Aspecte Generale Privind Contractele Civile
CUPRINS
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTRACTELE CIVILE
1.1. Noțiunea de contract.
1.2. Scurt istoric privind evoluția contractului.
1.3. Clasificarea contractelor.
CAPITOLUL II CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINȚĂ
2.1. Noțiune
2.2. Sediul materiei
2. 3. Caractere juridice
2.4. Obiectul contractului de împrumut de folosință
2.5. Efectele contractului de împrumut de folosință
2.5.1. Obligațiile comodatarului
2.5.2. Obligațiile împrumutătorului (comodantului)
2.6. Încetarea contractului de împrumut de folosință
CAPITOLUL III CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAȚIE
3.1. Definiție
3.2. Sediul Materiei
3.3. Obiectul contractului de împrumut de consumație
3.4. Dovada contractului de împrumutul de consumație
3.5. Efectele contractului de împrumut de consumație
3.5.1. Obligațiile împrumutatului
3.5.2. Obligațiile împrumutatului
3.6. Încetarea împrumutului de consumație
3.6. Împrumutul cu dobândă (oneros)
3.7. Împrumutul cu dobândă (oneros)
3.7.1. Dobânda – obiect al împrumutului
3.7.2 Dobânda legală pentru obligații bănești
CAPITOLUL IV ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINȚĂ ȘI ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAȚIE
4.1. Asemănări
4.2. Deosebiri
4.3. Jurisprudență
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND CONTRACTELE CIVILE
1.1. Noțiunea de contract.
Definiția dată de Codul civil român. Potrivit art. 1166 din Codul civil român, „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”.
Definiția dată de Codul civil francez. Deși reglementările noastre de la 1864 sunt de inspirație franceză, definițiile date de cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice. În art. 1001 Codul Civil francez dă următoarea definiție:, le contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent envers une ou plusieurs autres à donner, à faire, ou a ne pas faire quelque chose” (contractul este convenția prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru).
Paralelă între cele două definiții legale. Așa cum am subliniat deja, deși reglementările noastre de la 1864 sunt de inspirație franceză, definițiile date contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.
În concepția legiuitorului francez contractul este privit ca o convenție generatoare de drepturi și obligații, mai exact, ca o convenție particulară, generatoare de drepturi și obligații, între convenție și contract fiind un raport ca de la parte la întreg.
Literatura franceză de specialitate, considera că termenul de „convenție” are un sens mai larg decât cel de contract. Convenția poate avea drept obiect nașterea unei obligații și atunci poate fi privită ca un contract, dar ea poate avea și un alt obiect, de exemplu – transmiterea, modificarea sau stingerea unei obligații. Se consideră că o convenție poate avea și alte efecte decât cele referitoare la o obligație: ea poate privi transferarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.
Observăm că textul art. 1166 din Codul civil român nu a preluat în definiție termenul de „convenție”, folosind drept echivalent formula „acordul între două sau mai multe persoane”. Pe de altă parte, se observă că, pe când textul art. 1001 din Codul civil francez precizează că prin convenție părțile se obligă unele față de altele „să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru”, art. 1166 din Codul civil român conchide că acordul părților intervine „spre a constitui sau stinge un raport juridic”.
În acest context și privind lucrurile prin prisma celor două reglementări, este neîndoielnic că, la modul cel mai general, orice acord de voință asupra unui obiect, care prezintă interes juridic este o convenție, că singurele acorduri de voință, ce nu pot fi considerate convenții sunt cele care nu produc nici un efect juridic, în această situație fiind acordurile ce se situează în planul complezenței sau al curtoaziei.
Literatura juridică definește contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice.
Paralelă între convenție și contract. Pornind de la textul de inspirație al Codului civil român, respectiv art. 1001 din Codul civil francez care definește contractul ca fiind „o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva”, unii autori au considerat că noțiunea de convenție ar avea o sferă de cuprindere mai mare decât cea de contract. În conformitate cu această opinie, contractul este întotdeauna o convenție, pe când convenția nu este întotdeauna un contract. Contractul ar fi speță în cuprinsul genului, genul fiind convenția.
S-a apreciat, astfel, că ceea ce caracterizează contractul este însușirea lui de a fi izvor de obligații, pe când convenția poate fi un acord de voință cu o sferă mai mare de cuprindere care să producă efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o obligație, ci o face să se modifice pe cea existentă (spre exemplu, schimbarea obiectului obligației).
Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român, contractul și convenția sunt noțiuni echivalente, sinonime, aducându-se ca argument printre altele, și faptul că, art. 1166 C. civ. Este înscris în cuprinsul Titlului III denumit „Despre contracte sau convenții”. De altfel, practica judiciară, folosește termenii de contract și convenție cu același înțeles.
Este astfel, neîndoielnic, iar practica judiciară a statuat în mod constant, că legiuitorul român nu a preluat în dispozițiile art. 1166 C. civ. Textul de inspirație (art. 1101 C. civ. Francez), care definește contractul prin raportare la convenție, ci a conferit același înțeles termenilor respectivi.
Cu toate acestea, atât din punct de vedere semantic, dar mai ales în lumina unor situații practice, se poate aprecia că sfera de cuprindere a noțiunii de convenție este mai vastă decât aceea de contract. Este, astfel, de discutat, dacă în unele situații juridice, cum ar fi înțelegerea intervenită între coindivizari pentru suspendarea diviziunii, nu ar fi mai adecvată folosirea termenului de convenție, termen mai cuprinzător și mai potrivit decât cel de contract. Tot astfel, este mai potrivit termenul de convenție pentru înțelegerea intervenită între o parte dintre comoștenitori privind renunțarea la succesiune.
Contractul, ca acord de voință ce implică de regulă o serie de clauze care sunt punctele diferite ale acordului și care prezintă o autonomie mai mare sau mai mică, caracterizat prin forța obligatorie ce rezultă din aceasta, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezență sau toleranță.
Dacă în cazul contractului, părțile sunt conștiente că se expun prin acordul lor în caz de neexecutare la tot arsenalul mijloacelor de constrângere al puterii de stat, cel care acceptă o întâlnire, o invitație la cină etc, nu-și asumă prin aceasta o răspundere juridică.
De asemenea, cel care acceptă să ia în mașina să un prieten sau un autostopist, nu-și asumă prin aceasta responsabilitatea unui contract de transport. Toate aceste situații pot atrage uneori consecințe de drept (răspundere civilă în caz de accident) dar toate aceste consecințe se vor aprecia în afara regulilor contractului, ca între străini.
Așadar, prin angajamentele de onoare, trebuie să înțelegem acele acorduri ale căror părți știu sau trebuie să știe că nu pot apela la forța de constrângere a statului în caz de neexecutare.
Angajamentele de onoare și contract trebuie stabilită pornind de la ideea care animă acordul de voință, lucru ce este dificil de realizat în anumite situații.
Este, astfel, în afară de orice dubiu, că nu există un acord de voință care să implice aplicarea regulilor contractului de depozit în faptul că o persoană acceptă ca un furnizor al său să-și parcheze automobilul într-o curte sau în cazul clientului care-și lasă un obiect la un barman. Dar, în cazul unei înțelegeri în care, spre exemplu, o bătrână s-ar oferi să sprijine un tânăr cu o sumă de bani pentru cumpărarea unui autoturism, iar acesta să o plimbe cu autoturismul cumpărat astfel, ar fi dificil pentru instanța sesizată cu judecarea cauzei în eventualitatea unui litigiu, să stabilească care este ftiera dintre acordurile de pură curtoazie și contract și în ce măsură se aplică regulile acestei din urmă instituții.
În concluzie, contractului îi este caracteristică natura să bilaterală, natură pe care o au și convențiile, dar și faptul că, fără rezerve, el dă naștere unei obligații, ceea ce-l deosebește de unele categorii de convenții.
1.2. Scurt istoric privind evoluția contractului.
De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adoptarea contractelor; această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.
În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul, ingeniozitatea și finețea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma să ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.
Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio”, au apărut în mod succesiv în dreptul roman:
A) Contractele formale. Primele și un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fâs), iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor).
Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.
Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipațio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulațio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.
Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: formă nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regulă, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regulă și excepția s-au inversat.
B) C de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor).
Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.
Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipațio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulațio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.
Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: formă nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regulă, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regulă și excepția s-au inversat.
B) Contractele reale. Apariția acestei categorii intermediare de contracte cele formale și viitoarele consensuale) la care formalismul a fost redus la predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul roman, întrucât a creat o primă și mare breșă în rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua și mai însemnată va fi creată prin apariția contractelor consensuale).
În acest fel la vechile contracte medievale s-au adăugat patru contracte reale numite așa pentru că luau naștere „re” prin tradițiunea lucrurilor (tradițio) și anume: împrumutul de bani (mutuum), împrumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum), păstrarea gratuită a unui lucru străin (depositum) și amanetul sau gajul (pignus).
C) Contractele consensuale. Această de-a treia și ultimă categorie de contracte, a căror încheiere s-a redus la simplul acord de voință al părților contractante (solo consensu) a răspuns îndeosebi noilor cerințe ale circulației bunurilor și serviciilor din societatea romană. Primul contract consensual a fost vânzarea – cumpărarea, i-au urmat închirierea de lucruri, efectuarea de servicii și săvârșirea de lucrări și gestiunea gratuită de afaceri.
În sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula și după aEuroiterea contractelor consensuale, iar contractele consensuale și reale erau excepția. În fine, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o comerțul ca urmare a extinderii statului român și a legăturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizată în numeroase și variate operațiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distinctă a contractelor comerciale și nici dreptul comercial.
Romanii au realizat operațiunile comerciale pe două căi: pe de o parte prin „folosirea dreptului ginților, care prin flexibilitatea sa a înlesnit în special operațiunile comerciale externe; pe de altă parte prin folosirea unor contracte civile adoptate la regulile comerțului ca vânzarea-cumpărarea, mandatul prin procură, sau diverse contracte nenumite. Prin asemenea adaptări ale contractelor și ale altor mijloace juridice la cerințele comerțului, iar cu timpul și prin asimilarea dreptului ginților de către dreptul civil, nu s-a simțit nevoia recunoașterii unui drept comercial distinct de dreptul civil, care a continuat a fi până la sfârșitul imperiului roman un drept unitar.
Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca și dreptul evului mediu în general s-a diferențiat după stările sociale (drept nobiliar, drept canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi, etc.) și după proveniența sa (drept roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic). La rândul ei doctrina juridică medievală a cunoscut școli și curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canoniștilor, glosatorilor și post glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rațional și istoric. Cu toată această divizare legislativă și doctrinară dreptul medieval a contribuit substanțial la perfecționarea contractelor; astfel în vederea înlesnirii și asigurării comerțului juridic s-au promovat și consacrat libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; iar în vederea realizării echivalenței contraprestațiilor s-au promovat și consacrat libertatea contractuală și justiția comutativă. Totodată evoluția contractelor în dreptul medieval a fost marcată de restrângerea formalismului, care a ajuns a fi o de excepție față de consensualism și prioritatea acordată manifestării libere a voinței umane. În acest sens s-a spus că prin promisiunea sa omul se obligă față om (Toma D'Aguino), sau că promisiunea valorează obligație (Hugo Grotius).
În dreptul medieval, sub influența noilor concepții filosofice, contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului.
Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda” conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării lor, au intervenit împrejurări neprevăzute care au creat disproporții valorice între prestațiile corelative ale părților contractante. S-a avansat însă și ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea să fie valorificată în practică abia în dreptul civil modern.
Consensualismul a înlesnit încheierea contractelor și prin aceasta operațiile comerciale, iar regulă „en fait de meubles possession faut titre”,formulată în dreptul medieval francez, a înlesnit și mai mult și chiar a garantat aceste operații, întrucât a creat o încredere legitimă în simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.
În dreptul canonic medieval s-a formulat și promovat conceptul de justiție comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente. Aplicațiile practice ale conceptului de justiție comutativă au fost următoarele: anularea contractelor lezionare, reducerea dobânzilor excesive, reducerea clauzelor penale disproporționate și revizuirea contractului pentru motivul dezechilibrului contractual, ivit din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.
Despre dreptul modern se vorbește o dată cu procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, încheiat în linii mari în secolul al XIX – lea, proces însoțit de marile codificări, astfel încât s-a ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil. În cadrul acestui proces de modernizare statală și legislativă s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat și de alte coduri, printre care și Codul civil român din 1865.
În acest fel contractele civile au fost reglementate în codurile civile.
De asemenea au fost edictate și coduri comerciale; mai întâi Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care și Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial român din 1887. În acest fel contractele comerciale au fost reglementate în coduri comerciale.
Prin această mare divizare legislativă s-a ajuns că dreptul privat, care în sistemul roman era unitar, să fie divizat în două ramuri distincte: dreptul civil care a devenit drept privat comun și dreptul comercial ca un drept special față de dreptul civil, ceea ce a însemnat că legislația civilă a contractelor se aplică și contractelor comerciale în măsura în care legislația comercială nu dispune altfel, iar mai târziu, în secolul al XX-lea, au apărut și alte ramuri de drept care reglementează contracte, că dreptul muncii, dreptul comerțului internațional, ceea ce înseamnă că legislația civilă se aplică și acestor contracte cu titlu de drept comun.
Pe lângă această diversificare a contractelor și diferențiere între reglementările de drept comun, și reglementările speciale, o altă evoluție a constituit-o ul voinței în contracte.
Astfel pe când în Codul civil francez, iar ulterior și în Codul civil român contractele au fost concepute ca rod al voinței părților contractante, deci că fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudențial aEuroise și contractele de adeziune și contractele impuse.
Dreptul civil român actual reglementează contractele speciale prin dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative, care reglementează anumite contracte, precum: antrepriza, arendarea și închirierea de locuințe.
1.3. Clasificarea contractelor.
Necesitatea unor clasificări generale ale contractelor. Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
Clasificarea ne dă putința să înțelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseși denumirile date acestor tipuri.
În literatura juridicăau fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condițiile de validitate cât privește forma); conținutul contractelor; scopul urmărit de părți; efectele produse; modul (durată) executării; nominalizarea în legislația civilă; corelația existentă între contracte ș.a.
Clasificarea contractelor după modul de formare: a) contractele consensuale; b) contractele solemne; c) contractele reale.
Înțelegem prin contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, simpla lor manifestare de voință, neînsoțită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părțile înțeleg să însoțească manifestarea de voință cu un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul nostru contractele consensuale constituie regulă. Astfel sunt contractele de vânzare-cumpărare – cu unele excepții prevăzute de lege, cum este cazul înstrăinărilor de terenuri -, contractele de mandat, de închiriere a unor bunuri mobile ș.a.
Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică. Înscrisul notarial este cerut în cazul contractelor solemne nu pentru proba contractului, ci pentru însăși validitatea lui – nu ad probationem, ci ad validitatem (ad solemnitatem).
Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.
Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simplă manifestare a voinței părților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Sunt considerate contracte reale: împrumutul – atât împrumutul de consumație (mutuum), cât și împrumutul de folosință (comodatul) – depozitul și gajul.
Este socotit, de asemenea, contract real și contractul de transport de mărfuri, deoarece și încheierea acestuia, în majoritatea cazurilor, este marcată de predarea încărcăturii către organizația de transport.
Potrivit definiției date contractelor reale, acestea nu se consideră perfectate decât din momentul predării lucrului. Înțelegerea părților, prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni de a contracta – cu caracter unilateral sau sinalagmatic – în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.
Clasificarea contractelor după conținutul lor: contracte sinalag-matice (bilaterale) și contracte unilaterale. Atunci când ne referim la conținutul contractelor drept criteriu de clasificare a acestora avem în vedere obligațiile ce revin părților, mai exact, repartizarea obligațiilor între părțile contractante.
Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce. După exprimarea art. 1171 C. civ., contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una față de cealaltă. Așa fiind, înseamnă că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor. Astfel este, de exemplu, cazul contractului de vânzare, de închiriere, de transport etc.
Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia din părți, cealaltă având numai calitatea de creditor.
După definiția dată prin art. 1172 C. civ., „contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”.
Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral (actul juridic de formație unilaterală). Într-adevăr, din punctul de vedere al formării lor, toate contractele, deci și contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formație bi sau multilaterală. Când vorbim de contracte unilaterale avem în vedere numai faptul că obligația sau obligațiile contractuale cad în sarcina numai a uneia dintre cele două părți contractante.
Actele juridice unilaterale (actele juridice de formație unilaterală) nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esențială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voințe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe.
În categoria contractelor unilaterale menționăm contractul de împrumut, contractul de depozit gratuit, contractul de gaj etc.
În literatura de specialitate se vorbește uneori de categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.
Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute inițial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite.
Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți în contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit. După art. 1173 C. civ., „contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”, iar, după art. 1174 C. civ., „contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.
Aparent distincția dintre contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit este foarte netă. În realitate însă, foarte adesea, titlul oneros se întrepătrunde cu titlul gratuit, astfel încât precizarea naturii unui contract necesită un efort de analiză. Astfel, de exemplu, contractul de donație -contract cu titlu gratuit – poate să conțină anumite sarcini pentru donatar, prin care este alterat, cel puțin parțial, caracterul gratuit: titlul oneros se introduce în contractul de donație. Alteori, putem întâlni contracte cu titlu oneros, care ascund o operație cu titlu gratuit; de exemplu, prin forma oneroasă a unui contract de vânzare-cumpărare se poate deghiza un contract de donație.
În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit ai unui contract.
A) Un prim criteriu a fost acela al reciprocității prestațiilor convenite prin contract. Acest criteriu nu poate fi primit, deoarece el ar avea drept consecință confundarea contractului sinalagmatic cu contractul cu titlu oneros și a contractului unilateral cu contractul cu titlu gratuit.
O astfel de confundare ar fi greșită. În dreptul nostru sunt cunoscute contracte unilaterale cu titlu oneros. Astfel, de exemplu, contractul de împrumut cu dobândă, deși este neîndoielnic un contract unilateral, este, din punctul de vedere care ne interesează, un contract cu titlu oneros.
De asemenea, se citează contractul de donație cu sarcini, contract sinalagmatic, care își păstrează caracterul gratuit în măsura în care sarcina nu ajunge să anihileze în întregime beneficiul contractului.
B) Un alt criteriu luat în considerare în literatura juridică este echivalența avantajelor patrimoniale pe care părțile le au în vedere în contractul pe care îl încheie. Potrivit acestui criteriu, contractul este oneros în cazul în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ și, în genere, echivalent.
Avem unele rezerve în a considera acest criteriu drept criteriu de sine stătător pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al unui contract.
Mai întâi, trebuie să observăm că într-o anumită măsură și acest criteriu poate duce la confundarea contractului oneros cu contractul sinalagmatic, ceea ce, așa cum am mai arătat, ar fi inexact.
Acest criteriu nu ar putea fi luat în considerare decât în mod complementar la criteriul pe care îl considerăm, alături de alți autori, a fi hotărâtor în definirea naturii oneroase sau gratuite a contractelor: criteriul cauzei, adică al scopului urmărit de părțile contractuale.
Interesul distincției dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit rezidă în următoarele:
A) în privința condițiilor de validitate, în general pentru contractele cu titlu gratuit există anumite cerințe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu titlu oneros.
Sub aspectul condițiilor de formă, legea este de asemenea mai restrictivă în cazul contractelor cu titlu gratuit, impunând forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute, în cazul contractului de donație (art. 1011C. Civ.).
Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros, sunt contracte intuitu personae. În consecință, eroarea asupra persoanei va fi considerată viciu de voință și deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu gratuit, ceea ce se întâmplă numai în caz cu totul excepțional în situația contractelor cu titlu oneros.
Obligațiile părților sunt reglementate cu mai multă severitate în cazul contractelor cu titlu oneros. Astfel, garanția împotriva evicțiunii apare, de regulă, în contractele cu titlu oneros și numai în mod excepțional în contractele cu titlu gratuit. De asemenea, răspunderea contractuală este apreciată cu mai mare severitate în cazul contractelor cu titlu oneros decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.
În materia dreptului succesoral, reducțiunea liberalităților excesive, care încalcă rezerva succesorală, și instituția raportului privesc numai contractele cu titlu gratuit, nu și pe cele cu titlu oneros.
În sfârșit, acțiunea pauliană (revocatorie), prin care creditorii unei persoane urmăresc să desființeze actele frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptului de gaj general, va reuși în condiții mai lesnicioase dacă se pune problema revocării unor contracte cu titlu gratuit, decât atunci când se discută contractele cu titlu oneros consimțite de debitor (art. 1592 C. civ.).
În cazul contractelor cu titlu gratuit este suficientă dovada fraudei săvârșite de către debitor; în cazul contractelor cu titlu oneros trebuie să se dovedească și participarea la fraudă a terțului dobânditor al bunului.
Subclasificarea contractelor cu titlu oneros în contractele comutative și contractele aleatorii. Art. 1172 C. civ. Împarte contractele cu titlu oneros în două categorii: a) comutative și b) aleatorii.
Definițiile date acestor contracte prin articolul menționat cuprind unele obscurități. Se consideră contract comutativ acela în care „obligația unei părți este echivalentul celeilalte” [Art. 1172 alin. (1)]. Este ușor de observat confuzia ce se face între contractul comutativ și contractul sinalagmatic ori contractul cu titlu oneros – deși contractul comutativ este numai o specie a contractului cu titlu oneros.
Alin. (2) al Art. 1172 dă o definiție mai bună contractului aleatoriu: „Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau pentru toate părțile, de un eveniment incert”.
Ceea ce este hotărâtor pentru definirea celor două specii de contracte este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestațiilor la momentul încheierii contractului.
Se discută, așadar, nu atât echivalența, cât certitudinea sau incertitudinea întinderii prestațiilor.
Se numește comutativ acel contract în care existența și întinderea prestațiilor datorate de către părți sunt certe și pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard (alea) Marea majoritate a contractelor sunt comutative. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un preț determinat, contractul de schimb, contractul de închiriere, contractul de antrepriză etc.
Contractul este aleatoriu în cazul în care existența sau întinderea prestațiilor părților sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert; așadar, la încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestațiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori al pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar dacă va exista sau nu câștig ori pierdere.
Întinderea ambelor sau cel puțin a uneia dintre prestații depinde de hazard (alea). Sunt contracte aleatorii, de exemplu, cele privitoare la diferite forme de loterie, contractele de asigurări, contractele de rentă viageră, contractele de întreținere pe viață ș.a.
Distincția dintre contractele comutative și cele aleatorii interesează deoarece: a) problema resciziunii pentru leziune se poate pune numai în cazul contractelor comutative, nu și al celor aleatorii; b) în măsura în care contractele aleatorii se referă la jocuri de noroc interzise de lege, ele sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, cei vinovați putând fi chiar sancționați din punct de vedere contravențional sau penal.
Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit în contracte dezinteresate și liberalități. Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii: a) contracte dezinteresate, prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva, fără a se micșora nici un patrimoniu. Astfel sunt mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea; b) liberalitățile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent. Este cazul contractului de donație.
Importanța acestei clasificări constă, în principal, în următoarele:
A) condițiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităților, decât în cazul contractelor dezinteresate: contractele de donație și, în general, liberalitățile, sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul contractelor dezinteresate;
B) regulile prevăzute în materie succesorală referitoare la reducțiune și la raport se aplică numai în cazul liberalităților, nu și în cazul contractelor dezinteresate. De aceea se vorbește de „reducțiunea liberalităților excesive” și de „raportul donațiilor”.
Clasificarea contractelor după efectele produse în contracte constitutive sau translative de drepturi reale și contracte generatoare de drepturi de creanță.
Prima categorie înglobează contractele prin care se constituie ori se transferă un drept real: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul.de uz, dreptul de servitute ori dreptul de superficie. De regulă, în dreptul nostru se consideră că, prin el însuși, contractul din această categorie operează transmiterea drepturilor reale. Excepții de la caracterul imediat translativ nu sunt excluse. Spre a face opozabilă constituirea sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite publicități a contractului -astfel cum este, de exemplu, publicitatea imobiliară.
Cea de-a doua categorie de contracte dă naștere numai unor drepturi de creanță – raporturi de obligații. Varietatea și multitudinea drepturilor de creanță face ca și numărul acestor contracte să fie practic nelimitat.
O a doua grupă cuprinde: a) contractele constitutive sau translative de drepturi și b) contractele declarative de drepturi.
Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părți o situație juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.
Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfințesc între părți, situații juridice preexistente. Ele au, așadar, nu numai efecte pentru viitor, dar și efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. Astfel este cazul contractului de tranzacție, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părți, prin recunoașterea unor drepturi preexistente; la fel este contractul de împărțeală, prin care se pune capăt unei coproprietăți sau indiviziuni, și care este considerat că produce efecte, nu din momentul încheierii sale, ci încă anterior, din momentul în care a luat naștere coproprietatea-sau indiviziunea.
Clasificarea contractelor după modul (durată) de executare în contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror executare se produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp. Așa este, de exemplu, cazul contractului de furnizare de partide de mărfuri, al contractului de locațiune, al contractului de asigurare etc. Este posibil ca, prin voința lor, părțile să convină ca un contract care în mod obișnuit se execută dintr-o dată, să capete o execuție succesivă.
Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislația civilă: contracte numite și contracte nenumite. Sunt numite acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice determinate și care sunt nominalizate în legislația civilă – fie în Codul civil, fie în alte legi civile. Astfel sunt, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de mandat, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.
Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislație. În virtutea libertății de voință, ale cărei limite le-am examinat, părțile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca operațiile pe care le săvârșesc, fără a fi ținute să se adapteze neapărat la vreunul dintre tipurile de contracte numite.
Clasificarea contractelor după unele corelații existente între ele în contracte principale și contracte accesorii. Se numesc principale acele contracte care au o existență de sine stătătoare și a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părți.
Contractele accesorii însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Astfel, contractul de gaj și contractul de ipotecă sunt contracte accesorii, chemate să garanteze executarea unor contracte principale – care pot fi, de exemplu, contracte de împrumut.
În aceeași dependență față de un contract principal se află și contractul de fidejusiune. Tot un contract accesoriu este și clauza penală, convenție menită a contribui, și ea, la executarea unui contract principal, în cuprinsul căruia este inserată.
Contracte negociate, contracte de adeziune și contracte obligatorii. După modul în care se exprimă voința părților în contracte, acestea pot fi: a) contracte negociate; b) contracte de adeziune; c) contracte obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar „contracte forțate”.
A) Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiționale și în cadrul cărora părțile discută, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună ceva. În cazul încheierii lor va putea exista o perioadă așa-zisă precontractuală, mai scurtă sau mai îndelungată, în care au loc negocierile sau discuțiile între părți.
Drepturile și obligațiile acestora vor fi însă delimitate, expres sau tacit, spre a se ajunge la exprimarea caracteristicilor esențiale ale operației juridice pe care ele o au în vedere. Spre exemplu, în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, în esență, vânzătorul trebuie să transmită dreptul de proprietate asupra bunului vândut și să-l predea cumpărătorului, iar acesta din urmă trebuie să plătească vânzătorului prețul. Dar predarea se va putea face pe partizi de mărfuri, la termene diferite sau deodată, în locuri diferite sau într-un singur loc convenit etc. La rândul său, cumpărătorul poate să plătească prețul în rate sau deodată, printr-un intermediar sau direct etc.
Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părțile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur și simplu aderă la un contract care a fost preredactat. Astfel se întâmplă atunci când se încheie contractul de transport pe calea ferată sau pentru transportul comun, când se încheie un contract de furnizare a energiei electrice sau termice, un contract de abonament telefonic etc. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este unilaterală și se adresează publicului, iar cel care o face are o poziție economică privilegiată, puternică, sau chiar monopolul unor prestații.
CAPITOLUL II
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE FOLOSINȚĂ
Noțiune
Etimologic, cuvântul comodat provine de la cuvântul din limba latină commodatus și de la cel din limba franceză comodité, cu semnificația de împrumut pentru o folosință curentă.
Contractul de împrumut de folosință sau comodatul are consacrată o definiție legală. Astfel, în temeiul art. 2.146 C.civ., comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a servi de dânsul, cu îndatorire de a-l înapoia (s.n.).
Definiția contractului de împrumut de folosință, dată de art. 2.146 C.civ, nu este la adăpost de orice critică.
În ceea ce ne privește, constatăm că, în textul legal, comodatul este definit prin sine și nu prin raportare la principalele drepturi și obligații ce revin părților contractante, precum și prin evocarea aspectelor juridice particulare, specifice acestui contract.
În art. art. 2146 alin. 1, definește comodatul ca fiind contractul prin care una din părți remite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun pentru a se servi de el un timp sau pentru o anumită întrebuințare, cu obligația de a-l restitui (s.n.).
Evident, definiția preconizată este inspirată din definiția pe care îndeobște o găsim dată comodatului în dreptul roman. Astfel, juriștii romani defineau comodatul ca fiind acel contract ce se forma prin transmiterea detențiunii unui lucru sub forma tradițiunii de către creditor, numit comodant, debitorului, numit comodatar, în vederea folosinței, transmitere însoțită de o convenție prin care debitorul promitea să restituie lucrul la termen.
Doctrina română oferă diverse definiții ale contractului de împrumut de folosință, dintre care, exempli grația, o evocăm pe cea dată de profesorul Fr. Deak. Astfel, ilustrul doctrinar definește împrumutul de folosință ca fiind un contract prin care o persoană, numită comodant, remite spre folosință temporară unei alte persoane, numită comodatar, un lucru determinat cu obligația pentru acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea lui.
În ceea ce ne privește, definim comodatul ca fiind acel contract civil numit în puterea căruia una dintre părți, numită comodant sau împrumutător, se obligă să asigure celeilalte părți, numită comodatar sau împrumutat, folosința temporară și gratuită a unui bun determinat, cu obligația ceRondin urmă de a-l restitui în natură după ce s-a servit de el sau la expirarea termenului pentru care a fost împrumutat.
Am optat pentru definiția de mai sus, cel puțin pentru următoarele motive:
– Subliniază faptul că suntem în prezența unui contract civil numit, adică a unui contract care, după cum s-a putut constata deja, are consacrată o reglementare specială în Codul civil;
– Evidențiază cu mai multă precizie părțile din acest contract, care sunt împrumutatul sau comodatarul și împrumutătorul sau comodantul;
– Prevede cu mai multă claritate obiectul acestui contract, care constă în folosința temporară și gratuită a unui bun individual determinat ce trebuie restituit în individualitatea lui la încetarea contractului.
2.2. Sediul materiei
În Capitolul XI din Titlul VII (diferite contracte speciale) a Cărții a V-a (despre obligații), sub denumirea marginală contractul de împrumut, cuprinde:
– Dispoziții generale (a);
– Comodatul (art. art. 2146);
– Împrumutul de consumație (art. 2159);
– Despre împrumutul cu dobândă (art.2169).
2. 3. Caractere juridice
A. Caracteail real al comodatului.
Împrumutul de folosință face parte din categoria contractelor reale, împrejurare care presupune, alături de existența acordului de voință dintre împrumutător și împrumutat, și tradițiunea lucrului care face obiectul contractului.
În dreptul roman, la fel ca și în cazul gajului, convenția părților era grefată pe tradițiunea lucrului, tradițiune care era utilizată în scopul transmiterii detențiunii și nu a posesiunii. Facem precizarea că, în dreptul roman, prin tradițiune se transmitea proprietatea, adică atât detențiunea, cât și posesiunea.
Exercitând o simplă detențiune, dobânditorul lucrului nu dispunea de mijloace juridice proprii prin care să se apere împotriva eventualelor pretenții ale terților. Drept urmare, în caz de litigiu cu terțe persoane, comodatarul trebuia să se adreseze comodantului pentru ca acesta să-i asigure protecție juridică.
În general, în materia contractelor reale, predarea lucrului care face obiectul contractului este necesară pentru însăși formarea contractului. Altfel spus, predarea lucrului nu este o obligație care izvorăște din contract, cum este cazul, spre exemplu, a contractelor consensuale. Într-adevăr, cu valoare de principiu, potrivit art. 1650 C.civ., în contractele ce au ca obiect translația proprietății sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților și lucrul rămâne în pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradițiunea lucrului.
Chiar la o simplă lectură, se poate deduce că textul art. 1650 C.civ. Are un dublu .
Astfel, de o parte, art. 1650 are ul de a stabili momentul în care se transmite dreptul de proprietate sau un alt drept real de la debitor la creditor în cazul contractelor care au ca obiect astfel de drepturi. Acest moment este chiar momentul în care se realizează acordul de voință, adică părțile își dau consimțământul. Altfel spus, sub acest aspect dispozițiile art. 1650 C.civ. Constituie o aplicație în concreto a principiului consensualismului ce se degajă din dispozițiile art. 1178 C.civ., conform cărora contractul este acordul de voință între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic.
Deci, art. 1650 C.civ., sub acest aspect, instituie principiul, conform căruia în cazul contractelor care au ca obiect transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, efectul principal al contractului, adică transferul dreptului, se produce chiar în momentul realizării acordului de voință.
De fapt, art. 1650 C.civ. Este plasat în contextul dispozițiilor generale ale capitolului consacrat efectelor convențiilor.
Pe de altă parte acest text are menirea de a materializa, în domeniu, principiul din dreptul roman, conform căruia res périt domino actori, adică principiul potrivit căruia lucrul piere fortuit întotdeauna în detrimentul proprietarului, chiar dacă acesta se află încă la transmițător. Finalmente, suportarea riscului peirii fortuite a lucrului este o consecință firească a transferului dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, adică a faptului că dobânditorul a devenit titularul dreptului.
Mai este de observat și faptul că legiuitorul, în art. 1650 C.civ., vorbește despre transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, în teza I și despre peirea fortuită a lucrului, în cuprinsul Tezei a II-a. Practic, implicit, textul art. 1650 C.civ. ne conduce la concluzia că avem de a face cu două prestații diferite și succesive, adică cu aceea de a transfera un drept real asupra unui lucru, care se produce chiar în momentul acordului de voință, și cu aceea de predare efectivă a lucrului către dobânditor, care poate interveni și ulterior.
Faptul că art. 1650 C.civ. Vizează două prestații cu semnificație juridică diferită este susținut chiar și de dispozițiile art. 1651 C.civ.
Într-adevăr, în temeiul art. 1651 C.civ., dacă lucrul pe care cineva s-a obligat succesiv a-l da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesie este preferată și rămâne proprietară, chiar dacă titlul său este cu dată posterioară, cu condiția ca acea persoană să fie de bună-credință. Deci, potrivit acestui text, a da are semnificația de transmitere a dreptului de proprietate asupra unui lucru mobil, care este diferită de punerea în posesie a dobânditorului și care, evident are semnificația de tradițiune a lucrului.
În context, facem precizarea că regulă stipulată de art. 1651 C.civ. Nu se aplică și atunci când obligația de a da are ca obiect drepturi reale privind bunuri imobile. În aceste cazuri sunt incidente dispozițiile speciale referitoare la înscrierile în cărțile funciare a constituirilor sau transmiterilor de drepturi reale imobiliare.
Caracterul real al contractului de care ne ocupăm nu este prevăzut expres de lege, dar se poate deduce pe cale de consecință din numeroase texte ale Codului civil, dintre care le evocăm pe următoarele:
– Art. 2146, conform căruia comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a se servi de dânsul, cu îndatorirea de a-l înapoia. Evident, dreptul comodatarului de a folosi lucrul împrumutat, precum și obligația acestuia de a-l restitui presupun că, în prealabil, lucrul să fie predat acestuia;
– Art. 2200, potrivit căruia comodatarul este obligat să îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat și nu poate să se servească de acesta decât la trebuința determinată prin natura lui;
– Dacă lucrul se deteriorează cu ocazia întrebuințării pentru care s-a dat cu împrumutare, și fără culpă din partea comodatarului, acesta nu este răspunzător (art. 2140);
– Comodatarul, făcând speze necesare la uzul lucrului împrumutat, nu poate să le repete, adică să ceară restituirea lor (art. 2005);
– Comodatarul nu poate să rețină lucrul sub cuvânt de compensație pentru creanța ce are asupra comodantului (art. 2246) etc.
Obligația de predare a lucrului nu exclude, însă și posibilitatea juridică ca astfel de contracte să fie precedate de o promisiune de împrumut, adică de un antecontract.
Antecontractul, ce are ca obiect promisiunea de încheiere a unui contract de împrumut de folosință, se poate încheia prin simplul consimțământ al părților și are ca obiect o obligație de a face, adică de a încheia, în viitor, în anumite condiții, contractul de împrumut ca atare. Deci, antecontractul, fiind numai o promisiune de împrumut, nu presupune, pentru existența lui valabilă, și tradițiunea lucrului.
În context, facem precizarea că, în viitoarea reglementare, în art. 2145, se va regăsi promisiunea de a împrumuta. În concret, în temeiul acestui text, dacă prin lege nu se prevede altfel, convenția neurmată de remiterea bunului către împrumutat nu valorează împrumut și oferă beneficiarului numai dreptul la daune-interese, dacă dovedește un prejudiciu.
Pe de altă parte, antecontractul, nefiind un contract numit, va fi guvernat de regulile dreptului comun și, nicidecum de cele stipulate de Codul civil pentru contractul de împrumut de folosință, adică de art. 2146.
În ceea ce ne privește, având în vedere exigențele principiului exceptiones sunt strictissimae interpretations, exprimăm serioase rezerve în legătură cu această concluzie doctrinară. În opinia noastră, fiind vorba despre o obligație de a face, nimic nu se opune ca, în lipsa unor reguli legale speciale, obligația de predare să fie supusă normelor dreptului comun referitoare la executarea obligațiilor, prevăzute de art. 1787 și urm. C.civ.
În sfârșit, se pune problema stabilirii momentului în care contractul de comodatul este considerat încheiat".
Fiind vorba despre un contract real, momentul încheierii contractului de împrumut de folosință îl constituie chiar momentul în care are loc predarea efectivă a bunului și, nicidecum cel al încheierii contractului în formă scrisă sau autentică. Un astfel de act, neurmat de predarea bunului, va constitui doar un antecontract de comodat, dând naștere obligației pentru părți de a încheia în viitor contractul de împrumut.
În ipoteza în care s-a încheiat un contract de comodat, chiar în formă autentică, dar fără predarea lucrului, iar comodantul vinde lucrul respectiv, vânzarea este valabilă și, deci, comodatarul nu poate, ulterior înstrăinării, să mai solicite predarea bunului.
Deci, momentul încheierii contractului de împrumut de folosință îl constituie predarea efectivă a bunului, iar nu cel al încheierii înscrisului sub semnătură privată sau în formă autentică. Acest act, neurmat de predarea bunului, constituie doar un antecontract de comodat. Simpla promisiune de împrumut sub forma unui antecontract nu produce efecte juridice specifice acestui contract, constituind doar o promisiune de încheiere a acestuia. De aceea, după cum s-a evocat mai sus, dacă între părți s-a încheiat un contract de comodat în formă autentică fără predarea lucrului, iar comodantul vinde lucrul respectiv, vânzarea este valabilă și, deci, comodatarul nu poate, ulterior înstrăinării, să mai solicite predarea bunului., sub aspectul analizat mai sus, în art. 2145 cu titlul marginal promisiunea de a împrumuta, dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, convenția neurmată de remiterea bunului către împrumutat nu valorează împrumut și oferă beneficiarului promisiunii numai dreptul la daune, dacă dovedește un prejudiciu.
În opinia noastră, art. 2145 are o dublă semnificație, și anume:
– În primul rând, din interpretarea per a contrario a acestuia, se deduce cu certitudine faptul că, în concepția autorului Codul Civil, momentul încheierii contractului de împrumut de folosință este chiar momentul predării bunului, care face obiectul contractului, comodatarului sau unui împuternicit al acestuia;
– În al doilea rând acest text dă dreptul la daune pentru beneficiar, dacă convenția respectivă nu este urmată de remiterea lucrului. În ceea ce ne privește, considerăm că textul art. 2145 nesocotește dispozițiile art. 903, conform căruia, în temeiul raportului juridic de obligație, debitorul este ținut să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar creditorul poate pretinde prestația datorată, într-adevăr, în temeiul unui astfel de contract, între promitent și beneficiar se naște un raport juridic de obligație, care are în conținut o obligație de a face din partea promitentului, adică obligația acestuia de a încheia contractul de comodat și, corelativ, dreptul beneficiarului de a cere încheierea acestuia.
Finalmente, dreptul beneficiarului la despăgubiri se pune doar în situația de excepție în care bunul, care face obiectul promisiunii de împrumut, nu se mai află în patrimoniul promitentului la data la care beneficiarul solicită încheierea contractului.
B. Caracterul esențialmente gratuit al comodatului.
Mutuum date sperants, adică împrumutați fără a spera ceva în schimb. Regula este formulată atât în Vechiul Testament, cât și, în termeni mult mai categorici, în Noul Testament. Ea se aplica deopotrivă clericilor și laicilor, însemnând nu numai renunțarea la dobândă, ci și la suma împrumutată. Numai banii câștigați prin sudoarea frunții trebuiau să aducă profit (fenus pecuniae funus este animae).
În sistemul de drept român, caracterul esențialmente gratuit al comodatului este prevăzut expressis verbis de art. 2146 C.civ. Într-adevăr, acest text dispune fără alternativă că comodatul este esențial gratuit.
Fiind un contract gratuit, alături de donație și mandatul neremunerat (art. 2146 C.civ.), comodatul intră în categoria contractelor de binefacere, adică a acelor contracte prin care, în temeiul art. 1172 C.civ., una dintre părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte părți.
Urmare comodatului, nu se produce o micșorare a patrimoniului comodantului, deoarece prin acest contract nu se transmite proprietatea asupra bunului împrumutat, ci doar dreptul de folosință a acestuia către comodatar.
În art. art. 2146 alin. 2, se stipulează expres că, dacă s-a convenit vreo plată, contractul este prezumat a fi o locațiune. Neîndoielnic, ne vom afla în prezența unei prezumții relative (Juris tantum) care va putea fi răsturnată prin aEuroinistrarea probei contrare.
Din caracterul esențialmente gratuit al comodatului, potrivit Codului civil, rezultă următoarele consecințe:
– Comodatarul este obligat să se îngrijească, ca un bun proprietar, de conservarea lucrului împrumutat (art. 2200). Dispozițiile art. 2200 C.civ. Constituie o aplicație în concreto a principiului înscris în art. 1080 alin. 1 C.civ., conform căruia diligenta ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este întotdeauna aceea a unui bun proprietar. Această regulă se aplică, potrivit art. 1080 alin. 2 C.civ., cu mai mare sau mai mică rigoare în cazurile anume determinate de lege;
– Comodatarul nu este obligat să plătească contravaloarea uzurii lucrului rezultată din folosirea acestuia pentru destinația convenită (art. 2140) etc.
Cu toate acestea, gratuitatea comodatului nu exclude posibilitatea stipulării în contract a unei sume de bani, care să reprezinte contravaloarea uzurii lucrului determinată de folosirea lui de către comodatar. Suportarea contravalorii uzurii de către comodatar, în cazul lucrurilor susceptibile de uzură prin folosire, nu transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, deoarece acest aspect reprezintă o concretizare a obligației de restituire a lucrului în starea în care a fost primit de către comodatar. De fapt, sub acest aspect, dispozițiile art. 2140 C.civ. Sunt lipsite de echivoc. Astfel, potrivit acestui text, dacă lucrul se deteriorează cu ocazia întrebuințării pentru care s-a dat cu împrumut, și fără culpă din partea comodatarului, acesta nu este răspunzător
Pe de altă parte, în opinia noastră, suportarea de către comodatar a contravalorii uzurii lucrului primit în împrumut este fundamentată și pe principiul echității, principiu specific raporturilor juridice civile.
Obligația comodatarului de a suporta uzura lucrului împrumutat nu trebuie confundată cu obligația acestuia de a suporta riscul pieirii fortuite a lucrului. Astfel, în prima ipoteză obligația comodatarului subzistă numai în caz de culpă a acestuia, iar în al doilea caz acesta răspunde și pentru caz fortuit, deci în afara ideii de culpă, cu condiția, însă ca bunul împrumutat să fi fost în prealabil prețuit.
În fine, după cum s-a mai precizat în cuprinsul lucrării, chiar dacă este cu titlu gratuit, împrumutul de folosință nu este o liberalitate, ci un simplu act dezinteresat, deoarece împrumutatul este obligat la restituire. Pe cale de consecință, în această materie nu sunt aplicabile incapacități le speciale prevăzute de Codul civil pentru liberalității. De asemenea, pentru aceleași motive, comodatul nu poate fi revocat unilateral pentru motivele de revocare stipulate de Codul civil în cazul liberalităților.
C. Caracterul unilateral al comodatului.
Comodatul este un contract unilateral, deoarece dă naștere la obligații numai pentru comodatar. Într-adevăr, cu titlu general, după cum s-a mai precizat în cuprinsul lucrării, în temeiul art. 1171 C.civ., contractul este unilateral atunci când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige (s.n.).
Pentru comodat, caracterul unilateral derivă, mai ales, din dispozițiile art. 2146 C.civ., conform cărora comodatul este esențial gratuit. De fapt, în opinia noastră, caracterul unilateral al comodatului este consecința firească a caracterului său esențial gratuit.
2.4. Obiectul contractului de împrumut de folosință
În dreptul roman, comodatul, fiind destinat realizării împrumutului de folosință, avea ca obiect lucruri ce nu se consumau prin întrebuințare. Cu toate acestea, în mod excepțional, s-a aEurois că și lucrurile consumabile (res que primo usu consumutur) puteau fi împrumutate în scopul folosirii lor. Astfel, spre exemplu, monedele rare puteau fi împrumutate de către bancherii care făceau schimb de monezi pentru a le expune vederii publice (ad pompa et ostentatione). De asemenea, de regulă, lucrurile împrumutate în scopul folosirii erau mobile, fiind aEurois însă că regulile comodatului erau incidente și lucrurilor imobile.
În concepția legiuitorului român, contractul de împrumut de folosință, deoarece presupune, conform art. 2.146 C.civ., restituirea lucrului împrumutat, poate avea ca obiect numai lucruri individual determinate (res certa) \adică acele bunuri care, potrivit naturii lor în dreptul roman se procedă la diviziunea bunurilor în bunuri de gen, genera, considerate prin apartenența la un grup din care ele fac parte, și bunuri de specie
De regulă, bunurile determinate generic (res genera) sunt bunuri fungibile, deoarece pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligației, iar bunurile determinate individual {res certa) sunt nefungibile, întrucât nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligației.
În mod excepțional, și bunurile consumabile potrivit cu natura lor pot fi considerate, prin voința părților, nefungibile și individual determinate. Evident, în astfel de ipoteze, bunurile nu sunt folosite potrivit destinației lor obișnuite, ci la o altă destinație. Astfel, spre exemplu, un număr de sticle îmbuteliate cu un anumit vin, dacă sunt împrumutate pentru a fi expuse într-o expoziție (ad pompam et ostentationem), vor fi considerate bunuri individual determinate, adică res certa.
Cu toate acestea, dacă în contract nu sunt stipulate clauze cu privire la folosirea de către împrumutat a lucrurilor consumptibile contrar destinației lor obișnuite, se prezumă că ele sunt fungibile și, pe cale de consecință, împrumutul este de consumație {mutuum).
Dimpotrivă, dacă s-au predat cu titlu de împrumut lucruri neconsumtibile și nefungibile, contractul nu poate fi decât un contract de împrumut de folosință (comodat), deoarece lucrurile neconsumtibile și care sunt nefungibile (res certa) potrivit naturii lor nu pot fi considerate de către părți consumabile {res genera). În caz contrar s-ar schimba natura contractului. Astfel, spre exemplu, dacă un anumit autoturism împrumutat este înlocuit la restituire cu un alt autoturism, contractul nu mai este împrumut de folosință, ci unul de schimb (art. 2146 C.civ.).
Față de lipsa de distincție a textelor legale consacrate comodatului, se poate concluziona că acest contract poate avea ca obiect, deopotrivă, bunuri mobile sau bunuri imobile, cu excepția comodat, dar numai în măsura în care, potrivit legislației locative, locatarul are dreptul să subînchirieze, iar proprietarul poate să închirieze și sunt în drept să renunțe la chirie. Această concluzie se întemeiază, în opinia noastră, pe principiul mai general de drept potrivit căreia qui potest maim, potest et minus.
2.5. Efectele contractului de împrumut de folosință
2.5.1. Obligațiile comodatarului
A.Obligația de conservare a lucrului împrumutat
Facem precizarea că prevede această obligație, în art. 2147. Astfel, în temeiul acestui text, comodatarul este ținut să păstreze bunul împrumutat ca un bun proprietar.
Obligațiile comodatarului de a îngriji de bunul împrumutat ca un bun proprietar și de conservare a acestuia, în viitoarea reglementare vor fi concentrate în îndatorirea lui de a păstra bunul împrumutat ca un bun proprietar. Această deosebire de reglementare nu este, totuși, de natură să modifice conținutul juridic al obligației comodatarului de conservare a bunului împrumutat. Altfel spus, pe fond, sub acest aspect, viitoarea reglementare nu va marca o modificare a răspunderii comodatarului.
B. Obligația de a folosi lucrul potrivit cu destinația acestuia
În temeiul art. 2200 teza a 11-a C.civ., comodatarul nu poate să se servească de lucrul împrumutat decât la trebuința determinată prin natura lui sau prin convenție, sub pedeapsă de a plăti daune-interese, de se cuvine.
De asemenea, în caz de nerespectare a acestei obligații, în temeiul art. 1634 C.civ., comodatarul va suporta riscul pieirii fortuite a lucrului primit în împrumut. Într-adevăr, în temeiul acestui text, dacă împrumutatul se servește de un lucru la o altă trebuință ori pentru un timp mai îndelungat, atunci rămâne răspunzător de pierderea cășunată, chiar prin caz fortuit.
Potrivit art. 2147, comodatarul este ținut să păstreze bunul împrumutat ca un bun proprietar. El nu poate să se servească de bun decât pentru întrebuințarea determinată de natura acestuia sau stabilită prin convenție, sub sancțiunea unor daune-interese, dacă este cazul. În temeiul art. 1690, în cazul în care se servește de bun pentru o altă întrebuințare sau pentru o durată mai mare decât cea cuvenită, comodatarul răspunde de peirea bunului chiar prin caz fortuit.
Neîndoielnic, în ipoteza prevăzută de art. 1634 C.civ., suportarea de către comodatar a pieirii fortuite a lucrului împrumutat este întemeiată pe ideea de culpă, deoarece activitatea acestuia excede clauzelor contractuale și acționează ca o adevărată sancțiune civilă față de comodatarul abuziv.
C.Obligația de suportare a cheltuielilor de folosință
În art. 1693 alin. 1, sub denumirea marginală cheltuieli ordinare și extraordinare, dispune fără distincție că toate cheltuielile făcute cu bunul sunt în sarcina comodatarului.
În schimb, în alin. 2 din cuprinsul aceluiași articol, Codul Civil dispune că, în situația în care, în timpul duratei comodatului, comodatarul a fost nevoit să efectueze cheltuieli necesare pentru conservarea bunului, comodantul este dator să le restituie dacă, înștiințat în prealabil de către comodatar, nu s-a opus la efectuarea lor ori dacă nu a putut fi înștiințat în timp util.
Față de conținutul acestui din urmă text al Codul Civil, cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului împrumutat vor fi restituite comodatarului dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe:
– Cheltuielile să fie necesare pentru conservarea lucrului, ceea ce echivalează cu faptul că, în lipsa acestora, lucrul s-ar deteriora ori ar pieri. În opinia noastră, conservarea poate consta, deopotrivă, în acte materiale sau în acte juridice. Spre exemplu, constituie acte materiale de conservare adăpostirea de intemperii a unui autovehicol împrumutat, iar formularea unei acțiuni posesorii, care are ca obiect lucrul împrumutat, reprezintă un act juridic de conservare;
– Cheltuielile sunt efectuate înăuntrul termenului pentru care a fost încheiat contractul de comodat sau, în lipsa unui termen, în timpul folosirii lucrului pentru activitatea în vederea căreia a fost împrumutat;
– Cheltuielile sunt necesare pentru conservarea bunului. Sub acest aspect, s-ar putea susține că, în viitoarea reglementare, se va face distincție între obligația de păstrare a bunului de către comodatar ca un bun proprietar, stipulată de art. 2147, și conservarea lucrului;
– Comodatarul să-l fi înștiințat în prealabil pe comodant despre necesitatea efectuării cheltuielilor respective. De la această cerință este exceptat cazul în care nu a existat timpul necesar pentru înștiințarea comodantului.
2.5.2. Obligațiile împrumutătorului (comodantului)
Față de conținutul art. 2490 C.civ., în opinia noastră, obligația de restituire a cheltuielilor de conservare de către comodant subzistă dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe:
– Cheltuielile de conservare au fost făcute înăuntrul termenului pentru care a fost încheiat contractul;
– Cheltuielile au fost determinate pentru păstrarea lucrului, adică pentru a evita pierderea acestuia. Față de lipsa de distincție a textului, acțiunea de păstrare a lucrului poate consta, deopotrivă, în acte materiale sau în acte juridice. Poate fi considerat un act material, spre exemplu, acțiunea de salvare a lucrului de la un dezastru, iar un aci juridic întreruperea prescripției prin intentarea unei acțiuni posesorii;
– Cheltuielile să fie extraordinare, adică să nu fi fost posibilă prevederea lor la data încheierii contractului;
– Comodatarul să nu fi avut posibilitatea să-l anunțe pe comodant despre necesitatea luării măsurilor de conservare a lucrului;
– Acțiunea de păstrare să fi fost necesară, adică să fi fost unica posibilitate, în circumstanțele date, de păstrare a lucrului.
Obligația comodantului de restituire a acestor cheltuieli este fundamentată pe gestiunea de afaceri pe care comodatarul o realizează în beneficiul comodantului. Într-adevăr, în temeiul art. 1539 C.civ., stăpânul ale cărei afaceri au fost bine aEuroinistrate este dator a îndeplini obligațiile contractate în numele său de gerant, a-a indemniza de toate acele ce el a contractat personalmente și a-i plăti toate cheltuielile utile și necesare ce a făcut.
Neîndoielnic, dacă comodantul nu ar fi obligat la restituirea acestor cheltuieli, comodatul și-ar pierde caracterul esențialmente gratuit, fiind, astfel, înfrânte dispozițiile art. 2146 C.civ. Într-adevăr, în mod evident, în caz contrar, împrumutul ar deveni oneros pentru comodatar.
Restituirea acestor cheltuieli poate fi justificată, de asemenea, și pe calitatea de proprietar asupra lucrului a comodantului, precum și pe caracterul esențialmente gratuit al împrumutului de folosință.
În temeiul aceluiași text al art. 2490 C.civ., comodatarul poate cere restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor predate comodantului. După cum judicios s-a remarcat în doctrină, se impune această soluție, deoarece dispozițiile art. 484 C.civ. Sunt lucrului și constituie o modalitate sui-generis de răspundere de prejudiciul provocat de lucruri.
Evident, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 1000 alin. I C.civ., deoarece lucrul nu se află sub paza juridică a comodantului, condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru lucruri.
În schimb, dacă lucrul împrumutat este un edificiu și ruină acestuia s-a datorat lipsei de întreținere ori unui viciu de construcție, nimic nu se opune ca dispozițiile art. 1575 C.civ. Să fie dublate de cele ale art. 1002 C.civ.
În situația în care bunul este mobil, prevederile art. 1575 C.civ. ar putea fi dublate de cele ale art. 998 C.civ., potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara. Fapta ilicită a comodatarului constă tocmai în aceea că a împrumutat comodatarului un lucru cu defecte și că nu a adus această situație la cunoștința împrumutatului.
De asemenea, soluția exprimată mai sus se impune, deoarece contractul de comodat, spre deosebire de cel locațiune, nu este opozabil și terților, iar comodantul nu și-a asumat obligația de evicțiune, caz în care, într-adevăr, ar răspunde contractual pentru actele de stânjenire în folosirea lucrului de către terțul care a devenit proprietarul lucrului.
Facem precizarea că, în viitoarea reglementare, în temeiul art. 1698 din, vor fi, practic, preluate, sub acest aspect, actualele reglementări stipulate de art. 1575 C.civ.
Astfel, în temeiul acestora, când bunul împrumutat are astfel de defecte încât ar putea cauza pagube celui ce se servește de el, comodantul datorează daune-interese dacă nu l-a prevenit pe produce efecte numai pentru viitor, lăsând neatinse prestațiile succesive care au fost făcute anterior. Drept urmare, prestațiile executate nu se restituie.
Altfel spus, părțile nu vor fi aduse în situația anterioară încheierii contractului, deoarece acest lucru nu mai este practic posibil.
În opinia noastră, neretroactivitatea rezilierii trebuie analizată mai nuanțat, deoarece, a susține că, în cazul acesteia, părțile nu sunt îndatorate să-și restituie prestațiile se traduce în ignorarea principiului echității, care domină și raporturile civile contractuale.
Este adevărat, spre exemplu, în cazul unui contract de închiriere, ca efect al rezilierii, locatarul este în imposibilitate faptică să restituie locatorului folosința hunului închiriat, dar nimic nu se opune ca acesta să fie obligat să restituie contravaloarea folosirii hunului închiriat sau, altfel spus, să fie obligat la acoperirea prin echivalent a pagubei produse locatorului. Dimpotrivă, tocmai principiul echității, care este de aplicare generală, obligă instanța să adopte o asemenea soluție. În caz contrar, rezilierea s-ar transforma într-o injustiție pentru partea care și-a executat prestația și care, evident, a solicitat rezilierea contractului.
Cu excepția acestei deosebiri existente între reziliere și rezoluțiune, rezilierii i se aplică toate regulile referitoare la rezoluțiune sub aspectul temeiului juridic, caracterului judiciar, condițiilor pentru aEuroisibilitatea acțiunii și pactelor comisorii exprese.
Încetarea contractului de împrumut de folosință
Rezilierea contractului poate interveni la cererea comodantului atunci când comodatarul nu respectă obligațiile contractuale. Rezilierea, ca modalitate de încetare a comodatului, rezultă din împrejurarea că ne aflăm în prezența unui contract unilateral cu executare succesivă.
Doctrina s-a exprimat în sensul că, chiar dacă ne aflăm în prezența unui contract unilateral, vor fi incidente regulile generale executat deja obligația. De fapt, aceasta, la fel ca și în cazul rezoluțiunii judiciare, are posibilitatea fie să ceară executarea silită a obligației de către debitor, ție rezoluțiunea contractului și daune-interese. Caracterul retroactiv al rezoluțiunii comportă unele derogări sau atenuări, fie în favoarea părților contractante, fie în favoarea terților.
Efectele rezoluțiunii între părțile contractante diferă în funcție de împrejurarea că partea care a cerut rezoluțiunea a executat sau nu obligațiile contractuale: în ipoteza în care părțile nu și-au executat obligațiile, ca urmare a rezoluțiunii, contractul este desființat și nu mai poate fi executat, considerându-se că nu a fost încheiat; dacă una dintre părți și-a executat obligația, iar cealaltă parte nu, prestația executată va fi restituită.
De asemenea, dacă și cealaltă parte și-a executat obligația, dar necorespunzător sau numai parțial, este în drept la restituirea prestațiilor. Altfel spus, ca urmare a rezoluțiunii, părțile vor fi puse în situația anterioară încheierii contractului; în cazul contractelor cu executare succesivă, dacă prestația executată este ireversibilă, rezoluțiunea nu va mai produce efecte retroactive (ex tanc), ci numai pentru viitor (ex nune), transformându-se, de fapt, în reziliere. Dacă prin neexecutarea (totală sau parțială) a obligației ori prin executarea ei necorespunzătoare creditorul a suferit un prejudiciu acesta are dreptul și la daune – interese.
Daunele-interese pot fi acordate creditorului în temeiul art. 1048 C.civ. Sau a unor clauze penale stipulate de părți în contract. Astfel, potrivit art. 1084 C.civ., daunele-interese cuprind pierderea suferită de creditor și beneficiul nerealizat. În principiu, rezoluțiunea contractului atrage și rezoluțiunea contractelor subsecvente încheiate de debitor cu terțe persoane. Această soluție se întemeiază pe caracterul retroactiv al rezoluțiunii. Drept urmare, debitorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea. De la această regulă, legea instituie și unele excepții. Astfel, în temeiul art. 1909 alin. L C.civ., terțul de bună-credință, dobânditor a unor bunuri mobile, dobândește dreptul de proprietate asupra acestora prin simpla posesie.
De asemenea, în temeiul art. 1368 C.civ., rezoluțiunea nu afectează drepturile terțului asupra unui imobil dobândit ca urmare a adjudecării în cadrul unei executări silite, cu excepția cazului în care nu au fost respectate regulile de procedură. În aceste cazuri rezoluțiunea nu afectează dreptul terțului.
Neîndoielnic, în lipsa unui pact comisoriu, în temeiul art. 1021 C.civ., comodatarul are Ia dispoziție următoarele posibilități:
– Să solicite instanței de judecată să-l oblige pe comodatar să-și execute obligațiile;
– Să ceară desființarea contractului și plata de către comodatar de daune-interese.
În ambele cazuri, în temeiul aceluiași text, instanța poate acorda comodatarului un termen scurt pentru a-și executa obligația.
A.. Moartea comodatarului
Acest caz de încetare a contractului de împrumut de folosință, este prevăzut de art. 1563 C.civ. Astfel, potrivit acestui text, obligațiile ce se formează în puterea comodatului trec la erezii comodantului și ai comodatarului (alin. 1), iar dacă împrumutarea s-a făcut în privința numai a comodatarului și numai persoanei lui, erezii lui nu pot să continue a se folosi de lucru împrumutat (alin. 2).
Față de conținutul textului legal expus mai sus, se poate susține că împrumutul de folosință este numai prin excepție intuitu personae, adică numai atunci când, în condițiile art. 1563 alin. 2 C.civ., în contract s-a prevăzut expres că numai comodatarul se poate folosi de lucru împrumutat. În această ipoteză, erezii comodatarului sunt obligați să restituie de îndată lucrul, chiar dacă termenul împrumutului s-ar împlini ulterior decesului acestuia.
Față de lipsa de distincție a textului de lege analizat, trebuie să aEuroitem că această regulă se aplică indiferent de faptul că moartea a fost constatată fizic ori că a fost constatată pe calea unei hotărâri judecătorești declarative de moarte rămase irevocabile.
În art. 1698, dispune că, atunci când comodatul a fost încheiat exclusiv în considerarea persoanei comodatarului, iar acesta moare, comodantul poate cere, în toate cazurile, restituirea de îndată a bunului de către moștenitori.
B.Moartea comodantului
Actualul Cod civil nu cuprinde o dispoziție expresă în legătură cu încetarea contractului de împrumut de folosință ca urmare a morții comodantului.
CAPITOLUL III
CONTRACTUL DE ÎMPRUMUT DE CONSUMAȚIE
3.1. Definiție
Potrivit doctrinei, împrumutul de consumație sau împrumutul propriu-zis este un contract prin care o persoană, numită împrumutător, transmite în proprietate altei persoane, numită împrumutat, o câtime de lucruri fungibile și consumptibile, cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.
În context, subliniem faptul că, la romani, împrumutul era considerat contractul prin care debitorul se obliga să restituie creditorului săli lucruri de același fel, de aceeași calitate și în aceeași cantitate cu cele primite în vederea consumării lor.
În ceea ce ne privește, față de dispozițiile legale ce-i sunt consacrate în Codul civil roman, considerăm că în definiția acestui contract ar trebui să se regăsească corespunzător și următoarele aspecte:
– Faptul că împrumutul de consumație este un contract real, întrucât, fără tradițiunea lucrului împrumutat, nu s-ar putea realiza finalitatea acestuia;
– Faptul că și acest contract se încheie între două părți.
Deci, definim împrumutul de consumație ca fund acel un contract numit și real, prin care o parte, numită împrumutător, transmite proprietatea asupra unei câtimi de lucruri fungibile și consumptibiRonceleilalte părți, numită împrumutat, cu obligația acesteia de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de aceeași specie și calitate.
3.2. Sediul Materiei
Cod civil reglementează împrumutul de consumație în Secțiunea a 3-a (art. 2158-2166) din Capitolul al – XI-lea (contractul de împrumut), Titlului al – VII-lea (diferite contracte speciale) al Cărții a -V – a (obligațiile), cuprinzând dispoziții comune (art. 2158-2162) și dispoziții despre împrumutul cu dobândă (art. 1706-2166).
3.3. Obiectul contractului de împrumut de consumație
Obiectul împrumutului de consumație îl pot constitui numai bunurile fungibile sau de gen consumptibile.
Bunurile fungibile sunt absolut echivalente, așa meat creditorului li este absolut indiferent dacă prime^te un bun în locul celuilalt. În schimb, bunurile nefungibile sunt cele care, într-un raport juridic, sunt considerate în individualitatea lor, neputând fi schimbate cu altele. În general, această distincție a bunurilor are multiple implicații juridice. Astfel, după cum s-a mai precizat, în cazul actelor translative de drepturi reale, de principiu, dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de voințe, chiar dacă nu s-a predat bunul . Atunci când obiectul actului este res certa, prin pieirea fortuită a bunului înainte de predarea lui, debitorul este eliberat de obligația predării. În schimb, atunci când obiectul actului este res genera, iar bunul piere fortuit înainte de predarea lui, debitorul nu este liberat de obligație, întrucât genera non pereut. Dacă nu există stipulație contrară, bunul individual determinat se predă la locul unde se afla în momentul contractării (art. 1104 C.civ.).
Concluzia conform căreia acest contract are de obiect bunuri care sunt în același timp fungibile și consumabile rezulta fără echivoc din următoarele două texte ale Codului civil:
– Ale art. 1166, conform căruia împrumutul este un contract prin care una dintre părți da celeilalte părți o cantitate de lucruri, cu îndatorirea pentru aceasta de a restitui aceea^i cantitate de lucruri, de aceeași specie (gen) și calitate. Evident, referirea din textul legal la cantitate (câtime) de lucruri și la specie (gen), nu poate fi interpretată decât în sensul că ar fi vorba despre lucruri consumptibile sau de gen.
– Ale art. 1175, potrivit cărora împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat. Într-adevăr, referirea din text la calitatea și cantitatea bunurilor ne conduce, de asemenea, la concluzia că este vorba despre bunuri de gen.
În privința bunurilor proprietate publică, în opinia noastră, chiar dacă sunt fungibile și consumptibile și nu sunt supuse unui regim special de circulate, nu pot face obiect al acestui contract tocmai datorită caracterului translativ de proprietate prevăzut de art. 1577 C.civ. Într-adevăr, în temeiul art. 136 alin. 4 din Constitute, bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în aEuroinistrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
3.4. Dovada contractului de împrumutul de consumație
În privința dovezii, trebuie să facem distincție între dovedirea faptului material al predării bunurilor ce fac obiectul contractului $i dovada contractului ca atare.
Astfel, în doctrină, unanim este aEurois că faptul material al predării bunului poate fi făcută cu orice mijloc de dovadă, indiferent de valoarea bunurilor împrumutate.
În schimb, dovada contractului ca atare se face după regulile generale.
Astfel, dacă valoarea lucrului împrumutat depășește suma de 0,25 Ron, dovada se face prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură privată, conform art. 1191 C.civ.
Înscrisul, emanând de la partea căreia i se opune și care, fără a atesta expres existența unei obligații a acesteia din urmă, este totuși de natură să o facă verosimilă, constituie un început de dovadă scrisă. În prezența unui atare început de dovadă scrisă, instanță de judecată, în baza ului ei activ, are îndatorirea de a interoga în mod amănunțit părțile asupra existenței, desfășurării și înțelesului unor raporturi existente între părți și, în funcție de datele obținute, să dispună aEuroinistrarea probelor necesare, inclusiv proba cu martori, făcând, totodată, uz și de prezumții, conform art. 1203 C.civ., adică de prezumții judiciare.
3.5. Efectele contractului de împrumut de consumație
3.5.1. Obligațiile împrumutatului
Principala obligație a împrumutatului este prevăzută de art. 1649 C.civ și poartă denumirea generică de obligație de restituire. Astfel, în temeiul acestui text, după cum s-a mai precizat, împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași cantitate și de aceeași calitate, precum și la timpul stipulat.
Fiind de acord cu faptul că, în speță de mai sus, nu ne aflăm în prezența infracțiunii de abuz de încredere, nu putem fi de acord cu motivarea data de către instanță de judecată acestei constatări.
Astfel, în temeiul art. 213 alin. 1 C.pen, realizează conținutul infracțiunii de abuz de încredere, însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Deci, cerința legală esențială pentru existența acestei infracțiuni este de a săvârși una dintre următoarele trei fapte în legătură cu un bun mobil al altuia:
– Însușirea bunului;
– Dispunerea pe nedrept bun;
– Refuzul de a restitui bunul.
Finalmente, la data săvârșirii uneia din cele trei fapte, dreptul de proprietate asupra bunului respectiv trebuie să fie exercitat de către o altă persoană decât făptuitorul.
Față de dispozițiile art. 1649 C.civ., refuzul împrumutatului de restituire nu realizează conținutul infracțiunii de abuz de încredere, deoarece nu este întrunită o cerință esențială stipulate în norma de incriminate, adică tocmai condiția că bunurile respective să aparțină altei persoane, deoarece acestea sunt chiar ale împrumutatului.
Într-adevăr, pe de o parte, în temeiul art. 1577 C.civ, împrumutatul devine proprietarul bunurilor împrumutate și, pe de altă parte, nu este obligat să restituie chiar bunurile ce i-au fost împrumutate, ci bunuri de același gen, în aceeași cantitate și de aceea^i calitate. De fapt, dacă împrumutatul ar fi obligat să restituie chiar bunurile primite că împrumut, împrumutul nu ar mai fi de consumație, ci împrumut de folosință.
Oricum, este de notorietate faptul că, prin împrumutul de consumație, împrumutătorul pierde proprietatea asupra lucrurilor împrumutate, aceasta fiind transferată la împrumutat.
Pe de altă parte, împrumutatul va restitui la scadență lucruri de acela^i gen, în aceeași cantitate și de aceeași calitate, indiferent de eventuala sporire a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului acela al plății.
Obligația de restituire a lucrurilor împrumutate subzista pentru împrumutat chiar dacă aceasta nu ar fi fost stipulate în înscrisul constatator al contractului.
În jurisprudența s-a motivat această soluție prin faptul că, obligația de restituire trebuie subînțeleasa ca o consecință firească a faptului că predarea lucrurilor s-a făcut cu titlu de împrumut de consumație.
Dacă părțile au stabilit un termen pentru restituire, în temeiul art. 2167 C.civ., împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară restituirea lucrului împrumutat.
În temeiul art. 1649 C.civ., împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceea^i calitate și cantitate, precum și la timpul stipulat în contract.
Cu toate acestea, potrivit art. 1175 alin. 1 C.civ., când împrumutatul este în imposibilitate să îndeplinească îndatorirea prescrisă prin articolul precedent, împrumutatul va plăti valoarea lor, calculate după timpul și locul în care urma să se facă restituțiunea. Dacă nu a fost determinat nici timpul și nici locul platii împrumutului, plata urmează a se face de către împrumutat după valoarea curentă din timpul în care și în locul în care s-a contractat.
Dispozițiile art. 1008 C.civ. reprezintă o excepție de la regulă conform căreia res genera non pereut și are ca finalitate să-i ocrotească pe împrumutător în acele situații de excepție în care, la data plății, împrumutatul se afla în imposibilitate de a procura și de a restitui împrumutătorului lucruri de același gen cu cele împrumutate. Într-adevăr, dacă nu ar exista această excepție, în cazul în care la data plății, spre exemplu, bunurile de gen, care au făcut obiectul împrumutului, nu se mai afla în circuitul civil sau sunt epuizate din punct de vedere fizic ori juridic, împrumutatul ar fi în imposibilitate să restituie împrumutul, deoarece, în temeiul art. 1649 C.civ., acesta este dator să restituie lucruri de același gen cu cele împrumutate, în aceeași cantitate și de aceeași calitate, iar împrumutătorul ar fi astfel păgubit.
În doctrina s-a concluzionat că dispozițiile art. 1175 C.civ. Sunt derogatorii de la regulile generale ale răspunderii civile contractual, fiind de natură să avantajeze sau să dezavantajeze pe una dintre părți. Astfel, spre exemplu, dacă prețul lucrurilor de gen împrumutate a crescut, plata valorii lor după momentul termenului stipulat sau cel al încheierii contractului nu asigura împrumutătorului posibilitatea procurării altor lucruri asemănătoare (cantitativ calitativ) cu cele împrumutate. Pentru aceasta, se consideră că textul analizat urmează să fie interpretat și aplicat restrictive adică numai în cazul executării obligației de restituire prin echivalent la scadență stabilită în contract sau de instanță. În ceea ce ne privește, pentru motivele expuse anterior, considerăm că dispozițiile art. 1175 C.civ. Sunt instituite exclusiv în interesul împrumutătorului.
În caz de întârziere în executare, evaluarea daunelor interese compensatorii urmează a se face, potrivit regulilor generale, după momentul în care se punță hotărârea. În acest sens s-a exprimat și Instanță Supremă.
În caz de întârziere, împrumutatul datorează și daune interese moratorii conform regulilor generale, dar numai de la data introducerii cererii în judecată. În acest sens sunt, de fapt dispozițiile art. 2178 C.civ., conform cărora, dacă împrumutatul nu întoarce la timpul stipulat lucrurile împrumutate sau valoarea lor, trebuie să plătească și dobânzi de la ziua cererii prin judecata a împrumutului.
3.5.2. Obligațiile împrumutatului
Potrivit art. 2172 C.civ., împrumutătorul este supus la răspunderea prevăzută de art. 2166 pentru comodat. Prin urmare, împrumutătorul rămâne răspunzător de daune, dacă lucrul împrumutat are astfel de defecte încât să poată dăuna pe cel ce se serve^te de el cu condiția să fi cunoscut acele defecte și să nu le fi făcut cunoscute împrumutatului. Textul citat reglementează, de fapt, răspunderea împrumutătorului pentru viciile ascunse ale lucrurilor împrumutate.
În doctrina se susține că textul art. 2172 C.civ. Este lipsit de importanță practică, întrucât lucrurile fungibile și consumptibile numai în mod excepțional pot provoca pagube.
Potrivit art. 2162 alin. 1 din, la împrumutul cu titlu oneros, împrumutătorul este răspunzător de prejudicial suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate. În schimb, în temeiul art. 2162 alin. 2 Cod. Civ., dacă împrumutul este cu titlu gratuit, împrumutătorul este răspunzător numai în cazul în care, cunoscând viciile, nu le-a adus la cunoștință împrumutatului.
3.6. Încetarea împrumutului de consumație
Principala modalitate de stingere a contractului de împrumut este prin plata, făcută la termenul prevăzut în contract sau decis prin hotărâre judecătorească irevocabilă ori la data platii efectuată de împrumutat de bună-voie.
Deoarece termenul restituirii este stabilit în favoarea debitorului, plata poate fi făcută în mod valabil și înainte de termen. Astfel, cu titlu general, în temeiul art. 1024 C.civ., termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulate sau din circumstanțe că este primit și în favoarea
Creditorului. În speță, același lucru rezultă implicit și din dispozițiile art. 2167 C.civ. Într-adevăr, în temeiul art. 2167 C.civ., împrumutătorul nu poate, mai înainte de termen, să ceară lucrul împrumutat, împrejurare care conduce la concluzia că împrumutatul poate să restituie lucrul împrumutat oricând.
Facem precizarea că, în dreptul comun, în temeiul art. 1025 C.civ., debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului în următoarele situații:
– Când este căzut în insolvabilitate (deconfitura);
– Când, prin fapta sa, a micșorat garanțiile pe care le dăduse creditorului sau.
Termenul restituirii stabilit pe cale judecătorească, în condițiile art. 1582-2169 C.civ., este numai în favoarea împrumutătorului, fiindcă este greu de imaginat o situație în care chiar împrumutatul ar cere instanței de judecată, în temeiul celor două texte, să stabilească cu putere de lucru judecat termenul restituirii împrumutului.
Dacă termenul restituirii, stabilit pe cale convențională, este în favoarea ambelor părți, împrumutatul va putea face plată înainte de termen numai cu acordul împrumutătorului.
Facem precizarea că, în cazul împrumutului cu dobândă, se prezuma că termenul restituirii este stipulat în favoarea ambelor părți, dacă prin contract părțile nu au convenit altfel.
De fapt, după cum am mai precizat în cuprinsul lucrării, cu excepția regulilor speciale prevăzute de art. 2167-2169 C.civ., referitoare la termenul restituirii, sunt incidente corespunzător dispozițiile dreptului comun privind plată, stipulate de art. 1092-1125 C.civ.
Contractul de împrumut de consumație se poate stinge și prin alte moduri reglementate de Codul civil pentru stingerea obligațiilor, și anume:
– Prin novațiune
– Prin remiterea datoriei;
– Prin compensate;
– Prin confuziune;
– Prin anularea contractului sau acțiunea în resciziune pentru leziune (art. 1157-1 168) și prin rezilierea acestuia.
3.7. Împrumutul cu dobândă (oneros)
3.7.1. Dobânda – obiect al împrumutului
Termenul dobânda este un derivat al verbului a dobândi și are semnificația unei sume de bani care se plate^te, de regulă, în procente pentru un împrumut bănesc și care, astfel, intra în patrimoniul creditorului.
Dobânda legală mai este reglementată și de art. 2175 C.civ., care stabile^te că, în toate cazurile în care în contractele de împrumut cu dobândă părțile nu an stabilit cuantumul ei, împrumutatul va fi obligat la plata unei dobânzi legale.
În cazul unui contract de împrumut, dobânda consta în prestația în bani la care se obliga împrumutatul în schimbul transferării proprietății bunului pe durata determinată, alături de obligația principală de restituire a bunului împrumutat.
Practic, în cazul împrumutului cu dobândă, debitorul are două obligații principale, și anume:
– Să restituie bunul împrumutat;
– Să plătească dobânda convenită.
Dobânda legală, datorată în condițiile stipulate mai sus, prezintă următoarele trăsături particulare:
– Obligația de plată a acestei dobânzi este specifică doar contractelor de împrumut cu dobândă, cărora li se aplică dispozițiile art. 2173-2180 C.civ.;
– Calcularea și obligarea la plata dobânzilor legale se face, potrivit art. 2 și art. 5 alin. 2 teza finală, cu caracter subsidiar, adică numai în situația în care dispozițiile legale ori părțile contractante prevăd că obligația este purtătoare de dobânzi, dar nu specifică rata lor;
– În cadrul împrumutului cu dobândă, regulă de mai sus se aplică în sensul că, ori de câte ori împrumutătorul și împrumutatul încheie un astfel de contract $i stipulează că, pentru împrumutarea bunului o anumită perioadă de timp, cel de al doilea va plăti o dobândă, dar fără a-i preciza nivelul, se vor datora la plata dobânzi legale;
– Principiul în materie este dat de dispozițiile art. 2173 C.civ. Și de cele ale art. 5 alin. 2 teza I, conform cărora în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50%. Practic, în limita prevăzută de acest text, împrumutatul datorează dobânda stabilită în contract;
– O situație specială apare atunci când părțile nu stabilesc în contract obligația împrumutatului de a plăti dobânzi. Se pune problema dacă în astfel de situații sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 2 , drept urmare, dacă împrumutatul poate fi obligat numai la plată de dobânzi legale. Fiindcă, de esența contractului de împrumut cu dobândă este caracterul oneros al acestuia, nestipularea în contract, la data încheierii acestuia, a obligației pentru împrumutat de a plăti dobânzi, ne conduce la concluzia că, de fapt, ne aflăm în prezența unui împrumut de consumație, care este esențial cu titlu gratuit;
– În susținerea aserțiunii de mai sus pot fi aduse chiar dispozițiile art. 2178 C.civ., conform cărora împrumutatul, care a plătit dobânzi ce nu s-au stipulat sau mai mari decât s-au stipulat, nu poate cere restituirea lor și nici să le poată imputa asupra capitalului. Se deduce din acest text că, atunci când nu s-au prevăzut dobânzi, împrumutatul le poate plăti doar ca pe o obligație naturală, fără concursul forței coercitive a statului, în condițiile art. 20 alin. 1;
– Art. 2175 C.civ. Alin. 1 C.civ. Stabile^te că nivelul dobânzilor convenționale este de 5% pe an în cazul contractelor civile și de 6% pe an în cazul celor comerciale. Cu toate acestea, după cum s-a mai evocat în cuprinsul lucrării, în temeiul art. 5 alin. 1 din, dobânzile convenționale din materie civilă nu pot depăși cu mai mult de 50% nivelul dobânzii legale anuale;
3.7.2 Dobânda legală pentru obligații bănești
În doctrină, termenul dobânda este analizat în cel puțin trei accepțiuni, și anume:
– Într-o primă accepțiune, dobânda are natură juridică a fructelor civile sau comerciale (naturale sau industriale), reprezentând o remunerate a capitalului, așa cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul împrumutului cu dobândă, reglementat de art. 2173-2180 C.civ. Sau în cazul unor operațiuni de credit;
– Într-o a dona accepțiune, cea avută în vedere de art. 1678-1680 C.civ., dobânda semnifica daunele-interese moratorii, datorate de către debitor în cazul neexecutării unor obligații de a da, care au ca obiect o sumă de bani;
– Într-o a treia accepțiune, prin dobânda se înțelege beneficiul nerealizat aferent sumei de bani de care a fost lipsit creditorul în perioada cuprinsă între momentul cauzării prejudiciului și momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de condamnare, în cazul obligațiilor izvorâte din delicte. Aceasta din urmă accepțiune nu poate fi avută în vedere în contextul dobânzii legale, deoarece, independent de domeniul de aplicare a dispozițiilor art. 1678-1680 C.civ., în cazul răspunderii civile delictuale, judecătorul, pentru a stabili daunele-interese, este obligat să evalueze prejudicial efectiv cauzat prin întârziere.
Codul civil cuprinde unele dispoziții speciale referitoare la dobânda pentru diferite cazuri particulare, dintre care, în ordine cologică, le evocam pe cele ce urmează:
– Cele ale art. 1636, conform cărora cererea de dobândă făcută împotriva unuia dintre debitorii solidari face să curgă dobânda împotriva tuturor debitorilor. Față de lipsa de distincție a textului, trebuie să fim de acord că poate fi vorba, după caz, fie de dobândă datorată, fie de dobândă datorată cu titlu de daune-interese moratorii;
Principiu, nu se poate aEuroite ca un împrumut, pentru care părțile au stipulat dobânda, să se transforme, după expirarea termenului, într-un contract gratuit. În schimb, dacă dobânda a fost stipulate numai pentru nerespectarea termenelor de restituire, adică contractul este cu titlu gratuit $i dobânda convențională are caracter moratoriu, dispozițiile art. 1678 și cele ale art. 2178 C.civ. Obliga că dobânda să fie datorată numai din ziua cererii de chemare în judecată și în cuantumul prevăzut, dar cel mult până la nivelul dobânzii legale;
– În al patrulea rând, regulă conform căreia dobânda moratorie se calculează de la data introducerii cererii de chemare în judecată se aplica numai în cazul neexecutării obligațiilor baneșți contractual. În schimb, în materia răspunderii civile delictuale, debitorul este de drept în întârziere chiar din momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, care au ca obiect o sumă de bani. Dacă obiectul faptei nu este o sumă de bani, pentru despăgubirile stabilite prin echivalent bănesc, dobânzile moratorii se datorează de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, deoarece la această dată daunele-interese s-au transformat într-o creanță certa, lichidă și exigibila, având ca obiect Plata unei sume de bani producătoare de dobânzi până la completa ei achitare;
– În al cincilea rând, în caz de plată nedatorată, accipiensul de rea-credință datorează dobânzi chiar din ziua plății, iar nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, deoarece la această dată daunele-interese s-au transformat într-o creanță prin care s-a dispus restituirea. În acest sens sunt dispozițiile art. 1584 C.civ., conform cărora, când cel ce a primit plată a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plății. În schimb, accipiensul de buna-credință datorează dobânzi de la data introducerii cererii de chemare în judecată pentru restituirea platii nedatorate, deoarece, de la această dată, nu mai poate fi considerat de buna-credință în legătură cu plata primită.
În principiu, nu se poate ca un împrumut, pentru care părțile au stipulat dobânda, să se transforme, după expirarea termenului, într-un contract gratuit. În schimb, dacă dobânda a fost stipulate numai pentru nerespectarea termenelor de restituire, adică contractul este cu titlu gratuit și dobânda convențională are caracter moratoriu, dispozițiile art. 1678 și cele ale art. 2178 C.civ. obliga că dobânda să fie datorată numai din ziua cererii de chemare în judecată și în cuantumul prevăzut, dar cel mult până la nivelul dobânzi i legale;
– În al patrulea rând, regulă conform căreia dobânda moratorie se calculează de la data introducerii cererii de chemare în judecată se aplica numai în cazul neexecutării obligațiilor banești contractuale. În schimb, în materia răspunderii civile delictuale, debitorul este de drept în întârziere chiar din momentul săvârșirii faptei prejudiciabile, care au ca obiect o sumă de bani. Dacă obiectul faptei nu este o sumă a de bani, pentru despăgubirile stabilite prin echivalent bănesc, dobânzile moratorii se datorează de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, deoarece la această dată daunele-interese s-au transformat într-o creanță, deoarece la această dată daunele-interese s-au transformat într-o creanță certa, lichidă și exigibila, având ca obiect plata unei sume de bani producătoare de dobânzi până la completa ei achitare;
– În al cincilea rând, în caz de plată nedatorată, accipiensul de rea-credință datorează dobânzi chiar din ziua plății, iar nu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, deoarece la această dată daunele-interese s-au transformat într-o creanță prin care s-a dispus restituirea. În acest sens sunt dispozițiile art. 1584 C.civ., conform cărora, când cel ce a primit plată a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele (dobânzile) sau fructele din ziua plății. În schimb, accipiensul de buna-credință datorează dobânzi de la data introducerii cererii de chemare în judecată pentru restituirea platii nedatorate, deoarece, de la această dată, nu mai poate fi considerat de buna-credință în legătură cu plata primită.
CAPITOLUL IV
ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINȚĂ ȘI ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAȚIE
4.1. Asemănări
Contractele civile numite în puterea căruia una dintre părți, numită comodant sau împrumutător, se obligă să asigure celeilalte părți, numită comodatar sau împrumutat, folosința temporară și gratuită a unui bun determinat, cu obligația ceRondin urmă de a-l restitui în natură după ce s-a servit de el sau la expirarea termenului pentru care a fost împrumutat.
Principala obligație a împrumutatului este prevăzută de art. 1649 C.civ. Și poartă denumirea generică de obligație de restituire împrumutătorul rămâne răspunzător de daune, dacă lucrul împrumutat are astfel de defecte încât să poată dăuna pe cel ce se servește de el cu condiția să fi cunoscut acele defecte și să nu le fi făcut cunoscute împrumutatului. Textul citat reglementează, de fapt, răspunderea împrumutătorului pentru viciile ascunse ale lucrurilor împrumutate.
4.2. Deosebiri
În art. art. 2146 alin. 2, se stipulează expres că, dacă s-a convenit vreo plată, contractul este prezumat a fi o locațiune. Neîndoielnic, ne vom afla în prezența unei prezumții relative (Juris tantum) care va putea fi răsturnată prin aEuroinistrarea probei contrare.
Faptul că legiuitorul, în art. 1650 C.civ., vorbește despre transferul dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, în teza I și despre pierea fortuită a lucrului, în cuprinsul Tezei a II-a. Practic, implicit, textul art. 1650 C.civ. ne conduce la concluzia că avem de a face cu două prestații diferite și succesive, adică cu aceea de a transfera un drept real asupra unui lucru, care se produce chiar în momentul acordului de voință, și cu aceea de predare efectivă a lucrului către dobânditor, care poate interveni și ulterior.
În concepția legiuitorului român, contractul de împrumut de folosință, deoarece presupune, conform art. 2.146 C.civ., restituirea lucrului împrumutat, poate avea ca obiect numai lucruri individual determinate (res certa) \adică acele bunuri care, potrivit naturii lor în dreptul roman se procedă la diviziunea bunurilor în bunuri de gen, genera, considerate prin apartenența la un grup din care ele fac parte, și bunuri de specie
De regulă, bunurile determinate generic (res genera) sunt bunuri fungibile, deoarece pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligației, iar bunurile determinate individual (res certa) sunt nefungibile, întrucât nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea obligației.
În mod excepțional, și bunurile consumabile potrivit cu natura lor pot fi considerate, prin voința părților, nefungibile și individual determinate. Evident, în astfel de ipoteze, bunurile nu sunt folosite potrivit destinației lor obișnuite, ci la o altă destinație.
Astfel, spre exemplu, un număr de sticle îmbuteliate cu un anumit vin, dacă sunt împrumutate pentru a fi expuse într-o expoziție (ad pompam et ostentationem), vor fi considerate bunuri individual determinate, adică res certa.
Deci, momentul încheierii contractului de împrumut de folosință îl constituie predarea efectivă a bunului, iar nu cel al încheierii înscrisului sub semnătură privată sau în formă autentică. Acest act, neurmat de predarea bunului, constituie doar un antecontract de comodat. Simpla promisiune de împrumut sub forma unui antecontract nu produce efecte juridice specifice acestui contract, constituind doar o promisiune de încheiere a acestuia.
Cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului împrumutat vor fi restituite comodatarului dacă sunt întrunite cumulativ următoarele cerințe:
– Cheltuielile să fie necesare pentru conservarea lucrului, ceea ce echivalează cu faptul că, în lipsa acestora, lucrul s-ar deteriora ori ar pieri. În opinia noastră, conservarea poate consta, deopotrivă, în acte materiale sau în acte juridice. Spre exemplu, constituie acte materiale de conservare adăpostirea de intemperii a unui autovehicol împrumutat, iar formularea unei acțiuni posesorii, care are ca obiect lucrul împrumutat, reprezintă un act juridic de conservare;
– Cheltuielile sunt efectuate înăuntrul termenului pentru care a fost încheiat contractul de comodat sau, în lipsa unui termen, în timpul folosirii lucrului pentru activitatea în vederea căreia a fost împrumutat;
– Cheltuielile sunt necesare pentru conservarea bunului. Sub acest aspect, s-ar putea susține că, în viitoarea reglementare, se va face distincție între obligația de păstrare a bunului de către comodatar ca un bun proprietar, stipulată de art. 2147, și conservarea lucrului;
– Comodatarul să-l fi înștiințat în prealabil pe comodant despre necesitatea efectuării cheltuielilor respective. De la această cerință este exceptat cazul în care nu a existat timpul necesar pentru înștiințarea comodantului.
Rezilierea contractului poate interveni la cererea comodantului atunci când comodatarul nu respectă obligațiile contractuale. Rezilierea, ca modalitate de încetare a comodatului, rezultă din împrejurarea că ne aflăm în prezența unui contract unilateral cu executare succesivă.
Principala modalitate de stingere a contractului de împrumut este prin plata, făcută la termenul prevăzut în contract sau decis prin hotărâre judecătorească irevocabilă ori la data platii efectuată de împrumutat de bună-voie.
4.3. Jurisprudență
1. Lipsa calității de proprietar a locatorului. Problema cauzei ilicite
C. Civ., art. 1411
Locațiunea nu este un contract translativ sau constitute de drepturi reale, ci un contract creator de raporturi obligaționale, astfel meat locatorul transmite chiriașului numai dreptul de folosința temporară a lucrului închiriat, ca drept de creanță, iar nu dreptul de proprietate.
Drept urmare, locatorul nu trebuie să fie proprietarul lucrului dat m locațiune, iar lipsa acestei calități nu reprezintă o cauză ilicita, de natură a atrage nulitatea absolută a convenției.
C.A. București, s. a V-a com., decizia nr. 1218 din 18 octombrie 2002, în P.J. com. 2002, p. 83
Reclamanții SC G. SRL și I.L. au solicitat instanței, În contradictoriu cu parata SC F. SĂ, obligarea acesteia de a le lăsa În liniștita folosința spatiile comerciale situate În București, deținute În baza contractelor de Închiriere nr. 2560/1998 și nr. 2741/2000, și, În subsidiar, constatarea nulității absolute a contractelor de Închiriere menționate, acestea fund
2. Contracte speciale. Locațiunea, închirierea locuințelor, antrepriza
Dat fiind faptul că locațiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate să nu fie proprietarul lucrului dat în locațiune, fapta neconstituind o cauză ilicita, de natură a atrage nulitatea absolută a contractelor de închiriere.
Că este așa o dovedește și faptul că în practica judecătoreasca și în literatura de specialitate s-a aEurois o derogare de la regulă încetării contractului de locațiune, ca urmare a desființării titlului locatorului.
Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului aparent, potrivit căreia contractul de închiriere încheiat de proprietarul aparent cu un locatar de buna-credință își păstrează efectele ca și un contract ce ar fi fost încheiat cu proprietarul real (Trib. Suprem, Secția civilă, decizia nr. 2437/1974; decizia nr. 2479/1983; decizia nr. 442/1986), și anume în condițiile dreptului comun.
În speță, nu s-a pus, însă, problema desființării titlului locatorului, spatiile comerciale respective făcând parte din patrimoniul societății comerciale parate, conform anexei la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu F.P.S. sub nr. 430/1995.
3. Calitate procesuală active. Evacuare. Lipsa raporturilor locative fi a calității de proprietar a reclamantului
C. Civ., art. 1410, art. 1411
Exercitarea acțiunii civile produce două efecte: unul de ordin procedural – investirea legală a instanței cu soluționarea litigiului f i, totodată, obligarea acesteia să-l soluționeze, precum f i unul de ordin substanțial – iminenta tranferarii litigiului prin hotărârea instanței. Condițiile necesare pentru exercitarea acțiunii au o valoare generală, iar doctrina fi jurisprudența le-au grupat în: a) condiții relative la persoană, subiectul care acționează (interesul în calitatea); b) condiții relative la necesitatea de a acționa într-un anumit fermen.
Calitatea procesuală semnifica titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiție dreptul a cărui sancțiune o cere, context în care reclamanta, cu actele existente la dosarul cauzei, nu a făcut dovada calității de proprietar al imobilului din care este solicitată evacuarea paratei. Mai mult, probele aEuroinistrate în cauză nu dovedesc că între reclamanta fi pa rata s-a legat un raport juridic, care să o îndreptățească pe prima să stea în proces, iar parata a făcut dovada că, în calitatea sa de chiriaș, a
Împotriva deciziei civile nr. 222/COM din 24 iunie 2004 punțată de Curtea de Apel Constantă, Secția comercială, reclamanta a declarat recurs, criticând hotărârea judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectele ca aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, ca a fost interpretat greșit actul dedus judecății, s-a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia, hotărârea fiind lipsită de temei legal și a fost dată cu aplicarea greșita a legii și nu s-a punțat asupra dovezilor aEuroinistrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, invocând ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 304 pet. 7, 8, 9 și 10 C. proc. Civ.
Parata a depus întâmpinare motivată în fapt și în drept, prin care a cerut respingerea recursului.
Înalta Curte, analizând materialul probator aEuroinistrat în cauză, în raport cu criticile formulate în cererea de recurs, a constatat că acestea sunt neîntemeiate și a respins recursul ca nefondat.
Este de necontestat ca, prin cererea de chemare în judecată, a fost solicitată evacuarea paratei din imobilul situat în Satul de vacanță, municipiul Constantă, cu motivarea că Biroul executiv a emis Decizia nr. 43/2001 iar Consiliul de aEuroinistrate a emis Hotărârea nr. 3A/2002 prin care s-a anulat Hotărârea nr. 317. De asemenea, potrivit acestor hotărâri s-a stabilit ca imobilele din patrimoniul indivizibil al cooperației de consum aflate pe raza Municipiului Constanta să fie retrocedate către Federalele Județene care le-au construit. Conformându-se acestor hotărâri, Biroul executiv Constantă a emis Decizia nr. 10 din 25 februarie 2002 prin care s-a anulat Decizia nr. 205/1991, astfel ca patrimoniul Satului de vacanță a reintrat în aEuroinistrarea directă a reclam antei.
Instanțele judecătorești anterioare, printr-o corectă și integrals apreciere a probelor, au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, soluționând cauza prin aEuroiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii având ca obiect evacuarea.
Verificând hotărârea recurata sub aspectul criticilor formulate, au fost examinate toate apărările reclamantei. Amplu motivat și bine argumentat, instanță de apel a expus considerentele care au fundamental interpretarea actelor deduse judecății, fiecare document invocat de reclamanta fiind analizat și fiindu-i conferita semnificația juridică corespunzătoare.
Exercitarea acțiunii civile produce două efecte: unul de ordin procedural – investirea legală a instanței cu soluționarea litigiului și, totodată, obligarea acesteia să-l soluționeze, precum și unul de ordin licitaților de întârziere, în caz de neexecutare a obligațiilor contractuale în condițiile stipulate.
Simpla mențiune privind penalitățile de întârziere, înscrisa unilateral de către recurentă-reclamantă pe facturile fiscală, nu poate fi considerate drept consimțământ din partea intimatei de a plăti penalități de întârziere calculate într-un anumit procent în caz de neexecutare a obligației din „parte-i”, în sensul dispozițiilor art. 1066 C. civ.
Clauza penală constituie o convenție accesorie prin care părțile contractante stabilesc prin apreciere anticipate cuantumul daunele-interese cominatorii sau moratorii care vor fi datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a obligației contractuale. Acest cuantum trebuie stabilit de comun acord de ambele părți.
C.A. București, secția a V-a com., decizia nr. 714 din 17 mai 2002, în P.J. com. 2002, p. 95
Prin cererea înregistrată pe ul Tribunalului București, Secția comercială, la data de 25 aprilie 2001, reclamanta SC S. SRL a chemat-o în judecată pe parata SC E. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 26.498.150 , reprezentând contravaloare chirie și servicii, precum și 58.677.081 , penalități de întârziere calculate până la data de 25 aprilie 2001 și la plata penalităților calculate într-un procent de 0,5% pe zi de întârziere pentru intervalul de timp de la 26 aprilie 2001 până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 10207 din 11 decern brie 2001, punțată de Tribunalul București, Secția comercială, instantă a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând în esența faptul că reclamanta nu a făcut dovadă cu înscrisuri a existenței unui contract de locațiune, a prețului închirierii și a unei clauze penale.
Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. Civ., a declarat recurs.
În motivele de recurs, recurentă-reclamantă critica sentința civilă recurata sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, invocând dispo- zitiile art. 304 pet. 8, 9 și 10C. Proc. Civ.
În esența reclamantă a susținut că:
– Instanța de fond a omis să constate că între părți a existat un contract de prestări servicii, în baza căruia recurenta a emis facturi acceptate de intimata și neachitate;
Așa cum s-a arătat, contractul de locațiune nu este supus unor condiții de forma deosebite, el este valabil indiferent de modul de exteriorizare al consimțământului părților.
Existența și conținutul unui astfel de contract pot fi dovedite însă numai prin înscrisuri.
Recurenta nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte încheierea unui contract de locațiune intre părți, durata contractului, obiectul acestuia, cuantumul chiriei și existența unei clauze penale, în sensul dispozițiilor art. 1066 C. civ., cunoscut fund faptul că în materia contractelor comerciale lipsa clauzei penale nu poate conduce la obli-garea din oficiu a părții la plata penalităților de întârziere, în caz de neexecutare a obligațiilor contractual în condițiile stipulate.
Simpla mențiune privind penalitățile de întârziere, înscrisa unilateral de către recurentă-reclamante pe facturile fiscale, nu poate fi considerate drept consimțământ din partea intimatei de a plăti penalități de întârziere calculate într-un anumit procent în caz de neexecutare a obligației din „parte-i”, în sensul dispozițiilor art. 1066 C. civ.
Clauza penale constituie o convenție accesorie prin care părțile contractante stabilesc prin apreciere anticipate cuantumul daunele-interese cominatorii sau moratorii care vor fi datorate de partea în culpe în caz de neexecutare a obligației contractuale. Acest cuantum trebuie stabilit de comun acord de ambele părți.
Recurentă-reclamante nu a făcut în niciun fel dovada acordului de voințe al intimatei cu privire la calcularea unor penalități de întârziere, într-un procent de 0,5%, în caz de culpe contractuale.
De altfel, recurentă-reclamante, la întrebarea nr. 1 din interogat-o râul propus de intimate, a recunoscut ce acest contract a fost predat spre semnare intimatei, care nu 1-a semnat, recunoaștere de unde se poate trage concluzia existenței intenției recurentei de a încheia raporturi juridice cu intimata și a refuzului implicit al intimatei de a accepta oferta recurentei, refuz exprimat prin ne semnarea contractului.
Art. 225 C. proc. Civ. Prevede ce în cazul în care partea refuză din motive temeinice, se răspunde la interogatoriu, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire depline sau numai ca un început de dovadă scrise în folosul partii potrivnice.
Instanța este libere se aprecieze în raport de ansamblul materialului probator oportunitatea aplicării dispozițiilor art. 225 C. proc. Civ.
Fâțe de înseși recunoașterea recurenței-reclamante a inexistentei vreunui contract scris intre părți și negarea exprimate de intimate cu privire la obiectul cauzei, instanță de fond în mod corect nu a făcut
Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, decizia nr. 642 din 30 mai 2007, în Contractele comerciale, p. 327, prin care s-a apreciat ca, astfel cum și prima instanță a reținut în mod corect, parata datorează reclamantei contravaloarea folosinței spațiului situat în București, Str. Vasile Lascar, sector 2, spațiul folosit de către parata, pentru perioada iunie-iulie 2002, de la acest din urmă moment spațiul fiind retrocedat fostului proprietar.
Intimata-pârâta nu datorează însă și plata unor penalități de întârziere pentru neplata contravalorii folosinței spațiului, astfel cum a reținut și prima instanță. Penalitățile de întârziere pot fi acordate doar în condițiile în care exista o convenție a părților în acest sens, respectiv o clauză penală, în sensul art. 1066 și 1069 alin. (1) C. civ. În condițiile în care între părți nu a fost convenita o asemenea clauza penală, în mod corect instanță de fond a respins cererea recurentei-reclamante privind plata sumei de 224,40 USD, cu titlu de penalități de întârziere. Nu poate fi reținută nici temeinicia susținerii recurentei, în sensul că penalitățile de întârziere solicitate ar fi datorate în chiar temeiul legii.
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 970 alin. (2) C. civ., orice convenție obliga nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ea, ci și la toate urmările ce echitatea, obiceiul său legea da obligației, după natura sa. Ca atare, într-adevăr, în temeiul unei legi se poate dispune obligarea unei părți la executarea unei obligații, dedusa din acea lege, chiar dacă acea obligație nu ar fi prevăzută în convenția particulars a părților.
Nu aceasta este însă situația și în prezența cauza. Astfel, recurenta a susținut că obligația de plată a penalităților decurge din lege, invocând în acest sens dispozițiile art. 11, cap. IV din anexa nr. 2 a hotărârii C.G.M.B. nr. 59/1997, modificată prin hotărârea C.G.M.B. nr. 221/1998. Prin aceste dispoziții se prevede, într-adevăr, plata unor penalități, însă nu într-un act cu caracter de lege (normativ), ci în anexa nr. 2 (în care se afla și art. 11 invocat), care reprezintă doar un model de contract de colaborare (contracte de colaborare care, potrivit dispoziției Primarului general nr. 105/1998, urmau să fie încheiate de utilizatorii spatiilor cu altă destinație cu Primăria Municipiului București). În condițiile în care dispozițiile invocate sunt cuprinse într-un model-tipizat de posibil contract de colaborare, preconizat a fi încheiat, iar în cauză, intre părțile litigante, nu s-a făcut dovada încheierii unui asemenea contract, nu se poate reține incidenta dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ. (neexistând încheiat intre părți un contract care să aibă forța obligatorie) și nici existența unei clauze penale în temeiul căreia pârâta-intimată să fie obligata la plata penalităților de întârziere.
4. Predarea bunului. Excepția de neexecutare a contractului
În sarcina recurenței-locator subzista obligația de a preda spațiul închiriat în starea în care să poată fi întrebuințat, în baza art 1421 alin. (1)-(2), raportat la art. 981 C. civ.
Neîndeplinirea acestei îndatoriri a fost opusă recurentei locator de către intimatul locatar pentru a justifica neexecutarea obligației de plată a chiriei ce-i incumba, una constituind cauza juridica a celeilalte, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului.
Prin urmare, nu s-a putut reține vinovăția intimatei în neexecutarea obligației contractuale de plată a chiriei, neexecutare imputabilă locatorului, creditor ai acestei obligații, în culpă pentru nepredarea bunul în starea în care să poată fi întrebuințat și care să permită punerea spațiului în funcțiune, conform destinației pentru care a fost închiriat.
C.A. București, secția a III-a civ., decizia nr. 920 din 2 noiembrie 2004, în Jurisprudents nationals 2004-2005, p. 99
Prin cererea înregistrată pe ul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamanta A.F.I. a solicitat rezilierea contractului de închiriere nr. 137 din 13 octombrie 1998, încheiat cu paratul Partidul X, cu privire la spațiul situat în București, str. I. nr. 40, sector 2, evacuarea paratului din acest spațiu și obligarea acestuia la plata sumei de 104.350.422 , cu titlu de chirie restanta, incluzând TVA și majorări de întârziere.
În motivarea cererii s-a arătat că, deși paratul a fost somat în mod repetat, nu s-a prezentat să achite chiria pentru spațiul în litigiu.
În drept, au fost invocate prevederile art. 969, art. 1073, art. 1429 pet. 3, art. 1439 C. civ.
Prin sentința civila nr. 3562 din 29 mai 2003, punțată de Judecătoria Sectorului 2 București, cererea a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanță de fond a reținut nedepunerea la dosar a procesul-verbal de predare-primire din care să rezulte începerea termenului de punere în funcțiune și starea imobilului ce a făcut obiectul închirierii, pentru a se putea constata dacă spațiul în discuție este corespunzător obiectului pentru care a fost dat în folosință. Pe baza raportului de expertiză tehnică judiciară s-a reținut că atât starea actuală a spațiului, cât și starea începând cu anul 1998 nu au permis folosirea acestuia ca sediu de partid. Construcția este în stare de autodemolare, cu tâmplăria parțial lipsa, dislocata, cu pereții degradați, plafoane degradate și tencuieli dislocate, fiind în pericol de prăbușire. S-a apreciat ca lipsa dovezii procesului-verbal de predare-primire și a punerii în funcțiune în termen de trei luni echivalează cu o denunțare unilateral a contractului de închiriere de către reclamantă. S-a reținut că paratul nu a funcționat niciodată în spațiul în litigiu, ci a beneficiat de un alt spațiu, în str. L., în baza contractului de închiriere nr. 68 din 30 martie 2000. În consecință, s-a reținut neexecutarea contractului din culpă reclamantei.
Apelul, declarat în termen legal de către reclamanta, a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 1615/A din 23 septembrie 2003, punțată de Tribunalul București, Secția a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanță de apel a reținut aprecierea judicioasă de către instanță de fond a culpei reclamantei în neexecutarea contractului de închiriere, date fiind efectele clauzei contractuale referitoare la denunțarea unilaterală în situația în care spațiul nu este pus în funcțiune în termen de 3 luni de la data încheierii contractului.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de m m s invocate, Curtea a reținut caracterul nefondat al recursului.
Recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1436 C. civ., ale art. 1420-1421 C. civ., sub aspectul interpretării clauzei i obținute de art. 13 din contractul de închiriere.
Într-adevăr, ambele instante au reținut în mod eat aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 1436 C. civ. cu privire la denunțarea unilaterală a contractului de închiriere, încheiat pe durata nedeterminată.
Contractul de închiriere a fost încheiat, însă, pentru o durată determinată, respectiv 13 octombrie 1998 – 13 octombrie 2003. Prin urmare, contractul de închiriere încheiat intre părți nu putea fi denunțat unilateral înainte de împlinirea termenului de închiriere.
Clauza conținută de art. 13 din contractul de închiriere inserează mi pact comisoriu expres de gradul 11, în sensul că, în caz de neexecutare culpabilă a obligației contractuale, declarația unilaterală ce echivalează cu punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate. În această situație, instanță de judecată nu poate acorda acestuia un termen de grație. Păstrează caracterul judiciar, în pofida pactului comisoriu expres).
Recurenta-reclamanta nu a invocat, însă, pactul comisoriu expres de gradul II, ci a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neplata chiriei.
Intimatul-pârât a invocat în apărare excepția substanțială (de drept material) a neexecutării contractului de închiriere de către locator, sub aspectul neîndeplinirii obliga^iei contractuale de a preda bunul în starea în care să poată fi întrebuințat [art. 1421 alin. (l)-(2) C. civ.].
Potrivit clauzei inserate în art. 13 din contractul de închiriere, recurenta-reclamanta ar fi putut invoca pactul comisoriu expres de gradul II doar în cazul neexecutării uneia dintre cele trei obligații I contractuale enumerate de aceeași clauză, între care obligația de a pune în funcțiune spațiul închiriat în termen de 3 luni de la data încheierii contractului de închiriere (iar nu de la data procesului-verbal de predare-primire, așa cum eat a reținut instanță de fond).
Interpretând clauza menționată sub aspectul obligației respective, I potrivit art. 977 și art. 983 C. civ., s-a reținut că intenția reală a părți lor a fost aceea de a stabili în sarcina locatarului obligația de a funcționa efectiv în spațiul închiriat începând cu cel târziu 3 luni de la data încheierii contractului de închiriere.
În sarcina recurenței-locator subzista, însă, obligația de a preda spațiul închiriat în starea în care să poată fi întrebuințat, în baza j art. 1421 alin. (l)-(2), raportat la art. 981 C. civ.
Neîndeplinirea acestei obligații a fost opusă recurentei locator de i către intimatul locatar ca excepțio non adimpleti contractus pentru a justifica neîndeplinirea obligației de plată a chiriei ce-i incumba, una constituind cauza juridica a celeilalte, dat fiind caracterul sinalagmatic al contractului.
Prin urmare, nu s-a putut reține culpa intimatei în neexecutarea obligației contractuale de plată a chiriei, neexecutare imputabilă locatorului, creditor al acestei obligații, în culpă pentru neexecutarea obligației de a preda bunul în starea în care să poată fi întrebuințat și care să permită punerea spațiului în funcțiune, conform destinației pentru care a fost închiriat.
Fata de cele reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. Civ., 1 Curtea a respins recursul, ca nefondat, soluția de respingere a cererii fiind temeinică și legală, pentru considerentele de mai sus, neexistând o neexecutare culpabilă a obligației de plată a chiriei din partea intimatei, neexecutarea fiind imputabila recurentei, neîndreptățita, în aceste condiții, la plata chiriei pentru un spațiu cu privire la care nu și-a îndeplinit obligația de a-i preda în stare de întrebuințare.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. Civ., Curtea a respins cererea recurentei privind cheltuielile de judecată, ca neîntemeiată, intimatul nefiind în culpă procesuală.
Fi. Interpretarea clauzelor contractuale. Plata cheltuielilor pentru predarea bunului în stare de funcționare
5. Împrumut cu dobânda de 5% pe lună. Caracterul ilicit al cuantumului dobânzii
Înalta Curte de Casație și Justiție
Dată: 17-04-2003
Decizia nr.1633 din 17 aprilie 2003, Secția civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție
“Dobânda de 5% pe lună, convenita prin contractul de împrumut în valută, are caracter cămătăresc, clauza respectivă fiind sancționata cu nulitate absolută.
Reclamantul P.N. a chemat în judecată pe parații R.V. și R.A., solicitând obligarea acestora la restituirea contravalorii în Rona sumei de 12.000 EURO, împrumut acordat la 18 aprilie 1999 și nerestituit, precum și a unei dobânzi de 5% pe lună, la care părțile au convenit prin înscrisul sub semnătură privată, depus în copie la dosar.
Parații au contestat scrierea și semnarea de către ei a înscrisului constatator. S-a dispus efectuarea unei expertize criminalistice.
Prin sentința civilă nr.27 din 12 februarie 2001 Tribunalul Suceava a obligat pe parați la plata în solidar a sumei de 12.000 EURO sau a contravalorii în Ronla data achitării, cu dobânda aferenta.
În motivarea hotărârii instanța a reținut că prin probele aEuroinistrate – înscris denumit „proces-verbal” s-a făcut dovada că cei doi pârâți au împrumutat suma de bani menționată, fiind de acord, conform art.1507 C.civ. și cu plata unei dobânzi de 5% pe lună.
Apelul paraților a fost respins prin decizia nr.43 din 16 octombrie 2001 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs parații.
Recursul este fondat și va fi aEurois, cu consecința casării hotărârilor punțate și trimiterii spre rejudecare la instanța competentă, în condițiile art.725 alin.2 teza a II-a C.proc. Civ., pentru următoarele considerente.
Reclamantul a pretins, în motivarea acțiunii, că i-a împrumutat pe parați cu 12.000 EURO la data de 18 aprilie 1999, conferindu-se achitarea unei dobânzi lunare de 5%, la fiecare 8 ale lunii, pentru ca debitul să fie restituit apoi în două transe a câte 6.000 EURO în noiembrie 1999, respectiv ianuarie 2000.
Un înscris sub semnătură privată, semnat de cele trei părți, alături de doi martori, a fost depus în copie la dosar. Ca atare, a solicitat obligarea acestora la o sumă totală de 18.000 EURO, formată din 12.000 EURO capital și 6.000 EURO dobânzi datorate din mai 1999 – februarie 2000.
Contractul de împrumut este un contract real, unilateral, prin care împrumutatul se obliga să restituie suma de bani primită (art.1578 C.civ.).
Cu privire la proba unui asemenea contract, sunt aplicabile dispozițiile art.1180 alin.1 C.civ.
Actul sub semnătură privată „trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere sumă sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească”.
Fata de obiecțiunile paraților la raportul de expertiză, instanța ar fi trebuit să observe că a omis să stabilească – astfel cum prevede art.201 C.proc. Civ. Obiectivele expertizei, care să concorde cu cerințele speciale de probațiune în materie de împrumut, redate anterior.
Cu încălcarea art.129 alin.4 C.proc. Civ., ambele instante au respins probe care puteau fi pertinente și chiar concludente pentru lămurirea deplină a situației de fapt.
Curtea constata că împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite.
Cu ocazia rejudecării, instanța va aEuroinistra probele necesare cunoașterii exacte a faptelor, observând de asemeni ca – între timp – monedă în care se pretinde că s-a acordat împrumutul nu mai exista. Pe de altă parte, se constată fondată și critică din recurs vizând nedeterminarea cuantumului la care paratul poate fi obligat.
Formularea „dobânda aferenta”, menționată în dispozitivul sentinței casate nu îndeplinește cerință de a fi determinată. De altfel, dacă s-ar avea în vedere dobânda de 5% pe lună (consemnata în înscrisul contestat) care poartă asupra unei sume în valută, se observa că aceasta este ilicita, fiind lovită de nulitate absolută, ca ascunzând un împrumut cămătăresc (art.5 C.civ.).
Pentru aceste considerente, recursul se privește ca fondat, urmând a fi aEurois în sensul celor anterior arătate, instanță de trimitere fiind ținuta să observe art.315 C.proc. Civ.”
6. Clauză abuzivă inserată în contractul de credit. Efecte. Contracte
Recurs. Clauză abuzivă inserată în contractul de credit. Efecte.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1999 la data încheierii contractului „În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli:
A) variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract.” (…).
Din dispozițiile contractuale și legale sus citate rezultă că banca putea revizui dobânda doar pentru variații ale indicatorului de referință pentru valută în care a fost acordat creditul, în speță pentru LIBOR, „politica băncii” neputând fi interpretată în sensul că permitea concentrarea și a altor motive de variație a dobânzii, ce nu trebuia evidențiate și explicate clientului la data semnării contractului.
Decizia nr. 173/RC/15.10.2012 punțată în dosarul nr. 4711/205/2011
Reclamantul N M a chemat în judecată pe pârâtele X1, X2 – Sucursala… pentru a se constata că marjă fixă a băncii în dobânda aplicabilă în contractul de credit nr. C încheiat în data de 13.05.2008 de părți este de 4,24% începând de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia; obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contactului de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni, completarea contractului de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului, restituirea sumei de 2675,95 CHF în echivalent lei, reprezentând dobânda nedatorată și plătită în plus față de dobânda care trebuia plătită în raport cu prevederile contractului și obligarea în continuare la restituirea dobânzilor nedatorate până la modificarea contractelor, și obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul de credit nr. C, credit având ca destinație nevoi personale și s-a stabilit că rata dobânzii este revizuibilă în funcție de evoluția indicatorilor de referință Libor – pentru franci elvețieni.
Deși prevederile contractuale erau clare din punct de vedere juridic la data semnării de către părțile contractante, pârâta nu a respectat formula de calcul a dobânzii, a modificat contractul în mod unilateral și a perceput o marjă fixă mai mare decât cea prevăzută în contract, plătind fără justificare suma de 2675,92 CHF pe care o solicită să-i fie restituită.
Prin întâmpinarea depusă în termen procedural, pârâta X1 a solicitat respingerea acțiunii, arătând că în contractul de credit semnat și asumat de către cele două părți nu este prevăzută o perioadă de actualizarea a ratei dobânzii și nici valoarea indicelui de referință; în contractul de credit nu este trecută nici o „marjă fixă”; prevederile art. 93 lit. g din O.G. nr. 21/1992, au fost introduse prin O.U.G. 174/2008, care a intrat în vigoare la data de 22.12. 2008 și prin urmare aceste prevederi nu se pot aplica retroactiv; pârâta nu a modificat rata dobânzii convenită de cele două părți până al intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, când rata dobânzii a scăzut; la punctul 17 pct. 1 din contractul de credit se menționează în mod expres că, reclamantului i-au fost prezentate spre analiză, anterior semnării contractului, în mod integral toate clauzele contractului inclusiv toată documentația aferentă a analizării și aprobări creditului; solicitarea restituirii unor sume de bani plătite băncii este nelegală, deoarece potrivit art. 969 Cod civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante; pârâta i-a propus reclamantului un act adițional care cuprindea inclusiv o scădere a ratei dobânzii însă acesta a refuzat semnarea actului adițional.
Prin sentința nr. 333/02.05.2012, Judecătoria C a respins acțiunea reclamantului.
În considerentele hotărârii s-a reținut că potrivit art. 5 pct. 2 din contract, dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, dobânda curentă putând fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului, că noul procent de dobândă se aplică la șoldul creditului rămas de rambursat, începând cu data de aplicare stabilită de bancă, modificarea dobânzii ducând la modificarea dobânzii datorate iar conform art. 5 pct. 3 din contract, noul procent din dobândă va fi comunicat împrumutatului prin intermediul unei scrisori simple sau extras de cont trimis la adresa de corespondență specificată de acesta s-au prin afișare la sediile unităților bancare.
Instanța fondului a reținut că reclamantul a notificat bancă și, începând cu data de 22 februarie 2011, condițiile aplicabile creditului contractat sunt cele valabile la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 iar potrivit art. 969 Cod civil, în vigoare la data încheierii contractului, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Împotriva acestei sentințe, în termen procedural, reclamantul NM a formulat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. S-au invocat motivele prevăzute la artș 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, în temeiul cărora s-a solicitat aEuroiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul aEuroiterii pe fond a cererii de chemare în judecată.
În motivare, recurentul a susținut următoarele:
1. Sentința a fost dată cu încălcarea dispoz. Art. 969 Cod procedură civilă, în sensul că orice contract, obligă părțile la executarea obligațiilor. Instanța fondului a ignorat faptul că pârâta a interpretat clauzele contractuale exclusiv în favoarea sa.
Motivația instanței în sensul că un contract este legea părților nu înlătură obligația judecătorului de a analiza contractul sub aspectul existenței clauzelor care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe, prev. de art. 970 alin.1 Cod civil.
2. Sentința a fost punțată cu aplicarea greșită a legii și interpretarea greșită a actului dedus judecății, respectiv a Legii nr. 193/2000 și OG nr. 21/1992.
Conform art. 5 din Contractul de credit, la data încheierii contractului, rata dobânzii curente era de 6,99% iar potrivit art. 5.2 dobânda curentă putea fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului.
Reclamantul a mai arătat că pârâta nu a ținut seama de prevederile contractuale și a modificat unilateral formula de calcul al dobânzii în sensul menținerii ratei de dobândă curente la 6,99%, deși, ca efect al scăderii indicelui LIBOR CHF, rata dobânzii trebuia să fie redusă proporțional cu scăderea acestui indice. Chiar dacă în contract nu au fost prevăzute elementele componente ale dobânzii (componenta fixă + indicele de referință) din calcule rezultă că pârâta, în mod unilateral, a modificat unilateral componenta fixă a dobânzii curente, în dezacord cu clauzele contractuale.
Reclamantul a mai invocat calitatea sa de consumator și dispozițiile art. 9 ind.3 lit. g din OG nr.21/1992 și OUG 174/2008
Astfel, indicarea în art. 5 din contract a celor două componente noțiunea de dobândă curentă, fără să aducă alte elemente de definire (de definire a celor două componente) nu este de natură a asigura informarea corectă și completă a consumatorului cu privire la marja fixă.
3. Hotîrârea primei instanțe nu este motivată în ceea ce privește solicitarea reclamantului privind obligarea la plata comisionului de acordare credit.
Prin art. 15 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, se prevăd obligațiile împrumutatului, în sensul că acestea se circumscriu cheltuielilor aferente documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, astfel că perceperea comisionului de acordare este nelegală și abuzivă.
Intimata pârâtă X1 a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Cu privire la fondul cauzei, intimata pârâtă a arătat că în temeiul art. 969 din vechiul Cod Civil, contractul are putere de lege pentru părțile contractante. Ambele părți au fost de acord cu prevederile art. 5.1, privind rata dobânzii de 6,99%, conform art. 5.2 dobânda este variabilă în funcție de politica băncii și poate fi modificată în mod unilateral de către bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul clientului.
S-a susținut că în contractul de credit nu era prevăzută o perioadă de timp la care rata dobânzii să se actualizeze automat și nici nu era prevăzută o valoare a „marjei „sau o definiție a acesteia.
Recurentul reclamant, deși avea posibilitatea, nu a formulat obiecțiuni la momentul semnării contractului și nu a cerut modificarea clauzelor referitoare la dobândă.
De asemenea, intimata pârâtă a mai arătat că, în ce privește OUG nr.50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, la data de 28.03.2011, a notificat reclamantul recurent în vederea încheierii actului adițional, pentru reducerea ratei dobânzii, iar acesta nu s-a prezentat., astfel că, în lipsa acordului acestuia, scăderea ratei dobânzii nu a putut opera.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, intimata a susținut că recurentul nu a solicitat restituirea acestui comision iar instanța este ținută a se punța exclusiv cu privire la ceea ce s-a cerut; pe de altă parte s-a susținut că hotărârea nu a fost motivată de instanța fondului.
Examinând sentința prin prisma criticilor de fond invocate ca motivelor de recurs, în raport cu dispoz. Art. 304 pct. 7,8,9. Cod procedură civilă, dar și sub toate aspectele, conform art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Tribunalul a constatat că acesta este fondat în privința unor critici, după cum urmează:
Cu privire la primul motiv de recurs, s-a reținut că părțile au încheiat contractul de credit ipotecar nr. C, sub incidența Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare.
În contract, ce a avut ca obiect acordarea de către bancă a unui credit de 69481 franci elvețieni, s-a prevăzut la art. 5 că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii, banca rezervându-și dreptul de a revizui periodic rata dobânzii în funcție de evoluția indicatorilor de referință pentru fiecare valută, fără consimțământul clientului. S-a stabilit modul de calcul al dobânzii lunare aferentă creditului și s-a precizat că, la momentul încheierii contractului, rata dobânzii era de 6,99%.
Nu s-a arătat în mod clar elementele care compun dobânda și întinderea lor procentuală.
Potrivit art. 969 și 970 din Codul civil de la 1864, în vigoare la data semnării contractului, „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante” și „trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul său legea dă obligației, după natura sa”.
Potrivit art. 969, art. 982 și art. 983 „Termenii susceptibili de două înțelesuri se interpretează în înțelesul ce se potrivește mai mult cu natura contractului”, „Toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înțelesul ce rezultă din actul întreg”, iar „Când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă”.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 190/1999 la data încheierii contractului „În cazul în care prin contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă se vor aplica următoarele reguli:
A) variația ratei dobânzii trebuie să fie legată de fluctuațiile unui indice de referință menționat în contract.” (…).
Din dispozițiile contractuale și legale sus citate rezultă că banca putea revizui dobânda doar pentru variații ale indicatorului de referință pentru valută în care a fost acordat creditul, în speță pentru LIBOR, „politica băncii” neputând fi interpretată în sensul că permitea concentrarea și a altor motive de variație a dobânzii, ce nu trebuia evidențiate și explicate clientului la data semnării contractului.
Banca a procedat la menținerea dobânzii de 6,99%, cât era la momentul semnării contractului, deși, din expertiza contabilă efectuată în cauză la instanța de fond a rezultat că începând cu data de 13.08.2008 indicele LIBOR a scăzut de la 2,75 la 0,04 în data de 13.11.1011, și prin urmare, aplicând convenția părților, rata de dobândă trebuia să scadă funcție de acest element.
După intrarea în vigoare OUG nr. 174/2008, a fost modificat art.14 lit. a) din Legea nr. 190/1990 sus citat astfel „variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar, raportată la fluctuațiile unor indici de referință verificabili, menționați în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru”.
Prin urmare, nici sub imperiul noii modificări legislative banca nu putea modifica dobânda prin raportare la alte criterii decât indicele de referință incident în relația contractuală cu reclamantul.
Cât privește OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, urmare a nesemnării actului adițional, între părți a continuat să se deruleze contractul de credit cu clauzele inițiale și cu dobânda calculată de bancă la 6,99%. Or, așa cum s-a arătat anterior, dobânda respectivă a fost calculată contrar clauzelor contractuale și contrar Legii nr. 190/1999.
Din expertiza întocmită în cauză rezultă că evoluția indicelui LIBOR pentru franci elvețieni, de la data modificării dobânzii de către bancă și până la data expertizei, ar fi putut determina o scădere a dobânzii și că, având în vedere dobânda pe care banca fi avut dreptul să o perceapă și cea pe care a perceput-o în fapt, în perioada totală de contract expertizată 13.05.2008 – 04.01.2012, reclamantul a plătit în plus 5059,41 CHF (franci elvețieni) cu titlu de dobândă (filele 51-52 dosar fond).
Concluzionând în sensul că dobânda practicată de bancă nu putea varia decât în funcție de indicele de referință Libor și că referirea la orice alt motiv de variație nu se înscrie în contractul derulat de părți până în prezent, având în vedere și calculele expertizei judiciare, Tribunalul a constatat că cererea reclamantului pentru restituirea echivalentului în Ronal sumei de 2675,95 franci elvețieni este îndreptățită.
Cât privește celelalte pretenții ale cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că soluția primei instanțe, de respingere a acestora este fondată, pentru argumentele ce urmează:
Contractul de credit în discuție în speță a fost încheiat sub imperiul Codului civil act normativ care nu permite instanței judecătorești să intervină în acordul de voință al părților și să adauge la clauzele în care părțile au înțeles să expună drepturile și obligațiile lor ori să definească termenii contractuali. Ceea ce este permis instanței, la cererea uneia din părțile contractante, este să verifice în ce măsură cealaltă parte a interpretat corect, potrivit voinței părților și legii, clauzele respective și le-a respectat și să dispună măsuri de remediere a efectelor acțiunilor deja realizate.
Intervenția instanței în sensul dorit de reclamant nu este posibilă nici sub imperiul noului cod civil reprezentat de Legea nr. 287/2009, în vigoare de la 01.10.2011. Potrivit art. 102 alin.1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului cod civil „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la dată când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea să”. Prin urmare, noul cod civil nu este aplicabil speței, astfel că orice referiri la acesta sunt străine de cauză.
Față de conținutul motivului nr.2 din cererea de recurs, tribunalul a reținut că se invocă interpretarea greșită a Legii nr.193/2000 și respectiv OG 21/1992, cu referire la clauza inserată în contract la art. 5.
Astfel, reclamantul are calitatea de consumator- persoană fizică, în înțelesul art. 2 din Legea nr.193/2000 și art articolului 2 litera b din Directiva 93/13/CEE și invocă interpretarea abuzivă a clauzelor contractuale menționate la art. 5.
Instanța a reținut că Legea nr.193/2000 – privind clauzele abuzive, modificată ulterior prin Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, și ulterior prin OUG nr. 174/2008, respectiv HG nr. 1397/2009 – definește clauza abuzivă drept acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe cu dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
În acest sens, s-a reținut că potrivit articolului 1 litera a din Anexă la Legea nr.193/2000, este considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speță băncii) de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
În speță nu se invocă o astfel de situație, ci interpretarea greșită de către cocontractant, a unei clauze cuprinsă în contract (clauză a cărei legalitate nu se contestă), ceea ce, astfel cum s-a argumentat și anterior, nu conferă instanței, posibilitatea de a interveni în sensul dorit de reclamant
În privința celui de-al treilea motiv de recurs, tribunalul a constatat că prin respingerea cererii de chemare în judecată în ansamblu, instanța fondului s-a punțat pe toate capetele de cerere, făcând trimitere la prevederile OUG nr. 50/2010 și art. 969 Cod civil.
Respingerea cererii, inclusiv sub aspectul perceperii comisionului de acordare a creditului, este corectă, având în vedere că acesta a constituit obiect al convenției părților – art. 6 lit. b) din contract, obligația asumată de reclamant fiind previzibilă.
Faptul că ulterior încheierii contractului de credit reclamantul se pretinde lezat din punct de vedere financiar prin perceperea comisionului de acordare credit nu este de natură a conferi înțelegerii părților privind plata creditului, natura unei clauze abuzive.
Pentru cele expuse, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, tribunalul a aEurois recursul și a modificat în parte sentința, în sensul aEuroiterii în parte a cererii reclamantului și obligării pârâtelor să plătească acestuia suma de 2675,95 CHF, în echivalent Ronla data plății, reprezentând dobândă nedatorată.
A fost menținută în rest sentința, anume în ce privește soluția de respingere a capetelor de cerere referitoare la constatarea faptului că marjă fixă a băncii în dobânda aplicabilă în contractul de credit ipotecar este de 4,24% începând de la data semnării contractului și până la finalizarea acestuia, obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute în temeiul contactului de credit după formula marja băncii fixă la care se adaugă valoarea indicelui de referință Libor la 3 luni, completarea contractului de credit în sensul de a fi inclusă marja fixă în dobânda aferentă sumei acordate în baza contractului.
CONCLUZII
Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român, contractul și convenția sunt noțiuni echivalente, sinonime, aducându-se ca argument printre altele, și faptul că, art. 1166 C. civ. Este înscris în cuprinsul Titlului III denumit „Despre contracte sau convenții”. De altfel, practica judiciară, folosește termenii de contract și convenție cu același înțeles.
Contractul, ca acord de voință ce implică de regulă o serie de clauze care sunt punctele diferite ale acordului și care prezintă o autonomie mai mare sau mai mică, caracterizat prin forța obligatorie ce rezultă din aceasta, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezență sau toleranță .
Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: formă nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regulă, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regulă și excepția s-au inversat.
În literatura juridică au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condițiile de validitate cât privește forma); conținutul contractelor; scopul urmărit de părți; efectele produse; modul (durată) executării; nominalizarea în legislația civilă; corelația existentă între contracte ș.a.
Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros, sunt contracte intuitu personae. În consecință, eroarea asupra persoanei va fi considerată viciu de voință și deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu gratuit, ceea ce se întâmplă numai în caz cu totul excepțional în situația contractelor cu titlu oneros.
Contractul de împrumut de folosință sau comodatul are consacrată o definiție legală.
Astfel, în temeiul art. 2.146 C.civ., comodatul este un contract prin care cineva împrumută altuia un lucru spre a servi de dânsul, cu îndatorire de a-l înapoia (s.n.).
BIBLIOGRAFIE
I.Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil vol. II, Ed. All Beck, 2002
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, „Drept civil. Teoria generală o obligațiilor”, Editura Hamangiu, București, 2008
Daniel Ghiță, Considerații privind legătura dintre principiul forței obligatorii a contractelor și principiul executării în natură al obligațiilor, în Revistă de Științe Juridice nr. 3-4/2005
E. Chelaru, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, în Dreptul nr. 9/2003
E.Prediger, Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Hamangiu, București, 2011
Florin Moțiu, Contracte speciale în noul Cod civil, editura Universul juridic, București, 2011
Florin Moțiu, Contractele speciale, Editura Universul Juridic, București, 2012
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, Edițiile din 2012 și 2011
Gh. Comăniță, -I. Comăniță, Contractele speciale, Editura Universul Juridic, București, 2013
H. Boucard, L'agréation de la livraison dans la vente. Essai d’une théorie générale, LGDJ, Paris 2004
I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2013
Lucia Uța, Contracte civile și comerciale – Curs pentru aEuroinistrație publică, Ed. Hamangiu, București, 2011
Lucia Uța, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Noul Cod civil. Comentarii pe articole, editura CH. Beck, București, 2012
S. Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil, Editura C.H. Beck, București, 2013, p.177
Titus Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012
II. Acte normative
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011. 5. O.U.G. 79/2011 pentru reglementarea unor masuri necesare intrării in vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 60/2012.
III.Surse Internet
http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=235
http://legeaz.net/spete-civil-2/clauza-abuziva-inserata-in-contractul-173-2012
BIBLIOGRAFIE
I.Tratate, monografii, cursuri universitare si alte lucrări de specialitate
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil vol. II, Ed. All Beck, 2002
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, „Drept civil. Teoria generală o obligațiilor”, Editura Hamangiu, București, 2008
Daniel Ghiță, Considerații privind legătura dintre principiul forței obligatorii a contractelor și principiul executării în natură al obligațiilor, în Revistă de Științe Juridice nr. 3-4/2005
E. Chelaru, Forța obligatorie a contractului, teoria impreviziunii și competența în materie a instanțelor judecătorești, în Dreptul nr. 9/2003
E.Prediger, Introducere în studiul dreptului civil, Ed. Hamangiu, București, 2011
Florin Moțiu, Contracte speciale în noul Cod civil, editura Universul juridic, București, 2011
Florin Moțiu, Contractele speciale, Editura Universul Juridic, București, 2012
G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Ed. Hamangiu, București, Edițiile din 2012 și 2011
Gh. Comăniță, -I. Comăniță, Contractele speciale, Editura Universul Juridic, București, 2013
H. Boucard, L'agréation de la livraison dans la vente. Essai d’une théorie générale, LGDJ, Paris 2004
I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014;
Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, București, 2012
Liviu Stănciulescu, Vasile Nemeș, Dreptul contractelor civile și comerciale, Ed. Hamangiu, București, 2013
Lucia Uța, Contracte civile și comerciale – Curs pentru aEuroinistrație publică, Ed. Hamangiu, București, 2011
Lucia Uța, Contracte speciale în noul Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Noul Cod civil. Comentarii pe articole, editura CH. Beck, București, 2012
S. Neculaescu, Izvoarele obligațiilor în Codul civil, Editura C.H. Beck, București, 2013, p.177
Titus Prescure, Curs de contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2012
II. Acte normative
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 505 din 15 iulie 2011. 5. O.U.G. 79/2011 pentru reglementarea unor masuri necesare intrării in vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 60/2012.
III.Surse Internet
http://www.dreptonline.ro/spete/detaliu_speta.php?cod_speta=235
http://legeaz.net/spete-civil-2/clauza-abuziva-inserata-in-contractul-173-2012
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale Privind Contractele Civile (ID: 126437)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.