Aspecte Generale Privind Infractiunea

Cuprins

REZUMAT…………………………………………………………………………..2

Cap I: ASPECTE GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA……3

Cap II: LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII…………………..

ELEMENTUL MATERIAL………………………………………

URMAREA IMEDIATĂ…………………………………………..

LEGĂTURA DE CAUZALITATE…………………………….

CONDIȚII DE LOC, TIMP, MOD ȘI ÎMPREJURĂRI..

Cap 3: CORELAȚIA DINTRE INFRACȚIUNE ȘI COMPONENTA OBIECTIVĂ A INFRACTIUNII………………………………………………

CONCLUZII …………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………..

REZUMAT

Aspecte generale privind infracțiunea

„ Infracțiunea este orice fapt încriminat de lege și sancționat cu pedeapsă” (Vintilă, 2000). Este fapta care prezintă un pericol social, și e săvîrșită cu vinovăție. (3)

Etimologic, denumirea de infracțiune provine din cuvintele latinești: infractio, onis= a sparge, a distruge, spargere, distrugere.

La o simplă căutare a noțiunii de infracțiune în dicționarul explicativ al limbii române reiese că „ infracțiunea este o faptă care prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, în săvârșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege” (Romana, 2009).

Alte definiri ale infracțiunii regăsim la:

Decoeg: „infracțiunea este o conduită astfel calificată de textul legii” (Decoeg, p. 61) .

F. Liszt, care spune că „infracțiunea este acțiune ilicită amenințată cu o pedeapsă” (Liszt, 1905, p. 44)

Gerraud, care spune că „infracțiunea este o faptă căreia în complexul instituțiilor juridice ale statului, îi este atașată o pedeapsă ca o consecință și sancțiune” (Gerraud, p. 202) .

Vouin și Leute, care spun că „infracțiunea este un fapt material, prevăzut și pedepsit de legea penală care nu se justifică nici prin exercițiul unui drept, nici prin îndeplinirea unei datorii și care poate fi imputat autorului” (Vouin, 1956, p. 147) .

În sens mai larg, infracțiunea este un act de conduita exterioara a omului, care este supusa represiunii penale din cauza disturbării pe care o produce în ordinea de drept. Reprezinta o realitate complexa cu diferite exprimari în plan juridico-penal, material-obiectiv, social și moral.

Din punct de vedere juridic, infracțiunea este văzută ca o entitate juridica, e configurata într-o legătură strânsa de cadrul normativ penal în vigoare. Iar din punct de vedere realist infracțiunea se caracterizează printr-o viziune realistă, înțelege fenomenul criminal ca o realitate umana îndreptata contra unei realitați sociale. (2)

Noțiunea generală de infracțiune ajută la delimitarea infracțiunilor de alte fapte asemănătoare, care însă pot constitui contravenții sau abateri disciplinare (Moldovan, 2009) .

Infractiunea este un act de conduită exterioară a omului, o faptă interzisă de lege sub o sancțiune numită pedeapsă (Basarab, 1983). Modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a relațiilor de apărare socială este această formă de interzicere (Basarab, 1983). Se pornește de la constatarea că aceste fapte au fost săvarșite în realitate și pot fi repetate, ceea ce nu se dorește (Moldovan, 2009). Prin faptul că se interzic aceste fapte se arată membrilor societății ce acțiuni sunt interzise, ce acțiuni li se cer pentru a le apăra valorile sociale și care ar trebui să conduita lor față de valorile sociale (Basarab, 1983) .

Deci infracțiunea este săvârșirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare (Basarab, 1983). Este o faptă care generează conflict social, contrară regulii de conduită, care atrage aplicarea sancțiunii prevăzute pentru săvârșirea ei (Curpăn, Burleanu, & Curpăn, 2012). Dacă e să analizăm înțelesul cuvantului infracțiune fără să știm despre ce e vorba, ne putea da seama că se referă la înfrangerea, încălcarea unei reguli de conduită (Basarab, 1983).

Infracțiunea este un fenomen complex care cuprinde diferite părți:material, uman, social, moral-politic și juridic:

material : infracțiunea, ca act de conduită exterioară, este o manifestare de energie fizică, care poate să producă modificări în lumea obiectivă;

uman – infracțiunea este un act de conduită umană, conștientă, expresie a personalității făptuitorului;

social – infracțiunea este periculoasă pentru o valoare socială, care generează relații sociale de conflict între făptuitor și persoana vătămată și între făptuitor și societate;

moral-politic: infracțiunea exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului față de valorile sociale și față de ordinea de drept;

juridic : infracțiunea constituie încălcarea unei obligații juridice de conformare prevăzută în norma incriminatoare și produce consecințe juridice. Produce un raport juridic penal de conflict, cu un conținut specific

(Basarab, 1983).

Totuși, doar aspectul juridic este un obiect de cercetare pentru știința dreptului penal, celelalte fiind studiate în cadrul altor discipline, cum sunt criminologia, psihologia, etica . Dar la elaborarea noțiunii de infracțiune se ține cont de toate aspectele fenomenului infracțiunii și de datele furnizate de disciplinele care le studiază (Basarab, 1983).

Așadar, din punct de vedere juridic , infracțiunea este un concept, o evaluare juridică a faptelor care încalcă normele juridice, prin atribuirea caracterului de fapte penale și prin sancționarea lor cu pedepse (Vintilă, 2000) .Deci instituția infracțiunii constă dintr-o grupare de norme penale generale care se referă la aspectele comune tuturor infracțiunilor , adică condițiile de existență a infracțiunii ca fenomen juridic privit în general, sub aspectul condițiilor de existență și al trăsăturilor caracteristice comune tuturor infracțiunilor prevăzute în legislația penală (Basarab, 1983) .

Conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condițiilor sau elementelor prevazute de lege pentru ca fapta sa constituie infracțiune. Este fapta descrisă în norma de incriminare, ca fiind ansamblu de cerințe pe care aceasta le prevede ca fapta descrisă să se definească ca infracțiune determinată (furt, viol, tîlhărie) (3). În dreptul penal regăsim si noțiunea de conținut generic al infracțiunii, care spre deosebire de diferitele conținuturi incriminatorii individuale, este studiata in cadrul parții generale a dreptului penal, referindu-se la cerințele de incriminare necesare tuturor infracțiunilor (2). Iar prin structura conținutului infracțiunii se înțelege modul prin care se organizeaza ca parți ale aceluiași ansamblu diferitele componente ale conținutului infracțiunii. Elementele de structura ale infracțiunii sunt:

actul de conduita al unei persoane, atât sub raportul elementelor obiective cât si subiective;

valoarea sociala si relațiile corespunzatore acestei valori lezate, deci obiectul infracțiunii;

subiecții actului de conduita, faptuitor si persoana vatamata;

locul, timpul, modul, mijloacele ori anumite consecințe ale savârsirii infracțiunii, care pot aparea, de asemenea, printre condițiile ce particularizeaza si condiționeaza existența unei

fapte penale ori caracterul ei agravat. (2)

Putem clasifica continutul infracțiunii

fie după structură:

continut juridic – cuprinde ansamblul de condiții cerute de norma de incriminare pentru existența unui anumit tip de incriminare

conținut constitutiv – este o parte din conținutul juridic și se referă numai la condițiile privind activitatea materială și psihică cerute de norma de incriminare

fie după conținutul faptei incriminate

continut simplu – cuprinde condițiile unei singure acțiuni sau inacțiuni, avînd la bază o unică formă de vinovăție

conținut complex – cuprinde trăsăturile ce caracterizează 2 acțiuni cu urmările lor sau 2 forme de vinovăție care trebuie realizate cumulativ

sau în funcție de formele infracțiunii:

continut tipic – in raport cu variantele de încriminare

conținut atipic – în rapor cu criteriul formelor de săvârșire ale faptelor. (2, 3)

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Pericolul social – ca să fie considerate infracțiune fapta trebuie să fie un pericol pentru societate.

E nesesar să indeplinească condițiile cumulative pentru a fi considerate pericol pentru societate:

– să existe o acțiune sau o inacțiune;

– acțiunea sau inacțiunea să atingă anumite valori sociale;

– să fie necasară aplicarea unei pedepse pentru sancționa acțiunea sau inacțiunea.

Pericolul social e:

pericol social abstract sau generic – se referă la un anumit tip de infracțiune și este stabilit de legiuitor în momentul incriminării faptei .

pericol social concret sau specific – rezultă în urma săvîrșirii unei fapte concrete, e unul din criteriile prevăzute de lege pentru realizarea individualizării pedepsei.

Iar pentru a stabilii gradul de pericol sociale sunt necesare următoarele criterii :

modul și mijloacele de săvîrșire a faptei;

scopul urmărit de făptuitor în comiterea faptei;

împrejurările în care fapta a fost comisă;

urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce;

persoana și conduita făptuitorului.

(3)

Vinovăția – apare atunci cînd fapta care prezintă pericol social este săvîrșită cu intenție sau din culpă (Cod Penal art. 19 alin.1). Vinovăția este rezultatul interacțiunii a 2 factori, unul intelectiv sau de conștiință și altul volitiv sau de voință.

Se consideră că fapta este săvârșită cu intenție atunci când infractorul cunoaște rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvîrșirea acelei fapte sau deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Intenția poate fi :

Directă – exista atunci cînd infractorul cunoaște rezultatul faptei sale, și urmărește producerea lui prin săvîrșirea acelei fapte, de exemplu, infracțiunea de delapidare se comite numai cu intenție directă, deoarece legea (art.2151 Cod penal) arată că însușirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcționarului gestionar sau administrator ori pentru altul.

Indirectă – exista atunci cînd infractorul cunoaște rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui

Simplă – cunoaște și urmărește producerea rezultatului

Calificată – urmărește poducerea rezultatului în vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare

Inițială – cunoaște rezultatul de la început

Unică – urmărește săvîrșirea unei singure fapte

Complexă – se hotărăște comiterea mai multor fapte

Se consideră faptă săvârșită din culpă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, crezând că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Culpa poate fi :

Cu prevedere sau ușurință –infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă crezând că el nu se va produce.

Cimplă sau neglijentă – va exista atunci cînd infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Imprudența – efectuarea fără atenția necesară a unei activități;

Nepriceperea –împlinirea sau neîmplinirea unei acțiuni din cauza lipsei cunoștințelor necesare;

Nedibăcia –lipsa de aptitudine sau experiență pentru făptuitor în domeniul său de activitate;

Culpa directă – vizează comportamentul infractorului;

Culpa indirectă – o acțiune săvîrșită de altcineva.

(3)

Fapta prevăzută de legea penală , ca să fie infracțiune, trebuie să întrunească și celelalte 2 trăsături – să prezinte pericol social și să se fi săvîrșit cu vinovăție.

(3)

Unitatea de infracțiuni este aceea situație în care făptuitorul realizează conținutul unei singure norme de incriminare. Există o unitate de infracțiuni ori de cîte ori un fapt este incriminat de lege ca o singură infracțiune.

Sunt mai multe formele ale unității de infracțiune:

Unitatea naturală de infracțiune ține de natura infracțiunii și este datorată stării de fapt.

Rezultă din unitatea acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul materialal infracțiunii. Acțiunea sau inacțiunea constitutivă este în mod natural unică și unitară, chiar dacă este alcătuită dintr-o succesiune de acte, iar pe plan juridic ,unității materiale a faptei îi corespunde o unitate de incriminare.

Este o formă de unitate infracțională, care e determinată de unitatea acțiunii sau inacțiunii constituită dintr-un act sau mai multe acte, de unicitatea rezultatului care are la bază o singură formă de vinovăție prevăzută de lege :

Infracțiune simplă se compune dintr-o activitate unică, neavînd importanță dacă activitatea se realizează printr-un singur act sau prin mai multe, ceea ce contează este că constituie un singur fapt .

Infracțiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul său material constă dintr-o acțiune sau inacțiune care poate fi prelungită în timp prin voința autorului și după momentul consumării pînă la încetarea activității infracționale,care se poate datora, fie intervenției unei voințe contrare a făptuitorului, fie a altor persoane, ori a organelor competente. Infracțiunea continuă poate fi permanentă sau succesivă.

Infracțiunea deviantă se săvîrșește fie prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, la un alt obiect sau la o altă persoană, din cauza greșelii făptuitorului.

Unitatea legală de infracțiune este creată de legea penală și ține de legiuitor. Este o formă

de unitate infracțională, atunci cînd activitatea desfășurată de făptuitor, deși are aparența că întrunesțe trăsăturile unei pluralități de conținuturi de incriminare, prin voința legiuitorului, este socotită că reprezintă o singură infracțiune:

– Infracțiunea continuă e atunci cînd o persoană săvîrșește la diferite intervale de timp, dar în același mod acțiuni sau inacțiuni care, fiecare în parte, prezintă conținutul aceleiași infracțiuni.

Ca să fie infracțiune continuată trebuie îndeplinite următoarele criterii cumulativ:

subiect activ al infracțiunii,

mai multe acte săvîrșite la diferite intervale de timp,

conținut a infracțiunii,

unitatea de rezoluție infracțională.

Infracțiunea complexă este infracțiunea în a cărui conținut intră, ca element sau ca circumstanță agravantă, o acțiune sau inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală. Infracțiunea complexă poate avea ca forme: infracțiunea complexă formă tip sau de bază a faptei incriminate și infracțiunea complexă formă calificată sau agravantă a faptei incriminate.

Infracțiunea progresivă este acea infracțiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul în care s-a consumat o anumită infracțiune se amplifică fără nici o intervenție a făptuitorului, și provoacă noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracțiuni grave sau unei variante mai grave ale aceleași infracțiunii.

Condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi infracțiune progresivă sunt:

~ amplificarea rezultatului să se producă fără intenția făptuitorului;

~ amplificarea rezultatului să provină din natura faptei incriminate;

~ amplificarea rezultatului să atribuie faptei care l-a produs o încadrare juridică mai grea decît cea inițială;

~ amplificarea rezultatului să fie după o perioadă relativ scurtă.

Infracțiunea de obicei este cea care se săvîrșește prin repetarea actelor materiale

incriminate de multe ori pentru a reieși din această repetare că făptuitorul desfășoară o activitate infracțională din obișnuiță sau cu îndeletnicire.

Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a fi o infracțiune de obicei sunt:

~ actele materiale care alcătuiesc infracțiunea să fie de același fel ,

~ actele materiale să fie săvîrșite în mod repetat în așa natură încît să reprezinte un obicei sau o îndeletnicire,

~ actele săvîrșite în mod repetat se bazează pe o singură infracțiune.( 3)

Reglemetarea infracțiunilor, de-a lungul timpului, în Codul Penal din Romania s-a schimbat, regăsindu-se astfel:

Codul penal din 1969 aloca titlul II al părții generale ,infracțiunii. A fost organizat astfel:

Cap.1-Dispoziții generale (art.17 – art.19) , Cap. 2-Tentativa (art. 20 – art. 22), Cap.3-Participația (art. 23 – art. 31), Cap. 4-Pluralitatea de infracțiuni (art. 32 – art. 43), Cap.5-Cauzele care înlătură caracterul penal (art. 44 – art. 51) (Curpăn, Burleanu, & Curpăn, 2012).

Codul penal la 29.06.2005 , nu a intrat în vigoare. Fusese publicat dar a fost amânată intrarea în vigoare , reorganizează noțiunea de infracțiune

unde îi alocă tot titlul II din partea generală dar e împărțit în șapte capitole: Cap 1- Dispoziții generale, Cap.2 – Cauzele justificative, Cap. 3 – Cauzele care înlătură caracterul penal, Cap. 4- Tentativa, Cap. 5- Participația, Cap. 6 – Răspunderea penală a persoanei juridice și Cap. 7 – Pluralitatea de infracțiuni (Curpăn, Burleanu, & Curpăn, 2012).

Codul penal care a intrat în vigoare la 1 feb. 2014 alocă infracțiunii tot titlul II din partea

generală (art. 15 – art. 52): Cap.1-Dispoziții generale (art.15 – art. 17), Cap.2-Cauzele justificative(art. 18 – art.22 ), Cap. 3- Cauzele de neimputabilitate (art. 23 – art.31 ), Cap. 4 – Tenttiva (art. 32 – art. 34), Cap.5 – Unitatea și pluralitatea de infracțiuni (art.35 – art.45), Cap. 6 – Autorul și participanții (art. 46 – art.52) (Noul Cod Penal, 2014).

În capitolu 1 din Noul Cod Penal, 2014 regăsim următoarele dispoziții generale privind infracțiunea:

Art. 15 : Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o și este singurul temei al răspunderii penale.

Art. 16 : Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală.

Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită. Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte sau prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.

Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul: prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l

acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale,

deși trebuia și putea să îl prevadă.

Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată

produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu

intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în

mod expres.

Art. 17: Infracțiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită și prin omisiune, când: există o obligație legală sau contractuală de a acționa și autorul omisiunii, printr-o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

(Codul penal, 2014)

Capitolul II

LATURA OBIECTIVĂ A INFRACȚIUNII

CAPITOLUL 5

ELEMENTUL MATERIAL AL INFRACțIUNII SAU LATURA OBIECTIVA A

CONțINUTULUI INFRACțIUNII

SECțIUNEA 1

NOțIUNE SI STRUCTURA

Elementul material sau latura obiectiva a conținutului infracțiunii se refera la totalitatea cerințelor si condițiilor privitoare la existența faptei penale ca act extern de conduita ilicita ca exprimare obiectiva (fizica) a ilicitului penal.

Elementul material cuprinde în mod necesar trei elemente: un act de conduita interzis (ilicit); o urmare imediata, vatamatoare prin atingerea adusa ordinii de drept penal, deci o vatamare de drept penal; o legatura de determinare (cauzala) intre fapta si urmarea respectiva.

În unele cazuri, când incriminarile din partea speciala a legii penale prevad cerințe suplimentare pentru configurarea elementului material al infracțiunii, cum ar fi cele referitoare la mijloacele savârsirii faptei, condițiile de loc, timp sau alte asemenea, acestea dobândesc si ele statutul de elemente constitutive de conținutul infracțiunii, fie la nivelul conținutului ei de baza, fie la nivelul conținutului ei calificat. (2)

ACTUL DE CONDUITA INTERZIS SI PRINCIPALELE SALE MODALITAțI DE

EXPRIMARE

1. Concept

Actul de conduita ilicit reprezinta principala componenta a elementului material al

infracțiunii.

În tehnica legislativa penala, actul delictuos este relevat prin asa-numitul „verbum

regens”, adica prin intermediul verbului sau expresiei verbale care desemneaza actul de

conduita interzis de norma penala, (de pilda, luarea unui bun, în cazul infracțiunii de furt;

uciderea unei persoane, în cazul infracțiunii de omor etc.).

2. Infracțiuni comisive si omisive

a. Infracțiunile comisive se savârsesc, de regula, prin încalcarea unei dispoziții prohibitive a legii penale; deci a unei norme care interzice savârsirea actului de conduita, pe când infracțiunile omisive, dimpotriva, prin încalcarea unei dispoziții onerative a legii penale, care obliga la facerea unei anumite activitați.

Cu toate acestea, datorita complexitații relațiilor sociale si ingeniozitații infractorilor, nu întotdeauna cele doua tipare, prestabilite prin natura dispoziției legale incriminatorii, concorda perfect si cu faptele penale concrete.

b. Relativ la infracțiunile omisive, doctrina italiana a relevat, prin Massari2, ca

omisiunea nu trebuie considerata ca o pura si simpla "non facere", ci ca o neexecutare a

actului comandat de lege, astfel încât omisiunea se poate înfațisa foarte bine si printr-o

facere în alt scop decât cel urmarit de lege. (2)

A. Cerințe privind locul savârsirii faptei penale

Locul savârsirii infracțiunii prezinta semnificații diferite în teoria si practica dreptului penal.

În ambele ipoteze, fie ca intervine ca element suplimentar al acțiunii sau inacțiunii

care constituie conținutul de baza al infracțiunii, fie ca intervine ca element de agravare,

condiția de loc trebuie prevazuta in mod expres de lege, devenind un element constitutiv

sau, dupa caz, agravant al infracțiunii.

B. Cerințele privind timpul savârsirii infracțiunii

Sunt, însa, si în privința condiției de timp situații de acțiuni sau inacțiuni umane care fie ca devin socialmente periculoase si atrag ridicarea lor la statutul juridic de infracțiuni tocmai datorita derularii lor în anumite condiții specifice de timp, fie impugn agravarea raspunderii penale în situația unor infracțiuni pentru a caror existența nu se cer întrunite anumite condiții de timp.

C. Cerințele conținutului privind modul sau mijloacele de savârsire a infracțiunii

Exista însa si situații în care comiterea acțiunii care releva elementul material al infracțiunii nu este suficienta pentru a atribui faptei respective gradul de pericol social abstract necesar pentru incriminarea si sancționarea penala a acelei fapte decât daca aceasta este comisa prin utilizarea unor mijloace de natura a-i imprima pericolul social necesar calificarii sale ca infracțiune.

În cele mai multa cazuri, însa, legiuitorul a creat din cerința expresa privind mijloacele folosite de infractor elemente de agravare a infracțiunii.

D. Funcțiile cerințelor suplimentare atasate elementului material al infracțiunii:

– contribuie la constituirea infracțiunii, devenind elemente constitutive ale acesteia, la nivelul conținutului de baza.

– pot institui agravante sau atenuante obligatorii cu caracter general sau special

-reprezinta elemente de natura a servi la justa individualizare a raspunderii penale a faptuitorului si la sancționarea corecta a acestuia. (2)

Conținutul constitutiv al infracțiunii are 2 laturi:- una obiectivă; – alta subiectivă. În această lucrare ne vom axa pe latura obiectivă.

Latura obiectivă constă în activitatea fizică materială desfășurată de subiect și susceptibilă să producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin lezarea sau punerea în pericol a unei valori sociale și a relațiilor sociale corespunzătoare acesteia.

Componentele fără de care nu ne aflăm în fața unei infracțiuni sunt:

ELEMENTUL MATERIAL => constă în actul de conduită interzis sau impus prin norma de incriminare.

Se realizează prin 2 modalități: – acțiune ( a face ceva ce legea interzice prin acte materiale, cuvinte, scris); – inacțiune ( a nu face ceea ce legea obligă să se facă). În raport de modalitatea elementului material infracțiunile sunt comisive sau omisive.

URMAREA IMEDIATĂ => constă în schimbarea în lumea obiectivă, pe care o produce săvîrșirea acțiunii sau inacțiunii interzise de legea penală, ori prin atingerea în orice mod adusă uneia din valorile sociale care formează obiect al ocrotirii penale.

Săvîrșirea unei infracțiuni produce un rezultat ce se poate prezenta ca: – o consecință materială (leziune, etc); – o consecință imaterială (starea de pericol). Deci rezultatul sau urmarea imediată apare ca o vătămare efectivă a obiectului sau stare de pericol.

LEGĂTURA DE CAUZALITATE => este acea relație de la cauză la efect, între elementul material sub forma acțiunii, inacțiunii voluntare, conștiente a făptuitorului și urmarea imediată prevăzută de norma de incriminare.

Există 2 curente în care sunt grupate teoriile cu privire la legătura de cauzalitate și anume:

~ Teza monistă – cuprinde acele teorii ce susțin că urmarea imediată are o singură acțiune care trebuie considerată drept cauză a efectului produs, celelalte acțiuni fiind apreciate ca simple condiții fără semnificație juridică penală. Ca teorii ce susțin această teză avem: – teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice (consideră drept cauză a unui rezultat acea condiție care este aptă să producă acel rezultat); – teoria cauzei terminale sau proxime (consideră drept cauză a rezultatului ultima energie care a precedat acel rezultat); – teoria cauzei preponderente (consideră cauză a rezultatului acea activitate ce a contribuit cel mai mult la apariția acelui rezultat).

~ Teza pluralistă – cuprinde acele teorii ce susțin că urmarea imediată este rezultatul unui concurs de cauze. Ca teorii în susținerea acestei teze avem: – teoria echivalenței condițiilor (consideră drept cauză a rezultatului toate acțiunile umane care constituie condiții indispensabile producerii acelui rezultat); – teoria condiției necesare (consideră drept cauză orice condiție care a fost necesară pentru producerea rezultatului, ținîndu-se seama de contribuția concretă adusă de fiecare condiție).

Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii, care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru apărarea infracțiunii.

La orice infracțiune, latura obiectivă are în structura sa, următoarele elemente: elementul material, care constă în acțiunea sau inacțiunea incriminată; condiții de timp, loc, mod și împrejurări, când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de incriminare, fie într-o stare de pericol, de amenințare, produsă valorii sociale pe care norma penală o apără; și nu în cele din urmă, raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea săvârșită de infractor și rezultatul socialmente periculos. (65)

Noțiunea și importanța laturii obiective a infracțiunii Orice acțiune a unei persoane responsabile este neapărat dirijată de psihica și voința lui. De aceea săvârșirea oricărei infracțiuni se caracterizează prin două laturi strâns legate între ele: latura obiectivă și latura subiectivă. Latura obiectivă este aspectul exterior al infracțiunii (ceea ce vedem și simțim în realitate, iar latura subiectivă este aspectul interior al aceluiași proces (ascuns, ce are loc la nivel psihic de intenție sau imprudență). Aceste două laturi se află în raport de reciprocitate și interdependență. Interacțiunea dintre latura obiectivă și cea subiectivă a infracțiunii e determinată de faptul că prima o orientează și o reglementează pe cea de-a doua. Înainte de a acționa fizic, infractorul acționează mintal: analizează circumstanțele, tot procesul infracțional trece prin conștiința lui, ia decizia pe care apoi o transpune în faptă, își alege obiectul de atentare, locul de atac, timpul, împrejurările, prevede urmările faptei sale, voiește sau admite rezultatul periculos etc. Așadar, latura obiectivă a infracțiunii se realizează prin manifestarea exterioară a omului – acțiune, inacțiune – care atinge, lezează valorile sociale (obiectul) ocrotite de legea penală. În legislație, trăsăturile laturii obiective ale infracțiunii sunt prevăzute în mod diferit, în unele articole este indicată numai acțiunea sau inacțiunea social-periculoasă (furtul – art. 186., huliganismul – art. 218 C.P., etc.), în altele se indică consecințele social-periculoase (omorul din imprudența – art. 149P., vătămarea intenționată gravă a integrității corporale – art. 151.), iar în alte articole este indicată atât acțiunea (inacțiunea), cât și consecințele periculoase (excesul de putere sau depășirea atribuțiilor de serviciu – art. 328 CP). (8 , 9 )

Cam cate pagini ar trebui sa fie acest capitol?- minim 50 pagini este pentru lucrare fara limita superioara. Nu exista limita de pagini pentru capitole dar ele trebuie sa fie oarecum echilibrate (nu se poate cap. cu o pagina)

ATENTIE LA CITARE!

SE UTILIZEAZA CITAREA CU NOTE DE SUBSOL.

Exp.

La prima citare se trec datele urmatoare: M. Basarab, Drept penal. Parte generala, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, p……

La citarea urmatoare din acelasi autor, acelasi material: M. Basarab, op. cit., p…..

Daca autorul este citat cu mai multe materiale se procedeaza: M. Basarab, Drept penal. Parte generala, op. cit., p……

M. Basarab, Participația, op. cit., p……