Aspecte Generale ale Contenciosului Constitutional
CUPRINS:
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ALE CONTENCIOSULUI CONSTITUȚIONAL…………
Secțiunea a I-a. Principiul supremației constituției ..…………………..…………………………
Secțiunea a II-a. Sfera drepturilor fundamentale garantate……………………..…………….
Secțiunea a III-a. Democrația.…………………………………………………………………………………
Secțiunea a IV-a. Judecătorul de drept comun – primul judecător de drept constituțional…………………………………………………………………………………………………………
CAPITOLUL II. CONTENCIOSUL CONSTITUȚIONAL ÎN ROMÂNIA………………………………
Secțiunea a I-a. Curtea Constituțională a României………………………………………………
Secțiunea a II-a. Sesizarea instanței constituționale………………………………………………
Secțiunea a III-a Situația actuală a excepției de neconstituționalitate și câteva aspecte de drept comparat……………………..
Secțiunea a IV-a. Actele Curții Constituționale a României……………………………………
Secțiunea a V-a. Eficiența excepției de neconstituționalitate și efectele sale asupra legiferării………………………………………………………………………………………………………………
CAPITOLUL III. ASPECTE ALE CONTECIOSULUI CONSTITUȚIONAL ÎN FRANȚA………….
Secțiunea a I-a. Consililul Constituțional…………………………………………………………………
Secțiunea a II-a. Controlul de convenționalitate și chestiunea prioritară de constituționalitate.…………..…………………………………………………………………………………….
Secțiunea a III-a. Efectele chestiunii prioritare de constituționalitate……………………
Secțiunea a IV-a. Primul bilanț în urma introducerii chestiunii prioritare de constituționalitate………………………………………………………………………………………………….
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………
CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ALE CONTENCIOSULUI CONSTITUȚIONAL
Secțiunea a I-a. Principiul supremației constituției
Este arhicunoscut faptul că, în esența sa, Constituția are o valoare juridică superioară oricărei alte norme de drept, ocazie cu care conchidem că toate actele normative adoptate de Guvern și de Parlament, precum și de toate celelalte autorități publice trebuie să fie în spiritul principiilor constituționale. Orice act normativ, indiferent de instituția emitentă, nu poate produce efecte juridice, dacă a fost emis cu nerespectarea Constituției. Constituția încorporează ceea ce se numește ființa politică și juridică a unei națiuni.
Anul 2012 a fost un an de referință pentru justiția din România, acesta având o triplă semnificație deoarece s-au sărbătorit 150 de ani de la nașterea Înaltei Curți de Casație și Justiție, 100 de ani de la prima hotărâre prin care s-a instituit controlul de constituționalitate și 20 de ani de la înființarea Curții Constituționale. Curtea Constituțională se organizează și funcționează conform Legii nr. 47/1992, primele decizii fiind pronunțate în iunie 1992. Curtea Constituțională a pătruns în conștiința publică, ținând în echilibru cumpăna justiției, dovadă fiind faptul că până în prezent, Curtea a soluționat aproximativ 29.418 de dosare din toate zonele de competență. Astfel, Curtea a soluționat aproximativ 28.728 excepții ridicate în fața instanțelor judecătorești, 231 sesizări în cadrul controlului de constituționalitate a legilor înainte de promulgare, 6 inițiative de revizuire a Constituției, 36 excepții ridicate direct de Avocatul Poporului și 18 cereri de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritățile publice.
Pe plan internațional, Curtea Constituțională din țara noastră s-a remarcat pentru prima dată în anul 1994 când a devenit membru a Conferinței Curților Constituționale Europene. Ca o recunoaștere a meritelor sale, Curtea Constituțională a preluat în anul 2008 președinția acestei organizații pe care a exercitat-o până în anul 2011, când a organizat la București cel de-al XV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale Europene. Tot în anul 2011, Curtea Constituțională a devenit membru al Conferinței Modiale a Curților Constituționale, oraganizație a cărui statut s-a adoptat la București în același an.
Curtea Constituțională a reținut că poziția supremă a Constituției în ierarhia actelor normative are drept consecință și faptul că legile și celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să contravină Legii fundamentale. Relativ la supremația Constituției, este de notorietate faptul că acest principiu nu este specific numai dreptului constituțional, ci se află la temelia întregii organizării politico-statale și se regăsește printre principiile sistemului de drept din țara noastră. De asemenea, acest principiu se regăsește în voința poporului care dictează obiectivele și edifică pricipalele instrumente de guvernare, autoritățile care înfăptuiesc acest act, precum și relațiile dintre acestea. Totodată, Constituția este sediul drepturilor și libertăților cetățenești și tot de aici se nasc principiile directoare cum ar fi legalitatea, neretroactivitatea, egalitatea cetățenilor etc. Constituția a fost definită în doctrină ca o noțiune complexă, în conținutul căreia intră trăsături și elemente politice și juridice, care exprimă poziția supraordonată a Constituției nu numai în sistemul de drept, ci în întreg sistemul social-politic al unei țări.
Configurarea ideii și a principiului care stau la baza controlului constituționalității legilor, indiferent care ar fi procedura și efectele controlului, pornește de la ideea supremației dispozițiilor constituționale, fie că acestea iau forma cutumelor sau unei constituții scrise rigide, adoptate în virtutea unei puteri constituante originare formale . Noțiunea de putere constituantă originară formală este explicată de autorul citat prin solemnitățile care însoțesc procedura adoptării unui act de o asemenea anvergură, în mod imperativ, autoritatea emitentă trebuind să fie învestită în prealabil cu puterea conferită de legiuitor. Supremația Legii fundamentale este considerată în literatura de specialitate o trăsătură esențială a acestui act, care o propulsează în vârful tuturor instituțiilor statale și juridice, devenind în această abordare o realitate politico-juridică, legătura dintre Constituție și putere căpătând o importanță covârșitoare. Sancțiunea aplicabilă în cazul emiterii unui act normativ cu nerespectarea dispozițiilor contituționale o reprezintă nulitatea, nulitate care însă trebuie constatată și dispusă de către autoritatea competentă să analizeze contituționalitatea actului normativ supus controlului. În ceea ce privește supremația Constituției, relevantă este și comparația acesteia cu o lege ordinară, care poate fi modificată de guvern, susținut fiind de majoritatea parlamentară, când aceasta nu se mai mulează pe realitățile sociale existente la un moment dat, însă nu aceleași măsuri se pot aplica Legii fundamentale, care reprezintă voința suverană a poporului liber și democratic exprimată prin reprezentanții săi în Adunarea Constituantă. În Franța, în vara anului 1789, Adunarea națională a adoptat Declarația drepturilor omului și cetățeanului, care ulterior a fost alăturată preambulului Constituției din 1791. În acest preambul de care am făcut vorbire, se prevede: ”Adunarea Națională, dorind să întemeieze Constituția franceză pe principiile pe care ea le recunoaște și le declară, abolește irevocabil instituțiile care au lezat libertatea și egalitatea în drepturi”.
De asemenea, sub influența americană, revoluționarii francezi au făcut o legătură directă între drepturile fundamentale ale omului și rolul Constituției de a le apăra. În acest sens, proiectul Constituției prevedea: ”orice constituție politică nu poate avea alt scop decât acela de a manifesta, a extinde și a garanta drepturile omului și ale cetățeanului”. Un inițiator al apărării depturilor cetățenești în contextul istoric adus în discuție a fost ducele Dupont de Nemours, care a ținut să se specifice imperativ că toate legile contrare Constituției ar fi nule de drept. ”Întreaga legislație a unei țări – propunea ducele de Nemours, membru al Adunării constituante – trebuie cuprinsă într-o declarație a drepturilor, așa cum au făcut statele Americii, națiunea cunoscând o dată ce este just, nu mai poate da nimănui autoritatea de a face legi, ci numai regulamente, pentru a asigura păstrarea drepturilor. În acest sens restrâns, se poate admite organizarea unei puteri legislative, cu condiția ca aceasta să nu fie permanentă”. Una dintre cele mai frumoase definiții a dat-o Robespierre cu ocazia dezbaterilor parlamentare pe tema proiectului de Constituție din 1793, în care arăta că ”declarația drepturilor este Constituția tuturor popoarelor; celelalte legi sunt prin natura lor schimbătoare și subordonate acesteia; ea trebuie să fie prezentă întotdeauna tuturor spiritelor; să strălucească în fruntea Codului vostru public; primul articol al Codului să fie garanția formală a tuturor drepturilor omului; să dispună că orice lege care le atinge este tiranică și nulă”.
Secțiunea a II-a. Sfera drepturilor fundamentale garantate
Drepturile și libertățile fundamentale protejate prin instrumentele justiției cosntituționale, fie că sunt aplicate de instanțele ordinare, fie de o instanță specializată, sunt acele drepturi prevăzute de Constituție. De multe ori, însă, aceste drepturi nu sunt prevăzute în legea fundamentală ci într-o declarație distinctă, apărând astfel o situația nouă și anume aceea de a stabili locul acestei declarații în sistemul normativ, și, mai mult, atunci când această declarație nu îmbracă o formă constituțională, apare problema competenței de constituționaliza aceste drepturi. Mai mult, apare și problema când unele drepturi nu sunt prevăzute deloc în actele normative. Alteori, Constituția, deși include o clasă a drepturilor și libertăților fundamentale naște dileme asupra sfereri acestora, cazul Constituției României, în care, deși există o sumă de drepturi și libertăți ”fundamentale”, totuși, art. 1 alin. 3 statuează ca valoare supremă ”drepturile și libertățile cetățenilor”, fără a le mai îmbrăca în forma lor ”fundamentală”, iar art. 53 privește, identic, restrângerea unor drepturi și libertăți, fără să se mai impună caracterul lor ”fundamental”. Se poate afirma că dispozițiile art. 53 pune probleme privind sfera drepturilor constituționale, după cum urmează: 1. referirea la drepturile și libertățile cetățenilor și nu ale omului în general conduce la limitarea nejustificată a demnității umane și a liberei dezvoltări a personalității, ca valori fundamentale, urmând a se vedea cum ar trebui interpretat conceptul de drepturi și libertăți ale cetățenilor pentru ca cele două planuri să se armonizeze în opera de realizare a unui sistem liberal; 2. mai trebuie observat care este raportul dintre valoarea supremă care o constitutuie drepturile și libertățile cetățenilor și reglementările constituționale privind drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, având în vedere că art. 1 alin. 3 din Constituție face referire la drepturi și libertăți în general, și nu doar la drepturi și libertăți fundamentale.
Ca în multe alte dispoziții, Constituția face o utilizare abuzivă a noțiunii de cetățean. Declararea drepturilor și libertăților ale cetățenilor ca valoare supremă, conduce la extinderea problemei valorilor supreme, împotriva universalismului demnității umane, liberei dezvoltări a personalității umane și dreptății ca valori supreme, și contra afirmării acestui universalism ca principiu comun în materia drepturilor și libertăților fundamentale, prin denumirea marginală a art. 15 din Constituție – ”Universalitatea”. Denumirea derutantă nu trebuie înțeleasă limitat, pentru că nu se poate vorbi de drepturile și libertățile cetățenilor ca valoare supremă contra acelorași drepturi, de care pot beneficia atât cetățenii români, cât și străinii sau apatrazii, de pe teritoriul României, așa cum prevede art. 18 alin. 1 din Constituție: ” cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România, se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor”. Desigur, universalitatea drepturilor implică obligațiilor corelative.
O altă problemă apărută prin utilizarea acestor terminologii este cea a raportului dintre drepturile și libertățile cetățenilor ca valoare supremă și drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale. Primul aspect care se impune a fi menționat este acela că art. 1 face referire la drepturi și libertăți și nu ca Titlul II al Legii supreme, de drepturi și libertăți fundamentale. Urmarea ar fi că art. 1 alin. 3 depășește ca sferă de cuprindere drepturile fundamentale, făcând din protejarea drepturilor subiective, pe lângă cea a drepturilor și libertăților fundamentale, valoare supremă a statului român. Urmarea practică este aceea că devine posibil să existe un act contrar Constituției, chiar dacă dreptul subiectiv afectat prin el nu este reflexul direct al unui drept sau libertăți fundamentale. Declararea drepturilor și libertăților ca valoare supremă induce astfel o posibilitate de a lărgi prin interpretare sfera drepturilor și libertăților fundamentale, persoana putând să invoce încălcarea valorii supreme, chiar dacă dreptul concret nu este constituționalizat, expres printr-o dispoziție constituțională privind drepturile sau libertățile fundamentale. Acest înțeles concordă cu folosirea noțiunii de drepturi și libertăți și nu a celei de drepturi și libertăți fundamentale și de către art. 53 din legea fundamentală căci atât denumirea marginală, cât și textul acestei dispoziții, se referă ca și art. 1 alin. 3, la drepturi și libertăți lato sensu. Marginile limitelor aduse prin acte normative sunt aplicabile pentru toate drepturile și libertățile și nu doar pentru cele prevăzute expres de legea fundamentală ca drepturi și libertăți fundamentale. Consacrarea valori supreme a drepturilor și libertăților cetățenilor reprezintă astfel un instrument de constituționalizare obligatorie a tuturor drepturilor și libertăților. Observăm astfel instituirea unei joncțiuni între drepturile fundamentale, drepturile subiective și universalitatea valorii supreme.
Dacă drepturile subiective sunt reflexul drepturilor fundamentale, neconstituționalitatea unei norme legale fiind atrasă de încălcarea unui drept fundamental, nesocotirea unui drept subiectiv fiind doar o cauză a punerii în discuție a dreptului fundamental, instituirea drepturilor cetățenilor ca valoare supremă tinde să răstoarne procedeul, fiind suficient ca un drept subiectiv să fie nesocotit prin reglementare, în afara cadrului impus de art. 53, pentru ca norma să devină neconstituțională pentru că încalcă valoarea supremă. De data asta, dreptul subiectiv se transformă el însuși în limită a legiferării pentru că este atașat direct unei valori supreme fără a fi atașat direct unui drept fundamental. La fel se întâmplă cu libertățile neconstituționalizate expres. De exemplu, libertatea contractuală nu este expres constituționalizată, părând astfel, doar un principiu de aplicare a dreptului de nivel legislativ, rezultat din Codul civil. Totuși, o lege care ar restrânge libertatea contractuală, fără a respecta condițiile stabilite, de art. 53 din Constituție, va fi neconstituțională pentru că încalcă valoarea supremă pe care o constituie libertățile cetățenilor. O eventuală restrângere a drepturilor se poate dispune numai prin lege și trebuie să fie motivată de existența unui interes general cum ar fi apărarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății sau a moralei publice.
Sfera drepturilor protejate prin mijloace ale justiției constituționale, nu neapărat prin intermediul unei instanțe constituționale specializate este deci lărgită la extrem în sistemul românesc de aceste ambiguități aparent doar de redactare a Constituției. Rămâne de văzut până la ce punct este dispusă această justiție constituțională să-și extindă sfera competențelor.
Secțiunea a III-a. Democrația
Democrația este forma de guvernământ în care puterea este acaparată de popor, care este este exercitată în mod suveran și independent de către organismul ales sub forma unui corp electoral. Totuși au fost exprimate și unele critici asupra acestei forme de guvernământ, una dintre cele mai plastice fiind cea exprimată de către Palatinul de Posnania, tatăl regelui Poloniei, duce de Lorena, într-un discurs ținut în Dieta Polonă: ”E mai rea libertatea primejdioasă decât robia liniștită. Numai un popor de zei s-ar guverna în mod democratic – căci oamenilor nu li se potrivește un guvernământ atât de pefect”.
Ariostotel definea democrația ca o acaparare a puterii de către popor și exercitarea ei în mod direct. Montesquieu înțelegea prin republică toate formele de guvernământ lipsite de un conducător ereditar, în care puterea aparține fie unei părți a populației(artistocrație), fie poporului(democrație). Democrația presupune totuși garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Istoria democrațiilor postdictatoriale și capitaliste a relevat unele disfuncții sociale și economice născute din egalitatea pe care ar trebui să o garanteze tocmai această formă de guvernământ. Având în vedere acest aspect, democrația trebuie să evite legile arbitrare, ceea ce presupune un minim de libertate de gândire și opinie. Alte critici aduce democrației s-au întemeiat pe faptul că aceasta dă naștere în timp la unele grupuri minoritare, care deturnează scopul democrației pentru deservirea intereselor lor. În urma afirmării acestor interese de grup, apare acest mister de neînțeles al dominării prin care un om tinde să devină stăpânul altuia. Alexis de Tocqueville, cunoscut pentru opera sa, ”Despre democrație în America”, folosește, în general, termenul de „democrație” ca un termen mai degrabă social decît politic, pentru a se referi la o societate caracterizată de egalitatea condițiilor sociale decît politic (fără o aristocrație privelegiată, cu cariere deschise tuturor cetățenilor) și de diferite sentimente la care acesta dă naștere.
Axioma conform căreia într-o democrație, fiecare cetățean este apt să-și formeze o opinie în mod liber nu este întotdeauna realist, deoarece, în practica politică a vieții cotidiene, majoritatea cetățenilor se sprijină pe credințele și prejudecățile opiniei publice. În secolul al XX-lea, economistul politic și sociologul german Max Webber a produs o nouă concepție în orientarea filosofiei politice, plecând de la teza că activitatea economică domină din ce în ce mai mult viața socială, afirmând că noțiunea de putere și cea de dominație diferă la nivel de concept. Puterea reprezintă, conform filosofului german posibilitatea de a face să triumfe propria voință asupra eventualelor rezistențe, indiferent de mijloacele utilizate în acest sens. Dominația este văzută nu numai ca o disciplină din partea membrilor colectivității ci și ca o anumită voință de a fi obedient, oricare ar fi motivația ei. Potrivit teoriei lui Weber, dominația subzistă în interiorul a trei tipuri de grupări: statul, care are uzul monopolului contrângerii fizice legitime, cu caracter instituțional; gruparea politică, ale cărei regulamente sunt aplicate în mod perpetuu într-un spațiu geografic delimitat prin amenințarea și utilizarea unei constrângeri fizice de către organele administrative și gruparea hierocratică, care folosește constrângerea politică pentru garantarea legilor sale. Totodată, Weber considera că dominația birocratică este trăsătura fundamentală a statului modern, iar din câte observăm, cunoscutul economist nu s-a înșelat. O altă trăsătură a societății moderne prevăzută de Weber este și faptul că această dominațe nu mai este legitimată de principii înalte, ci de aptitudinea de a se acționa tehnic pentru atingerea scopului propus.
În esență, democrația este caracterizată prin câteva trăsături cum ar fi consacrarea și garantarea, în acte normative (declarații de drepturi, legi fundamentale), a drepturilor și libertăților publice și private ale cetățenilor, aplicarea principiului majorității, pluralismul ideologic, pluralismul instituțional în formele sale: inițiativa legislativă, sufragiu universal, dreptul de revocare ori disoluție a organelor elective, veto-ul popular, referendumul și instituționalizarea autorităților (executivă, legislativă și judecătorească). Democrația se prezintă sub patru forme: directă, reprezentativă, semi-reprezentativă și semi-directă.
Democrația directă, văzută de teoreticieni ca imposibil de pus în practică, presupune ca poporul să se autoguverneze, să fie autorul procesului de legiferare, și, de asemenea, tot el să asigure și controlul executării legilor.
Democrația reprezentativă constă în exercitarea puterii de către popor prin reprezentarea, prin delegarea necesară pentru a acționa în numele titularului puterii.
Democrația semi-reprezentativă se distinge prin faptul că mandatul reprezentativ are o durată limitată, iar cu ocazia alegerilor, alegătorii se pronunță și asupra programului de guvernare. Această formă a democrației se mai caracterizează și prin posibilitatea dizolvării adunării reprezentative, iar supravegherea activității alesului este asigurată prin publicitatea vieții parlamentare.
Democrația semi-directă este sistemul în care coexistă principiul reprezentativității și conceptul de ”democrație pură”. În acest context, legiuitorul, ales prin sufragiu universal, poate fi controlat prin mijloace instituționalizate de intervenție directă a poporului, cum sunt veto-ul popular, revocarea mandatului, referendumul și inițiativa populară.
Secțiunea a IV-a. Judecătorul de drept comun – primul judecător de drept constituțional
În Franța, controlul constituțional a cunoscut recent o revoluție, mai exact în anul 2010, când a fost instaurat controlul constituțional sub forma chestiunii prioritare de constituționalitate. Odată cu chestiunea prioritară de constituționalitate, legea poate fi contestată de către participanții la un proces în fața instanței de drept comun, aspecte garantate conform art. 61 alin. 1 din Constituție. Anterior instaurării acestui control, nu se poate vorbi în Franța decât despre un control centralizat, fără exercitarea vreunei acțiuni având ca obiect controlul constituționalității legilor. Potrivit art. 61 alin. 1 din Constituție, atunci când conformitatea unei legi cu Constituția este contestată, ”Consiliul Constituțional poate fi sesizat cu această chestiune de către Consiliul de Stat sau Curtea de Casație”. După dubla filtrare a chestiunii prioritare de constituționalitate, prima efectuată de un judecător în cadrul unui litigiu de drept comun, iar a doua de către Curtea de Casație, Consiliul Constituțional se va pronunța asupra constituționalității actului normativ printr-o decizie care va fi obligatorie pentru toate autoritățile administrative și jurisdicționale, conform art. 62 din Legea fundamentală franceză.
Totuși, trebuie afirmat că transmiterea unei chestiuni proritare de constituționalitate nu este obligatorie pentru judecătorul de drept comun. Judecătorul sesizat cu chestiunea prioritară de constituționalitate nu o va înainta Curții de Casație decât atunci când ”aceasta nu este lipsită de caracterul serios”. Apoi, Curtea de Casație va retrimite chesiunea prioritară de constituționalitate Consiliului Constituțional dacă ”prezintă caracter serios”.
Diferența dintre cele două filtre poate părea insignifiantă, în realitate, însă, rolul judecătorului sesizat în cadrul litigiului respectiv trebuie să se limiteze la înlăturarea chestiunilor fanteziste al căror obiect nu are adesea decât un caracter dilatoriu. Relativ la statutul Curții de Casație în această chestiune, rolul său a fost lăsat deschis de către legiuitor, obligând-o pe ea însăși să definească întinderea acestui control, între un control ”al îndoielii rezonabile” asupra constituționalității legii sau constatarea unei evidente conformități cu Constituția, această ultimă formulă fiind utilizată în special de camera penală a Curții de Casație.
Odată ridicată chestiunea prioritară de constituționalitate, judecătorul sesizat în cazul litigiului respectiv, va trebui să suspende procedura, așteptând decizia Consiliului Constituțional. Relativ la măsura suspendării procesului, în țara noastră, în anul 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 177, care a modificat procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate. Devine astfel esențial, în cadrul procedurii noastre interne, faptul că ridicarea unei excepții de neconstituționalitate în cadrul unui proces nu mai suspendă judecarea acestuia pe perioada în Curtea Constituțională urmează să se pronunțe asupra constituționalității normei aplicate dosarului cauzei. Această măsură a fost justificată de legiuitorul român ca un remediu împotriva efectului dilatoriu urmărit de unii justițiabili pentru tergiversarea cauzei.
Revenind la chestiunea prioritară de constituționalitate franceză, rolul judecătorului de drept comun va fi acela de a nu transmite mai departe chestiuni fanteziste, al căror efect va fi acela de a tergiversa soluționarea cauzei. De la introducerea acestei chestiuni prioritare de constituționalitate au apărut primele statistici, astfel, în anul 2011 au fost transmise 231 chestiuni prioritare de constituționalitate de către jurisdicția comună Curții de Casație, fiind, totuși, estimat un număr total de aproximativ 1000 de chestiuni prioritare de constituționalitate în aceeași perioadă de timp, fapt ce reflectă că aproximativ trei sferturi din chestiuni au făcut obiectul unui refuz de transmitere. Se remarcă în practică faptul că juridiscțiile specializate, în special camerele curților de apel, care dispun de o competență specializată, ezită mai puțin să exercite un real ”pre-control” de constituționalitate asupra unei legislații pe care le stăpânesc perfect. Comparativ cu juridicțiile specializate, jurisdicțiile de primă instanță, care au o competență generală, trimit cu ușurință chestiunea prioritară de constituționalitate ridicată în fața lor în împrejurările în care instanțele apreciază că ele nu dispun nici de cunoștințele și nici de timpul necesar pentru un pre-control de constituționalitate adecvat.
Această reformă a sistemului juridiciar francez a surescitat rândurile magistraților, deoarece, pentru mulți, dreptul constituțional reprezintă o amintire vagă a primului an de studii la faculatea de drept atunci când au luat contact cu teme referitoare la organizarea statului și relațiile dintre puterile publice, protecția drepturilor și libertăților fundamentale fiind asigurată de Convenția europeană a drepturilor omului. Curtea de Casație acceptând să efectueze controlul convenționalității legilor încă din 24 mai 1975, controlul de constituționalitate venea astfel, pentru mulți judecători, ca o procedură suplimentară, încetinând procesul și dublând munca cu privire la protecția oferită de CEDO. Statistica arată că această chestiune prioritară de constituționalitate este încă rară pentru sistemul francez, deoarece dintre cei 6000 de judecători doar 1000 s-au confruntat cu aceasta. În perspectiva noii reforme, în cadrul Curții de Casație a fost creat biroul de drept constituțional ce a fost condus între anii 2009 și 2012 de către reputatul magistrat Luc Briand, acest birou fiind destinat să aducă un real ajutor nu doar magistraților din cadrul Curții de Casație ci tuturor judecătorilor și procurorilor de la celelalte instanțe judecătorești.
O statistică importantă conferă rolul de ”curte constituțională” Curții de Casație”, care a emis 490 de hotărâri în materie de contencios constituțional în anul 2011, dintre care 295 în materie penală și 195 în materie civilă, față de 110 hotărâri ale Consiliului Constituțional în același an.
Totuși, în sistemul francez a apărut o situație nouă, în care o normă juridică interpretată de către Curtea de Casație a fost contestată, dându-se astfel importanța cuvenită chestiunii prioritare de constituționalitate nou apărută. Pentru a înțelege mai bine cum funcționează chestiunea prioritară de constituționalite trebuie învederat un exemplu. Astfel, în anul 2012, un judecător de la executări penale a sesizat Curtea de Casație privind abrogarea art. 132-5 alin. 5 din Codul de procedură penală. Prin decizie, camera penală a Curții de Casație a stabilit în această chestiune că ”atunci când două condamnări cu închisoarea, însoțite sau nu de o condamnare parțială, au fost pronunțate și contopirea totală a fost acordată, doar partea de condamnare referitoare la executarea pedepsei cu închisoarea trebuie executată”. În această manieră, chestiunea prioritară de constituționalitate este lispită de caracterul serios și înaintarea sa a putut fi refuzată. Observăm astfel în jurisprudența franceză o situație interesantă în care judecătorul constituțional poate să controleze constituționalitatea curții supreme, dar care, în egală măsură, oferă posibilitatea și pentru aceasta de a filtra și de a nu trimite instanței constituționale decât acele acte normative a căror interpretare nu ar mai fi susceptibilă de a fi pusă în conformitate cu Constituția.
În sistemul francez, deciziilor Curții de Casație li se recunoaște și li se dă o atenție deosebită de către instanțele de fond, astfel, acest aspect capătă o importanță deosebită în contextul în care aceste instanțe, pe motivul că aceeași chestiune prioritară de constituționalitate a fost refuzată de către Curtea de Casație, nici ele să nu o mai trimită. Această problemă aduce prejudicii justițiabililor și consider că fiecare instanță de fond ar trebui să aprecieze independent asupra caracterului serios pe care îl reclamă fiecare chestiune prioritară de constituționalitate în parte, indiferent de punctul de vedere exprimat de Curtea de Casație.
CAPITOLUL II. CONTENCIOSUL CONSTITUȚIONAL ÎN ROMÂNIA
Secțiunea a I-a. Curtea Constituțională a României
Controlul de constituționalitate în România a apărut pentru prima dată, pe cale pretoriană, în anii 1911-1912, după modelul american, cunoscut prin decizia de notorietate Marbury versus Madyson a Curții Supreme a S.U.A. Astfel, având la bază unele argumente privind diferența dintre legile constituționale și cele ordinare, teoria separației puterilor în stat, precum și lipsa unei interdicții oficiale pentru instanțe de a îndepărta de la aplicare legile neconstituționale, judecătorii tribunalului comunei urbane București, confirmați un an mai târziu de Înalta Curte de Casație și Justiție din acea vreme, au susținut competența judecătorilor ordinari de a controla actele legiuitorului în funcție de legea fundamentală. După cum observa Gaston Jeze, unul dintre principalii actori ai acestui transfer cultural și juridic, în dreptul român, ”puterea și obligația tribunalelor de a verifica constituționaliatea legilor sunt regula: nu au nevoie să fie formal recunoscute de un text. Dimpotrivă, pentru ca judecătorul să nu aibă puterea și obligația de a verifica constituționalitatea legilor, trebuie ca un text formal să i le retragă”. Potrivit lui Gaston Jeze, orice instanță, chiar și de apel sau de casare, are nu puterea, ci obligația de a face acest lucru. Este echitabil, politic vorbind, ca normele fundamentale, instituite solemn în Constituție, tocmai pentru a le înzestra atât cu un plus de solemnitate, cât și de rigiditate, să fie puse sub proteguirea unei autorități publice independente, imparțiale și inamovibile: puterea judecătorească.
Curtea Constituțională reprezintă o premieră în România, introdusă prin Constituția din 1991, iar anterior nașterii sale, competența controlului constituționalității legilor aparținea Marii Adunări Naționale. În timpul Constituției din 1923 competența aparținea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Continuitatea tradiției controlului judecătoresc în România, în condițiile în care puține state acceptaseră ideea de control de constituționalitate, se lovea de puterea de convingere a argumentelor celor ce invocau sistemul ce a câștigat Curtea Constituțională, ca fiind reglementat de Constituție, Titlul V și de Legea organică nr. 47/1992, sistem care se regăsește în cele mai multe state. În sistemul altor state, legile de organizare ale instanțelor constituționale sunt legi constituționale, cum sunt în Croația, Rusia, Italia, Ungaria.
Având în vedere că acest control are și implicații politice ținând cont de raporturile justiției cu Parlamentul, Constituția din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casație și Justiție, în secții unite, poate judeca neconstituționalitatea legilor și le poate declara neaplicabile în speța respectivă. De asemenea, aceeași lege fundamentală statua că ”judecata asupra neconstituționalității legilor se mărginește la cazul judecat”.
Rolul jucat de instanțele constituționale a fost subliniat de președintele Curții Europene a Drepturilor Omului, Rolv Ryssdal, care afirma: ”Adesea am spus, la Strasbourg, cât de mult apreciem aceste reuniuni cu colegii noștri de la Curțile Constituționale ale Europei, pentru că este vorba de o ocazie privilegiată de a reînnoda contactele și de a schimba puncte de vedere asupra problemelor pe care le avem cu toții în domeniile în care acționăm”.
Respectând art. 80 din Decretul-lege nr. 92/1990, în luna iulie 1990, Senatul și Camera Deputaților s-au reunit în ședință comună și au adoptat Regulamentul Adunării Constituante. Conform acestui regulament, s-a ales o comisie de redactare a textului noii Constituții, formată din membri din cele două camere, precum și din teoreticieni ai dreptului constituțional și ai altor științe socio-umane, însă ultimii numai cu vot consultativ. În ședința din 21 noiembrie 1991 s-a adoptat noua Constituție a României. Deoarece art. 149 din Legea fundamentală condiționa intrarea în vigoare la data adoptării ei prin referendum, prin Legea nr. 67 din 23 noiembrie 1991 s-a convocat corpul electoral pentru a se pronunța prin ”da” sau ”nu” asupra textului ei. După efectuarea referendumul la data de 8 decembrie 1991, Biroul Electoral Central a constatat întrunită majoritatea de voturi, prevăzută de art. 29 alin. 2 din același act normativ și, prin urmare, a proclamat adoptată, prin referendum național, Constituția României, care a intrat în vigoare la data de 8 decembrie 1991. În conținutul Constituției nerevizuite, la art. 152, se prevede: ”în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Constituției, se înființează Curtea Constituțională.
Judecătorii primei Curți Constituționale au fost numiți pentru perioade de 3, 6 și 9 ani. Președintele României, Senatul și Camera Deputaților au desemnat câte un judecător pentru fiecare din cele trei perioade. Prima componență a Curții a fost stabilită în luna iulie 1992, iar primele decizii au fost emise în 30 iunie 1992.
Un aspect esențial ce privește componența instanței constituționale rezidă în caracterul politic al controlului, relevat în procedura de desemnare a candidaților în funcția de judecător constituțional și de alegere a șase dintre aceștia de către Camera Deputaților și Senat. Curtea Constituțională are, pe lângă atribuțiile privind controlul constituțional, și atribuții privind procedura de alegere a președintelui României, procedura de suspendare din funcție a acestuia, exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către cetățeni și revizuirea legii fundamentale, ocazie cu care constatăm că această instanță are un caracter independent față de cele trei puteri în stat, mai ales din postura ei de garant al Constituției. Poziția Curții Constituționale în ierarhia puterilor în stat este stabilită de art. 1 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia aceasta este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și legii sale organice.
Curtea Constituțională este o instituție publică care garantează supremația Constituției. Ea este singura autoritate de jurisdicție constituțională din România.
Curtea Constituțională este compusă din 9 membri, desemnați pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau reînnoit. Trei judecători sunt numiți de Președintele României, trei de Senat și trei de Camera Deputaților. Curtea Constituțională se înnoiește cu o treime din judecători la fiecare trei ani. Președintele României numește prin decret trei judecători, iar fiecare cameră a Parlamentului numește, prin hotărâre, cu votul majorității, la propunerea Biroului Permanent și pe baza recomandării Comisiei juridice, în funcția de judecător pe candidatul care a întrunit numărul cel mai mare de voturi.
Președintele Curții Constituționale este ales cu votul secret al majorității membrilor pentru o perioadă de 3 ani. Totuși, art. 143 din Legea fundamentală, prevede pentru calitatea de judecător al Curții Constituționale o pregătire juridică superioară, o înaltă competență profesională și o vechime de cel puțin 18 ani în învățământul juridic superior sau în activitatea juridică.
Funcția de judecător este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată cu excepția funcțiilor didactice din învățământul juridic superior. Judecătorii sunt independenți și inamovibili și nu pot fi trași la răspundere pentru voturile exprimate în adoptarea deciziilor.
Soluțiile sunt adoptate în plen, cu votul majorității membrilor, dacă legea nu dispune altfel. Cvorumul pentru plen este întrunit cu două treimi din numărul judecătorilor, iar abținerea nu este permisă. Ședințele de judecată sunt publice, cu excepția cazului când, din motive întemeiate, plenul stabilește ședință secretă. Etapele judecății sunt dezbaterea și deliberarea, iar în Regulamentul Curții se prevede: ”Deliberarea se face în secret și la ea vor fi prezenți judecătorii care au participat la dezbatere…”. Mandatul judecătorilor încetează la expirarea termenului sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de excludere de drept sau de deces, în situațiile de incompatibilitate sau de imposibilitate a exercitării funcției de judecător mai mult de 6 luni; în cazul în care judecătorul este membru al unui partid politic, sau are alături de cetățenia română o altă cetățenie sau nu are domiciliul în țară. Curtea Constituțională are atribuțiile prevăzute la art. 146 din legea fundamentală:
• se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau a de cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
• se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
• se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar, sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
• hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial; excepția de neconstituționalitate poate fi ridicată și direct de Avocatul Poporului;
• soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cerererea Președintelui României, a unui dintre președinții celor două camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
• veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;
• constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;
• dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României;
• veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
• verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiative legislative de către cetățeni;
• îndeplinește și ale atribuții prevăzute de legea organică a Curții.
Privitor la exercitarea controlului de constituționalitate, Curtea se pronunță exclusiv asupra actelor sau dispozițiilor în legătură cu care a fost sesizată, fără a putea completa sau modifica textele legale examinate. De asemenea, nu pot face obiectul controlului de constituționalitate actele juridice inferioare legii, cum sunt actele administrative emise de autoritățile publice centrale sau locale și nici hotătârile judecătorești.
Secțiunea a II-a. Sesizarea instanței constituționale
Sesizarea instanței constituționale se poate face la inițiativa unor autorități publice sau a unor titulari ai unor funcții publice, aspect care presupune că doar anumite organe de stat sau persoane învestite în funcții publice pot sesiza organul de control cu privire la neconstituționalitatea legilor.
Cu o singură excepție, sesizarea se poate face numai înainte de promulgare, adică ne aflăm în prezența unui control a priori și abstract. Soluțiile concrete ale acestei modalități de sesizare diferă de la un sistem la altul, însă tendința de a deschide calea sesizării pentru opoziția parlamentară, astfel încât aceasta să aibă la dispoziție un mijloc eficient de a opri eventualele abuzuri ale puterii.
La noi în țară, acest tip de control este apanajul Curții Constituționale și poate fi inițiat de către Președintele României, de unul dintre cei doi președinți ai celor două camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori.
Având în vedere persoanele care pot iniția sesizarea, observăm o restrângere semnificativă, care aduce multe critici, susținându-se că, dacă acest sistem nu este combinat cu un control a posteriori la sesizarea particularilor sau pe cale de trimitere prejudicială poate fi considerată deja o încălcare a Constituției. Totuși, nu poate fi vorba de o protecție împotriva încălcării Constituției de către organele statului, ci doar de o așa-zisă ”instituire a unei a treia camere” a Legislativului, ”sesizată de minoritatea politică și dispunând de un fel de putere a ultimului cuvânt atunci când pasiunile și polemicile sunt încă vii”. Aceast instrument de sesizare pornește de la teza că legea odată promulgată este prezumată în mod absolut în a fi conformă voinței naționale, consfințând o poziție domininantă a Parlamentului în sistem, iar opera acestuia este practic necontraolobilă după ce a fost desăvârșită, ceea ce înseamnă că sistemul acordă o valoare prea mare reprezentării, neasigurând o participare a justițiabililor la control și o protecție directă a intereselor acestora.
Sesizarea făcută prin trimitere de către instanță presupune că instanța de drept comun pe rolul căreia se află un proces sesizează instanța constituțională pentru ca aceasta să se pronunțe asupra constituționalității unei norme aplicabile în cauză, fără a tranșa litigiul, lăsând această facultate instanței ordinare. Această sesizare este făcută deci prin actul instanței ordinare și nu prin actul particularilor, deși poate presupune ca particularii aflați în cauză să ceară această trimitere instanței ordinare. De multe ori, această posibilitate de sesizare poate fi declanșată de instanța ordinară din oficiu. Uneori, această modalitate de sesizare este calificată drept excepție de neconstituționalitate. De fapt nu este o astfel de excepție, căci în cazul acesteia din urmă, sesizarea este făcută de partea din proces.
Ea ar putea fi ținută drept excepție, forțând puțin noțiunea, dacă sesizarea instanței constituționale de către instanța de drept comun la cererea părții devine obligatorie. Dar, ea putea fi mai clar calificată ca fiind o procedură prealabilă judecății, soluționată pe cale de trimitere de către instanța constituțională.
Instanța constituțională se pronunță asupra constituționalității legii și nu asupra litigiului între particulari, care rămâne strict în competența instanței ordinare. Deci controlul este de regulă abstract, deși uneori el poate căpăta un anumit grad de concretețe, prin faptul că instanța constituțională, chiar dacă nu se pronunță asupra fondului litigiului, se pronunță asupra constituționalității normei în cadrul impus de litigiul concret.
În cazul acestui tip de sesizare, instanțele de drept comun joacă de regulă un rol de filtrare a cauzelor ce ajung la Curtea Constituțională, sesizarea neintervenind obligatoriu atunci când părțile pun problema neconstituționalității legii, sistemul oferind de regulă instanței ordinare competența de a respinge cererea de sesizare pentru anumite considerente (instanța constituțională s-a pronunțat deja), legea nu este considerată incidentă în cauză, excepția este vădit neîntemeiată.
Sesizarea de către particulari presupune fie existența unui drept de recurs individual al acestora contra legilor sau altor acte pe care indivizii le consideră neconstituționale, fără ca acest recurs să fie condiționat de existența unui litigiu sau de aplicarea legii( control pe calea acțiunii), fie un drept de a pune problema neconstituționalității în cadrul unui litigiu, problemă care va trebui să fie soluționată de instanța pe al cărui rol se află cauza( excepție de neconstituționalitate) sau de o instanță specializată dacă sesizarea acesteia este obligatorie pentru instanța oridinară( excepție europeană ).
Controlul pe calea acțiunii presupune posibilitatea deschisă a particularilor de a cere direct tribunalului competent anularea legii, pe calea unei acțiuni. Controlul se referă deci la legea însăși. Tribunalul are competența de a anula legea pentru neconstituționalitate, cu efecte erga omens.
Controlul pe calea excepției presupune existența unui litigiu concret, pe rol, în fața tribunalelor, în care legea neconstituțională să aibă incidență. Este vorba deci de un control concret a posteriori.
Procedeul este de data aceasta defensiv. Ceea ce se cere instanței este să nu aplice legea neconstituțională. Ea soluționează conflictul dintre legea ordinară și Constituție, dând priortate acesteia din urmă. Dar tribunalul nu anulează legea, ci doar nu-i face aplicarea în cazul dedus judecății.
Aceasta înseamnă că decizia instanței se bucură doar de autoritate relativă a lucrului judecat, având efecte inter partes și nu erga omnes.
Sesizarea instanței competente să se pronunțe asupra constituționalității legii este făcută direct de către cel interesat, iar instanța competentă să judece constituționalitatea este instanța ordinară care este competentă să judece fondul litigiului. Excepția poate fi ridicată de la regulă în orice fază a procesului.
Uneori este calificată drept excepție de neconstituționalitate și trimiterea cauzei de către judecătorul ordinar către judecătorul constituțional pentru ca acesta din urmă să se pronunțe, înaintea judecării fondului de către instanța ordinară, asupra constituționalității legii. Această excepție de tip european poate fi considerată excepție prin lărgirea conceptului tipic culturii juridice americane doar dacă instanța ordinară este obligată să trimită cauza, sesizarea fiind astfel practic făcută de parte și dacă judecătorul constituțional decide doar neaplicarea legii pentru neconstituționalitate nu anularea sa.
Datorită importanței deosebite anumitor legi, devine necesară o verificare mai atentă a lor din punctul de vedere al constituționalității. De aceea, controlul devine în cazul lor obligatoriu.
Așa se întâmplă în sistemul nostru constituțional cu propunerile de lege pentru revizuirea Constituției. Astfel, în temeiul art. 146 lit. a) din Legea fundamendală, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității legilor…, precum și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.
Secțiunea a III-a. Actele Curții Constituționale a României
În exercitarea competențelor sale, Curtea Constituțională adoptă decizii, hotărâri și emite avize. Deși sunt cunoscute aceste acte ce intră în competența Curții, Legea fundamentală nu stabilește în concret care sunt situțiile în care se adoptă decizii și hotărâri și se emit avize. Doar art. 147 alin. 4 din Constituție face referire la deciziile Curții, prin care se statuează că deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Printr-o interpretare restrictivă a acestui text constituțional se poate înțelege că deciziile sunt singurele acte emise de Curtea Constituțională. Însă, din analiza textului constituțional, se observă că legiuitorul constituant utilizează formulări diferite pentru a denumi atribuțiile Curții. Astfel, conform art. 146 lit. a), b) și c) din Constituție, Curtea ”se pronunță”, iar în exercitarea atribuțiilor stabilite la art. 146 lit. d) și k) ”hotărăște”. În același sens, Curtea ”dă aviz consultativ”, conform art. 146 lit. h), însă Constituția nu oferă niciun indiciu referitor la natura actelor în care ar urma să se concretizeze competențele respective ale Curții Constituționale.
Conform art. 11 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională pronunță decizii, hotărâri și emite avize consultative, astfel:
Decizii în următoarele cazuri:
se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau a de cel puțin 25 de senatori, precum și din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției;
se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau a altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
se pronunță asupra constituționalității regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre președinții celor două camere, a unui grup parlamentar, sau a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori;
hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, precum și a celor ridicate direct de Avocatul Poporului;
soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cerererea Președintelui României, a unui dintre președinții celor două camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
hotărăște asupra contestațiilor care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic;
Hotărâri în următoarele cazuri:
veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și confirmă rezultatele sufragiului;
constată existența împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcției de Președinte al României și comunică cele constatate Parlamentului și Guvernului;
veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia;
verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiative legislative de către cetățeni;
C) Emite avize consultative pentru propunerea de suspendare din funcție a Președintelui României.
Art. 11 alin. 3 din același act normativ completează art. 147 alin. 4 din Constituție și statuează: ”Deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. În doctrină, hotărârea este considerată tot decizie și, ca și decizia, hotărârea are caracter obligatoriu și putere numai pentru viitor. Apreciem că cele trei tipuri de acte mai sus enumerate nu epuizează sfera actelor ce pot fi emise de Curtea Constituțională. Această soluție se desprinde din economia dispozițiilor art. 14 din din Legea nr. 47/1992, care dispune: ”Procedura jursidicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. Compatibilitatea se hotărăște exclusiv de Curte”. Putem constata că există și alte acte ce s-ar putea circumscrie procedurii contenciosului constituțional, iar un astfel de act este încheierea de ședință, ca act procedural, care în fond este o hotărâre. De asemenea, art. 4 alin. 2 din Regulament, prevede că, în îndeplinirea atribuțiilor, Plenul Curții Constituționale adoptă hotărâri. Totodată, art. 54 alin. 1 privește încheierea de amânare a dezbaterilor.
Nici Legea nr. 47/1992 și nici Constituția nu oferă un indiciu asupra tipurilor de hotărâri ce pot fi pronunțate de Curte. Referitor la acest aspect, în literatura de specialitate, se susține că judecătorul constituțional trebuie să aibă un rol creator fără a încălca, desigur, rigorile Constituției, în sensul posibilității de a recurge la anumite tipuri de hotătâri, nereglementate expres, pe baza interpretării dispozițiilor și principiilor existente, în acele cazuri în care această soluție apare ca unica modalitate sau ca modalitatea cea mai potrivită de a asigura supremația Constituției fără a se ajunge la constatarea neconstituționalității legii atacate și a evita astfel deficitul de reglementare sau tulburarea ordinii juridice.
În fapt, este vorba de hotărâri ale Curții în sensul de decizie, prin care aceasta, fără a se pronunța tranșant asupra neconstituționalității unei norme legale, o reinterpretează( decizii interpretative ), o anulează parțial( decizii de nulitate parțială ), sesizează că poate deveni neconstituțională( decizii-apel ), sau deși constată neconstituționalitate, renunță la declarația de nulitate a dispoziției legale în cauză. Așadar, în practică, rămân de stabilit doar limitele până la care judecătorul constituțional poate opera cu procedee jurisdicționale și cu noi acte pentru realizarea supremației Constituției. În practică au apărut și vor apărea noi probleme ce vor trebui interpretate de judecătorul constituțional. Astfel, Curtea Constituțională a decis că legea prin care Parlamentul României a aprobat O.G. nr. 50/1994 este neconstituțională deși dispozițiile neconstituționale incriminate nu se regăsesc în legea respectivă ci în ordonanță. Prin această soluție se poate concluziona că judecătorul constituțional și-a exercitat și rolul creator.
De asemenea, în practică s-a mai observat că plenul Curții a pronunțat o decizie de interpretare, în aplicarea art. 26 alin. 2 din Regulamentul Curții, potrivit căruia completul de trei judecători sau de cinci judecători, care dorește să se îndepărteze de interpretarea juridică inclusă într-o decizie anterioară a plenului sau într-o decizie definitivă a unui complet să se adreseze în acest sens plenului. Interpretarea dată de plen cu votul majorității judecătorilor este în acest caz obligatorie pentru completul de judecată. Conform Regulamentului Curții Constituționale, la deciziile astfel pronunțate nu se pot formula opinii separate.
Deciziile Curțile Constituționale au caracter obligatoriu, însă unele sunt definitive iar altele pot fi recurate. Deciziile sunt definitive în ceea ce privește: pronunțarea asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, organizarea referendumului, respectarea procedurii de alegere a Președintelui României, inițiativa legislativă populară, contestațiile care au ca obiect constituționalitatea unui partid politic și inițiativele de revizuire a Constituției.
Relativ la deciziile pronunțate în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție, dacă ele se referă la neconstituționalitatea legii, obiecția de neconstituționalitate a Curții poate fi înlăturată dacă cele două camere adoptă din nou legea cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor acestora. În cazul art. 146 lit. d), dacă decizia definitivă a Curții stabilește neconstituționalitatea prevederii legale, ea nu se mai aplică în cauza respectivă. În același context, constatăm că decizia Curții Constituționale paralizează efectele normei juridice contestate în procesul în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate.
Secțiunea a IV-a. Situația actuală a excepției de neconstituționalitate și câteva aspecte de drept comparat
De aproximativ 20 de ani de când a intrat în peisajul juridic românesc, excepția de neconstituționalitate și-a dovedit eficiența, mai ales în proteguirea dreptului la muncă și protecție socială, la acces la justiție, a libertății de expresie, a egalității în fața legii, etc.
Totuși, deși efectele excepției de neconstituționalitate sunt lăudabile, observăm și reversul medaliei, respectiv, utlizarea acestui intrument de către justițiabili ca o tehnică dilatorie a procesului, aceștia cunoscând că acțiunea lor principală este sortită eșecului. Urmărirea acestui efect dilatoriu al procesului se produce în condițiile în care excepția de neconstituționalitate se ridică într-un mod facil și ridicarea acesteia conducea automat la suspendarea procesului. În consecință, în concret acest efect suspensiv al excepției de neconstituționalitate a adus critici din tabăra practicienilor. Criticile au venit chiar și din partea Comisiei europene, care susține ”Procesele rămân de o lungă durată (…). Excepțiile de neconstituționalitate continuă să întârzie rezolvarea cazurilor de corupție la nivel înalt, în timp ce un proiect de lege, care vrea să elimine suspendarea obligatorie a procedurii, la ridicarea unei excepții de neconstituționalitate este în curs de a fi adoptat” sau ”este important ca executivul să convină cu legislativul asupra modificării legii Curții Constituționale, cu scopul de a elimina suspendarea obligatorie a judecării cauzei atunci când inculpatul invocă excepția de neconstituționalitate”. Criticile sus-amintite au fost exprimate formal, iar singurul remediu a fost apreciat ca fiind abogarea dispozițiilor relative la suspendare.
Din nefericire, legiuitorul român a ales calea cea mai simplă și primitivă, eliminând obligația judecătorului a quo de a suspenda procesul principal până la pronunțarea deciziei Curții Constituționale. Astfel, art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 privind pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României prevede abrogarea art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
Totuși, trebuie menționat că suspendarea procesului nu era prevăzută printr-o dispoziție imperativă a legii, în varianta sa inițială, Legea nr. 47/1992 prevedea că suspendarea procesului era o facultate lăsată la latitudinea instanței a quo. Prin Legea nr. 138/1997, a fost instituiță obligația judecătorului ordinar de a suspenda procesul până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Printre argumentele care au condus la adoptarea acestei modificări au fost riscul unei practice divergenente a instanțelor ordinare, uneori chiar contrară legii organice a Curții Constituționale, precum și legătura logică cu cerința legală a pertinenței excepției. Un al motiv al este evident principiul securității raporturilor juridice, principiu esențial în materia protecției drepturilor fundamentale. În plus, caracterul de ordine de publică al excepției de neconstituționalitate justifica obligativitatea suspendării.
Cu toate acestea, noua modificare a legii nu este ”o întoarcere la origini”, întrucât nu prevede decât eliminarea suspendării, fără a o înlocui cu o suspendare facultativă, ci doar adăugând doar căi de recurs posterioare unei eventuale decizii de neconstituționalitate pronunțate de către Curtea Constituțională( revizuirea hotărârilor judecătorești, atât în civil, cât și în penal ). În acest context, se observă că această măsură nu conduce neapărat la o celeritate a procesului, pentru faptul că aceste căi de atac nu fac decât să prelungească procedura. Totodată, până la această formă adoptată au fost propuse mai multe variante. Una dintre acestea, propusă în anul 2007, se referea la eliminarea obligației de suspendare, dar preciza ”posibilitatea” instanței de a suspenda procesul în momentul sesizării instanței constituționale. O altă versiune prevedea că suspendarea putea fi dispusă de instanță, cu argumentarea măsurii, din oficiu sau la cererea părții interesate.
Cu privire la această măsură, instituită prin Legea nr. 177/2010, un grup de parlamentari a sesizat Curtea Constituțională, dar fără un rezultat pozitiv.
Această eliminare a suspendării obligatorii a fost extrem de combătută și cu ocazia publicării unor studii în reviste de specialitate.
În general, pentru a argumenta incidența eliminării acestei suspendării a procesului Curtea Constituțională a invocat că ridicarea excepției de neconstituționalitate este utilizată de părți ca un mijloc de amânare a soluției instanței. Tot în acest sens, s-au mai invocat exemple ale Curții europene a drepturilor omului, exemple ce se referă la durata rezonabilă a procesului, făcând însă abstracție de principiul securității juridice. Din argumentarea Curții Constituționale se naște un conflict între două principii: principiul celerității procedurilor judiciare și principiul securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește dreptul comparat, în legislațiile mai multor țări, precum Franța, Belgia, Italia, etc. suspendarea procesului operează, acesta fiind un argument în favoarea menținerii acesteia și în dreptul nostru. Astfel:
în Franța instanța are obligația să suspende procedura până la primirea deciziei Consiliului Constituțional;
în Spania, dacă judecătorul a quo decide să sesizeze Tribunalul Constituțional cu chestiunea ridicată de una din părți, ”aceasta suspendă în mod evident procesul aflat în curs în curs în fața lui, în așteptarea unei decizii a judecătorului constituțional;
în Germania, judecătorul ordinar trebuie să suspende procesul și să trimită chestiunea Tribunalului Constituțional federal dacă estimează că o lege federală este incompatibilă cu Constituția sau că o lege federată este incompatibilă cu o lege federală;
în Italia, când instanța a quo consideră că procesul nu poate fi rezolvat independent de soluționarea chestiunii de neconstituționalitate și dacă nu consideră că aceasta este manifest nefondată, va decide transmiterea imediată a dosarului la Curtea Constituțională și suspendă procesul în curs;
în Belgia, dacă o jurisidicție este confruntată cu o chestiune de conformitate a normelor cu Constituția, ”ea trebuie în principiu să ridice o chestiune prejudicială la Curtea Constituțională, prejudicială însemnând înainte de a statua ea însăși înainte. Atunci când instanța ridică ea însăși chestiunea, procedura în fața acesteia se suspendă în așteptarea răspunsului Curții.
situația este asemănătoare în Ungaria, Slovenia, Polonia.
În același sens s-a pronunțat și Comisia de la Veneția, care a reținut că orice procedură ordinară este suspendată când o chestiune prejudicială este ridicată în fața Curții Constituționale, iar instanța de drept comun nu poate fi obligată să aplice o lege pe care o apreciază ca fiind neconstituțională.
Secțiunea a V-a. Eficiența excepției de neconstituționalitate și efectele sale asupra legiferării
În România, excepția de neconstituționalitate, ca formă de control a controlului constituțional a fost întotdeauna legată de existența statului de drept. În doctrină, aceasta este văzută ca o garanție constituțională a drepturilor și libertăților conferite cetățenilor, pentru apărarea lor împotriva unor eventuale atentate ale legiuitorului prin instituirea unor reguli constituționale concrete. Într-o altă viziune, excepția de neconstituționalitate este reprezentată ca un incident ivit în desfășurarea unui proces în fața instanței judecătorești, constând în contestarea legitimității constituționale a unei prevederi legale dintr-o lege sau ordonanță de care depinde judecarea cauzei. De asemenea, se apreciază că, controlul de constituționalitate contribuie la depășirea mitului supremației legii și al suveranității parlamentare și consolidează directa aplicabilitate a Constituției edificând un cadrul de stabilitate care, sub aspectul trăsăturilor sale esențiale, scapă oscilațiilor inerente procesului de guvernare.
În ceea ce privește invocarea exepției de neconstituționalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul unei instanțe judecătorești în România, datele statistice arată o disproporție între volumul de control a priori și cel a posteriori. Astfel, în 2010 au existat 24 de sesizări a posteriori comparativ cu 1636 excepții de neconstituționalitate. În anul următor au fost 20 de sesizări a priori față de 1610 de decizii. Aceste date statististice conduc la concluzia că activitatea Curții este ocupată într-un procent de 90% de soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate. De la înființarea sa și până în prezent, Curtea se confruntă cu o instabilitate a rolului instituțiilor statului, pe care însăși Constituția le conferă acestora. Astfel, actele normative sunt interpretate în mod forțat, în sensul dorit de autorități, dându-se naștere unor practici abuzive, care aduc atingere chiar principiului separației puterilor în stat.
În urma studierii rolului Curții Constituționale și a efectelor deciziilor sale, se pot urmări trei direcții de interese: interesul urmărit de părți în utilizarea excepției de neconstituționalitate, interesul și rolul Curții Constituționale și interesul sistemului legislativ.
Principiul separației puterilor în stat se află la temelia statului de drept, el regăsindu-se și în Constituție, care la art. 1 alin. 4 prevede: ”Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”. Astfel, principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea. Totuși, în ciuda consacrării constituționale a acestui principiu, în practică se constată încălcarea lui, apărând un dezechilibru între cele trei puteri, tendința fiind ca cea executivă să domine. În afara reglementărilor constituționale sunt lăsate Curtea Constituțională și Curtea de Conturi, aceste două instituții având o poziție nedefinită. Însă, după revizuirea Constituției din 2003, Curtea Constituțională a fost însărcinată cu soluționarea conflictelor dintre autoritățile publice, căpătând astfel rolul de arbitru dintre puteri. Toate acestea fac din Curtea Constituțională o veritabilă a patra putere în stat, care poate fi acceptat ca și concept, dar pentru a putea legitima acest statut ar trebui modificată Legea fundamentală în acest sens. În altă ordine de idei, eficiența excepției de neconstituționalitate se regăsește și în realizarea unei protecții eficiente a drepturilor și libertăților fundamentale, mai exact prin interpretarea și formarea unei jurisprudențe unitare în această materie. În această materie a drepturilor cetățenești există pericolul ca excepția de neconstituționalitate să fie pusă în pericol, urmărindu-se alte scopuri decât acela al verificării constituționalității legilor. Un caracter interesant al excepției de neconstituționalitate este acela că acest tip de control se ridică în sistemul puterii judecătorești, însă se judecă în afara acestui sistem, respectiv în fața unei autorități autonome politico-jurisdicționale. Există totuși câteva limitări ale controlului a posteriori.
Excepția de neconstituționalitate se poate invoca în fața unei instanțe de judecată, în cursul unui litigiu, printr-o încheiere a instanței, părțile neputându-se adresa direct Curții. Curtea Constituțională a statuat faptul că excepția de neconstituționalitate trebuie motivat. Dreptul de a ridica excepția de neconstituționalitate aparține părților, procurorului, și instanței de judecată care o poate ridica din oficiu. Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către un terț, conduce la inadmisibiltatea acesteia.
Se poate considera inadmisibilă excepția de neconstituționalitate care are ca obiect modificarea sau completarea unui text de lege sau ordonanță, respectiv sesizarea unor lacune din aceste tipuri de acte normative. De asemenea, Curtea Constituțională nu poate complini unele omisiuni de legiferare.
În ceea ce privește momentul invocării excepției de neconstituționalitate, se consideră că aceasta poate fi invocată oricând, aceasta fiind o excepție de ordine publică. În orice caz, excepția trebuie să fie invocată într-un moment al procesului în care relevanța sa să paotă fi apreciată pe baza stării de fapt și a probelor administrate. Dacă o excepție este invocată tardiv sau prematur, aceasta poate fi declarată irelevantă.
Controlul a priori este instituit prin art. 147 alin. 2 din Constituție unde se prevede: ”În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. Observăm în acest text faptul că Parlamentul trebuie să reexamineze și să pună de acord dispoziția declarată neconstituțională cu decizia Curții Constituționale, însă, se naște întrebarea de ce nu cu însăși Constituția. Spre deosebire de alin. 2, alin. 1 definește controlul a posteriori, când legile și ordonanțele în vigoare declarate neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Consituției. Aici, constatăm că legiuitorul s-a raportat la Constituție și nu la decizia Curții Constituționale. Această diferență de nuanțe poate avea unele urmări nefirești în procesul înfăptuirii justiției. În doctrină se apreciază că ar fi inadmisibil ca, Curții Constituționale să i se recunoască competența de a adresa injoncțiuni Parlamentului, de natură a-l obliga să emită legi în sensul dictat de Curte. În urma unei statistici, s-a constatat o totală pasivitate a legiuitorului în a pune de acord textul constituțional cu dispozițiile declarate neconstituționale. Astfel, în 2011 au fost admise 12 excepții de neconstituționalitate, însă Parlamentul nu a respectat în niciun caz termenul de 45 de zile pentru a conforma textele de lege cu textul constituțional. De asemenea, în 2010 au fost 18 decizii de neconstituționalitate, în 2009, 26 de decizii, iar în 2008, 27 de decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, dar fără a fi conformate cu dispozițiile Constituției în termenul imperativ de 45 de zile.
CAPITOLUL III. ASPECTE ALE CONTECIOSULUI CONSTITUȚIONAL ÎN FRANȚA
Secțiunea a I-a. Consiliul Constituțional
Consiliul Constituțional este expresia statului de drept, afirma Jean Gicquel. Acestei instituții i-a fost alocat Titlul VII din Constituția din 1958, găsindu-și fundamentarea legală în Ordonanța nr. 58-1067 din 7 noiembrie 1958. Rolul gândit pentru acesta a fost ca Parlamentul să-și exercite atribuțiile în limitele stabilite de Legea fundamentală.
Această instanță s-a născut prin Constituția celei de-a V-a Republici, la 4 octombrie 1958, însă nu se situează în vârful niciunei ierarhii a instanțelor judiciare sau administrative în Franța. Privind din acest punct de vedere, se consideră că nu este o curte supremă în adevăratul sens al cuvântului. Chiar generalul De Gaulle a susținut, la 13 iunie 1958, că nu se putea pune problema existenței unei curți constituționale. Totuși, acest organism complex dispune de o mulțime de atribuții, printre care cele electorale și consultative, însă cea mai importantă dintre acestea rămâne cea a controlului de constituționalitate. În prezent, Consiliul Constituțional este garantul respectării Constituției și drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, fiind, totodată, și arbitru pentru conflictele de conpetență ivite între organele statului.
În condițiile art. 56 din Constituție, Consiliul Constituțional este compus din două categorii de membrii: membrii numiți și membrii de drept. Consiliul Constituțional este format din 9 membri și se reînnoiește în proporție de o treime la un interval de trei ani. Membrii sunt desemnați pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi reînnoit, de către Președintele Republicii și, respectiv, președinții fiecăreia dintre Adunările Parlamentului (Senatul și Adunarea Națională). Foștii președinți ai republicii(membrii de drept) participă, la activitatea Consiliului Constituțional atunci când nu ocupă funcții incompatibile cu mandatul lor de membru al Consiliului, în această situație neputându-și asuma funcția de membru. Președintele Consiliului Constituțional este desemnat de către președintele republicii din rândul membrilor săi. Mandatul membrilor săi începe imediat după depunerea jurământului în fața Președintelui Republicii, de față cu celelalte autorități care i-au numit, a primului-ministru, a ministrului justiției și a celorlalți colegi. Conform art. 56 alin. 3 din Constituție, Președintele Consiliului Constituțional este numit printr-o decizie distinctă a Președintelui Republicii.
Nu există nicio cerință legată de vârstă sau profesie pentru a deveni membru al Consiliului Constituțional. Funcția de membru al Consiliului Constituțional este însă incompatibilă cu cea de membru al Guvernului, al Consiliului Economic și Social, al Parlamentului, al Parlamentului European sau cu efectuarea unei misiuni încredințate de Guvern pe o durată mai mare de 6 luni. În plus, membrii fac obiectul acelorași incompatibilități profesionale ca și parlamentarii. Printre obligațiile ce le revin, membrii Consiliului trebuie: să respecte secretul deliberării și votului, să nu facă publice problemele care au făcut sau sunt susceptibile de a face obiectul unei sesizări, să ofere consultații cu privire la problemele ce sunt în competența Consiliului și să nu facă parte sau să conducă vreun partid politic. Relațiile dintre membrii săi se bazează pe încredere și stimă, la rang de onoare aflându-se secretarul general, acest post fiind ocupat, prin tradiție, de către un membru al Consiliul de Stat.
Consiliul Constituțional este o instituție permanentă, sesiunile sale urmează ritmul cererilor cu care este sesizat. Judecă și audiază cauzele doar în ședință plenară. Deliberările sunt supuse unei reguli a cvorumului conform căreia este necesară prezența efectivă a șapte judecători. În cazul unei egalități de voturi, votul președintelui este decisiv. Nu este permisă exprimarea niciunei opinii de dezacord. Dezbaterile în sesiune și în ședință plenară, precum și voturile nu sunt publice și nici publicate.
Procedura este scrisă și urmează principiul contradictorialității. Cu toate acestea, în materie de contencios electoral, părțile pot solicita să fie audiate. Mai mult, cu ocazia analizării întrebării prioritare privind constituționalitatea, părțile sau reprezentanții acestora sunt ascultați în cadrul ședinței.
Controlul constituționalității cu scop preventiv este un proces abstract și facultativ pentru legile ordinare sau angajamentele internaționale, obligatoriu pentru legile organice și regulamentele Adunărilor Parlamentului. Este exercitat printr-o acțiune după exprimarea votului de către Parlament, însă înainte de promulgarea legii, ratificarea sau aprobarea unui angajament internațional și intrarea în vigoare a regulamentelor Adunărilor Parlamentului. Sesizarea facultativă poate fi făcută fie la inițiativa unei autorități politice (președintele republicii, prim-ministrul, președintele Adunării Naționale sau al Senatului), fie la inițiativa a 60 de deputați sau a 60 de senatori.
Controlul constituționalității pe cale de excepție a fost introdus în data de 1 martie 2010, odată cu intrarea în vigoare a chestiunii prioritare privind constituționalitatea. De la această dată, orice justițiabil poate să conteste, cu ocazia unui proces în curs în fața unei instanțe, conformitatea unei dispoziții legislative cu drepturile și libertățile garantate prin Constituție. Consiliul Constituțional poate fi sesizat cu această problemă de Consiliul de Stat sau de Curtea de Casație, care se pronunță într-un termen trei luni.
În calitate de judecător pentru repartizarea competențelor între legi și regulamente, Consiliul Constituțional poate fi sesizat, în cursul procedurii legislative, de către președintele Adunării care se ocupă de procedura respectivă (Adunarea Națională sau Senatul) sau de către guvern sau, a posteriori, de către prim-ministru pentru a declasa o dispoziție legislativă.
Consiliul Constituțional se pronunță asupra caracterului reglementar al scrutinului pentru alegerea președintelui republicii și asupra referendumurilor ale căror rezultate le proclamă. De asemenea, statutează în privința caracterului reglementar al scrutinului de alegeri, cerințelor de eligibilitate și incompatibilității parlamentarilor. Fiind larg deschise tuturor electorilor, sesizările adresate Consiliului în materie electorală au crescut considerabil ca număr în urma adoptării legislației privind organizarea și controlul finanțării cheltuielilor electorale, domeniu în care Consiliul reprezintă instanța pentru candidații la alegerile legislative și prezidențiale (în apel).
Consiliul Constituțional emite un aviz atunci când este consultat oficial de către președintele republicii în legătură cu aplicarea articolului 16 din Constituție (privind puterile depline în perioadă de criză) și ulterior în privința deciziilor luate în acest cadru. În plus, Guvernul consultă Consiliul în legătură cu textele privind organizarea scrutinului pentru alegerea președintelui republicii și referendumul.
Toate deciziile sunt luate în aceeași formă, cuprinzând:
citarea textelor aplicabile și a elementelor de procedură;
motivele date, prezentate sub formă de considerente care analizează motivele invocate, indicând principiile aplicabile și răspunzând cererii;
un dispozitiv final împărțit în articole care enunță soluția adoptată.
Deciziile sunt opozabile puterilor publice și tuturor autorităților administrative și judiciare. Acestea nu pot face obiectul niciunui recurs. Autoritatea de lucru judecat nu se aplică numai dispozitivului, ci și motivelor care îi asigură baza necesară. Consiliul Constituțional admite totuși recursul pentru rectificarea unei erori materiale. O dispoziție declarată neconstituțională în cadrul controlului preventiv nu poate fi promulgată și nici pusă în aplicare.
O dispoziție declarată neconstituțională în urma unei întrebări prioritare privind constituționalitatea este abrogată de la momentul publicării deciziei Consiliului Constituțional sau de la o dată ulterioară stabilită prin această decizie. Consiliul Constituțional stabilește condițiile și limitele în care efectele pe care dispoziția le-a produs pot fi contestate.
Efectul deciziilor în materie de contencios electoral variază, mergând de la anularea buletinelor la anularea chiar a alegerilor și poate cuprinde o declarație conform căreia un candidat este neeligibil și/sau un oficial ales trebuie să demisioneze din funcție.
Deciziile sunt notificate părților și publicate în Jurnalul Oficial al Republicii Franceze, împreună cu textul sesizării parlamentare și observațiile Guvernului atunci când asumă rolul de control preventiv.
Secțiunea a II-a. Controlul de convenționalitate și chestiunea prioritară de constituționalitate
Controlul de convenționalitate a apărut în Franța ca o chestiune necesară în contextul juridic actual, acesta făcându-se simțit încă din anul 1975, când, printr-o decizie privitoare la întreruperea voluntară de sarcină, judecătorul constituțional s-a declarat necompetent să judece conformitatea unei legi cu dispozițiile unui tratat, lăsând astfel loc de interpretare judecătorului de drept comun. Acesta din urmă a fost favorizat cu atât mai mult cu cât legea putea să fie controlată prin raportare la tratatele internaționale incidente asupra drepturilor și libertăților omului. Paradoxul s-a îndreptat astfel treptat, treptat către apogeul său: Constituția, care protejează totuși drepturile și libertățile, așa cum a afirmat Consiliul Constituțional prin Decizia din 16 iulie 1971(referitoare la libertatea de asociere), nu poate fi invocată de indivizi contra unei legi, nici în fața judecătorilor ordinari (întrucât aceștia nu pot controla constituționalitatea legii), nici în fața Consiliului Constituțional (la care nu au acces). A rezultat astfel în practică, imposibilitatea indivizilor de a avea acces la controlul de constituționalitate, fapt ce i-a determinat pe aceștia să prefere normele internaționale și europene prin raportare la normele constituționale, făcând acest lucru deoarece drepturile și libertățile constituționale se aseamănă în unele aspecte cu ceea ce este conținut în textele internaționale și europene.
Între controlul de convenționalitate și chestiunea prioritară de constituționalitate se întrevăd de la început diferențe semnificative, care le fac incofundabile atât sub aspectul procedurilor, cât și pe planul efectelor pe care le produc. O diferență esențială între cele două tipuri de control rezidă în faptul că, controlul de constituționalitate este un control al validității legii, pe când cel convențional este un control al aplicabilității legii. Când judecă o chestiune prioritară de constituționalitate, Consiliul Constituțional și-a exprimat poziția că nu intră în atribuțiile sale de a verifica conformitatea legilor interne cu tratatele internaționale și europene asumate de Franța. În acest sens, prin Decizia nr. 2010-610 DC din 12 mai 2010, Consiliul Constituțional s-a exprimat în ideea ca normele internaționale sau europene nu pot avea un statut privilegiat raportat la normele interne.
În ceea ce privește efectele sale, odată ce legea a fost declarată neconstituțională, aceasta își pierde imediat forța juridică, devine inaptă de a produce efectele avute în vedere de legiuitor și este blocată astfel, fie prin controlul a priori, fie prin cel a posteriori. Controlul de convenționalitate are efecte mai puțin radicale, chiar dacă în mod concret acest lucru poate fi perceput în același mod de către justițiabil: legea neconvențională nu este anulată sau abrogată, ci pur și simplu declarată inaplicabilă în cauza respectivă. Dispoziția declarată neconstituțională subzistă totuși temporar, având în vedere mediatizarea deciziei judecătorului constituțional.
Controlul de convenționalitate și chestiunea prioritară de constituționalitate coexistă și pot fi atât exercitate cumulativ, alternativ sau chiar succesiv. Mai mult, acestea nu se pot împiedica reciproc. Astfel, dacă o lege a fost declarată în conformitate cu Constituția de către Consiliul Constituțional, acesta nu constituie un impediment ca aceeași lege să fie declarată neconstituțională pe calea controlului convențional. La nivel european sau național, declararea unei legi ca fiind neconformă cu legea fundamentală nu constituie de asemenea un impediment la efectuarea unui control de către judecătorul european sau național. Aceste idei au fost promovate de către Consiliul Constituțional încă din anul 1975 când s-a statuat că ”o lege contrară unui tratat nu este contrară și Constituției” și ”o lege conformă Constituției nu este conformă și unui tratat”.
Cele două tipuri de control oferă justițiabilului o viziune mai largă asupra obiectivului urmărit, iar combinația celor două îl poate determina să aleagă fie controlul de neconvenționalitate, fie contestația de neconstituționalitate, iar acestă opțiune poate fi exercitată alternativ, cumulativ sau succesiv, în funcție de propria voință a acestuia. Chestiunea prioritară este mai avantajoasă, aceasta deoarece poate fi ridicată în apel, în casare, după un rezultat nefavorabil în primă instanță din perspectiva contestării convenționalității legii.
Aceste două tipuri pot fi utilizate succesiv, caz în care autorul poate avea interesul de a ridica o chestiune de constituționalitate, iar mai apoi una de convenționalitate în caz de eșec al primeia.
Cele două instrumente pot în cele din urmă să fie cumulate, autorul având grijă în cadrul aceluiași litigiu să indice un temei rezultat din faptul că legea aplicabilă este contrară unui angajament european sau internațional al Franței, precum și garantarea și protejarea drepturilor și libertăților prevăzute de legea fundamentală.
Aparenta facilitate a punerii în aplicare a controlului de convenționalitate în fața tuturor judecătorilor ordinari, poate să conducă, în ipoteza invocării concurente a celor două instrumente, la neutralizarea de facto a controlului de constituționalitate. Dacă pe de o parte, judecătorul sesizat cu fondul litigiului poate, fără să suspende cursul procesul, tranșa imediat chestiunea conformității legii cu tratatul și, deci, poate îndepărta legea contrară stipulărilor sale, pe de altă parte trebuie să suspende procesul pentru a se statua asupra chestiunii de constituționalitate și astfel să amâne soluționarea litigului pentru o mai lungă perioadă de timp.
Deși instrumentul chestiunii prioritare se bazează totuși pe caracterul caracterul prioritar al acesteia, această trăsătură nu este consemnată în Constituție. Prin legea adoptată la 10 decembrie pentru punerea în aplicare a articolului art. 61-1 din legea fundamentală s-a statuat: ”atunci când instanța este sesizată cu probleme prin care se contestă conformitatea unei dispoziții legale cu Constituția și cu angajamentele internaționale care obligă Franța, instanța sesizată trebuie să se pronunțe mai întâi asupra chestiunii de constituționalitate”. Se observă, astfel, că legiuitorul francez acordă o mai mare importanță Constituției decât dreptului european sau internațional, acestea din urmă având caracter subsidiar în rolul lor de a oferi protecție juridică drepturilor și libertăților fundamentale.
De asemenea, un al aspect important care caracterizează chestiunea prioritară de constituționalitate este caracterul de celeritate.
Prin deciziile nr. 2009-595 DC din 3 decembrie 2009 și nr. 2010-610 DC din 12 mai 2010, dispunând asupra caracterului prioritar al chestiunii, Consiliul Constituțional a statuat: ”legiuitorul organic a înțeles să garanteze respectul Constituției și să amintească locul acesteia în vârful ordinii juridice interne”. Totodată, s-a apreciat că nu se încalcă nici art. 55 din Constituție, nici art. 88-1, potrivit căruia: ”Republica participă la Uniunea Europeană constituită din state care au ales liber să exercite în comun unele dintre competențele lor în virtutea tratatului privind Uniunea Europeană și a tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, astfel cum rezultă din tratatul semnat la Lisabona pe 13 decembrie 2007”. Analizând această problemă a caracterului prioritar, Curtea de Casație a sesizat Curtea de Justiție și i-a solicitat să se pronunțe asupra compatibilității legii organice cu dreptul Uniunii. Astfel, prin decizia Curții din 22 iunie 2010 (cauza Abdeli și Melki) s-a recunoscut compatibilitatea sesizată, însă cu respectarea a trei condiții: să nu se aducă atingere dreptului instanței naționale la o chestiune prejudicială în fața judecătorului Uniunii, judecătorii a qua să poată adopta toate măsurile necesare pentru a asigura protecția jurisdicțională provizorie a drepturilor conferite particularilor prin dreptul Uniunii, și să îi fie permis judecătorului național să lase neaplicată, cu ocazia unei astfel de proceduri incidente, dispoziția legislativă națională în cauză dacă o consideră contrară dreptului Uniunii.
Secțiunea a III-a. Efectele chestiunii prioritare de constituționalitate
Prin revizuirea din 23 iulie 2008, art. 61-1 din Constituția franceză dispune: ”Atunci când, cu ocazia unui proces aflat în curs de desfășurare în fața unei instanțe, se susține că o dispoziție legislativă aduce atingere drepturilor și libertăților pe care Constituția le garantează, Consiliul Constituțional poate fi sesizat în privința acestei chestiuni prin sesizare primită de la Consiliul de Stat sau de la Curtea de Casație, care se pronunță într-un termen determinat. O lege organică determină condițiile de aplicare ale prezentului articol”. Se pare, astfel, că legea devine contestabilă, fiind confirmată definiția dată legii de către Consiliul Constituțional: ”Legea nu exprimă voința generală decât dacă este conformă Constituției”.
Prin introducerea chestiunii prioritare de constituționalitate în Franța, s-au așteptat în primul rând două efecte importante: o ierarhizare a normelor și al doilea în materie de juridicizare. Relativ la ierarhizarea normelor prin introducerea chestiunii prioritare de constituționalitate putem face trimitere la decizia Consiliului Constituțional care completează articolul nou introdus în Constituție: ”Prin impunerea cu prioritate a examinării chestiunilor constituționale înaintea chestiunilor rezultate din lipsa de conformitate a unei dispoziții legislative cu angajamentele internaționale ale Franței, legiuitorul organic a dorit să garanteze respectarea Constituției și să reamintească poziția pe care aceasta o are în vârful ordinii juridice interne”. De asemenea, apare esențial caracterul tranșant pe care îl are decizia de neconstituționalitate care conduce la o abrogare erga omnes și nu doar inter partes litigantes. Putem spune că un alt efect al chestiunii prioritare de constituționalitate dorit de legiuitor este acela al creării unui control constituțional calificat, concentrat în puterea Consiliului Constituțional și nu unul difuz, aflat în mâinile judecătorului de drept comun. Totodată, se creează clar distincția celor două tipuri de control, respectiv cel de convenționalitate și cel de constituționalitate, controlul de convenționalitate revenind în mod firesc judecătorilor de drept comun. În Franța se pune totuși problema existenței unui control concurent de constituționalitate ce ar putea fi realizat cu ocazia aprecierii asupra caracterului serios al chestiunii prioritare efectuată chiar de curtea care ar putea sesiza Consiliul Constituțional, în doctrină punându-se problema unui formalism excesiv. În această scurtă perioadă de la introducerea chestiunii prioritare, Curtea de Casație a încercat să pună piedici controlului de constituționalitate prin refuzul de a sesiza Consiliul. Raportat la atitudinea acestei curți, Consiliul de Stat și-a stabilit o politică proprie, care constă în aceea că atunci când această instituție dorește să nu sesizeze Consiliul Constituțional, motivarea refuzului este exhaustiv tratată, iar, din contră, atunci când dorește să îl sesizeze, utilizează o motivare sintetică, lăsând acest atribut la latitudinea Consiliului.
În ceea ce privește denumirea Consiliului Constituțional, până în prezent s-au purtat discuții în sensul schimbării acestei în cea de ”curte”, ca și acest organism francez să se integreze în rândul omologilor săi europeni. Deși această instituție nu este una ca oricare alta, Adunarea Națională s-a exprimat în sensul menținerii acestei denumiri, susținând că ”misiunea jurisdicțională a Consiliului Constituțional nu este ignorată de nimeni și o schimbare de denumire nu ar aduce nimic”. În activitatea sa, Consiliului trebuie să respecte dispozițiile art. 6-1 din Convenția europeană a drepturilor omului, care corespund regulilor unui proces echitabil. Procedura care urmează este una acuzatorie, în cadrul unei ședințe publice, la final, procedura obișnuită reluându-și cursul. Consilierii constituționali au posibilitatea de a se abține, iar partea are dreptul de a-i recuza, însă, simplul fapt că respectivul consilier ar fi luat parte la crearea actului normativ ce face obiectul chestiunii prioritare de constituționalitate nu constituie prin el însuși o motiv de recuzare. Se pune întrebarea dacă aceste măsuri de egalitate sunt edictate pentru a evita formularea unor plângeri în fața Curții europene a drepturilor omului. Un exemplu contrar este reprezentat de chestiunea prioritară de constituționalitate relativă la abrogarea delictului de hărțuire sexuală, unde decizia a fost edictată de un complet alcătuit și din patru membri ai Consiliului Constituțional care au avut legături cu reclamantul, fost secretar al turismului în timpul când Valery Giscard d’ Estaing era președinte al Franței, iar Jacques Chirac prim-ministru, chiar dacă acești doi membri nu au luat parte la ședință. Însă, Jacques Barrot era secretar de stat responsabil cu portofoliul locuințe în același guvern din care făcea parte și reclamantul, iar Hubert Haenel era consilier pe probleme juridice.
În concluzie, chestiunea prioritară de constituționalitate a avut ca efect existența unui adevărat proces constituțional, ale cărui repere erau deja conturate prin instituirea controlului ”a priori”.
Spre deosebire de Consiliul de Stat, Curtea de Casație s-a dovedit mai reticentă în ceea ce privește introducerea chestiunii prioritare de constituționalitate. Abia intrată în vigoare, la 1 martie 2010, pe data de 16 aprilie 2010, Curtea de Casație a emis o decizie prin care a pus în discuție întreg mecanismul constituțional. Astfel, Curtea de Casație a pus o întrebare preliminară Curții europene de justiție cu privire la conformitatea dispozițiilor legii organice care reglementa chestiunea prioritară de constituționalitate, punând în discuție tocmai caracterul prioritar al acesteia. Curtea europeană s-a pronunțat asupra acestei chestiuni, însă a admis caracterul prioritar al chestiunii numai ”pentru cazurile în care celelalte instanțe naționale rămân în continuare libere să sesizeze Curtea de Justiție a U.E., în orice moment al procedurii pe care îl consideră prielnic, chiar și în cadrul procedurii controlului de constituționalitate, cu orice întrebare prejudicială pe care o consideră necesară…; și să lase neaplicată, ca urmare a unei astfel de proceduri incidente, dispoziția legislativă națională în cauză dacă o consideră contrară dreptului Uniunii”.
Cu toate că a trecut un scurt timp de la introducerea noii noțiuni, există deja câteva decizii care au un impact răsunător asupra sistemului juridic francez. Decizia nr. 2010-1 din 28 mai 2010 referitoare la stabilirea pensiilor: cenzurarea dispozițiilor legislative ce creau inegalități din cauza naționalității, referitoare la regimul pensiilor civile și militare, aplicabile pentru aplicabile rezidenților din țări, care au fost sub ocupație franceză, a fost prima chestiune prioritară fundementată pe baza principiului egalității. Cu privire la regimul arestării preventive Consiliul s-a pronunțat prin Decizia nr. 2010-14/22 din 30 iulie 2010: regimul de drept comun al arestării a fost abrogat, abrogarea fiind determinată de contradicția cu articolele 9 și 16 din Declarația universală a drepturilor omului. În acest context, alături de alte state, Franța a fost condamnată la CEDO pentru faptul că prezența unui apărător nu era obligatorie din primul moment al arestării preventive. Totuși, intrarea în vigoare a acestei decizii a fost amânată pentru data de 1 iulie 2011 cu următoarea motivare: ”abrogarea imediată a regimului de drept comun al arestării preventive ar nesocoti obiectivele de prevenire a atingerilor aduse ordinii publice, precum și căutării autorilor infracțiunilor, ceea ce ar provoca urmări vădit excesive”. Prin Decizia nr. 2010-2 din 11 iunie 2010, Consiliul s-a pronunțat cu privire la dreptul copilului de a se naște, cu referire la dreptul unui copil născut cu handicap, nedepistat în timpul sarcinii, de a beneficia de despăgubiri. Prin Decizia nr. 2010-31 din 22 septembrie 2010 referitoare la reținerea vamală, Consiliul Constituțional a cenzurat dispozițiile Codului vamal care reglementau arestarea preventivă în acest domeniu.
Prin Decizia nr. 2012-240 din 4 mai 2012, Consiliul a cenzurat articolul din legea penală referitor la hărțuirea sexuală pe motiv că nu încadrează în mod exact această infracțiune. Ca urmare imediată, în jur de 50 de procese aflate pe rolul instanțelor au rămas fără temei juridic.
Prin Decizia nr. 2010-71 din 26 octombrie 2010 referitoare la internarea fără consimțământul pacientului, Consiliul Constituțional a cenzurat dispozițiile privitoare la menținerea spitalizării forțate a unui pacient mai mult de 15 zile, însă cu amânarea efectelor pentru a nu avea ca urmare eliberarea a aprox. 30.000 de bolnavi mentali. Însă, motivarea Consiliului s-a mai referit și la faptul că regimul de spitalizare produce totuși o conciliere între obiectivele de protecție a sănătății publice, a ordinii publice și a sănătății individuale. Prin Decizia nr. 2010-39 din 6 octombrie 2010 referitoare la adopția făcută de o persoană singură (problema copiilor cu părinți de același sex), Consiliul Constituțional a făcut trimitere la legiuitor.
În general, Consiliul s-a pronunțat asupra unor probleme survenite în materie socială și fiscală.
În Franța au existat și există unele păreri conform cărora Consiliul Constituțional ar putea deveni mai mult decât ”o curte supremă”, respectiv ”singura curte supremă”. Cu noua revizuire a Constituției, putem înțelege că acest consiliul nu este asimilat unei curți supreme, ci este chiar singura curte supremă. Efectul introducerii chestiunii prioritare conduce la considerarea Consiliului de Stat și a Curții de Casație drept filtre de control în chestiunile prioritare transmise în funcție de criteriile de admisibilitate impuse prin legea organică, respectiv legea aplicabilă conflictului, norma jurdică ce nu a fost deja declarată conformă Constituției și chestiunea nouă de drept să prezinte caracterul serios.
Consiliul Constituțional are ultimul cuvânt și în caz de neconstituționalitate, emite o decizie de abrogare cu efecte erga omnes, obligatorie pentru instanțe, inclusiv pentru ce le două curți supreme, Curtea de Casație și Constiliul de Stat.
Prin decizia din 6 octombrie 2010, Consiliul Constituțional contribuie la bulversarea ordinii juridice susținând că interpretarea dispozițiilor legislative realizate de către judecătorii judiciari și administrativi (Consiliul de Stat și Curtea de Casație) sunt de acum înainte supuse unui control de constituționalitate efectuat de Consiliul Constituțional în cadrul chestiunii prioritare de constituționalitate; această decizie este baza unei posibilii poziții a Consiliului Constituțional drept curte supremă întrucât aceasta supune interpretările Consiliului de Stat și ale Curții de Casație controlului Consiliului Constituțional, lucru până mai ieri inimaginabil! În ceea ce privește rolul Consiliului de Stat, acesta trebuie să asigure o protecție juridică împotriva administrației, iar în anumite forme ale litigiilor, Consiliul de Stat acționează ca o curte de primă și ultimă instanță.
Pentru a statua rolul consiliului Constituțional, cu ocazia primei aniversări a chestiunii prioritare de constituționalitate, președintele acestui organism, Jean-Luis Debre, în martie 2011, a afirmat: ”A doua învățătură ce se poate desprinde constă în aceea că, chestiunea prioritară de constituționalitate întărește Consiliul de Stat și Curtea de Casație. Aceste două curți supreme sunt curțile regulatoare ale sistemului nostru jurisdicțional …, a treia se referă la Consiliul Constituțional. Acesta și-a găsit un nou loc și a devenit jurisdicția franceză însărcinată să statueze asupra conformității legii cu Constituția și să protejeze drepturile și libertățile garantate constituțional. În acest context, trebuie reamintit că acesta nu este nici un judecător convențional, nici o curte supremă ce s-ar găsi deasupra Consiliului de Stat și a Curții de Casație”.
Secțiunea a IV-a. Primul bilanț în urma introducerii chestiunii prioritare de constituționalitate
În primii doi ani de la introducerea controlului de constituționalitate a posteriori în Franța, au fost înregistrate 1022 de dosare în 2010 și 114 chestiuni prioritare de constituționalitate în 2011. Dintre drepturile și libertățile cel mai des invocate au fost: prezumția de nevinovăție, dreptul la un recurs efectiv, principiul egalității, dreptul de proprietate, dreptul la apărare.
Legea nr. 2009-1523 prin care s-au stabilit condițiile de punere în aplicare a art. 61-1 din Constituție, a denumit noul control de constituționalitate ”chestiunea prioritară de constituționalitate”, pe care a abreviat-o Q.P.C.
Comitetul de reflecție și de propuneri instituit de președintele Franței, și prezidat de fostul prim-ministru Edouard Balladur, propunea ca, Consiliului Constituțional să i se ofere posibilitatea de a aprecia conformitatea unui act normativ cu drepturile și libertățile fundamentale recunoscute prin Constituție, toate acestea petrecându-se în anul 2007.
Motivele invocate de acest organism în sprijinul acestui control de constituționalitate sunt următoarele: ”Legile anterioare anului 1958 și anumite texte adoptate de atunci care, pentru diverse motive, accidentale sau, uneori, mai mult politice, nu au făcut obiectul unei sesizări în fața Consiliului Constituțional sunt valide, fără a fi permis judecătorului administrativ sau judiciar, care trebuie să facă aplicarea acestora, să le declare contrare Constituției. Probabil că această anomalie nu apare decât la un număr relativ limitat de texte de lege. Aceasta nu exclude faptul că anomalia introduce în sistemul nostru juridic un element de neliniște, putând să-i priveze pe cetățeni de posibilitatea de a-și valorifica plenitudinea drepturilor lor. Mai mult, extinderea controlului de conformitate a legii raportat la convențiile internaționale în vigoare, care, potrivit art. 55 din Constituție, au o forță juridică superioară celei a legilor, pune în lumină efectul diferitelor forme de control cărora le poate fi supusă aceeași lege. Astfel, orice judecător din sistemul judiciar sau administrativ poate, cu ocazia litigiului cu care este învestit, să îndepărteze aplicarea unei dispozițiile legale pe motiv că o consideră contrară unei convenții internaționale, dar el nu are puterea de a aprecia dacă aceeași dispoziție este contrară unui principiu de valoare constituțională. Ori, principiile pe care le aplică în primul caz sunt, în practică, de multe ori vecine celor pe care ar fi trebuit să le rețină dacă el însuși sau Consiliul Constituțional ar fi fost abilitat să statueze asupra conformității legii promulgate cu Constituția. Rezultă că justițiabilii sunt înclinați să dea mai multă valoare de drept decât înseși Constituției.
În continuare, este necesară citarea dispozițiilor constituționale incidente. Astfel, art. 61-1 din Constituție prevede: ”Atunci când, în cadrul unui proces pendinte în fașa unei instanțe, se susține că o dispoziție legislativă aduce atingere drepturilor și libertăților garantate de Constituție, Consiliul Constituțional poate fi sesizat în legătură cu acest aspect prin intermediul Consiliului de Stat sau al Curții de Casație, el urmând a se pronunța într-un termen stabilit. Condițiile de aplicare a prezentului articol sunt stabilite prin lege organică”. La art. 62 din Constituție este prevăzută sancțiunea aplicabilă, astfel: ”O dispoziție declarată neconstituțională în temeiul articolului 61 nu poate fi promulgată și nici pusă în aplicare. O dispoziție declarată neconstituțională în temeiul art. 61-1 este abrogată începând de la data publicării deciziei Consiliului Constituțional sau de la o dată ulterioară stabilită prin această decizie. Consiliul Constituțional stabilește condițiile și limitele în care efectele produse de dispoziția respectivă pot fi contestate. Deciziile Consiliului Constituțional nu pot fi atacate. Ele se impun autorităților publice și tuturor autorităților administrative și judecătorești”.
În ceea ce privește obiectul unei chestiuni prioritare de constituționalitate, se apreciză că acesta nu poate fi decât ”drepturile și libertățile” înscrise în ”blocul de constituționalitate”. Astfel, constatăm că acest obiect nu poate include regulile procedurale cu caracter constituțional, aspect stabilit prin Decizia nr. 2010-4/17 QPC, 23 iulie 2010. Pot fi atacate toate legile promulgate, ordinare sau organice, sau ordonanțele ratificate de Parlament. Însă, nu pot face obiectul controlului legile constituționale, angajamentele internaționale, legile referendare, regulamentele Camerelor și actele de natură reglementară. Prin Decizia nr. 2010-39 QPC din 6 octombrie 2010, Consiliul Constituțional s-a pronunțat contrar Curții de Casație, stabilind faptul că ”ridicând o chestiune prioritară de constituționalitate, orice justițiabil are dreptul de a contesta constituționalitatea întinderii efective a unei interpretări jurisprudențiale constante oferită dispoziției în cauză”. Aceeași opinie a fost reiterată prin Decizia nr. 2010-52 QPC din 14 octombrie 2010.
Faptul că legiuitorul nu își exercită competența legislativă ce i-a fost stabilită prin Constituție și pasează altor autorități obligația de a stabili reguli pe care ar fi trebuit să le adopte el însuși nu poate fi invocat în sprijinul unei chestiuni prioritare ”decât în cazul în care este afectat un drept sau o libertate garantate de Constituție”, aspecte stabilite prin Decizia nr. 2010-5 QPC din 18 iunie 2010.
În ceea ce privește unele aspecte procedurale, trebuie menționat că judecătorul cauzei nu are competența de a sesiza el însuși Consiliul Constituțional, această competență neputând fi atribuită judecătorului nici în căile de atac. El trebuie doar să o transmită Consiliului de Stat sau Curții de Casație, în funcție de sistemul jurisdicțional de care aparține. De asemenea, legea organică privind aplicarea art. 61-1 din Constituție prevede că nu se poate ridica din oficiu o chestiune prioritară de constituționalitate de către judecător, aceasta trebuind ridicată de către una dintre părțile litigante, iar cererea trebuie să îmbrace forma scrisă și să fie motivată. Dacă chestiunea prioritată de constituționalitate este ridicată în cursul cercetării penale, trebuie sesizată instanța de instrucție ierarhic superioară. Trebuie precizat faptul că acest control de constituționalitate nu poate fi ridicat în fața Curții cu jurați, dar poate fi ridicat în faza apelului declarat față de hotărârea acestei instanțe.
Pentru a fi efectuată transmiterea chestiunii de prioritate de către instanțele de drept comun, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiții esențiale. Astfel, prima dintre ele constă în aceea că dispoziția legală contestată să fie aplicabilă litigiului sau să constituie fundamentul acțiunii în justiție. În acest caz se are în vedere faptul că numai instanțele de fond pot să aprecieze asupra caracterului serios și prioritar pe care trebuie să-l prezinte chestiunea, iar în ultimă instanță, cele două instanțe supreme. Prin Decizia nr. 2010-1 QPC din 28 mai 2010, Consiliul Constituțional a stabilit că el însuși nu poate repune în discuție o chestiune pe care Curtea de Casație sau Consiliul de Stat au considerat-o aplicabilă sau nu litigiului.
A doua condiție se referă la faptul că asupra aceleiași dispoziții legale să nu se fi pronunțat deja Consiliul Constituțional, printr-o decizie anterioară, cu excepția unei schimbări de împrejurări ce determină un reviriment de jurisprudență. Astfel, prin Decizia nr. 2010 -14 /22 QPC din 30 iulie 2010 privind arestarea preventivă, s-a născut primul reviriment de jurisprudență cauzat de o schimbare de circumstanțe atât de drept, cât și de fapt. Prin Decizia nr. 2010-44QPC din 29 septembrie 2010 s-a statuat că ”schimbarea de circumstanțe” în sensul legii organice nu este caracterizată de modificările legislative posterioare aduse unei dispoziții legislative deja declarate conformă Constituției. Schimbarea circumstanțelor de drept poate, în schimb, să rezulte dintr-o decizie a Consiliului Constituțional însuși.
Ultima condiție constă în faptul că, chestiunea ridicată trebuie să prezinte caracterul serios. Desigur că asupra acestei condiții se pronunță instanța de fond. Consiliul Constituțional poate fi sesizat într-un termen de trei luni, de către cele două instanțe supreme. Imediat ce a fost sesizat, Consiliul Constituțional trebuie să comunice acest aspect Președintelui Republicii, Primului-ministru, Președinților Adunării Naționale și al Senatului, aceștia având ulterior posbilitatea să adreseze Consiliului propriile opinii cu privire la chestiunea ridicată.
Consiliul trebuie să se pronunțe într-un termen de trei luni, procedura având loc în ședință publică, conform principiului contradictorialității, cu excepțiile prevăzute în regulamentul interior.
Dacă chestiunea prioritară ridicată de justițiabil vizează atât neconformitatea dispoziției legale cu Constituția, cât și cu angajamentele internaționale ale Franței, Consiliul Constituțional se va pronunța în primul rând asupra neconformității cu Constituția, după însăși titulatura acesteia.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat prin decizia din 22 iunie 2010 asupra caracterului ”prioritar” al chestiunii prioritare de constituționalitate, statuând: ”atâta timp cât celelalte instanțe naționale rămân libere … să sesizeze Curtea, în orice moment al procedurii pe care îl consideră potrivit, chiar și cu ocazia procedurii incidente a controlului de constituționalitate, cu orice chestiune prejudicială, pe care o consideră necesară, … să ia toate măsurile necesare pentru a asigura protecția juridică provizorie a drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii și să lase neaplicată, cu ocazia unei astfel de proceduri incidente, dispoziția legislativă națională în cauză dacă o consideră contrară dreptului Uniunii”.
Cu ocazia bilanțului realizat la data de 1 martie 2013 de către Consiliul Constituțional, s-au dat publicității următoarele: Consiliul Constituțional a înregistrat 1520 de dosare adresate de Consiliul de Stat și de Curtea de Casație, dintre care 1206 de dosare au fost de netrimitere și doar 314 de dosare de trimitere. Referitor la soluția netrimiterii, 791 de dosare provin de la Curtea de Casație, și 412 de la Consiliul de Stat. Relativ la dosarele în care s-a dispus soluția trimiterii, 137 provin de la Consiliul de Stat și 177 de la Curtea de Casație, iar distinct de acestea, cu ocazia contenciosului electoral au fost ridicate patru chestiuni prioritare de constituționalitate. Pe toată această perioadă, Consiliul Constituțional a dat 255 de decizii în 297 de dosare. Astfel, în procente, au fost date 53,8% de decizii de conformitate, 13,7% conformitate sub rezervă, 16,4% de neconformitate totală, 10% de neconformitate parțială, 5,3% de respingere, și 0,8% decizii privesc aspecte de procedură.
BIBLIOGRAFIE:
Acte normative:
Constituția României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 767/2003, revizuită prin Legea de revizuire a Constituției României din 18 septembrie 2003;
Constituția Franței revizuită la data de 23 iulie 2008;
Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010;
Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010;
O.G. nr. 50/1994 privind instituirea unei taxe de trecere a frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecției sociale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 245 din 30 august 1994;
Legea nr. 138/1997 privind modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997;
Regulamentul de organizare și funcționare a Curții Constituționale, adoptat prin Hotărârea nr. 6 din 7 martie 2012, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 27 martie 2012;
Decizia CCR nr. 73 din 19.07.1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 177 din 8 august 1995;
Decizia nr. 141 cu privire la constituționalitatea legii pentru aprobarea O.G. nr. 50/1994 privind instituirea unei taxe de trecerea frontierei în vederea constituirii unor resurse destinate protecției sociale, în Monitorul Oficial, nr. 353, din 21 decembrie 1994;
Hotărârea nr. 1 din 16 februarie 1995 a Curții Constituționale privind completarea Regulamentului de organizare și funcționare a Curții Constituționale, în Monitorul Oficial nr. 39 din 23 februarie 1995;
Decizia CCR nr. 1106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 672 din 30 septembrie 2010;
Decizia CCR nr. 338/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 163 din 21 iulie 1997;
Decizia CCR nr. 14/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 108 din 5 februarie 2004;
Decizia CCR nr. 5/1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 160 din 22 aprilie 1998;
Decizia CCR nr. 81/1999, publicată în Monitorul Oficial nr. 325 din 8 iulie 1999;
Decizia CCR nr. 6/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 127/2000.
Doctrină:
B. Selejan-Guțan, Excepția de neconstituționalitate, ediția I, Editura All Beck, București, 2005;
B. Țonea, G. Moinescu, Instituții constituționale și administrative în dreptul european, Editura Sitech, Craiova, 2008;
C. Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2001;
C. Ionescu, Constituția Republicii Franceze, Editura Bibliotecha, Târgoviște, 2007;
Curtea Constituțională, Culegere de decizii și hotărâri 1992-1993, Regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 1994;
D. C. Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, vol. I, Teoria generală – Tratat, Editura C.H. Beck, București, 2007;
E. Popescu, Contenciosul constituțional, Editura Universitas, Petroșani, 2007;
E. S. Tănăsescu, Excepția de neconstituționalitate în România și în Franța, Editura Universul Juridic, București, 2013;
E. Vieriu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Pro Universitaria, București, 2010;
G. Bogasiu, M. Eftimie, Excepția de neconstituționalitate, Practică judiciară adnotată, Editura Hamangiu, București, 2010;
G. Iancu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2005;
I. Ciolca, Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate când este invocată în susținerea altor excepții, Curierul judicar nr. 12/2009;
I. Deleanu, Justiția constituțională, Editura Lumina Lex, București, 1995;
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1995;
I. Muraru, M. Constantinescu, Curtea Constituțională a României, Editura Albatros, București, 1997;
I. Muraru, N. M. Vlădoiu, A. Muraru, S.G. Barbu, Contencios constituțional, Editura Hamangiu, București, 2009;
Y. Menny, Initiative populaire, referndum et recall dans les Etats americains, ”Pouvoirs” nr. 7/1978;
P. Pactet, Droit constitutionnel et institutions politiques, Armand Colin, Paris, 2001, pag. 83, B. Chantebout, Droit constitutionnel, Paris, 2001;
Rapport de la Commission Europeenne sur les progres realise par la Roumanie dans le cadre du Mecanisme de cooperation et verification (2007);
T. Drăganu, Efectele deciziilor și hotărârilor Curții Constituționale (I) și (II), în Revista de drept comercial nr. 1 și 3/1999;
T. Drăganu, Efectele juridice ale deciziilor Curții Constituționale în lumina prevederilor Constituției revizuite, R.D.P. nr. 1/2004;
T. Toader, Constituția României reflectată în jurisprudența constituțională, Editura Hamangiu, București, 2011;
V. Vedinaș, Câteva considerații privind neconstituționalitatea Legii nr. 177/2010, Revista de drept public nr. 3/2010.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Aspecte Generale ale Contenciosului Constitutional (ID: 126432)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.