Aspecte Evolutive ale Cetateniei Europene

Aspecte evolutive ale cetățeniei europene

Capitolul I – Considerații introductive

Secțiunea I – Delimitări conceptuale

I.1. Instituția cetățeniei în dreptul intern

I.2. Instituția cetățeniei în dreptul internațional public

I.3. Instituția cetățeniei în dreptul internațional privat

Secțiunea a II-a – Cetățenia europeană – sediul materiei

Capitolul II – Consacrarea cetățeniei europene prin Tratatul de la Maastricht. Aspecte generale

Capitolul III – Cetățenia europeană potrivit Tratatului de la Amsterdam.

Capitolul IV – Drepturile ce derivă din cetățenia europeană, potrivit Tratatului de la Lisabona

Secțiunea I – Dreptul la libera circulatie, dreptul la munca, studiu etc

Secțiunea a II-a – Dreptul de a alege si de a fi ales in Parlamentul European;

Secțiunea a III-a – Dreptul la protectie diplomatica si consulara.

Capitolul V – Concluzii

Bibliografie

CAPITOLUL 1 –CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I – Delimitări conceptuale

1. Instituția cetățeniei în dreptul intern

Cetățenia română este legătura și apartenența unei persoane fizice la statul român. Potrivit art.17 din Constituția României, cetățenii români sunt egali în fața legii; numai ei vor fi admiși în funcțiile publice civile și militare. Cetățenii României se bucură de protecția statului român.

Conform prevederilor art.16 alin.(3) din Constituția României, “ Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.”

Constituția României cuprinde dispoziții și în ceea ce privește cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România și care se bucură de protecția generală a persoanelor și a averilor, garantată de Constituție și de alte legi.

Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte.

Cetățeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la aceste prevederi, cetățenii români pot fi extrădați în baza convențiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.

Cetățenii străini și apatrizii pot fi extrădați numai în baza unei convenții internaționale sau în condiții de reciprocitate. Expulzarea sau extrădarea se hotărăște numai de către justiție.

Analiza normelor juridice care formeaza institutia juridică a cetateniei permit formularea unor principii care stau la baza cetateniei romane,după cum urmează :

a) Doar cetățenii romani sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute ȋn Constitutie și legi. Acest principiu, sugerează ca persoanele care nu au calitatea de cetateni romani nu se pot bucura, in conditiile legii, decat de o parte din drepturile si indatoririle prevazute de constitutia si legile tarii noastre.

Din drepturile ȋnscrise ȋn constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, strainii sau apatrizii neavand acces la ele. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care le pot exercita cetatenii romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care nu au aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale cat si drepturi subiective obisnuite.

Ȋn grupa acestor drepturile sunt incluse: dreptul de a alege si dreptul de a fi ales in organele reprezentative nationale; dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si a se deplasa nestanjenit pe acest teritoriu; dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania; dreptul de a fi angajat in orice functie sau demnitate publica puntru care indeplineste condiitile cerute de legile tarii; dreptul de a nu fii extradat sau expulzat din Romania; dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate.

b) Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin Constitutie si legile tari. Conform acestui principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in exclusivitate cetatenilor romani, caci numai ei pot fi titularii tututor drepturilor si obligatiilor.

Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite indatoriri, ce revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru dezvoltarea economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei, suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt fidelitatea fata de tara si indatorirea de aparare a patriei.

c) Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, de avere sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit cetatenia. Ideea egalitatii de sanse intre cetateni a fost intarita in ceea ce priveste accesul la functiile si demnitalite publice prin adaugarea la art. 16 alin. (3) din Constitutia revizuita a garantarii de catre stat a egalitatii dintre femei si barbati.

d) Cetatenia este ȋn exclusivitate o chestiune de stat. Aceast principiu se desprinde cu o maximă claritate din dispozitiile constitutionale și legale conform cărora stabilirea drepturilor si ȋndatoririlor cetățenilor romani, a modurilor de dobandire si de pierdere a cetateniei romane, constituie un atribut exclusiv al statului.

e) Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor. Acest principiu se desprinde din dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform carora incheierea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produce nici un efect asupra cetateniei sotului care a dobandit cetatenia romana in timpul casatoriei. Invers, nici schimbarea cetateniei unuia din soti nu produce efecte juridice asupra cetateniei romane a celuilat sot.

Ȋn doctrină, s-a sustinut, ca cetatenia, este un element, o parte componenta a capacitatii juridice. Cum insa capacitatea juridica are conotatii diverse, in functie de ramura sistemului de drept la care o raportam, s-a precizat ca persoana fizica/ cetatean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetatenie, adica al acelor raporturi juridice al caror continut il formeaza drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor.

Izvorul juridic al cetateniei este fie faptul natural al nasterii, căreia legiuitorul ii predetermină efecte juridice ȋn ceea ce priveste raportul de cetatenie intre cel nascut si stat, fie, chiar, faptul juridic al infierii sau repatrierii unei persoane, ori acordarea cetateniei, la cererea ei.

Indiferent care ar fi izvorul cetateniei, aceasta este in esenta sa un raport juridic al carui mod de nastere si de incetare sunt prevazute expres de lege. De asemenea, continutul raportului (drepturile si indatoririle fundamentale ale cetateanului si procedurile prin care cetatenii participa la exprimarea vointeisuverane a poporului) este prevazut in Constitutie si in diferite alte legi.

2. Instituția cetățeniei în dreptul internațional public

Cetățenia reprezintă legătura politică și juridică permanentă dintre o persoană fizică și un stat, legătură care generează drepturi și obligații reciproce între stat și persoană. Problemele referitoare la cetățenie intră în competența internă a statelor, căci statul prin legea sa internă determină legătura de cetățenie, modurile de dobândire și de pierdere a acesteia precum și consecințele care decurg din acestea.

Cazurile în care cetățenia are relevanță în sfera dreptului internațional sunt:

a)Protecția diplomatică;

b)Cazurile de dublă cetățenie;

c) Apatridia;

Modalitățile de dobândire a cetățeniei pot fi grupate ȋn două categorii, astfel: modalități generale și modalități speciale.

Modalitățile generale sunt:

1.Dobândirea cetățenie prin naștere. Prin naștere cetățenia se poate dobândi urmînd unul din criteriile: dreptul sângelui când noul născut dăbîndește cetățenia părinților indiferent de locului de naștere și dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetățenia statului pe teritoriul căruia se naște indiferent de cetățenia părinților.

Dreptul sîngelui îl aplică astfel de state: Italia, Belgia, Franța, Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică state precum Argentina,Paraguai. Adoptarea Carte ONU și a altor documente privind drepturile omului referitoare la înlăturarea descriminării față de femei au consacrat principiul liberului consimțămînt al femeii căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetățenia pe care o dorește.

2.Dobîndirea cetățeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea persoanei interesate și în urma unui act al autorității statului care o acordă.

Naturalizarea se înfăptuiește cu îndeplinirea unor condiții stabilite de lege:

Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care acordă cetățenie(5,7,8,10 ani);

Cunoașterea și respectarea prevederilor Constituției;

Cunoaștere limbii de stat;

Prezența surselor legale de existență;

Dobîndirea cetățenie prin naturalizare este facilitată deseori prin faptul că persoana interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui cetățenie o solicită.

3.Dăruirea cetățeniei se realizează la inițiativa autorităților competente ale statului și nu la cererea persoanei interesate. Dobîndirea cetățeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru merite deosebite față de acest stat.La etapa actuală asemenea cazuri sunt extrem de rare.

Modalitățile speciale de dobîndire a cetățeniei sunt:

Dobîndirea în grup a cetățeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea de populație);

Obținerea sau alegerea cetățeniei;

Reintegrarea sau redobîndirea cetăținiei;

Problema pierderii cetățeniei tot ține de competența națională a statelor însă unele dispoziții referitoare la subiectul în cauză sunt prevăzute de tratatele bilaterale. Există două forme de pierdere a cetățeniei si anume:

1. Renunțarea reprezintă o formă de pierdere a cetățeniei în baza deciziei autorităților competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.

2. Retragerea cetățeniei cuprinde un element de sancțiune ea se realizează la inițiativa autorităților statului și de regulă în privința persoanelor care au comis fapte grave împotriva statului

Dubla cetățenie este situația juridică a unie persoane fizice care posedă concomitent cetățenia a două sau mai multor state. În cazul dublei cetățenii apar unele neclarități și probleme fiind că persoana ce are dublă cetățenie își asumă drepturi și obligații în ambele state.

Spre exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state. Complicații mai pot apărea și în legătură cu protecția diplomatică pe care statele sunt în drept să o exercite asupra cetățenilor lor. În asemenea situații s-a instituit regula cetățeniei efective adică cetățenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetățenie are o legătură stabilă durabilă. În așa cazuri se încheie tratate internaționale.

La Conferința de la Haga pentru codificarea dreptului internațional din anul 1930 au fost adoptate unele acte referitor la problemele duble cetățenii în legislația națională a statelor poate fi întîlnită dispoziția în conformitate cu care persoanie ce domiciliază în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetățenie o deține nu îi este recunoscută cetățenia celuilalt stat.

Potrivit rezoluției Institutului de Drept Internațional apatridul este individul care nu este cosiderat de nici un stat ca avînd naționalitatea sa. Apatrizii au drepturi reduse în raport cu cetățenii statului pe teritoriul căruia se află și chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitași în beneficierea de drepturi civile și politice, nu se bucură de protecția diplomgula cetățeniei efective adică cetățenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetățenie are o legătură stabilă durabilă. În așa cazuri se încheie tratate internaționale.

La Conferința de la Haga pentru codificarea dreptului internațional din anul 1930 au fost adoptate unele acte referitor la problemele duble cetățenii în legislația națională a statelor poate fi întîlnită dispoziția în conformitate cu care persoanie ce domiciliază în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetățenie o deține nu îi este recunoscută cetățenia celuilalt stat.

Potrivit rezoluției Institutului de Drept Internațional apatridul este individul care nu este cosiderat de nici un stat ca avînd naționalitatea sa. Apatrizii au drepturi reduse în raport cu cetățenii statului pe teritoriul căruia se află și chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitași în beneficierea de drepturi civile și politice, nu se bucură de protecția diplomatică a vreunui stat și pot fi victime ale anumitor descriminări, expulzări abuzive.

În cadru ONU a fost elaborate și adoptate Convenția cu privire la statutul apatrizilor din anul 1954 și Convenția cu privire la reducerea cazurilor de apatridie din anul 1961.Printre dispozițiile principale ale acesteia din urmă putem menționa:

Statele părți contactante vor acorda cetățenia lor persoanelor născute pe teritoriul lor care în lipsa acesteia vor fi apatrizi;

În caz de modificare a statutului personal, pierderea cetățeniei să fie codiționată de faptul că persoana vizată să posede sau să obțină cetățenia unui alt stat;

Statul nu poate lipsi o persoană de cetățenia lui dacă prin aceasta ea devine apatrid.

3. Instituția cetățeniei în dreptul internațional privat

În lumina dreptului internațional privat, starea civilă este parte componentă a statutului personal. În contextul caracterului de permanență al statutului personal, legea care guvernează acest statut trebuie să beneficieze și ea de o permanență.

Potrivit art. 2572 NCCiv starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel. De asemenea, potrivit art. 2568 NCCiv – Legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizizică sau, după caz, legea statului a cărui naționalitate o are persoana juridică.

Starea civilă și capacitatea-statutul persoanei fizice reprezintă conținutul normei conflictuale, materia la care ea se referă; naționalitatea este legătura normei conflictuale.

În cazul persoanei fizice legea națională portă denumirea de lex patriae, cetățenia fiind punctul de legătură.

Aplicarea legii naționale în această materie este o soluție tradițională în dreptul internațional privat român. Ea a fost curpinsă în Codul civil din anul 1864, a fost preluată de Legea 21/1991 și Legea 105/1992, în momentul de față, de NCCiv.Prin urmare, o persoană care este căsătorită sau necăsătorită, născută din căsătorie ori adoptată conform unei legi, ar trebui să fie considerată astfel și pe teritoriul altui stat chiar când legea materială a forului ar considera-o altfel. Cu alte cuvinte, starea civilă ar trebui să fie guvernată oriunde și oricând de aceeași lege care este, în principiu, legea personală, fie aceasta lex patriae sau lex domicilii.

Din punct de vedere al stării civile, o persoană poate fi ori căsătorită, ori necăsătorită, fără a mai interesa – atunci când este căsătorită –dacă este căsătorită pentru prima dată ori recăsătorită și fără a mai trebui să se facă distincție –atunci când este necăsătorită – după cum această stare rezultă din celibat, din viduitate, din divorț sau ca urmare a încetării căsătoriei.

Important este faptul că persoana își pierde statutul de persoană căsătorită și devine persoană necăsătorită, ceea ce se înregistrează, în mod corespunzător, în actele de stare civilă.

Starea civilă decurge dintr-un fapt sau dintr-un act de stare civilă, cum ar fi nașterea sau decesul, căsătoria sau divorțul, adopția, schimbarea numelui etc.

Aceste fapte sau acte de stare civilă nu se identifică cu actele de stare civilă ce desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile. Din dorința de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, unii autori au preferat formularea de acte juridice de stare civilă, atunci când este vorba de acele surse generatoare ale stării civile (actul de căsătorie, de divorț, de recunoaștere a filiației etc.) și cea de acte de stare civilă, atunci când este vorba de înscrisurile doveditoare întocmite pentru proba stării civile. Legea înțelege prin acestea actul de naștere, de căsătorie, de divorț și cel de deces.

Prin urmare, ținând cont de această delimitare, elementele stării civile rezultă din faptele și actele juridice de stare civilă. Chiar dacă sunt într-o strânsă legătură cu starea civilă, aceste fapte și acte juridice sunt supuse unui regim juridic aparte decât starea civilă, fiind, în acest sens, instituții autonome ale dreptului familiei (sau ale dreptului civil atunci când sistemul de drept nu recunoaște dreptului familiei autonomia).

Ca urmare, legea aplicabilă actului juridic de căsătorie sau celui de divorț, actului juridic de recunoaștere sau celui de tăgadă a filiației, poate fi o altă lege decât legea normal aplicabilă stării civile.Astfel, apar situații când pe teritoriul unui stat se aplică legea locului de încheiere a căsătoriei nu numai condițiilor de formă, ci și celor de fond; când doi soți, căsătoriți conform legii lor naționale, divorțează într-o țară unde acesta este supus legii forului sau legii domiciliului comun; când filiația este supusă în exclusivitate legii instanței sau autorității sesizate etc.

În asemenea situații, este clar faptul că actele generatoare ale stării civile nu vor fi guvernate, în exclusivitate, de legea națională, ci această lege va fi numai una dintre multiplele soluții. Ar fi de preferat ca toate actele intuitu personae să fie supuse uneia și aceleași legi – legii naționale. Însă, uneori dreptul internațional privat stabilește că pentru unele acte juridice de stare civilă nu legea națională prezintă legătura cea mai strânsă, ci o altă lege. Astfel, divorțul interesează starea civilă deoarece aduce schimbare în situația conjugală a persoanei fizice.

Cu referire la starea civilă, va fi sau nu va fi persoana considerată necăsătorită, va depinde de faptul dacă divorțul va avea sau nu eficacitate internațională în țara de cetățenie sau într-un stat terț.

Pentru aceasta actul de divorț va trebui să treacă o procedură de recunoaștere în țara unde se invocă eficacitatea sa. În caz afirmativ, legea națională va guverna starea civilă a persoanei cumulativ cu o altă lege. Astfel, persoana poate fi considerată ca fiind născută din căsătorie, conform legii sale naționale și necăsătorită, conform legii unde a avut loc modificarea situației conjugale (divorțul). Prin urmare, legea națională nu poate urma tot timpul și oriunde starea civilă a persoanei, deoarece transformările ulterioare ale acesteia pot avea loc conform altor legi și, anume, conform legilor arătate de dreptul internațional privat al statului unde au intervenit aceste modificări.

Starea civilă nu se confundă nici cu urmările pe care le generează statutului unei persoane. Un asemenea impact, starea civilă ar putea să-l aibă asupra capacității persoanei. Deși ca noțiuni sunt distincte, totuși între capacitatea persoanei și starea civilă există o strânsă legătură.Astfel, printre componentele care alcătuiesc starea civilă se numără și elementele care determină începutul (nașterea) și sfârșitul capacității de folosință (moartea fizică sau cea declarată).

Starea civilă are influență deosebită și asupra capacității de exercițiu a persoanei fizice. Ne referim la situația ȋn care căsătoria minorului are ca efect dobândirea capacității depline de exercițiu de către acesta sau, din contra, când anularea unei asemenea căsătorii poate conduce la pierderea capacității de exercițiu pentru minor care între timp nu a devenit încă major.

Chiar dacă sunt instituții diferite, punctul de plecare în dreptul internațional privat, referitor la legea aplicabilă este același ca și la starea civilă, adică legea națională.

Cu toate acestea, după cum vom vedea ȋn cele ce urmează, capacitatea, în unele materii, poate fi supusă și altei legi decât legea națională, cum ar fi legea domiciliului, legea forului sau a locului de încheiere a actului juridic.

Între așa element al stării civile, cum este filiația și între numele persoanei, există o strânsă corelație. Altminteri, felul filiației (din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinți necunoscuți) are incidență directă asupra stabilirii numelui de familie. Tot astfel, modificările stării civile (datorită filiației, adopției, căsătoriei) determină ori pot determina schimbarea numelui de familie.

Cu toate că numele lato sensu este trecut în „actul de stare civilă”, în mod tradițional autorii de specialitate consideră că acesta nu face parte din „starea civilă” a persoanei fizice, fiind distinct de aceasta. Potrivit unei opinii contrare, numele ar face, totuși, parte din starea civilă. Mai mult decȃt atât, unii autori care susțin această părere consideră că și cetățenia este un element al stării civile.

Existența reglementărilor proprii asupra numelui și cetățeniei sau apartenența acestei reglementări la dreptul public nu pot constitui, susțin autorii, argumente peremptorii pentru ca acestea să nu fie considerate elemente ale stării civile.

Aceasta, deoarece reglementări proprii cunoaște și căsătoria sau filiația, însă nimeni nu se îndoiește că ele țin de starea civilă. Însă distincția între dreptul public și cel privat, consideră autorii, ține mai mult de natură metodologică.

Numele ca atribut de identificare a persoanei fizice „are ca obiect grupul de cuvinte stabilite, potrivit legii, pentru identificarea persoanei în familie și societate și înregistrate în actele de stare civilă”.

În această ordine de idei, numele are, ca finalitate, aceeași funcție ca și restul elementelor stării civile, adică de identificare a persoanei în familie și în societate.

De asemenea, acțiunile de stare civilă nu au ca obiect starea civilă, adică totalitatea elementelor care o compun, ci unul ori mai multe dintre aceste elemente. Acțiunile de stare civilă se determină, adică se individualizează, după elementul ce-i este obiect, de exemplu acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei.

Acțiunile de stat, cum mai sunt numite, au rolul de a modifica starea civilă ca urmare a sesizării instanței de judecată cu o acțiune în anulare, rectificare ori în completarea unui act de stare civilă. Respectiv și în această materie, dreptul internațional privat al forului poate declara ca fiind competentă o altă lege decât legea națională, de cele mai multe ori aceasta fiind legea ce guvernează actul modificat sau anulat.

Așadar, după cum rezultă din practică, legea aplicabilă stării civile poate fi alta decât legea aplicabilă surselor ce o generează, precum și diferitele urmări ale stării civile, la fel, pot fi supuse unor legi deosebiteAsemenea situații sunt caracteristice mai mult sistemelor de drept unde legea personală se prezintă sub forma legii naționale.

Astfel, datorită fluxului intens de persoane, care caracterizează societatea actuală, schimbările ce intervin în starea civilă pot fi guvernate în străinătate de o altă lege decât legea națională a celui implicat în aceste acte de stare civilă.

Normele conflictuale ce pornesc de la regula, conform căreia starea civilă este cârmuită de legea națională nu consacră, în acest sens, decât un deziderat care are azi viabilitate, mai mult, în baza principiului recunoașterii drepturilor câștigate

S-a susținut că pentru a menține unicitatea și indivizibilitatea stării civile în dreptul internațional privat, toate schimbările care au loc în starea cuiva, ca efect al unor acte sau fapte de stare civilă, trebuie să fie supuse uneia și aceleiași legi, în speță – legii naționale. Aceasta se poate realiza numai dacă dreptul internațional privat unde intervine modificarea stării civile admite același criteriu al legii naționale.

Secțiunea a II-a – Cetățenia europeană – sediul materiei

Ȋn explicarea naturii juridice a cetățeniei nu se poate ignora faptul ca acesta exprimă un raport politic si juridic ȋntre două subiecte de drept, și anume: statul și persoana fizică, fiecare dintre ele fiind titulare de drepturi și obligatii.

Din acest punct de vedere, persoanele fizice pot avea calitatea de cetățean sau de persoană cu dublă cetatenie.prin excludere, strainii si apatrizii nu au vocatia de a li se recunoaste si garanta toate drepturile cetatenesti, dar nici nu li se poate pretinde să infaptuiasca toate indatoririle fundamentale care le revin cetatenilor romȃni, ȋntrucȃt nu au calitatea de subiecte, de parti, ȋn raporturile de cetatenie.

Ȋn doctrină, s-a susținut, că cetățenia, este un element, o parte componentă a capacitatii juridice. Cum ȋnsă capacitatea juridică are conotații diverse, ȋn functie de ramura sistemului de drept la care o raportăm, s-a precizat că persoana fizică/ cetățean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetățenie, adică al acelor raporturi juridice al caror conținut ȋl formează drepturile și indatoririle fundamentale ale cetatenilor.

Nu pot fi acceptate punctele de vedere privind natura juridică a cetateniei, care susțin, de exemplu, că nu numai persoanele fizice sunt legate prin legaturi de apartenenta față de stat, ci si de bunurile, sau ca la baza cetateniei s-ar afla raporturi contractuale intre doua subiecte de drept. La fel de inconsistente stiintific sunt si opiniile potrivit carora cetatenia ar fi un element constitutiv al statului, unstatut personal sau situatie juridica, raportate la anumite segmentesau parti din populatie, dupa criteriul varstei, al sexului.

Asa cum se poate observa, există o oarecare dificultate ȋn desprinderea naturii juridice a cetățeniei. Aceasta deoarece apartenența unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze: nasterea, infierea, autorizarea cererii adresate autoritatilor statalecompetente de catre o persoana fizica. Trebuie remarcat faptul că teoriile care s-au susținut cu privire la natura juridică a cetateniei au ca punct comun aprecierea acesteia ca o legătură de apartenență ȋntre două subiecte de drept.

Izvorul juridic al cetățeniei este reprezentat fie de faptul natural al nasterii, careia legiuitorul ii predetermina efecte juridice in ceea ce priveste raportul de cetatenie intre cel nascut si stat, fie, chiar, faptul juridic al infierii sau repatrierii unei persoane, ori acordarea cetateniei, la cererea ei.Indiferent care ar fi izvorul cetateniei, aceasta este in esenta sa un raport juridic al carui mod de nastere si de incetare sunt prevazute expres de lege. De asemenea, continutul raportului (drepturile si indatoririle fundamentale ale cetateanului si procedurile prin care cetatenii participa la exprimarea vointeisuverane a poporului) este prevazut in Constitutie si in diferite alte legi.

CAPITOLUL II CONSACRAREA CETĂȚENIEI EUROPENE PRIN TRATATUL DE LA MAASTRICHT. ASPECTE GENERALE

Cetățenia europeană a fost consacrată pentru prima dată în Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în anul 1992 la Maastricht, reprezentând o inovație conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene. Incluzând drepturi, obligații și participarea la viața politică, cetățenia europeană vizează consolidarea imaginii și a identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Însă, acest Tratat nu definește noțiunea de cetățenie.

Cetățenia europeană este un concept complex, deoarece reunește atât elemente locale, naționale cât și supranaționale. Directa implicare a indivizilor în viața economică și politică a Uniunii, ar fi o modalitate de atingere a acestor scopuri, recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care aceștia se pot bucura, indiferent de cetățenia națională și indiferent de statul membru în care se află, cu singura obligație ca titularii să fie resortisanți ai statelor membre ale Uniuni Europene.

Prin cetățenie, oamenii simt nevoia să li se recunoască pe deplin demnitatea, însă și autenticitatea. Întrucât, aceasta din urmă depinde de apartenența lor la o cultură. Oamenii nu sînt doar cetățeni abstracți, ei sînt indivizi concreți purtători ai unei istorii și culturi singulare, pe care le împărtășesc cu alții, și este important ca acestea să le fie recunoscute public. Abstracția cetățeanului nu poate pune bazele unei organizări politice care să ofere fiecăruia posibilitatea de a fi pe deplin recunoscut

Chiar dacă există diferențe istorice, sociale și biologice dintre indivizi, cetățenia este, în principiu, deschisă tuturor. Ordinea politică își asumă ca ambiție și justificare, în numele valorilor moderne, integrarea populațiilor cu ajutorul cetățeniei, prin depășirea diversităților lor concrete, prin depășirea particularismelor lor.

În baza art. 15 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, orice individ are dreptul la o naționalitate și la drepturile civile aferente.

Cetățeanul este prin definiție, un individ abstract, fără identitate și fără o calificare particulară, pe lângă și în afară de caracteristicile sale concrete. Fiecare persoană are posibilitatea de a deveni cetățean. Societatea care se fundamentează pe cetățenie este, prin definiție mai deschisă străinilor decît alte forme de organizare politică.

Conform unor modalități variabile cetățenia devine accesibilă, în dependență de locul, timpul și interesul fiecărei națiuni, așa cum o concep conducătorii și opinia publică. Aceasta fiind o consecință a recunoașterii drepturilor fundamentale ale omului. Însă orice stat național democratic prevede că străinul are posibilitatea de a-și vedea recunoscut dreptul de a intra în comunitatea politică respectând anumite condiții stabilite prin drept.

Fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne ale regimului democratic, conceptul de cetățenie este asociat cu termenul de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune deosebită datorită caracterului său supranațional.

În mod ideal cetățenia europeană semnifică comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și derivă din ideea fundamentală a construcției europene: menținerea și asigurarea păcii în Europa așa încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor norme și instituții comune pentru care și-au dat liberul acord.

Unii doctrinari consideră că până la moment încă nu a fost găsită o instituție mai potrivită care să convingă oamenii, prin definiție inegali și divergenți, să trăiască cu demnitate într-o societate democratică. Cetățenia, în forma ei clasică, precum și instituțiile care o reglementează sunt naționale.

Cetățenia europeană din punct de vedere social reprezintă una dintre identitățile individului și presupune dezvoltarea anumitor competențe sau a unei culturi civice care fac posibilă exercitarea efectivă a statutului de cetățean. Acum, când națiunile corodate de istorie au slăbit, se pune problema armonizării între cetățenia națională și cetățenia europeană.

Conceptul de cetățenie este strâns legat de conceptul de migrațiune, diversitate culturală și de stat-națiune. Uniunea Europeană este „casa” unei vaste diversități etnoculturale și naționale. Toate acestea vor dispărea sub presiunea globalizării. Procesul de lărgire a Uniunii Europene înlesnește procesul de migrațiune și Europa va continua să fie un continent al migrațiunii.

Mitul Europei monoculturale, care deseori este invocat pentru a justifica exclusivismul politic nu se mai potrivește realității sociologice din nici o societate. Dar, în pofida faptului că Europa este diversă și multiculturală, se susține pe deplin, în mediile științifice și cele politice, existența cetățeniei europene.

Scopul fundamental al acestei instituții nou formate constă în consolidarea imaginii și identității Uniunii Europene, precum și implicarea mai profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Prin art. 17 al Tratatului asupra Uniunii Europene (inițial art. 8) se recunoaște calitatea de cetățean al Uniunii Europene oricărei persoane care are naționalitatea unuia dintre statele membre, conform legislației în vigoare a statului respectiv.

Resortisanții statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază de o „dublă cetățenie”, deoarece cetățenia europeană se adaugă celei naționale. Cetățenia europeană fiind ca un supliment al cetățeniei naționale, în așa mod conferind și drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii, fie la nivelul statelor membre.

Însă, în ceea ce privește cetățenia dublă propriu-zisă, se iscă o incertitudine. Persoanele cu dublă cetățenie sunt deja destul de numeroase și înlăturarea barierelor din interiorul spațiului european va multiplica, fără îndoială aceste situații. Cum determinarea cetățeniei aparține exclusiv legii statelor membre, este sufiecient ca o persoană să aibă cetățenia unuia dintre aceste state pentru a putea revendica accesul la libertățile comunitare.

Astfel, o persoană care are cetățenia italiană și pe cea argentiniană poate invoca în Europa cetățenia italiană sau un cetățean franco-german poate invoca în Franța cetățenia sa germană.

Deși, după opinia lui Vrabie M., ar trebui atrasă atenția și asupra faptului că anumite elemente ale cetățeniei europene pot modifica echilibrul menținut de cetățenia națională în cadrul ordinii juridice interne, în cazul în care un resortisant al unui alt stat membru dobândește drepturi care anterior erau rezervate doar naționalilor.

În așa mod, apare într-o oarecare măsură o concurență între cetățenii europeni, în faza de exercitare a drepturilor, în special în ceea ce privește dreptul de sejur și de vot în alegerile municipale într-un stat membru .

Aplicarea principiului subsidiarității îi conferă o importanță nouă: cetățenia comunitară fiind o cetățenie de bază, ea este esența puterii, prin care deținătorii săi acceptă să delegheze din grija de eficacitate și mai simplu, din bun simț.

Considerăm că prin cetățenia europeană se conferă un sens mai profund și mai real apartenenței la Uniunea Europeană. Astfel, în baza Tratatului asupra Uniunii Europene este necesar ca inițial o persoană să dețină cetățenia unui stat membru pentru a putea beneficia de cetățenia Uniunii, ca ulterior cetățenia europeană să completeze și să adauge la drepturile conferite de cetățenia statală.

Acest punct de vedere îl completează și Declarația anexată la tratatul de la Maastricht care prevede că „de fiecare dată când tratatul instituind o Comunitate Europeană face referire la cetățenii statelor membre, problema de a ști dacă o persoană are cetățenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai prin recurs la dreptul național al statului vizat”.

În acest context, primordial pentru dobândirea cetățeniei Uniunii, va fi ultima instanță, rolul fiecărui stat membru în parte, în recunoașterea și acordare cetățeniei naționale, conform condițiilor proprii privind cetățenia

Acest concept controversat are meritul de a exprima și chintesența gândirii politice dintr-o epocă istorică și de a sintetiza ansamblul problemelor care rezultă din relația stat-cetățeni. Este un termen paradigmatic și se manifestă prin următoarele trăsături:

a) este o construcție culturală, specifică anumitor valori și semnificații;

b) are o evoluție istorică, în funcție de tipul de societate și modul de guvernare cu care a fost asociat;

c) este expresia dominației occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care s-a impus în toată lumea;

d) are un conținut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât și obligațiile, să încorporeze atât o viziune individuală cât și una colectivă asupra societății

Discuțiile privind cetățenia europeană au început în cadrul dezbaterilor privind natura și finalitatea construcției europene. Paul Magnette susține că „cetățenia europeană, introdusă prin tratatul de la Maastricht, nu este nici ea lipsită de accente contradictorii.

Conceptul de cetățenie europeană oscilează între două interpretări diferite: fie este considerat spectrul unui stat european, care distruge identitățile naționale, fie apare ca simbolul unic al societăți civile, lipsită de forța regulatoare și de garanții comparabile celor pe are le oferă cetățeniile naționale.”.

În ceea ce privește prima interpretare, aceasta este fundamentată pe doctrina federalistă, încearcă să evidențieze dimensiunea verticală a cetățeniei europene. Pornind de la sensul clasic al termenului de cetățenie, valabil în cadrul statelor naționale, adepții acestei interpretări înțeleg cetățenia europeană ca pe un statut acordat cetățenilor statelor membre care îi pune în relație politico-juridică directă cu Uniunea Europeană.

Conform interpretării date, Uniunea Europeană se constituie ca o nouă comunitate politică, un fel de vârf de piramidă, situat la nivelul supranaționalului, ceea ce înseamnă că „cetățenia europeană trebuie să exprime apartenența cetățenilor la o entitate politică nouă, în aceeași manieră în care dreptul național definește statutul individului în stat”.

La moment realitatea nu oferă temeiuri îndeajuns argumentate acestei interpretări, întrucât realitatea ne arată că cetățenia europeană, consacrată prin tratatul de la Maastricht, încearcă mai mult extinderea principiului comunitar al egalității cetățenilor în toate statele membre cu Uniunea Europeană.

Originile economice ale proiectului construcției europene încă nu au fost înlăturate definitiv, dar din această perspectivă, profitul în privința cetățeniei este recunoașterea egalității de tratament a indivizilor pe întreg spațiul comunitar europeanindiferent dacă sunt producători sau consumatori, indiferent de raportul cu piața.

A doua interpretare, se conturează prin faptul că doctrina confederalistă, marchează dimensiunea orizontală a cetățeniei europene. Din acest punct de vedere, ideea este că drepturile cetățenilor europeni nu reflectă un statut de tip federal, fiindcă ele provin din decizii interguvernamentale, prin care se exprimă nu un semn de absorbție într-o federație, ci de solidaritate între state.

Însă în realitate nici această interpretare nu este pe deplin justificată în practică, deoarece, deși în plan obiectiv societatea civilă europeană este reglementată comunitar, în plan subiectiv ea nu a devenit un spațiu cotidian decât pentru minoritate de europeni. „Societatea civilă europeană nu devine o realitate subiectivă decât pentru categoriile cele mai active, pentru segmentele de populație ale societății civile naționale, privilegiate în termeni socio-culturali” .

În această situație se desprinde concluzia că proiectul, preponderent liberal, de cetățenie europeană, cuprins în Tratatul de la Maastricht, nu satisface așteptările europenilor, care refuză înțelegerea spațiului comunitar ca pe o simplă piață unde nu pot fi descoperite și drepturi civile. Însă, ulterior aceste deficiențe au fost înlăturate prin tratatele modificatoare ce au fost semnate în următorii ani.

În același timp, Duculescu V., susține ideea că odată cu apariția noțiunii de cetățenie a Uniunii în Tratatul Comunităților Europene marchează în modul cel mai clar ideea depășirii de către Comunitate a limitelor domeniilor economic și social. Fiind o noțiune dinamică, cetățenia europeană este chemată să evolueze pe măsură ce va progresa Uniunea

Atunci când statele tind spre un model constituțional comun, care să le permită un model socio-economic situat între piața liberă și controlul social, vor trebui să se obișnuiască cu o situație mai complexă, în care statul lor se modifică.

În noile condiții ale construcției europene, deși din perspectivă istorică existența lor juridică era autorizată în exclusivitate de statul de origine, aceștia dobândesc o cetățenie ambivalentă. Comunitatea europeană are ca rezultat o oarecare deschidere a cetățeniilor naționale. „Este adevărat că dreptul comunitar este superior legislațiilor naționale, dar el emană din decizii interguvernametale, aplicate de administrațiile și jurisdicțiile naționale.

Din punct de vedere al organizării juridice, Uniunea respectă în egală măsură principiile federaliste și pe cele ale suveranității statului. Însă, Uniunea nu este nici confederație, nici stat federal, ci este o federație de state” .

Astăzi numeroși autori încearcă să formuleze, în legătură cu Europa, ceea ce ar putea fi o nouă concepție despre cetățenie. Ei susțin că cetățenia Europei care se construiește acum nu este și nu poate reprezenta extinderea cetățeniei naționale la nivelul Europei, că Europa nu va putea deveni pur și simplu o „națiune” mai mare, că ea este pe punctul de a inventa o „nouă” cetățenie.

În acest sens, Schnapper, susține că cetățenia națională nu mai este singura care să ofere un statut legal și drepturi. Instituțiile europene sînt pe cale să construiască o nouă cetățenie.

Acestea conferind cetățenilor europeni și străinilor aflați legal în spațiul european un statut social care devine un veritabil statut politic. Deci, există atât o cetățenie națională, cât și una europeană. Dreptul comunitar european va declanșa în curând nașterea unei cetățenii bazate pe concepția, comună tuturor europenilor, a solidarității și a dreptății sociale. De altfel, cetățeanul european poate pleda în fața celor două Curți Europene de Justiție, eventual împotriva propriului stat național.

Este de neacceptat faptul că cetățenia așa-zis clasică reprezintă un principiu de excludere a non-cetățenilor și de inegalitate între cetățeni și non-cetățeni, în special atunci cînd avem în vedere valorile democraților moderne.

Un alt teoritician al „noii cetățenii” J. Habermas, propune o perspectivă fundamental diferită. El face referire la o concepție esențial politică pentru a reflecta la cetățenia „post-națională”. Conform concepțiilor sale, cetățenia trebuie să-și păstreze întregul sens politic și să traducă valorile comune din democrațiile europene, așa cum se exprimă ele prin aderarea la drepturile omului.

Însă, dintr-un alt punct de vedere, el pledează și pentru separarea legăturii dintre naționalitate și cetățenie, prin elaborarea „patriotismului constituțional”. Europa trebuie construită separând ideea națională de experiența cetățeniei exercitate la nivelul european.

Practicile cetățeniei indiferent de nivelul la care sunt organizate, implică existența unor locuri, în sensul abstract, dar și concret al termenului, unde cetățenii, oamenii politici și experții pot vorbi unii cu alții, se pot înțelege și convinge fără să folosească violența.

Anume prin aceste schimburi și pot să rezolve problemele vieții în comun, să arbitreze conflictele dintre indivizi și grupuri și să ajungă la înțelegere. Ceea ce determină ca toți membrii să împărtășească, dacă nu aceeași limbă, măcar un limbaj, o cultură și valori comune.

Philip Herzog a identificat „cetățenia europeană” ca fiind, alături de îmbunătățirea democrației reprezentative și participarea activă a cetățenilor și actorilor sociali, una dintre cele trei modalități pentru a rezolva problema democratică în Uniunea Europeană .

Adepții „noii cetățenii” critică noțiunea de cetățenie numită clasică. Aceștia constată că ea s-a devalorizat.

În același timp ei judecă această evoluție pozitivă, dorind ca ea să fie înlocuită cu o concepție nouă a cetățeniei, de natură economică și socială care fondează o nouă practică democratică, calificată ca participativă. Pentru ei, cetățenia nu ar mai trebui să fie definită doar de un ansamblu de drepturi, libertăți – definiție politică – dar de drepturi-creanțe sau mai exact, acestea sunt drepturi economice și sociale sau drepturi-creanțe care devin veritabile drepturi politice. Această concepție ar fi pe cale de a se construi la nivel european.

În viața colectivă, și anume participarea economică și socială a devenit preponderentă. Veritabila apartenență la colectivitate nu se mai definește prin participare la politică, însă prin activitatea economică și socială care a devenit preponderentă.

Totuși, cetățenia este astăzi criticată în numele viitorului, al valorilor „multiculturalismului” și deschiderii către ceilalți – valoarea proclamată a individualismului modern – fiind considerată „demodată” sau „scormonitoare”. Nimeni nu mai condamnă principiul cetățeniei „formale”, însă unii o consideră de acum insuficientă și inoperantă.

Ideea pe care se fundamentează cetățenia este că lăsând la o parte diferențele și inegalitățile, toate persoanele sunt egale ca demnitate, astfel, încât trebuie tratate în mod egal din punct de vedere juridic. Deși, indivizii concreți au referințe istorice, credințe religioase diverse, sînt inegali din punct de vedere economic și social.

Plecând de la o astfel de premisă susținem faptul că instituția cetățeniei apare astăzi drept unica bază a organizării politice în măsură a-i determina pe oameni să trăiască împreună respectând demnitatea fiecăruia dintre ei. Cetățeanul trebuie să fie mereu un cetățean critic, ceea ce trebuie să scoată la iveală limitele eficacității reale a cetățeniei, pentru a se putea efectiv organiza societățile istorice.

În acest sens, Cuthbert M. susține faptul că cetățenia europeană este obligatorie și că nu există vreo prevedere pentru a se opta

Societățile bazate pe cetățenie au știut să se democratizeze. Anume pe ideea de cetățenie s-au sprijinit partidele muncitorești când au dus luptele care le-au permis integrarea clasei muncitoare în societatea democratică.

Pentru a da un conținut real cetățeniei pentru a-i recupera potențialul întreg, trebuie să ne situăm chiar în interiorul principiului cetățeniei politice, și să nu-l combatem sau să-l devalorizăm. Aderarea la cetățenie nu poate fi decât critică și rațională, iar drepturile omului ca și cele ale cetățeanului trebuie regândite și reinterpretate constant

Să analizăm deci, aceste momente: conceptul de cetățenie include două aspecte-cheie: un aspect rațional, conform căruia societatea trebuie să fie organizată pentru membrii săi care să respecte legalitatea și un aspect sentimental, unde cetățenia consolidează legături de apartenență, de identitate. Respectiv, aceasta semnifică faptul că rațiunea justiției și sentimentul de apartenență la o comunitatea anume ar trebui să „meargă mână în mână”, dacă dorim a fi cetățeni deplini la fel ca o democrație viabilă.

Prin cetățenie, se încearcă a depăși pasiunile etnice sau etnico-religioase. Aceasta prin intermediul justiției soluționează conflictele dintre grupuri sociale cu interese opuse. Cu toate acestea, face inevitabil apel la noțiunea de comunitate de limbă și istorie.

Ea nu poate fi raționalitate pură. Atunci când oamenii întrețin pasiuni și conflicte cetățenia se străduie să mențină raționalitatea unei organizări politice bazate pe justiție și pe ideea de libertate și egalitate.

Înființarea unei comunități de cetățeni reprezintă un adevărat paradox. La fel ca toate invențiile omului care au făcut apel la rațiune decât la sentimente, cetățenia este fundamental fragilă, mereu amenințată, având nevoie de protecție.

Astfel, centrul de interes pentru Europa se deplasează de la o elită intelectuală și politică minoritară la ansamblul cetățenilor din Europa, reprezintând trecerea de la o construcție artificială la o entitate nouă transnațională și supranațională legitimată de acordul cetățenilor săi responsabili și interesați de viață publică europeană; de la o entitate juridică abstractă și îndepărtată de cotidian la o veritabilă societate europeană ai cărei cetățeni vor fi legați prin noi rețele de solidaritate.

Conceptul de cetățenie cuprinde atât un aspect politic (cetățenia ca drept al Cetății definind statutul personal al unui individ) cât și unul juridic (referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca). Aptitudinea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) și de a le putea pune în aplicare, definește condiția de bază a cetățeniei. In așa fel, cetățenia europeană există în măsura în care titularii săi se pot bucura de drepturile care derivă din acest statut

Ideea de a înrădăcina un nou tip de cetățenie care să aparțină mai multor popoare nu este nouă. Charles de Gaulle, Jean Monnet și Winston Churchill o considerau posibilă în cadrul unei Uniuni franco-britanice. Dacă noutatea conceptului de “cetățenie europeană” este destul de controversată, nu există însă dubii asupra caracterului său artificial. Cetățenia europeană este o invenție, după cum susțin Paul Magnette, Philippe Herzog, o construcție artizanală incompletă și al cărei proces de agregare se află încă în desfășurare.

Cetățenia, ca idee, semnifică comunitatea de obiective și de mijloace care se construiește între statele membre – adică, între popoarele acestor state – ale Uniunii Europene. Aceasta provine de la ipoteza fundamentală a construcției europene: aceea de a asigura pacea, permițând popoarelor să trăiască împreună având ca sprijin reguli și instituții comune, liber consimțite.

Acest nou concept de cetățenie europeană se dorește a fi materializat ca urmare a aspirației exprimate în Declarația Schuman: “Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini “destinul împărtășit”.

De asemenea există și o altă latură a acestui concept și anume realitatea politică. Abia schițată pentru unii, pentru alții însă suficient de puternică, această realitate este data de conținutul cetățeniei și mai ales de aplicarea ei și de evaluarea eficacității sale. Din nefericire nu există mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacități, în ciuda dublei valori pe care cetățenia europeană o are astăzi de jure. In acest sens se face referire și la valoarea juridică și politică a conținutului actual al cetățeniei europene care este în același timp un statut de drepturi și o instituție politică

Interpretată din punct de vedere al instituției politice, cetățenia unională este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare și a mobilizărilor sociale. Anume la această etapă putem vedea “dinamica cetățeniei” noutatea sa și în același timp aspectele sale cele mai controversate.

C. de Wenden subliniază de altfel că unul din obstacolele majore în definirea și stabilirea unei cetățenii europene este tocmai caracterul său evolutiv în permanentă transformare, care-i conferă o doză de instabilitate și imprevizibilitate.

Este, deci, dificil de a spune care este natura exactă a acestui straniu prototip de cetățenie, care nu pare a se supune nici tradiției naționale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetățeniei civice, dar care le îmbină totuși pe amândouă, concurând suveranitatea statului de a edicta asupra cetățenilor săi și revendicându-se în același timp de la aceasta prin faptul că este definită prin regulile fiecărui stat membru de a-și stabili cetățenia.

Teoriticienii se axează pe problema cum să transformi cetățenia europeană dintr-un artefact într-o realitate. Crearea unui sentiment comun de apartenență și impunerea lui de sus în jos (de la instanțele europene la indivizi) nu poate funcționa pe termen lung.

Dificultățile creării unei solidarități de fapt sunt numeroase și se datorează în primul rând diversității culturilor naționale, mai exact a rivalităților sau antagonismelor istorice între unele din ele, precum și procesului continuu de lărgire.

“Odată Uniunea Europeană construită, trebuie inventați cetățenii.”. Avînd în vedere afirmația enunțată putem spune că cetățeanul european este un proiect care se conturează în jurul unor linii fundamentale și anume: separarea nationalității de cetățenie, inventarea instituțională (mai ales constituțională), elaborarea unei culturi comune europene care trece peste frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural).

Conform concepției aceleiași autoare, actuala cetățenie europeană încearcă să se supună acestor imperative, dar nivelul de reușită este relativ. Ea ar fi mai întâi o cetățenie de reciprocitate bazată pe reciprocitatea drepturilor între resortisanții europeni (în conformitate cu principiile de nediscriminare și de egalitate), apoi una de atribuție deoarece provine din naționalitatea unuia din statele membre din care extrage conștiința de apartenență la acesta a cetățenilor săi.

Se vorbește de altfel mult și despre o “cetățenie de rezidență” sau de o “cetățenie civică” pentru a sublinia o orientare orizontală de participare cetățenească, variantă care ar elimina aproape cu desăvârșire caracterul național, deoarece i-ar include în exercițiul acestei cetățenii și pe rezidenții non-cetățeni europeni din statele membre.

Această dezbatere tinde de fapt să atragă atenția asupra limitelor cetățeniei europene. Noua frontieră devine Celălalt, Străinul, în sensul celui care nu aparține Uniunii Europene.

Astfel, cetățeanul european ar apărea ca un intermediar (un fel de cetățean de rangul doi) între cetățeanul național și Străinul extracomunitar. În așa mod, face să apară o nouă categorie de cetățeni ale căror drepturi se situează la mijlocul distanței dintre cele ale cetățenilor naționali și cele ale străinilor. Această categorie constituie, poate embrionul unei îndepărtate naționalități europene, ceea ce presupune ca, la acel moment, Uniunea să fi devenit un stat federal.

Deci, apare și întrebarea dacă această cetățenie nu ar rămâne exclusivă în raport cu străinii care își au reședința în statele membre, deoarece ar încuraja, pe cât de paradoxal nu s-ar părea, dezvoltarea unor noi comunități de minorități naționale în statele sale, sau chiar a unui nou cerc vicios al sentimentelor discriminatorii.

Pe lȃngă faptul că cetățenia europeană constituie mai multe avantaje, aceasta ar putea avea și efectele nedorite pe care le-am expus mai sus. Răspunsurile diferă de la o extremă la alta. Cu toate acestea, ele converg toate către două aspecte: cel național și identitar pe de o parte; cel al legitimității democratice pe de alta.

Construcția europeană a pus deja bazele cetățeniei supranaționale, de exemplu, prin cele patru libertăți fundamentale ale pieței comune (libertatea de circulație a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor și serviciilor), prin recunoașterea comună a drepturilor sociale ale angajaților, prin promovarea coeziunii sociale și a dezvoltării regionale etc..

Se știe că „cetățean" provine de la latinescul „civitas", locuitorul unui oraș, unei Cetăți, deci a unei comunități care se conduce după anumite reguli convenite de comun acord. Într-o țară, fiecare om acționează ca cetățean, în sensul că „își asumă acel statut convenit de comunitate, având drepturi și obligații publice, care sunt corelate cu drepturile și obligațiile publice ale celorlalți.

Un cetațean francez – ca, de altfel, fiecare cetățean, în general, – era și este considerat și astăzi a avea facultatea „de a-și subordona faptele și actele proprii, legilor și rânduielilor comune”. Această facultate a fiecăruia dintre noi presupune „supunerea conștientă a individului ideii și conceptului de patrie”, în sensul de comunitate națională.

Cetățenia este o inovație conceptuală a Tratatului de la Maastricht prin care se rupe legătura dintre drepturile politice și teritoriul statelor. Cetățenia europeană poate fi înțeleasă ca o măsură de creștere a încrederii printre cetățenii europeni. Astfel, sprijinind cerința pentru reformarea instituțiilor europene pentru cetățeni.

S-a relevat că această cetățenie a Uniuni este destinată a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, care le dă posibilitatea celor aflați ei înșiși în aceeași situație de a beneficia de același tratament în drept, indiferent de naționalitatea (cetățenia) lor, sub rezerva unor excepții care sunt expres prevăzute.

În consecință, un cetățean al Uniunii , rezident în mod legal pe teritoriul unui stat membru-gazdă, poate să invoce art.6 din tratatul asupra comunizății europene, în toate situațiile care intră în domeniul de aplicare ratione materiae a dreptului comuntiar, aceste situații le includ pe cele ce implică exercitarea libertăților fundamentale garantate de tratat și pe cele relative la exercitarea dreptului de a circula și de a avea reședința în mod liber în alt stat membru.

Una din consecințele introducerii cetățeniei europene este faptul că cetățenii statelor-membre, nu mai sunt considerați străini atunci când călătoresc sau își au reședința în alt stat decât statul-național

În concluzie, putem spune că cetățenia este un proces complex, care presupune menținerea unei integrări sociale negociate. Deși, construirea Europei este dorită, ea însă, nu va fi construită decât în baza cetățeniei. Ea nu se va construi negând tradițiile istorice și politice ale națiunilor, dar făcându-le să evolueze, depășindu-le, devenind mai bune, mai superioare. Societățile democratice fondează legitimitatea lor în temeiul dezbaterilor cetățenilor sau ea nu va fi Europa cetățenilor.

Jocul politicii și voinței politice poate fi situat în Europa, dar nu ne este dat, el trebuie construit. Europa nu va putea fi decât o operă comună, născută din acțiunea curajoasă și pedagogică a oamenilor politici, din gândirea rezonabilă a intelectualilor și finalmente, din voința cetățenilor. Ei singuri pot construi veritabila Europă, adică comunitatea cetățenilor europeni

Cetățenia este cel mai bun mod de a insera individul în societate, de a face o ființă rațională și liberă, un cetățean capabil să organizeze un civism colectiv.Astfel, cetățenia europeană este încă insuficient afirmată și interiorizată. Și totuși cetățenia europeană este esențială pentru construcția unei Uniuni viabile și de lungă durată.

În acest sens instituțiile Uniunii Europene încearcă să amplifice importanța și valoarea practică a cetățeniei prin conferirea în special a drepturilor specifice.

CAPITOLUL III CETĂȚENIA EUROPEANĂ POTRIVIT TRATATULUI DE LA AMSTERDAM

În comparație cu Tratatul de la Maastricht, a cărui adoptare a fost un punct culminant al „dezmorțirii” europene după Actul Unic European, Tratatul de la Amsterdam a fost conceput în termeni mai modești, scopul principal fiind consolidarea și nu extinderea împuternicirilor comunitare, valorificarea proceselor și asigurarea eficacității și nu lărgirea competențelor.

În anii ’90 dezbaterile contemporane privind cetățenia europeană au fost impulsionate de către următorii factori:

• dezmembrarea marilor entități fondate pe criterii ideologice (de exemplu, URSS, Iugoslavia) și apariția de noi state naționale;

• reinventarea democrației în țările postcomuniste;

• emergența unor noi minorități în noile state naționale, rezultate fie din migrațiile umane (dinspre regiunile mai sărace spre zonele mai bogate sau de la cele mai puțin sigure spre cele mai sigure), fie din retrasarea frontierelor (la fel ca la încheierea primului război mondial, fostele populații majoritare din marile imperii multinaționale au devenit minoritare în noile state – de exemplu, rușii în țările baltice sau în Ucraina);

• ieșirea la suprafață a unor probleme civice altădată doar camuflate de statul totalitar;

• presiunile asupra cetățeniei din partea imigranților, a refugiaților sau a populației dislocate în urma războaielor;

• noul proiect de cetățenie supranațională introdus de Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht;

• incapacitatea statului bunăstării de a susține cetățenia efectivă pentru toți cetățenii (în special la nivelul drepturilor sociale) și extinderea categoriei de „second class citizens“ sau a cetățenilor cu drepturi limitate;

• apariția celei de-a treia generații de drepturi ale omului (absente din instrumentele inițiale de protecție) și interesul pentru drepturile colective și drepturile culturale;

• agravarea „deficitului democratic“ în special datorită aproprierii democrației ca bun de consum, fără susținerea civică adecvată (de exemplu, reducerea progresivă a ratei de participare la alegeri sau la dezbaterile civice, apatia și neîncrederea în forța democrației ca liant social). În acest sens, conceptul de cetățenie europeană ridică după cum s-a putut vedea o serie de probleme esențiale pentru viitorul Uniunii Europene.

Deși, au avut loc largi dezbateri în privința cetățeniei europene în tratatul ulterior, cel de la Nisa, nu au fost făcute modificări referitor la aceasta. Semnat la 26 februarie 2001, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2003 și modifică tratatele existente, reunirea de la Nisa reprezentînd o etapă necesară în evoluția construcției europene.

Acesta a fost generat de necesitatea unor schimbări pentru perfecționarea și adaptarea instituțiilor comunitare la noile realități, fiind necesară o adaptare a structurii instituționale pentru o Uniune Europeană care va avea nu doar 6 state membre, ci 25 și ulterior 27 de state membre. De asemenea, s-a simțit nevoia unei structuri instituționale care să contribuie eficient la afirmarea organizației pe plan mondial.

Augustin Fuerea, confirmă faptul că Nisa devine un moment de referință în evoluția construcției comunitare, așa cum, în anul 1993, o astfel de importanță a dobândit-o „momentul Maastricht”, când s-au pus bazele Uniunii Europene, prin intrarea în vigoare a Tratatului semnat în anul 1992, dar și „momentul Amsterdam”, din 1999, când a intrat în vigoare un nou Tratat, având o importanță sensibil similară.

În acest sens, vine cu o completare și Smochină C., astfel prin Tratatul de la Nisa se amintește importanța istorică a sfîrșitului divizării continentului european și dorința completării procesului lansat de Tratatul de la Amsterdam.

Odată cu lărgirea Uniunii Europene, s-a pus problema reformării întregului sistem european. Astfel, prin proiectul tratatatului constituțional se reamintește și se reconfirmă angajamentul Uniunii Europene față de valorile fundamentale, precum sunt: pacea, libertatatea, democrația, solidaritatea, supremația dreptului și a drepturilor fundamentale.

Tratatul constituțional avea pentru cetățenii Europei vocație de Constituție deoarece:

era redactat dintr-un limbaj apropiat celui specific constituțiilor, adică simplu, dar și accesibil;

respecta structura unei constituții clasice, promovînd un model politic și social avansat

Se reafirmă modelul european de societate, adică existența unei economii sociale de piață. O altă noutate absolută era introducerea principiului democrației participative, ceea ce ducea la recunoașterea importanței societății civile la guvernarea europeană, constituționalizîndu-se astfel un sistem de guvernare inovator.

Consolidarea naturii politice a Europei și creșterea legitimității și democrației s-au realizat prin introducerea Cartei Fundamentale în corpul Constituției și prin aderarea Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Însă odată cu respingerea Tratului constituțional de către Olanda și Franța, Uniunii Europeane i s-a confirmat faptul că această constituție este prea devreme. Ulterior operîndu-se anumite schimbări, la 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul Reformă al Uniunii Europene, denumit Tratatul de la Lisabona, acesta este rezultatul unui șir de negocieri între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe intreguvernamentale, unde au participat și Comisia Europeană și Parlamentul European. Tratatul va intra în vigoarea după ratificarea acestuia, de către toate statele membre ale Uniunii Europene.

Ratificarea noului Tratat va pune la dispoziția Uniunii Europene instituții moderne și metode de lucru perfecționate pentru a face față în mod eficient provocărilor lumii contemporane. Tratatul de la Lisabona are ca scop consolidarea democrației în Uniunea Europeană, precum și fortificarea capacității acesteia de a promova interesele cetățenilor săi. În secolul XXI Europa se confruntă cu o serie de provocări și anume: mondializarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, aprovizionarea cu energie și amenințările în privința securității.

Un moment inovator pentru tema noastră de cercetare este faptul că Tratatul introduce dreptul la inițiativă, adică 1 milion de cetățeni din diferite state membre ale Uniunii Europene vor putea solicita direct Comisiei Europene să ia o inițiativă care prezintă interes pentru ei și ține de competența Uniunii Europene și ar necesita un act legislativ al Uniunii Europene în acopul aplicării Tratatului de la Lisabona. În acest sens obiectivul Tratatului de la Lisabona este de a unifica statele Uniunii Europene în confruntarea acestor dileme.

În fine, și poate cel mai important, s-a realizat o importantă deschidere spre cetățeanul de rînd prin simplificarea structurii tratatului.

Adoptarea deciziei de atribuire a personalității unice și de renunțare la cele trei comunități – un reziduu istoric al integrării economice sectoriale – făcea ca cetățenii Uniunii să înțeleagă mai bine că din punct de vedere juridic – este membru al unei organizații internaționale supranaționale și nu a mai multora, iar din punct de vedere politic a unei și aceeași.

Deschiderea față de cetățean a însemnat și simplificarea instrumentelor juridice, clarificarea, redenumirea și ierarhizarea acestora. Clarificarea competențelor europene și aplicarea mai bună a subsidiarității intră în aceeași limită de reușite. Prin toate aceste măsuri era de așteptat ca cetățeanul european să înțeleagă în mai mare măsură funcționarea Uniunii Europene și să participe la aceasta.

În concluzie putem sublinia, încă o dată, faptul că instituția cetățeniei cunoaște o evoluție continuă în ascensiune și fiind o instituție care urmează a fi consolidată în scopul de a avea o Europă a cetățenilor.

CAPITOLUL IV DREPTURILE CE DERIVĂ DIN CETĂȚENIA EUROPEANĂ POTRIVIT TRATATULUI DE LA LISABONA

Secțiunea I – Dreptul la libera circulație, dreptul la muncă, dreptul la studiu

Cetățenia europeană ca statut de drepturi, ne oferă posibilitatea observării naturii compozite a Uniunii Europene, care este ea însăși o comunitate de drept, un sistem socio-economic și din ce în ce mai mult o entitate politică. Drepturile, înscrise pentru prima data în Tratatul de la Maastricht și completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Tratatul de la Lisabona, există nu numai în cadrul tratatelor, ci și în alte acte normative.

În viziunea multidimensională a lui Marshall, adepții acestei noi forme de cetățenie pun accentul pe natura socială, economică, politică și civică a statutului de cetățean. Autorii care preconizează o astfel de abordare, ne reamintesc faptul că cetățenia europeană nu se reduce la statutul juridic propriu-zis, iar Europa nu va putea deveni o națiune extinsă la nivel continental.

De asemenea, dispozițiile prevăzute în partea a doua a Tratatul asupra Comunității Europene privind „Cetățenia Uniunii” trebuie să servească în calitate de ghid în studiul asupra statutului cetățeanului european deși acestea nu prezintă o coerență perfectă.

Recunoașterea cetățeniei europene, până la moment, apare ca lipsită de orice conținut specific în ceea ce privește obligațiile. Aceasta poate fi explicată prin faptul că solidaritatea dintre cetățenii Uniunii n-a atins încă un nivel suficient pentru a constitui fundamentul obligației. Sau mai simplu, este vorba de consecința declinului serviciului militar, care era obligația clasică a cetățeanului în cadrul național. Serviciul care pentru moment nu se intenționează a fi substituit la nivel european de un serviciu social.

În privința drepturilor cetățeanului european, tratatul pe de o parte, reafirmă dreptul deja recunoscut anterior, dreptul la libera ședere, iar pe de altă parte, introduce noi drepturi, și anume drepturi politice (dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile europene și la alegerile municipale), garanții (protecția diplomatică și consulară, dreptul la petiție, dreptul de a depune plângere la mediator, dreptul de comunicare cu instituțiile).

În ceea ce privește anumite drepturi, acestea își au originea în două rațiuni: cea de cetățenie europeană și cea de Europă a cetățenilor. Însă, tratatul nu respectă pe deplin nici una dintre aceste două rațiuni. Cetățenia, în sens tradițional, presupune un statut care este inițial politic: accesul la funcțiile publice prezintă, în acest sens, unele asemănări cu drepturile politice, ca participarea la alegerile municipale și la alegerile Parlamentului European. Garanțiile care sunt prevăzute de tratat țin de o Europă a cetățenilor care se limitează la resortisanții statelor-membre ale Uniunii. Aceste garanții se completează cu protecția jurisdicțională și accesul la documente pe care tratatele le consacră de altfel.

Gorning susține faptul că cetățenia europeană nu poate fi comparată cu cetățenia unui stat, pentru că nu instituie un raport de drepturi și obligații între cetățean și Uniunea Europeană.

În acest sens, Fuerea Augustin susține în mod pozitiv prevederile Tratatului de la Maatrischt, precum și ulterioarele modificări, spre deosebire de autorul francez Dubois Louis, care evidențiază și unele incoerențe în privința acestei instituții. Articolele 17-22 Tratatul asupra Comunității Europene, definesc limitele statutului de cetățeni europeni și imprimă o mai mare dinamică situațiilor juridice de care indivizi se bucură, deja.

În parte, substanța drepturilor conexe cetățeniei europene a consacrat, în mod oficial, un anumit acquis comunitar și a consolidat drepturi, deja, prezente în dreptul derivat sau în practică (de exemplu, dreptul la libera circulație sau dreptul de petiție la Parlamentul European). O noutate absolută constă în aceea că cetățenilor li s-au recunoscut drepturi politice importante, precum dreptul de vot și de a fi aleși pentru alegerile europene și municipale.

Atunci când se are în vedere cetățenia Uniunii Europene, se subînțelege statutul supranațional acordat automat cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Cetățenia europeană, este deci o calitate suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană“ a naționalității nu este însă reversibilă. În acest sens cetățenii unei țări membre a Uniunii Europene nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre.

Această restricție a fost bine redată de către Curtea Constituțională a Danemarcei, care a făcut următoarele precizări: „Cetățenia Uniunii este un concept politic și juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetățenie din Constituția Regatului Danemarcei și sistemul juridic danez. Cetățenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetățean al unui alt stat membru să obțină cetățenia daneză sau orice drepturi, obligații, privilegii sau avantaje inerente cetățeniei daneze“.

Cetățenia Uniunii Europene conferă o serie de drepturi cetățenilor statelor membre, consolidând totodată protecția intereselor acestora. Astfel sistematizate, acestea sunt:

dreptul la libera circulație, dreptul de sejur și de stabilire, dreptul la muncă și studiu în toate statele membre;

dreptul de a participa la alegerile politice (dreptul la vot și dreptul de a candida la alegerile parlamentului european și la alegerile locale în statul de reședință, în aceleași condiții ca și cele stabilite pentru cetățenii statului respectiv);

dreptul la petiție în fața Parlamentului European și dreptul de a se adresa Mediatorului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă a facerilor comunitare de către instituțiile și organele comunitare;

dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terț, de protecție diplomatică și consulară din partea autorităților diplomatice sau consulare ale unui alt stat membru, în cazul în care statul de unde provine nu are reprezentanță diplomatică sau consulară în statul respectiv.

Prin Tratatul de la Maastricht (art. 8) s-a introdus statutul de cetățean european sub forma a patru drepturi supranaționale enunțate mai sus, garantate persoanelor care dispun deja de naționalitatea uneia din țările membre ale Uniunii Europene. Este important să reținem că aceste drepturi nu devin efective decât în afara spațiului politic și juridic al propriului stat. Este o formă de „external citizenship“(cetățenia externă), superioară vechiului statut de „muncitor străin“, introdus în anii ’60 între țările comunitare (de exemplu, statutul de „Gastarbeiter“ al muncitorilor italieni din Germania).

În contextul de față, situația persoanelor imigrante sau a „non-cetățenilor“ („denizenship“) nu s-a ameliorat prin introducerea cetățeniei europene. Aceste persoane nu au acces la drepturile și libertățile cetățenilor statelor membre și, prin urmare, nu beneficiază de drepturile cuprinse în cetățenia europeană. Din acest motiv, una din direcțiile de dezbatere în legătură cu statutul juridic de cetățean european este tocmai garantarea accesului direct la euro-cetățenie pentru imigranți și refugiați, fără să se mai treacă neapărat prin cetățenia recunoscută de naționalitățile statelor membre ale Uniunii Europene.

Această listă de drepturi nu este considerată a fi exhaustivă. Mai mult ca atât, aceste drepturi sunt o expresie a dreptului național în orice stat a Uniunii Europene, fiind astfel instituite pentru a nu exista discriminarea pe bază de naționalitate. Principiul non-discriminării trebuie considerat a fi „piatra de temelie” a întregii construcții europene.

După cum am menționat, această listă a drepturilor cetățeanului comunitar nu este închisă. Potrivit art. 22(8E) din Tratatul asupra Comunității Europene, Comisia prezintă un raport din trei în trei ani asupra aplicării dispozițiilor privind realizarea drepturilor, Parlamentului European, Consiliului și Comitetului Economic și Social. Acest raport ia în considerație dezvoltarea Uniunii.

Pe această bază, fără a se duce atingere celorlalte dispoziții ale tratatelor, Consiliul hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate adopta dispoziții care au drept scop completarea listei de drepturi, dispoziții pe care le recomandă spre adoptare statelor membre, în conformitate cu normele lor constituționale.

Totodată, pe lângă drepturile enumerate expres în Tratatul de la Maastricht, mai sunt și alte drepturi și obligații fundamentale care sunt menționate atât în tratatele Uniunii Europene cât și în jurisprudența Curții Europene de Justiție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în legile constituționale ale statelor membre.

Uniunea Europeană a conferit gradual, cetățenilor țărilor membre o serie de noi drepturi, de implementarea cărora este responsabilă atît justiția națională din fiecare țară cât și Curtea Europeană de Justiție. Aceste drepturi fiind înscrise în tratatele europene, care în diferite stadii ale Uniunii Europene, reflectă tocmai evoluția continuă a instituțiilor acestora.

Prin aceste patru drepturi se determină faptul că cetățenia europeană este ceva posterior și secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin constituțiile naționale. Suveranitatea și exercitarea puterii rămân, în principal la nivelul statului național, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea și proporționalitatea.

Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma instituțiilor și consolidarea democrației europene, este cea a pregătirii și conștientizării cetățenilor. Cele patru drepturi civice și politice introduse prin Tratatul de la Maastricht completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de solidaritate și politicile de acțiune comună, deja realizate în primele decenii ale construcției europene.

Art. 18 din Tratatul asupra Comunității Europene acordă cetățeanului Uniunii dreptul de ședere și dreptul de a se deplasa liber pe teritoriul statelor membre.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor dintre cetățenii statului membru pe teritoriul căruia aceștia se află și își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre care se află și muncesc pe teritoriul aceluiași stat. Aceste discriminări pot să privească condițiile de intrare, deplasare, muncă, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu privind aceste aspecte, se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Libera circulație a persoanelor constituie o parte a conceptului mai cuprinzător – piața internă – care nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și restricționării circulației persoanelor. Sensul conceptului de liberă circulație a persoanelor a evoluat mult de la apariția sa, odată cu evoluția reglementărilor comunitare – ajungând de la persoana privită doar ca agent economic la noțiunea de cetățean al Uniunii.

Totodată, dreptul la libera circulație este asigurat, indiferent de cetățenia lor, membrilor familiilor muncitorilor, pensionarilor, studenților, oricărui cetățean comunitar care nu beneficiază de dreptul la libera circulație în virtutea altor dispoziții ale Tratatului.

Art.8A Tratatul asupra Comunității Europene se referă la un drept sau la o libertate având o dublă natură. Mai întâi este vorba de un drept fundamental al omului de a putea circula, dar acest drept nu este asigurat decât în cadrul teritorial al statului al cărui resortisant este persoana respectivă, celelalte state nefiind ținute să primească un străin pe teritoriul lor și putând într-o anumită măsură să aducă restricții șederii sale. În același timp aceste drepturi reprezintă în sistemul comunitar o libertate de bază necesară realizării pieței interne.

Dreptul la circulație și la ședere este recunoscut cetățenilor Uniunii și nu numai resortisanților comunitari. Această schimbare înseamnă că folosința drepturilor de circulație și de ședere este definitiv desprinsă de orice referință la condiția economică a beneficiarilor pentru a se raporta de acum înainte la un concept și la un statut de dimensiune politică.

Noutatea în acest domeniu constă în faptul că libera circulație nu este legată de o activitate profesională, de muncă și nu se referă doar la circulația forței de muncă.

Beneficiul dreptului la liberă circulație este subordonat posesiei naționalității unuia dintre statele membre, dar, în absența definiției comunitare a naționalității, fiecare stat membru determină suveran condițiile în care ele acordă naționalitatea inclusiv dubla naționalitate(în acest caz este vorba de cetățenie).

În privința dreptului de sejur într-un stat membru, altul decât cel de origine, și posibilitatea care decurge din acest drept – de stabilire a unei reședințe pentru cetățenii comunitari, legislația comunitară derivată a început să conțină dispoziții cu privire la un tratament privilegiat în raport cu cel rezervat majorității străinilor. Din acest punct de vedere, reglementările comunitare sunt centrate pe eliberarea unui document denumit „carte de sejur” – valabil cel mult 5 ani de la data emiterii și care poate fi reînnoit automat. Această carte de sejur nu are o valoare constitutivă de drepturi, ci numai una de recunoaștere a drepturilor.

Restricții însă există și în acest domeniu, în caz de menținere a ordinii publice, a securității și pentru motive de menținere a sănătății publice.

Exercitarea acestui drept este, după cum susține Hen Ch., cu toate acestea, însoțit de condiții și limitări. Mai ales trebuie ca persoanele vizate să poată face dovada unor resurse suficiente pentru a nu constitui o povară pentru statul gazdă. Trebuie de asemenea să se facă dovada că dispun de locuință. În ciuda acestor limitări pe care anumite state (în special Spania) au vrut să le elimine, acest drept constituie totuși un progres important în raport cu situația anterioară. Se înscrie, de altfel, în contextul mai larg al eliminării frontierelor fizice din interiorul Comunității.

Ca urmare a acestor restricții, instituite cu privire la dreptul la libera circulație, au fost realizate o serie de derogări imediat după semnarea tratatului instituind Comunitatea Economică Europeană, modificări care au fost preluate în Directiva din 25 februarie 1964, cu privire la coordonarea dispozițiilor speciale care vizează deplasarea și sejurul străinilor, justificate pe motive de ordine publică, securitate publică și sănătate publică.

Secțiunea a II-a – Dreptul de a alege și de a fi ales in Parlamentul European

Alegerile politice permit a desemna membrii autorităților chemate să prezinte cetățenii la conducerea afacerilor publice. De aceea, participarea la aceste alegeri este, în mare măsură, rezervată cetățenilor. Admiterea resortisanților altor state-membre constituie deci un progres semnificativ pentru realizarea unificării politice, fie că e vorba de alegerile în Parlamentul European sau de alegerile municipale, ceea ce depășește măsurile simbolice ca drapelul Uniunii, imnul sau pașaportul comunitar.

Garantarea în practică a drepturilor electorale a desemnat o avansare în privința asigurării unei legitimități reale instituțiilor europene. Însă în același timp este o chestiune delicată în multe state membre, deoarece până acum dreptul de vot era strict legat de naționalitate.

Desemnarea reprezentanților autorităților care au menirea de a reprezenta interesele cetățenilor în cadrul afacerilor publice este înfăptuită prin intermediul alegerilor politice. Recunoașterea acestui drept consacră eliminarea unei interdicții care-i privea doar pe non-naționali. Deschiderea acestui domeniu și pentru resortisanții altor state membre semnifică un progres important în domeniul unificării politice, care este atât de necesară pentru a asigura succesul Uniunii.

Drepturile electorale, în cadrul ordinii juridice naționale formează nucleul cetățeniei, adică este modalitatea subiectivă de participare a poporului la exercițiul suveranității. Realitatea dovedește însă că acest adevăr nu are aceeași justificare și la nivel comunitar european. Formal legitimitatea democratică a Uniunii Europene este făcută în primul rînd prin intermediul alegerilor parlamentare europene.

Paul Magnette susține că alegerile legislative „îndeplinesc două funcții: prima este aceea de desemnare a guvernanților în sfera puterilor publice și a doua este formarea opiniilor în spațiul public”. Există însă unele situații care explică de ce alegerile europene nu pot satisface pe deplin cerințele acestor două misiuni.

Motivul de bază al acestei neexecutări ar fi faptul că Parlamentul European, deși în ultimul timp a dobândit noi prerogative legislative și de control, nu se situează încă în centrul ordinii constituționale a Uniunii Europene, iar cetățenii europeni alegători, înțelegând acest lucru, participă fără prea mare convingere la alegerile parlamentare europene. „Dacă rata de participare la alegerile europene este inferioară celei de la alegerile legislative naționale, dacă cetățenii profită uneori de această ocazie pentru a exprima votul lor de protest, dacă dezbaterile pre-electorale sunt centrate în general pe probleme naționale, toate acestea se întîmplă pentru că cetățenii europeni cred în continuare că statele rămân cadrele majore de unde se exercită suveranitatea”

Deși, unii autori susțin faptul că cetățenii sunt puțin activi în cadrul alegerilor europarlmentare, totuși Voicu M. consideră că această participare este de natură să contribuie la reducerea „deficitului democratic”, de care aceasta suferă. Este nevoie de accentuat și faptul că aportul Tratatului de la Maastricht nu constituie decât încununarea unei lungi evoluții.

După intrarea în vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea reprezentanților Adunării prin sufragiu universal direct, s-a conturat și ideea majoră de cetățenie europeană. Faptul că membrii Parlamentului European sunt, la fiecare 5 ani, începând cu iunie 1979, aleși direct de cetățeni a sensibilizat principiul tradițional al societății internaționale, conform căruia instituțiile nu asigură decât reprezentare indirectă a cetățenilor, deci nu sunt, din punct de vedere politic, responsabili pentru politica europeană în fața lor.

Alegerea Parlamentului European merită deci calificativul de „avânt democratic”, chiar dacă feblețea competențelor Adunării și a numeroaselor imperfecțiuni ale sistemului de reprezentare dovedesc că alegerea n-a permis încă integrarea suficientă a cetățenilor în procesul de învestitură a autorității comunitare.

Tratatul cu privire la Uniunea Europeană aduce anume o îmbunătățire, deoarece mecanismul de alegere a Parlamentului European ține, de regulă, de studiile consacrate instituțiilor europene.

Cu toate că cetățenii pot avea o contribuție importantă la desemnarea europarlamentarilor sau „contingentelor naționale de deputați”, nu putem încă vorbi de o europenizare totală a alegerilor pentru Parlamentul European: în statele mai mici, și în acest caz se aplică anumite restricții.

Resortisanții comunitari care își aveau reședința în afara țării lor de origine nu aveau posibilitatea practică să participe la alegerea parlamentarilor europeni, până la adoptarea Tratatul cu privire la Uniunea Europeană. Erau doar câteva state care permiteau acest fapt Irlanda, Olanda și Belgia, sub anumite condiții, Marea Britanie doar în privința resortisanților irlandezi, celelalte state nu autorizau resortisanții altor state-membre să voteze. La fel, eligibilitatea era rezervată cu excepția Italiei. Astfel, exista doar posibilitatea de a vot prin procură sau prin corespondență.

Solicitate de mai mult timp, aceste drepturi de către Parlamentul European, drepturile de a alege și de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de la Maastricht. În articolul său 8B prevede că „orice cetățean al Uniunii, care își are reședința într-un stat-membru al cărui resortisant nu este, are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile Parlamentului European în statul-membru, unde își are reședința, în acele condiții ca și cetățenii acelui stat”.

În acest sens, de la alegerea, numai de către naționali a unei adunări reprezentînd popoarele statelor membre, se trece spre alegerea de către cetățeanul european a unui Parlament reprezentînd „poporul” Uniunii ceea ce are consecințe asupra principiului reprezentării, consolidînd legitimitatea democratică a Parlamentului European.

Modalitățile de exercițiu a acestor drepturi au fost definite prin Directiva 93/109 din 6 decembrie 1993, adoptată de Consiliu în unanimitate. Principiul de bază consacrat de această directivă este acela al non-discriminării, cetățenii unui alt stat putându-și exercita aceste drepturi în virtutea calității lor de cetățean european, în condițiile stabilite de legislația statului în care doresc să le valorifice.

Acesta poate să-și exercite acest drept, dacă întrunește „condițiile cerute de legislația statului-membru de reședință pentru exercitarea dreptului de vot și de a fi ales al resortisanților săi”, în special condiția de reședință.

Așadar, resortisantul comunitar beneficiază de dreptul de a alege în care stat – statul de reședință sau statul de origine – el va alege sau își va înainta candidatura pentru a fi ales. Însă acest drept conține și unele restricții, deoarece acest drept se poate exercita doar într-un singur stat.

Sunt prevăzute de asemenea măsuri de precauție, precum și o cooperare între statele-membre în scopul evitării votărilor sau candidaturilor multiple. Pierderea dreptului de vot în statul său de origine poate fi acceptată și în statul de reședință față de resortisantul comunitar, însă pierderea dreptului de a fi ales în statul de origine este valabilă și în statul de reședință. Scopul acestor dispoziții este de a împiedica un cetățean european să-și redobândească drepturile sale civice, deplasându-se dintr-un stat în altul.

Cetățeanul european-resortisantul, își poate exercita dreptul de vot din momentul înscrierii acestuia pe lista electorală a statului de reședință, care este însoțită de renunțarea la dreptul de vot în orice alt stat. Votul devine chiar obligatoriu, dacă astfel prevede legislația în vigoare a statului de reședință.

Totdată, este prevăzută posibilitatea unui regim derogatoriu în cazul în care, într-un stat-membru, „proporția cetățenilor Uniunii, care locuiește în acest stat, fără a-i poseda cetățenia și care au atins vârsta de a vota, depășește 20% din întreg ansamblul cetățenilor Uniunii, având vârsta de a vota și sunt locuitorii acestui stat”. Statul în cauză – Luxemburgul – este în drept să limiteze dreptul de a alege la 5 ani și dreptul de a fi ales la 10 ani maximum de reședință. Comisia care are sarcina de a verifica existența motivelor, ce justifică această derogare, a prelungit-o pentru alegerile din anul 1999. Aceste reglementări au fost aprobate ca urmare a apariției reticențelor statelor în privința unui aflux de alegători străini care să pună în discuție echilibrul politic al municipalității.

În ceea ce privește participarea la alegerile municipale(locale), adepții acestui drept au acordat o mare importanță acestei participări, susținând nu fără temei, că ea ar accelera integrarea resortisanților comunitari care s-au instalat în alt stat-membru.

Conform dispozițiilor art. 8B din Tratatului de la Maastricht, orice cetățean al Uniunii rezidând într-un stat membru fără să fie resortisant al statului respectiv are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor municipale din statul membru în care rezidențiază, în aceleași condiții ca resortisanții acestui stat.

Gyula F. menționează faptul că prin alegeri locale se înțelege alegerea reprezentanților și organelor executive ale unor comunități locale (comune, orașe, județe) prin vot general, direct și liber exprimat.

În legătură cu exercitarea acestui drept s-au ivit următoarele probleme. Suveranitatea emană numai și numai de la poporul care constituie statul, motiv pentru care în cele mai multe state a fost nevoie de modificări constituționale pentru aplicarea acestor prevederi. În prezent nu este posibil extinderea acestui drept asupra alegerilor naționale sau de land, state federale, deoarece așa cum s-a precizat în teorie ar fi necesară mai întîi redefinirea conceptelor de stat, statalitate, suveranitate.

Totuși rata de participare în cadrul alegerilor municipale este depășită de participarea la alegerile europene în statul de reședință. Privit dintr-un punct de vedere, dreptul comunitar deseori se dă tocmai ceea ce ar putea fi echivalent cu condiția acordată resortisanților străini Uniunii Europene. Însă din alt punct de vedere, alegerile municipale diferă cu mult de alegerile Parlamentului European. În timp ce ultimele privesc o instituție ce ține de ordinea juridică comunitară, deci exterioară a statului, primele privesc o instituție ce constituie un element al puterii de stat.

Cei care susțin participarea la alegerile municipale a străinilor argumentează prin faptul că alegerile locale ar fi de natură esențial administrative, și nu politice, ceea ce ar trebui să atenueze opoziția participării străinilor. Experiența de integrare europeană nu permite subscrierea fără rezerve la această viziune. Vom menționa că înaintea Tratatului de la Maastricht, numai Danemarca, Irlanda și Olanda acordau străinilor – după o anumită perioadă de reședință – dreptul de participare, în condiții care ar deschide accesul pentru resortisanții comunitari. Chiar Constituțiile a multor state rezervă propriilor cetățeni dreptul de participare la alegerile municipale, prin care și se explică, de exemplu, modificarea Constituției franceze prealabilă ratificării Tratatului de la Maastricht.

În baza Tratatului de la Maastricht, se începe veritabilul drum al noii Europe, în special cu dreptul de vot al cetățeanului european.

Prevederile articolului 8B paragraf 1 al Tratatul asupra Comunității Europene, marchează deci un progres important al cetățeniei europene, prin recunoașterea participării resortisanților altor state la alegerile municipale(locale). În schimb, nu numai că modalitățile de implementare au fost mai greu de elaborat, dar și că Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 cu privire la exercitarea dreptului de vot la alegerile municipale care le-a adoptat, s-a confruntat cu numeroase dificultăți de transpunere. Belgia, Spania, Franța, Grecia, Suedia au întârziat transpunerea ei; Austria și Finlanda nu au transpus-o decât parțial. Și cu toate acestea, directiva conține ample dispoziții derogatorii.

Directiva 94/80 din 19 decembrie 1994 prevede faptul că cetățenii au posibilitatea de a vota în statul-membru de reședință, dacă ei și-au manifestat voința în acest sens(art. 7) și de a-și înainta candidatura (art.9) în aceleași condiții, ca și cetățeni statului în cauză, inclusiv în aceleași condiții care se referă la perioada de reședință în această colectivitate locală. Spre deosebire de ceea ce a fost prevăzut pentru alegerile Parlamentului European, exercitarea dreptului de vot în statul-membru de reședință nu atrage după sine pierderea dreptului de a alege și de a fi ales în statul-membru de origine, dacă ultimul a decis astfel.

În scopul de a-și proteja propriile interese statele membre pot dispune ca numai cetățenii lor să fie îndreptățiți să acceadă la unele funcții de execuție dintr-o anumită colectivitate locală.

La derogarea „luxemburgheză” s-a adăugat o prevedere vizând anume Belgia și permițând acestui stat, de asemenea, să impună condiții particulare privind durata perioadei de reședință a resortisanților comunitari în anumite localități.

Pe de altă parte, și în special, se mai adaugă aici o excepție „franceză” permanentă în măsura în care ea consacră două limite aduse eligibilității resortisanților comunitari, excepție făcută cu ocazia revizuirii constituționale din 25 iunie 1992, pe care a necesitat-o ratificarea tratatului cu privire la Uniunea Europeană.

Statele pot rezerva cetățenilor funcțiile de șef, adjunct sau de locțiitor sau de membru al colegiului director ale executivului comunal, ceea ce este justificat, pentru că e vorba de funcțiile ce țin de autoritatea publică pe care tratatul permite să fie rezervate cetățenilor. Ele pot, de asemenea, dispune că aleșii resortisanți din alt stat-membru „nu pot să participe la desemnarea alegătorilor unei adunări parlamentare, nici la desemnarea membrilor acestei adunări”

Analizînd esența dreptului la alegeri putem spune că acest drept reprezintă un pas înainte spre o Europă unită, o Europă care se axează și pe asigurarea și protecția drepturilor cetățeanului.

Secțiunea a III-a – Dreptul la protecție diplomatică și consulară

Potrivit art. 8 C al Tratatului de la Maastricht, orice cetățean al Uniunii beneficiază pe teritoriul unei terțe țări în care statul membru al cărui resortisant este, nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca naționalii acelui stat.

Din conținutul legal al acestei prevederi putem evidenția următoarele aspecte:

beneficiar al acestui drept poate fi orice cetățean al Uniunii aflat pe teritoriul unei alte țări decât cea a cărui resortisant este;

cetățeanul care solicită protecție diplomatică trebuie să facă dovada cetățeniei sale (prin pașaport, act de identitate sau un alt document) în fața reprezentanței diplomatice sau consulare solicitate.

statul al cărui resortisant este cetățeanul respectiv nu dispune de reprezentare pe teritoriul țării în care se află cetățeanul;

protecția poate fi acordată de autoritățile diplomatice și consulare ale oricărui stat membru care dispune de reprezentare în statul pe teritoriul căruia se află cetățeanul. Din redactarea textului rezultă că alegerea autorităților unui anumit stat membru pentru a acorda protecție este lăsată la latitudinea cetățeanului beneficiar.

conținutul dreptului la protecție diplomatică și consulară este același ca în cazul drepturilor acordate propriilor cetățeni de autoritățile sesizate.

Unii doctrinarii sunt de părere că din formularea articolului nu rezultă o protecție diplomatică și consulară europeană care ar fi permis o substituire sau un adaos la protecția exercitată de fiecare stat membru a protecției asigurată de Comunitate sau de Uniune. Chiar dacă s-ar fi vrut o astfel de protecție prin Uniune nu este posibilă, deoarece aceasta nu are personalitate internațională.

În cadrul acestui drept nu se discută despre o protecție comună, a cărei exercitare, subsidiară sau complementară, ar fi putut fi încredințată colectivităților statelor membre, formulă ce ar fi putut să-și găsească suportul în dispozițiile din Tratatul asupra Uniunii referitoare la politica externă și de securitate comună.

Precum și, soluția reținută prin Tratatul de la Maastricht constă numai într-o extindere a protecției diplomatice și consulare clasice, pe baza unui mecanism interstatal menținînd monopolul statelor membre privite individual în exercitarea acestei funcții de protecție.

Până la „momentul Maastricht”, orice cetățean putea beneficia în străinătate de protecția diplomatică a statului al cărui cetățean era. Această regulă, evident, rămâne valabilă. Dar, în loc să instituie o veritabilă protecție diplomatică europeană, care ar fi putut fi exercitată de către reprezentanții Comisiei în țările terțe și pe care țările atașate de suveranitatea lor nu o doreau, Tratatul de la Maastricht prevede că orice cetățean al Uniunii care se găsește pe teritoriul unui stat în care țara sa nu are ambasadă poate obține protecție diplomatică de la orice alt stat membru. Este o atingere, chiar dacă parțială, a suveranității statelor, deoarece în mod tradițional, protecția diplomatică face parte din aceasta.

Un semn de întrebare ridică Dubois L. și anume dacă cetățenii beneficiază de protecție diplomatică și consulară sau doar de protecție consulară. Atunci când vorbim despre protecția drepturilor și a intereselor cetățenilor, dreptul internațional nu face altă distincție între aceste două tipuri de protecție decât de cea care ține de natura autorității ce intervine: ambele ar avea același obiect, protecția consulară fiind cea pusă în aplicare de consul, și nu de alți reprezentanți ai statului.

Convenția de la Viena din anul 1961 cu privire la relațiile diplomatice se referă la funcția de a proteja interesele resortisanților în limitele admise de dreptul internațional. Decizia reprezentanților guvernelor din statele-membre, reuniți în cadrul Consililului, din 19 decembrie 1995, califică protecția pe lângă reprezentanța diplomatică sau consulară ca „protecție consulară”.

Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare prevede că un stat poate exercita funcțiile consulare în favoarea unui stat terț. Însă statul în privința căruia este exercitată protecția nu este legat de această decizie și poate să se opună. La fel, art. 8 dispune că statele-membre ale Uniunii vor organiza negocieri internaționale impuse pentru a asigura protecția cetățenilor. Aplicarea în practică a acestor decizii nu este chiar atât de simplă. Deși, s-au adoptat deciziile până acum nu a fost desfășurată nici o negociere internațională de anvergură în acest sens.

În pofida acestui fapt statele Uniunii Europene au decis asupra momentelor-cheie și anume faptul că orice cetățean al Uniunii va putea beneficia de protecția consulară, adică de asistență în caz de deces, accident sau maladie gravă, arestare-deținere sau violență, precum și de un ajutor sau de o repatriere, în caz de dificultate.

În schimb, beneficiarul se angajează să ramburseze propriului stat cheltuielile pe care acesta trebuie să le achite statului care a acordat asistență. În aceeași ordine de idei, se înscrie Decizia 96/409PESC a reprezentanților statelor membre reuniți în cadrul Consiliului, din 25 iunie 1996, conform căreia se permite cetățeanului european, care și-a pierdut pașaportul, de a obține de la autoritățile unui alt stat membru, atunci când al său nu este reprezentat, un titlu provizoriu de călătorie, stabilit după un model uniform. Acest document nu este eliberat decât cu autorizația autorităților statului-membru de origine și numai pentru durata minimă a călătoriei pe care cel interesat trebuie să o efectueze.

Protecția diplomatică poate fi realizată în cazurile în care un cetățean al Uniunii Europene este victima încălcării unor norme de drept internațional public. Protecția consulară constituie acordarea de sprijin juridic, social sau economic în caz de moarte, boală, infracțiuni de violență, accidente grave, reținere și arestare. Acest drept se referă atât la persoane fizice, cât și la persoane juridice.

Însă, această protecție poate fi acordată numai cu acordul statului terț, deoarece în dreptul internațional public, exercitarea protecției diplomatice este legată de cetățenia națională, statală, iar Comunitățile Europene, chiar dacă au calitatea de subiect de drept internațional, nu au încă calitatea de stat.

Astfel, dreptul comunitar în mod unilateral nu poate modifica normele valabile ale dreptului internațional public, deoarece nu poate obliga statele terțe care nu au participat la crearea lui, fiind din afara comunităților.

În cazul în care statele membre nu respectă aceste obligații pot fi declanșate unele acțiuni în constatarea încălcării tratatelor comunitare. Articolul 20 al Tratatului de la Maastricht a constituit unul dintre primii pași către o cetățenie „reală” a Uniunii, acesta urmând să înlocuiască naționalitatea statelor membre. Uniunea creată prin Tratatul de la Maastricht nu este un stat și din acest motiv cetățenia Uniunii nu reprezintă noțiunea de „naționalitate” în sensul dreptului internațional. Astfel, cetățenia Uniunii este mediată de legile care reglementează raporturile de cetățenie ale statelor-membre.

Înainte de aderarea noilor state, pe teritoriul Uniunii Europene toate statele-membre aveau reprezentanțe diplomatice și consulare proprii. Astfel, dacă unui cetățean al Uniunii i se cauzează daune morale sau materiale pe teritoriul unui stat-membru al Uniunii, dar altul decât statul național, atunci cetățeanului prejudiciat i se va acorda protecția necesară de către autoritatea diplomatică sau consulară a statului național.

În acest caz se ridică problema în privința consecințelor în situația când persoana sau bunurile unui cetățean al Uniunii Europene sunt lezate pe teritoriul unui stat terț non-membru al Uniunii. Asemenea situații erau și continuă a fi destul de frecvente, ținând seama de faptul că toate statele-membre ale Uniunii, până la aderarea noilor state în anul 2004, nu erau reprezentate decât în cinci țări (China, Statele Unite, Japonia, Rusia și Elveția).

În prezența, acestor circumstanțe, conform articolului 20 al Tratatului Comunităților Europene, cetățeanul Uniunii Europene are dreptul de a solicita protecție din partea misiunii diplomatice sau a postului consular al oricărui stat-membru al Uniunii reprezentat în statul respectiv. Articolul 20 al Tratatului Comunităților Europene prevede că „Orice cetățean al Uniunii, pe teritoriul unui stat terț, unde statul-membru al cărui național este nu are reprezentanță, beneficiază de protecția din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat-membru în aceleași condiții ca și cetățenii săi. Statele-membre trebuie să inițieze negocieri internaționale și să stabilească reguli reciproce necesare pentru a asigura această protecție”.

Soluția reținută la Maatrsicht constă numai într-o extindere a protecției diplomatice și consulare clasice, pe baza unui mecanism interstatal menținînd monopolul statelor membre privite individual în exercitarea acestei funcții de protecție.

Protecția prevăzută de tratat nu poate fi exercitată decât de autoritățile unui stat membru. Aceasta nu se poate deci, confunda cu aceea cerută de un cetățean comunitar unei instituții comunitare. Și dacă în cazul Odigitria, nici Tribunalul de Primă Instanță, nici Curtea nu au exclus în mod expres eventualitatea unor demersuri făcute de Comisie pe care în speță aceasta a refuzat să le îndeplinească, tratatul manifestă în mod indutabil intenția statelor de a nu se dezinvesti de o competență atât regaliană, cât și tradițională.

De obicei, antrenarea protecției diplomatice presupune și respectarea regulii cetățeniei continue adică din momentul violării drepturilor sale până la acordarea efectivă a protecției. Cetățenia Uniunii, deși nu întrunește trăsăturile unei naționalități, este împărțită prin intermediul naționalității statelor-membre. Angajarea oricărui tip de protecție este condiționată de întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: absența pe teritoriul statului terț a autorităților naționale accesibile sau a consulului onorific competent al statului național sau al unui stat care reprezintă cu titlu permanent statul național și prezentarea de către cetățeanul lezat a unui document care să ateste cetățenia sa (pașaport, document de identitate sau un alt document).

În ceea ce privește garantarea protecției diplomatice și consulare, partea a doua a articolul 20 al Tratatului Comunităților Europene prevede inițierea negocierilor în scopul fixării regulilor necesare. În consecință reprezentanții guvernelor statelor-membre, reuniți în cadrul Consiliului au adoptat două decizii și anume Decizia 95/553/CE[17] din decembrie 1995 și Decizia 96/409/PESC din iunie 1996.

Punerea în aplicare a acestor dispoziții nu este facilă. Decizia 96/409/PESC instituie un model-tip pentru titlul provizoriu de călătorie care va fi eliberat solicitantului care are drept punct de destinație statul-membru al Uniunii al cărui cetățean este sau statul în care își are domiciliul, iar în cazuri excepționale, și pentru alte puncte de destinație. Titlul provizoriu de călătorie este solicitat de către un cetățean european al cărui pașaport sau document de identitate a fost pierdut, furat, deteriorat sau temporar inaccesibil. Documentul va fi eliberat de către autoritățile unui alt stat-membru, dau numai cu autorizarea autorităților statului-membru de origine și doar pentru o durată minimă, sau care nu va depăși esențial limitele călătoriei pe care acesta trebuie să o efectueze.

La etapa actuală, conținutul articolul 20 al Tratatul asupra Comunității Europene ridică o serie de întrebări. Există probabilitatea că, statele-membre ale Uniunii Europene au limitat conținutul articolului doar la protecția consulară. Mai mult decât atât, articolul 5 al Deciziei 1995 reduce și conținutul protecției consulare, limitându-l doar la asistență în caz de deces, accident sau îmbolnăvire gravă, arest, crime violente, ajutor și despăgubiri acordate cetățenilor lezați.

Unii doctrinari susțin incompatibilitatea aplicării Deciziei din 95 și a articolul 20 al Tratatul asupra Comunității Europene. Prevederile Deciziei 95 exclud din conținutul protecției un considerabil spectru al funcțiilor consulare și limitează, astfel, protecția cetățenilor Uniunii, în așa fel excluzând la prima vedere persoanele juridice.

De asemenea, apare întrebarea dacă prevederile Deciziei 95 suportă prevederile articolul 20. Articolul 5 al Tratatul asupra Comunității Europene, totuși prevede dreptul reprezentanțelor diplomatice sau consulare, atunci când primesc o solicitare, să acorde oricărui cetățean al Uniunii și alt tip de asistență.

Atât timp cît acțiunile solicitate nu depășesc competențele sale de activitate, reprezentanțele diplomatice sau consulare au putere discreționară în deciderea de a satisface sau nu cererea primită.

Implementarea prevederilor legislației Uniunii Europene nu pare a fi deloc simplă. Derularea faptelor arată că statele-membre nu și-au îndeplinit integral sarcina prevăzută de partea a doua a articolul 20. Prevederile Deciziei 95 demonstrează că statele-membre chiar de la început au dat un caracter neimportant „negocierilor internaționale cu statele terțe”.

Urmărind desfășurarea acțiunilor în contextul actual, se poate de menționat faptul că statele-membre au decis asupra momentului că orice cetățean al Uniunii Europene va putea beneficia în mod sigur de protecție consulară. Dacă statele au hotărât să reducă și asistența acordată doar la categoria celei consulare, atunci negocierile internaționale, în mod ordinar, nu sunt necesare. Conform articolului 8 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile consulare, „după notificarea corespunzătoare a statului de reședință, postul consular al statului de trimitere, atât tip cât statul de reședință nu obiectează, poate să exercite în statul de reședință funcții consulare din numele unui stat terț.

Statele-membre au anunțat doar prin note verbale statele terțe despre decizia de cooperare în extinderea asistenței și protecției consulare pentru toți cetățenii unui stat-membre al Uniunii în țările unde statul național nu este reprezentat prin misiune diplomatică sau consulară. Statele terțe nu au avut obiecții împotriva notificării, întrucât acordarea protecției sau asistenței de către autoritățile unui stat-membru al Uniunii Europene cetățenilor altui stat-membru, care se află pe teritoriul sau, nu creează dezavantaje sau inconveniențe statului terț, ci dimpotrivă ajută la soluționarea problemei create și peîntâmpinarea consecințelor nedorite.

Negocierile între state sunt, însă obligatorii dacă un stat-membru al Uniunii Europene ar acționa în calitate de putere protectoare pentru un alt stat-membru al Uniunii Europene.

Convenția de la Viena, art.46, i-a permis unui stat să-și asume la cererea statului terț și cu acordul statului de reședință, protecția temporară a intereselor statului terț și a cetățenilor acestuia pe teritoriul statului de reședință. Asemenea condiții se creează atunci când între statul terț și cel de reședință se rup relațiile diplomatice sau când misiunea statului terț este rechemată, fie chiar și temporar. Art. 20 prevede inițierea negocierilor trilaterale anterior acțiunilor de reprezentare sau protecție, acordul statului de reședință fiind obligator

Obiectul negocierilor internaționale se va referi la scopul protecției și natura intereselor statului terț în statul de reședință. În rezultatul negocierilor satele vor stabili reguli reciproce care vor guverna relațiile dintre ele. La acest moment, însă, cooperarea statelor este parțială, deoarece ea nu cuprinde tot spectrul funcțiilor consulare și exclude protecția diplomatică.

Interpretarea și aplicarea art. 20 al Tratatului Comunităților Europene, generează întrebări de natură diferită, iar numărul acestora prevalează asupra potențialelor răspunsuri, care deseori sunt greu de găsit în actuala legislație a Uniunii Europene. Din acest motiv, negocierile internaționale și acordurile necesare pentru a crea o legislație fără lacune poate și trebuie să fie un obiectiv comun al politicii Uniunii Europene.

Pe de altă parte, se pare că Tratatul de la Lisabona vine cu o soluție care nu generează alte întrebări. Articolul II-106 este intitulat „Protecția diplomatică și consulară”, iar din conținutul său rezultă că orice cetățean al Uniunii Europene, pe teritoriul unui stat terț, unde statul-membru al cărui național este persoana nu are reprezentanță, va beneficia de protecția din partea autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui stat-membru în aceleași condiții ca și cetățenii statului respectiv.

Odată ce dispozițiile tratatului vor intra în vigoare, cetățenii Uniunii vor avea dreptul de a se adresa la oricare autoritate diplomatică sau consulară a unui stat membru al Uniunii Europene în cazul în care statul național nu va fi reprezentat. Ei vor beneficia de o protecție diplomatică în sensul vast al accepțiunii sale. Această protecție poate anticipa acordarea protecției diplomatice reale. Susținem în final că acordarea protecției diplomatice stricto sensu rămâne a fi, totuși, o prerogativă a statului național, chiar și în contextul legislației Uniunii Europene.

CAPITOLUL V CONCLUZII

În lucrarea dată am avut ca scop efectuarea unui studiu analitic cât mai complet și obiectiv al tuturor elementelor și aspectelor de bază privind instituția cetățeniei europene. Tema studiată vine să demonstreze necesitatea formulării unor idei bine determinate asupra acestei instituții, precum și prezentarea analitică a opiniilor doctrinarilor din acest domeniu.

Este incontestabil faptul că instituția cetățeniei europene ocupă un loc important în doctrina și practica europeană, întrucât contextul dezbaterilor doctrinare la nivel european se axează pe implicațiile practice pe care noțiunea de cetățenie europeană le are în viața de zi cu zi.

Astfel, în urma efectuării acestui studiu putem formula următoarele concluzii:

Cetățenia europeană reprezintă o „cetățenie satelit”, un supliment la cetățenia națională. Aceste două instituții fiind inseparabile și se condiționează reciproc. Atunci când se are în vedere cetățenia Uniunii Europene, se subînțelege statutul supranațional acordat automat cetățenilor țărilor membre ale Uniunii Europene. Cetățenia europeană, este deci o calitate suplimentară, în completarea cetățeniei recunoscute de statul național. Această prelungire „europeană“ a naționalității nu este însă reversibilă. În acest sens cetățenii unei țări membre a Uniunii Europene nu pot obține automat cetățenia celorlalte țări membre.

Conceptul de cetățenie europeană, la nivel supranațional, prezintă reproducerea elementelor civile, politice și sociale care stau la baza cetățeniei naționale. Deci, este dificil de imaginat o Europă fără conceptele sale clasice. Dar nu mai puțin aceste probleme arată că ideea de cetățenie poartă în sine aspirația formării unei „societăți civile", care să nu fie numai un teritoriu economic, ci și un spațiu civic.

Cetățenia europeană se prezintă ca fiind evolutivă, susceptibilă de a dobândi noi valențe prin revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene. Efectuând studiul asupra istoricului acestei instituții, am constatat că cetățenia europeană – în calitate de cetățenie supranațională – a avut precedent încă din Roma și Grecia Antică. Ulterior, evoluția acesteia a cunoscut o ascensiune permanentă. Însă, prin consacrarea instituției cetățeniei europene în tratatele Uniunii Europene s-a făcut un pas hotărâtor spre o legătură mai profundă între persoana fizică și instituțiile comunitare.

Statutul juridic de cetățean al Uniunii Europene desemnează drepturile cetățeanului ca membru al propriului stat și al Uniunii Europene. În acest sens, putem menționa faptul că prin aceste drepturi recunoscute gradual în tratatele europene, se determină faptul că cetățenia europeană este ceva posterior și secundar, adăugat la drepturile recunoscute prin constituțiile naționale. Suveranitatea și exercitarea puterii rămân, în principal la nivelul statului național, în baza celor două principii ale dreptului comunitar, respectiv subsidiaritatea și proporționalitatea. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma instituțiilor și consolidarea democrației europene, este cea a pregătirii și conștientizării cetățenilor.

Elaborarea unei veritabile cetățenii a Uniunii Europene ar implica ca să fie construit un spațiu public în care membrii societăților europene s-ar recunoaște ca cetățeni. Ar trebui ca cetățenii Europei să vadă în guvernele lor alese la nivel european guvernanți legitimi, ale căror decizii ei le acceptă. Ar trebui ca mecanisme, dezbateri și instituții să organizeze un domeniu politic comun pentru toți cetățenii europeni. Concret aceasta înseamnă, de exemplu, ca alegătorii francezi să voteze pentru italieni, nemți sau spanioli, nu în funcție de apartenența națională, dar de proximitatea politică, deoarece ei împart aceeași viziune a lumii și aceleași aspirații sociale, aceleași valori. Aceasta ar implica ca ei să considere ca legale deciziile luate de această putere legitim aleasă. Acesta este mecanismul veritabil pentru ca cetățenia să ia un sens real și nu simplu formal.

Cetățenia europeană este instrumentul politic și juridic menit să rezolve cele două mari grupe de probleme necesități: o nouă deschidere pentru ceea ce a fost și va mai continua, desigur să fie cetățenia națională;un impuls creator și eficient pentru noile realități ale Comunității europene, care nu-și puteau evidenția valențele decât în acest nou cadru juridic pe care îl oferă cetățenia europeană.

Fiind consacrate un set de drepturi de care beneficiază cetățenii europeni, aceștia se pot bucura și de un sistem dublu de protecție, astfel că nu există nici o lipsă în privința protecției drepturilor omului. Pe de o parte avem Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, consacrată prin Tratatul de la Lisabona, iar pe de altă parte Convenția pentru Drepturile Omului care aparține Consiliului. Aceasta reprezintă un sistem unic în lume.

În ceea ce privește domeniul nostru de cercetare Tratatul de la Lisabona vine să fortifice și să amelioreze instituția cetățeniei. Și anume ameliorarea asistenței diplomatice și consulare oferită cetățenilor în statele terțe, prin crearea unui Serviciu European pentru acțiune externă, precum și introducerea dreptului la inițiativă, adică 1 milion de cetățeni din diferite state membre ale Uniunii Europene vor putea solicita direct Comisiei Europene să ia o inițiativă care prezintă interes pentru ei și ține de competența Uniunii Europene.

Primordial pentru dobândirea cetățeniei Uniunii, va fi ultima instanță, rolul fiecărui stat membru în parte, în recunoașterea și acordare cetățeniei naționale, conform condițiilor proprii privind cetățenia.

Astfel, putem considera că introducerea cetățeniei comunitare, fără îndoială a consolidat ideea Uniunii Europene, în direcția spre construcția federală și totodată, de a fi mai aproape de cetățenii săi. Cetățenia europeană este o condiție majoră a europenizării. Instituționalizarea sa ar dovedi că statul supranațional începe să funcționeze, că există o democrație europeană și că spațiul intern al europenizării prezintă un pol de atracție pentru cetățenii europeni.

Să nu uităm faptul că cetățenia a fost unul din pilonii construcției națiunilor și statelor naționale, acestea realizând o formă superioară de coeziune socială, prin drepturi civile și politice acordate persoanelor care au statutul de cetățean. Cetățenia europeană este un tip de identitate colectivă, ea nu se mai raportează la un anumit stat și este separată de teritoriu și naționalitate.

Cetățenia ar fi trebuit să creeze o societate europeană veritabilă la care să se raporteze toți indivizii, indiferent de naționalitate, pe bazele unor noi concepte de solidaritate, dar simpla impunere a acestui fapt ca o necesitate din partea instituțiilor europene spre cetățeni nu este durabilă pe termen lung.

Stabilitatea construcției europene depinde foarte mult de coeziunea sa, numitorul comun reprezentându-l cetățenia europeană – valoare generală și invariabilă pentru locuitorii Uniunii Europene.

Așadar, Uniunea Europeană aparține cetățenilor săi, iar tratatele Uniunii Europene trebuie să corespundă preocupărilor lor cele mai directe. Uniunea trebuie să aibă mai mult sens pentru cetățenii săi și să corespundă mai mult preocupărilor lor.

BIBLIOGRAFIE

BĂRBULESCU, I.GH. Uniunea Europeană de la național la federal. – București: Editura TRITONIC, 2005.

BÂRZEA, C. Cetățenia europeană. – București: Politeia-SNSPA, 2005.

CREȚU, V. Drept internațional public. – București: Editura Fundației România de Mâine, 2002.

DELEANU, I. Drept constituțional și instituții politice. Vol.II. – Iași: Editura Fundației Chemarea, 1996.

DIACONU, V.; MARCU, V. Drept comunitar. Partea specială. Politici comunitare. – București: Editura Lumina Lex, 2003.

DRAGOMAN, I.; POPESCU, E. Drept european constituțional. – Târgu-Jiu: Editura MAPAMOND, 2004.

DRAGOȘ, D.C. Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme. – București: Editura C.H. Beck, 2007

DUBOIS, L.; BLUMANN, C. Drept comunitar material. – Chișinău: CE ESM, 2002.

DUCULESCU, V. Dreptul integrării europene. Tratat elementar. – București: Ed. Lumina Lex, 2003

DUCULESCU, V. Instituții de drept public și relații internaționale în dinamică. – București: Editura Lumina Lex, 2002

FUEREA, A. Drept comunitar al afacerilor. – București: Editura Universul juridic, 2003.

FUEREA, A. Manualul Uniunii Europene. – București: Editura Universul juridic, 2006.

GÂLEA, I.; DUMITRAȘCU, M.A.; MORARIU, C. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa. – București: Editura All Beck, 2005.

GIDRO, R.; MIHUȚIU, O. Drept roman. – Cluj-Napoca: Editura Casa cărții de știință, 1996.

GORNING, G.; RUSU, I.E. Dreptul Uniunii Europene. – București: Editura C.H. Beck, 2006

GUYLA, F. Drept instituțional comunitar. – Cluj: Editura SFERA, 2004.

HEN, Ch.; LEONARD, J. Uniunea Europeană. Un momento complet asupra integrării europene. – București: Editura C.N.I. CORESI SA, 2002.

IONESCU, C. Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice. Vol.I. – București: Editura Lumina Lex.

IONESCU, C. Tratat de drept constituțional contemporan. – București, Editura ALL BECK, 2003.

MANOLACHE, O. Tratat de drept comunitar. – București: Editura C.H. Beck, 2006

BIBLIOGRAFIE

BĂRBULESCU, I.GH. Uniunea Europeană de la național la federal. – București: Editura TRITONIC, 2005.

BÂRZEA, C. Cetățenia europeană. – București: Politeia-SNSPA, 2005.

CREȚU, V. Drept internațional public. – București: Editura Fundației România de Mâine, 2002.

DELEANU, I. Drept constituțional și instituții politice. Vol.II. – Iași: Editura Fundației Chemarea, 1996.

DIACONU, V.; MARCU, V. Drept comunitar. Partea specială. Politici comunitare. – București: Editura Lumina Lex, 2003.

DRAGOMAN, I.; POPESCU, E. Drept european constituțional. – Târgu-Jiu: Editura MAPAMOND, 2004.

DRAGOȘ, D.C. Uniunea Europeană. Instituții. Mecanisme. – București: Editura C.H. Beck, 2007

DUBOIS, L.; BLUMANN, C. Drept comunitar material. – Chișinău: CE ESM, 2002.

DUCULESCU, V. Dreptul integrării europene. Tratat elementar. – București: Ed. Lumina Lex, 2003

DUCULESCU, V. Instituții de drept public și relații internaționale în dinamică. – București: Editura Lumina Lex, 2002

FUEREA, A. Drept comunitar al afacerilor. – București: Editura Universul juridic, 2003.

FUEREA, A. Manualul Uniunii Europene. – București: Editura Universul juridic, 2006.

GÂLEA, I.; DUMITRAȘCU, M.A.; MORARIU, C. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa. – București: Editura All Beck, 2005.

GIDRO, R.; MIHUȚIU, O. Drept roman. – Cluj-Napoca: Editura Casa cărții de știință, 1996.

GORNING, G.; RUSU, I.E. Dreptul Uniunii Europene. – București: Editura C.H. Beck, 2006

GUYLA, F. Drept instituțional comunitar. – Cluj: Editura SFERA, 2004.

HEN, Ch.; LEONARD, J. Uniunea Europeană. Un momento complet asupra integrării europene. – București: Editura C.N.I. CORESI SA, 2002.

IONESCU, C. Drept constituțional și instituții politice. Teoria generală a instituțiilor politice. Vol.I. – București: Editura Lumina Lex.

IONESCU, C. Tratat de drept constituțional contemporan. – București, Editura ALL BECK, 2003.

MANOLACHE, O. Tratat de drept comunitar. – București: Editura C.H. Beck, 2006