Aspecte Juridice Privind Dreptul la Cetatenie
Cuprins
CAPITOLUL I.NOȚIUNI GENERALE
1.1 Dezbateri contemporane consacrate cetățeniei
Termenul de “cetățenie” (“citizenship”), este central pentru științele politice și sociologie. Cetățenia marchează gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate susține chiar, așa cum a făcut-o în anul 1990, Heater, că societățile și modul de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat cetățeniei. Momentele acestei evoluții istorice, urmând a fi detaliate ulterior,când vom examina cetățenia în context istoric și cultural. Astfel că, după “momentul” Marshall, momentul relansării interesului pentru cetățenie, au fost evidențiate mai multe dezbateri contemporane. Pentru a prezenta aceste dezbateri, identificăm trei etape, astfel:
Criza democrației (anii 1960 – 1980). Aceasta a apărut pe fondul protestelor contra războiului din Vietnam, a afacerilor Watergate, a mișcărilor contestatare din 1968 și a recesiunii economice consecutive “șocului petrolului”. Atât cetățeni de rând, cât și specialiști din domeniul științelor politice au pus în discuție capacitatea instituțiilor democratice fondate în secolul XIX-lea de a gestiona noul context politic și social. De exemplu, Raportul “Comisiei trilaterale” realizat de către Crozier, Huntington și Watamuki în 1975, a arătat că statul este depășit de noile presiuni sociale și că el trebuie să-și asocieze partenerii din societatea civilă ( ceea ce a fost denumit mai târziu “governance”, opus simplei “government” care se exercită exclusive în interiorul structurilor statului).
Reabilitarea democrației(anii 1980). Aceasta s-a produs ca rezultat a celui de “al treilea val al democratizării și a măsurilor luate de guvernele conservatoare și neoliberale(legitimate doctrinar de reaganism și thatcherism), predominante în anii `80 și care au redus substanțial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative de decizie”. Rezultând, ca prin urmare, conform “Eurobarometer Surveys” și a datelor proiectului “Beliefs in Government”, încrederea în democrație să fie restabilită.
Relansarea cetățeniei (începând cu anii 1990). Această etapă a coincis cu marile schimbări istorice ale anilor `90 (tranzițiile post comuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică, erodarea statului-națiune), ce au fost denumite în anul 1994, de Dahrendorf, “deceniul cetățeniei”(decade of citizenship). Atât politicienii, cât și analiștii și cercetătorii în științe politice, au formulat mari așteptări de la cetățenie ca nou contract social. De exemplu, în concepția lui Beck, în lucrarea sa din anul 1992, “The risk society ”, singura cale de a ieși din “societatea de risc ” sau “modernitatea incompletă”, caracterizată prin fragilizarea sistemelor de securitate publică, ar fi participarea cetățenească bazată pe vechiul principiu al virtuții civice.
Relansarea interesului public pentru cetățenie în anii `90 nu s-a datorat doar unei “mode” trecătoare sau unei motivații pur academice. Această relansare s-a datorat faptului că un public tot mai larg, se dovedește a fi interesat de cetățenie, pentru că cetățenii și oamenii politici sunt preocupați de ceea ce datele statistice și specialiștii au numit deficit democratic. Acest fenomen este prezent atât în SUA cât și în Europa. În SUA, așa cum rezultă din raportul “Noua generatie a democratiei”, din 1989, și din studiile lui Putnam, din 2000, există deja o îngrijorătoare eroziune a capitalului social și a încrederii în instituțiile politice. În Europa, ca și în SUA deficitul democratic se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în clasa politică și rata scăzută a participării civice. De exemplu, conform datelor “Eurobarometer 2009”, doar un tânăr din doi participă la societatea civila iar rata absenteismului electoral a depășit 40%. În SUA, rata de participare la alegeri este de 35%. Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale și pune sub semnul întrebării însăși legitimitatea proiectului democratic. Fără cetățeni active, fără participare la instituțiile politice și fără un minim de încredere în clasa politică, guvernarea democratică și democrația ca regim politic nu sunt eficiente. Din această cauză, chiar și organizațiile globale consacrate condiției umane precum PNUD, OECD sau UNESCO au luat în considerare influența cetățeniei asupra dezvoltării .
Dezbaterile contemporane privind cetățenia,la nivel european, au fost impulsionate în anii `90 în special datorită împrejurărilor următoare:
dezmembrarea marilor entități fondate pe criterii ideologice ( de exemplu URSS, Iugoslavia) și apariția de noi state naționale.
reinventarea democrației în țările postcomuniste.
emergența unor noi minorități în noile state naționale, rezultate șie din migrațiile umane, fie din retrasarea frontierelor.
ieșirea la suprafață a unor probleme civice altădată doar camuflate de statul totalitar.
presiunile asupra cetățeniei din partea imigranților, a refugiaților sau a populației dislocate în urma războaielor.
noul proiect de cetățenie supranațională introdus de Uniunea Europeană prin Tratatul de la Maastricht.
incapacitatea statului bunăstării de a susține cetățenia efectivă pentru toți cetățenii și extinderea categoriei cetățenilor cu drepturi limitate.
apariția celei de-a treia generații de drepturi ale omului și interesul pentru drepturile colective și culturale.
agravarea ”deficitului democratic„ în special datorită aproprierii democrației ca bun de consum, fără susținerea civică adecvată.
Dezbaterile pe marginea acestor probleme al societăți, pe de o parte au generat așteptări (uneori nerealiste) față de capacitatea cetățeniei și virtuții civice de a mobiliza energiile populare, iar pe de alată parte au pus sub semnul întrebării tipul modern de societate și civilizație subadiacentă.
1.2 Contextul cultural și istoric al cetățeniei
Așa cum s-a observat anterior, cetățenia se află în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept controversat și mobilizator are meritul de a exprima chintesența găndirii politice dintr-o epocă istorică și de a sintetiza ansamblul problemei care rezultăă din relația stat-cetățeni. Reprezintă un termen paradigmatic,datorită trăsăturilor următoare:
este o construcție culturală, specifică anumitor valori și semnificații.
are o evoluția istorică, în funcție de tipul de societate și modul de guvernare cu care a fost asociat.
este expresia dominației occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a impus în toată lumea.
are un conținut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât și obligațiile, să încorporeze atât o viziune individuală cât și una colectivă asupra societății.
Termenul provine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne ( în special franceza și engleza) prin intermediul limbii latine. Acestas a apărut pentru prima dată în cetățile-stat din Grecia Antică și a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice grecești. Aici cunoscând o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea civică (idealul moral al Romei republicane) și de problemele de implementare a cetățeniei romane. Dacă ar fi să refacem firul evoluției istorice a cetățeniei, ar trebui să punem accent pe prezentarea utmătoarelor etape, din istoria cetățeniei, și anume:
Atena (Grecia Antică) – perioada în care democrația (”guvernarea de către popor”) presupunea cetățeni. Statutul de cetățean era acordat doar indivizilor tineri (aproximativ 25000 în Atena, în aceea perioadă, cam tot atâția erau sclavi și femei, care aparțineau comunități domestice sau ”domos”, fără a beneficia de statutul de cetățean). Statutul de cetățean presupunea:
apartenența la ”polis” (republica ateniană)
participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea populară ( ”Ecclesia”)
identitatea – ceea ce numea Aristotel ”methexis”,respectiv mândria de a fi grec. Exista astfel o dublă identitate: ca cetățean al republicii și ca grec, membru al diasporei (ansamblul comunităților grecești,reunite annual în cadrul jocurilor olimpice).
Roma antică. În această perioadă statutul de cetățean roman (”civitas”) conferea dreptul de mobilitate și drepturi civice acordate inclusiv populației din teritoriile ocupate. Pentru a-i diferenția,romanii au introdus 2 categorii de cetățeni;cei ce proveneau din metropolă și noii cetățeni, fără drept de vot (”civitas sine suffragio”). Romanii au păstrat cele trei caracteristici inițiale (apartenența, participarea, identitatea), cărora le-au adăugat o codificare elaborată și virtutea civică (”virtus”), un ideal moral ce promova patriotismul și devoțiunea față de interesul general. Cicero, Cato și Titus Livius, au exarcerbat acest sentiment al loialității și altruismului,care a devenit ulterior o valoare centrală a Renașterii Italiene și a Romantismulu German.
Iluminismul. După o perioadă de aproape 1000 de ani, timp în care a fost dat uitării,termenul de cetățenie revine în atenția gândirii politice. Omul politic florentin Machiavelli, a relansat republica ca alternativă la guvernarea autocratică, în timp ce Montesquieu a reluat teza participării populare, iar Rousseau s-a inspirat din modelul cetățeniei la scară redusă din cetățile antice, propunând mocro-comunități politice de contractual.
Revoluția franceză. În această perioadă termenul de cetățenie a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului.
Liberalismul. Perioadă reprezentată de John Stuart Mill, care a accentuat asocierea anterioară spunând că ”cetățenia reprezintă în primul rând drepturi și libertăți acordate individului”.
Naționalismul. Perioadă specifică secolellor XVIII – XIX, când cetățenia a fost asociată cu o construcție politică și culturală nouă, națiunea.
Comunismul, a promovat interesul general, altruismul și colectivismul în dauna drepturilor omului. Cetățenia sovietică, de exemplu, a avut o formă supranațională de civitate, justificată ideologic. Spațiul public de referință era partidul-stat ceea ce anula,practic,societatea civilă și pluralismul politic.
Cetățenia multiplă. Aceasta a existat încă din lumea antică, însă în zilele noastre, statele formate prin imigrație ( SUA, Canada, Australia), au încurajat ideea de ”cetățenie multiculturală„.
Dacă sintetizăm aceste etape, putem spune că de aici rezultă 3 modele de cetățenie. Aceste modele de cetățenie, sunt:
Modelul republican. Acesta este specific cetăților-stat din lumea antică,republicilor italiene ale Renașterii și Revoluției franceze. Acest model este caracterizat prin trăsăturile următoare:
Prevalența interesului comun și referința la o entitate politică integratoare ( polis, civis, republica, națiunea, statul-partid).
Patriotismul, ca expresie a loialității față de stat, corespunzând idealului antic de ”virtus„.
Accentul pus pe obligații și responsabilități.
Obligativitatea participării civice.
Existența unor raporturi civice care unesc membrii comunității politice.
Asumarea ordinii civice și a responsabilității comune (rezultat din termenu englezesc ”ownership”)
Modelul liberal. Acesta a fost susținut de iluminiști și utilitarism. Se caracterizează prin următoarele trăsături:
Egalitatea tutror indivizilor.
Guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ
Existența unei tensiuni între indivizi și stat, exprimată printr-o negociere continuă a drepturilor și obligațiilor,
Focus pe drepturi, nu pe obligații.
Încurajarea indivizilor să-și depășească condiția socială și statutul civic, prin emancipare politică.
Exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale.
Modelul comunitarist. Apus accentul pe drepturile colective ale comunităților constituite istoric. A fost promovat îndeosebi în societățile multiculturale, care recunosc drepturile colective ale entităților etnice și culturale. Acest model se caracterizează prin următoarele trăsături:
Recunoaște drepturile colective ca bază de referință.
Cetățenia este condiționată de apartenența la o comunit,republicilor italiene ale Renașterii și Revoluției franceze. Acest model este caracterizat prin trăsăturile următoare:
Prevalența interesului comun și referința la o entitate politică integratoare ( polis, civis, republica, națiunea, statul-partid).
Patriotismul, ca expresie a loialității față de stat, corespunzând idealului antic de ”virtus„.
Accentul pus pe obligații și responsabilități.
Obligativitatea participării civice.
Existența unor raporturi civice care unesc membrii comunității politice.
Asumarea ordinii civice și a responsabilității comune (rezultat din termenu englezesc ”ownership”)
Modelul liberal. Acesta a fost susținut de iluminiști și utilitarism. Se caracterizează prin următoarele trăsături:
Egalitatea tutror indivizilor.
Guvernarea este legitimată prin acordul fiecărui individ
Existența unei tensiuni între indivizi și stat, exprimată printr-o negociere continuă a drepturilor și obligațiilor,
Focus pe drepturi, nu pe obligații.
Încurajarea indivizilor să-și depășească condiția socială și statutul civic, prin emancipare politică.
Exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale.
Modelul comunitarist. Apus accentul pe drepturile colective ale comunităților constituite istoric. A fost promovat îndeosebi în societățile multiculturale, care recunosc drepturile colective ale entităților etnice și culturale. Acest model se caracterizează prin următoarele trăsături:
Recunoaște drepturile colective ca bază de referință.
Cetățenia este condiționată de apartenența la o comunitate culturală,nu politică.
Accentul este pus pe identitățile colective.
Comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei și dezvoltări personale.
Apartenența la o comunitate nu este predeterminată și imuabilă: membri săi au libertatea de a alege și a decide conform propriilor afinități.
Relațiile intercomunitare sunt mai clare și mai stabile decât relațiile interindividuale.
Aceste trei modele au interacționat continuu. Acestea au fost combinate într-o viziune multidimensională de către Marshall, autorul care a reușit să facă din cetățenie conceptul-cheie al dezbaterilor privind societatea democratică.
1.3 Cetățenia: noțiune,trăsături,principii
Este necesară, o definiție generală a cetățeanului și a cetățeniei, rezultată dintr-un studiu istorico-comparativ al sistemelor legislative, pentru a fi apreciată critic, pentru a i se desprinde progresul sau regresul și pentru a-i anticipa orientarea. Din acest punct de vedere ar fi utilă dacă definiția instituției ar fi dată de legiuitor. Deoarece o asemenea definiție are o autoritate incontestabilă, pe timpul cât legea respectivă este în vigoare, în statul respectiv. Însă chiar dacă aceasta ar fi utilă a fost abordată, decât din punct de vedere sociologic, și nu juridic.
Instituția cetățeniei și condiția cetățenească exprimă, în primul rând, o legătură principial statornică a individului cu statul, cu Cetatea. Această legătură se numește, în general resortisanță ( pentru a se numi cetățenie sfera definiției este necesar a fi mai restrânsă), iar indivizii astfel legați, se numesc resortisanți, și nu cetățeni. Opus condiției de resortisant este ceea de apatrid (”fără patrie”), apolit (”fără stat„) sau heimatlos (”fără țară”). Evident, însă, că această legătură este doar față de un anumit stat – resortisanța reprezentând apartenența individului la un anumit stat. Astfel că, vor fi atâtea resortisanțe și atâtea tipuri de resortisanți câte state sunt, iar în raport cu resortisanții unui anumit stat, resortisanții celorlalte state și apatrizii se numec străini.
Cetățenia reprezintă aceea resortisanță în care legătura dintre individ – numit cetățean – și stat pornește de la drepturi și obligații reciproce: în care și individul are drepturi, și statul obligații, în care individul participă la conducerea statului, în care statul e expresia voinței cetățenilor, în care cetățeni constituie chiar statul, sunt membri statului.
Dacă cetățeni constituie statul, dacă statul este o asociație a cetățenilor, atunci cetățenia înseamnă în principal, drepturi față de stat, și, în primul rând, dreptul cetățenilor de a participa, în condiții de egalitate, la exercitarea puterii de stat în folodul comun, exercitare care uneori e susceptibilă de a avea loc concomitent sau prin rotație, alteori, și în cazul statelor mai mici, majoritatea celor de azi, prin delegația ei, cu alte cuvinte dreptul de a alege și de a candida la constituirea organului suprem al puterii de stat.
Din definițiile pe care literatura de specialitate le-a dat cetățeniei, de-a lungul timpului, au rezultat două ipostaze ale cetățeniei, și anume:
Pentru a propune o definiție a cetățeniei, trebuie să ținem cont de toate aspectele identificate anterior. Astfel după o analiză a acestor, putem spune că ”cetățenia este apartenența și participarea activă la viața publică a cetățenilor beneficiari de drepturi și obligații, care au astfel capacitatea de a influența politicile publice”.
Trăsăturile cetățeniei, care se desprind din această definiție sunt:
apartenența la o comunitate politică, ceea ce conferă un sens comunităților personale și colective.
participarea activă, prin acțiuni civice și ”co-cetățenie”.
statutul juridic rezultat din setul de drepturi și responsabilități recunoscute oficial.
capacitatea de a influența decizia politică, ceea ce presupune un minim de competențe civice și conștiința acestei capacități.
1.4 Competența civică
Cetățenia nu este posibilă fără cetățeni competență și angajați, iar democrația nu poate fi concepută fără cetațenie.
Această relație stă la baza competenței civice, care a fost plasată de către Mead, în anul 1986, Turner în anul 1993, Almond și Verba în anul 1996, la originea cetățeniei. Reprezintă capacitatea persoanelor,grupurilor și comunităților de a participa activ la viața publică, ceea ce presupune o cultură civică minimală, un set de drepturi și obligații (responsabilități), oportunități civice. Pentru a înțelege cele trei concepte, le vom analiza în continuare detaliat:
Cultura civică
Reprezintă ansamblul cunoștințelor, valorilor, atitudinilor și abilităților referitoare la comunitatea politică, la instituțiile publice și la actori participanți. În funcție de cadrul de referință, există trei ipostaze ale culturii civice, astfel:
cultura civică ideală, care reprezintă ansamblul cunoștințelor și abilităților necesare pentru participarea politică și realizarea democrației ca proiect istoric.
cultura civică specifică unui tip de societate democratică, este caracterizată prin diferite ”patern-uri psiho-culturale„, în funcție de condițiile particulare ale comunități politice.
cultura civică școlară reprezintă de fapt o analiză a „bunului cetățean„ sub formă de competențe dezirabile.
b) Drepturile și obligațiile (responsabilitățile).
Este admis că cetățenia presupune apartenența la o comunitate politică, participarea, identitatea, drepturile și responsabilitățile care decurg statutul de cetățean. Drepturile și obligațiile au avut un tratament asimetric, de-a lugul timpului, datorită regimului lor juridic diferit. Drepturile au fost concepute pentru a apăra libertatea și autonomia individului în fața satului și a oricărei forme de putere laică. Drepturile și obligațiile au fost de multe ori interpretate ca fiind opozabile deoarece aparțin unor forme diferite de raționalitate: drepturile sunt norme juridice iar responsabilitățile sunt norme morale. Prin urmare, obligațiile nu sunt o contrapondere a drepturilor sau alternativa lor simetrică, ci ele sunt versante complementare ale ansamblului numit competență civică. Aceste probleme privind drepturile și responsabilitățile persistă în orice situație de aplicare a competenței civice, inclusiv în cazul cetățeniei europene.
Învățarea cetățeniei.
Cetățenia reprezintă o construcție culturală și istorică. Ea se învață de fiecare individ și generație de cetățeni, printr-un proces spontan de socializare politică sau prin demersuri sistematice de cultură civică într-un mediu specializat ( de exemplu, în școală).
Societatea și comunitatea politică reprezintă cadrul natural în care se formează ceea ce în anul 1978, Crick și Porter, au numit ”alfabetizarea politică”, și anume un mediu polivalent și deschis în care competențele civice se formează spontan, împreună, cu alte forme de „alfabetizare” (cognitivă, comunicativă, digitală, etc.). În acest context global, socializarea politică are propriile mijloace și forme de acțiune. În 1991, Dekker și Meyenberg au identificat trei forme de acțiune:
Socializarea politică intenționată și directă, al cărui scop explicit este dobândirea de cunoștințe specializate, formarea atitudinilor și a comportamentelor cetățenești.
Socializarea politică intenționată indirectă care se realizează prin influențele care au drept scop principal educația politică.
Socializarea politică neintenționată și indirectă care are loc în situațiile de învățare informală.
Școala rămâne unul din mediile cele mai influente și o opțiune majoră în cadrul demersurilor de socializare politică.
CAPITOLUL II. CADRUL JURIDIC INTERNAȚIONAL PRIVIND CETĂȚENIA
2.1 Dreptul fundamental al omului la o cetățenie
Cetățenia, reprezintă pentru o persoană fizică, însuși dreptul său fundamental, căci dacă de el depind dreptul de a alege și capacitatea juridică de a fi ales, adică drepturile politice cât și cele fundamentale, consemnate de constituție, înseamnă că valoarea tuturor acestor drepturi este în funcție de valoarea dreptului de cetățenie, de măsura în care o persoană fizică dobândește sau pierse cetățenia respectivă. Numai cadrul constituțional al dobândirii și pierderii cetățeniei dă valoare constituțională drepturilor cetățenilor prescrise de constituție, numai implicarea caracterului constituțional al dreptului de cetățenie poate just explica faptul că, de cele mai multe ori nu este amintit de constituții.
Dreptul internațional public privește cetățenia doar din perspectiva raporturilor internaționale sub incidența cărora ar fi persoana în cauză. Astfel, instrumentele juridice internaționale actuale pornesc de la regula potrivit căreia fiecare om are dreptul la o cetățenie, ca un drept fundamental al său, fără de care persoana ar fi lipsită de protecția statului și de exercițiul unor drepturi și libertăți proprii numai cetățeanului. Declarația Universală a Drepturilor Omului consacră acest drept în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetățenie. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia”.
2.2 Principii și moduri de dobândire și pierdere a cetățeniei
Cetățenia constituie legătura politico – juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează drepturi și obligații reciproce intre stat și persoană. Problemele referitoare la cetățenie intră in competența internă a statelor, căci statul prin legea sa internă determină legătura de cetățenie, modalitățile de dobândire și modalitățile de pierdere a acesteia precum și consecințele care decurg din acestea.
Cazurile in care cetățenia are relevanță in sfera dreptului internațional sunt:
Protecția diplomatică;
Cazurile de dublă cetățenie;
Apatridia;
Modalitățile de dobândire a cetățeniei pot fi:generale și speciale.
Modalitățile generale sunt:
Dobândirea cetățenie prin naștere. Prin naștere cetățenia se poate dobandi urmind unul din criteriile: dreptul sângelui când noul născut dăbindește cetățenia părinților indiferent de locului de naștere și dreptul solului cind noul născut va dobindi cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște indiferent de cetățenia părinților.
Dreptul sîngelui îl aplică astfel de state: Italia, Belgia, Franța, Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică state precum Argentina,Paraguay.
Adoptarea Carte ONU și a altor documente privind drepturile omului referitoare la inlăturarea descriminării față de femei au consacrat principiul liberului consimțământ al femeii căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetățenia pe care o dorește.
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și in urma unui act al autorității statului care o acordă. Naturalizarea se infăptuiește cu indeplinirea unor condiții stabilite de lege:
Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetățenie(5,7,8,10 ani);
Cunoașterea și respectarea prevederilorConstituției;
Cunoaștere limbii de stat;
Prezența surselor legale de existență;
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare este facilitată deseori prin faptul că persoana interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui cetățenie o solicită.
Dăruirea cetățeniei se realizează la inițiativa autorităților competente ale statului și nu la cererea persoanei interesate. Dobândirea cetățeniei in ordinea dăruirii are loc de obicei pentru merite deosebite față de acest stat. La etapa actuală asemenea cazuri sunt extrem de rare.
Modalitățile speciale de dobândire a cetățeniei sunt:
Dobândirea în grup a cetățeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea de populație);
Obținerea sau alegerea cetățeniei;
Reintegrarea sau redobândirea cetățeniei;
Problema pierderii cetățeniei ține tot de competența națională a statelor insă unele dispoziții referitoare la subiectul in cauză sunt prevăzute de tratatele bilaterale.
Chiar dacă reglementarea cetățeniei este un domeniu rezervat al statului, acesta putând edicta norme juridice în acest domeniu conform propriilor viziuni, statul este ținut în acest domeniu de anumite limitări impuse de dreptul internațional, referindu-ne la punctele de legătură sau de conjuncție. Acestea nu sunt norme, de care individul să poată uza, atunci când dorește să dobândească cetățenia unui stat.
Punctele de legătură joacă un rol exclusiv doar pentru subiectele primare ale dreptului internațional public, în relația acestora cu ordinea juridică internațională. Prin aceste norme, spre exemplu se stabilește foarte exact când legislația unui stat privind cetățenia poate fi recunoscută interstatal sau când un stat poate acorda cu efecte de drept internațional1, cetățenia unui terț.
Și dreptul internațional public operează cu două moduri de dobândire a cetățeniei:
dobândirea originară a cetățeniei prin naștere și
modul de dobândire derivat, cum ar fi spre exemplu dobândirea la cerere a cetățeniei unui stat, sau dobândirea cetățeniei în cazul succesiunii de state.
Aceste aspecte încercăm să le dezvoltăm în cele ce urmează, importanța acestora este dată de influența lor în legislația ce reglementează cetățenia pe plan intern.
I. Dobândirea originară a cetățeniei din perspectiva dreptului internațional public
Dobândirea originară a cetățeniei leagă statul de două mari principii: ius sanguinis și ius soli.
Dobândirea originară nu presupune un acord de voință al individului care o primește, acesta este prezent în cazul dobândirii cetățeniei prin mijloacele derivate, cum ar fi cazul dobândirii cetățeniei prin căsătorie.
Atât principiul ius sanguinis, cât și ius soli sunt principii unanim acceptate de către doctrinarii de drept internațional public în domeniul reglementării cetățeniei.
În cazul aplicării principiului de ius sanguinis, statul oferă copilului cetățenia în baza cetățeniei părinților, astfel că locul nașterii copilului nu reprezintă importanță pentru stat. Poate reprezenta importanța pentru copil, căci acesta se poate naște cu mai multe cetățenii.
a. Principiul ius sanguinis
Statul, prin aplicarea principiului de ius sanguinis are posibilitatea de a acorda cetățenia copilului născut din cel puțin un părinte3 ce-i deține cetățenia. Acest principiu nu cere imperativ ca ambii părinți să dețină aceeași cetățenie.
Principiul de ius sanguinis este cel mai important principiu din perspectivă istorică din materia cetățeniei, acesta nu trebuie însă confundat cu așa-numitul „drept al sângelui”.
Din perspectiva istoriei dreptului, principiul de ius sanguinis își trage seva din dogma comunității burgheze4, unde statul punea accentul pe apartenența individului la acesta. Dezvoltarea unei comunități nu putea să aibă loc, decât prin înmulțirea oamenilor, astfel încât statul încuraja acest fenomen prin acordarea cetățeniei prin transmiterea acestei „calități” de la părinte la copil. Plecăm astfel de la premisa juridică că fiecare descendent se bucură de oportunitatea de a deveni membru al comunității din care provin strămoșii săi.
Principiul de ius sanguinis sintetizează drepturile statelor din care emigrează indivizi, astfel că prin consacrarea acestui principiu se dorește transmiterea cetățeniei părinților și copilului, chiar născut pe teritoriul altui stat.
Punctul de pornire sau geneza acestui principiu este principiul naționalității, prin care se afirmă unitatea dintre stat și locuitorii acestuia. Principiul ius sanguinis stă și la baza dreptului cetățeniei din România.
b. Principiul ius soli
Un alt punct de legătură pentru dobândirea originară a cetățeniei, este principiul ius soli, importanță având locul nașterii individului. Statul are competența recunoscută de către dreptul internațional public de a acorda cetățenia fiecărui individ ce se naște pe teritoriul acestuia. Nu are relevanță dacă părinții dețin sau nu cetățenia respectivului stat.
Principiul ius soli este uzitat de către statele care primesc imigranți, iar din perspectivă istorică, ius soli este principiul care a fost folosit înaintea principiului de ius sanguinis.
Statul care este interesat de popularea teritoriului său adoptă principiul de ius soli pentru acordarea cetățeniei, pentru că astfel copiii care se nasc pe teritoriul respectivului stat sunt cetățeni ai acestuia, astfel statul se poate bizui pe un număr crescut de cetățeni. Principiul de ius soli este folosit de către stat, pentru a se evita situația în care un individ se naște apatrid.
Domeniul de aplicare al principiului ius soli se întinde pe teritoriul statului care aplică acest principiu în acordarea cetățeniei. Trebuie făcută necesara precizare, potrivit căreia prin teritoriul statului de ius soli nu înțelegem doar solul, subsolul, spațiul aerian și apele interne sau teritoriale, ci și navele sau aeronavele care se află sub pavilionul acestuia. Astfel un copil născut la bordul unei aeronave înregistrată în statul care acordă cetățenia conform principiului de ius soli, primește cetățenia acestui stat.
Identificăm o excepție a aplicării principiului de ius soli, și anume în domeniul dreptului diplomatic și consular. Principiul ius soli nu produce efecte în cazul copiilor personalului misiunilor diplomatice și consulare care se nasc pe teritoriul statului de ius soli unde părinții acestora se află în misiune. Un argument solid în acest sens este adus de atributul special extrateritorial al serviciului diplomatic și consular, argument ce este întregit de faptul că nu poate fi realizată o legătură reală între copilul unui diplomat și statul pe lângă care diplomatul este acreditat. Această regulă era prevăzută și în art. 5 al Research in international law – nationality, document cunoscut în literatura de specialitate de drept internațional public și drept Proiectul Harvard Law School, prin care se arăta că: ”a state may not confer its nationality at birth (jure soli) upon a person born within its territory if such person is a child of an alien having diplomatic immunity therein, or otherwise not subject to its jurisdiction”.
Regula enunțată mai sus a fost înscrisă în două protocoale facultative la Convențiile de la Viena asupra dreptului diplomatic și consular, astfel că majoritatea statelor ce aplică principiul de ius soli în domeniul acordării cetățeniei s-au conformat acestei reguli, ratificând aceste protocoale.
Unii doctrinari opinează chiar, că respectivele protocoale facultative nu trebuiau să fie încheiate, deoarece regula enunțată mai sus poate fi definită drept o regulă cutumiară a dreptului internațional public.
Așa cum arată doctrina de specialitate, în cazul dobândirii originare a cetățeniei se pot întâlni în practică diferite probleme, pe care dorim să le creionăm în cele ce urmează.
Cele două principii discutate deja, nu se exclud reciproc. Chiar dacă punctele de convergență ale dreptului internațional public se subordonează numerus clausus unuia dintre cele două principii, se prea pot întâlni în practică forme de întrepătrundere a prevederilor celor două principii. Opinăm că majoritatea doctrinarilor sunt în eroare atunci când afirmă faptul că putem întâlni în practică un așa-zis „sistem mixt” care combină elementele celor două principii. Considerăm că este mult mai corect dacă afirmăm faptul că cele două principii sunt uzitate subsidiar și cumulativ, de cele mai multe ori statele consacră unul dintre principii ca regulă principală, iar celălalt este folosit în subsidiar. În literatura de specialitate nu s-au identificat motive pentru ca o astfel de aplicare a celor două principii să nu fie conformă cu exigențele dreptului internațional, mai ales că de facto, numerus clausus al punctelor de convergență ale dreptului internațional vis-a-vis de dreptul cetățeniei nu este înfrânt printr-o aplicare în subsidiar al principiului ius sanguinis, fapt ce este de principiu acceptat de către comunitatea subiectelor originare de drept internațional public. În anumite cazuri este chiar imperios necesară aplicarea în subsidiar a unuia dintre cele două principii, pentru a nu se ajunge la situația nedorită a apatridiei.
Deoarece întretăierea principiului de ius soli cu cel de ius sanguini poate să cauzeze anumite probleme în practică, pe care le prezentăm pe scurt în cele ce urmează.
Cumulul punctelor de convergență. Fiecare stat este liber să-și aleagă modalitatea și principiul în baza căruia acordă cetățenia la naștere. Un stat are posibilitatea de a combina cumulativ prevederile celor două principii, astfel că statul poate să ceară pentru acordarea cetățeniei noului-născut îndeplinirea atât a condițiilor impuse de ius soli9, cât și cele de ius sanguini. În acest caz ne aflăm în prezența unui raport de egalitate între aplicarea celor două principii. Impunerea îndeplinirii cumulative a celor două principii duce la micșorarea cercului celor care pot dobândi originar cetățenia, căci dacă pruncul este născut într-un stat terț, acesta practic nu dobândește cetățenia părinților, asta în ipoteza în care ambii dețin aceeași cetățenie, dar ar putea, la fel de teoretic, să obțină cetățenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, daca respectivul stat aplică principiul de ius soli.
Combinarea cumulativă a punctelor de convergență de dobândire originară a cetățeniei este un fapt cunoscut în practica statelor. Așa spre pildă, dreptul cetățeniei statului Cehoslovacia11 din 1949 acorda cetățenia cehoslovacă doar copilului născut pe teritoriul cehoslovac, dacă măcar unul dintre părinți deținea cetățenia acestui stat. Trebuie remarcat în acest moment un aspect interesant ce ține mai mult de istoria dreptului, decât de dreptul constituțional sau de dreptul internațional public. În 1920 legislația din domeniul cetățeniei din Cehoslovacia se baza exclusiv pe prevederile principiului de ius soli, în timp însă am putut observa că se extind condițiile acordării cetățeniei acestui stat.
În cazul în care statul acordă cetățenia doar în baza principiului de ius sanguini, atunci în anumite cazuri copilul născut poate rămâne fără cetățenie. Acest scenariu se putea transforma în realitate și din perspectiva legislației din acest domeniu din Cehoslovacia. Astfel, în cazul unei nașteri efectuate pe teritoriul unui stat terț, copilul dobândea cetățenia cehoslovacă doar dacă ambii părinți o dețineau. Dacă doar tatăl sau mama copilului deținea cetățenia cehoslovacă, aceasta putea fi cerută organelor administrative, care trebuiau să ia o decizie. Ori în acest fel, ne putem imagina, cel puțin teoretic, că organele administrative refuză cererea de acordare a cetățeniei cehoslovace, iar dacă mai sunt îndeplinite cumulativ și următoarele două condiții, atunci copilul se născuse apatrid. Prima condiție se referă la faptul ca statul pe teritoriul căruia s-a născut copilul să acorde originar cetățenia doar aplicând prevederile principiului de ius sanguini. A doua condiție este ca statul al cărui cetățean este părintele ce nu deține și cetățenia cehoslovacă să acorde originar cetățenia conform cerințelor principiului ius soli, iar nașterea să nu fi avut loc pe teritoriul acestui stat. Rezultatul este unul ușor previzibil: copilul este apatrid.
Dreptul internațional public nu poate să interzică astfel de situații, căci ele își au izvorul doar în normele de drept intern. Totuși, statele care și-au luat angajamentul prin tratate internaționale bi- sau multilaterale să evite situațiile de apatridie, trebuie să-și revizuiască legislația din domeniu, pentru ca fenomenul apatridiei să nu mai poată avea o cauză de natură legislativă.
Aplicarea alternativă a punctelor de legătură. Prima problemă ce trebuie să o amintim, atunci când dorim să analizăm aplicarea alternativă a celor două principii este apatridia. Întâlnim acest fenomen atunci când cele două principii produc efecte, fără ca să existe o soluție de evitare a apatridiei. Este vorba despre anumite lacune, care apar prin neaplicarea subsidiară a celuilalt principiu fundamental al acordării cetățeniei. Suntem în prezența unui așa-numit „conflict negativ” când individul se naște fără a dobândi nici o cetățenie, deoarece nici un stat nu-l consideră îndreptățit să se bucure de calitatea de cetățean. Acest fenomen a fost descris de către literatura de specialitate și ca apatridia originară.
Statele încearcă să evite acest fenomen, astfel că la nivel internațional s-a încheiat la 28 septembirie 1954 Convenția privind condiția juridică a apatridului, tratat prin care statele semnatare se obligă ca în ipotetice cazuri de apatridiei să recurgă la aplicarea regulilor de ius soli.
Odată cu acest tratat de drept internațional, legislația din domeniul cetățeniei a Republicii Federale a Germaniei a luat contact cu prevederile principiului de ius soli.
O a doua problemă ce trebuie să o amintim în cazul întrebuințării alternative a punctelor de convergență din dreptul internațional public în domeniul cetățeniei se referă la multipatridie. În afară de posibilitatea existenței unui conflict negativ, putem întâlni în practică și un conflict pozitiv de cetățenie. Suntem în prezența unui astfel de conflict pozitiv, atunci când legislația din domeniul cetățeniei din diferite state se suprapun. Într-un astfel de caz, discutăm desigur despre posibilitatea prin care un individ se naște nu cu o cetățenie, ci cu mai multe. În acest context considerăm necesar să facem următoarea precizare: în cazul unui stat federal, individul care are cetățenia statului federal, dar primește și cetățenia unuia dintre statele ce-l compun, nu deține, din perspectiva noastră, dublă cetățenie, deoarece opinăm că doar cetățenia statului federal este cea care produce efecte, cealaltă nefiind una autentică.
Multipatridia este rezultatul suveranității de care se bucură subiectele originare de drept internațional public, care pot să nu ia în considerare punctele de convergență din materia cetățeniei statuate de către doctrina de drept internațional public.
Un copil născut pe teritoriul unui stat care aplică principiul de ius soli, primește automat respectiva cetățenie, iar dacă părinții dețin cetățenia unui stat care aplică regula de ius sanguini, atunci nou-născutul dobândește și această sau aceste cetățenii. Trebuie avut în vedere că multipatridia se naște atât în cazul modului originar de dobândire a cetățeniei, cât și în cel derivat. Există state, care aplică principiul de ius soli, fără a condiționa acordarea cetățeniei de un sejur mai îndelungat pe respectivul teritoriu.
O altă cauză a multipatridiei este folosirea concomitentă a celor două principii. Este cazul și noii legislații în domeniul cetățeniei din Republica Federală a Germaniei, care prin normele edictate după anul 2000, prevede spre pildă în art. 4 alin. 3 al legii cetățeniei că un copil născut pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei din părinți care nu sunt cetățeni germani, poate obține cetățenia acestui stat, dacă cel puțin unul dintre părinți își are domiciliul permanent în Germania sau dacă se bucură de un permis de ședere de cel puțin 3 ani de zile. Legislația germană în domeniu nu interzice însă, ca respectivul copil să poată obține și cetățenia părinților. Am stabilit încă de la bun început că un stat nu are competența de a influența legislația cetățeniei dintr-un alt stat. Și iată cum, respectivul copil dobândește prin naștere mai multe cetățenii. Ne putem gândi, că dacă fiecare părinte are dublă cetățenie, iar statele acestea oferă tot prin ius sanguini cetățenia, copilul s-ar putea naște fiind cetățean a cinci state diferite.
O a treia problemă ce poate fi identificată este legată de combinarea punctelor de convergență. În contemporaneitate aproape că nu mai întâlnim state, care să aplice doar principiul ius soli în domeniul acordării originare a cetățeniei. Până la mijlocul secolului XX, statele sudamericane: Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Cuba, Panama, Paraguay și Uruguay acordau cetățenia după regulile stricte ale principiului de ius soli.
În prezent nu întâlnim nici state care să se orienteze exclusiv după prevederile principiului de ius sanguini, cu excepția câtorva state asiatice.
O excepție o reprezintă statul Vatican, a cărui drept al cetățeniei nu se fondează pe nici unul dintre cele două principii discutate mai sus. Cetățenia statului Vatican nu poate fi obținută în mod originar.
La momentul actual practica statelor a impus un sistem mixt în ceea ce privește dobândirea originară a cetățeniei. Problema principală cu care se confruntă statele este multipatridia, și nici de cum apatridia, fenomen ce a reușit să fie în mare măsură combătut eficient. Tocmai acordarea cetățeniei prin prisma principiului de ius soli naște problema legăturii copilului cu statul unde s-a născut.
În cazul în care nașterea a avut loc accidental într-un stat de ius soli, stat cu care părinții nu au nici un fel de legătură, este discutabil dacă nou-născutul ce primește această cetățenie va dezvolta vreodată o relație cu acest stat. Dreptul internațional public prin normele sale cutumiare sau scrise nu prevede reguli prin care să se impună anumite cerințe în legătură cu relația dintre stat și individul care primește cetățenia respectivului stat prin sistemul de ius soli.
În domeniul protecției diplomatice pe care statele sunt obligate să o acorde propriilor cetățeni, întâlnim probleme mai ales în cazul persoanelor care dețin mai multe cetățenii. Totuși în domeniul acordării protecției diplomatice s-a cristalizat principiul efectivității cetățeniei, care însă nu produce efecte decât în cazul dobândirii derivate a cetățeniei.
Considerăm că ar fi necesar ca statele să convină la nivel internațional asupra unor condiții foarte exacte care trebuie a fi îndeplinite pentru a se putea obține cetățenia după principiul de ius soli. Opinăm că s-ar putea identifica o legătură culturală a persoanei cu respectiva națiune sau popor, iar în lipsa acesteia cetățenia să nu poată fi acordată. Dreptul internațional public nu cunoaște încă astfel de condiții. Premisa formală a nașterii unui individ pe teritoriul statului de ius soli este suficientă pentru ca acesta să-i acorde cetățenia. Putem considera că ne putem afla în ipoteza, potrivit căreia respectivul copil odată cu obținerea cetățeniei nu mai are deloc contact cu respectivul stat și cu tot ce înseamnă cultura acestuia.
Dobândirea derivată (ulterioară) a cetățeniei din perspectiva dreptului internațional public. Pe lângă modul originar de dobândire a cetățeniei întâlnim și situații ulterioare nașterii prin care un individ dobândește cetățenia unui stat. Vorbim printre altele despre naturalizare sau căsătorie.
Și în privința dobândirii derivate a cetățeniei, dreptul internațional public dezbate anumite condiții ce trebuie a fi îndeplinite pentru ca statele să poată acorda cetățenia. Înainte de a le discuta pe scurt, facem necesara precizare că în cazul acordării cetățeniei ulterior nașterii suntem de cele mai multe ori în prezența unor proceduri administrative greoaie și complicate.
a. Domiciliul
O condiție ce poate duce la acordarea derivată a cetățeniei este stabilirea domiciliului pe teritoriul unui alt stat, individul intenționând să se stabilească permanent în acel stat. Identificăm în acest caz crearea unei legături speciale dintre individ și statul a cărui cetățenie o dorește. Considerăm că nu reprezintă un argument suficient pentru obținerea cetățeniei unui stat, spre pildă deținerea unor proprietăți imobiliare. Statul terț, a cărui cetățenie se dorește a fi obținută are tot interesul să „construiască” o legătură strânsă cu individul, prin aceasta chiar putându-se slăbi legătura individului cu statul al cărui cetățean deja este.
Subliniem că este discutabilă soluția îmbrățișată de anumite state, prin care indivizii, care domiciliază pe teritoriul acelui stat primesc după împlinirea unui termen bine definit cetățenia respectivului stat. Este o cetățenie acordată forțat, noi considerăm că acordarea cetățeniei ulterior nașterii trebuie să aibă loc cu acordul de voință al individului.
Însă situația expusă mai sus nu încalcă normele dreptului internațional public, atâta vreme cât nu se impune renunțarea de către individ a cetățeniei obținute originar. O astfel de cerință ar încălca flagrant principiile generale ale dreptului internațional public.
b. Căsătoria
Efectele căsătoriei sunt multiple și îndelung discutate în materia dreptului familiei. Din perspectiva dreptului internațional, căsătoria poate fi un motiv serios pentru acordarea ulterioară a cetățeniei unui stat. Din punct de vedere istoric cunoaștem mai multe etape ale dezvoltării acestui criteriu de acordare a cetățeniei.
Fundamentul pentru care dreptul internațional public recunoaște căsătoria ca motiv de acordare a cetățeniei este unitatea căsătoriei și a familiei. De-a lungul deceniilor întâlnim diferite concepte asupra acestui element, putându-se face astfel și o analiză a drepturilor de care se bucură fie femeia, fie bărbatul. Tendința actuală se îndreaptă fără echivoc înspre egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul.
Nu se poate identifica o regulă generală în ceea ce privește acordarea cetățeniei în cazul căsătoriei, căci statele exercitând în acest domeniu, propria lor suveranitate, pot legifera acest domeniu după interese proprii.
Tradițional, femeia dobândea odată cu căsătoria, chiar fără voia ei, cetățenia soțului, de multe ori aceasta fiind chiar obligată să renunțe la propria-i cetățenie. Astfel în sec. XIX și până la mijlocul sec. XX, doar femeia era subiectul de drept, ce dobândea o nouă cetățenie, dacă deținea o altă cetățenie decât pe cea a soțului. Această modalitate de acordare a cetățeniei poate fi caracterizată ca fiind una abuzivă, dar nu trebuie să scoatem din context timpul istoric, în care un astfel de comportament era tolerat, și când conceptul de egalitate între femei și bărbat era o himeră. Pe plan internațional nu exista o regulă unanim acceptată de state, astfel că nu putem vorbi despre o practică unitară în acest domeniu, decât odată cu încheierea Convenției din 1957, privind cetățenia femeii căsătorite, pe care România a ratificat-o la data de 2 martie 1961. Conform art. 1 din Convenție, căsătoria femeii cu un bărbat cu o altă cetățenie nu poate aduce atingere propriei sale cetățenii, chiar dacă aceasta dobândește și cetățenia soțului. Astfel s-a exclus dobândirea automată de către soție a cetățeniei soțului, dar statele care au semnat si ratificat convenția au acordat soției un drept privilegiat în a cere și obține cetățenia soțului. Acordarea cetățeniei în acest caz, poate fi însoțită de obligația soției de a îndeplini și alte criterii stabilite de legislația internă a cetățeniei statului a cărui cetățenie o deține soțul.
Convenția încheiată în 1957 aduce un aspect de noutate, prin care se afirmă egalitatea femeii cu bărbatul, aspect ce este relevat de prevederea potrivit căreia femeia nu mai este obligată să renunțe la cetățenia ce a dobândit-o prin naștere.
Există și state care nu sunt însă parte la această convenție, și care practică în continuare obligația femeii de a renunța la propria-i cetățenie pentru a o putea dobândi pe cea a soțului. Regatul Belgiei, Republica Islamică Iran sau Principatul Liechtenstein sunt state care aplică în continuare regula arătată mai sus.
La nivelul Consiliului Europei s-a dezbătut această problemă destul de intens, însă s-a considerat că prevederile Convenției din 1957 acoperă mulțumitor această materie, iar pentru spațiul european nu era necesară o reglementare regională.
Odată cu semnarea în 1992 a tratatului de la Maastricht, ia naștere la nivelul Uniunii Europene instituția cetățeniei comunitare sau europene. Aproape că nu mai are relevanță modul derivat al dobândirii cetățeniei prin căsătorie, în spațiul comunitar, dacă ambii soți dețin cetățenii a unui stat membru. Cele patru libertăți fundamentale ale Uniunii Europene conferă astfel soților o libertate extinsă în ceea ce privește stabilirea domiciliului sau a locului de muncă. Dar despre cetățenia europeană într-un referat viitor.
Revenind la elementul căsătoriei ca modalitate de dobândire ulterioară a cetățeniei trebuie să admitem că practica statelor este una mult mai „liberală”, încât a rămas la latitudinea soților să decidă dacă și în ce condiții renunță sau/și dobândesc o nouă cetățenie.
Statele sunt însă suverane să impună odată cu acordarea cetățeniei, renunțarea de către soț/soție la cealaltă cetățenie.
c. Adopția
Operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat nu este una ce aparține doar lumii contemporane, aceasta a fost cunoscută și în Roma antică. Instituția adopției, cunoscută în dreptul intern român ca înfiere până în anii '90, poate să fie un motiv de acordare a cetățeniei ulterior nașterii. Nu dorim în acest moment să intrăm în detalii tehnice privitoare la adopție, deoarece materia aparține ramurii juridice a dreptului familiei.
Modalitatea prin care are loc adopția este apanajul fiecărui stat, iar pe noi ne interesează în acest moment adopția unui copil cu o altă cetățenie decât cea a adoptatorilor. Ca și regulă generală prin adopție se realizează un nou raport copil-părinți, iar copilul este sustras oricărui contact și raport cu rudele de sânge, se întrerupe astfel orice relație sau legătură cu aceștia. După ce au fost parcurși toți pașii legali, și procesul de adopție a fost finalizat se folosește ficțiunea, potrivit căreia copilul este dintotdeauna al adoptatorilor.
În cazul în care statul adoptatorilor este un stat de ius sanguini, atunci prin adopție și cu ajutorul ficțiunii, copilul primește fără nici un fel de probleme cetățenia statului adoptatorilor. Probleme pot apărea în cazul în care statul adoptatorilor este unul de ius soli. Adoptatul dobândește de cele mai multe ori cetățenia adoptatorilor prin act administrativ.
De cele mai multe ori însă, în cazul adopției, adoptatul dobândește în mod automat cetățenia adoptatorilor, iar în literatura de specialitate germană am putut urmări o dezbatere interesantă, prin care se problematiza dacă astfel nu sunt încălcate copilului libertățile fundamentale, printre care și libertatea de opțiune. Opinia îmbrățișată de cei mai mulți adepți contrazice temerile puse sub semnul întrebării. Cel mai solid argument arată că și în cazul dobândirii cetățeniei originare, copilul nu are dreptul de opțiune, ori în cazul adopției nu putem vorbi despre un mod originar de dobândire a cetățenie, dar de unul care este asimilat acestuia, motiv pentru care nu este încălcat nici un drept și nici o libertate a copilului adoptat.
d. Recunoașterea copilului din afara căsătoriei
Considerăm că acest motiv de acordare a cetățeniei nu mai este foarte uzitat, deoarece perspectiva tradiționalistă a copiilor legitimi și nelegitimi a fost abandonată de legislația modernă ce dezvoltă instituții constituționale, precum cea a cetățeniei. Dreptul internațional public recunoaște acest mod de dobândire ulterioară a cetățeniei.
Acordarea cetățeniei la cerere
Cel mai întâlnit mod de dobândire ulterioară a cetățeniei este prin cerere pe care o adresează individul interesat statului a cărui cetățenie o dorește. Fiecare stat este liber să-și aleagă criteriile, condițiile și procedurile prin care se poate dobândi cetățenia prin cerere.
Precizăm că în cazul dobândirii cetățeniei la cerere, cel care aplică pentru aceasta nu trebuie să demonstreze statului relații de familie sau alianță cu alți cetățeni ai respectivului stat. Din perspectiva dreptului internațional public, este suficientă cererea formulată în acest sens și adresată instituțiilor abilitate din respectivul stat, deoarece prin cerere se demonstrează acordul de voință al individului. Cerințe de genul: cunoașterea limbii respectivului stat sau a istoriei și geografiei sunt elemente acceptate de către dreptul internațional, dar nu sunt obligatorii.
f. Raportul de fidelitate sau loialitate față de un stat terț
Un alt motiv pentru acordarea cetățeniei ulterior nașterii identificat de doctrina de drept internațional public este raportul de fidelitate sau de loialitate a unui individ față de un stat terț. Cel mai des exemplu este când un terț îmbracă o funcție publică într-un stat al cărui cetățean nu este, motivul acordării cetățeniei se fundamentează pe principiul loialității, căci funcționarii sau militarii trebuie să dețină cetățenia statului pe care îl slujesc.
g. Schimbarea statutului juridic al unor teritorii
O reală problemă este identificată de doctrină în cazul schimbărilor ce au loc la nivelul delimitării granițelor unor state. În afară de conflictele civile sau armate care pot izbucni, apare nesiguranța indivizilor, aceștia neștiind a cui cetățeni sunt. Cazuri ce trebuie rezolvate întâlnim atunci când suntem în situația secesiunii sau dezmembrării de state. Întrebarea prin care se cerceta care este dreptul cetățeniei ce guvernează noul teritoriu creat, a fost discutată odată cu Conferința de Pace de la Paris, argumentându-se că odată ce pe un teritoriu devine suveran un alt stat sau se creează unul nou, acesta va guverna și dreptul cetățeniei, fapt ce este reglementat chiar în tratatele de la Versailles (1919), St. Germain (1919) și Trianon (1920). Este discutabil dacă a existat o împuternicire la nivelul ordinii juridice internaționale în această direcție, ceea ce este sigur că protestele și nemulțumirile vis-a-vis de această regulă au dus la imposibilitatea transformării ei într-una cutumiară. Astăzi o astfel de regulă arbitrară încalcă dreptul la autodeterminare al popoarelor.
h. Redobândirea cetățeniei
Redobândirea cetățeniei este efectul reintegrării unui individ în statul al cărui cetățenie a avut-o anterior. Redobândirea cetățeniei se obține doar la cerere. Un caz des întâlnit în practică este reprezentat de femeia, care la căsătorie a fost obligată să renunțe la cetățenia dobândită în mod originar, și pe care la un moment dat și din varii motive dorește să o redobândească. Un alt caz întâlnit este statuat de art. 116 alin. 2 din legea fundamentală a Republicii Federale a Germaniei, prin care acelora (sau urmașilor), cărora li s-a retras cetățenia germană în timpul regimului național-socialist din motive politice, de rasă sau religie, pot redobândi cetățenia la cerere, dacă nu au domiciliul pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei. În cazul în care cei „deposedați” în condițiile arătate mai sus au domiciliul pe teritoriul Republicii Federale a Germaniei, intră în scenă ficțiunea potrivit căreia aceștia nu au fost niciodată deposedați de cetățenia germană.
i. Regula specială a statului Vatican
Doctrina de drept internațional public privește reglementarea dobândirii cetățeniei statului Vatican ca fiind una specială. Dobândirea cetățeniei statutului Vatican este legată de două condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ: îndeplinirea unei funcții în cadrul Bisericii Catolice și domiciliul permanent pe teritoriul statului Vatican.
Unii doctrinari consideră chiar că dobândirea cetățeniei statului Vatican poate fi considerată una originară. Această opinie a fost criticată de majoritatea doctrinei, aducându-se împotriva ei următoarele argumente: dobândirea originară a cetățeniei impune aplicarea la naștere a principiului de ius soli sau de ius sanguini, ori dobândirea cetățeniei statului Vatican nu este posibilă fără îndeplinirea condițiilor arătate mai sus, astfel că afirmația rămasă singulară în doctrină este conceptual vorbind exclusă.
Dobândirea cetățeniei statului Vatican nu reprezintă însă un punct de legătură distinct al dreptului internațional în domeniul cetățeniei, deoarece modalitatea de acordare a cetățeniei statului Vatican este o împletire a unor veritabile puncte de legătură enunțate anterior, și anume: relația de loialitate și domiciliul permanent.
j. Alte condiții în vederea dobândirii cetățeniei din perspectiva dreptului internațional
Doctrina a identificat câteva condiții, pe care statele le pot ridica în procesul acordării cetățeniei dobândite ulterior nașterii. În primul rând este vorba despre consacrarea și aplicarea principiului efectivității cetățeniei. Efectivitatea cetățeniei nu reprezintă însă o limitare din punct de vedere juridic a suveranității statutului de a adopta orice model sau element în dreptul cetățeniei. Statele sunt îndemnate să acorde doar atunci cetățenia, când poate fi probată o legătură strânsă între individ și stat. Statele care nu aplică această recomandare sunt libere să aibă această atitudine, singura problemă ce poate apărea este în cazul coliziunii multiplelor cetățenii în domeniul protecției diplomatice.
Există două forme de pierdere a cetățeniei:
Renunțarea reprezintă o formă de pierdere a cetățeniei in baza deciziei autorităților competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.
Retragerea cetățeniei cuprinde un element de sancțiune ea se realizează la inițiativa autorităților statului și de regulă in privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului.
2.3 Aspecte internaționale ale modului de dobândire și pierdere a cetățeniei
Dreptul internațional public este interesat și de situațiile mai delicate care apar în legătură cu cetățenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană, fie are două sau mai multe cetățenii (bi-patridie sau pluricetățenie), fie este lipsită de cetățenie (apatridie).
Ambele situații presupun un statut juridic al persoanei care duce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, motiv pentru care în dreptul internațional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru evitarea acestora. La acestea putem adăuga preocupările de reglementare a statutului unor persoane care se găsesc în împrejurări deosebite, precum străinii, refugiații, persoanele migrante etc.
Deci principial, dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a acorda sau refuza cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate determina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state.
Dacă alte state, subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui alt subiect de drept internațional dreptul de a stabili legi și reguli proprii privind cetățenia, ele nu sunt însă obligate de a recunoaște și accepta consecințele unor asemenea reguli.
Dreptul internațional refuză astfel orice opozabilitate cetățeniilor de complezență, fictive, acordate abuziv de unele state unor indivizi care nu le sunt efectiv și afectiv atașați, în același timp, o legislație de obținere a cetățeniei care ar putea fi bazată pe criterii rasiale, religioase sau politice va fi considerată ilicită din punct de vedere al regulilor de drept internațional privind drepturile omului și, în consecință, nu ar putea fi opozabilă altor state.
Astfel, majoritatea populației din cele mai multe state o reprezintă cetățenii proprii, în mod obișnuit prin cetățenie se înțelege legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează "drepturi și obligații reciproce între stat și persoană. Iar statul, ținând "cont de obligațiunile sale internaționale”, determină cercul de drepturi de care se bucură cetățenii săi și obligațiunile la care sunt ținuți aceștia în raport cu statutul lor național. Totodată, statul are atât obligațiuni, cât și drepturi în privința propriilor săi cetățeni.
Legătura dintre stat și cetățean este stabilă în timp și spațiu. Aceasta înseamnă că ea nu poate fi întreruptă o dată cu scurgerea unei anumite perioade de timp sau în caz de aflare a cetățeanului pe teritoriul unui stat străin, pe mare, în aer sau în cosmos.
Problemele cetățeniei, inclusiv dobândirea și pierderea ei, se reglementează, în princi-pal, prin legislația națională a statelor, desigur cu luarea în considerare a eventualelor obligații internaționale care le revin.
Deoarece în acest domeniu fiecare stat acționează de sine stătător, sunt inevitabile conflicte între actele legislative cu privire la cetățenie ale diferitelor state. Aceste conflicte ar putea da naștere la neînțelegeri și diferende cu caracter internațional. Pentru lichidarea unor asemenea situații sau pentru prevenirea lor, statele procedează la încheierea de tratate internaționale, adică la crearea unor norme respective de drept internațional.
Fiecare stat este liber, sub rezerva respectării reglementărilor internaționale să definească criteriile de dobândire a cetățeniei cu titlu originar, sau pe calea naturalizării.
Opțiunile implementate în practică variază în funcție de particularitățile demografice și politice ale statelor; nu e de mirare să remarcăm o foarte mare diversitate de soluții și adesea chiar variații sensibile de timp pentru unul și același stat.
Într-o manieră generală, statele utilizează separat, sau în combinație criteriul sângelui "ius sangvinis", determinat prin cetățenia părinților, și cel al locului nașterii, făcând abstracție de la cetățenia părinților.
Naturalizarea rezultă cel mai frecvent din mariajul individului cu un național, sau din șederea să prelungită pe teritoriul unui alt stat decât cel de origine. Această procedură va cere, în principiu, o manifestare a voinței exprese a interesatului, căci este vorba de o posibilitate oferită străinului, și nu o obligație.
Mai mult, problema cetățeniei devine obiect al unor reglementări de drept internațional și în cazurile de transferuri de populații sau transferuri de teritorii. Dacă au loc transferuri de teritorii se pune problema cetățeniei persoanelor fizice care locuiesc în zona teritorială respectivă. În această situație se aplică instituția opțiunii, alegerii, adică persoanele au dreptul de a opta între cetățenia statului care a cedat teritoriul sau a statului care a primit. În cazul deplasării unei populații, ca regulă membrii acesteia dobândesc cetățenia statului primitor. Astfel, în mod excepțional, individul poate vedea în dreptul de opțiune, garantat convențional sau stabilit unilateral, o relativă libertate de alegere în față presiunilor statelor.
Dacă cetățeanul unui stat deține în același timp și o cetățenie străină, acestuia i se poate acorda dreptul de a alege una din ele, renunțând astfel la cea de-a două. În acest caz, el nu dobândește cetățeniea, deoarece opțiunea atrage după sine pierderea uneia din cetățenii.
Totodată, în alte cazuri, opțiunea servește drept mijloc independent de dobândire a cetățeniei. Un astfel de rol a jucat cetățenia, spre exemplu, în conformitate cu acordul sovieto-polonez privind repatrierea din 25 martie 1957, potrivit condițiilor căruia repatrianții din URSS și Republica Populară Polonia din momentul trecerii frontierei de stat sovieto-poloneze pierdeau cetățenia URSS și o dobândeau pe cea a Republicii Populare Polonia și invers.
Problemele pierderii cetățeniei sunt reglementate ca regulă de legislația națională a statelor, însă anumite dispoziții referitoare la acest subiect sunt oglindite în tratate bilaterale. Astfel, și pierderea cetățeniei poate avea loc în mai multe moduri:
Renunțarea la cetățenie, este voluntară și se efectuează la cerere potrivit unei proceduri prevăzute în legislația internă;
Retragerea cetățeniei, având caracter de sancțiune, în general statele stabilesc în legislația lor națională regulă potrivit căreia cetățenia dobândită că efect al nașterii nu poate fi retrasă. Retragerea se realizează la inițiativă autorităților statelor și ca regulă în privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului de origine sau au dobândit-o în mod fraudulos;
Dobândirea altei cetățenii, dacă aceasta este condiționată de renunțarea la cetățenia anterioară, neîndeplinirea unui act obligatoriu, va fi, de pildă, refuzul de a reveni în țara pentru serviciul militar. Retragerea apare tot că o sancțiune, dar intervine automat, fără vreun act juridic al unei autorități interne.
Potrivit Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de cetățenia sa. Pentru a limita cazurile de retragere a cetățeniei, Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961 prevede drept motive de retragere, care nu sunt considerate arbitrare: prestarea jurământului de credință față de un alt stat; repudierea, sau dovada dorinței de a repudia fidelitatea față de statul sau; efectuarea de servicii față de un alt stat, mai cu seamă în domeniul spionajului; o conduită care provoacă prejudicii grave intereselor vitale ale statului.
Un individ poate intră în posesia a mai multor cetățenii, sau poate fi lipsit de orice cetățenie prin jocul combinat al regulilor naționale în materie, în absența oricărei violări de drept – vorbim, astfel de conflicte de cetățenie. Ambele situații presupun un statut juridic al persoanei care conduce la complicații în raporturile dintre state și acea persoană, motiv pentru care în dreptul internațional au fost adoptate o serie de reglementări în vederea evitării acestor situații.
Un conflict de cetățenie pozitiv dă naștere pluricetățeniei, ilustrarea cea mai frecventă o constituie dubla cetățenie. Ipoteză frecventă, în particular, datorită faptului că numeroase legislații naționale prevăd dreptul soției de a dobândi cetățenia soțului, în timp ce alte legislații autorizează dreptul de a conserva cetățenia de origine în urma căsătoriei cu un străin, sau întrucât anumite legislații nu dispun pierderea cetățeniei de origine pentru resortisanții care dobândesc o altă cetățenie prin naturalizare.
Conflictele pozitive de cetățenie pot fi reglementate de către judecător sau arbitru, dând preferința cetățeniei celei mai reale; testul cel mai frecvent utilizat rămâne a fi domiciliul sau reședința obișnuită.
Cazurile de bipatridie sunt de natură să creeze complicații în relațiile dintre state. Bipatridia a generat unele complicații în privința exercitării drepturilor și obligațiilor persoanei în cauză, în raport cu unul sau altul din statele al căror cetățean este.
În cazul protecției diplomatice se ridică problema de a ști care din cele două state o exercită; încercându-se identificarea așa – numitei "cetățenii dominante", idee respinsă, ca urmare a consecințelor pe care le-ar avea punerea ei în practică.
De aceea, s-a încercat reglementarea cazurilor de conflicte ale legilor asupra cetățeniei; s-a încercat încheierea unor convenții cu caracter multilateral, dar fără rezultate, datorită ciocnirii de interese între țările de emigrație și cele de imigrație.
S-au încheiat o serie de convenții bilaterale, prin care se stabilesc unele norme privind evitarea dublei cetățenii. Asemenea convenții sunt repuse în discuție și astăzi, întrucât fiecare stat este preocupat să-și apropie emigrația din afară.
Comisia de drept internațional al ONU a dezbătut două proiecte de convenții pentru restrângerea și eliminarea dublei cetățenii, dar nu a fost posibilă ajungerea la un acord, datorită punctelor de vedere divergente și în special, intereselor diferite implicate.
Conflictul negativ de cetățenie rezultă din contradicțiile existente în legislațiile naționale care nu permit unui individ să intre în sfera de aplicare a uneia dintre ele: este vorba în acest caz de "apatridie instituțională", a nu se confundă cu situația de apatridie, rezultată din retragerea cetățeniei de origine, neurmată imediat de o naturalizare (apatridie "conjunctuală", adesea datorată voinței interesaților, de pildă refugiații politici care nu vor să recunoască retragerea cetățeniei lor de către statul de origine).
Prin urmare, obiectivul esențial este de a reduce la maximum cazurile de apatridie, printr-o consacrare mai fermă a dreptului individului la o cetățenie.
Principalul element al dreptului pozitiv, este constituit, afară de câteva convenții bilaterale din Convenția referitoare la statutul apatrizilor din 1954 și Convenția de la New York asupra reducerii cazurilor de apatridie din 1961. Acest text prevede că orice stat parte contractantă, pe de o parte, este obligat să atribuie cetățenia sa oricărui individ născut pe teritoriul său, iar pe de altă parte, obligația de a nu lipsi persoanele de cetățenia lor, dacă prin aceasta ele devin apatrizi.
Convenția de la New York intră în vigoare în anul 1975, datorită reticențelor aprige ale statelor de pierdere a competențelor în acest domeniu.
Convențiile respective au prevăzut crearea unui tribunal al ONU pentru judecarea conflictelor de cetățenie, prevederi ce denotă faptul angajării unui număr mic de țări care au aderat la ele.
2.4 Protecția cetățenilor aflați pe teritoriul unui alt stat
Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicției acestuia. În același timp el menține însă legăturile sale cu statul a cărui cetățenie o are.
În virtutea legăturii de cetățenie, în cazul în care un cetățean suferă un prejudiciu în timp ce se află pe teritoriul unui alt stat, el este îndreptățit la protecție diplomatică din partea statului de cetățenie; situația este similară și în cazul persoanelor juridice de naționalitatea acelui stat.
Dreptul de protecție diplomatică este unul din drepturile suverane ale statului, care se poate exercită dacă se întrunesc următoarele trei condiții:
existența legăturii de cetățenie;
epuizarea căilor interne pentru soluționarea cauzei pentru care se solicită protecție;
persoana lezată să nu fi săvârșit fapte cu caracter infracțional împotriva statului reclamat ori fapte de încălcare a dreptului internațional.
Există și situații în care un stat poate prelua protecția cetățenilor altui stat, de exemplu în caz de război sau de rupere a relațiilor diplomatice.
Protecția este în sarcină misiunilor diplomatice și oficiilor consulare.
2.5 Regimul juridic al străinilor
2.5.1 Noțiunea de străin
Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condițiilor de intrare, ședere și ieșire a constituit o preocupare constantă a statelor lumii, încă de la apariția primelor tratate internaționale.
Potrivit Dicționarului politic," străinul este privit în sensul larg al termenului (cel de persoană fizică), el fiind definit ca: orice individ ce nu posedă naționalitatea statului în care se găsește.
Această definiție condiționează caracterul de extraneitate al persoanei în funcție de teritoriul pe care se află, precum și de criteriul cetățeniei pe care o deține respectiva persoană".
Examinând legislațiile naționale ale diferitelor state, ajungem la concluzia că nu a fost dată o definiție general acceptată noțiunii de străin.
Astfel, străinul care se găsește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de apatrid, refugiat sau persoană străină.
Însă, noțiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidență raportând-o la ceea de cetățean, aceasta fiind persoana care beneficiază de cetățenie. Faptul că o persoană nu are cetățenia unui stat este considerat ca probă a situației sale de străin.
Spre deosebire de străin ca persoană fizică, legislațiile statelor cunosc ca subiect de drept și străinul – persoană juridică (elementul de extraneitate fiind dat în acest caz de existența sediului în alt stat, precum și de altă naționalitate).
2.5.2 Forme de tratament pentru străini
În practica și teoria dreptului internațional se întâlnesc 4 forme principale ale condiției juridice a străinului. Astfel:
Regimul național – potrivit acestui principiu, străinii, în condițiile legii dispun de drepturi civile și fundamentale, extrem de rar și de drepturi politice. Regimul național este stabilit și străinilor din țara noastră (art. 19 din Constituție). În practică, sunt extrem de rare cazurile când străinilor li se acordă totalitatea drepturilor fundamentale, inclusiv drepturile politice cum este dreptul de a alege și de a fi ales. De exemplu, în Columbia, cetățenii spanioli au dreptul de a se prezenta la urne, însă nu au dreptul de a candida la alegerile de primar. Mai mult, programul de Guvernare al Guvernului spaniol, propunându-și să faciliteze integrarea imigranților în societatea spaniolă, a prevăzut acordarea străinilor care locuiesc pe teritoriul Spaniei dreptului de vot la alegerile comunale și chiar dreptul de a candida la postul de primar sau consilier local, întrucât, potrivit principiului reciprocității, spaniolii ar trebui să beneficieze de aceste drepturi în țările de origine ale statelor, ar putea există un pericol de discriminare a străinilor în funcție de țara lor de origine. Este evident, că fiind un domeniu care ține de competența statului – cu unele state se va putea ajunge la un accord, cu altele mai lent, iar cu unele deloc. Astfel, consecința ar fi, în asemenea situații ca străinii să fie discriminați în funcție de țările lor de origine, unii vor avea chiar dreptul de a candida, în timp ce alții nici măcar dreptul să voteze.
Regimul special – prin care străinilor li se acordă numai acele drepturi prevăzute în mod expres în legi interne sau tratate internaționale. De exemplu, dreptul de a intra liber într-o țară fără vize și fără pașaport; drepturile și privilegiile diplomaților străini, ale funcționarilor internaționali.
Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate – este consacrat de regulă în tratate bilaterale, în cadrul acestui tip de regim, statul acordă străinilor aflați pe teritoriul sau drepturi conferite cetățenilor unui stat terț, considerat favorizat. Domeniile ce pot face obiectul clauzei sunt: tarife vamale, tranzit, importuri și exporturi, regimul persoanelor fizice și juridice, drepturi de autor, regimul misiunilor diplomatice și consulare etc. Potrivit altei definiții, principiul clauzei națiunii celei mai favorizate prevede că orice facilitate acordată de un stat membru al Organizației Mondiale a Comerțului, în favoarea altui stat membru, se extinde obligatoriu tuturor statelor membre – acesta fiind principiul nediscriminării în comerțul internațional.
Regimul reciprocității – reciprocitatea implică situații când străinii dispun de anumite drepturi sub condiția că aceste drepturi să fie acordate și cetățenilor proprii în țările cărora aparțin străinii în cauză.
Un regim special îl reprezintă regimul personalului diplomatic și consular. Intrarea, șederea și ieșirea străinului, membru al personalului diplomatic și consular, a personalului tehnico-administrativ și membrii lor de familie cunosc un regim special, la fel ca și în cazul reprezentanților sau funcționarilor unor organizații internaționale. Principalele norme aplicabile sunt conținute în Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relațiile diplomatice, Convenția de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la relațiile consulare și Convenția asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter de universalitate din 14 martie 1975.
2.5.3 Modalitați de încetare a prezenței unor străini pe teritoriul unui stat
Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulți străini care se află pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp. În general, nu se expulzează decât străinii. Un străin nu se poate întoarce în țara din care a fost expulzat decât prin anularea ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetățeniei statului expulzat.
Instituția expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat.
Expulzarea:
nu este o sancțiune penală,
constituie o măsură de siguranță,
este dispusă printr-un act administrativ individual, motivat pin rațiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitatea națională.
Datorită acestui caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecția dispozițiilor care reglementează regimul străinilor.
În general, măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin indezirabil pentru un motiv sau altul, ori prin activitatea lor de natură a periclita securitatea statului, ordinea lui internă.
Dreptul internațional public reglementează unele aspecte ale expulzării din perspectiva evitării unor posibile abuzuri din partea statelor și în spiritul drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Măsura expulzării poate fi aplicată și străinilor care se bucură de imunitate diplomatică, cu condiția declarării lor ca persona non grata și dacă refuză să părăsească de bună voie teritoriul statului, în termenul stabilit.
În practica internațională în temeiul curtoaziei internaționale, cu toate că statul care ia măsura expulzării nu este obligat să justifice această atitudine, s-a instituit obiceiul de a anunța organele statului străinului motivele pentru care acesta este obligat să părăsească țara.
Extrădarea:
reprezintă un act bilateral între două state în baza căruia un stat pe al cărui teritoriu se află refugiat un infractor sau condamnat îl predă la cerere, celuilalt stat pentru a fi judecat sau pus să își execute pedeapsa la care fusese condamnat.
constituie o modalitate de a realiza asistența juridică internațională în materie penală, un eficient și un important act de întrajutorare și solidaritate a țărilor în lupta contra fenomenului infracțional cu care se confruntă fiecare dintre acestea. De altfel, este considerată ca fiind expresia ceea mai importantă a asistenței juridice în materie penală și un instrument de aplicare a legii penale din fiecare țară, în vederea administrării în condițiile cele mai bune a proprii justiții.
Deoarece funcționează direct în interesul statului care o solicită, extrădarea reprezintă o instituție de drept penal care, indirect, răspunde și la interesele comune ale statelor, asigurarea ordinii de drept în plan internațional.
Extrădarea nu poate bineînțeles acoperi toate nevoile asistenței juridice internaționale în lupta contra infracționalității, aceasta însă este metoda de asistență cu efectele cele mai importante. În cazul comiterii unor infracțiunii pe teritoriul unui stat de către infractori care au reușit apoi să părăsească acel teritoriu, pentru a se refugia în alte state ori în situația infracțiunilor săvârșite în străinătate, aplicarea legii penale nu este posibilă fără cooperarea interstatală, cooperare care să asigure remiterea infratorilor statului solicitant pentru a putea fi judecați.
Instituția extrădării de către un stat a persoanelor ce au comis infracțiuni altui stat străin este cunoscut de o perioadă lungă dreptului internațional.
Însă, locul extrădării, ca și insitituție de drept internațional, este interpretată neunivoc. În unele cazuri, aceasta se consideră drept instituție secundară care și-a depășit existența.
De asemenea, infracționalitatea se dezvoltă, căpătând un caracter transfrontalier, iar crima organizată stabilește contacte noi cu formațiunile criminale din alte state. Infractorii ce au comis fapte incriminate de legea penală condamnabile într-un stat se ascund pe teritoriul altui stat, își schimbă domiciliul permanent și identitate, fiind susținuți prin acordarea asistenței judiciare de către infractorii din acel stat.
Toate astea determină actualitatea și importanța abordărilor cu privire la dificultățile caracteristice extrădării.
În același timp, este observată tendința unor state de a nu extrăda cetățenii săi care au comis infracțiuni în alte state, chiar dacă aceștia nu se bucură de imunitate diplomatică.
Alte state, dimpotrivă, sunt dispuse spre colaborare în acest sens, extrădându-i pe infractori, și așa felm facilitând sarcina de re-socializare.
Normele ce se referă la aplicarea legii penale în raport de spațiul edict în legile penale interne ale diferitelor țări nu pot să asigure realizarea fără problemele a activității de a combate infracționalitatea.
În general, aceste probleme apar în situația infracțiunilor săvâeșitw în străinătate și în situația în care cei ce au săvârșit infracțiuni pe teritoriul unei țări s-au refugiat pe teritoriul statului solicitat. În astfel de cazuri incidența legii penale interne funcționează indeficient ori limitat.
Astfel, rolul principal al extrădării este ca activitatea de reprimare să asigure fiecărui stat cele mai bune condiții de a realiza justiția.
Această cerință este realizată ori de câte ori infractorul este judecat și pedepsit de statul a cărui lege a încălcat-o.
Ori, extrădarea dă posibilitatea statelor de a realiza această condiție, formând o dovadă evidentă de solidaritate internațională, solidaritate concretizată în acceptarea de către fiecare stat a îndatoririi de a preda infractorii justitției statului a cărui siguranță publică a fost periclitată.
În acest mod, prevederile legale ce prevăd criteriul nelimitat pentru infracțiunile comise în afara teritoriului consacră în acest fel principiul universalității, care subordonează aplcare propriilor norme, dând extrădării preferință.
Doar atunci când extrădarea din diferite motive nu ar funcționa, statul solicitat va face cu titlu subsidiar aplicarea legislației sale penale.
Termenul ,,extradition,, provinde din limba latină din complementul circumstanțial de loc ex care înseamnă în afară, în exterior, urmat de verbul traditio care constituie acțiunea de a preda, acțiunea de a livra.
Devenind în prezent una dintre cele mai eficiente tipuri de luptă contra criminalității organizate transfontaliere, extrădarea a apărut din nevoia monarhiilor a a își păstra autoritate, evoluând odată cu evoluția societății.
Extrădarea a fost tratată de cercetătorii și specialiștii din domeniu în diferite modalități, fiind o instituție ce a stat permanent în atenția doctrinei și fiind de accord cu prevederile legislative prezente.
Din cele expuse, putem concluziona că extrădarea reprezintă actul bilateral de cooperare judiciară penală și de suveranitate statală, prin care un infractor străin, sussceptibil de răspundere penală pentru comiterea oricărei fapte în condițiile dublei incriminăro și pedepsită ca pregătire, tentativă ori infracțiune consumată, ori cetățena al statului solicitant, poate fi predat de către statul solicitat, autorităților statului ce urmează să îl judece ori unde își va executa pedeapsa în baza unei cereri de extrădare, coroboratp de un accord de asistență judiciară.
La extrădare participă mereu 2 state:
Statul solicitat – pe teritorul căruia se află infractorul ori condamnatul
Statul solicitant (care cere) și care poate să fie: statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta incriminată de legea penală, statul contra intereselor căruia a fost comisă fapta ori statul al cărui cetățean este infractorul.
Natura juridică a extrădării este înțeleasă în mod neuniform. Unii doctrinariconsideră că extrădarea reprezintă o problemă a dreptului administrativ, pentru că în multe situații hotărârea care vizează astfel de cazuti nu o ia instanța de judecată, ci Guvernul ori un alte organ de stat.
În același timp, extrădarea poate fi considerată și ca element al dreptului procesual – penal, pentru că este vorba de ordinea de transmitere a persoanei ce a comis o infracțiune altui stat, cu respectarea unor anumite garanții procesuale. Extrădarea poate fi considerată și ca instituție de drept penal, și anume, instituție a executării pedepselor. De aici rezultă trăsături caracteristice instituției extrădării, și anume:
Act de suveranitate intervenit în relațiile interstatale
Act jurisdicțional acordat și solicitat exclusi cu scopul realizării reprimării infracționalității, persoana ce este extrădată fiind infractor ori condamnat penal
Act de asistență judiciară internațională.
De aici rezultă că extrădarea prezintă o natură juridică mixtă, nefiind doar un act de asistență judiciară ci și un acte de suveranitate și act juridicțional.
2.5.4 Dreptul de azil
Prin azil, în dreptul internațional se înțelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea și stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine, urmărite în țara lor pentru activitatea politică, științifică, religioasă etc.
Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declarație specială asupra dreptului de azil, în 1967, care precizează și dezvoltă o serie de aspecte legate de dreptul de azil.
Astfel orice persoană supusă persecuției are dreptul să ceară și să se bucure de azil în alte țări, cu excepția persoanelor urmărite pentru crime de drept comun sau pentru acțiuni contrare scopurilor și principiilor ONU.
Declarația asupra azilului teritorial adoptată de ONU în 1967, prevede că:
statele sunt obligate să respecte azilul acordat de un stat; dacă un stat nu poate da azil, alte state trebuie să ia măsuri pentru a ușura greutățile acelui stat;
persoanele care cer azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja pe teritoriul statului unde caută azil și nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi persecutate;
statele să nu permită persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârșească acte contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite.
Dreptul la azil, pentru prima dată a fost fixat în Constituția Franței din anul 1793, în conformitate cu care țara acordă "azil străinilor izgoniți din patria lor pentru cauza libertății".
Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituțiile statelor. De pildă, în art. 10 din Constituția Italiei, în preambulul Constituției Republicii Franceze.
La nivel universal, dreptul de azil este reglementat, în primul rând, prin Declarația Universală a Drepturilor Omului. Conform art. 14 din aceasta "în cazul persecuției, orice persoană are dreptul să caute azil și să beneficieze de azil în alte țări. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unor urmăriri penale bazate pe comiterea unei crime de drept comun sau pe acțiuni contrare scopurilor și principiilor Națiunilor Unite".
De asemenea, dreptul de azil mai este reglementat, la acest nivel și prin Declarația ONU privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU la 14 decembrie 1967 prin Rezoluția nr.2312(XXII). Această Declarație a avut la bază rezoluțiile nr. 183(XVII) din 19 decembrie 1962, nr. 2100(XX) din 20 decembrie 1965 și nr. 2203(XXI) din 16 decembrie 1966, toate privitoare la dreptul de azil și exigența codificării regulilor referitoare la acest drept.
La nivel regional au fost adoptate o serie de convenții privind dreptul de azil. Astfel, Conferința Statelor Americane a adoptat trei convenții în acest sens și anume:
Convenția privind azilul, semnată la Havana, la 20 februarie 1928 și intrată în vigoare pe 21 mai 1929.
Convenția asupra azilului politic, semnată Ia Montevideo, la 26 decembrie 1933 și intrată în vigoare la 28 martie 1935.
Convenția privind azilul teritorial, semnată la Caracas, la 28 martie 1954 și intrată în vigoare pe 29 decembrie 1954.
La cel de-al II-lea Congres Sud American de Drept Privat Internațional a fost adoptat Tratatul privind azilul politic și refugiații, semnat la Montevideo, la 4 august 1939 și intrat în vigoare după ratificarea sa.
La nivel european, Consiliul Europei a adoptat, prin intermediul structurilor sale competente, două documente referitoare la azilul politic. Primul este Raportul Adunării Parlamentare din 12 septembrie 1991 asupra sosirii solicitanților de azil pe aeroporturile europene, iar al doilea, Recomandarea Nr.R (94)5 din 4 iunie 1992 a Comitetului de Miniștri, privind liniile directoare care să inspire pentru statele membre ale Consiliului Europei practici referitoare la sosirea solicitanților de azil pe aeroporturi.
Declarația Organizației Națiunilor Unite recomandă ca statele să își fundamenteze practicile referitoare la azilul teritorial pe următoarele principii:
Dreptul de azil se acordă de un stat în virtutea suveranității sale și trebuie respectat de celelalte state;
Persoanele care pot fi solicitanți de azil sunt cele care luptă împotriva colonialismului și nu poate fi invocat de cele față de care există motive serioase că au săvârșit crime contra păcii sau umanității ori crime de război, așa cum aceste fapte grave sunt definite în instrumentele internaționale;
Statele sunt cele care evaluează temeiurile pentru acordarea dreptului de azil, iar acordarea sa este la latitudinea statului în cauză;
Situația solicitanților de azil sau azilanților este în sarcina comunității internaționale (de aceea există un sistem organizat al Organizației Națiunilor Unite referitor la azilanți). Desigur că, acest regim nu poate aduce atingere suveranității statului sau scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
Când statul de primire întâmpină dificultăți în acordarea sau continuarea acordării dreptului de azil, celelalte state, în mod individual sau prin intermediul Organizației Națiunilor Unite, vor stabili, în spiritul solidarității internaționale, măsurile necesare pentru a facilita îndeplinirea obligației statului de primire.
Nici un solicitant de azil nu trebuie să fie supus măsurilor de respingere la frontieră sau, în cazul în care a intrat deja pe teritoriul statului în care caută azil, acesta nu poate fi supus expulzării sau întoarcerii silite într-un stat, în care poate suferi persecuții. Pot fi admise excepții numai pentru motive excepționale de siguranță națională sau pentru protecția populației ori în cazul unei masive migrări de persoane;
Statele pot acordă dreptul de azil provizoriu, în condițiile prevăzute de Declarație;
Statele care acordă dreptul de azil nu vor permite azilanților implicarea în activități contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite;
Statele vor implementa practici democratice în acordarea dreptului de azil permanent sau cel temporar, solicitanților care au sosit direct pe teritoriul lor.
Singura Convenție care privește dreptul de azil, în general, fără să se refere în concret la cel teritorial sau diplomatic, este Convenția privind azilul, adoptată de Organizația Statelor Americane, în anul 1928, la Havana.
Această convenție interzice, de principiu, acordarea dreptului de azil pentru persoanele care au intrat în legații, pe nave de război, în unități militare sau de aviație sau dacă solicitanții de azil sunt acuzați sau condamnați pentru crime de drept comun, ori au dezertat din armată sau marină.
Dacă totuși persoana în cauză a pătruns pe teritoriul statului străin, predarea sa statului de unde provine acesta se va face prin extrădare, pentru că persoană respectivă nu este nici solicitant de azil și nici azilant.
Dreptul de azil, în condițiile acestei Convenții, se acordă "infractorilor politici", ca un "drept sau prin tolerarea umanitară, stabilită de uzanțe, convenții sau legile țării care l-a acordat."
Convenția prevede o serie de principii, care trebuie respectate în vederea acordării dreptului de azil, și anume:
Dreptul de azil se poate acorda în cadrul unor misiuni diplomatice, pe nave de război, în tabere sau în avioane militare, dar numai infractorilor politici;
Dreptul de azil se poate acorda doar în cazuri urgente și doar temporar, "pe o perioadă de timp strict necesară persoanelor, care au cerut azil pentru a-și asigura într-un fel securitatea";
Dreptul de azil poate fi acordat de un agent diplomatic, comandant de navă de război, al unei tabere ori avion militar, dar acesta va raporta Ministerului de Externe al statului său sau autorității administrației locale, după caz. Din Convenție rezultă că toți aceștia acționează în numele statului lor;
Statul care a acordat dreptul de azil, prin intermediul agenților săi diplomatici sau militari, poate cere ca azilantul să fie trimis în afară teritoriului, pe care se găsește acel agent, în acest caz cerându-se garanțiile necesare pentru "respectarea inviolabilității persoanei";
Azilanții nu pot fi lăsați într-o localitate prea aproape de frontieră;
Pe timpul azilului nu se permite comiterea de acte contrare liniștii publice;
Suportarea cheltuielilor necesare acordării dreptului de azil sunt, de regulă, în sarcina statului care 1-a acordat.
Diferența dintre azilul politic teritorial și cel diplomatic se referă, în principal, la teritoriul de jurisdicție.
Astfel, azilul politic teritorial se acordă persoanelor care au intrat în mod legal, pe teritoriul statului căruia i se solicită azilul și numai dacă sunt persecutate pentru credința, opiniile ori pentru afilierea lor politică sau pentru acte care pot fi considerate ca ofense politice.
Într-o asemenea situație, statul solicitat nu are obligația de a preda sau expulza de pe propriul teritoriu de jurisdicție persoana solicitantă de azil și persecutată politic, iar aceasta are dreptul de a nu fi extrădată, dacă extrădarea este solicitată pentru ofense politice, ori pentru cele de drept comun săvârșite în scopuri politice sau dacă extrădarea este solicitată pentru motive predominant politice.
Azilul diplomatic constă în acordarea de refugiu în locul unei misiuni diplomatice cetățenilor statului de sediu persecutați pentru activități politice.
Spre deosebire de azilul teritorial, care constituie o afirmare a suveranității statului, dar și ca o încălcare a suveranității statului de reședință de către misiunile diplomatice ori consulare străine, în incinta cărora s-ar acorda azil, întrucât pe această cale se oferă beneficiarului azilului posibilitatea de a se sustrage aplicării legilor statului său național ori administrării justiției în acest stat.
Azilul diplomatic a fost totuși practicat, cu caracter excepțional, în temeiul unor cutume ori al unor înțelegeri bilaterale informale și pe bază de reciprocitate, sau chiar al unor convenții internaționale, între unele state din America Latină, fiind așadar un drept de refugiu temporar acordat unor persoane urmărite pentru cauze politice, a căror viață este în pericol.
În cadrul țării noastre cadrul normative privind azilul și străini este format din:
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România și de Hotărârea de Guvern nr. 1251/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a acesteia.
Legea nr. 57/2007 cu privire la modificarea și completare Ordonanței de Urgență nr. 194/2002.
Cererea de azil consituie manifestare de voință a unei persoane exprimată în scris ori oral, din care să reiasă că această persoană poate să solicite protecție statului roman.
Trebuie să se aibă în vedere două aspect, și anume:
Depistarea solicitanților de azil în PTF
Depistarea solicitanților de azil la frontiera verde.
În PTF există o situație în care solicitanții de azil se prezintă la controlul de frontier, legal și o altă situație când încearcă să treacă în mod illegal, de obcei ascunși în mijloace de transport și sunt descoperiți.
La frontiera verde, solicitanții de azil sunt depistați în urma intrării în mod illegal în țară.
Este important ca de la primul contact, de la primele discuții cu acești cetățeni, să se stabilească în mod clar, fie în umra declarațiilor acestora, fie în urma concluziilor reieșite din discuții, faptul că necesită protecție din partea statului roman și drept urmare să li se ofere accesul la procedura de azil la frontier.
Polițiștii de frontieră, în îndeplinierea atribuțiilor lor, vor respecta deminitatea umană, nu vor face discriminări pe motive de rasă, sex, etnie, religie ori credință, dizabilități, vârstă ori orientare sexuală.
La efectuarea controlului polițiștii de frontier au în vedere:
Controlul documentelor aflate asupra persoanei în cauză;
Controlul corporal în funcție de situație;
Controlul autovehicului și al bagajelor.
Acordarea accesului la procedura de azil de către Poliția de Frontieră trebuie să urmeze etapele următoare:
Identificare persoanelor aflate în stare de necessitate de protecție și a celor ce își exprimă manifestarea de voință:
După documente;
Pe bază de verificări în bazele de date;
O persoană se consider solicitant de azil din momentul manifestării de vionță exprimată în scris sau verbal;
Orice gest ce exprimă refuzul ori temerea de întoarece în țara de origine poate să constituie un mod de solicitare a protecției.
Asigurarea unui interpret dacă nu se cunoaște o libmă de circulație internațională
Asistarea solicitantului de azil la completarea cererii de azil, este obligația polițistului de frontieră.
Primirea cererii de azil:
Se înmânează solicitantului formarul tip prevăzut în Normele de aplicare a Legii nr. 122/2006 și I se explică modalitatea în care trebuie să se completeze;
Cererea de azil este completată în limba română ori întro limbă pe care solicitantul o cunoaște;
În situația în care solicitantul nu știe să scrie, lucrătorul va complete formularul conform declarației orale a solicitantului;
Cererea este semantă de solicitant ori I se aplică impresiunea digital, precum și de lucrătorul ce a completat-o și de către interpret, atunci cînd acesta participă;
Dacă solicitantul deține documente de identitate, lucrătorul verifică datele înscrise în cerere și semnează solicitantului neconcordanțele pentru ca acestea să se remedieze.
Înregistrarea cererii solictiantului de azil. Cererea de azil este individual și este înaintată personal de către solicitant ori de curator sau reprezentul legal al solicitantului. Nu sunt aceeptate cereri de azil collective. Acestea sunt înregistrate în resgistrul special.
Informarea scrisă a deponenților de cereri de azil la frontier în PTF.
Transmiterea de urgență a cererii, însoțită de o informare tip și o fișă printată cu amprentele solicitantului către O.R.I
2.6 Refugiații, persoanele strămutate și persoanele migrante
Termenul de „refugiat” a apărut în dreptul internațional după primul război mondial și definea situația unor persoane care, din cauza evenimentelor de război au fost obligate să-și părăsească țara și să rămânăpe teritoriul unui stat străin, dar fără să fi pierdut sau renunțat la cetățenia lor.
Refugiații reprezintă o categorie distinctă de străini existenți, la un moment dat, pe teritoriul unui stat.
În mod obișnuit, țara de origine acordă cetățenilor săi protecție, în raport cu alte state, în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine. Principala caracteristică a refugiaților constă tocmai în faptul că aceștia nu pot să beneficieze de protecția țării de origine sau nu doresc această protecție.
În termeni generali, prin refugiat se înțelege o persoană care caută să se sustragă unor condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile, și să găsească adăpost și protecție în altă țară. Motivele părăsirii țării de origine pot fi: opresiune, persecuție, amenințarea vieții sau libertății, sărăcie chinuitoare, război sau lupte civile, dezastre naturale (cutremure, inundații, secetă foamete).
Sub egida O.N.U. s-a adoptat, în 1951, Convenția referitoare la statutul refugiaților, intrată în vigoare în 1954. Această convenție a fost completată cu un Protocol adițional, în octombrie 1967.
Atât Convenția din 1951, în art.1, aliniatul (2), cât și Protocolul din 1967, în art. 1.2, definesc refugiatul ca orice "persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se găsește în afară țării sale de origine și nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară".
Cu prilejul acestei definiții, poate fi sesizată în cadrul O.N.U. abordarea conceptuală diferită a categoriei de refugiat, prin raport cu sistemul de protecție al refugiaților, inițiat sub auspiciile Societății Națiunilor. Prin Convenția din 1951 statutul de refugiat este astfel acordat pe bază individuală și nu pentru grupuri de persoane în funcție de țările de proveniență.
Din analiza dispozițiilor Convenției din 1951 cu privire la statutul refugiaților, rezultă că statele-părți urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii parametri:
Statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde își are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea statului unde își are reședința;
Egalitate între refugiați și străini, în ceea ce privește dobândirea de bunuri mobile și imobile;
Protecția dreptului de autor, a proprietății industriale, a invențiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc, acordată în mod egal, prin raport cu cetățenii statului de reședință;
Accesul la instanțele judecătorești pe teritoriul tuturor statelor-părți la Convenție, beneficiind de același tratament că orice cetățean, inclusiv asistență juridică și scutirea de cautio judicatum solvi.
Cauțiunea judicatum solvi reprezintă suma de bani pe care străinii, în calitate de reclamanți într-un proces, erau obligați, în conformitate cu legile unor state, să o depună ca o garanție pentru cazul în care acțiunea le-ar fi fost respinsă și ei ar fi fost obligați la cheltuieli de judecată și alte daune. Cauțiunea judicatum solvi se întemeia pe ideea că dreptul de a introduce o acțiune în justiție era garantat numai propriilor cetățeni nu și străinilor.
Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucură refugiații, în înțelesul dat acestei noțiuni de Convenția din 1951, se referă la nereturnarea acestora ("non-refoulement"). Așa cum este definit în art. 33 al Convenției, principiul nereturnării oprește statele să returneze un refugiat "într-o țară în care viața sau libertatea sa ar fi amenințate pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un grup social sau opinii politice" ori într-o țară unde refugiatul nu ar fi protejat împotriva unei asemenea returnări. În doctrină, principiul nereturnării este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme cutumiare, constituind astfel o obligație generală, opozabilă tuturor statelor.
Admiterea refugiaților "pe o bază temporară" înseamnă acordarea unui statut de "refugiat temporar" care poate fi apreciat ca o formulă intermediară între celelalte două soluții extreme: nereturnare și acordarea de azil ori neadmiterea la graniță și repatrierea sau reașezarea într-o altă țară.
Conceput astfel, refugiul cu caracter temporar a fost avut în vedere și de Comitetul Executiv al Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, care, în concluziile sale privind protecția internațională a refugiaților din 1977, precizează că "în cazul afluxului de persoane la scară largă, cele care solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puțin refugiul cu caracter temporar".
Persoanele migrante pot fi definite ca fiind acele persoane care au intenția de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat și care părăsesc efectiv teritoriul statului de origine.
CAPITOLUL III. ASPECTE PRIVIND CETĂȚENIA EUROPEANĂ
3.1 Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene
Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul de la Maastricht) în cadrul TCE (Partea a doua, în art. 17-22, TUE) care prevede expres că „se instituie o cetățenie a Uniunii” și continuând cu precizarea ,,este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru”.
Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în același timp, și Convenția europeană a drepturilor omului.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât și cele rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.
Ca o completare a drepturilor cetățenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaște acestora, prin Tratatul de la Amsterdam, dreptul la informație. Astfel că orice cetățean european și orice persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita rațiunilor de interes public sau privat (art. 21 alin 3 TCE).
În acest context de preocupări, între anul de semnare și intrare în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înființează un serviciu de informare „Europe Direct” pentru a informa cetățenii cu privire la posibilitățile și drepturile ce le sunt conferite prin cetățenia europeană.
Prin Tratatul de la Amsterdam se instituie o garanție politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale, instituind sancțiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav și persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin Tratatul de la Amsterdam) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).
În Preambulul TUE, modificat de Tratatul de la Amsterdam, se confirmă atașamentul statelor membre față de drepturile fundamentale sociale așa cum sunt ele definite în Carta Socială Europeană din 1961, revizuită în 1996, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989. Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop este acela de a garanta anumite drepturi sociale, precum cele legate de piața muncii, formare profesională, oportunități egale. În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile democratice așa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne (constituții), cât și în reglementările de drept internațional.
Angajamentul Uniunii față de drepturile fundamentale și valorile democratice consacrate în convențiile menționate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu și Comisia cu ocazia Conferinței Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona). Toate dispozițiile menționate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de directive, în marea lor majoritate deja transpuse în sistemele juridice ale statelor membre, care au influențat semnificativ domenii importante ale vieții politice și juridice europene.
3.2 Cetățenia europeană: noțiune, trăsături, principii
Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional.
Cetățenia europeană reprezintă un concept complex, pentru că reunește elemente locale, naționale și supranaționale.
Simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor memebre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene – asigurarea păcii în Europa și atașamentului față de valorile comunitare, astfel încât națiunile să conviețiuască în virtutea unor regului și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber.
Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii Europene prin recunoașterea oficială a unor serii de drepturi de care aceștia se pot bucure, indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află, cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai unui stat membru al Uniunii Europene.
Cetățenia europeană se referă la statutul juridic al cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaționale. Mai exact, este stipula în art. 17 al „Tratatului de constituire al Comunității Europene„ ( fostul art. 8 al Tratatului de la Maastricht) că este cetățean al UniuniiEuropene orice persoană care beneficiază în prealabil de naționalitatea unuia din statele membre ale uniunii. Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria țară.
Cetățenia europeană completează cetățenia națională și face posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățenilor Uniunii Europene pe teritoriul statului membru al Uniunii Europene în care locuiește.
Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene, în care care își găsește originea, în timp ce cetățenia națională este reglementată de dreptul național.
Cetățenia europeană dă un sens mai profund și mai real aparteneței la Uniunea Europeană. Din dispozițiile Tratatului asupra Uniunii Europene, rezultă, că mai întâi este necesar ca o persoană să dețină cetățenia unui stat membru al Uniunii Europene pentru a putea beneficia mai apoi de cetățenia Uniunii Europene.
Cetățenia europeană are la bază principiile comune ale statelor memebre, prevăzute în Tratatul de la Amsterdam și anume principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și ale libertăților fundamentale și principiul statului de drept, decurgând din drepturile fundamentale ale omului și din drepturile acordate cetățeanului european.
Importanța cetățeniei este extrem de bine reflectată și în Tratatul ce instituie o Constituție pentru Europa, care este în proces de ratificare de către statele membre, care dezvoltă conceptul de cetățenie europeană.
3.3 Statutul juridic al cetățenului european
În legătură cu acest subiect a fost pusă adesea o anumită întrebare și anume accea dacă cetățenia europeană ( înțeleasă ca cetățenie a Uniunii Europene) poate să rămână ca o simplă prelungire a cetățeniilor naționale sau trebuie construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de „drepturi – creanțe„ restectiv de drepturi garantate condiționat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerințe prealabile ( ca de exemplu, anumite obligații sau drepturi). La fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall, adepții acestei forme noi de cetățenie au pus accentul pe latura socială, economică, politică și civică a statutului de cetățean.
În literatura de specialitate au existat diferite păreri care preconizau o astfel de abordare amintindu-ne că cetățenia europeană nu se reduce la statul juridic propriu-zis iar Europa nu va deveni o națiune extinsă la nivel continental.
Bazele construcției europene au fost puse deja, de exemplu prin cele patru libertăți fundamentale ale pieței comune ( libertatea de circulație a persoanelor, a capitalurilor, a bunurilor și serviciilor), dar și prin recunoașterea comună a drepturilor sociale ale angajaților și prin promovarea coeziunii sociale și a dezvoltării regionale.
Cele patru drepturi civile și politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de solidaritate și politicile de acțiune comună, deja realizate în primele decenii ale construcției europene. Însă rezultatul acestor dezbateri nu este unul previzibil. Totuși este cert faptul că, atunci când se discută de cetățenia Uniunii Europene, se înțelege un statut supranațional acordat automat cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene.
Așadar rezultă că cetățenia Uniunii Europene este o calitate suplimentară. În completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană„ a naționalittății nu este însă reversibilă – cetățenii unei stat membru al Uniunii Europene nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre.
Această limitare este stipulată clar de Curtea Constituțională a Danemarcei, de exemplu, care, a făcut următoarele precizări „ cetățenia Uniunii Europene este un concept politic și juridic completat diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez.
Cetățenia Uniunii Europene nu conferă dreptul de cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice alte drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze„.
Statutul de cetățean al Uniunii Europene a fost introdus prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht, sub forma a patru drepturi supranaționale garantate persoanelor care deja dețin naționalitatea unui din statele membre ale Uniunii Europene. Statutul se referă la:
Dreptul de mișcare liberă și rezidență în oricare dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Dreptul de a alege și de a putea fi ales în Parlamentul European și la alegerile locale.
Dreptul la protecție diplomatică într-o țară terță, în care propria țară nu are reprezentanță consulară.
Dreptul de petiție la Parlamentul European și dreptul de a se adresa Ombudsman-ului (Avocatului Poporului).
De fapt aceste drepturi nu sunt efective decât în afara spațiului politic și juridic al propirului stat. Aceasta reprezentând o formă de „external citizenship„, superioară vechiului statut de „ muncitor străin„, introdus în anii 60 între țările comunitare ( ca de exemplu, statutul de „Gastarbeiter„ al muncitorilor italieni din Germania).
3.4 Drepturile și obligațiile cetățenilor europeni
Uniunea Europeană respectă drepturile omului astfel cum acestea sunt garantate de Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca și principii generale ale dreptului comunitar.
Dreptul la libertate și la siguranță .Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță
Respectarea vieții private și de familie. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.
Protecția datelor cu caracter personal. Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc. Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a obține rectificarea acestora. Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestor drepturi.
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor. Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestui drept.
Libertatea de exprimare și de informare. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Libertatea de întrunire și de asociere. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor sale. Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor Uniunii.
Libertatea artelor și științelor. Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată
Dreptul la educație. Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare continuă.
Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă. Orice persoană are dreptul la muncăși dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru. Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Dreptul de proprietate. Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată.
Dreptul de azil. Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (denumite în continuare „tratatele”).
Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare. Expulzările colective sunt interzise. Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
3.5 Identitatea europeană: noțiune, caractere,principii
Istoria continentului European înregistra o dată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial un determinant punct de inflexiune. O lungă preistorie lua sfârșit. Înaintea Europei deschizându-se un nou orizont.
Procesul de edificare a unei noi Europe, unificate, paradoxal, nu se originează doar într-o evoluție a ideilor de federalizare sau de constituire, după modelul american, și nici într-o conștientizare a unor necesități de ordin instituțional care să răspundă unei etape istorice, calitativ diferite de cele anterioare.
În anul 1947, anunțarea Planului Marshall a putut limpezi apele. În primul rând pentru că a lansat o provocare europenilor înșiși, somați să întocmească un prim bilanț al nevoilor lor economice commune, iar în al doilea rând datorită refuzului Uniunii Sovietice și al statelor satellite Moscovei de a se asocial eforturilor presupuse de implementarea Planului Marshall arătând că restului continentului nu-I rămânea ca alternativă decât solidarizarea și replierea pe propriile forțe.
La un an după semnarea unei Convenții prin care era instituită Organizația Europeană de Cooperare Economică, la 12 iulie 1947 a avut loc o conferință de Cooperare Economică Europeană. Aurmat apoi momentul istoric al lansării Planului Schuman la 9 mai 1950, când prin vocea ministrului de externe, Franța propunea Republicii Federale Germania crearea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului, realizându-se astfel un prim pol al industriei grele vest-europene.
În pofida unor divergențe între statele care descopereau pas cu pas avantajele și exigențele cooperării, opțiunea europeană pentru integrare economic câștiga teren. La începutul anilor 50 construcția europeană s-a înălțat în primul rând pe ceea ce am numi pilon economic. În această etapă, identitatea europeană nu se dezice încă de ambivalența sa funciară, națională și continental. Europenii înșiși și statele europene își supralicitează condiția națională de câte ori au icazia în relațiile intra- europene dar mai ales în câmpul relațiilor extra-europene.
Noua conștiință identitară europeană a avut nevoie, pentru a se afirma, de o disociere de fantasmele trecutului, de abandonarea unei „eredități„ a idiosincraziilor și exclusivismelor naționaliste. Reconcilierea istorică franco-germană a reprezentat un astfel de efort de stingere de dușmănii secular și surmontare a antagonismelor ce constituiseră de-a lungul vremii sursa mai multor războaie.
Tendințele de modernizare au acționat ca factori de omogenizare în interiorul construcției europene. Existența unui spațiu economic extins, liberalizarea tot mai mare a pieței commune europene, instituirea unor reglementări valabile pentru statele membre ale comunității europene au reprezentat, contrar unor critic ice au alimentat procese de negociere ample și adesea îndelungate privind chestiunile de interes comun, liantul real al noi construcții europene.
Unul dintre cele mai importante moment din istoria identitară a Europei îl reprezintă semnarea Tratatului de la Maastricht. Tratatul semnat la 9 februarie 1992 de către 12 state membre ale Uniunii Europene la aceea dată, avea ca punct central înființarea unei Uniuni economice și monetare, introducerea unei monede unice europene, și pe această cale, consolidarea unui cadru propice noilor politici commune europene.
Cetățenia Uniunii reprezenta o altă problem la care făcea referire Tratatul, și care devenea o component cheie a identității europene în condițiile în care toate celelalte premise economice, sociale și politice erau întrunite pentru a se acredita cu adevărat o viziune integratoare asupra unității europene.Toate acestea reprezintă attribute definitorii ale unei noi identități europene.
Identitatea europeană nu reprezintă rezultanta unei epurări a diversități naționale, a unei abstrageri deliberate de tot ceea ce presupune stratificarea profundă a unei culture în timp, ea este marca unui spirit emergent, care s-a atașat acelui principiu ordonator, apt să răspundă actualelor imperative istorice.
Identitatea europeană nu este punctual terminus al unei metamorfoze, ci exigența însăși a unei înscrieri într-un alt process transformator care să facă din Europa o meta-națiune, fără ca aceasta să își piardă diversitatea inalienabilă pentru a câștiga unitatea.
3.6. Raportul cetățenie europeană – cetățenie națională
Cetățenia asigură, o relație socială, intermediată, cu ceilalți membri ai societății, în plan politic mai cu seamă. Într-un stat de drept calitatea de cetățean prevalează asupra tuturor celorlalte statusuri și roluri îndeplinite de un membru al societății.
Calitatea sa de cetățean este primordială și precumpănitoare deoarece principiul legitimității, insinuat în orice activitate sau instituție socială, funcționează ca o sursă de legitimare a identității sale civice.
În epoca modernă, aproape toate formele politice existente au la bază ideea delegării, sau ceea ce s-ar numi reprezentare. Instituțiile politice au drept scop organizarea reprezentării. Dar reprezentarea conține în sine și pericolul latent al contrazicerii principiului autonomiei individului care reprezintă unica sursă de legitimare a puterii.
De accea, atunci când se discută despre cetățenie se are în vedere nu o consacrare abstractă a unor drepturi ale individului cetățean, ci exercitarea lor.
Votul democratic nu este numai un act pragmatic, de alegere a reprezentanților cetățenilor – electori pentru diferite demnități politice ci el este și un ritual care consolidează de fiecare dată legătura dintre cetățean și ansamblul comunității politice naționale. Aceasta viziune, oarecum clasică, asupra cetățeniei este însă susceptibilă de a fi amendată dacă privim lucrurile din perspectiva noi construcții europene.
Dacă instituțiile cetățeniei s-au dezvoltat mai întotdeauna în cadrul național, practicile cetățeniei transcend acest cadru național. Cetățenia se poate exercita atât la nivel național cât și infra sau supranațional, așa cum este cazul cetățeniei Uniunii Europene.
În prezent, calitatea de cetățean al unui stat membru al Uniunii Europene conferă și calitatea de cetățean european.
Altfel spus, orice persoană având naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene posedă și cetățenia acestuia din urmă. Această cetățenie este adăugată cetățeniei naționale și asigură un set de drepturi suplimetare.
Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de drepturi politice chiar dacă au obținut drept de rezidență într-o altă țară ce aparține Uniunii Europene, dar acestea privesc doar viața politică locală. În ceea ce privește drepturile economice și sociale, acestea sunt acordate în întregul spațiu comunitar nu doar cetățenilor din statele Uniunii Europene, ci și străinilor legal instalați pe teritoriul acestora, dar cetățenia politică nu se deduce în mod automat din recunoașterea deținerii de către aceștia a drepturilor civile și politice.
CAPITOLUL IV. CONSIDERAȚII PRIVIND CETĂȚENIA ROMÂNĂ
4.1. Natura juridică a cetățeniei
În doctrină s-a susținut că cetîțenia este un element, o componentă a capacității juridice. Cum însă capacitatea juridică are conotații distincte în funcție de ramura sistemului de drept la care o raportăm, s-a precizat că persoana fizică sau cetățean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetățenie, adică al acelor raporturi juridice al căror conținut îl formează drepturile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor.
Nu pot fi acceptate punctele de vedere cu privire la natura juridică a cetățeniei, care susșin de exemplu, că nu numai persoanele fizice sunt legate prin legături de apartenență față de stat, ci și bunurile, sau că la baza cetățeniei s-ar afla raporturi contractuale între două subiecte de drept.
La fel de inconsistente științific sunt și opiniile potrivit cărora cetățenia ar fi un elemente constitutiv al statului, un statut personal sau situația juridică raportate la anumite segmente sau părți din populație, după criteriul vârstei, al sexului.
Indiferent care ar fi izvorul cetățeniei, aceasta este, în esența sa, un raport juridic al cărui mod de naștere și de încetare sunt prevăzute expres de lege. De asemenea, conținutul raportului este prevăzut în Constituție și în diferite acte normative.
4.2. Principiile generale ale cetățeniei române
Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire și de exercitare a calității de cetățean român de către o persoană fizică. Aceste decurg din legea fundamentală cât și din alte legi, în primul rând din Legea cetățeniei române. Pot fi considerate ca principii generale ale cetățeniei române, prin altele:
Egalitatea cetățenilor români fără deosebire de naționalitate, rasă, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie și apartenență politică, avere ori origine socială.
Cetățenia este dobândită pe baza principiului ius sangvinis, ceea ce semnifică că dobândește automat cetățenia română indiferent de locul nașterii sale, copilul ai cărui părinți, ori doar unul dintre aceștia este cetățean român.
Stabilirea modului de dobândire sau pierdere a cetățeniei, ca și a drepturilor și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, constituie un atribut inerent, exclusiv și suveran al statului.
Cetățenii români au, de obicei, o singură cetățenie, dar, conform, legii române a cetățeniei pot să dobândească o a doua cetățenie;
Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetățeniei soților, iar schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu produce efecte asupra cetățeniei celuilalt soț;
Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.
4.3. Dobândirea cetățeniei române
Legiuitorul român a optat pentru principiul ius sangvinis în ceea ce privește modul de dobândire a cetățeniei. Aceasta semnifică că în stabilirea cetățeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acesteia cu părinții săi.
Dacă aceștia au cetățenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naștere cetățenia română.
Pe baza aceluiași principiu, legiuitorul a stabilit că au, de asemenea, cetățenie română cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă doar unul dintre părinți este cetățean român, precum și cei ce s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenie română.
Legea cetățeniei stabilește și o prezumție de cetățenie română precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român, până la proba contrară, dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut.
În afară de naștere, legiuitorul a prevăzut și alte moduri de dobândire a cetățeniei române și anume: adopția și acordarea cetățeniei la cerere.
În ceea ce privește adopția, cetățenia română se dobândește de către copilul cetățean străin sau fără cetățenia dacă părințții adoptivi sunt cetățeni români, iar dacă cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani. În cazul în care doar unul dintre adoptatori este cetățean român, cetățenia minorului adoptat va fi hotărârtă de comun acord, de către aceștia. Dacă părinții adoptivi nu ajung la o hotărâre comună, instanța de judecată competentă să încuviințeze adopția, va decide asupra cetățeniei celui adoptat, ținând cont de interesele acestuia. Legea cetățeniei prevede că în acest caz se cere și consimțământul minorului dacă a împlinit vârsta de 14 ani.
În cazul declarării nulității sau anulării adopției, copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodat cetățean român dacă la data declarării sau anulării adopției nu a împlinit vârsta de 18 ani și dacă domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a domicilia în străinătate.
Legea prevede că persoana care a pierdut cetățenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii cu păstrarea cetățeniei române și stabilirea domiciliului în țară sau efectul repatrierii cu păstrarea cetățeniei române hotărăsc pentru copii lor minori privind cetățenia. În cazul în care părinții nu cad de acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, luînd în considerare interesul superior al acestuia. În situația copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, este nevoie de consimțământul acestuia.
Redobândirea cetățeniei de către unul dintre soți nu are nici o consecință asupra cetățeniei celuilat soț. Soțul cetățean străin sau fără cetățenie al persoanei care se repatriează poate să ceară dobândirea cetățeniei române.
Legea cetățeniei prevede, că persoana respectivă trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani, să dovedească orin atitudinea și comportarea sa, loialitate față de poporul și statul român. Să fie cunocută ca avînd o comportare bună și să nu fi fost condamnată în țară sau străinătate pentru o infracțiune care o face nedemnă de a fi cetățean român.
Conform prevederilor legale, cetățenia română se poate acorda la cerere cetățeanului străin sau persoanei fără cetățenie, care:
S-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau chiar dacă s-a născut în altă țară, locuiește în mod legal, statornic și continuupe terioriul României de minim 7 ani, sau în situația în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, de minim 5 ani de la data căsătoriei;
Dovedește prin atitudinea și comportarea sa loialitate față de poporul și statul român;
A împlinit vârsta de 18 ani;
Are asigurate mijloace legale de existență;
Este cunoscut cu o bună comportare în țară ori străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;
Cunoaște limba română și posedă noțiuni elementare de civilizație și cultură română, în măsură sufiecientă pentru a se ăutea integra în viața socială;
Cunoaște prevederile Constituției și imnul național al României.
4.4 Încetarea cetățeniei române
Cetățenia română se pierde, în principal prin:
Retragerea cetățeniei române;
Aprobarea renunțării la cetățenia română;
Cetățenia română se poate retrage persoanei care:
Aflată în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesel statului român ori lezează prestigiul României;
Aflată în străinătate, se înrolează în forțele armate ale uniui stat cu care România a rupt relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
A obținut cetățenia română prin mijloace frauduloase;
Este cunoscută ca având legături cu grupuri teroriste sau le-a sprijinit sub orice formă ori a săvârșit alte fapte ce pun în pericol siguranța națională.
Pentru motive întemeiate, prevederile legale, prevăd că se poate aproba renunțarea la cetățenia română persoanei care a împlinit 18 ani și care:
Nu este învinuită ori inculpată întro cauză penală sau nu are de excutat o pedeapsă penală;
Nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridcie din țară, avînd astfel de debită, ori prezintă garanții corespunzătoare pentru achitarea lor;
A dobândit sau a solicitat și are asigurare că va dobîndi o altă cetățenie.
4.5 Dovada cetățeniei române
Legea cetățeniei române a prevăzut că dovada acestesteia se face cu buletinul de identitate, sau după caz cu cartea de identitate, pașaportul ori certificatul constator al acordării cetățeniei române.
Cetățenia minorului până la vârsta de 14 ani se dovedește cu certificatul sau de naștere, însoțit de buletinul de identitate ori cartea de identitate sau pașaportul oricăruia dintre părinți. În situația în care copilul este înscris în buletinul de identitate sau pașaportul unuia dintre părinți, dovada cetățenie se realizează cu oricare din aceste acte.
CAPITOLUL V. CONCLUZII
Cetățenia, reprezintă pentru o persoană fizică, însuși dreptul său fundamental, căci dacă de el depind dreptul de a alege și capacitatea juridică de a fi ales, adică drepturile politice cât și cele fundamentale, consemnate de constituție, înseamnă că valoarea tuturor acestor drepturi este în funcție de valoarea dreptului de cetățenie, de măsura în care o persoană fizică dobândește sau pierse cetățenia respectivă.
Cazurile in care cetățenia prezintă relevanță dreptul internațional sunt:
Protecția diplomatică;
Cazurile de dublă cetățenie;
Apatridia;
Modalitățile generale de dobândire a cetățeniei sunt:
Dobândirea cetățenie prin naștere. Prin naștere cetățenia se poate dobândi cetățenia urmând unul din criteriile următoarele:
dreptul sângelui când noul născut dobândește cetățenia părinților indiferent de locului de naștere și
dreptul solului când noul născut va dobândi cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște indiferent de cetățenia părinților.
Dobândirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și in urma unui act al autorității statului care o acordă.
Dobândirea cetățeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru merite deosebite față de acest stat. În prezent asemenea cazuri sunt extrem de rare.
Modalitățile speciale de dobândire a cetățeniei sunt:
Dobândirea în grup a cetățeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea de populație);
Obținerea sau alegerea cetățeniei;
Reintegrarea sau redobândirea cetățeniei;
Formele de pierdere a cetățeniei sunt:
Renunțarea care forma de pierdere a cetățeniei în baza deciziei autorităților competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.
Retragerea cetățeniei cuprinde un element de sancțiune ea se realizează la inițiativa autorităților statului și de regulă în privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului.
Prima reglementare cu privire la cetățenia Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul de la Maastricht) în cadrul TCE (Partea a doua, în art. 17-22, TUE) care prevede expres că „se instituie o cetățenie a Uniunii” și continuând cu precizarea ,,este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care are cetățenia unui stat membru”.
Prin Tratatul de la Amsterdam (semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999), ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii, se reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor statelor membre; respectul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune (art. 49 TUE). Aceste principii formează, în același timp, și Convenția europeană a drepturilor omului.
Angajamentul Uniunii față de drepturile fundamentale și valorile democratice consacrate în convențiile menționate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu și Comisia cu ocazia Conferinței Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona). Toate dispozițiile menționate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de directive, în marea lor majoritate deja transpuse în sistemele juridice ale statelor membre, care au influențat semnificativ domenii importante ale vieții politice și juridice europene.
Legiuitorul român a optat pentru principiul ius sangvinis în ceea ce privește modul de dobândire a cetățeniei. Aceasta semnifică că în stabilirea cetățeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acesteia cu părinții săi. Dacă aceștia au cetățenia română, automat persoana respectivă va dobândi la naștere cetățenia română. Pe baza aceluiași principiu, legiuitorul a stabilit că au, de asemenea, cetățenie română cei care s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă doar unul dintre părinți este cetățean român, precum și cei ce s-au născut în străinătate și ambii părinți sau numai unul dintre ei are cetățenie română. Legea cetățeniei stabilește și o veritabilă prezumție de cetățenie română precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetățean român, până la proba contrară, dacă nici unul dintre părinți nu este cunoscut. În afară de naștere, legiuitorul a prevăzut și alte moduri de dobândire a cetățeniei române și anume: adopția și acordarea cetățeniei la cerere.
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961; a intrat în vigoare la 26.02.1965; a fost revizuită, la Strasboutg, la data de 03.05.1996. A fost ratificată de România prin Legea nr. 74 din 03.05.1999 (M. O. 193 din 04.05.1999).
Constituția României
Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată în vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. partea a I, nr. 490/9.07.2002
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993
Legea nr. 21/1991, republicată în M.Of nr. 98/2000
Tratatul de la Lisabona
Literatură de specialitate:
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Al. Boroi, Cooperarea judiciară internațională în materie penală,Ed. C.H. Beck, 2008
Alexandrina Șerban, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2012
Anamaria Groza, Uniunea Europeană: drept instituțional, Ed. C.H.Beck, București, 2008
Berceanu Barbu, Cetățenia – monografie juridică, Ed. ALL Beck, București 1999
Bianca Selejan – Gutan, Laura M. Crăciunean, Drept internațional public, ediția 2, Editura, Hamangiu, București, 2014
Bianca Selejan Gutan, Laura M. Crăciunean, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2008
Bîrzea Cezar,Cetățenia europeană, Ed. Politeia-SNSPA, București, 2005
C.Mitrache, Drept penal român,. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Construcția europeană. Trecut, prezent,viitor, Ed. Trei București 1998, p. 357 – 359
Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2014
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H.Beck, București, 2008,
Cristian Jura, Drept international public, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Daniel Șt. Paraschiv, Ramona G. Paraschiv, G. Paraschiv, Drept internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetățenia?, Ed.Polirom , Iași, 2001
Dragoș Chilea, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2007
Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Fl. Radu,, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală. Îndrumar pentru practicieni, Ed.Wolters Kluwer,2009
George Plastara, Manual de drept internațional public, Ed. C.H.Beck, București, 2005
Ghe. Moca, Mircea Duțu, Drept internațional public, vol I, Ed. Universul Juridic, București, 2008
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ed, C,H,Beck, București, 2011
Gilbert Gorning, Ioana E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Ioan Muraru, Elena S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2011
Ioana N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Jurdic, București, 2012 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Ion Deleanu,Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H.Beck, București, 2006
L. Coraș, Extrădarea în lumina dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Revista Dreptul 2004
Liviu Neagoe, Cetățenie, națiune și etnicitate. O perspectivă comparată, Ed. Avalon, Cluj – Napoca, 2014
Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2012
M. Agheniței, Extrădare. Competență,Revista de Drept Penal, nr. 2/ 2002
Mădălina Cocoșatu, Drept internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2013â
Magdalena L. Trocan, Drept internațional public, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Marin Voicu, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, București, 2007 Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcția europeană, Ed. Coresi, București 2003
Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007
Milca Mihai, Identitate românească și europeană, Ed.Ager, București 2005
Mona M. Pivniceru, Drept internațional public, Vol I., Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2007
P. Țuțea, Omul. Tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 1992
Raluca Miga – Beșteliu, Drept internațional public, Vol. I, ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Simona Th. L. Mihăilescu, Maria Năstase Georgescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Stelian Scăunaș, Drept internațional public, Ediția II-a, Ed. C.H.Beck, București, 2007
T.H.Marshal, Cetățenia și clasa socială. Ed. Universității Cambridge, 1950
Will Kymlyka, Politica în dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie, cap. Cetățenia democratică în statele multietnice, Oxford University Press, Ed. Arc, 2005
BIBLIOGRAFIE
Legislație:
Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961; a intrat în vigoare la 26.02.1965; a fost revizuită, la Strasboutg, la data de 03.05.1996. A fost ratificată de România prin Legea nr. 74 din 03.05.1999 (M. O. 193 din 04.05.1999).
Constituția României
Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată în vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. partea a I, nr. 490/9.07.2002
Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993
Legea nr. 21/1991, republicată în M.Of nr. 98/2000
Tratatul de la Lisabona
Literatură de specialitate:
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internațional public. Sinteze, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Al. Boroi, Cooperarea judiciară internațională în materie penală,Ed. C.H. Beck, 2008
Alexandrina Șerban, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2012
Anamaria Groza, Uniunea Europeană: drept instituțional, Ed. C.H.Beck, București, 2008
Berceanu Barbu, Cetățenia – monografie juridică, Ed. ALL Beck, București 1999
Bianca Selejan – Gutan, Laura M. Crăciunean, Drept internațional public, ediția 2, Editura, Hamangiu, București, 2014
Bianca Selejan Gutan, Laura M. Crăciunean, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2008
Bîrzea Cezar,Cetățenia europeană, Ed. Politeia-SNSPA, București, 2005
C.Mitrache, Drept penal român,. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2010
Construcția europeană. Trecut, prezent,viitor, Ed. Trei București 1998, p. 357 – 359
Cosmin Dariescu, Fundamentele dreptului internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2014
Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan, Ed. C.H.Beck, București, 2008,
Cristian Jura, Drept international public, Ed. Universul Juridic, București, 2013
Daniel Șt. Paraschiv, Ramona G. Paraschiv, G. Paraschiv, Drept internațional public, Ed. Pro Universitaria, București, 2014
Daniela Valea, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2014
Dominique Schnapper, Christian Bachelier, Ce este cetățenia?, Ed.Polirom , Iași, 2001
Dragoș Chilea, Drept internațional public, Ed. Hamangiu, București, 2007
Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană, Ed. Nomina Lex, București, 2010
Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2013
Fl. Radu,, Cooperare judiciară internațională și europeană în materie penală. Îndrumar pentru practicieni, Ed.Wolters Kluwer,2009
George Plastara, Manual de drept internațional public, Ed. C.H.Beck, București, 2005
Ghe. Moca, Mircea Duțu, Drept internațional public, vol I, Ed. Universul Juridic, București, 2008
Gheorghe Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Ed, C,H,Beck, București, 2011
Gilbert Gorning, Ioana E. Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Ed. C.H.Beck, București, 2010
Ioan Muraru, Elena S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. C.H.Beck, București, 2011
Ioana N. Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Jurdic, București, 2012 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Ion Deleanu,Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H.Beck, București, 2006
L. Coraș, Extrădarea în lumina dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Revista Dreptul 2004
Liviu Neagoe, Cetățenie, națiune și etnicitate. O perspectivă comparată, Ed. Avalon, Cluj – Napoca, 2014
Luminița Dragne, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2012
M. Agheniței, Extrădare. Competență,Revista de Drept Penal, nr. 2/ 2002
Mădălina Cocoșatu, Drept internațional public, Editura Pro Universitaria, București, 2013â
Magdalena L. Trocan, Drept internațional public, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Marin Voicu, Introducere în dreptul European, Ed. Universul Juridic, București, 2007 Guillaume Courty, Guillaume Devin, Construcția europeană, Ed. Coresi, București 2003
Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene, Ed. Tritonic, București, 2007
Milca Mihai, Identitate românească și europeană, Ed.Ager, București 2005
Mona M. Pivniceru, Drept internațional public, Vol I., Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2007
P. Țuțea, Omul. Tratat de antropologie creștină, Ed. Timpul, Iași, 1992
Raluca Miga – Beșteliu, Drept internațional public, Vol. I, ediția 3, Ed. C.H.Beck, București, 2014
Simona Th. L. Mihăilescu, Maria Năstase Georgescu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Universul Juridic, București, 2011
Stelian Scăunaș, Drept internațional public, Ediția II-a, Ed. C.H.Beck, București, 2007
T.H.Marshal, Cetățenia și clasa socială. Ed. Universității Cambridge, 1950
Will Kymlyka, Politica în dialect: naționalism, multiculturalism și cetățenie, cap. Cetățenia democratică în statele multietnice, Oxford University Press, Ed. Arc, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Juridice Privind Dreptul la Cetatenie (ID: 126448)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.