturi și obligații.
În doctrina juridică nu a existat un interes deosebit pentru a delimita foarte exact noțiunile de minoritate națională și cea de minoritate etnică. Încercările în acest sens au fost ocazionale sau marginale din cauza faptului că nu este atât de importantă distincția dintre minoritate națională și minoritate etnică din moment ce normele internaționale apără drepturile omului fără vreo deosebire pe criterii de limbă, confesiune, apartenență etnică sau națională, etc.
Mai multe reglementări interne și internaționale au vizat problematica minorităților.
Astfel, Recomandarea 1201 privind proiectul Protocolului adițional, precizează că persoanele aparținând minorităților naționale își pot exercita drepturile și se pot bucura de ele în mod individual sau împreună cu alții. Art. 3 al Convenției-cadru conține aceeași prevedere, specificând că drepturile enunțate în Convenția-cadru pot fi exercitate individual sau în comun cu alții.
Deoarece expresiile “împreună cu alții” și “în comun cu alții” au iscat probleme de interpretare, se cere o succintă descriere a conținutului acestora, în documentele internaționale ele sunt folosite în contextul în care este interzisă discriminarea pe criterii naționale, de rasă, de religie, de sex, etc. Recunoașterea libertatății de a exercita drepturile “în comun cu alții” sau “împreună cu alții” își are temeiul în caracterul inerent de solidaritate ale unora din activitățile oamenilor. Riturile și procesiunile religioase, de exemplu, fac parte din această categorie. Expresiile “împreună cu alții” și “în comun cu alții” cunosc însă o interpretare foarte largă și se referă atât la persoanele aparținând unei minorități, cât și la persoanele aparținând altor minorități și persoanele aparținând majorității. Folosirea expresiilor în cauză are un sens diferit de ceea ce semnifică noțiunea de drepturi colective. Ele se referă la modul în care pot fi exercitate drepturile și nu la natura acestor drepturi.
Drepturile specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale sunt acele drepturi care au legătură directă cu elementele ce reprezintă componentele identității naționale. Protecția identității persoanelor aparținând minorităților naționale reprezintă obiect de preocupare a comunității internaționale și are la bază ideea că diversitatea culturală înseamnă “o sursă și factor de îmbogățire a fiecărei societăți”.
Protecția identității presupune, în primul rând, dreptul ca această identitate să fie recunoscută ca atare. În acest sens, art. 3(1) din Recomandarea 1201 privind proiectul Protocolului adițional prevede că orice persoană aparținând unei minorități “are dreprul să se exprime, să păstreze și să dezvolte în deplină libertate identitatea sa religioasă, etnică, lingvistică și/sau culturală, fără a fi supusă vreunei încercări de asimilare împotriva voinței sale”.
În textul citat și în textele articolelor 5(1) din Convenția-cadru și 27 din Pactul cu privire la drepturile civile și politice sunt arătate elementele care compun identitatea: cultura, religia și limba. Statele sunt obligate nu doar să recunoască identitatea dar să asigure și apărarea drepturilor specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale în baza art. 5(1) din Convenția-cadru care stipulează că “Părțile se angajează să promoveze condițiile de natură să permită persoanelor aparținând minorităților naționale să își mențină și dezvolte cultura, precum și să își păstreze elementele esențiale ale identității lor, respectiv religia, limba, tradițiile și patrimoniul lor cultural” . Obligațiile pozitive ale statelor relative la valorile apărate prin acest articol se referă numai la drepturile specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale, adică la drepturile care țin nemijlocit de păstrarea identității, cum sunt drepturile culturale, lingvistice, confesionale, etc. Articolele 3(1), 5(1) și 27 nu apără drepturile care nu fac parte din categoria drepturilor specifice cum sunt, de exemplu, dreptul de acces în funcțiile publice, dreptul de a fi ales, etc, reglementate de principiile nediscriminării și egalității și supuse regulilor competenței și concurenței.
Bibliografie
Tratate și cărți
Bolintineanu A., A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Ed. All Beck, București, 2000.
Buergenthal Th., R. Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed. All, București, 1996.
Diaconu Nicoleta, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
Gergely D., M. Morteanu, Jurisprudență: Implementarea legislației anti-discriminare în România. Combaterea discriminării etnice prin proceduri judiciare, București, Ed. ECA, 2004.
Grigore-Radulescu Maria-Irina, Corina Florenta Popescu, Protectia juridica a drepturilor omului, Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Mărtinaș D., Originea ceangăilor din Moldova, ed. a II-a, Ed. Symbol, Bacău, 1998.
Munteanu Roxana, Drept european-evoluție, instituții, ordine juridică, Ed.Oscar Print, București, 2008.
Năstase A., Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, vol. I – Reglementări în dreptul internațional, Ed. R.A. Monitorul Oficial, București, 1998.
Prisacariu M. R., Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H Beck, București, 2011.
Prisecaru Petre, Politici Comune ale Uniunii Europene, Ed. Economica, Bucuresti, 2012.
Sofronie G., Principiul naționalităților în tratatele de pace din 1919-1920, ed. a 2-a, Ed. Albatros, București, 1999.
Voicu Marin, Introducere în dreptul european, Editura Universul juridic, București, 2007.
Vrabie G., M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Institutul European, Iași, 2004.
II. Articole în reviste de specialitate
Niță I., Conflicte etnice și soluții teritoriale. Studiu de caz: Declarația de Independență a Kosovo, în RRDI nr. 6/2008.
Molnar G., Spre un drept recunoscut internațional de intervenție umanitară unilaterală?, în RRDI nr. 6/2008.
Oroșan A., C. Mihăilescu, Activitatea recentă a Grupului de lucru pe drept internațional public din cadrul Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene (COJUR) și a subgrupului de lucru privind Curtea Penală Internațională (COJUR – CPI), în RRDI nr. 6/2008.
Weber R., Statul înrudit și minoritățile naționale: ce standarde europene sunt aplicabile, în RRDO nr. 22/2002.
Weber R., România și drepturile omului: standarde internaționale, standarde interne (I), în RRDO nr. 13/1996.
III. Acte normative interne și internaționale
Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Protocolul 12 al Convenției europene a drepturilor omului a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2006.
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată în M.Of. nr. 99 din 8 februarie 2007.
Hotărârea CNCD cu privire la atingerea demnității și crearea unei atmosfere degradante, în NRDO nr. 3/2008.
Hotărârea CNCD cu privire la efectele discriminatorii asupra elevilor aparținând comunității maghiare prin planul de școlarizare, în NRDO nr. 4/2009.
Hotărârea CNCD cu privire la desființarea postului de expert local pe probleme de romi, în NRDO nr. 1/2010.
Hotărârea CNCD cu privire la solicitarea cunoașterii limbii minoritare în vederea angajării, în NRDO nr. 1/2008.
Hotărârea CNCD cu privire la nerespectarea dreptului la informații de interes public în limba maternă, în NRDO nr. 4/2007.
Hotărârea CNCD cu privire la desființarea postului de expert local pe probleme de romi, în NRDO nr. 1/2010.
Convenția cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale ratificată de România prin O.G. nr. 120/1998 pentru ratificarea de către România a Convenției-cadru europene privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale, adoptată la Madrid la 21 mai 1980, ordonanță aprobată prin Legea nr. 78/1999, publicată în M.Of. nr. 207 din 13 mai 1999 și modificată prin Legea nr. 129/2003 privind modificarea art. 2 din O.G. nr. 120/1998, publicată în M.Of. nr. 260 din 15 aprilie 2003.
Carta Europeană a Autonomiei Locale ratificată prin Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în M.Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale ratificată de România prin Legea nr. 33/1995 privind ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, publicată în M.Of. nr. 82 din 4 mai 1995.
Rezoluția ECOSOC 728F (XXVIII) din 30 iulie 1959.
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicată în M.Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată în M.Of., Partea I nr. 333 din 17 mai 2007.
H.G. nr. 589/2001 privind înființarea Consiliului Minorităților Naționale, publicată în M.Of. nr. 365 din 6 iulie 2001.
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
Legea nr. 21/1991 modificată prin Legea nr. 354/2009, republicată în M.Of. nr. 576 din 13 august 2010.
IV. Jurisprudența
Belgian Linguistic Case, 23 July 1968
Caz Cauza Cipru c. Turcia (hotărârea CEDO din 10 mai 2001).
Cazul Chapman c. Marea Britanie (hotărârea din 18 ianuarie 2001).
Deciziile CEDO în cauzele Partidul Comunist Unit al Turciei c. Turcia (hotărârea din 30 ianuarie 1998), Partidul Socialist al Turciei și alții c. Turcia (hotărârea din 12 noiembrie 2003) sau Organizația Macedoneană Unită Ilinden și Ivanov c. Bulgaria și Organizația Macedoneană Unită Ilinden – PIRIN și alții c. Bulgaria (hotărâri din 20 octombrie 2005).
Decizia CEDO în cauza Organizația Macedoneană Unită Ilinden – PIRIN și alții c. Bulgaria din 20 octombrie 2005.
V. Pagini internet
The application of the Directive 2000/43/EC of 29 June 2000 implementing the principie of equal treatment between persons irrespective of racial or ethnic origin, European Commission, Bruxelles, 30.10.2006, Doc. COM(2006) 643, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0643en01.pdf.
Recomandările de la Lund -www.osce.org.
Bibliografie
Tratate și cărți
Bolintineanu A., A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional contemporan, Ed. All Beck, București, 2000.
Buergenthal Th., R. Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed. All, București, 1996.
Diaconu Nicoleta, Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex, București, 2008.
Gergely D., M. Morteanu, Jurisprudență: Implementarea legislației anti-discriminare în România. Combaterea discriminării etnice prin proceduri judiciare, București, Ed. ECA, 2004.
Grigore-Radulescu Maria-Irina, Corina Florenta Popescu, Protectia juridica a drepturilor omului, Curs universitar, Editura Universul Juridic, București, 2012.
Mărtinaș D., Originea ceangăilor din Moldova, ed. a II-a, Ed. Symbol, Bacău, 1998.
Munteanu Roxana, Drept european-evoluție, instituții, ordine juridică, Ed.Oscar Print, București, 2008.
Năstase A., Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, vol. I – Reglementări în dreptul internațional, Ed. R.A. Monitorul Oficial, București, 1998.
Prisacariu M. R., Statutul juridic al minorităților naționale, Ed. C.H Beck, București, 2011.
Prisecaru Petre, Politici Comune ale Uniunii Europene, Ed. Economica, Bucuresti, 2012.
Sofronie G., Principiul naționalităților în tratatele de pace din 1919-1920, ed. a 2-a, Ed. Albatros, București, 1999.
Voicu Marin, Introducere în dreptul european, Editura Universul juridic, București, 2007.
Vrabie G., M. Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Institutul European, Iași, 2004.
II. Articole în reviste de specialitate
Niță I., Conflicte etnice și soluții teritoriale. Studiu de caz: Declarația de Independență a Kosovo, în RRDI nr. 6/2008.
Molnar G., Spre un drept recunoscut internațional de intervenție umanitară unilaterală?, în RRDI nr. 6/2008.
Oroșan A., C. Mihăilescu, Activitatea recentă a Grupului de lucru pe drept internațional public din cadrul Secretariatului General al Consiliului Uniunii Europene (COJUR) și a subgrupului de lucru privind Curtea Penală Internațională (COJUR – CPI), în RRDI nr. 6/2008.
Weber R., Statul înrudit și minoritățile naționale: ce standarde europene sunt aplicabile, în RRDO nr. 22/2002.
Weber R., România și drepturile omului: standarde internaționale, standarde interne (I), în RRDO nr. 13/1996.
III. Acte normative interne și internaționale
Constituția României nr. 429/2003, modificatã și revizuită, publicatã în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Protocolul 12 al Convenției europene a drepturilor omului a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2006.
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată în M.Of. nr. 99 din 8 februarie 2007.
Hotărârea CNCD cu privire la atingerea demnității și crearea unei atmosfere degradante, în NRDO nr. 3/2008.
Hotărârea CNCD cu privire la efectele discriminatorii asupra elevilor aparținând comunității maghiare prin planul de școlarizare, în NRDO nr. 4/2009.
Hotărârea CNCD cu privire la desființarea postului de expert local pe probleme de romi, în NRDO nr. 1/2010.
Hotărârea CNCD cu privire la solicitarea cunoașterii limbii minoritare în vederea angajării, în NRDO nr. 1/2008.
Hotărârea CNCD cu privire la nerespectarea dreptului la informații de interes public în limba maternă, în NRDO nr. 4/2007.
Hotărârea CNCD cu privire la desființarea postului de expert local pe probleme de romi, în NRDO nr. 1/2010.
Convenția cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale ratificată de România prin O.G. nr. 120/1998 pentru ratificarea de către România a Convenției-cadru europene privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale, adoptată la Madrid la 21 mai 1980, ordonanță aprobată prin Legea nr. 78/1999, publicată în M.Of. nr. 207 din 13 mai 1999 și modificată prin Legea nr. 129/2003 privind modificarea art. 2 din O.G. nr. 120/1998, publicată în M.Of. nr. 260 din 15 aprilie 2003.
Carta Europeană a Autonomiei Locale ratificată prin Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, publicată în M.Of. nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
Convenția-cadru privind protecția minorităților naționale ratificată de România prin Legea nr. 33/1995 privind ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995, publicată în M.Of. nr. 82 din 4 mai 1995.
Rezoluția ECOSOC 728F (XXVIII) din 30 iulie 1959.
Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, publicată în M.Of. nr. 196 din 13 martie 2008.
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată în M.Of., Partea I nr. 333 din 17 mai 2007.
H.G. nr. 589/2001 privind înființarea Consiliului Minorităților Naționale, publicată în M.Of. nr. 365 din 6 iulie 2001.
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, publicată în M.Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000.
Legea nr. 21/1991 modificată prin Legea nr. 354/2009, republicată în M.Of. nr. 576 din 13 august 2010.
IV. Jurisprudența
Belgian Linguistic Case, 23 July 1968
Caz Cauza Cipru c. Turcia (hotărârea CEDO din 10 mai 2001).
Cazul Chapman c. Marea Britanie (hotărârea din 18 ianuarie 2001).
Deciziile CEDO în cauzele Partidul Comunist Unit al Turciei c. Turcia (hotărârea din 30 ianuarie 1998), Partidul Socialist al Turciei și alții c. Turcia (hotărârea din 12 noiembrie 2003) sau Organizația Macedoneană Unită Ilinden și Ivanov c. Bulgaria și Organizația Macedoneană Unită Ilinden – PIRIN și alții c. Bulgaria (hotărâri din 20 octombrie 2005).
Decizia CEDO în cauza Organizația Macedoneană Unită Ilinden – PIRIN și alții c. Bulgaria din 20 octombrie 2005.
V. Pagini internet
The application of the Directive 2000/43/EC of 29 June 2000 implementing the principie of equal treatment between persons irrespective of racial or ethnic origin, European Commission, Bruxelles, 30.10.2006, Doc. COM(2006) 643, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0643en01.pdf.
Recomandările de la Lund -www.osce.org.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Juridice Privind Drepturile Minoritatilor Nationale (ID: 126449)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.