Aspecte Criminologice Privind Infractiunea de Falsificare de Monede, Timbre Si Alte Valori

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să facă o scurtă prezentare a situației infracționale, la nivel național și internațional, în ceea ce privește infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori. Vor fi prezentate aici originile acestei infracțiuni, modurile de operare sau tehnicile de lucru, instrumentele și mijloacele de falsificare, amploarea fenomenului, personalități marcante, dar și mijloacele de prevenire și estompare a fenomenului infracțional. De asemenea, se va prezenta modul în care a fost și este ea incriminată atât în Codul Penal român, cât și în Codurile Penale ale altor state cum ar fi: Franța, Germania sau Spania.

Prezentarea detaliată a modului în care este incriminată această infracțiune încă din antichitate demonstrează gravitatea și complexitatea acestui fenomen infracțional care afectează atât economia globală a unui stat, cât și orice persoană privită individual.

Falsificarea banilor este la fel de veche ca și banii în sine, iar originile sale sunt așa de îndepărtate încât a ajuns să fie considerată „a doua cea mai veche meserie din lume”. De-a lungul timpului, mulți și-au făcut un mod de viață din această meserie. Din acest motiv a existat o preocupare permanentă pentru scăderea numărului de infracțiuni de acest gen și pentru identificarea celor mai eficiente mijloace de prevenire și contracarare, astfel încât să existe o reducere semnificativă a faptelor social periculoase care afectează atât relațiile interumane, cât și situația economico-financiară la nivel de stat.

Obiectivul acestei lucrări este îmbinarea aspectelor teoretice cu privire la evoluția cadrului legislativ de-a lungul timpului în ceea ce privește infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, cu cele de practică judiciară conturată în decursul secolelor, încă din antichitate și până în prezent, ținând cont de evoluția socială și economică atât la nivel național, cât și internațional.

Totodată, vor fi abordate pe de o parte modurile diferite de prezentare și manifestare a acestei infracțiuni de-a lungul istoriei, iar pe de altă parte modul diferit de incriminare și sancționare al acesteia, în funcție de contextul politic penal la nivel național și internațional.

Problema falsificării a fost și va rămâne o problemă de actualitate având în vedere anvergura pe care a cunoscut-o fenomenul infracțional odată cu evoluția societății moderne și cu multitudinea de mijloace și metode de realizare a acestei infracțiuni. Din această cauză legiuitorul a fost preocupat de-a lungul istoriei de cercetarea fenomenului falsului, ținând cont de implicațiile și de consecințele grave asupra societății și a simțit nevoia să sancționeze infracțiunile de fals începând cu Codul Penal al lui Știrbei Vodă, continuând cu cel din perioada lui Alexandru Ioan Cuza, urmat de Codul lui Carol și ajungând la Codul Penal din zilele noastre actualizat și modificat conform celor mai noi și celor mai actuale conjuncturi infracționale.

Infracțiunile de fals sunt grupate în funcție de obiectul juridic în Titlul VI al Părții Speciale a Noului Cod Penal. În funcție de natura entității asupra căreia se acționează, infracțiunile de fals se împart în trei subgrupe, astfel: capitolul I – falsificarea de monede, timbre sau de alte valori – art. 310-316; capitolul II – falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare – art. 317-319 și capitolul III – falsuri în înscrisuri – art. 320-328. Această împărțire pe capitole a infracțiunilor de fals derivă din eterogenitatea lucrurilor cu funcție probatorie care impune o reglementare diferențiată a infracțiunilor de fals, atât din punctul de vedere al conținutului faptelor incriminate, cât și din punctul de vedere al sancționării lor.

Infracțiunile de fals reprezintă o categorie bine particularizată de fapte considerate de legiuitor ca fiind social periculoase. Falsificarea este o acțiune ce aduce o gravă atingere anumitor valori precum adevărul și încrederea, valori esențiale pentru formarea și consolidarea relațiilor interumane. Din acest motiv, legiuitorul s-a simțit obligat ca, pentru ocrotirea relațiilor sociale interumane și pentru preîntâmpinarea creării prejudiciilor de ordin material, să incrimineze faptele de falsificare prin care se alterează adevărul și care au drept consecință crearea unui pericol social grav și vătămarea serioasă a anumitor relații sociale.

CAPITOLUL 1 – MONEDA

1.1. ÎNCEPUTURILE MONEDEI

În acest capitol propun o incursiune prin mrejele încâlcite ale istoriei banilor pentru a descoperi cum și de ce au apărut banii. Istoricii afirmă că istoria sistemului monetar al unui stat este parte integrantă din istoria economiei naționale, care, la rândul său, reprezintă o parte din istoria acelei societăți.

Banii nu au apărut odată cu oamenii, aceștia fiind doar o creație a lor. Și atunci, se pune întrebarea cum era lumea înainte de apariția banilor? La începuturile umanității, oamenii trăiau din ceea ce produceau ei înșiși: își vânau animale pe care apoi le mâncau, culegeau plantele de care aveau nevoie și pe care le cunoșteau, își construiau singuri casele, își confecționau armele și uneltele, trăind în colectivități mici și fiind într-o oarecare dependență unii de ceilalți. Însă la un anumit moment, s-a simțit nevoia unei schimbări. Ce putea face o persoană care dorea să obțină un anumit lucru de la o altă persoană? Prima soluție era să îi ofere ceva în schimb, astfel făcându-și apariția trocul, care ulterior s-a dezvoltat. În acest mod, oamenii nu mai erau nevoiți să producă tot ceea ce consumau, putând obține unele lucruri de care aveau nevoie de la alții, în schimbul unor obiecte sau produse. Și cu toate acestea, la un moment dat, nici trocul nu mai era o soluție viabilă pentru îndeplinirea nevoilor oamenilor, pentru că prin troc, ambele persoane implicate erau nevoite să accepte sau să predea ceva. În anumite situații, o persoană își dorea un lucru pe care îl avea o altă persoană, iar pentru acel lucru, prima îi oferea ceva la schimb celei de-a doua, însă aceasta, neavând nevoie de acel lucru sau obiect, trocul nu se mai putea realiza. În aceste condiții, schimburile care se făceau erau foarte puține. De aici s-a ajuns la folosirea unei unități de schimb universale, un anumit tip de „monedă”, în funcție de zonă și de nevoile oamenilor. Printre aceste unități monetare-etalon se regăseau: scoicile, pietrele, vitele, pieile de animale etc.

Cuvântul monedă este de origine latină, iar cuvântul monetor sau moneta semnifica în Roma antică povățuitor, persoana care avertizează sau care îi ajută pe oameni să-și reamintească. Semnificația cuvântului – potrivit unor istorici – este legată de un moment foarte important din istoria romană. Se pare că în anul 390 î.H., un cârd de gâște din sanctuarul zeiței Juno Moneta, situat pe colina Capitoliului, a dat alarma locuitorilor, vestind o invazie a galilor, salvându-i astfel de la înfrângere. Atunci, în semn de recunoștință, romanii au construit un altar închinat zeiței Moneta, considerând-o cea care sfătuiește și avertizează.

Dicționarul explicativ al limbii române definește termenul de monedă ca fiind ban de metal care are sau a avut curs legal pe teritoriul unui stat. De asemenea, Micul Dicționar al economiei de piață, consideră că „moneda este un semn bănesc confecționat din metal (aur, argint, aramă etc) de o anumită greutate și titlu, fiind utilizat ca mijloc de circulație și de piață, iar în unele cazuri și ca mijloc de tezaurizare”. Iar Convenția internațională pentru combaterea falsificării banilor definește, în articolul 2, moneda ca fiind „moneda fiduciară (inclusiv bancnotele) și moneda metalică, a căror circulație este legal autorizată”.

O definiție mai cuprinzătoare a monedei ar fi aceea că „este o marfă care îndeplinește funcția socială de echivalent general al tuturor mărfurilor, în procesul de schimb; este recunoscută ca mijloc de schimb și de plată, precum și ca mijloc de acumulare și de economii”.

În economiile moderne banii au un rol primordial și, fără nicio exagerare, se afirmă că banii fac lumea să se învârtă, având în vedere că economiile moderne nu ar putea funcționa fără bani. Însă pentru a ajunge la formele pe care le îmbracă astăzi, banii au trecut de-a lungul istoriei prin mai multe etape de dezvoltare, fiind diferite de sfera celorlalte mărfuri, aceștia preluând rolul de echivalent general. Ca monedă de schimb, bunurile confereau anumite avantaje prin faptul că puteau fi stocate ușor, aveau o valoare ridicată, greutate redusă, erau ușor de transportat și durabile.

Trecerea de la schimbul direct în natură, de la o marfă la alta, la monedă a fost foarte lentă și destul de îndelungată. Epoca metalului ajunge să răstoarne tradiția folosirii obiectelor premonetare în intermedierea din cadrul schimburilor. Metalul a fost preferat pentru calitatea constantă și pentru ușurința în prelucrare, divizare, transport și depozitare. Totuși, metalele neprețioase precum fierul, cuprul, bronzul sau plumbul, având un grad ridicat de coroziune și greutatea destul de ridicată, nu au reprezentat prima alegere a oamenilor, pe primul loc situându-se aurul și argintul cu rol de echivalent de schimb. Argumentele pentru utilizarea acestor metale sunt următoarele:

nu sunt alterabile, păstrându-și valoarea în timp;

au aceeași omogenitate, puritate, duritate, indiferent de unde sunt extrase;

sunt foarte ușor de divizat, fiind exclusă pierderea din valoare sau puritate;

sunt metale foarte maleabile, realizându-se, spre exemplu, dintr-o uncie de aur (28,3495 gr) un fir lung de 90 de km;

incorporează o valoare foarte mare într-un volum foarte mic;

sunt ușor de transportat, depozitat și păstrat;

îngreunează mijloacele și modalitățile de falsificare, însă nu le exclud întru totul.

„Din antichitate și până în timpurile moderne, valoarea și implicit puterea de cumpărare a monedelor de aur și argint a depins de cât metal prețios cuprindeau. La rândul său, prețul metalelor prețioase a cunoscut în răstimp nenumărate modificări față de restul mărfurilor și chiar raportul valoric aur-argint s-a schimbat de foarte multe ori, creând nesfârșite complicații. Dar datorită faptului că o monedă dintr-un asemenea metal a prezentat întotdeauna valoare în sine, intrinsecă intenția necinstită a contrafacerii s-a putut materializa sub forma alterării, sau, și mai simplu, a substituirii în fapt a conținuturilor, cu precauția de a fi păstrată, totuși, aparența autenticității”.

În Regatul Chinez, monedele de metal circulau încă din anul 1000 î.H., iar printre cele mai vechi mijloace de plată se numără scoica de kauri folosită ca monedă cu 2000 de ani î.H., uneori fiind acoperită cu foiță de aur. În timpul Dinastiei Zhou (770-256 î.H.) au apărut primele monede în formă de pică, simbolizând uneltele folosite în agricultură (ex. hârlețul), principala îndeletnicire a locuitorilor din regiunile centrale ale Chinei. În nord și est trăiau populații nomade de vânători, păstori și pescari, pentru care cuțitul era obiectul esențial folosit în același timp și ca obiect de troc. Prin urmare, moneda lor a căpătat forma de cuțit.

Primele monede rotunde de bronz au apărut în China în secolul al IV-lea î.H. Acestea erau găurite la mijloc pentru a putea fi înșirate în cazul unor tranzacții mai mari și purtau însemne care indicau valoarea fiecărei monede. Când comercianții strângeau mai multe șiruri de bani, căratul devenea dificil, fiind nevoiți să lase șirurile de bani în grija unei persoane de încredere, primind în schimb o bucată de hârtie pe care era inscripționată valoarea banilor. Aceste note se mai numeau pe atunci jiaozi. Nota respectivă avea semnificația unei promisiuni, ca mai târziu să fie răscumpărat un anumit obiect.

Spre deosebire de Occident, unde, încă de la început, moneda s-a bătut în aur și argint, valoarea ei fiind dată de cantitatea de metal prețios conținută, în China, valoarea monedei de bronz era stabilită de cârmuitorii statului, independent de greutatea și valoarea metalului. O altă deosebire față de istoria banilor occidentali este faptul că moneda chinezească era turnată, în timp ce moneda occidentală era bătută.

În Grecia moneda a fost inventată în secolul al VII-lea î.H., iar mai înainte de aceasta, obiectele erau evaluate și schimbate în capete de vite, apoi în metale: praf sau lingouri din fier sau din bronz, turnate în formă de plăcintă. Moneda de stat era sub formă de lingouri de metal, în principal din argint, pe care era imprimată marca oficială care garanta greutatea și titlul. Orice oraș din Grecia avea dreptul de a bate monedă proprie, astfel că aproximativ 1400 de orașe și-au bătut monedă cu numele și emblemele lor. Numărul mare de monede a provocat numeroase complicații și înșelătorii în piețe și în spațiile comerciale. Tehnica baterii monedei era complexă, la început monedele fiind bătute doar pe o față, ulterior fiind bătute pe ambele fețe.

În Persia, regele Darius I cel Mare a început să bată monedă începând cu sfârșitul secolului al VI-lea î.H., moneda fiind în principal din argint și din aur. Despre moneda persană – dareicul – scrie și Herodot: „[…] argintul topit este turnat în niște vase mari de lut; spărgându-se apoi pereții vasului, argintul este dezghiocat din învelișul de lut. Când regele are nevoie de bani, bate atâta monedă câtă îi trebuie de fiecare dată”. Tot în această perioadă au fost introduse noi metode comerciale de către o bancă babiloniană, respectiv operațiunile de cont curent și folosirea cecurilor.

Romanii au cunoscut moneda începând cu secolul al III-lea î.H. când Roma a devenit o putere comercială. Pornind de la modelul monedelor grecești din Italia de Sud, romanii au început să-și bată propriile monede din argint (sesterți și dinari), iar episodic băteau monede din aur (aureus). Înainte de baterea monedei, romanii practicau schimbul pentru comerț, boul fiind unitatea de măsură. După ce au renunțat la schimb, foloseau bucăți de aramă greoaie, cu figuri de animale gravate pe ele, pe care le dădeau în schimbul obiectelor cumpărate.

În perioada feudalismului era conferită o importanță deosebită ideii de stabilitate monetară, acordându-se banilor un rol deosebit de instrument estențial în activitatea economică. Sistemul bănesc bimetalist existent până la primul război mondial se baza pe etalonul de aur și argint, apoi pe generalizarea monometalismului aur. În plus, bancnotele puse în circulație în această perioadă de băncile de emisiune erau convertibile în metal prețios, dând astfel posibilitatea unei circulații sporite de mărfuri, fără a mai crește cantitatea de bani metalici în folosință.

Specificul sistemului întemeiat pe metal prețios era acela că regla spontan cantitatea de bani în circulație, pentru a acoperi cerințele economice. Cu toate acestea, autoritățile au apelat la emisiuni destinate acoperirii nevoilor statului prin punerea în circulație a unor bilete de tezaur și diferite însemne monetare fără acoperire, cu implicații serioase asupra puterii de cumpărare și a prețului.

De-a lungul veacurilor, au existat diferite forme ale monedei, impunându-se forma rotundă de disc cu avers și revers, respectiv margine. Cu timpul, din cauza uzurii monedelor în procesul circulației și a pierderii unei părți din greutatea lor, precum și din cauza falsificării acestora, s-a renunțat la circulația monedelor din metale prețioase. În această situație, pentru funcția banilor ca mijloc de circulație, a început să se bată monede din alte metale, a căror valoare era mult mai mică decât cea înscrisă pe ea, devenind în felul acesta un semn al valorii, adică un semn bănesc.

Cele mai răsunătoare euforii financiare dar, în același timp, și cele mai grele momente de panică monetară au existat în secolul XVI-lea, când utilizarea monedelor de metal, confruntată cu diverse neajunsuri cum ar fi: uzarea excesivă, conținutul dubios de metale prețioase sau falsificarea acestora, a favorizat apariția sistemelor organizate responsabile pentru coordonarea și controlarea emiterii și a circulației banilor.

În Europa primii bani de hârtie, denumiți și monede de hârtie, au fost emiși în Olanda (Leidenul de astăzi) în timpul asediului spaniol din 1574. În Statele Unite, prima emisiune de bani a fost realizată în anul 1692 în timpul războiului împotriva Canadei. Banii de hârtie au fost puși în circulație și în timpul războiului pentru independență, între anii 1775-1779. În 1716 în Franța banii de hârtie au devenit biletele de bancă emise de John Law, prin suspendarea convertibilității lor în momentul în care afacerile bancare ale acestuia se apropiau de faliment. În Rusia, emisiunea de bani de hârtie a avut loc la nivelul anului 1769, iar în Franța anilor 1789 apăreau banii de hârtie cu curs forțat. Bancnotele Băncii Angliei și-au pierdut convertibilitatea în timpul războaielor napoleoniene, devenind bani de hârtie. Așadar, odată cu apariția și intrarea în circulație a banilor de hârtie, epoca banilor de metal prețios începe să apună. Bancnota-bani se bucura de anumite avantaje incontestabile.

Apariția banilor de hârtie este strâns legată de apariția băncilor comerciale care puteau păstra, cu costuri mult mai reduse, cantități importante de metale prețioase eliberând în schimbul depozitării acestora un certificat de hârtie care putea fi folosit în diferite schimburi comerciale. Aceste certificate erau emise cu un discount care acoperea costul de depozitare a metalului în seiful băncii. Valoarea banilor de hârtie nu constă în valoarea materialului din care sunt confecționați, ci în valoarea aflată în spatele acestui certificat de depozit la vedere, respectiv a cantității de metal. În fapt, banii aceștia de hârtie sunt contracte încheiate cu băncile și dau dreptul total de acces la metalul care se află în spatele acestor bancnote.

Odată cu centralizarea politicii monetare au apărut banii discreționari care nu mai au în spate depozitul de metal prețios, ci o promisiune a guvernului care, prin banca centrală, a emis aceste active impuse prin puterea legii a fi singurele mijloace de plată acceptate în economie. Sistemele financiare de astăzi sunt bazate în întregime pe bani discreționari care nu mai au legătură cu niciun etalon, fiind puși în circulație fără niciun control din partea utilizatorilor.

Viteza cu care s-au dezvoltat relațiile comerciale, dar și anvergura cunoscută de raporturile bănești între diverși agenți economici, au impus o largă diversificare a mijloacelor de plată dar, odată cu acestea, și o simplificare a lor. Putem exemplifica aici moneda scripturală care se bucură de o utilizare la scară largă și de o mare varietate de forme sub care se prezintă, cum ar fi: titlurile de credit, cecuri, cambii etc, și banii electronici care cunosc și ei diverse forme cum ar fi: e-gold, e-money, electronic cash, electronic currency, digital money, digital cash sau digital currency.

1.2. MONEDA ÎN SPAȚIUL ROMÂNESC

În majoritatea statelor lumii, ca și în România, banii reprezintă echivalentul general de schimb, atât prin mărfuri, cât și prin aur sau alte metale prețioase. Fiind considerat echivalentul general în schimbul de mărfuri, banii au reprezentat totdeauna tentații pentru infractori. Falsificarea de monede este o infracțiune ce poate avea consecințe grave asupra echilibrului financiar al țării, aceasta fiind o infracțiune mult mai gravă și cu consecințe mult mai răsunătoare decât furtul.

Banii în sine nu reprezintă o problemă, un rău în sine, ci modul în care aceștia sunt folosiți sau manevrați pot conduce la apariția unor neajunsuri sub diferite forme. Problemele monetare contemporane au devenit probleme publice din cauza implicațiilor pe care le au în viața economico-socială asupra condițiilor de viață ale fiecărui individ.

Schimbul monetar pe actualul teritoriu al țării noastre apare la sfârșitul epocii bronzului. Procesul de adoptare a monedei metalice a fost destul de rapid și a fost stimulat de contactul puternic cu orașele grecești de la Marea Neagră. Cea mai veche emisiune monetară din spațiul românesc este drahma de la Istros (cca. 480 î.H.), iar în secolul al II-lea î.H. mai circulau și alte monede precum: stateri din aur și tetradrahme, kosoni, denari imperiali romani din argint etc. Potrivit site-ului oficial al Monetăriei Statului, în coloniile grecești de la Marea Neagră, cu o puternică activitate comercială, existau ateliere la Histria, Callatis, Tomis și Dyonisopolis unde se băteau tetradrahme, drahme din argint și subdiviziuni din bronz ale acestora. Tot în Dobrogea, după reforma regelui macedonean Alexandru cel Mare circulau piese din billon și hyperper.

Încă din perioada anterioară ocupației romane se atestă circulația unor monede false, iar în timpul domniei lui Burebista și a lui Decebal, monedele geto-dacice imitau perfect monedele romane. Pentru acest lucru stă mărturie descoperirea a patru ștanțe cu care se băteau monede romane.

Pătrunderea monedei romane continuă în spațiul fostei provincii Dacia și în zonele extracarpatice adiacente și după retragerea administrației și a armatei romane de la nord de Dunăre în anul 271 d.H., utilizarea ei continuând până la căderea Romei (anul 476).

În secolul al XI-lea pe teritoriul Carpaților de sud și de est exista cu preponderență moneda bizantină de bronz follis, aceasta fiind înlocuită treptat, în secolul al XII-lea, cu monedele statelor care se formau în jur, respectiv: Ungaria, Serbia, Polonia și Bulgaria. Năvălirea tătară din 1241 a favorizat pătrunderea unor monede – germane și englezești – înlocuite la rândul lor, de dinarii banali din Slovacia și Ungaria. După cum scria C.I. Condurache în Buletinul Societății Numismatice Române, cuvântul ban, folosit și astăzi, provine de la moneda curentă de argint a regilor unguri denumiți denari banales.

La începutul Evului Mediu, moneda bizantină preia funcția de instrument de schimb în ținuturile românești, până în secolul al XIV-lea, iar după anul 1000 au început să circule și monedele statelor suverane vecine. La începutul secolului al XIII-lea au pătruns în Transilvania un număr mare de pfenigi emiși în monetării din Austria. Pe lângă aceștia, au mai circulat dinarii de Kӧln și esterlinii englezești. În spațiul extracarpatic se întâlnesc emisiuni ale banilor Slavoniei, dirhemi de argint ai hanilor tătari și perperi de aur ai Imperiului de Niceea.

Primele monede ale Țării Românești au fost emise în vremea domniei lui Vladislav Vlaicu (1364-1377). Acestea erau bătute din argint și erau împărțite în trei categorii: ducați – monedele cele mai mari, dinari – cele mijlocii și bani – cele mărunte.

În Moldova, primele monede care au circulat au fost groșii de argint, între anii 1378-1394, în timp ce monetăria transilvăneană funcționa încă de la începutul secolului al XIV-lea. Transilvania și-a emis monedă proprie în timp ce era Principat autonom sub suzeranitate otomană între anii 1551-1690, apoi sub suzeranitate austriacă între 1690-1780.

Asemănător reglementărilor juridice din multe state, și în țara noastră au existat incriminări și măsuri severe împotriva celor ce falsificau banii, ceea ce demonstrează faptul că au existat asemenea infracțiuni. Așadar, existența monedelor calpe în Moldova a fost semnalată încă din timpul domniei lui Vasile Lupu (1634-1653) când, Aga Iordache Balș l-a închis pe boierul Constantin Conta pentru că a bătut bani calpi. În scopul preîntâmpinării unor asemenea fapte domnitorul Vasile Lupu precizează în pravila ce-i poartă numele: „oricine va face bani mincinoși de-ntâi să i se taie capul, apoi să-i arză trupul în foc, și câte bucate va avea toate domnești să fie”. De asemenea, George Martinuzzi în 1551 a ordonat bistrițenilor să-i aresteze pe toți monetarii din Rodna pentru că bătuseră monede false, iar în 1618 Dieta din Sibiu face plângere de batere de monede false la Caransebeș și Lipova. Și cu toate acestea, au existat nenumărate cazuri în care moneda autohtonă în circulație a fost falsificată de către infractori specializați.

Până în secolul al XVI-lea au circulat în Țara Românească diverse monede aduse în principal de negustorii străini precum fertunul, perperul, ducatul, asprul otoman, banul, mangîrul și chiar florinul unguresc. Ducații au fost emiși după modelul ducaților vienezi, fiind bătuți începând cu 1202. În Moldova erau folosite rubla de argint, grosul și zlotul, cel din urmă folosit pentru plata birurilor și a garanțiilor în justiție.

Și cu toate că existau monede, acestea circulau într-un mediu destul de restrâns, practicându-se schimbul în natură sau trocul până în secolul al XVII-lea. Astfel, în 1612 se dă un cal pe un țigan cu femeia și copiii lui iar în anul 1612 se vinde un sat pe Prut pentru 50 de boi, 50 de vaci cu viței și 17 vaci grase. Acest fapt este, în mare parte, rezultatul dărilor considerabile către Imperiul otoman, fapt ce a condus la o insuficiență a mijloacelor monetare în raport cu nevoile populației.

Anul 1762 constituie pentru țările române și în special pentru Transilvania element de referință, fiind cunoscut ca anul apariției bancnotei pe teritoriul românesc. „În baza unei patente emise de împărăteasa Tereza au fost puse în circulație primele bancnote emise de Wiener Stadtbank. Este de remarcat faptul că deși primele bănci fuseseră înființate în urmă cu aproximativ un secol și jumătate, activitatea lor nu s-a bazat pe bancnote, dar emisia bancnotelor a venit să impulsioneze activitatea băncilor.”

În secolul al XVII-lea circulația monetară în Țările Române a fost dominată de talerul-leu al Țărilor de Jos, monedă care pătrunde rapid atât în economia Principatelor, cât și în mentalitatea colectivă. Ulterior, la dispariția lui din circulație, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, talerul-leu a devenit monedă de calcul, iar în anul 1867 unitate monetară a Principatelor Unite ce cuprindeau Țara Românească și Moldova. Leul a devenit monedă națională la 3 martie 1870, fiind împărțit în 100 de bani.

Tot în secolul al XVII-lea, pe teritoriul Țării Românești au pătruns și alte monede străine, aproximativ 20, în special din Imperiul otoman, predominantă fiind paraua. Iar moneda predominantă până atunci – asprul – a fost înlocuit treptat cu talerii-lei olandezi din argint. Această monedă s-a impus, de aici provenind și numele monedei noastre naționale. Denumirea acestei monede își găsea echivalentul și în monedele altor țări din regiune, cum ar fi leva din Bulgaria sau leka din Albania.

De la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până după prima jumătate a secolului următor, în Principate circulau în special monede turcești, rusești și austriece. În anul 1836 a fost introdus oficial leul ca unitate monetară de socoteală, fixându-se cursul acestuia la 60 de parale. În aprilie 1867 se votează prima lege monetară a României prin care se stabilește ca monedă națională leul. Conform legii, urmau să se bată monede din aur (20, 10, 5 lei), argint (2 lei, 1 leu și 50 bani) și bronz. În 1870 este înființată la București prima monetărie unde se bate primul leu românesc.

Unirea Principatelor a determinat instituirea sistemului monetar unic la nivel național, cu o monedă ce purta denumirea de romanat, cu subdiviziunile: banul (1/10) și centima (1/100). Apariția primelor bancnote românești a generat o adevărată revoluție în toate domeniile de activitate, având rolul de impulsionare a băncilor, circulația mărfurilor și a schimburilor comerciale, până în anul 1912.

Primul război mondial a desființat emisiunile de monedă din metale prețioase (aur și argint), acestea devenind excepții și fiind practicate numai cu ocazia unor evenimente cu totul deosebite în viața țării.

Al doilea război mondial, pe lângă ororile pe care le-a produs, a reprezentat și o prăbușire economică, o sărăcire financiară la nivelul întregii Europe, fapt ce și-a pus amprenta și asupra circulației monetare din România. Inflația, prețurile exorbitante și posibilitățile extrem de limitate ale populației au dus la o creștere considerabilă a infracționalității monetare. În același timp, în această perioadă au fost emise numeroase reforme monetare, însă necunoașterea de către populație a caracteristicilor noilor monede a favorizat din nou falsul.

În statele socialiste, atât volumul cât și perioada de păstrare a numerarului instituțiilor și intreprinderilor erau foarte clar reglementate cu scopul utilizării cât mai intense a monedei și al organizării controlului monetar. Acest fapt făcea posibilă aplicarea unei politici monetare sigure, orientată spre folosul întregii economii naționale.

Datorită comunismului, în România a fost diminuată circulația bancnotelor străine atât de mult, încât operațiunile cu mijloace de plată străine sau deținerea acestora era pedepsită de lege. Acest fapt a condus la minimumalizarea interesului pentru contrafacerea sau falsificarea bancnotelor străine. Însă, începând cu anii ’90, Europa Centrală și de Est începe să se reintegreze în procesul de liberă circulație a mărfurilor, a persoanelor și a valorilor, cu toate implicațiile survenite în urma acestui fapt asupra circulației monetare. Acum nu mai era considerată infracțiune deținerea sau operarea cu mijloace de plată străine, iar odată cu libera circulație a persoanelor, se determină și se intensifică libertatea de mișcare a monedelor străine.

Această situație a făcut ca moneda românească să se deprecieze continuu, nemaifiind considerată un mijloc de tezaurizare, și fiind supusă unui proces continuu de schimbare. Obiectul tezaurizării l-au format valorile și bunurile apreciate ca fiind stabile sau cotate mai bine în viitor. Românii se îndreaptă tot mai mult înspre monedele străine care se bucură de stabilitate și care au tendința unor creșteri apreciabile în comparație cu moneda națională.

Și cu toate acestea, cele mai multe contrafaceri provin din străinătate în urma drepturilor salariale obținute pentru activitățile lucrative desfășurate și din tranzacțiile ocazionale realizate pe piața valutară ilegală. În ciuda elementelor de protecție și de siguranță din ce în ce mai sofisticate, bancnotele și înscrisurile cu valoare nominală sunt tot mai atractive pentru infractori. Falsificatorii, prin tehnicilor moderne, încearcă imitarea elementelor de siguranță ale bancnotelor, folosind atât materiale, cât și metode de tipărire asemănătoare celor autentice.

Falsificarea banilor a devenit o formalitate în momentul în care fotocopiatoare color foarte performante au ajuns pe piața românească, iar puțin mai târziu tehnica de calcul, computerele, scanerele și imprimantele de ultimă generație au revoluționat efectiv tehnica de falsificare a mijloacelor de plată. Confecționarea bancnotelor din polimer a fost totuși un obstacol mai greu de trecut pentru falsificatori, care prin imitațiile produse, nu au mai reușit să păcălească așa de ușor organele de urmărire penală. Preocuparea continuă a organelor judiciare pentru stoparea și combaterea acestui fenomen are în vedere pericolul social al faptei privind falsificarea de monedă, care este considerată în orice stat ca fiind cea mai gravă dintre infracțiunile de fals, din cauza faptului că se poate ajunge până într-acolo, încât să se pună în pericol economia țării sau se poate slăbi încrederea atât în moneda națională, cât și în cea străină.

Pe fondul diversificării și al intensificării criminalității internaționale, traficul de monedă contrafăcută cunoaște o explozie îngrijorătoare. Din acest motiv, la nivel mondial, toate instituțiile cu atribuții în domeniul bancar sunt în alertă continuă și în căutarea permanentă a unor modalități noi de contracarare a acestui fenomen, care s-a amplificat datorită volumului mare de masă monetară, a interesului crescut față de valută al cetățenilor și a volumului în creștere al tranzacțiilor. Direct proporțional a crescut și volumul falsurilor și contrafacerilor din circuitul monetar românesc. Din analiza datelor și a informațiilor existente în acest domeniu se atestă faptul că în România s-au organizat și acționează rețele de traficanți care au ca activitate principală procurarea și plasarea de valută falsă. Datorită activităților desfășurate de către organele judiciare s-au identificat și anihilat, la nivelul țării, mai multe rețele de falsificatori, care, împreună cu introducerea monedei naționale din polimer și cu apariția monedei unice europene – euro -, au condus la crearea unor bariere în calea falsificatorilor de monedă, micșorând totodată plasările de monedă falsă la nivel național.

În urma analizelor efectuate la nivel european în materia represiunii falsului de monedă și a condițiilor survenite în cadrul procesului de liberalizare a economiei de piață și a turismului, se constată următoarele tendințe:

odată cu apariția metodelor numerice de reprografie, falsificarea de monedă evoluează rapid din punct de vedere tehnic, fapt ce are ca efect multiplicarea numărului potențialilor falsificatori și favorizarea diseminării locurilor de fabricare;

integrarea fenomenului falsificării monedei în criminalitatea organizată transnațională;

creșterea numărului de infracțiuni în ceea ce privește operațiunile ilicite cu valută;

introducerea în țară a bancnotetelor contrafăcute în exteriorul țării, în special în SUA și Europa;

contrafacerea bancnotelor românești și folosirea lor îndeosebi pentru achitarea contravalorii unor mărfuri în piețe agroalimentare și în centre comerciale publice și private.

Din punctul de vedere al modalității de contrafacere și de falsificare, s-a stabilit că bancnotele sunt realizate prin scanare și imprimare cu jet de cerneală, pe hârtie obișnuită, holograma fiind slab imitată cu ajutorul unei folii argintii. Bancnotele nu prezintă fir de siguranță și nu reacționează la lumină UV Se constată o predilecție a infractorilor pentru realizarea bancnotelor de 50 Euro, pentru faptul că cernelulile folosite sunt relativ ușor de procurat și se aseamănă cu cele originale.

Din analiza fenomenului se desprind următoarele concluzii:

fenomenul de falsificare, în special Euro, are două aspecte: deținerea și contrabanda cu bancnote Euro, persoanele implicate fiind de naționalitate bulgară, germană, maghiară, italiană și, nu în ultimul rând, română.

persoanele asupra cărora s-au găsit astfel de bancnote, în cele mai multe cazuri, nu cunoșteau faptul că se află în posesia monedei falsificate, intrând întâmplător în posesia lor.

o explicație pentru mențiunile de mai sus ar fi aceea că tot mai mulți cetățeni români lucrează în străinătate, majoritatea în cadrul economiei subterane, iar contravaloarea muncii prestate și primite conține de multe ori bancnote false.

identificarea pe piața românească a primelor bancnote din polimer contrafăcute, cu toate că începând cu anul 1999 moneda națională din polimer a reprezentat o barieră pentru falsificatorii de monedă.

persoanele implicate în aceste activități posedă vaste cunoștințe în domeniul informatic.

se preconizează apariția contrafacerilor din categoria Euro la scară largă, având în vedere implicarea unor cetățeni români în traficul cu bancnote false pe teritoriul altor state.

O dovadă a preocupării și a implicării autorităților statului în contracararea infracționalității în acest domeniu o reprezintă faptul că, începând cu 1 martie 2004, a fost înființat, în cadrul Direcției de Combatere a Criminalității Organizate, Oficiul Național Central pentru combaterea falsului de monedă și a cecurilor de călătorie, în urma reorganizării serviciului de profil, conform recomandărilor Uniunii Europene și a prevederilor art.12 din Convenția de la Geneva privind stoparea falsificării de monede.

Încă o dovadă a preocupării la nivel european în ceea ce privește infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori este Regulamentul nr. 17 din 14 octombrie 2011 al Băncii Naționale a României, elaborat ținând cont de prevederile Regulamentului (CE) nr. 1338/2001 al Consiliului din 28 iunie 2001 de definire a măsurilor necesare protecției monedei euro împotriva falsificării, modificat. Art. 3 alin. (3) al prezentului Regulament prevede activitățile care presupun falsificarea, respectiv:

producerea frauduloasă sau modificarea valorii nominale a unei bancnote sau monede, indiferent de mijloacele folosite, cu scopul punerii în circulație;

punerea în circulație în mod fraudulos a bancnotelor sau monedelor falsificate;

importul, exportul, transportul, primirea, posesia sau procurarea cu bună-știință de bancnote sau monede falsificate;

producerea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia de instrumente, obiecte, programe de calculator și orice alte procedee, destinate prin natura lor producerii sau obținerii de bancnote sau monede falsificate ori alterării bancnotelor și monedelor în vederea obținerii de falsuri;

producerea frauduloasă, primirea, procurarea sau posesia altor elemente care servesc la protejarea însemnelor monetare împotriva falsificării.

Azi cea mai mare parte a schimburilor economice se face prin intermediul operațiunilor în cont, a compensărilor, cecurilor, biletelor la ordin etc., recurgându-se la baterea monedelor divizionare destinate schimburilor de valori mici. „Acestea sunt în general confecționate din aliaje inferioare metalului luat drept etalon monetar, în mai multe subdiviziuni, de exemplu, la noi, fiind 0,25 lei.” De asemenea, se mai folosește și moneda universală, care servește ca mijlocitor al schimbului de mărfuri, precum și pentru stingerea unor obligații cu conținut economic, social sau financiar dintre state. Moneda universală este îndeplinită în zilele noastre de aur, sub formă de lingouri care au o anumită greutate și titlu.

1.3. ÎNCRIMINAREA INFRACȚIUNII ÎN LEGISLAȚIA NAȚIONALĂ

Legea penală, ocrotind cele mai importante valori sociale, a considerat necesară incriminarea faptelor prin săvârșirea cărora se alterează adevărul, creându-se astfel un pericol grav sau lezând anumite interese ale statului sau ale unor persoane fizice. Falsificarea banilor este considerată o infracțiune care prezintă un pericol social deosebit de ridicat. Din această cauză, infracțiunile de fals au fost prevăzute și incriminate în toate Codurile Penale ale României, începând cu Codul Penal de la 1865 (denumit și Codul Cuza), continuând cu Codul Penal de la 1937 (denumit și Codul penal Carol al II-ea), Codul Penal de la 1969 și culminând cu Noul Cod Penal elaborat în anul 2009, dar care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.

1.3.1. Codul Penal din 1865

Codul Penal de la 1865 cunoscut sub numele de Codul Cuza realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului penal român după Unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul Penal francez din 1810 și Codul Penal prusian din 1859. Codul Cuza consacra câteva principii importante ale dreptului penal precum: principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale sau umanizarea pedepselor.

Pedepsele crude și neobișnuite au fost interzise, cea mai grea pedeapsă fiind munca silnică pe viață și nu pedeapsa cu moartea, care nu era prevăzută. Infracțiunile erau clasificate în trei mari categorii: crime, delicte și contravenții. Specific acestui cod mai era și faptul că tentativa nu era cunoscută, aceasta fiind asimilată infracțiunii consumate, iar complicele era pedepsit cu aceeași pedeapsă ca și autorul infracțiunii. Prostituția și consumul de canabis nu erau incriminate.

Infracțiunile de fals erau grupate în desparțământul privitor la „Crimele și delictele contra intereselor publice”, la Titlul VIII, Capu I – Despre plăsmuiri și falsificări, articolele 112-139. În Secțiunea I – „Plăsmuire de monetă”, este incriminată infracțiunea de falsificare de monedă, începând cu articolul 112 și culminând cu articolul 116, astfel:

„Art.112 – Cine va contra-face, ori va falsifica monetele de auru sau de argintu din acelea ce au cursu în România, se va pedepsi cu munca silnică pe timpu mărginitu; iar pentru monetele de aramă, se va pedepsi cu reclusiunea (n.a. reclusiunea fiind o pedeapsă de drept comun, constând în pierderea libertății și supunerea la muncă).

Art. 113 – Acela care va participa la contra-facerea unei asemenea monete, ori o va întroduce în țeră, sau o va pune în circulațiune, se va pedepsi ca plasmuitorulu de monetă falsificată.

Art. 114 – Cine, socotindu de bună și adeverată o monetă falsificată ce ’i va fi cădutu în mână, o va pune în circulațiune, nu se va pedepsi, iar după ce o va cunosce că este falsă și nu va înceta a o întrebuința, se va osîndi să plătească dreptu amendă, îndoitu suma ce va fi pusu în circulațiune.

Art. 115 – Care se va dovedi rădendu, tăindu sau subțiindu moneta, prin ori-ce meșteșugu, se va pedepsi cu amendă de la doue sute pînă la cinci miie lei și cu închisore de la trei luni pînă la doui ani.

Art. 116 – Voru fi aperați de osîndele hotărîte pentru plasmuitorii despre cari se vorbesce în articolele 112 și 113, acei culpabili, cari, înaintea săverșirei sau a punerei în lucrare a aceloru crime, și înainte de a se începe ori ce urmărire, voru fi descoperitu autoritâțiloru competenți acele crimi, precumu și pe autorii sau pe complicii loru.

Asemenea voru fi aperați de pedepse, și acei culpabili cari, chiaru după începerea urmăririloru, voru fi înlesnitu arestarea autoriloru sau a compliciloru loru.”

Tot în acest capitol, la Secțiunea II – Plăsmuiri de sigilie ale Statului sau ale altoru autoritâți, de bileturi de bancă, de efecte publice și altele, este incriminată infracțiunea de falsificare de timbre și efecte poștale, de la articolul 117 la articolul 122, astfel:

„Art. 117 – Se voru pedepsi cu munca silnică pe timpu mărginitu:

[…]

b) Acei cari voru fi falsificatu sau alteratu efecte emise de câtre tesaurului publicu și purtându timbrulu seu, sau bilete de bancă, autorisate de legi, sau cari, cu sciință, voru fi întrebuințatu aceste efecte și bilete falsificate sau alterate, sau le voru fi introdusu în cuprinsulu țerei.

Art. 118 – Se voru pedepsi cu reclusiunea:

Acei cari voru fi falsificatu sau alteratu ori ce timbru naționale, sau or ice marcă public, destinată pentru probe la materie de argintu sau de auru.

Asemine se vor pedepsi și acei cari, cu sciință se vor fi servitu cu hârtii sau efecte purtându timbruri mincinoase, sau cu mârci ori timbruri falsificate sau alterate.

Art. 120 – Se va pedepsi cu minimulu reclusiunei.

a) Acei cari vor fi falsificatu mârcile destinate spre a fi puse în numele Gubernului, asupra producteloru sau mărfuriloru, sau cari vor fi întrebuințatu cu sciință, asemene falșe mârci.

b) Acei cari, voru fi falsificatu sigiliulu, timbrulu, sau marca unei autorități ori care, sau a unui stabilimentu particular de bancă sau de comerciu, sau cari, cu sciință, le voru fi întebuințatu.

Art. 121 – Se va pedepsi cu închisore acela care fără dreptu, va lua și va întrebuința adevăratele sigilie, timru, sau mărci, prevedute la art. 118, fecând cu dînsele o întrebuințare vătemătore drepturiloru și intereseloru Statului ori a unei autorități publice, ori chiaru a unui stabilimentu particular de bancă sau de comerciu.

Art. 122 – Disposițiunile art. 116 se aplică și la crimele prevedute prin art. 117.”

Observăm din aceste fragmente ale Codului penal de atunci că atât falsificarea de monede, cât și falsificarea de timbre sau de alte valori, intrau în categoria infracțiunilor grave, acestea fiind pedepsite cu cea mai grea pedeapsă de atunci și anume munca silnică.

1.3.2. Codul Penal din 1937

Având foarte multe actualizări în cuprins, Codul Penal de la 1937 are un caracter unificator în urma Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Se introduc pentru prima dată, alături de pedepse, măsurile de siguranță și măsurile educative pentru minori, precum și pedepsele complementare și accesorii. Documentul era structurat în trei părți, astfel: dispoziții generale, dispoziții privitoare la infracțiuni și delicte, respectiv dispoziții privind contravențiile. A fost introdus conceptul de pedepse individuale, acestea fiind de trei feluri: pedepse pentru infracțiuni, pedepse pentru delicte și pedepse pentru contravenții. Sentințele erau date în scopul pedepsirii infracțiunii și nu a infractorului. În plus, aici a fost menționată în mod expres prezumția de nevinovăție, iar termenul de complicitate la infracțiune a rămas neschimbat.

Infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori este prevăzută în Titlul IX – „Crime și delicte contra intereselor publice”, la Capitolul I – Falsificarea de monedă, titluri de credit public, mărci, timbre, hârtii timbrate, sigilii sau semne de autentificare, certificare ori recunoaștere și cuprinde articolele 385 – 416. În Secțiunea I a acestui capitol este incriminată infracțiunea de falsificare de monedă, de la articolul 385 la articolul 390, în ultimul articol fiind prezentată chiar definiția monedei. Textul legii penale de atunci privind infracțiunea de falsificare de monedă era următorul:

„Art. 385 – Comite delictul de falsificare de monedă și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 5 la 10 ani, amendă dela 5.000 la 20.000 lei și interdicție corecțională dela 3 la 5 ani, acela care:

1. contraface moneda;

2. alterează pe cea adevărată, dându-i aparența unei valori mai mari;

3. alterează moneda scoasă din circulație, dându-i aparența celei aflate în circulație;

4. micșorează conținutul ei metalic.

Art. 386 – Acela care, fără a participa la falsificare, introduce pe teritoriul statului monedă falsificată, cunoscută de el ca atare, comite delictul de introducere în țară a monedei falsificate și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 3 la 5 ani, amendă dela 2.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 3 ani.

Art. 387 – Acela care, în scopul de a pune în circulație, primește, dobândește, sau deține monedă falsificată, cunoscută de el ca atare, comite delictul de dobândire a monedei falsificate și se pedepsește cu închisoarea corecțională dela 3 la 5 ani, amendă dela 2.000 la 5.000 lei și interdicție corecțională dela unu la 3 ani.

Dacă culpabilul primește monedă falsificată, de la autorul sau complicele falsificării, ori dela intermediarul lor, pedeapsa este închisoarea corecțională dela 4 la 7 ani, amenda, de la 3.000 la 10.000 lei și interdicția corecțională dela 2 la 5 ani.

Art. 388 – Acela care pune în circulație monedă falsificată, cunoscută de el ca atare, comite delictul de punere în circulație a monedei falsificate și se pedepsește cu închisoare corecțională dela 4 la 7 ani, amendă dela 3.000 la 10.000 lei și interdicție corecțională dela 2 la 5 ani.

Dacă culpabilul săvârșește acest fapt în înțelegere cu autorii sau complicele falsificării, ori intermediarul acestora, pedeapsa este aceea din art. 385.

Dacă punerea în circulație se face de către autorul falsificării, pedeapsa este închisoarea corecțională dela 7 la 10 ani, amenda dela 5.000 la 20.000 lei și interdicția corecțională dela 2 la 5 ani, iar dacă se face de complice, pedeapsa este închisoarea corecțională dela 5 la 10 ani, amenda dela 5.000 la 20.000 lei și interdicția corecțională dela unu la 3 ani.

Art. 389 – Acela care primește o amendă falsificată, crezând că este adevărată, și apoi, luând cunoștință că este falsă, o pune în circulație, comite delictul de întrebuințare de monedă falsificată și se pedepsește cu amendă al cărei maximumum este de cinci ori valoarea monedei repuse în circulație.

Art. 390 – Prin monedă se înțelege, moneda metalică sau de hârtie, națională sau străină și biletul de bancă național sau străin având curs legal sau comercial pe teritoriul statului sau în străinătate”.

În Secțiunea a II-a a aceluiași capitol, la articolele 391 și 392, se incriminează infracțiunea de Falsificare de titluri de credit public, mărci, timbre și hârtii timbrate, astfel:

„Art. 391 – Sunt asimilate monedelor, în ce privește aplicarea legii penale, titlurile naționale sau străine emise de stat, județ sau comună și de instituțiile de credit controlate de stat.

Art. 392 – Dispozițiunile art. 385, 386, 387, 388 și 389 se aplică și când faptele prescrise în aceste articole se săvârșesc asupra mărcilor poștale, timbrelor poștale sau fiscale și hârtiilor timbrate naționale sau străine, precum și asupra timbrelor sau mărcilor emise în baza unei legi speciale, de persoanele juridice de drept privat, care au menirea de a satisface un interes obștesc.”

1.3.3. Codul Penal din 1969

Cu toate că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste, Codul penal de la 1969 a consacrat atât principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, cât și principiul individualizării pedepselor. În această variantă au fost introduse mai multe modificări în text, printre care incriminarea homosexualității ca infracțiune penală, reintroducerea pedepsei capitale, definirea mai multor noțiuni specifice precum: infracțiune, tentativă, sperjur, viol, mită, prostituție, complicitate la crimă, furt și propagandă de război. După revoluția din 1989 a fost eliminată pedeapsa capitală, deoarece noua Constituție interzice pedeapsa cu moartea.

Codul este structurat în două părți, respectiv partea generală și partea specială, infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori fiind prevăzută în Titlul VII al Părții Speciale, la Capitolul I și cuprinde art. 282 până la art. 285. Enumerarea valorilor a căror falsificare formează obiectul incriminării concordă cu schimbările intervenite în sistemul nostru financiar și de credit, cuprinzând și cecurile, deoarece prin falsificarea și încasarea lor se pot cauza statului pagube tot atât de însemnate ca și prin falsificarea de monedă.

Acest Cod Penal nu mai cuprinde dispoziția prevăzută în Codul Penal anterior privind punerea în circulație a monedei falsificate de către cel care a primit-o crezând că este adevărată și a aflat ulterior că este falsă, fiindcă s-a socotit că această faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. De asemenea, în acest Cod nu mai este explicată definiția termenului monedă, o asemenea explicație considerându-se inutilă. Articolele privitoare la infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori sunt următoarele:

„Art. 282 – Falsificarea de monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăților, emise de instituția bancară ori de alte instituții de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri de valori asemănătoare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi.

Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație, în orice mod, a valorilor falsificate arătate în alineatul precedent, sau deținerea lor în vederea punerii în circulație.

Dacă faptele prevăzute în alineatele precedente ar fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii, iar dacă au cauzat o pagubă importantă sistemului financiar, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani, interzicerea unor drepturi și confiscarea parțială a averii.

Tentativa se pedepsește.

Art. 283 – Falsificarea de timbre, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale, bilete ori foi de călătorie sau transport, cupoane răspuns internațional, ori punerea în circulație a unor astfel de valori falsificate, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Tentativa se pedepsește.

Art. 284 – Dispozițiile cuprinse în acest capitol se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede sau timbre ale altor state ori alte valori străine.

Art. 285 – Fabricarea ori deținerea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor enumerate în art. 282-284 se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.”

În acest Cod Penal nu mai apare incriminată fapta prevăzută în Codul Penal anterior care sancționa topirea monedei metalice divizionare de orice fel, emisă de stat. S-a considerat că fapta ar prezenta pericol social numai dacă ar fi comisă în proporții așa de mari, încât să poată fi socotită ca fiind săvârșită în scopul subminării economiei naționale. În acest caz, dacă prin dispariția monedei metalice s-ar împiedica activitatea normală a instituției de stat emitente, fapta va putea eventual constitui o infracțiune contra securității statului. În celelalte cazuri, valoarea intrinsecă a monedelor metalice este mai mică decât valoarea lor nominală, așa încât prin topirea monedei metalice statul nu suferă niciun prejudiciu.

1.3.4. Codul Penal elaborat în 2009 și intrat în vigoare la 1 februarie 2014

Ca și Codul Penal de la 1969, Codul Penal din 2009 este structurat tot în două părți, respectiv partea generală și partea specială. Noul Cod Penal instituie, pentru majoritatea infracțiunilor, excepție infracțiunile contra securității naționale, vieții și de corupție, un tratament sancționator mai blând. Infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori este prevăzută în Titlul VI – Infracțiuni de fals, la Capitolul I, de la art. 310 la art. 316.

Infracțiunea din noua reglementare a fost separată în două texte distincte, respectiv art. 310 alin.1 și art. 311. Aceasta, datorită pericolului social diferit al celor două fapte care se reflectă în pedepsele prevăzute de lege. Tratamentul sancționator este mai blând în această reglementare prin reducerea maximului special al pedepsei, legea nouă fiind astfel mai favorabilă în cazul faptelor săvârșite anterior intrării în vigoare a Noului Cod Penal.

De asemenea, s-a renunțat la identificarea obiectului material al infracțiunii prin enumerarea categoriilor de monedă cum erau prevăzute în vechiul Cod. La art. 310 alin.(1) este prevăzută pedeapsa pentru infracțiunea de falsificare de monedă cu valoare circulatorie, pedeapsă cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Se constată o mărire a pedepsei cu închisoarea față de Codul Penal de la 1969, unde era cuprinsă între 2 și 7 ani, avându-se în vedere amploarea cunoscută de fenomenul infracțional în domeniul falsificării de monedă în ultimele decenii. Art. 310 alin.(2) din Noul Cod Penal introduce o nouă modalitate normativă și anume falsificarea unei monede deja emise, înainte de punerea efectivă, oficială, a acesteia în circulație.

La art. 311 se prevede pedeapsa pentru fapta de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. La art. 312 este prevăzută pedeapsa pentru fapta de falsificare de timbre sau efecte poștale, respectiv închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă. Față de Codul anterior, infracțiunii de punere în circulație de valori falsificate îi este consacrat un întreg articol – 313. Faptele de deținere de instrumente în vederea falsificării și falsificarea de valori străine sunt incriminate ca și în Codul anterior, diferența fiind dată de limita minimumă a pedepsei cu închisoarea pentru deținerea de instrumente în vederea falsificării, în prezentul Cod fiind de 1 an, față de Codul anterior unde era de 6 luni.

În plus, față de Codul Penal anterior, este introdus art. 315 care prevede fapta de emitere frauduloasă de monedă, faptă ce se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. De asemenea, formele agravante ale infracțiunii prevăzute la art. 282 alin. (3) din vechiul Cod Penal nu mai sunt preluate în prevederile Noului Cod Penal.

La elaborarea textului au fost avute în vedere Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro, precum și Decizia-cadru 2001/413/JAI privind combaterea fraudei și a falsificării mijloacelor de plată, altele decât numerarul.

1.4. EVOLUȚIA FALSIFICĂRII BANILOR ȘI A FRAUDELOR MONETARE

În accepțiunea generală, prin „fals” se înțelege orice denaturare a adevărului, orice procedeu sau metodă prin care se induce în eroare o persoană.

În opinia lui Brian Innes, autorul cărții Falsuri și contrafaceri „falsul reprezintă o copie după ceva original care există deja sau despre care există mărturii scrise conform cărora ar fi existat cândva. Originalul poate fi un document de orice fel – un exemplar de bancnotă, o scrisoare, manuscrisul unei cărți – sau o lucrare de artă […].”

Iar conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, prin fals se înțeleg mai multe lucruri și anume „ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat, care are numai aparența adevărului, neautentic, artificial”.

Indiferent de modul de definire, teoreticienii și practicienii sunt unanim de accord cu faptul că falsificarea presupune o acțiune, iar pentru realizarea falsului trebuie să se facă ceva care să producă urmările dorite.

În preistorie și ulterior în antichitate, falsificarea era o modalitate pe care o utilizau multe persoane cu scopul de a avea acces la bunurile economice. Și de ce reușeau aceștia să facă uz de aceste metode? În principal, din lipsa reglementărilor legale în acest domeniu, a unor instrumente adecvate de identificare și de prevenire și mai ales, datorită faptului că nu existau instituții specializate care să acționeze, să controleze și să sancționeze falsificatorii și escrocii existenți la scară largă.

Predecesorii monedei în procesul de schimb erau diferite obiecte cum ar fi scoicile, ceramica, argila, care puteau fi foarte ușor modificate prin diverse modalități de fasonare, vopsire sau șlefuire. Nici măcar apariția monedei lenticulare nu a putut să reducă numărul încercărilor de falsificare, de contrafacere, ci dimpotrivă, numărul falsurilor a crescut semnificativ, iar autorii acestora s-au perfecționat odată cu trecerea timpului.

Primii autori ai falsificării banilor erau persoane simple, care operau izolat și artizanal, cu mijloace rudimentare, având motivații diferite și obținând consecințe diferite. Aceștia nu dispuneau de tehnologia baterii monedei care consta în două matrițe gravate între care se turna și presa metalul topit. „Ei făceau mulaje din teracotă sau din ghips după modelele originale pentru a le umple cu metal topit. Astfel că, de obicei, monedele contrafăcute rezultate nu redau cu claritate modelul și marginile lor sunt mai puțin bine definite.” Acești falsificatori empirici au fost predecesorii autorilor de mari falsuri.

Numărul mare de falsuri și contrafaceri, precum și mulțimea celor înșelați, au condus la primele reglementări oficiale în domeniu în câteva zone importante din punct de vedere al schimbului și comerțului, cum ar fi: Grecia, Roma și Orientul Antic. Aici, numai statului i se conferea dreptul de a bate modedă. În plus, au fost înregistrate numeroase legi și reglementări prin care cei deprinși cu „arta” contrafacerii monetare erau drastic pedepsiți.

De-a lungul veacurilor falsificatorii de monedă utilizau două categorii de metode practicate cu ocazia baterii monedelor, și anume: reducerea cantității de metal prețios sau micșorarea greutății monedei cu păstrarea aceleiași valori, respectiv metode practicate în procesul circulației, când monedele erau pilite sau le erau tăiate marginile, metalul astfel obținut fiind folosit la baterea de monede noi.

Una dintre primele mențiuni cu privire la falsificarea de monedă a fost făcută de Herodot, care pomenește în însemnările sale că „odată, pe când se aflau împresurați de spartani, samienii au izbutit să-i amăgească la răscumpărarea ridicării asediului ce amenința cetatea. Căci, știutor al lăcomiei conducătorilor macedonieni și ieșit dintr-o veche familie de pirați, Policrates, tiranul din Samos, le-a trimis acestora drept plată o mare sumă alcătuită din monede – valoroase doar la înfățișare, fiind bătute din plumb poleit cu un strat subțire de aur”. Veridicitatea faptelor petrecute cu peste 2000 de ani în urmă a fost confirmată prin descoperirea, ca urmare a unor săpături arheologice, de monede având miez de metal ieftin și înveliș din aur și argint.

Chiar și în timpul lui Hammurabi, vestitul rege al primei dinastii babiloniene, se vorbește despre falsificarea mijloacelor de plată. Iar în vremea lui Darius, marele și vestitul rege al antichității, când baterea monedelor era sub monopolul statului său centralizat și puternic, se fac referiri la mijloace folosite în contrafacere, printre care și poansonarea. De asemenea, monedele din Attica introduse de Soodulon în anul 524 î.H. și răspândite apoi supraregional au fost des falsificate, fapt ce l-a făcut pe înțeleptul rege să nu modifice legile tiranicului Dracon din secolul al VII-lea î.H., respectiv dispozițiile privitoare la pedeapsa cu moartea pentru falsificatorii de monede.

Cei mai prestigioși falsificatori de monede ai antichității au fost, dintre împărați: Nero; Napoleon; Octavian Augustus care a emis dinari romani falși pe care îi plasa, prin intermediul negustorilor egipteni, pe piața din India, unde aveau mare trecere, deoarece localnicii nu se pricepeau să distingă piesele autentice de cele false; Teodosiu cel Mare care a bătut oficial piese false la monetăria din Constantinopol, special spre a fi date în folosința popoarelor migratoare care pătrunseseră în Sciția inferioară și Tracia. Dintre regi, amintim: Filip al IV-lea cel Frumos și Ludovic al XIV-lea ai Franței sau Carol I al Angliei. Aceștia au micșorat frecvent conținutul în metal prețios al monedelor din țările lor.

Sunt cunoscute și cazuri de falsificare de monede acceptate sau legitime din punctul de vedere al autorilor falsificărilor, dintre care fapta lui Policrates la care am făcut referire câteva paragrafe mai sus și acțiunea împăratului Teodosiu cel Mare, care a bătut oficial piese false la monetăria din Constantinopol, special pentru a fi date în folosință popoarelor migratoare ce pătrunseseră până în Sciția inferioară și Tracia. De asemenea, pe vremea împăratului Augustus Octavianus (27 î.H – 14 d.H.) au fost emiși dinari romani falși care au fost plasați, prin negustori egipteni, pe piața din India unde aveau mare trecere, deoarece localnicii nu se pricepeau să distingă piesele autentice de cele false.

O altă situație de acest gen a fost în timpul cruciadelor (1096 și 1303), când forțele creștinătății care se luptau cu ostașii islamici pe Pământul Sfânt au confecționat copii ale monedelor locale. „Deși relativ cam din topor, aceste imitații au fost totuși turnate din aur și argint și au putut fi folosite în comerț”.

Deteriorarea și plăsmuirea au fost practicate la scară largă și în Roma, cea dintâi emisiune de piese false amestecate cu dinari de argint veritabili datând din vremea războaielor punice. Măsura de redresare luată atunci constând în forțarea oamenilor de a împrumuta statul, motivată de starea de necesitate în care se afla, s-a dovedit că, prin repetare, a provocat mari neajunsuri populației și implicit finanțelor publice.

În ultimele secole dinaintea erei noastre, sistemul bănesc roman bazat pe un etalon triplu – aur, argint și bronz – a fost caracterizat printr-o instabilitate pronunțată, cu multe înlocuiri și suspendări de însemne monetare, deprecieri, modificări ale raporturilor de valoare între entități, impunerea de cursuri forțate. Dezordinea monetară a fost accentuată și de frecventele emisiuni ce aveau strecurate cantități apreciabile de piese false, care determinau nesiguranță la încheierea oricărei tranzacții.

Încă din acea vreme a fost verificată binecunoscuta „lege a lui Gresham”, enunțată mai târziu sub forma maximumei „moneda rea alungă pe cea bună”. La Roma, banii veritabili din metal prețios erau sustrași masiv din circulație și duși la topire și tezaurizare în lingouri, așa încât, numerarul existent avea un curs foarte scăzut tocmai din cauza suspiciunii de neautenticitate.

Pe vremea lui Pliniu, falsurile reprezentau a șaptea parte din moneda de circulație, iar Cicero afirma că valoarea banilor devenise atât de incertă, încât nimeni nu mai știa exact ce anume posedă în realitate.

Pentru a estompa numărul mare de abuzuri, în anul 84 î.H. pretorul Marius Gratidianus avea să instituie, printr-un edict, centre de verificare a banilor, dispunând retragerea din circulație a falsurilor și înlocuirea acestora cu monede autentice. Tot în acea perioadă s-a emis o lege contra falsificării monetare și anume Lex Cornelia de Falsis, lege a cărei valabilitate a dăinuit peste secole și care prevedea că „săvârșirea unei contrafaceri monetare prin orice procedeu atrage pentru omul liber exilul și confiscarea averii, iar pentru sclav, moartea prin tortură”. Cu toate că erau pedepse dure, juristul Ulpian preciza faptul că acestea erau doar pentru „spețe mai simple, întrucât în cazul plăsmuirii monedelor de aur, făptuitorul și dacă era om liber, se dădea spre sfâșiere fiarelor sălbatice.”

Împinși de ispita înavuțirii pe căi ilegale, mulți răufăcători încercau să producă o cantitate mare de falsuri, dar mijloacele tehnice folosite erau prea rudimentare pentru a le permite emiterea unei mari cantități de monedă fără a fi descoperiți. Adevăratele înșelăciuni veneau din partea cârmuitorilor care manevrau sistemul bănesc. Fapta care, în cazul oamenilor de rând era calificată drept infracțiune, era îndreptățită atunci când era comisă de cârmuitori care invocau pentru jefuirea populației imperative ce decurgeau din interesele statului. Înșelăciunea monetară avea și latura negativă de a submina sistemul bănesc prin amploarea luată, accentuând neîncrederea oamenilor în aceste mijloace esențiale pentru viața economică.

Un alt exemplu concludent este cazul conducătorului Atenei – Hippias – în anii 527-520 î.H., care a fost autorul retragerii de pe piață a monedelor aflate în circulație și înlocuirea lor cu monede ce aveau un conținut de metal prețios redus la jumătate. Hippias a fost considerat de către istorici precursorul practicilor legate de abuzurile monetare, de acoperire a deficitelor de producție a mărfurilor prin creșterea masei banilor sau a volumului de numerar în circulație. Toate aceste procedee, împreună cu alți factori de natură economică și socială, duc la inflație și la depreciere monetară.

La începutul secolului al II-lea d.H. moneda imperială de argint dobândise o reputație atât de proastă, încât îi erau preferate monedele de bronz bătute de Senat și emisiunile din provincie. Spre sfârșitul secolului al III-lea se ajunsese până acolo că denarul avea în aliaj doar 2% argint și 98% cupru, plumb și cositor. Nici aurul nu avea o soartă mai bună în Imperiul Roman. Falsificarea se făcea asemenea argintului, monedele din aur fiind făurite din aramă placată cu aur care scoteau în evidență execuția îngrijită, specifică atelierelor imperiale.

În timp, metodele de falsificare acoperite a monedei ajung să capete forme fățișe, abuzive, impusă populației sub amenințarea pedepsei. Împăratul Caracalla, numele de care este legată una dintre cele mai mari crize monetare din antichitate, decide o scădere cu peste 10 procente a greutății monedei de aur, menținându-și aceeași valoare nominală ce trebuia acceptată, în caz contrar apelându-se la urmărirea în justiție. În același timp, introduce o nouă monedă de argint – antonianul – care primește o valoare dublă, deși avea conținut identic de metal cu denarul existent până atunci. Printr-o emisiune a unei cantități foarte mari de monedă divizionară se produce o puternică inflație urmată de toate celelalte aspectele negative derivate pentru populație.

Falsificarea monedei a continuat și în deceniile următoare sub forma alterării aliajului monedelor de aur, titlul lor scăzând necontenit. Abia sub Constantin cel Mare s-a impus o anumită ordine în haosul monetar ce măcina imperiul. Pentru a estompa neîncrederea populației în vechile unități monetare, se schimbă atât conținutul, dar și numele monedei, aureus devenind solidus. Și cu toate astea, chiar și pe timpul lui Constantantin cel Mare au fost bătute în ateliere imperiale monede de aramă argintate. Iar în timpul lui Justinian s-a practicat sistemul emiterii monedelor de aur – solidus – cu un titlu înalt de metal prețios, dar mai ușoare.

Și la începutul feudalismului se făceau mari abuzuri de către numeroși seniori în baza privilegiului deținut de aceștia de a bate monedă cu însemne proprii. Spre exemplu, în timpul dinastiei capețiene erau circa 150 de ateliere monetare seniorale în regatul francez, iar în timpul lui Ludovic al IX-lea mai existau 70 de astfel de ateliere. Livra – baza sistemului bănesc din Franța – era pe atunci de două feluri: de Paris și de Tours, iar între ele existau diferențe atât de mari, încât ajungeau la procente de până la 25%. Seniorii își exercitau prerogativele mergând să bată monedă la Tours, unde valoarea livrei era totdeauna mai redusă, obținând astfel câștiguri semnificative din economia de metal.

În încercarea de stăvilire a consecințelor falsificării de bancnote și de alterare a monedei, monetăria engleză a hotărât, spre sfârșitul secolului al XVII-lea, o rebatere masivă de monedă. Cu această ocazie, s-a constatat că un lot de cinci saci și jumătate conținând în total 57.200 de livre care trebuiau să cântărească 221.000 de uncii, cântăreau numai circa 113.000 de uncii. Potrivit calculelor monetăriei engleze, o cantitate de 4,7 milioane de uncii reprezentând monede de argint degradate permitea obținerea unui număr de numai 790.000 de livre, ceea ce însemna o pierdere din greutatea metalului de peste 47%.

În același timp, în perioada războiului de 30 de ani din Imperiul german, supravegherea monetară era aproape imposibilă în timp ce își făceau apariția o mulțime de ateliere în micile principate și orașe, în care se contrafăceau cantități enorme de bani, din aliaje inferioare acoperite superficial cu metal prețios care invadau piața economică.

În condițiile date, numeroasele falsuri făceau ca monedele autentice din aur și argint să aibă o căutare deosebită pentru tezaurizare și astfel apăreau cotate la prețuri extrem de mari. Iar zarafii, care cunoșteau cursul pieții, pileau sau decupau după cântărire piesele de metal prețios, prelevând o mare parte din acesta, întrucât știau că monedele vor putea fi și așa transmise datorită necesităților mari de numerar create de cerințele crescânde ale pieții.

În secolul al XIV-lea o metodă de falsificare era aceea de înlocuire a monedelor de aur și argint necorespunzătoare prin altele, mai adaptate. Era păstrată aceeași efigie, aceeași denumire, aceeași greutate, dar este schimbată calitatea titlului: ceva mai puțin metal prețios. Retopirea prezenta un avantaj imediat: „ea permite prințului sau orașului să încaseze micul beneficiu din baterea monedei care se numește senioraj și care, cu cheltuielile de turnare, concură la formarea diferenței între prețul de cumpărare a metalului de către monetărie și prețul de vânzare care este cursul legal al monedei emise. Despre acest fapt scrie și un consilier al lui Carol V, Nicole Oresme: „Schimbarea prin alterarea titlului este cu siguranță un fals mai rău decât alterarea greutății, pentru că ea este mult mai pricepută și mai puțin vizibilă. Ea poate deci să dăuneze mai mult, și să lezeze încă și mai mult comunitatea”.

La acest aspect se referă și juristul italian Bartole, unul dintre magistrații de drept roman, care precizează limitele moralei publice în domeniul monetar: „Schimbarea este legală atunci când calitatea intrinsecă a monedei se schimbă, în timp ce forma și materia ei rămân pure, și se poate spune atunci că este cu totul altă monedă”.

În perioada bizantină, sistemul bănesc a cunoscut mari transformări, moneda de aur cunoscând o degradare accentuată. Explicația frecventă oferită de către emitent pentru aceste contrafaceri ale monedei se referea la situațiile excepționale de criză și mai ales în cazul războaielor. „Adevărata cauză nu poate fi găsită decât în esența structurilor politice, în trăsăturile proprii puterii imperiale, care ducea neabătut la nesocotirea adevăratelor nevoi ale unui popor. Până și cei mai luminați împărați, rămași în memorie prin însemnate înfăptuiri, nu au renunțat la asuprirea populației în forme bine știute: impunerea tributului de sânge prin nesfârșite războaie și jefuirea necruțătoare prin dări, vămi, prestații fără număr. Iar banii au reprezentat în mâna lor un permanent instrument de înșelăciuni și abuzuri, servind la nemiloasa spoliere a supușilor”.

Falsurile, înșelătoriile și speculațiile erau răspândite pretutindeni, provocând mari neajunsuri în viața economică. Acestea erau considerate fapte ilicite și au fost sancționate după gravitatea lor, fie ca infracțiuni, fie ca abateri de ordin civil. Falsificarea de monedă era considerată și sancționată ca o infracțiune gravă în legislațiile penale din toate epocile. Toate legile penale, încă din antichitate, prevedeau pentru infracțiunea de falsificare de monedă pedepse corporale grave precum arderea, spânzurarea, tăierea mâinii sau marcarea. Ba mai mult, deseori falsificarea banilor era considerată infracțiune de trădare, putându-se aplica chiar pedeapsa cu moartea. „Delicvenții mărunți încercau fentarea pedepsei prin tăierea unor mici fragmente din monedele originale, pe care apoi le lipeau împreună cu celelalte părți și turnau piese noi, denumite tăieturi. Însă erau prinși, deoarece monedele aveau mereu nasurile sau urechile aceleași, ele fiind identificate cu ușurință”.

Persoanele care produceau bani falși în perioada de formare a Statelor unite erau pedepsite cu pedeapsa capitală. Chiar dacă banii se puteau falsifica și cu ajutorul unei simple prese de lemn, aceasta era considerată o infracțiune foarte gravă. Din acest motiv Benjamin Franklin a tipărit pe bancnote avertismentul „falsificarea banilor înseamnă moarte”. Aceste pedepse aspre au existat pentru falsificatorii de bani, deoarece aceste fapte afectau valoarea monedei autentice și erau percepute în acea perioadă ca un afront la adresa națiunii.

Utilizarea generalizată a monedei și ulterior a bancnotei, a contribuit major, la nivelul celor mai multe state, la o creștere a fenomenului infracțional, manifestându-se deseori o internaționalizare a falsificărilor prin punerea în circulație a unei monede contrafăcute. În contextul crizei economice mondiale de reconversiune din anii ’20, dificultatea de a readapta economia de război la condițiile de pace, a dus la apariția falsurilor în masă, fapt ce a afectat și a produs haos în multe state printre care: Olanda, Portugalia, Germania și chiar România.

Din această cauză, s-a simțit nevoia, la nivelul multor țări, să se încheie tratate și convenții cu privire la stoparea acestui flagel, prin adoptarea unei legislații uniforme, care să prevadă sancțiuni pe măsura gravității infracțiunilor de fals. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă Convenția de la Geneva privind stoparea falsificării de monedă adoptată de peste 30 de state la 20 aprilie 1929 și care a intrat în vigoare în februarie 1931.

După sfârșitul primului război mondial Germania continuă operațiunea de contrafacere a bancnotelor altor state. Pentru că era una dintre statele câștigătoare în urma războiului, Franța a suferit foarte mult în urma emiterii de către Germania a unei cantități însemnate de bancnote de 1.000 de franci francezi, foarte bine imitate, emise cu scopul de a îi ruina economia.

Nici după sfârșitul celui de-al doilea război mondial nu se evidențiază o situație mai bună în ceea ce privește infracțiunile de fals. Europa secătuită de ororile războiului era pusă în fața unor probleme foarte serioase și grave în privința falsificărilor din domeniul monetar. Foarte multe monede erau falsificate la scară largă, ajungându-se până la nivelul politicii de stat, tocmai pentru a ruina economiile naționale ale unor state importante ca putere în Europa. Este foarte cunoscut exemplul regimului nazist care în 1941 a tipărit în laboratoarele Bernhard din Germania aproape 150 milioane de lire sterline cu scopul ruinării economiei Marii Britanii, o parte din aceste monede circulând până în anii ’60. Executate în condiții grafice de mare finețe și pe hârtie bună, ele i-au indus în eroare chiar pe experți.

Tot în secolul al XIX-lea, în mai multe țări printre care și Rusia, se folosea pentru baterea monedelor platina – un metal prețios puțin mai greu decât aurul. Când oferta de metal a depășit cererea, prețul platinei a scăzut sub prețul argintului, motiv pentru care plagiatorii produceau monede de platină poleite cu puțin aur, înșelând astfel foarte ușor mulți oameni. Tot mai mulți plagiatori și-au dat seama că prețul lingoului de aur era adesea mai scăzut decât evaluarea monedelor făcută de autoritățile statale. Unii falsificatori foloseau astfel aur veritabil la reproducerea monedelor, această activitate fiind denumită mai degrabă ca producție ilegală decât ca plagiere.

Deosebit de nocivă și ținând de inechitatea socială, falsificarea banilor și a mijloacelor bănești este tot mai evidentă odată cu evoluția societății, principalele tipuri de tipărituri utilizate cu ocazia falsificării fiind:

„intaglio – procedura originală pentru tipărirea bancnotelor. O placă de metal putea fi gravată manual sau cu mașina. Sau se putea transfera o imagine foto pe ea, apoi era gravată în metal. Placa este dată cu cerneală peste tot și apoi ștearsă bine, lăsând cerneală doar în spațiile gravate. Când aceasta este tipărită, cerneala se prinde de hârtie, așa că este detectabilă; în multe cazuri poate fi simțită trecând degetele pe suprafața hârtiei.

litografia offset – o placă metalică este acoperită cu substanțe chimice și apoi este expusă la o imagine negativă pentru a fi tipărită. Aceasta fixează imaginea pe placă, în timp ce învelișul chimic nefixat este șters. La tipografie, placa este mai întâi umezită și apoi cerneluită. Cerneala se lipește numai de imaginea fixată și este transferată (offset) pe un rulou de cauciuc și de acolo pe hârtie. La microscop, tiparul realizat este neted.

letterpress – tiparul metalic este ansamblat, ori doar o singură placă metalică este formată prin procedeu foto, dar nu ca la litografie, apoi este gravată, astfel că imaginea rămâne perfectă la suprafață. Acest revers al imaginii în relief poate fi apoi cerneluit și tipărit. Dacă cerneala concentrată este folosită abundent, examinarea microscopică ar putea releva o ușoară proeminență la tipărire. Bancnotelor li se dau în acest fel numere de serie, folosindu-se o așa-numită cutie de numărat, care funcționează mai bine decât kilometrajul unei mașini, făcând click înaintea fiecărei imprimări.

offset uscat – este la fel ca procedeul letterpress, angajând plăci care au fost gravate pentru a lăsa o imagine în relief, care apoi este lucrată offset, ca o litografie.

screen printing – denumită și serigrafie, aceasta se folosește pe un ecran plat de mătase, nailon sau metal, pe care este produsă prin procedeu foto o imagine tipărită (matrițată). Un rulou cerneluit, trecut peste ecran, transferă imaginea dedesubtul hârtiei.”

Începând cu anii ’80, atenția falsificatorilor s-a mutat din ce în ce mai mult către folosirea computerelor cu scanare de mare finețe la separarea culorilor. Produsul final al scanerului poate fi un set de patru negative separatoare de culoare, care pot fi puse pe plăci și tipărite la presa offset. Separarea foto a culorilor și presa offset au devenit uneltele plagiatorului modern. Acesta a fost procedeul folosit și de falsificatorul englez Stephen Jory care, în anii ’90 a invadat piața cu bancnote de 10 și 20 de lire sterline falsificate.

Adoptarea la scară largă a editării pe calculator și a facilităților tipăririi pe bază de laser fac evidente ultimele noutăți în domeniul falsificării. Deși pot fi identificați relativ ușor de către experți, acești bani pot fi plasați totuși pe piața liberă. Cu ajutorul scanerului și a computerului pot fi șterse și ulterior refăcute însemnele de siguranță precum filigranul și firul metalic întrerupt. Pe cecuri, însemnele precum valoarea și semnăturile pot fi schimbate cu mare ușurință. „În 1989, o organizație internațională a crimei organizate a escrocat suma de 750 000 de dolari de la First Interstate Bancorp din Los Angeles”.

Ca urmare a amplorii luate de fenomenul infracțional în domeniul falsificării, s-au luat anumite măsuri de prevenire. Astfel, au fost făcute câteva schimbări de design atât la cecuri cât și la bancnote. Una dintre schimbări a fost aceea că s-au introdus unele elemente de detaliu, atât de mici, încât se situează sub limita de rezoluție a celor mai multe scanere sau imprimante. Un alt element de precauție este folosirea cernelei fluorescente și a unui înveliș chimic peste hârtie. Învelișul respectiv reacționează la folosirea oricărui curățător de cerneală. În plus, cei mai mulți producători de scanere au incorporat în aparatura produsă elemente antifalsificare. „Un microcip special programat recunoaște însemnele bancnotei originale, percepând copiile doar ca file albe. În ianuarie 2004, Adobe Systems a recunoscut că popularul său software Photoshop are incorporat un dispozitiv în stare să facă mai dificilă copierea bancnotelor”.

Și instrumentele de plată electronice „s-au bucurat” de același tratament ca și banii din metal sau de hârtie, fiind și ele o provocare pentru infractori de a le contraface și falsifica. Din această cauză este imperios necesară sporirea luptei împotriva crimei organizate și identificarea unor mijloace și metode de stopare a acestor infracțiuni care afectează atât persoanele fizice, cât și instituțiile financiare și chiar întregul sistem monetar.

Astăzi, „pentru a rezista pe piață”, marii falsificatori se confruntă cu două probleme, una dintre ele fiind producerea monedelor false fără a fi prinși de autorități, iar cea de-a doua, plasarea pe piață a falsurilor și obținerea de profit. Pentru a rezolva aceste probleme, de cele mai multe ori, falsificatorii apelează la organizații intermediare care au misiunea de a pune în circulație banii falși fără ca aceștia să fie depistați. Aceste rețele, de cele mai multe ori internaționale sau chiar teroriste, urmăresc și ele profitul, așa că falsificatorului îi revine doar o parte din valoarea falsurilor.

Un astfel de caz a fost cazul Farmacistul cu care s-au confruntat polițiștii din cadrul Oficiului Național Central pentru combaterea falsului de monedă în 2010. Gruparea de falsificatori era formată din cinci persoane care, cu ajutorul unei aparaturi închiriate, falsificau bancnote de 500 de lei pe care le plasau în farmacii. Liderul grupului era cel bolnăvicios care se plimba pe la farmacii și în timp ce le povestea farmaciștilor problemele de sănătate pe care le are și profitând de neatenția acestora, cumpăra medicamente ieftine cu bani falși. Cazul a fost foarte complex și greu de depistat. Falsificatorii schimbau și seria bancnotelor, iar hârtia avea o calitate superioară, lucioasă, care imita plasticul, și pe lângă toate acestea, a fost pentru prima dată când au fost imitate chiar și microperforațiile.

1.5. TIMBRELE ȘI FALSIFICAREA LOR

Timbrele reprezintă imprimatele de valoare emise de către stat sau de o instituție autorizată, care servesc la plata unei taxe, a unui impozit sau a unui serviciu. De cele mai multe ori acestea sunt folosite pentru francările fiscale. Timbrele sau mărcile poștale au căpătat de-a lungul timpului trei roluri sau funcții principale: chitanțe cu o anumită valoare pentru plata în avans a unui serviciu poștal, mijloace de celebrare și promovare a patrimoniului național, respectiv piese de colecție.

Pe lângă aceste funcții principale, marca poștală rămâne un veritabil ambasador al istoriei, al culturii și al civilizației umane, prin forma și funcțiile sale care îi conferă libertate de mișcare și posibilitatea de a transmite informații în toate colțurile lumii. De asemenea, timbrul capătă valoare în ochii privitorului prin frumusețea desenului, a culorii și a tehnicii de tipărire, elemente ce oferă posibilitatea unui studiu destul de complet al culturii, al istoriei și al civilizației întregii lumi, prin dezvăluirea detaliată a evenimentelor, a persoanelor sau a locurilor prezentate. În opinia directorului general Romfilatelia, Cristina Popescu, marca poștală este, alături de imn, monedă, steag și stemă, un însemn național.

Tezaurul filatelic român a fost înființat la sfârșitul secolului al XIX-lea și a fost administrat de Poșta Română. Conține peste 15 milioane de mărci poștale și este evaluat de colecționari la fabuloasa sumă de 700 de milioane de euro. Însă, odată cu această colecție a apărut și primul falsificator pe nume Constantin Moroiu care a falsificat celebrele timbre Cap de Bour. Deși era un apărător al statului, fiind ofițer în armata regală a lui Carol I, Constantin Moroiu a copiat mai multe timbre românești și străine, facsimile care erau la modă la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. A fost arestat, dar judecătorii l-au eliberat din lipsă de probe.

În perioada primului război mondial, când armata germană a ocupat Bucureștiul, tezaurul a fost la un pas să cadă pradă de război. În timp ce aurul Băncii Naționale a fost trimis la Moscova, timbrele au fost îngropate într-un loc știut doar de conducerea fabricii de timbre, fiind astfel salvat.

În perioada interbelică, cea mai mare amenințare la adresa tezaurului filatelic era însuși regele Calol al II-lea, mare filatelist, care era proprietarul unei colecții impresionante de mărci poștale – a treia ca mărime din lume. În timpul dictaturii regale, Poșta a transferat din colecția statului în colecția monarhului aproape o treime din timbrele străine. Pe lângă aceasta, regele a dat ordin fabricii de timbre a statului să îi tipărească mărci poștale pentru a-și completa colecția personală. Din păcate, însă, după moartea regelui, întreaga colecție a fost risipită.

În perioada comunistă tezaurul a fost transferat de la Poștă la Banca Națională a României unde timbrele erau păstrate în condiții de securitate maximă. Nici măcar guvernatorul nu avea acces la valori decât în prezența gestionarului. Însă, în februarie 1990 tezaurul filatelic a fost mutat din nou de la Banca Națională la Poștă în baza unui decret al Frontului Salvării Naționale. Faptul că statul român era proprietarul tezaurului filatelic, Poșta fiind doar administratorul acestuia, a făcut ca timbrele să nu poată fi prinse în bilanțul contabil al Poștei, ceea ce a condus la dispariția multor timbre de valoare din tezaur.

În urma unui control efectuat de Curtea de Conturi la Poșta Română în 2009, inspectorii au descoperit o pagubă de 60 milioane de euro din cauza unei gestiuni defectuoase, fiind de negăsit peste 7.000 de mărci poștale. Tot cu această ocazie au fost descoperite sute de falsuri și dispariția unui număr de aproape 900.000 de timbre din contabilitate. Renumitul expert german Fritz Heimbuchler a studiat timbrele Cap de Bour și a ajuns la concluzia că din totalul de 218 astfel de timbre, numai două sunt originale. Aceste timbre au o valoare excepțională fiind primele tipărite în Europa de Est în anul 1858. Principatul Moldovei le-a emis ca să-și afirme identitatea națională în fața ocupanților turci. Pe lângă aceste falsuri ale Capului de bour există suspiciunea că și alte peste 600 de mărci poștale sunt contrafăcute, printre care și Principatele unite 1862 și 1864.

Falsificarea timbrelor sau a mărcilor poștale este o operație complexă și se realizează cu mare dificultate prin confecționarea în întregime a valorilor ce sunt falsificate, folosindu-se metoda imprimării, a copierii xerox color, a reproducerii prin pictură sau a altor procedee similare.

1.6. MARI FALSIFICATORI

După cum am arătat și mai sus, în secțiunile anterioare, au existat de-a lungul timpului falsificatori din toate categoriile sociale și morale, mai renumiți sau mai puțin renumiți. Însă, printre cei mai de seamă falsificatori de monede au rămas în analele istoriei următoarele personaje:

1. William Brockway cunoscut și ca William Spencer, s-a remarcat prin cariera lui de 50 de ani ca falsificator, perioadă în care a contrafăcut bancnote și obligațiuni. După ce a studiat chimia la Universitatea din Yale, Brockway a fost familiarizat cu cele mai avansate tehnici de electroliză prin care puteau fi executate perfect plăcile de tipar. Falsurile realizate de el au păcălit în mod repetat experții trezoreriei americane. Născut în 1822, Brockway a murit la vârsta de 97 ani, trăind o viață de huzur. În 1880 împreună cu gravorul său, Charles H. Smith, au adus de la New York la Washington un număr de 244 de obligațiuni de 1000 de dolari fiecare. Acestea erau copii galvanoplastice ale celor originale, înseriate cu numere duplicate. A fost prins în Chicago, abia la bătrânețe de către ofițerii Serviciului Secret american. În momentul arestării a fost acuzat de falsificarea și punerea în circulație a mai multor bancnote de 100 de dolari și de obligațiuni în valoare de 204.000 de dolari.

2. Carl Wilhelm Becker (1772-1830) născut la Speyer în Germania, a fost fiu al unui negustor de vinuri. Neavând succes în afaceri, pe la 30 de ani, a plecat la München să învețe arta gravării matrițelor. A făcut copii perfecte după monede grecești, romane și medievale, pe care le-a turnat în aur și argint. Becker vindea monedele negustorilor, iar „pentru a masca înșelăciunea, multe dintre monede erau lucrate în așa fel încât să pară mai vechi decât erau în realitate. Se spune că Becker le învechea plasându-le în ceea ce el numea „cutia trăsurii”. Aceasta era o cutie metalică, plină cu pilitură de fier, atașată la osia trăsurii”. Pe la 1826 vederea a început să îl lase și nu a mai putut continua gravarea matrițelor. Când a murit, doi ani mai târziu, a lăsat în urmă 331 de matrițe pe care văduva lui le-a folosit pentru a grava monede ieftine din plumb.

3. Arthur J. Williams Jr. – a fost unul dintre cei mai inventivi și prolifici falsificatori din ultimele decenii. Născut de Ziua Recunoștinței în 1972 la Chicago, a fost inițiat în arta antică a contrafacerii de către iubitul mamei sale, pe care îl numea stăpânul Da Vinci la 16 ani.

Odată cu dispariția prematură a profesorului, Williams a fost rapid recrutat de lumea interlopă din Chicago. După numeroase incidente cu poliția, s-a mutat în Texas.

Pentru a estompa fenomenul de contrafacere a banilor, în urma unor eforturi susținute, Trezoreria Statului a decis în anul 1996 emiterea unor bancnote noi. Primele bancnote emise au fost cele de 100 de dolari. În timp ce se afla la cumpărături cu soția, a primit rest de la un magazin o bancnotă nouă. Când a simțit-o pentru prima dată în mână a fost fascinat, acest sentiment amintindu-i de pasiunea lui pentru falsificarea banilor. A studiat îndeaproape noile caracteristici ale bancnotei, concentrându-se pe filigran, firul de securitate, pe cerneala care își schimbă culoarea și toate microdetaliile imprimate și a început imediat să caute modalități de a învinge aceste noi obstacole de securitate.

În ciuda eforturilor Guvernului și a măsurilor de securitate deosebite luate pentru a realiza o monedă puternică, greu de falsificat, William a reușit să printeze bancnote false în valoare de aproximativ zece milioane de dolari. Cerneala care își schimbă culoarea a fost preparată din vopsele auto, detaliile imprimate au fost desenate cu migală de mână, iar hârtia provenea din rămășițele rolelor de hârtie folosite de fabricile de ziare locale. William s-a bucurat de succes timp de zece ani după care a fost prins de Serviciul Secret american și condamnat în 2002 la trei ani de închisoare.

4. Jean de Sperati – a fost cel mai bun falsificator de timbre al tuturor timpurilor. Născut în Italia, a devenit de mic colecționar de mărci poștale, fiind atras de micile petice de hârtie. Rudele lui dețineau o mică imprimerie de cărți poștale și o mică fabrică de hârtie. De aici, el a deprins încă de tânăr cunoștințele de bază privind procedeele de tipar, imprimarea litografică și secretele fabricării hârtiei. Primele încercări de a face reproduceri au fost ale unor mărci din San Marino. Ele au fost atât de bine executate, încât experții vremii le-au considerat originale. Ulterior, a început să reproducă din ce în ce mai multe mărci rare din diverse țări. Conform inventarelor alcătuite mai târziu de experți, Sperati a realizat reproducerile unui număr de peste 500 de mărci diferite din toată lumea. Stabilindu-se în Franța, a ajuns în fața judecătorilor în primăvara anului 1948, după ce expediase un plic cu mai multe reproduceri unui negustor de mărci poștale din Lisabona. În timpul procesului, o parte din falsurile sale au fost alăturate de judecători originalelor aduse pentru comparație, dar ulterior nu le-au mai putut distinge, deoarece le amestecaseră. Așa că i-au cerut sprijinul tot lui Sperati, care a pus deoparte copiile executate de el. A fost condamnat la 1 an de închisoare, dar datorită vârstei înaintate (64 de ani), nu a executat pedeapsa. El a promis judecătorilor că va înceta activitatea de imprimare a reproducerilor de mărci și s-a ținut de cuvânt. În 1954 a vândut toate reproducerile pe care le mai deținea, împreună cu clișeele și matrițele mărcilor și ștampilelor Asociației Filatelice Britanice, pentru o sumă importantă la acea dată. Reproducerile realizate de Sperati sunt, fără niciun dubiu, cele mai bune executate vreodată. Datorită cunoștințelor de care dispunea, el a reușit să imite, de o manieră incredibilă, microsemnele caracteristice ale clișeelor și tușurile ștampilelor la reproducerile obliterate. Datorită acurateții, reproducerile realizate de Sperati și-au câștigat un loc în colecțiile filatelice specializate. Se estimează că numărul total al exemplarelor realizate de falsificator depășește 5000 de piese.

5. Teodor Nicolescu (Magnificentius) – născut la Caracal în 1876, a fost un geniu care a reușit să atragă atenția unei țări întregi prin talentul său de a picta. A plecat de acasă la vârsta de 13 ani să muncească în București, iar mai târziu, a terminat Școala de Arte din Paris. Nu se știe ce profesie avea, dar el se prezenta ca inginer. Supranumit de către public drept Imperatorul artelor, Magnificentius a fermecat lumea și prin pictarea și gravarea bancnotelor care aveau elemente destul de minuțioase și complicate. Guvernatorul Băncii Naționale din perioada 1922-1926, Mihail Oromolu, l-a chemat într-o întâlnire personală să-i prezinte banii realizați de el. Magnificentius a cerut să i se dea câteva bancnote bune pe care le-a amestecat pe o masă cu hârtiile lui. Apoi i-a îndemnat pe cei prezenți să-i găsească pe cei falși, însă nimeni nu a reușit. Cum nu pusese nicio hârtie în circulație, Nicolescu-Magnificentius nu a avut probleme cu legea. Ba mai mult, Oromolu i-a stabilit o sumă de bani ca și pensie, cu condiția să nu mai fabrice alți bani.

6. Stephen Jory – cel mai prolific falsificator al Marii Britanii. De-a lungul timpului el a făcut și a pierdut mai multe rânduri de averi, polițiștii considerându-l un infractor de modă veche. Născut în Hackney în 1949 și crescut în Nordul Londrei, după ce a părăsit școala de gramatică din Islington, Jory a intrat în fraternitatea infracțională din proprie inițiativă. A devenit cunoscut în anii ’70 ca pionier în industria falsificării parfumului. După ce a mituit o persoană din conducerea unei fabrici de parfum pentru a afla câteva rețete ale celor mai faimoase parfumuri, el a organizat îmbutelierea, ambalarea și distribuția unui număr de peste 5 milioane de sticluțe de parfum Chanel nr.5. După ce a petrecut câțiva ani în închisoare pentru aceste infracțiuni, Jory și-a mutat sfera de interes, începând să facă bani la propriu. A cumpărat o presă tipografică și a organizat o mică tipografie în garajul unei case lăturalnice din Essex. După problemele inițiale în emiterea bancnotelor (la primul lot de bancnote, filigranul Reginei era poziționat astfel încât arăta ca și cum aceasta ar fi avut barbă), afacerea s-a dovedit un adevărat succes. Jory și complicii săi au inundat Marea Britanie cu bancnote falsificate, acestea fiind atât de bine realizate, încât au reușit să păcălească detectoarele de falsuri UV, iar în unele locuri au fost chiar redistribuite prin intermediul sistemului bancar. A fost prins în 1998, el recunoscând producerea unui număr de bancnote de 20 lire sterline în valoare de 50 milioane lire (aproximativ 82 milioane de dolari) dar polițiștii consideră că în realitate această cifră era mult mai mare. După încarcerarea lui, Banca Angliei a fost forțată să schimbe designul și elementele de siguranță ale bancnotelor de 20 de lire sterline.

7. Wesley Weber a fost cel care a reușit falsificarea bancnotei de 100 de dolari canadieni. Din acest motiv, foarte multe magazine nu au mai acceptat această bancnotă până ce a fost reeditată. Conform poliției canadiene, bancnotele lui sunt falsurile cele mai bine realizate până în prezent cu ajutorul computerului.

Wesley a fost un geniu autodidact în domeniul computerului, care a petrecut ani de zile în încercarea de a realiza bancnota perfectă cu reproducerea tuturor elementelor de securitate. Aceste abilități i-au adus o condamnare pentru falsificare de file cec în 1997 și o altă condamnare pentru falsificarea bancnotelor de 10 și de 20 de dolari, începând cu anul 1999. În urma unui raid al poliției în căutare de droguri, a fost vizitată și tipografia lui ambulantă, stabilită atunci lângă Sarnia, de unde polițiștii au confiscat CD-uri care conțineau imagini digitale ale bancnotei de 100 de dolari pe care le folosea Weber. În încercarea de a se sustrage de la supravegherea poliției, Weber și-a mutat tipografia într-o căbănuță închiriată lângă Lakeshore. În ciuda atenției poliției, el și-a continuat obiceiurile de a cheltui mulți bani. Și-a cumpărat vehicule, mobilier, vacanțe extravagante, echipamente de falsificare sofisticate și performante. Mica lui tipografie producea peste 20.000 de dolari pe zi. În urma amplasării unui sistem GPS pe mașina lui Weber de către polițiști, aceștia au presupus că acea căbănuță de lângă Lakeshore ar putea fi o tipografie. Poliția a închiriat proprietatea de lângă cabană și au început supravegherea activității din cabană. În 2001, grupul lui a sosit la cabană să printeze o comandă pentru un distribuitor și au fost prinși în flagrant. Au fost confiscate bancnote în diferite stadii de finalizare, în valoare de aproape 234.000 de dolari și provizii cu care se mai puteau imprima peste 6,6 milioane de dolari. Weber a pledat vinovat și a primit o pedeapsă de cinci ani de închisoare, iar complicii săi câte doi ani.

CAPITOLUL 2 – ANALIZA JURIDICĂ A INFRACȚIUNII DE FALSIFICARE DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE VALORI

2.1. ASPECTE COMUNE INFRACȚIUNILOR DE FALS

Obiectul juridic al infracțiunilor de fals îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în ceea ce privește valoarea socială a încrederii publice care reprezintă una dintre cele mai importante valori sociale și este specifică statului de drept. Încrederea publică contribuie în mod decisiv la buna desfășurare a relațiilor interumane și la evoluția firească a unor activități sociale și economice, cum ar fi: operațiunile financiar-bancare, interne și internaționale, activități ce rezultă din raporturile cetățeanului cu autoritatea publică în împrejurări de natură să producă consecințe juridice. Încrederea publică reprezintă o valoare, o categorie juridică, distinctă, de încredere personală pe care și-o acordă oamenii între ei. Încrederea publică se acordă in rem, adică însuși lucrului căruia i se atribuie însușirea de a exprima adevărul, adevăr alterat prin săvârșirea faptei respective.

Obiectul juridic propriu, comun tuturor infracțiunilor de fals constă în această valoare socială a încrederii publice care trebuie să fie acordată de către fiecare persoană lucrurilor, însemnelor și înscrisurilor cu valoare probatorie „expresă” – cum ar fi actele de stare civilă, înscrisurile autentice, diplomele, probele scrise etc, și „implicită” – cum ar fi monedele, timbrele, cecurile, biletele de călătorie sau transport etc. Dacă lucrul asupra căruia s-a săvârșit falsificarea nu are însușirea de a servi ca probă, nu suntem în fața unei infracțiuni de fals, fapta constituind eventual o altă infracțiune, cum ar fi infracțiunea de înșelăciune.

Subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană responsabilă care îndeplinește condițiile generale ale subiectului infracțiunii. Participația penală este posibilă la toate infracțiunile de fals, atât sub forma coautoratului, a instigării sau a complicității. Subiectul pasiv al infracțiunilor de fals este statul care este periclitat prin apariția sentimentului de neîncredere publică în anumite lucruri, obiecte, valori sau înscrisuri care au o funcție probatorie și care asigură ocrotirea și nestânjenita dezvoltare a relațiilor sociale. În general, acest gen de infracțiune nu este condiționată de cerințe legate de timpul sau de locul în care au fost săvârșite.

Elementul material se realizează printr-o alterare a adevărului. Această acțiune se poate realiza în două modalități principale: contrafacere și alterare. Așadar, contrafacerea sau plăsmuirea presupune confecționarea în mod artificial, în întregime, a unei valori sau a unui lucru din cele ce formează obiectul material al infracțiunii de fals, creându-se aparența că aceste imitații sunt autentice. De asemenea, alterarea se realizează prin modificarea conținutului obiectului supus falsificării prin schimbarea datelor reale ale acestuia folosind procedee de ștergere ori juxtapunere.

Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită prin lege, adică pentru încrederea publică acordată anumitor valori, lucruri, semne, înscrisuri etc. În general, falsificările fiind infracțiuni de pericol, identificarea raportului de cauzalitate nu ridică probleme deosebite, deoarece urmarea este rezultatul implicit al acțiunii. Toate infracțiunile de fals se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă, faptele de alterare a adevărului săvârșite din culpă, nefiind considerate infracțiuni. Mobilul infracțiunilor de fals poate fi, în cele mai multe situații, avariția sau dorința obținerii cu ușurință a unor profituri materiale. Determinarea scopului cu care se săvârșesc infracțiunile de fals ajută la stabilirea formei de vinovăție ca fiind intenția directă.

Formele infracțiunii de fals pot parcurge toate etapele activității infracționale intenționate, începând cu actele pregătitoare, continuând cu tentativa și culminând cu infracțiunea consumată-epuizată. Ca o particularitate a acestor infracțiuni este faptul că actele pregătitoare sub forma deținerii de instrumente în vederea falsificării de valori se pedepsesc ca infracțiuni de sine stătătoare. Infracțiunile de fals se consumă în momentul realizării acțiunii de denaturare a adevărului, de falsificare, punere în circulație, folosire a înscrisului falsificat, în măsura în care această acțiune este de natură să producă consecințe juridice, fără a fi necesar ca aceste consecințe să se producă efectiv.

Infracțiunile de fals sunt incriminate sub numeroase modalități normative: simple sau agravate, determinate de diversitatea metodelor și a mijloacelor cu care acestea pot fi executate. Sancțiunile pentru infracțiunile de fals sunt diferite, fie pedeapsa închisorii prevăzută ca pedeapsă principală unică, fie pedeapsa închisorii alternativ cu cea a amenzii. În cazul persoanei juridice, pe lângă pedeapsa amenzii se aplică și pedeapsa complementară a dizolvării sau a suspendării activității.

Din punct de vedere procesual, la toate infracțiunile de fals acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Competența de a efectua urmărirea penală aparține procurorului, iar judecata în primă instanță aparține tribunalului județean. Pentru infracțiunile din celelalte capitole operează regulile generale atât pentru urmărire, cât și pentru judecată.

2.2. CONȚINUTUL JURIDIC AL INFRACȚIUNII DE FALSIFICARE

DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE VALORI

2.2.1. CONȚINUTUL LEGAL AL INFRACȚIUNII

Conținutul legal al infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori îl regăsim descris în Codul Penal la Titlul VI, Capitolul 1, de la articolul 310 la articolul 316. Fiind o infracțiune destul de complexă, infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori cuprinde trei infracțiuni principale (falsificarea de monede, falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, respectiv falsificarea de timbre sau efecte poștale) și trei infracțiuni derivate și subsecvente acestora (punerea în circulație de valori falsificate, deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori, respectiv emiterea frauduloasă de monedă). Tot în conținutul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori găsim descrisă și infracțiunea de falsificare de valori străine.

Astfel, infracțiunea de falsificare de monede este descrisă la art. 310 de la alin.(1) la alin.(3) după cum urmează:

„alin.(1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

„alin.(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia”.

„alin.(3) Tentativa se pedepsește”.

Infracțiunea de falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată este descrisă la art. 311, de la alin.(1) la alin.(3):

„alin.(1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

„alin.(2) Dacă fapta prevăzută în alin.(1) privește un instrument de plată electronică, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

„alin.(3) Tentativa se pedepsește”.

Infracțiunea de falsificare de timbre sau efecte poștale este descrisă la art. 312, alin.(1) și alin.(2):

„alin.(1) Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poștale, plicuri poștale, cărți poștale sau cupoane răspuns internațional se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

„alin.(2) Tentativa se pedepsește”.

Infracțiunea de punere în circulație de valori falsificate este descrisă la art. 313 de la alin.(1) la alin.(4), astfel:

„alin.(1) Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum și primirea, deținerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulație, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse”.

„alin.(2) Punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârșită de către autor sau un participant la infracțiunea de falsificare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse”.

„alin.(3) Repunerea în circulație a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate”.

„alin.(4) Tentativa se pedepsește”.

A doua infracțiune derivată este infracțiunea de deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori, descrisă în art. 314 de la alin.(1) la alin.(3):

„alin.(1) Fabricarea, primirea, deținerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin.(1) și art. 312, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani”.

„alin.(2) Fabricarea, deținerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.

„alin.(3) Nu se pedepsește persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute în alin.(1) sau alin.(2), înainte de descoperirea acestora și înainte de a se fi trecut la săvârșirea faptei de falsificare, predă instrumentele sau materialele deținute autorităților judiciare, ori încunoștințează aceste autorități despre existența lor”.

Cea de-a treia infracțiune derivată este infracțiunea de emitere frauduloasă de monedă descrisă în art. 315, alin.(1) și alin.(2):

„alin.(1) Confecționarea de monedă autentică prin folosirea de instalații sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condițiilor stabilite de autoritățile competente sau fără acordul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.

„alin.(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează punerea în circulație a monedei confecționate în condițiile alin.(1), precum și primirea, deținerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulație”.

Infracțiunea de falsificare de valori străine este descrisă în art. 316 care prevede:

„Dispozițiile cuprinse în prezentul articol se aplică și în cazul când infracțiunea privește monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate”.

2.2.2. CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII

2.2.2.1 OBIECTUL INFRACȚIUNII

Obiectul juridic al infracțiunii este format din relațiile sociale care sunt vătămate sau puse în pericol prin actul de conduită al făptuitorului, respectiv acțiunea sau inacțiunea. Legea penală română apără și protejează valorile sociale fundamentale cum ar fi suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, dar și întreaga ordine de drept. Aceste valori care constau în siguranța statului, demnitatea și libertatea persoanei, proprietatea, familia, apărarea instituțiilor democratice și altele, sunt ierarhizate în baza tradițiilor social-istorice, morale, culturale, religioase, a obiceiurilor, a moravurilor sau chiar a cutumei. Legea penală, așadar, incriminează și sancționează orice faptă antisocială prin atingerea anumitor drepturi aparținând persoanei fizice, persoanei juridice sau chiar statului.

Obiectul juridic generic sau de grup este alcătuit dintr-un fascicul de relații sociale apărate de legea penală (ex. infracțiuni contra patrimoniului). Obiectul juridic special este format numai dintr-un mănunchi de relații sociale, desprins din fasciculul de relații care constituie obiectul juridic generic.

Obiectul juridic al infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în ceea ce privește valoarea socială a încrederii publice (fides publica) în autenticitatea valorilor sau a titlurilor pentru efectuarea plăților, respectiv operațiunilor financiar-bancare, interne și internaționale.

Obiectul material îl reprezintă orice lucru, animal, persoană etc, asupra căruia făptuitorul operează în mod fizic, expunând-o unui pericol sau producându-i o vătămare materială. Există însă o deosebire importantă între obiectul material, pe de o parte și instrumentele sau mijloacele de săvârșire a infracțiunii, pe de altă parte, deosebirea constând în modul de folosire a acestora în procesul săvârșirii infracțiunii. Dacă instrumentul sau unealta anumită joacă un rol pasiv și acțiunea este săvârșită numai în legătură sau asupra acestuia, în acest caz, ea trebuie să fie considerată drept obiect material al infracțiunii.

Dacă însă instrumentul sau unealta a fost folosită ca un mijloc de acțiune asupra obiectului, în acest caz, instrumentul sau unealta devine instrument sau mijloc de săvârșire a infracțiunii. Spre deosebire de obiectul material, instrumentele, uneltele și mijloacele de săvârșire a infracțiunii nu au legătură cu relațiile sociale împotriva cărora este îndreptat atentatul. În general, obiectul infracțiunii se întoarce păgubașului, în timp ce instrumentele și mijloacele folosite la săvârșirea infracțiunii pot fi confiscate în folosul statului.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, obiectul material nu este prezent, deoarece valoarea socială ocrotită nu este exprimată printr-o entitate materială. „Contrar opiniei majoritare din doctrină, apreciem că materialele din care sunt confecționate valorile/ titlurile pentru efectuarea plăților (în varianta contrafacere), respectiv valorile/ titlurile la care face referire norma de incriminare (în varianta alterare) sunt produs al infracțiunii, nu element material al acesteia; de altfel, încrederea publică este o stare de fapt ce nu este reprezentată în realitatea obiectivă printr-o entitate materială”.

Cunoașterea obiectului material al infracțiunii are un rol important în calificarea corectă a faptei, putând cunoaște, prin intermediul lui, valoarea și relațiile sociale care îl formează. De asemenea, este de remarcat că, în cazul vătămării produse obiectului material, cercetarea ei permite să se stabilească gravitatea rezultatului și a prejudiciului cauzat.

2.2.2.2 SUBIECTUL INFRACȚIUNII

Conform Dicționarului juridic român, subiect activ reprezintă parte dintr-un raport juridic de obligație, titular de drepturi de creanță, îndreptățit să pretindă subiectului pasiv (debitorului) îndeplinirea prestației la care s-a obligat.

În doctrina penală din România, prin subiect al infracțiunii se înțelege acea persoană implicată în săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, prin săvârșirea însăși a infracțiunii, direct și nemijlocit, în calitate de autor, ori care a participat la săvârșirea infracțiunii, în calitate de instigator sau complice. Așadar, persoana care a săvârșit o infracțiune, poartă denumirea de infractor sau făptuitor, acești doi termeni având semnificații diferite. Făptuitorul este acela care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, în timp ce infractorul este persoana care săvârșește o faptă cu vinovăție, faptă care produce pericol social și care devine astfel infracțiune. Dacă nu sunt întrunite toate elementele infracțiunii, făptuitorul nu va răspunde penal, fie pentru că nu a fost vinovat, fie pentru că fapta sa nu a produs pericol social.

Subiect activ al infracțiunii este persoana care săvârșește o infracțiune fapt consumat sau o tentativă pedepsibilă, ca autor, instigator sau complice. Contribuția participanților, chiar atunci când sunt din aceeași categorie (autori, coautori sau complici) poate varia, acțiunea de falsificare implicând de cele mai multe ori o executare complexă pentru efectuarea căreia este nevoie de concursul unor persoane cu aptitudini sau calificare specială, cum ar fi desenatori, graficieni, chimiști, tipografi sau informaticieni.

Conform legislației penale române, pentru existența subiectului activ al infracțiunii se cer îndeplinite anumite condiții. O primă condiție este aceea că subiectul activ al infracțiunii trebuie să fie o persoană fizică, adică o persoană umană. Persoanele juridice nu pot fi subiect activ al infracțiunilor, deoarece, pe de o parte, fiind înființate pe baza legii, urmăresc aceleași obiective ca și statul, respectiv asigurarea legalității. Pe de altă parte, persoana juridică nu are o conștiință și o voință proprie.

O a doua condiție este legată de vârsta cerută de lege pentru ca o persoană să devină subiect activ al infracțiunii. În legea penală română, persoana care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă a fi o persoană fără discernământ, adică nu poate avea reprezentarea consecințelor faptelor sale, aceasta neavând o atitudine biopsihică capabilă de a înțelege și a-și asuma obligațiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum și capacitatea de a-și stăpâni în mod conștient actele de conduită în raport cu cele existente. Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înțelege capacitatea minorului de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptei și de a-și manifesta conștient voința, capacitatea raportată la fapta concretă săvârșită. Dovada discernământului trebuie făcută, în fiecare caz în parte, de către organele judiciare.

Minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal, dar doar dacă se dovedește că la săvârșirea faptei a avut discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală. Pentru faptele săvârșite de minori, legea penală are dispoziții speciale în comparație cu faptele săvârșite de persoanele majore, sancțiunile în cazul minorilor fiind reduse chiar la jumătate.

În Germania, încă de la începutul secolului al XX-lea s-a adoptat un regim special al delincventului minor față de cel major. Conform Codului Penal german, subiect al infracțiunii se consideră persoana care la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 14 ani și este responsabilă. Minorul în vârstă de până la 14 ani este considerat iresponsabil și față de el nu se poate lua decât o măsură cu caracter social-educativ, de ocrotire și asistență, a cărei executare este dată în competența unor instituții și organisme autorizate. Minorul între 14 și 18 ani este considerat răspunzător, dacă în momentul săvârșirii faptei avea un nivel de dezvoltare din punct de vedere moral și intelectual care să-i permită să conștientizeze caracterul ilicit al conduitei sale. Față de minorul pentru care se dovedește că nu are acest grad de maturitate se pot lua numai măsuri cu caracter educativ și de ocrotire.

În dreptul penal francez, conform Codului penal francez din 1994, persoana fizică va fi trasă la răspundere penală dacă în momentul săvârșirii infracțiunii a împlinit vârsta de 13 ani. Minorii vor fi supuși răspunderii penale, luând în considerare următoarele principii:

nu va fi supusă răspunderii penale persoana care nu a atins vârsta de 13 ani;

aplicarea unei pedepse penale mai blânde persoanelor de la 13 la 18 ani;

stabilirea unui regim de detenție mai blând pentru minori.

O a treia condiție necesară existenței subiectului infracțiunii este responsabilitatea. Aceasta înseamnă că subiectul infracțiunii trebuie să aibă atât puterea de a-și da seama de consecințele acțiunilor sau ale inacțiunilor sale, cât și de a fi stăpân pe conduita sa. Așadar, responsabilitatea presupune atât un factor intelectiv care constă în capacitatea subiectului de a înțelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al altora, cât și un factor volitiv care constă în puterea persoanei respective de a se conduce și de a fi stăpână pe faptele sale.

O ultimă condiție se referă la libertatea de voință și de acțiune. Această condiție presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a decide în mod liber asupra comiterii acțiunii sau inacțiunii prohibite de legea penală și totodată, să fi avut libertatea de a acționa în raport cu hotărârea luată.

Subiectul activ sau autorul, în cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, este necalificat și poate fi orice persoană care răspunde penal și care îndeplinește condițiile generale ale subiectului infracțiunii. Participația penală este posibilă sub toate formele, respectiv sub forma coautoratului, a instigării sau a complicității. În cazul infracțiunilor derivate, de punere în circulație, subiecți activi pot fi, de asemenea, orice persoane, cu mențiunea că la infracțiunea de deținere de monede sau de valori falsificate nu pot fi subiecți activi cei care au participat anterior la executarea activității de falsificare, deoarece aceasta din urmă în mod obiectiv este urmată, în toate situațiile, de o acțiune de deținere, care este absorbită, oricât de scurtă ar fi durata de timp.

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana vătămată penal, adică cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii. Această calitate juridică o poate avea o persoană fizică, titulară a unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, dar și o persoană juridică.

În cazul infracțiunii de falsificare a monedelor, timbrelor sau a altor valori, subiectul pasiv este instituția care a emis moneda sau titlul de valoare supus falsificării, ale cărei interese, autoritate și încredere publică sunt puternic afectate în urma activității infracționale.

2.2.2.3 LATURA OBIECTIVĂ

Latura obiectivă, una dintre cele două laturi ale conținutului constitutiv al infracțiunii, reprezintă totalitatea condițiilor cerute a fi îndeplinite de norma de incriminare cu privire la actul de conduită și constă în manifestările exterioare prin care se realizează acțiunea și inacțiunea, producându-se urmările socialmente periculoase. În structura laturii obiective intră elementul material (acțiunea sau inacțiunea), urmarea imediată, respectiv legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată. Prin acțiune sunt încălcate normele juridice cu caracter prohibitiv care interzic săvârșirea unor fapte sau acte cu caracter penal, iar prin inacțiune sau omisiune sunt încălcate norme care impun în mod expres să se facă ceva, să se săvârșească anumite acțiuni.

La analiza laturii obiective se vor avea în vedere și alte elemente precum: locul săvârșirii faptei, timpul comiterii, mijloacele utilizate în cadrul acțiunii, respectiv modalitățile concrete de săvârșire a faptei, unele dintre aceste elemente putându-se constitui în circumstanțe agravante, iar în acest caz, sancțiunea aplicabilă făptuitorului este mai aspră.

1. Elementul material reprezintă actul de conduită sau manifestarea fizică înfățișată sub forma acțiunii sau a inacțiunii interzise prin norma de incriminare. Prin acțiune, făptuitorul determină în mod activ o schimbare în lumea exterioară, iar prin inacțiune se înțelege atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce legea penală îi impune să facă.

Potrivit literaturii de specialitate, falsificarea poate fi făcută prin orice mijloace de natură să producă o alterare a adevărului, respectiv prin plăsmuire, contrafacere, alterare, denaturare etc. De asemenea, falsificarea poate fi de mai multe feluri: materială sau intelectuală, totală sau parțială, esențială sau ajutătoare, reușită sau de natură să creeze anumite suspiciuni.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, elementul material este realizat prin acțiuni diferite, respectiv: falsificare, deținere, punere în circulație. În Codul Penal sunt incriminate două infracțiuni distincte, respectiv infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori și infracțiunea de punere în circulație/ deținere în vederea punerii în circulație de monede sau de alte valori; în situația în care aceeași persoană falsifică valorile/ titlurile pentru efectuarea plăților și le pune în circulație, va răspunde pentru două infracțiuni de falsificare de monede sau de alte valori, în concurs”. De asemenea, există concurs de infracțiuni dacă o persoană deține monede sau alte valori falsificate pe care apoi le pune în circulație.

Falsificarea presupune confecționarea unei/ unui valori/ titlu pentru efectuarea plăților asemănător celui veritabil, în cazul contrafacerii, respectiv modificarea conținutului sau a aspectului unui titlu veritabil, prin schimbarea datelor reale ale acestuia, creând impresia că acestă imitație este autentică, în cazul alterării. Nu este necesar ca imitarea să fie completă, fiind suficient ca aceasta să fie făcută, astfel încât, datorită aparenței de autenticitate, să poată fi luată în considerare drept monedă sau valoare autentică.

Falsificarea trebuie să se refere la o monedă sau la o valoare inclusă în enumerarea făcută în text, care, deși pare limitativ, cuprinde, în afara monedelor și a valorilor enumerate specific, orice titluri sau valori asemănătoare acestora. De asemenea, acțiunea de falsificare se poate referi și la monede sau titluri de valoare străine (art. 316 C.pen). Într-un astfel de caz, cerința legii este îndeplinită dacă moneda sau titlul de valoare străin este de felul monedelor sau al titlurilor de valoare indicate în text. „Pentru realizarea elementului material al infracțiunii se cere totodată ca monedele sau titlurile de valoare să aibă putere circulatorie, adică să se afle în mod legal în circuitul monetar sau financiar”.

Deținerea presupune posesia acelor valori/ titluri în vederea efectuării plăților. Posesia se realizează prin primirea și păstrarea acelor titluri sau valori. Deținerea unor astfel de titluri sau valori poate fi pentru sine sau pentru altul, incriminarea fiind valabilă indiferent de acest aspect.

Atât deținerea cât și punerea în circulație reprezintă o formă specială de tăinuire sau favorizare, incriminată ca infracțiune de sine stătătoare în materia falsificării de monede sau alte valori. Ca și în cazul infracțiunii principale (falsificarea), în structura și în conținutul juridic al faptelor derivate (deținerea și punerea în circulație) intră aceleași componente: situația premisă și conținutul constitutiv. Fiind infracțiuni subsecvente, ele presupun săvârșirea la o dată anterioară a unei alte fapte de natură penală. Din acest considerent, situația premisă constă în preexistența infracțiunii de falsificare de monede, în oricare dintre acțiunile folosite de făptuitor în acest scop și indiferent de mijloacele de comitere a infracțiunii. De aici se desprinde o concluzie logică, aceea că atât infracțiunea de deținere, cât și infracțiunea de punere în circulație sunt nemijlocit condiționate de existența infracțiunii tip.

Este infracțiune de deținere de monede falsificate în cazul în care o persoană introduce în țară monede falsificate în străinătate, în situația în care o persoană repartizează monedele falsificate unor alte persoane cu scopul punerii acestora în circulație, dar și atunci când o persoană care are în depozit monedele respective așteaptă momentul prielnic pentru a le pune în circulație.

Punerea în circulație presupune introducerea acelor valori/ titluri pentru efectuarea plăților în circuitul economico-financiar, pentru efectuarea de schimburi, pentru depuneri etc. „Deoarece punerea în circulație se realizează, în cele mai multe cazuri, prin acte repetate, în baza unei aceleiași rezoluții infracționale, ea capătă caracterul unei infracțiuni continuate […] În plus, s-a decis că punerea în circulație de monede falsificate, prin schimburi cu alte monede, constituie atât infracțiunea prevăzută la art.310, cât și infracțiunea de înșelăciune, aflate în concurs real”.

2. Cerințe necesare pentru realizarea elementului material:

deținerea trebuie să se realizeze cu scopul punerii în circulație a titlurilor și a valorilor falsificate; lipsa acestei cerințe esențiale înlătură caracterul penal al faptei de deținere, existând doar posibilitatea tragerii la răspundere penală pentru fapta de favorizare a infractorului;

deținerea, falsificarea sau punerea în circulație trebuie să facă referire la unul sau la una dintre titlurile ori valorile prevăzute în norma de incriminare, respectiv: moneda, titlurile de credit public, cecurile, sau alte valori sau titluri asemănătoare; dacă aceste valori sau titluri pentru efectuarea plăților sunt emise de instituții străine, fapta va constitui infracțiune de falsificare de valori străine;

falsificarea, deținerea sau punerea în circulație trebuie să fi fost de natură să fi putut cauza o pagubă importantă sistemului financiar. Această cerință se apreciază în funcție de situația periculoasă creată care decurge din modalitatea de săvârșire a faptei, cantitatea valorilor falsificate, sumele introduse fraudulos în circulație, respectiv perturbările fluxurilor economico-financiare.

3. Urmarea imediată este un element necesar al conținutului constitutiv al infracțiunii și reprezintă vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă de legea penală. În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, urmarea imediată este reprezentată de crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea valorilor sau a titlurilor pentru efectuarea plăților, pentru faptele prevăzute la alin. (1) și (2). Iar pentru alin. (3) tezele I și II, urmarea imediată mai constă și în crearea unei stări de pericol pentru stabilitatea sistemului economico-financiar, respectiv o pagubă importantă sistemului financiar.

Pe lângă crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea valorilor și a titlurilor pentru efectuarea plăților, urmarea imediată este și aceea a obținerii unui titlu sau monede aparent asemănător/ asemănătoare cu titlul sau valoarea a cărui falsificare s-a urmărit. Există însă și cazuri în care urmarea imediată nu poate fi considerată ca realizată. Este vorba despre acele falsificări de monede grosolane, total nereușite, pe care nicio persoană nu le-ar putea confunda cu monedele adevărate. Într-o astfel de situație nu se pot produce consecințe juridice, acest fapt conducând la inexistența infracțiunii de falsificare de monede.

4. Legătura de cauzalitate este raportul cauzal, nereglementat expres în legea penală, fiind unul dintre elementele laturii obiective ale infracțiunii și constă în legătura dintre fapta (acțiune-inacțiune) și rezultatul sau urmarea imediată. Raportul cauzal dintre acțiune-inacțiune și consecințele periculoase este unul obiectiv, de la cauză la efect, o relație de determinare, fiind uneori destul de ușor de stabilit. Urmarea imediată este determinată în mod direct de faptă, între ele existând un raport de cauzalitate.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei ex-re. Altfel spus, pentru a subzista infracțiunea, urmează să se stabilească faptul că, între urmarea tipică (imediată), respectiv crearea stării de pericol pentru relațiile sociale ocrotite și existența unei monede care numai aparent poate fi luată drept o monedă adevărată, există un raport de cauzalitate.

2.2.2.4 LATURA SUBIECTIVĂ

Latura subiectivă face parte din conținutul constitutiv al infracțiunii și are ca elemente componente: elementul subiectiv (vinovăția cu modalitățile sale), mobilul și scopul, ca cerințe esențiale la unele infracțiuni. Latura subiectivă constă în atitudinea psihică a persoanei care a săvârșit infracțiunea, atitudine alcătuită din elemente intelective, afective și volitive pe baza cărora se stabilește vinovăția sub cele trei forme: intenția, culpa și praeter-intenția.

Ca element al conținutului infracțiunii, vinovăția va exista numai atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit cu forma de vinovăție cerută de lege, respectiv atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din culpă. Astfel, intenția reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale și îl urmărește (intenția directă), ori prevede rezultatul faptei sale, fără să urmărească acest lucru, dar îl acceptă în caz că se produce (intenția indirectă).

Culpa reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, considerând fără temei că nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să-l prevadă. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai atunci când legea o prevede în mod expres.

Intenția depășită sau praeter-intenția este situația în care făptuitorul, urmărind producerea unui anumit rezultat, săvârșește o faptă cu un rezultat mai grav decât cel intenționat, apărut din cauza culpei făptuitorului, rezultat ce trebuia și putea fi prevăzut.

Elementul subiectiv al infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori

Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, punerea în circulație, dar și deținerea acestora în vederea punerii lor în circulație sunt fapte care constituie infracțiuni numai atunci când se săvârșesc cu vinovăție sub forma intenției directe sau indirecte. „În cazul falsificării de monede, timbre sau de alte valori, există intenție atunci când făptuitorul își dă seama că falsifică, prin contrafacere sau alterare, monede sau alte valori, vrea să săvârșească fapta, prevăzând că prin aceasta creează o stare de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea monedelor sau valorilor, stare de pericol pe care o urmărește sau o acceptă. În cazul punerii în circulație de monede, timbre sau de alte valori falsificate și în cazul deținerii acestora în vederea punerii lor în circulație, există intenție atunci când făptuitorul cunoaște că moneda sau valoarea pusă în circulație sau deținută este falsificată, vrea să săvârșească fapta, prevăzând că acțiunea sa creează o stare de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea monedelor sau altor valori, stare de pericol pe care, de asemenea, o urmărește sau o acceptă”.

2. Cerințe

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori nu sunt cerute cerințe speciale, evidențierea mobilului sau a scopului infracțiunii neavând relevanță pentru încadrarea juridică a infracțiunii.

2.2.3. FORME ALE INFRACȚIUNII

Fiind întotdeauna o activitate umană petrecută în sfera realității sociale, infracțiunea are în mod firesc o desfășurare în timp și spațiu. Ca urmare a săvârșirii infracțiunii, vătămarea valorilor sociale este un proces în mai multe etape, legislația vorbind despre perioada internă (perioada psihică sau spirituală), respectiv perioada externă a infracțiunii (materializarea în plan obiectiv a actului de voință sau conștiință).

La infracțiunile intenționate, perioada internă cunoaște trei momente importante: momentul nașterii sau al încolțirii ideii de a săvârși o infracțiune, momentul deliberării în care persoana face o introspectivă a motivelor pro și contra ale ideii de a săvârși o infracțiune, respectiv ultimul moment – momentul deciziei sau al hotărârii de a săvârși infracțiunea. Simpla luare a deciziei de a săvârși o infracțiune nu este incriminabilă pentru că nu reprezintă un pericol atâta vreme cât nu s-a realizat o faptă.

Perioada internă cunoaște și ea anumite momente sau etape în realizarea hotărârii infracționale, momente ce se succed în obținerea rezultatului socialmente periculos. Pe măsură ce se apropie de realizarea acestui rezultat, aceste momente capătă relevanță penală. În perioada externă a activității infracționale se disting mai multe faze, respectiv: actele pregătitoare, faza actelor de executare și faza urmărilor.

În doctrina penală, prin forme ale infracțiunii, se înțeleg formele pe care aceasta le poate avea, în funcție de fazele de desfășurare a activității infracționale.

Infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, atât ca infracțiune principală, cât și derivată, este o activitate intenționată sau comisivă, realizată prin acțiune, fiind susceptibilă de o desfășurare în timp sub forma actelor pregătitoare, a tentativei și a infracțiunii sub formă consumată.

2.2.3.1 ACTELE PREGĂTITOARE

Actele pregătitoare reprezintă prima fază a perioadei externe a activității infracționale, fiind acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracțiunii pe care subiectul a hotărât să o comită. În literatura juridică sunt definite ca fiind acele acte ce constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, sau în crearea condițiilor favorabile în vederea săvârșirii infracțiunii. De asemenea, în cadrul acestei activități, făptuitorul obține informațiile în legătură cu obiectul material asupra căruia urmează să acționeze, elaborează planul acțiunii, stabilește modul de îndepărtare a obstacolelor materiale, modul de operare la locul faptei, posibilitatea de acțiune etc. Caracteristic acestor acte de pregătire este faptul că ele pot fi concepute numai în cazul în care realizarea hotărârii delictuale are loc într-un anumit timp, un astfel de act presupunând o manifestare de durată. Un alt element caracteristic al actelor de pregătire îl constituie caracterul lor facultativ, deoarece ele nu depind de modul în care este formulată norma de incriminare, ci de modul concret în care făptuitorul își propune să comită fapta.

Pentru ca o activitate să fie considerată act premergător, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie comisă în scopul săvârșirii infracțiunii;

să îmbrace o formă concretă sau să se materializeze într-o manifestare capitală de a crea condiții favorabile executării acțiunii ilicite sau pentru împiedicarea descoperirii faptei;

să nu facă parte din latura obiectivă, descrisă în norma de incriminare, deoarece, în acest caz, nu ar fi act pregătitor, ci ar fi vorba despre tentativă;

să fie săvârșită cu intenție directă, în sensul urmăririi producerii rezultatului, a pregătirii activității ulterioare care să se desfășoare în mod cert și fără eșec. Actele pregătitoare sunt incompatibile cu intenția indirectă sau culpa.

Dacă sunt urmate de comiterea infracțiunii sub forma consumată sau tentativă, actele pregătitoare nu vor fi sancționate separat ca un concurs de infracțiuni, deoarece ele se contopesc cu infracțiunea săvârșită, urmând ca întreaga activitate să fie considerată ca o unitate infracțională.

În cazul în care actele pregătitoare au fost realizate de către o altă persoană decât cea care va executa nemijlocit infracțiunea, acestea constituie acte de complicitate, în cazul în care fapta a fost comisă de către autor sub forma infracțiunii consumate sau cel puțin sub forma tentativei pedepsibile.

Cu toate că actele pregătitoare nu sunt incriminate ca formă a infracțiunii de falsificare de monedă, timbre sau de alte valori, totuși, unele activități de pregătire sunt asimilate și pedepsite ca faptă consumată. Avem aici cazul activității de deținere de monedă sau de alte valori falsificate în vederea punerii în circulație, în raport cu punerea în circulație. De asemenea, unele acte pregătitoare sunt incriminate ca infracțiuni distincte, cum este cazul acțiunii de deținere de materiale în vederea falsificării de valori.

2.2.3.2 TENTATIVA

Conform Dicționarului juridic, tentativa este forma atipică a infracțiunii reglementată de Codul Penal și constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare ce a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul datorită insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul săvârșirii actelor de executare, obiectul lipsea de la locul în care făptuitorul credea că se află.

În raport de gradul de realizare a laturii obiective a infracțiunii, tentativa cunoaște două modalități:

neterminată (imperfectă) atunci când executarea acțiunii incriminate nu a fost dusă până la sfârșit, ci a fost întreruptă – voit sau nevoit – de către autor, realizându-se doar o parte din activitatea infracțională;

terminată (perfectă) atunci când executarea acțiunii ce constituie element material a fost complet efectuată, dar rezultatul urmărit nu s-a produs din cauze independente de voința autorului.

În raport de cauzele care au făcut ca latura obiectivă să nu se realizeze integral, tentativa are trei modalități:

proprie – atunci când, sub aspectul mijloacelor folosite de făptuitor și al obiectului material, existau toate condițiile pentru ca executarea începută să poată fi terminată și rezultatul să se producă;

improprie – atunci când infracțiunea nu s-a consumat din cauza caracterului impropriu, inapt de a produce rezultatul, al mijloacelor folosite, sau din cauza lipsei obiectului material;

relativ improprie – atunci când mijloacele folosite sunt proprii prin natura lor să producă rezultatul, dar în cazul respectiv, s-au dovedit defectuoase sau insuficiente sau când obiectul material, deși existent în realitatea obiectivă, nu s-a găsit, în mod accidental, la locul unde făptuitorul credea că se află;

absolut improprie – atunci când imposibilitatea de a se consuma infracțiunea se datorează modului absurd în care a fost concepută executarea ori folosirii unor mijloace care, prin natura lor, sunt absolut inapte să producă rezultatul urmărit, sau a inexistenței absolute a obiectului material în momentul începerii executării. Această modalitate a tentativei nu este incriminată.

Tentativa nu se pedepsește dacă autorul a întrerupt de bună voie executarea sau a împiedicat producerea rezultatului.

Atât în cazul falsificării de monede și de alte valori, cât și în cazul deținerii sau punerii în circulație a monedelor sau a valorilor falsificate, tentativa, sub ambele forme – perfectă și imperfectă – este pedepsită de lege conform art. 310 alin.(3) C.pen.

În cazul falsificării de monede sau alte valori, există tentativă atunci când executarea începută a fost întreruptă sau atunci când această executare este dusă până la capăt, dar nu și-a produs efectul din cauza unor împrejurări independente de voința făptuitorului. Nu există tentativă în cazul în care mijloacele folosite pentru falsificare sunt improprii, prin însăși natura lor, pentru a produce efectul, sau executarea acțiunii a fost concepută în mod absurd.

În cazul punerii în circulație de monede, timbre sau de alte valori falsificate, există tentativă atunci când făptuitorul prezentând moneda sau valoarea falsificată pentru efectuarea unor plăți, depuneri etc, aceasta nu este acceptată ca autentică.

În cazul deținerii de monede, timbre sau de alte valori falsificate, există tentativă atunci când făptuitorul a început executarea acțiunii de luare în posesie, dar, din cauza unor împrejurări independente de voința sa, această executare nu a putut fi finalizată.

2.2.3.3 CONSUMAREA

Consumarea reprezintă ultima fază a realizării infracțiunii și este caracterizată de producerea urmărilor prevăzute de norma de incriminare. Momentul consumării diferă în funcție de natura infracțiunii: infracțiunile formale se consumă în momentul în care are loc acțiunea respectiv inacțiunea, iar infracțiunile de rezultat se consumă în momentul producerii rezultatului. La infracțiunile cu durată de consumare există două momente: momentul consumării și momentul epuizării. Aceste infracțiuni se consumă în momentul în care sunt întrunite toate elementele cerute de norma de incriminare și se epuizează în momentul ultimei acțiuni sau inacțiuni, ori în momentul în care acțiunea încetează. Infracțiunea consumată atrage totdeauna răspunderea penală din cauza gradului ridicat de periculozitate pe care îl prezintă.

Stabilirea momentului consumării infracțiunii are relevanță juridică din mai multe considerente, și anume: pe de o parte marchează momentul producerii definitive a rezultatului periculos, pe de altă parte, stabilește data săvârșirii infracțiunii, dată ce prezintă interes practic pentru soluționarea unor probleme cum ar fi determinarea legii penale aplicabile, calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale, incidența unei legi de amnistie etc.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, consumarea are loc în momentul în care executarea acțiunii incriminate este dusă până la capăt, fiind produsă urmarea imediată, creându-se astfel starea de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea monedelor sau a altor valori. „Pentru consumarea infracțiunii principale este suficient să se falsifice o singură monedă sau altă valoare, iar pentru consumarea infracțiunilor derivate este suficient să se pună în circulație sau să se dețină o singură monedă sau valoare falsificată”.

2.2.3.4 EPUIZAREA

Epuizarea este momentul ulterior consumării infracțiunii, prelungirea în timp a acesteia, când apar consecințe noi fie din cauza amplificării rezultatului inițial, fie din cauza activității infracționale care continuă. Infracțiunea fapt epuizat este o formă atipică mai gravă care atrage o răspundere penală mai grea, tocmai pentru vătămarea mai intensă a valorii sociale ocrotite. Infracțiunea epuizată are în vedere ultimul rezultat produs de actele de executare efectuate inițial, fiind posibilă la următoarele categorii de infracțiuni: infracțiunile continue, continuate, progresive și infracțiunile de obicei.

Distincția dintre infracțiunea consumată și cea epuizată este importantă din motive practice, întrucât în funcție de momentul consumării sau al epuizării infracțiunii se poate realiza încadrarea juridică a faptei, se poate determina legea penală aplicabilă, se poate individualiza pedeapsa, pot interveni actele de clemență, se pot stabili condițiile răspunderii penale, se poate calcula termenul de prescripție etc.

Infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, respectiv infracțiunea de punere în circulație poate continua în timp și după consumare sub forma infracțiunii continuate, în timp ce infracțiunea de deținere de monedă sau de alte valori falsificate, îmbracă forma infracțiunii continue. Momentul epuizării este diferit, astfel: în cazul infracțiunii continuate de falsificare și de punere în circulație, acesta are loc odată cu încetarea ultimei acțiuni, în timp ce, în cazul infracțiunii continue de deținere în vederea punerii în circulație, momentul epuizării are loc odată cu încetarea acțiunii.

CAPITOLUL 3 – ASPECTE DE DREPT COMPARAT

3.1. ANALIZĂ COMPARATIVĂ A SISTEMELOR JURIDICE

DIN GERMANIA, FRANȚA ȘI SPANIA

În cadrul acestui capitol vom face o introspecție privind incriminarea infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori în Codurile Penale ale câtorva state, cu scopul creării unei perspective cât mai complete asupra manifestării, respectiv incriminării acestei infracțiuni.

Pentru o mai bună înțelegere a modului în care sunt incriminate infracțiunile în general, vom realiza o analiză comparativă între sistemele juridice din cele trei țări: Germania, Franța și Spania. Un prim aspect care merită reținut este acela al urmăririi penale și anume urmărirea penală obligatorie sau facultativă. Franța aplică principiul discreționar conform căruia decizia de începere a urmăririi penale este la latitudinea organelor de urmărire penală, în timp ce Germania și Spania aplică principiul urmăririi penale obligatorii, prin care organele de urmărire penală trebuie să acționeze din oficiu în cazul în care suspectează că urmează să se comită o infracțiune, chiar și în lipsa depunerii unei plângeri.

Un alt aspect destul de important îl reprezintă sistemul sancționator, sistem care variază foarte mult de la o țară la alta, datorită evoluției dreptului penal din punct de vedere istoric, cultural sau juridic. Chiar dacă o sancțiune este definită pentru aceeași infracțiune, există divergențe majore în regulile generale ale dreptului penal al fiecărui stat. Astfel, în Franța, o persoană implicată în comiterea unei infracțiuni poate fi pedepsită ca și când ar fi comis infracțiunea principală, indiferent de nivelul de implicare al acesteia în comiterea infracțiunii. Acest aspect ce privește nivelul de implicare a persoanei la comiterea infracțiunii este important numai pentru instanța care emite sentința de condamnare. În schimb, în Germania și Spania legea face distincție atunci când prevede o pedeapsă pentru autorul principal și pentru complici. Astfel, instigatorii și infractorii comuni sunt pedepsiți cu aceleași pedepse ca și autorul principal al infracțiunii.

Pentru tentativă, în general, există pedepse mai mici decât pentru infracțiunea terminată, fie că acestea sunt impuse de instanța judecătorească, așa cum este cazul Germaniei și Franței, fie că sunt menționate expres în prevederile legale, așa cum sunt în Spania. În aceste cazuri, pedepsele mai mici sunt adesea calculate în funcție de pedepsele pentru infracțiunea consumată.

În cazul recidivei, în Spania, aceasta se ia în calcul ca și circumstanță agravantă, însă pedeapsa nu va depăși maximul pedepsei legale. În Franța, pentru circumstanțe agravante, se prevede o pedeapsă care se adaugă limitei maximume.

Pedepsele maximume diferă și ele de la un stat la altul, în Franța pedeapsa maximă fiind închisoarea pe viață. În statele în care există această dispoziție de pedeapsă cu închisoarea pe viață, există posibilitatea liberării condiționate după trecerea unei perioade minimume de ispășire a pedepsei, perioadă care variază foarte mult, în Germania aceasta fiind de două treimi din cuantumul pedepsei, iar în Spania, de trei sferturi din cuantumul pedepsei. Aceste perioade se prelungesc în cazul recidivei.

În Germania și Spania se aplică sistemul amenzii pentru zilele de condamnare, în timp ce în Franța coexistă atât sistemul amenzii pentru zilele de condamnare, cât și sistemul tradițional în care amenda reprezintă o sumă fixă. În sistemul amenzii pentru zilele de condamnare, amenzile sunt stabilite de obicei de instanțele naționale, după următoarea procedură: instanța de judecată decide termenul de închisoare care se impune în cazul pedepsei cu închisoarea. Apoi se determină suma care trebuie plătită în schimbul fiecărei zile din acea perioadă. Perioada stabilită de legislația fiecărui stat pornește în general de la cinci zile sau chiar mai puțin, iar maximul numărului de zile impus de instanțe este variabil, în Spania ajungând la 730 de zile. Sumele minimume pe care instanța le stabilește pe zi variază, în Spania fiind de 300 euro, în Franța 360 euro, iar în Germania ajungând la 5000 de euro.

Confiscarea este o operațiune specifică, în general, în Germania și se aplică în cazul instrumentelor folosite pentru comiterea unei infracțiuni, al bunurilor provenite direct din comiterea infracțiunii sau chiar al veniturilor provenite din investirea acestora. În Franța, în cazul în care aceste instrumente nu pot fi confiscate, instanța le va evalua și va converti valoarea lor în bani, confiscând suma de bani echivalentă.

Suspendarea sancțiunii este posibilă atât în Germania, cât și în Franța și Spania, unde, în timpul executării pedepsei, există posibilitatea eliberării pentru o zi cu îndeplinirea unor condiții speciale. De asemenea, este posibilă și eliberarea înainte de termen, însă în acest caz variază condițiile care trebuie îndeplinite și normele de aplicare. În Franța este posibilă remisiunea sau iertarea, mai mult sau mai puțin automată. Tot în Franța este posibil ca, pentru aceeași infracțiune, să se aplice atât amendă cât și pedepsă.

Persoanelor găsite vinovate de infracțiuni grave nu li se aplică pedepsele cu suspendare. Cu toate acestea, termenele maximume de închisoare pentru care poate fi pronunțată o pedeapsă cu suspendare diferă de la un stat la altul, variind de la un an în Germania, doi ani în Spania și cinci ani în Franța. Se impune de asemenea o perioadă de probă în care pedeapsa este amânată, perioadă în care infractorul este supus mai multor forme de supraveghere și/ sau asistență. În acest sens, se impune o gamă largă de condiții precum: reparația pagubei cauzate, interzicerea contactului cu anumite persoane și a accesului în anumite locuri, supravegherea, pregătirea profesională sau munca în folosul comunității. Perioada de probă este de obicei cuprinsă între un an și cinci ani pentru infracțiunile cele mai grave și între șase luni și trei ani pentru infracțiunile mai puțin grave. În Franța mai pot fi suspendate atât amenzile, cât și sancțiunile alternative.

În temeiul art. 132-60 C.pen., în Franța, instanța poate amâna sentința în cazul în care infractorul a parcurs cu succes perioada de reabilitare, a reparat prejudiciul cauzat și neajunsurile create de infracțiune au încetat.

Deși doar un număr mic de state utilizează această măsură, eliberarea pentru o zi este folosită în general pe durata sentinței ca o etapă de tranziție de la viața în închisoare și revenirea la viața din afară. Infractorii care beneficiază de o astfel de măsură sunt cei condamnați la termene scurte de închisoare (un an în Franța), iar în Germania, pentru acest lucru, este necesar acordul infractorului. În Franța mai este folosită și în cazul în care pedeapsa rămasă neispășită nu depășește un an.

În cadrul acestei măsuri, infractorii sunt obligați să se conformeze graficului stabilit de către autoritatea competentă care îl întocmește ținând cont de mai mulți factori precum: timpul necesar pentru activitatea profesională, perioada de școlarizare sau formare profesională, experiența în muncă, implicarea în viața de familie sau perioada de tratament medical.

În Franța, detenția de week-end poate fi aplicată atât în momentul condamnării, cât și pe parcursul executării pedepsei cu închisoarea. Aceasta presupune o prelungire a perioadei în care sentința poate fi pusă în aplicare până la maximumum trei ani. Măsura poate fi aplicată din motive grave medicale, familiale, profesionale sau sociale în cazul pedepselor cu închisoarea începând cu un an. Timpul petrecut afară nu poate fi mai mare de două zile, infractorii fiind obligați să revină la unitatea de la care au fost eliberați la ora și data indicată. Imposibilitatea de a reveni la închisoare conform graficului se pedepsește de către instanța de judecată sau de către administrația închisorii în același mod ca și evadarea.

În Spania detenția de week-end este stabilită în momentul condamnării. Aceasta durează 36 de ore și este echivalentă cu două zile de închisoare. Maximul de rețineri de week-end care se poate impune este de 24 de week-end-uri, cu excepția cazului în care măsura este înlocuită cu o altă pedeapsă privativă de libertate. Detenția de week-end începe vineri în mod normal și se termină duminica și se desfășoară în închisoarea cea mai apropiată de domiciliul contravenientului, dacă judecătorul sau instanța de judecată nu dispune altfel. În cazul în care infractorul are două absențe nemotivate judecătorul de supraveghere poate dispune ca acesta să ispășească pedeapsa fără întrerupere. În prezent se dezbate un proiect de abolire a acestei modalități de detenție din cauza ineficacității acesteia și înlocuirea ei cu o pedeapsă cu închisoarea, amendă, muncă în folosul comunității sau supraveghere electronică, în funcție de natura și gravitatea infracțiunii.

Supravegherea electronică este o măsură relativ nouă folosită atât în Spania cât și în Franța, iar în Germania introdusă pe bază de proces. Principalul motiv pentru care legiuitorul a introdus această măsură este de a diversifica mijloacel de aplicare a sancțiunilor, cu scopul de a reduce numărul celor aflați în închisoare și de a limita astfel consecințele negative ale închisorii (stigmatul social, pierderea locului de muncă și dificultățile financiare subsecvente, absența părinților și pierderea autorității părintești), pentru a facilita reabilitarea infractorilor prin supraveghere strictă și prin urmare, de a reduce riscul de recidivă și nu în ultimul rând de a reduce cheltuielile zilnice de hrană și îngrijire din închisoare.

Principalul motiv al legiuitorului de a introduce o asfel de măsură este de a diversifica mijloacele de aplicare a sancțiunilor, în scopul de a reduce populatia de închisoare și, astfel, limita consecințele negative ale închisoare (stigmatul social, pierdereduca de locuri de muncă și de dificultăți financiare ulterioare pentru familie, absența părinților din familie și pierderea autorității părintești etc), pentru a facilita reabilitarea infractorilor prin furnizarea de supraveghere strictă și, prin urmare, pentru a reduce riscul de recidivă, pentru a reduce tensiunile cauzate de suprapopularea în închisori și pentru a realiza economii la costurile de zi cu zi de îngrijire închisoare. În Franța, această măsură se poate aplica infractorilor condamnați la o pedeapsa cu închisoarea de un an.

Medierea în cauzele penale este o procedură structurată în care participă atât victima cât și autorul infracțiunii cu scopul de a găsi o soluție la conflictul provocat în urma săvârșirii acesteia, cu sprijinul unui mediator calificat. Franța și Germania au deja un cadru legal consacrat pentru această procedură. În Spania sunt în curs de desfășurare proiecte-pilot. În Germania medierea în cauzele penale a fost introdusă în 1994 prin art.46a din Codul penal, aceasta fiind definită ca o a treia cale de a impune sancțiuni penale, pe lângă principalele sancțiuni (pedepse privative de libertate și amenzi) și măsurile educative și de garantare. În Franța, art. 41-1 alin.(5) din Codul de procedură penală permite procurorului să recurgă la procedura medierii în cazul infracțiunilor minore, cu acordul victimei și a infractorului.

Medierea în cauzele penale poate fi autorizată numai de către procuror. Părțile unui conflict nu pot apela direct la mediator. Medierea suspendă termenele de prescripție. Pentru a pune în aplicare rezultatele medierii, procurorul solicită sprijinul unui serviciu de mediere sau unui mediator independent.

3.1.1. INCRIMINAREA INFRACȚIUNII ÎN CODUL PENAL FRANCEZ

Codul Penal francez a intrat în vigoare la data de 1 martie 1994, ultima modificare adusă Codului fiind la data de 13 octombrie 2013.

În Codul Penal francez, infracțiunea de falsificare de monede este incriminată în Titlul IV cu denumirea Subminarea încrederii publice, la Capitolul II denumit Falsificarea de monede și cuprinde următoarele articole:

„Art. 442-1

Contrafacerea sau falsificarea de monede sau de bancnote care sunt mijloc legal de plată în Franța sau sunt emise în acest scop de instituții străine sau internaționale autorizate se pedepsește cu treizeci de ani de închisoare și cu 450.000 de euro amendă.

Cu aceleași sancțiuni se pedepsește fabricarea de orice monede și bacnote menționate la alineatul precedent, realizate cu ajutorul unor echipamente sau materiale autorizate și destinate acestui scop, atunci când aceasta este realizată cu încălcarea condițiilor stabilite de către instituțiile abilitate să emită aceste însemne monetare și fără acordul acestor instituții.

Primele două alineate ale articolului 132-23 referitoare la perioada de siguranță (în care condamnatul nu poate solicita o suspendare sau o fracționare a pedepsei, regim semideschis, deplasare în exterior, eliberare condiționată etc.) sunt aplicabile infracțiunilor prevăzute în prezentul articol.

Art. 442-2

Transportul, punerea în circulație sau deținerea de însemne monetare contrafăcute sau falsificate menționate la primul alineat al articolului 442-1 sau de însemne monetare fabricate în mod accidental sau ocazional menționate în al doilea alineat al acestui articol se pedepsește cu zece ani de închisoare și cu o amendă de 150.000 de euro.

Atunci când sunt comise în cadrul unei grupări organizate, infracțiunile prevăzute la precedentul alineat se pedepsesc cu treizeci de ani de închisoare și cu 450.000 de euro amendă.

Primele două alineate ale articolului 132-23 referitoare la perioada de siguranță sunt aplicabile infracțiunilor prevăzute la al doilea alineat al prezentului articol.

Art. 442-3

Contrafacerea sau falsificarea de monede sau de bancnote franceze sau străine care nu mai sunt legal în circulație sau nu mai sunt autorizate se pedepsește cu cinci ani de închisoare și cu o amendă de 75.000 de euro.

Art. 442-4

Punerea în circulație a oricărui gen de bani neautorizați cu scopul de a înlocui monedele sau bancnotele care sunt mijloace legale de plată în Franța se pedepsește cu cinci ani de închisoare și amendă de 75.000 de euro.

Art. 442-5

Fabricarea, utilizarea sau deținerea fără autorizație de materiale, instrumente și programe informatice sau de orice alt element special, destinate fabricării sau protejării împotriva contrafacerii sau a falsificării bancnotelor sau monedelor se pedepsește cu doi ani de închisoare și cu o amendă de 30.000 de euro.

Art. 442-6

Se pedepsește cu un an de închisoare și cu o amendă de 15.000 de euro fabricarea, vânzarea sau distribuirea obiectelor, documentelor tipărite sau formulelor care prezintă însemnele prevăzute la articolul 442-1 pentru a facilita acceptarea monedelor asemănătoare celor autentice.

Art. 442-7

Orice persoană care primește bani contrafăcuți sau falsificați, conform art. 442-1 și crezând că sunt autentici îi repune în circulație, după ce a descoperit că sunt falși, se pedepsește cu amendă de 7.500 de euro.

Art. 442-8

Încercarea de a comite faptele prevăzute la paragraful 1 al art. 442-2 și conform art. 442-3 și 442-7 se pedepsește cu aceleași pedepse.

Art. 442-9

Orice persoană care a încercat să comită una dintre infracțiunile prevăzute în prezentul Capitol este scutit de pedeapsă dacă, după ce informează organele judiciare, împiedică săvârșirea infracțiunii, sau după caz, identifică alți infractori.

Art. 442-10

Pedeapsa privativă de libertate primită de către autorul sau de complicele infracțiunilor prevăzute la art. 442-1 la 442-4 se reduce la jumătate dacă, după ce informează organele judiciare, acesta împiedică săvârșirea infracțiunii, sau după caz, identifică alți infractori.

Art. 442-1

Persoanele fizice, condamnate pentru infracțiunile sau faptele prevăzute în art. 442-1 – 442-6 sunt sancționate cu următoarele sancțiuni suplimentare:

1. decăderea din drepturile civice, civile și de familie, în conformitate cu condițiile prevăzute la art. 131-26;

2. interdicția de a deține funcții publice sau de a întreprinde o activitate socială sau profesională în modalitatea descrisă la art. 131-27

3. exilul, în condițiile art. 131-31.

Art. 442-12

Orice străin condamnat pentru oricare dintre infracțiunile prevăzute la art. 442-1 – 442-4 poate fi alungat de pe teritoriul Franței fie permanent, fie pentru o perioadă de maximum 10 ani, în conformitate cu condițiile stabilite la art. 131-30.

Art. 442-13

În toate cazurile prevăzute în prezentul capitol, se poate decide, de asemenea, confiscarea obiectului care a servit sau era destinat comiterii infracțiunii sau a obiectului care este rezultatul contrafacerii, cu excepția obiectelor susceptibile de restituire.

Confiscarea atât a monedelor și a bancnotelor contrafăcute sau falsificate, cât și a materialelor și a instrumentelor destinate fabricării lor este obligatorie.

În funcție de obiectele contrafăcute sau falsificate (dacă falsificarea sau contrafacerea s-a realizat asupra monedelor sau a bancnotelor) însemnele monetare contrafăcute sau falsificate sunt predate fie Monetăriei Paris, fie Băncii Franței, în scopul distrugerii lor eventuale. Acestora le sunt de asemenea predate, în aceleași scopuri, acele materiale și instrumente confiscate pe care le solicită.

Confiscarea obiectelor, a imprimatelor sau a formulelor prezentate în articolul 442-6 este de asemenea obligatorie. Aceasta implică predarea obiectului confiscat către Monetăria Paris sau către Banca Franței, în funcție de distincția prevăzută la alineatul precedent, în scopul distrugerii lor eventuale.

Art. 442-14

Persoanele juridice pot atrage răspunderea penală pentru infracțiunile prevăzute în prezentul Capitol, în conformitate cu condițiile stabilite la art. 121-2.

Pedepsele aplicate persoanelor juridice sunt următoarele:

1. amendă, în conformitate cu condițiile prevăzute la art. 131-38;

2. pedepsele prevăzute la art. 131-39;

3. confiscarea, în condițiile prevăzute la art. 442-13

Interdicția prevăzută la alin.2 al art. 131-39 se aplică activității cu ocazia căreia s-a comis infracțiunea.

Art. 442-15

Prevederile art. 442-1, 442-2 și 442-5 la 442-14 cu privire la bancnotele și monedele destinate punerii în circulație, dar care nu au fost încă emise de instituțiile autorizate și nu sunt încă mijloace legale de plată”.

Falsificarea titlurilor sau a altor valori fiduciare emise de autoritatea publică

„Art. 443-1

Contrafacerea sau falsificarea de titluri emise de către Trezoreria statului purtând timbrul sau marca acestuia sau a titlurilor emise de State străine cu timbrul și marca acestora, precum și folosirea sau transportarea acestor titluri contrafăcute sau falsificate se pedepsește cu șapte ani de închisoare și cu o amendă de 100.000 de euro.

Art. 443-2

Se pedepsește cu cinci ani de închisoare și cu o amendă de 75.000 de euro contrafacerea sau falsificarea de timbre poștale sau a altor valori fiduciare poștale, precum și a timbrelor emise de către administrația finanțelor publice, vânzarea, transportul, distribuirea sau utilizarea acestor timbre sau a valorilor contrafăcute sau falsificate.

Art. 443-4

Se pedepsește cu șase luni de închisoare și cu o amendă de 7.500 de euro contrafacerea sau falsificarea de timbre poștale străine sau a altor valori poștale emise de către serviciul de poștă al unei țări străine, precum și vânzarea, transportul, distribuirea sau utilizarea acestor timbre sau a valorilor contrafăcute sau falsificate”.

3.1.2. INCRIMINAREA INFRACȚIUNII ÎN CODUL PENAL GERMAN

Codul Penal german a intrat în vigoare la data de 13 noiembrie 1998, ultima modificare adusă Codului fiind la data de 2 octombrie 2009.

În Codul Penal german, infracțiunea de falsificare de monedă este incriminată în Capitolul 8, denumit Falsificarea de monede și timbre oficiale și cuprinde următoarele articole:

„Art. 146 – Falsificarea de monede

(1) Oricine

1. falsifică monede cu intenția de a le pune în circulație ca fiind autentice sau facilitează punerea acestora în circulație, sau contraface monede cu o astfel de intenție, astfel încât acestea să pară că au o valoare mai mare;

2. procură sau oferă spre vânzare monedă falsificată cu o astfel de intenție; sau

3. pune în circulație ca fiind autentici bani falși, contrafăcuți sau procurați conform prevederilor alineatelor 1 și 2 de mai sus,

va fi pedepsit cu închisoarea minimumum un an.

(2) În cazul în care făptuitorul acționează în scop comercial sau ca membru al unei rețele al cărei scop este de a falsifica monede, pedeapsa cu închisoarea va fi minimumum doi ani.

(3) În cazurile mai puțin grave, în conformitate cu sub-secțiunea (1) de mai sus, pedeapsa cu închisoarea va fi între trei luni și cinci ani; în cazuri mai puțin grave în conformitate cu sub-secțiunea (2) de mai sus, pedeapsa cu închisoarea va fi de la unu la zece ani.

Art. 147 – Circulația monedelor false

(1) Oricine pune în circulație monedă falsă pentru alte cazuri decât cele prevăzute la art. 146 va fi pedepsit cu închisoarea maximumum cinci ani sau cu amendă.

(2) Tentativa se pedepsește.

Art. 148 – Falsificarea timbrelor oficiale

(1) Oricine

1. falsifică timbre oficiale în scopul utilizării sau punerii în circulație a acestora ca fiind autentice sau facilitează punerea în circulație sau utilizarea acestora, sau contraface timbrele oficiale cu o astfel de intenție, astfel încât ele să pară a avea o valoare mai mare;

2. procură timbre oficiale false cu o astfel de intenție; sau

3. utilizează, oferă spre vânzare sau pune în circulație timbre oficiale falsificate ca fiind autentice,

se pedepsește cu închisoarea maximumum cinci ani sau cu amendă.

(2) Oricine utilizează sau pune în circulație timbre oficiale devalorizate ca fiind autentice, îndepărtând dovada devalorizării, se va pedepsi cu închisoarea de maximum un an sau cu amendă.

(3) Tentativa se pedepsește.

Art. 149 – Actele pregătitoare

(1) Oricine se pregătește să falsifice bani sau timbre prin producerea, procurarea pentru sine sau pentru altcineva, oferirea spre vânzare, depozitarea sau oferirea unei alte persoane

1. plăci, planșe, machete, tipărituri, negative, matrițe, programe de calculator sau echipamente similare care prin natura lor sunt corespunzătoare pentru comiterea infracțiunii;

2. hârtie identică sau care este ușor de confundat cu hârtia destinată fabricării banilor sau timbrelor oficiale și protejate special împotriva imitației; sau

3. holograme sau alte elemente care oferă protecție împotriva falsificării

va fi pedepsit cu închisoare de până la cinci ani sau cu amendă în cazul în care se pregătea să falsifice banii, sau cu închisoare de până la doi ani sau cu amendă.

(2) Oricine în mod volutar

1. renunță la comiterea infracțiunii pentru care s-a pregătit și preîntâmpină pericolul cauzat de faptul că alții continuă să pregătească sau comit o infracțiune, sau previne finalizarea infracțiunii; și

2. distruge sau face inutilizabile mijloacele de falsificare, în măsura în care acestea încă mai există și sunt utile pentru falsificare, sau anunță existența acestora la o autoritate publică sau le predă acolo,

nu va fi pedepsit în conformitate cu subsecțiunea (1) de mai sus.

3. în cazul în care preîntâmpină pericolul cauzat de faptul că alții continuă să pregătească sau comit o infracțiune, sau împiedică finalizarea actului, indiferent de contribuția infractorului, eforturile sale voluntare și serioase de a atinge acest obiectiv sunt suficiente în locul subsecțiunii (2) de mai sus.

Art. 150 – Confiscarea

(1) Se aplică în cazurile prevăzute la art. 146, art. 148 (1), sau pregătirea pentru falsificare a banilor conform art. 149 (1) și art. 152 lit. a) și b), art. 73 lit. d), dacă infractorul acționează în scop comercial sau în calitate de membru al unei grupări care are ca scop falsificarea banilor.

(2) În cazul în care o infracțiune prevăzută în prezentul capitol a fost comisă, infracțiune cum ar fi: falsificarea de monedă, contrafacerea sau devalorizarea de timbre, atunci mijloacele de falsificare și contrafacere prevăzute la art. 149 vor face subiectul unui ordin de confiscare.

Art. 151 – Titluri sau valori

Următoarele titluri sau valori se vor echivala în bani în sensul art. 146, 147, 149 și 150 dacă sunt protejate special împotriva falsificării prin modul de tipărire și hârtia folosită:

1. obligațiuni la ordin și la purtător, dacă plata unei sume de bani specificate este promisă a se efectua în obligațiuni;

2. acțiuni;

3. certificate emise de societăți de investiții de capital;

4. dobânzi, dividende și cupoane de reînnoire a tipurilor de titluri sau valori prevăzute la punctele 1-3 de mai sus, precum și certificatele de livrare ale unor astfel de titluri de valoare;

5. cecuri de călătorie.

Art. 152a – Falsificarea de carduri de credit, cecuri și bilete la ordin

(1) Oricine, în scopul înșelăciunii sau facilitării înșelăciunii comerțului legal

1. falsifică sau contraface carduri de credit interne sau externe, cecuri sau bilete la ordin; sau

2. procură pentru sine sau pentru altul, oferă spre vânzare, oferă altuia sau utilizează astfel de carduri, cecuri sau bilete la ordin

se pedepsește cu închisoare de maximumum cinci ani sau cu amendă.

(2) Tentativa se pedepsește.

(3) În cazul în care făptuitorul acționează în scop comercial sau ca fiind un membru al unei bande al cărei scop este comiterea de infracțiuni precum cele prevăzute la subsecțiunea (1) de mai sus, pedeapsa este închisoarea de la șase luni la zece ani.

(4) cadruri de plată în sensul subsecțiunii (1) de mai sus sunt carduri care

1. sunt emise de către o instituție de credit sau instituții de servicii financiare, și

2. sunt special protejate împotriva imitației prin proiectare sau decodificare.

(5) Art.149 în sensul falsificării de timbre și art. 150(2) se aplică mutatis mutandis (lat.: schimbând ceea ce trebuia schimbat).

Art. 152b – Falsificarea de carduri de credit și file albe de eurocec

(1) Oricine comite o infracțiune prevăzută la art. 152a (1), cu privire la cardurile de plată garantate sau file albe eurocec se pedepsește cu închisoare de la unu la zece ani.

(2) În cazul în care făptuitorul acționează în scop comercial sau în calitate de membru al unei grupări care are ca scop comiterea infracțiunilor prevăzute la subsecțiunea (1) de mai sus, pedeapsa este închisoarea de cel puțin doi ani.

(3) În cazurile mai puțin grave, în conformitate cu subsecțiunea (1) de mai sus pedeapsa este închisoarea de la trei luni la cinci ani și, în cazurile mai puțin grave, în conformitate cu subsecțiunea (2) de mai sus, pedeapsa este închisoarea de la unu la zece ani.

(4) Cardurile de plată garantate, în sensul subsecțiunii (1) de mai sus sunt carduri de credit, carduri eurocec și alte tipuri de carduri

1. pentru care utilizarea lor poate obliga emitentul să facă o plată garantată de bani; și

2. care sunt special protejate împotriva imitației prin design sau codificare.

(5) Art. 149 în măsura în care se referă la falsificarea de bani și art. 150(2) se aplică mutatis mutandis.”

3.1.3. INCRIMINAREA INFRACȚIUNII ÎN CODUL PENAL SPANIOL

Codul Penal spaniol a intrat în vigoare la data de 24 noiembrie 1995, ultima modificare adusă Codului fiind la data de 26 decembrie 2003.

În Codul Penal spaniol, infracțiunea de falsificare de monede este incriminată în Titlul XVIII cu denumirea Falsul, la Capitolul I – Falsificarea de monede și timbre fiscale și cuprinde următoarele articole:

„Art. 386 – O pedeapsă cu închisoarea de la 8 la 12 ani și o amendă de la unu la zece ori valoarea monetară falsificată se va aplica în următoarele cazuri:

1. Oricărei persoane care contraface mijloacele legale de plată și falsifică moneda;

2. Oricărei persoane care introduce/ exportă monedă falsificată sau contrafăcută în/ din țară;

3. Oricărei persoane care transportă, folosește sau distribuie monedă falsificată sau contrafăcută în complicitate cu un falsificator, importator sau exportator.

Deținerea de monedă falsă pentru a o utiliza sau a o distribui se pedepsește cu o pedeapsă mai mică, în funcție de valoarea acesteia și de afectarea principiilor descrise la sub-secțiunea precedentă. Cu aceeași pedeapsă se va pedepsi oricine procură monedă falsificată cu scopul de a o pune în circulație, știind că aceasta este falsă.

Persoana de bună-credință care primește monedă falsificată, o utilizează sau o distribuie, după ce și-a dat seama că aceasta este falsă, va fi pedepsită cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau cu amendă, de la 6 la 24 de luni, dacă valoarea monedei falsificate depășește suma de 400 de euro.

În cazul în care infractorul face parte – chiar și pentru o perioadă scurtă de timp – dintr-o societate, organizație sau adunare care se ocupă cu săvârșirea unor astfel de activități, judecătorul sau curtea va aplica una sau mai multe prevederi ale art. 129 din prezentul Cod.

Art. 387 – În sensul articolului precedent, moneda reprezintă monede de metal și bani de hârtie folosiți ca mijloc de plată. Același lucru reprezintă și moneda națională a altor țări din Uniunea Europeană și alte monede străine.

Art. 388 – Hotărârea pronunțată de o instanță străină pentru una dintre infracțiunile prevăzute în prezentul Capitol, va fi echivalentă cu hotărârile luate de judecătorii spanioli și instanțele judecătorești spaniole și vor intra în forma recidivei, cu excepția cazului în care hotărârea a fost anulată sau ar fi fost pronunțată în temeiul legii spaniole.

Art. 389 – Oricine falsifică sau emite timbre poștale sau fiscale în complicitate cu un falsificator sau le importă în Spania, conștient că acestea sunt false, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Persoana de bună-credință care primește timbre poștale și timbre fiscal și le utilizează sau le distribuie după ce și-a dat seama că acestea sunt false va fi pedepsită cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau cu amendă de la 6 la 24 de luni, dacă valoarea timbrelor falsificate depășește suma de 400 de euro.”

3.2. INCRIMINAREA INFRACȚIUNII LA NIVEL INTERNAȚIONAL

Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori este ilegală oriunde în lume, însă formele de incriminare ale acestei infracțiuni sunt foarte variate, gradul de severitate al pedepsei fiind neuniform și diferit de la un stat la altul. Tocmai pentru pericolul social deosebit s-a simțit nevoia la nivelul fiecărui stat de a sancționa această infracțiune, care produce efecte, grave sau mai puțin grave, atât în plan național cât și în plan internațional. Pe lângă incriminarea infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori prezentată în secțiunea anterioară cu privire la cele trei state: Germania, Franța și Spania, vom analiza mai jos regimul sancționator pentru această infracțiune regăsit în codurile penale ale mai multor state, atât de pe continentul nostru, cât și de pe alte continente.

Atât în America de Nord, cât și în America de Sud posesia sau proliferarea de monede false se pedepsește cu cincisprezece ani de închisoare. În Canada, infracțiunea are o încadrare juridică similară, aici falsificatorii de monede fiind pedepsiți cu închisoarea pentru o perioadă de maximumum paisprezece ani. În Australia guvernul este mai îngăduitor, pedeapsa pentru infractorii care dețin sau falsifică monede fiind doi ani de închisoare și o amendă de 5.000 de dolari.

În Albania, pedeapsa pentru infracțiunea de falsificare de monede sau punerea în circulație a acestora este de minimum cinci ani de închisoare. În cazul în care acțiunea se comite în complicitate sau în mod repetat, sau în cazul în care, în urma comiterii infracțiunii, rezultă consecințe grave, pedeapsa este închisoarea de la cinci la cincisprezece ani.

În Norvegia infracțiunea de falsificare de monede sau punerea în circulație a monedei falsificate se pedepsește cu închisoare de minimum trei ani, în timp ce în Elveția pedeapsa pentru o astfel de infracțiune este considerabil mai mică, pornind de la un an de închisoare.

Și în Suedia pedepsele pentru comiterea infracțiunii de falsificare de monedă sunt relativ ușoare: închisoarea de cel mult patru ani pentru falsificare de monedă; în cazul în care infracțiunea este neînsemnată, amendă sau pedeapsă cu închisoarea de cel mult șase luni, iar dacă sunt consecințe grave în urma comiterii infracțiunii, pedeapsa este închisoarea de la doi la opt ani.

În Portugalia falsificarea de monede se pedepsește cu închisoarea de la doi la doisprezece ani. Punerea în circulație a monedei false se pedepsește cu închisoarea pentru o perioadă de șase luni sau cu amendă de până la șaizeci de zile.

În Danemarca persoana care falsifică monede sau pune în circulație monede falsificate se pedepsește cu închisoarea o perioadă de până la doisprezece ani, în timp ce în Suedia falsificatorii de monede se pedepsesc cu închisoarea, maximum patru ani. Dacă infracțiunea nu produce urmări grave, pedeapsa este amenda sau închisoarea de până la șase luni, iar în cazul în care infracțiunea produce consecințe grave, pedeapsa este închisoarea de la doi la opt ani.

Tot în Europa, în Ungaria, pedeapsa pentru infracțiunea de falsificare de monede este închisoarea de la doi la opt ani, iar formele agravante sunt pedepsite cu închisoarea de la cinci la zece ani. În Finlanda, pentru comiterea infracțiunii de falsificare de monede se aplică pedeapsa închisorii de la patru luni la patru ani, iar maximul pedepsei pentru formele agravante este ca în sistemul ungar – zece ani, pornind de la un minimum de doi ani. Ca și în Finlanda, în Lituania, pedeapsa maximă pentru comiterea infracțiunii de falsificare de monede este de patru ani.

Sistemul juridic din Turcia este ceva mai sever în ceea ce privește incriminarea infracțiunii de falsificare de monede, pedeapsa pentru o astfel de infracțiune fiind închisoarea de la doi la doisprezece ani și amenda de până la 10.000 de zile. În Egipt, falsificarea de monedă se pedepsește cu închisoarea de maximum șase luni sau cu amendă de maximum 500 de lire. Formele agravante ale infracțiunii se pedepsesc cu munca silnică permanentă.

În Mongolia falsificarea de monede sau punerea în circulație a monedei falsificate se pedepsește cu încarcerarea pentru cel puțin o perioadă cuprinsă între trei și șase luni sau cu închisoarea de la doi la cinci ani. În cazul în care o astfel de infracțiune se comite în cadrul unui grup organizat, în caz de recidivă sau în cazul în care se produc consecințe foarte grave, pedeapsa este închisoarea de la cinci la zece ani, fără a se apela la procedura de confiscare a mijloacelor sau materialelor folosite pentru comiterea infracțiunii.

În Rusia infracțiunea de falsificare de monede și punerea acestora în circulație se pedepsește cu privațiune de libertate pe o perioadă cuprinsă între cinci și opt ani cu confiscare sau fără confiscare a averii. În cazul recidivei, pedeapsa este privațiunea de libertate pe o perioadă cuprinsă între șapte și doisprezece ani și cu confiscarea averii, în timp ce, pentru infracțiunea comisă în cadrul unui grup organizat, pedeapsa este privațiunea de libertate pe o perioadă de cincisprezece ani și cu confiscarea averii.

În Japonia pedeapsa pentru falsificarea de monede este munca în închisoare pentru o perioadă de minimum trei ani, iar în cazul falsificării de monedă străină, pedeapsa este închisoarea minimum doi ani.

În India infracțiunea de falsificare de monede se pedepsește cu închisoarea pentru o perioadă de până la zece ani sau cu amendă, iar procurarea de mijloace și instrumente cu scopul falsificării de monede se pedepsește cu închisoarea de până la șapte ani sau cu amendă. Pakistanul are același sistem sancționator pentru infracțiunea de falsificare de monede ca și India.

În Irak falsificarea de monede se pedepsește cu închisoarea de maximum zece ani, iar în cazul în care prin falsificare se produce o devalorizare a monedei naționale sau se subminează încrederea în piața internă sau piețele străine sau în cazul în care infracțiunea este comisă de un grup mai mare de trei persoane, pedeapsa este închisoarea pe viață.

CAPITOLUL 4 – ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FALSIFICARE DE MONEDE, TIMBRE SAU DE ALTE VALORI

4.1. Forme de manifestare a infracțiunii

Dorința de acumulare de bani, indiferent prin ce mijloace, a devenit în vremurile noastre o preocupare tot mai serioasă pentru cei mai mulți, lipsind din ce în ce mai mult preocuparea pentru aspectele privind modalitățile de dobândire a banilor, onestitatea tranzacțiilor sau moralitatea partenerilor. Din această cauză, principala sarcină de protecție a banului îi revine statului, prin instituțiile sale specializate, dar și oricărei persoane fizice sau juridice, având în vedere că fiecare lucrează cu bani, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă falsificarea nu poate fi totdeauna prevenită și împiedicată, plasarea monedei false este deseori posibilă din cauza ignoranței sau a necunoașterii necesității de autoprotecție.

Practica judiciară a stabilit că există mai multe modalități sau forme pe care le îmbracă infracțiunea de falsificare de monede, dintre acestea enumerăm: forma principală, infracțiunile derivate și forma agravată, comună primelor două și o serie de modalități faptice dintre care amintim: punerea în circulație a monedelor falsificate prin intermediul operațiunilor bancare de plăți sau credite, depuneri la CEC sau bănci, tranzacții sau schimburi monetare între persoane, expediții poștale, achiziții, încercarea de scoatere din țară a monedei falsificate, transportul dintr-un loc în altul sau dintr-o localitate în alta, depozitarea sau valorificarea monedei falsificate etc.

Dacă autorul falsificării bancnotelor le-a pus în circulație, în sarcina lui se va reține atât infracțiunea de falsificare de monede, cât și infracțiunea derivată de punere în circulație a monedelor falsificate. Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca moneda pusă în circulație să fie identică cu cea reală, fiind suficient ca aceasta să aibă un aspect asemănător și să poată fi confundată cu cea autentică.

Punerea în circulație a monedei false implică întotdeauna înșelarea bunei-credințe a celui ce primește bancnotele false, acesta fiind cel ce suferă o pagubă materială. Într-un asemenea caz se consideră că punerea în circulație a monedei falsificate reprezintă o formă de înșelăciune produsă în sfera relațiilor de schimb monetar. De asemenea, infracțiunea de punere în circulație a monedei falsificate presupune, fără echivoc, deținerea unor astfel de monede în vederea punerii lor în circulație. Într-un asemenea caz, infracțiunea de deținere este absorbită în mod natural de infracțiunea de punere în circulație a monedei falsificate, autorul fiind sancționat numai pentru această din urmă infracțiune.

Unii autori consideră infracțiunea de punere în circulație o variantă a infracțiunii de favorizare a infractorului (prin asigurarea produsului sau folosului activității ilicite) ori a infracțiunii de tăinuire, special incriminate în materia falsificării de monede. În general, infracțiunea de punere în circulație se realizează prin acte repetitive, succesive, motiv pentru care fapta poate căpăta caracterul unei infracțiuni continuate. Încadrarea juridică în acest caz se va face în raport cu rezultatul produs, dacă aceasta este condiționată de producerea unui rezultat.

„Falsificarea unor ducați austrieci, emisiune 1915 și punerea lor în circulație prin vânzare nu atrage aplicarea dispozițiilor legale referitoare la falsificarea și punerea în circulație a monedelor stăine. Falsificarea acestor valori constituie infracțiune numai în măsura în care monedele respective au curs legal în țara de origine, fiind deci susceptibilă să cauzeze un prejudiciu circulației monetare. Cum la data falsificării și punerii în circulație ducații nu mai aveau putere circulatorie, fapta ar putea întruni elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune.”

Practica judiciară a scos la iveală faptul că există trei categorii de participanți la comiterea infracțiunii, și anume: cei care inițiază sau pun la cale și finanțează activitatea infracțională, cei care realizează efectiv falsificarea de monede sau executanții, respectiv cei care pun în circulație valorile falsificate. Există foarte puține cazuri în care întreaga activitate infracțională este realizată de o singură persoană, excepția fiind cazul folosirii fotocopiatoarelor. Calitatea de subiect activ al infracțiunii de falsificare de monedă o are cel care a efectuat chiar o singură operație în cadrul activității de executare. În cazul infracțiunilor derivate (punerea în circulație a monedei falsificate și deținerea acesteia în vederea punerii în circulație), autori sunt cei care pun în circulație monedele falsificate ori cei care dețin produsul falsificării în vederea punerii în circulație. Complice este cel ce procură pentru autor diferite monede pentru a putea fi falsificate sau înlesnirea, sub orice formă, a săvârșirii infracțiunii. Pentru stabilirea vinovăției complicelui trebuie să se evidențieze activitatea volitivă a acestuia prin dorința de a ajuta autorul, dar și prin dorința obținerii unui anumit rezultat ca urmare a activității autorului.

Numărul participanților la săvârșirea infracțiunii și calitatea acestora sunt importante atât din punct de vedere al încadrării juridice a faptei, cât și din punctul de vedere al stabilirii infracțiunilor concurente și implicit a extinderii cercetărilor. De asemenea, sub acest aspect se stabilește modul de organizare a grupului infracțional, înțelegerile dintre participanții grupului cu privire la activitățile de pregătire, executare și valorificare a produsului sau a rezultatului infracțiunii, perioada în care a acționat fiecare membru al grupului etc. În funcție de aceste detalii se poate reține în sarcină și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii unei infracțiuni.

Pe lângă cele trei categorii principale de participanți la comiterea infracțiunii (inițiatorii, executanții și valorificatorii), contribuie și alte persoane, implicarea acestora fiind atât în anumite faze ale comiterii infracțiunii, cât și pe tot parcursul infracțiunii până la epuizarea acesteia. Orice informație, chiar nesemnificativă la prima vedere, obținută de la aceste persoane pot ajuta organele judiciare în dovedirea activității infracționale și demascarea autorilor. Pe parcursul cercetărilor pot fi identificate persoane cărora făptuitorul le-a cerut diferite sume de bani sub formă de împrumut, acest fapt fiind de natura actelor preparatorii. De asemenea, pot exista persoane de la care făptuitorul a achiziționat diverse materiale sau instrumente precum hârtia de o anumită calitate, un fotocopiator de o anumită marcă și calitate, anumite dispozitive sau chiar anumite monede sau bancnote.

În funcție de împrejurările săvârșirii infracțiunii și de operațiile necesare falsificării, pot fi identificați martori din rândul specialiștilor din domeniul IT, tipografi, chimiști etc, cărora făptuitorul le-a solicitat sprijinul fie în confecționarea unor instrumente, fie în procurarea unor materii prime cum ar fi: cerneluri tipografice, tușuri, substanțe chimice etc. De asemenea, mai sunt persoanele cărora făptuitorul le-a propus vânzarea de monede străine, în general la preț convenabil, pentru a face oferta mai tentantă.

Și nu în ultimul rând, există persoanele care au asistat la încheierea tranzacțiilor între făptuitor și păgubit, care pot oferi informații despre caracteristicile fizice ale făptuitorului, modul de acostare, data, locul și obiectul tranzacției, prețul solicitat și cel oferit pentru monedele falsificate etc. Toate aceste persoane, prin mărturiile lor pot fi de un real folos organelor de urmărire penală, în eforturile concertate de a dovedi infractorii și modurile lor de operare.

4.1.1 Metode de falsificare și contrafacere

Falsificarea bancnotelor este foarte atrăgătoare datorită faptului că banii înlesnesc dobândirea oricăror bunuri sau servicii. Dacă falsificarea și punerea în circulație a bancnotelor se realizează în alte țări, nu în acelea care le emit, aceasta devine o activitate profitabilă și cu un risc relativ scăzut, deoarece acolo bancnotele sunt mai puțin cunoscute și mai greu de depistat de autorități. În general, pentru obținerea unui profit considerabil, se falsifică cupiurile cu valoare mai mare ale monedelor de largă circulație precum euro, dolarul sau lira.

Falsificarea bancnotelor se face prin modificarea cupiurii, acest lucru fiind posibil fie prin modificarea valorii înscrise pe o bancnotă autentică, fie prin decolorarea unei bancnote și imprimarea acesteia cu imaginea altei bancnote. Un exemplu concludent al unui astfel de procedeu este falsificarea bancnotei de 5 dolari care, prin metoda decolorării, devine bancnotă de 100 de dolari. Modificarea valorii înscrise pe o bancnotă se realizează prin ștergerea însemnelor valorii inițiale și înscrierea, în locul acesteia, a unei valori mai mari, hârtia și cea mai mare parte a elementelor de siguranță fiind autentice. Acest procedeu se aplică în general dolarilor americani, deoarece au dimensiuni identice, iar coloritul și cadrul general sunt asemănătoare. Astfel, bancnota de 1 dolar este transformată în 10 sau 100 de dolari, bancnota de 2 dolari în cea de 20 de dolari, iar bancnota de 5 dolari devine 50 de dolari.

Contrafacerea, spre deosebire de falsificare, presupune folosirea unor tehnici performante și calificare a făptuitorului în domeniu, putându-se realiza prin această metodă un număr mare de bancnote contrafăcute într-un timp relativ scurt. Printre specialiști circulă ideea că falsificarea este un fals parțial, deoarece ea presupune modificarea unei bancnote autentice, iar contrafacerea reprezintă un fals complet, aceasta presupunând realizarea unei bancnote noi.

Principalele metode de contrafacere sunt: copierea și imitarea, specifice documentelor scrise de mână, contratiparul, decuparea, fotocopierea, trucajul fotografic și electrostatic (xerox) ș.a. Principalul mijloc tehnic de contrafacere este fotocopiatorul care rezolvă problema culorilor și nuanțelor de culoare ale bancnotelor, dându-le o imagine aproape perfectă, însă are neajunsul că nu reușește să redea elementele de securitate ale acestora.

Contratiparul reprezintă metoda de tipărire a documentelor cu ajutorul unei matrițe realizate după cea originală. Acest procedeu este specific falsificării de bancnote, cecuri de călătorie, titluri de proprietate sau documente bancare. La noi în țară au fost descoperite în ultima perioadă bancnote false realizate prin acest procedeu, însă prezentau abateri destul de grave începând cu tăierea bancnotei, continuând cu lipsa de finețe a matriței și erori de desen, și nu în ultimul rând, lipsa calităților materialului original pe care este imprimată bancnota autentică, culorile fiind fie prea puternice, fie prea slab imprimate.

Decuparea reprezintă modalitatea de falsificare prin care se pot alcătui texte din litere separate provenind din diferite ziare, cărți etc, caz în care autorul este mult mai greu de identificat.

Datorită accesibilității la tehnologie și a ușurinței aparente a realizării falsurilor ori contrafacerilor, fotocopierea și trucajul xerox este o metodă tot mai răspândită în ultima perioadă. Însă, de departe deține supremația modul de falsificare cu ajutorul sistemelor computerizate de preluare, stocare, prelucrare și reproducere a textelor, imaginilor ori simbolurilor, prin posibilitățile aproape fără limite oferite de software-urile grafice de ultimă generație.

Tendința de a utiliza mijloacele tehnice de ultimă generație în scopuri ilicite a condus la identificarea și dezvoltarea unor noi mijloace de protecție a monedei împotriva falsificării. Totodată, pentru a descoperi și a demonstra falsurile și contrafacerile, experții criminaliști utilizează metode tot mai evoluate și mai eficiente.

4.2. Acțiuni ale organelor judiciare întreprinse pentru dovedirea falsului

Competențele de instrumentare și soluționare a cauzelor în domeniul falsului de monedă aparțin Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – structură specializată din cadrul Ministerului Public, în cazul în care faptele sunt comise de persoane care aparțin unor grupuri infracționale organizate sau unor asociații ori grupări constituite cu scopul săvârșirii de infracțiuni, respectiv Parchetelor de pe lângă judecătoriile locale, în cazul în care nu sunt întrunite cumulativ condițiile de grup infracțional organizat.

Sarcina destul de grea a organelor judiciare de a dovedi și de a proba infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori constă în efectuarea unor acțiuni practice specifice atât în vederea stabilirii împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, dar și pentru administrarea tuturor probatoriilor ce au ca scop final tragerea la răspunderea penală a celor ce se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii.

Cu ocazia instrumentării cauzei, organelor de urmărire penală le revine sarcina de a evidenția, pe lângă cauzele care au condus la săvârșirea acestor fapte cu profund caracter antisocial, și factorii care au favorizat – mai mult sau mai puțin – activitatea ilicită. Din cauza nivelului destul de ridicat, din punct de vedere al gravității, la care se situează infracțiunea de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, în ultimele decenii, această infracțiune este din ce în ce mai mult asociată cu crima organizată. „Deschiderea României către toate țările lumii, trecerea la economia de piață și liberalizarea schimbului valutar au avut, pe lângă efectele pozitive, și efecte negative, în sensul creșterii tentației de a realiza pe căi ilicite avantaje de ordin material.”

Toate aceste cauze au condus la o concentrare mai mare a eforturilor organelor judiciare asupra acestui fenomen, mijloacele și metodele de dovedire și probațiune a acestei infracțiuni fiind de o mare varietate și complexitate. Dintre cele mai cunoscute și eficiente metode, care vor fi analizate mai jos, amintim: realizarea flagrantului, cercetarea la fața locului, perchezițiile și ridicarea de obiecte și înscrisuri utilizate la comiterea infracțiunii, expertizele judiciare și constatările tehnico-științifice, ascultarea învinuitului sau inculpatului și reconstituirea.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori acțiunea penală se pune din oficiu în mișcare, urmărirea penală fiind efectuată în mod obligatoriu de către procuror.

4.2.1 Flagrantul

Termenul flagrant derivă din participiul flagrans-tis al verbului latin flago-are – a arde. Înțelesul verbului este acela că infractorul este prins în focul acțiunii sale, sau când fapta este caldă. Acest termen, raportat la săvârșirea unei infracțiuni, exprimă o anumită relație între momentul comiterii infracțiunii și momentul descoperirii ei și a infractorului.

Conform art. 293 C.proc.pen., este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari ori de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

Instituirea procedurii speciale pentru unele infracțiuni flagrante prezintă interes atât pentru anumite interese de ordin procesual, prin sporirea valențelor principiului operativității, cât și pentru necesitatea restabilirii ordinii de drept încălcate într-un timp foarte scurt.

Condiția principală pentru aplicarea acestei proceduri speciale este ca infracțiunea descoperită în flagrant să fie pedepsită cu închisoarea pentru o perioadă între 3 luni și 5 ani. Pe lângă această condiție, mai trebuie îndeplinită o condiție privind locul unde urmează să se comită infracțiunea. Astfel, locul trebuie să fie public, putând fi orice mijloc de transport în comun, bâlciuri, târguri, porturi, aeroporturi sau gări, orașe sau municipii.

Echipa care realizează flagrantul este condusă de procuror și trebuie să fie foarte bine pregătită. Pentru crearea momentului operativ, aceasta poate folosi uneori chiar legendarea, astfel încât infractorul să nu suspecteze nicio clipă că este urmărit. „Flagrantul nu se repetă” și din această cauză infractorul este supravegheat îndeaproape orele dinaintea flagrantului, în timp ce echipa operativă pregătește fiecare acțiune în cel mai mic detaliu. Orice omisiune sau tratare cu superficialitate poate avea drept consecință eșuarea acțiunii și compromiterea șanselor identificării infractorilor și probării activității ilicite.

Organizarea unui flagrant trebuie să pornească totdeauna de la datele cunoscute, de aceea, organele de urmărire penală trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte: modul de operare al infractorilor; persoanele implicate în activitatea infracțională; timpul în care se pun în circulație monedele falsificate și locurile vizate de făptuitori pentru plasarea produsului infracțiuni; locurile în care se intenționează ascunderea monedelor falsificate în așteptarea momentului valorificării; mijloacele de transport utilizate în scopul transportării monedelor dintr-un loc în altul; măsurile pe care le iau infractorii pentru a nu fi suspectați sau prinși, aici fiind incluse: parole, coduri, semnale etc.; dacă infractorii sunt înarmați; dacă sunt cunoscuți ca făcând parte din grupări sau organizații internaționale; punctele de frontieră pe care le folosesc pentru intrarea/ ieșirea din țară etc.

În cazul monedelor falsificate, flagrantul reprezintă descoperirea infracțiunii în momentul săvârșirii ei sau imediat după săvârșire, fapt ce duce la prinderea infractorului în timpul și la locul comiterii faptei sau cât mai aproape de acest loc. Importanța acțiunii flagrante constă în împiedicarea consumării activității ilicite sau în limitarea potențialelor dimensiuni ale pagubelor pricinuite. În plus, prinderea în flagrant contribuie în mod decisiv la apropierea momentului tragerii la răspundere penală a infractorului.

În cazul participației penale, prinderea unuia dintre infractori în flagrant – fie în momentul punerii în circulație a monedei falsificate, fie imediat după primirea acesteia – constituie premisele identificării operative a tuturor celor care au conlucrat la realizarea activității infracționale.

Importanța realizării flagrantului în cazul infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori rezidă din dispozițiile derogatorii de la dreptul comun, și anume:

posibilitatea efectuării percheziției fără autorizația procurorului;

posibilitatea luării măsurii reținerii și arestării preventive a infractorului fără îndeplinirea altor formalități;

dreptul oricărei persoane de a prinde pe făptuitor și de a-l conduce în fața autorităților.

Momentul ales pentru surprinderea făptuitorului prin intermediul flagrantului depinde de la un caz la altul. În cazul vânzării monedelor străine falsificate, intervenția organelor de urmărire penală trebuie să se facă după încheierea tranzacției, în momentul imediat următor înmânării valutei și încasării prețului. Prin aceasta se realizează un dublu scop: prinderea făptuitorului în postura de autor al unei infracțiuni consumate de punere în circulație a unei monede falsificate pe de o parte, iar pe de altă parte, găsirea asupra beneficiarului a produsului infracțiunii.

În cazul transportării monedelor false dintr-un loc în altul, constatarea infracțiunii flagrante poate fi realizată fie pe traseu, fie după începerea operațiunilor de descărcare și depozitare a mărfii. Dacă infracțiunea se săvârșește prin introducerea în țară de monede falsificate, intervenția ar trebui să aibă loc după ce făptuitorul s-a prezentat la punctul de frontieră și după ce i s-au verificat toate documentele. În situația în care monedele falsificate sunt trimise prin mandat poștal sau prin colet, momentul intervenției trebuie să se situeze în timp, după ce făptuitorul s-a prezentat la ghișeu, după ce a completat toate formularele și a înmânat angajatului poștei coletul sau banii.

Imediat după intervenție și identificarea făptuitorului sau făptuitorilor, prima activitate obligatorie este percheziția corporală, urmată de controlul detaliat asrupra bagajelor și a mijloacelor de transport folosite, deoarece, după cum am mai spus, unii infractori pot deține arme (de foc sau albe) ori substanțe cu care ar putea ataca membrii echipei de constatare sau cu care s-ar putea sinucide.

În urma acțiunii de constatare a infracțiunii flagrante, se întocmește procesul-verbal care trebuie să cuprindă toate datele cu privire la momentul flagrantului, dintre care amintim: data și locul constatării, calitatea, numele și prenumele celor care au făcut constatarea, numele și prenumele specialiștilor ce au făcut parte din echipă, temeiul de fapt al intervenției, baza legală a constatării infracțiunii flagrante, identitatea făptuitorului și a martorilor asistenți, bunurile și înscrisurile găsite asupra făptuitorului și nu în ultimul rând, declarațiile martorilor.

4.2.2 Cercetarea locului faptei

Conform art. 192 al noului C.proc.pen., cercetarea locului faptei se dispune de către organul de urmărire penală, iar în timpul procesului de către instanța de judecată, în scopul determinării sau a clarificării unor împrejurări de fapt, ce prezintă importanță pentru stabilirea adevărului cu privire la faptele și la împrejurările cauzei sau cu privire la persoana infractorului.

Scopul acestei acțiuni constă în cunoașterea nemijlocită a locului în care s-a săvârșit infracțiunea și studierea acestuia, în vederea descoperirii, a conservării, a interpretării, a fixării și a ridicării urmelor create de făptuitor și a mijloacelor și a instrumentelor folosite de acesta, precum și în vederea stabilirii împrejurărilor în care s-a comis infracțiunea prin ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor. Unii specialiști în domeniu consideră că cercetarea locului faptei ar trebui să fie ca o fotografie, dar nu concepută ca o simplă fixare a imaginilor, ci ca o fotografie intelectuală prin care să se urmărească elementul pur psihologic al infracțiunii alcătuit dintr-un scop și un proiect de acțiune. Momentul inițial al acestui proces gândit și voit al acțiunii este încolțirea ideii, în conștiința făptuitorului, de a săvârși fapta, urmată de actele pregătitoare, respectiv consumarea actului infracțional.

Activitate ce reclamă multă răbdare, atenție și profesionalism, cercetarea locului faptei trebuie să fie obiectivă, logică și ghidată de aplicarea riguroasă a metodelor științifice specifice, care țin de protejarea și conservarea locului faptei și a urmelor, prelevarea și ambalarea probelor, și nu în ultimul rând, de fixarea rezultatelor acțiunii.

„Cercetarea la locul faptei se poate realiza atât în cursul urmăririi penale, caz în care se dispune prin rezoluție motivată, cât și în faza de judecată, fiind dispusă prin încheiere, după începerea cercetării judecătorești, și poate fi efectuată atât de instanța de fond, cât și de instanța -care rejudecă cauza după casare.”

După cum se arată în literatura de specialitate, cercetarea la locul faptei are mai multe caractere, dintre care amintim:

cercetarea la locul faptei are un caracter obligatoriu, locul săvârșirii infracțiunii conținând cele mai exacte informații despre faptă și făptuitor;

cercetarea la locul faptei este o activitate inițială și urgentă, aceasta constituind punctul de plecare în efectuarea investigațiilor și condiționând direcțiile ulterioare ale anchetei;

cercetarea la locul faptei nu se poate repeta (în principiu), cel puțin nu în condițiile inițiale și nu cu aceleași rezultate;

cercetarea la locul faptei are un caracter organizat, desfășurându-se după reguli tehnico-tactice specifice care asigură investigarea sistematică, minuțioasă și completă a locului faptei, descoperirea urmelor și a obiectelor folosite, dar și elucidarea împrejurărilor în care s-a produs activitatea infracțională.

Cercetarea se desfășoară în două faze distincte, și anume: faza statică, în care sunt descoperite urmele, mijloacele materiale de probă, fiind interzisă atingerea și mișcarea acestora și faza dinamică, ce are ca obiectiv examinarea amănunțită a fiecărei urme sau mijloc material de probă, respectiv ridicarea, ambalarea și sigilarea acestora.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede, cercetarea locului faptei constituie una dintre acțiunile ce contribuie substanțial la realizarea scopului procesului penal. Prin locul faptei se înțelege locul în care s-au realizat, în tot sau în parte, operațiile necesare falsificării monedelor, unde se află materialele și instrumentele folosite la falsificare, precum și locul în care se află produsul infracțiunii. Pe lângă monedele falsificate, la fața locului se mai pot găsi: monede aflate în diferite faze de falsificare, încercările făcute de infractor pentru obținerea modelului dorit de bancnotă, monede românești sau străine ce au folosit drept model pentru falsificare, diferite materiale utilizate: hârtie, cerneluri, tușuri, precum și urmele acestora pe diferite suporturi, instrumente sau aparate susceptibile de a fi folosite la falsificarea de monede, cum ar fi: matrițe, aparate și clișee fotografice, dispozitive, fotocopiatoare etc.

4.2.3 Perchezițiile și ridicarea de obiecte și înscrisuri

Deși aduce atingere unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, percheziția este absolut necesară pentru dovedirea existenței infracțiunilor și probarea vinovăției făptuitorilor. În acest scop, organul de urmărire penală trebuie să intre în posesia unor obiecte, bunuri, valori, înscrisuri sau alte mijloace de probă care se află asupra unor persoane. În cazul în care cei în cauză refuză să predea sau tăgăduiesc existența ori deținerea unor astfel de mijloace de probă, legea îngăduie, în interesul înfăptuirii justiției, ca organul de urmărire penală să pătrundă în domiciliul, reședința sau locul de muncă al acestora.

Pentru ca în urma percheziției să se obțină rezultatele scontate, cei ce o efectuează trebuie să fie înzestrați cu un dezvoltat simț de observație, calm, tenacitate și răbdare, precum și cu o bună capacitate de analiză a rezultatelor obținute în diferitele momente ale percheziției. Din punct de vedere psihologic, organul de urmărire penală trebuie să aibă capacitatea să se transpună în locul persoanei percheziționate, să intuiască și să-și reprezinte modul de gândire și de acțiune al acesteia, iar în funcție de caracteristicile obiectelor și spațiilor de percheziționat, să poată stabili locurile în care căutarea să fie mai minuțioasă.

Aproape în toate cauzele privind falsificarea de monede, organele de urmărire penală recurg la această activitate pentru descoperirea obiectelor, înscrisurilor sau valorilor necesare probării activității infracționale și a vinovăției făptuitorului. Exceptând cazurile acțiunilor flagrante, percheziția se desfășoară numai în baza autorizației procurorului. Operativitatea în declanșarea și desfășurarea unei asemenea activități trebuie să fie maximă, orice întârziere putând duce la pierderea momentului prielnic și la ratarea elementului surpriză. Înaintea oricăror activități de căutare a bunurilor sau a valorilor ce formează obiectul acțiunii, trebuie efectuată percheziția corporală a tuturor celor prezenți.

Scopul percheziției vizează descoperirea monedelor falsificate sau în curs de falsificare, descoperirea materialelor și a instrumentelor folosite la falsificare, prinderea falsificatorului sau celorlalți participanți care se ascund într-un anumit loc, identificarea și ridicarea obiectelor în care sunt ascunse monedele falsificate, identificarea și ridicare unor înscrisuri privitoare la modul de procurare a materialelor și instrumentelor, respectiv tehnicile de falsificare a monedelor.

În realizarea scopului percheziției este vitală capacitatea celor ce desfășoară activitatea de a se orienta, sesiza, selecta și atribui adevărata semnificație a celor mai neînsemnate reacții emoționale ale celui percheziționat, activitatea de supraveghere a acestuia fiind încredințată în general șefului echipei.

Activitatea de ridicare de obiecte și înscrisuri poate fi efectuată și ca activitate de sine stătătoare, în afara percheziției. Condiția pentru efectuarea unei astfel de acțiuni este aceea ca obiectele și înscrisurile ce prezintă valoare pentru cauză să fie cunoscute. Dintre obiectele și înscrisurile ce pot servi la aflarea adevărului enumerăm instrumentele și aparatele folosite la falsificarea monedelor, înscrisurile emanate de la făptuitor întocmite de unitățile poștale cu prilejul expedierii prin mandat sau colet a bancnotelor falsificate, diferite înscrisuri deținute de făptuitor cu privire la proveniența materialelor utilizate la falsificare, locurile de plasare a monedelor falsificate, persoanele implicate în activitatea infracțională, veniturile obținute și destinația acestora etc.

Specific acestei infracțiuni este faptul că organele de urmărire penală dispun, iar organele specializate (de poștă sau de transport) rețin obiectele și înscrisurile menționate, după care le predau organelor de urmărire penală.

Ca și în cazul cercetării la locul faptei, percheziția are ca principal mijloc procesual-penal de fixare a rezultatelor obținute, procesul-verbal căruia i se anexează fotografiile, videofilmările, schițele și desenele întocmite cu acest prilej.

4.2.4 Expertizele judiciare și constatările tehnico-științifice

Expertiza judiciară reprezintă instrumentul prin care se stabilește dacă obiectele examinate conțin sau nu elemente ce pot servi la probarea infracțiunii și a vinovăției făptuitorului și este dispusă de organul judiciar din oficiu sau la cererea oricărei părți, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești.

Expertiza se dispune doar dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: să existe necesitatea lămuririi unor fapte și împrejurări de natură să servească aflării adevărului, respectiv lămurirea acestor fapte și împrejurări să reclame cunoștințele unui expert în domeniu, expert ce trebuie să fie imparțial și independent în exprimarea și formularea opiniilor științifice.

În timpul efectuării expertizei sunt parcurse mai multe etape, dintre care amintim studierea și însușirea obiectului expertizei, examinarea separată a materialului în litigiu cu scopul determinării caracteristicilor generale și particulare ale acestuia, examinarea separată a modelelor de comparație, examinarea comparativă prin procedeul confruntării prin suprapuneri sau juxtapuneri, demonstrația, respectiv formularea concluziilor și părerea științifică a expertului asupra obiectivului expertizei.

Constatările și opiniile expertului sunt consemnate într-un raport de expertiză care trebuie să cuprindă trei părți: o parte introductivă în care sunt prezentate datele generale legate de expert, data, locul și obiectul expertizei și întrebările la care expertul urma să răspundă; o parte distinctivă în care se descriu în amănunt operațiunile întreprinse, respectiv concluziile expertului care cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei. Spre exemplificare, anexăm câte un model de raport de expertiză și de constatare tehnico-științifică, în anexele 1 și 2.

Din punctul de vedere al tehnicii criminalistice, între expertiză și constatarea tehnico-științifică nu există deosebiri, ambele folosind aceleași tehnici și proceduri de lucru, iar raportul final având același conținut. Însă, din punct de vedere procesual penal, între acestea există mai multe deosebiri. Constatarea tehnico-științifică se dispune atunci când este îndeplinită una dintre condițiile următoare: există pericolul dispariției unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situații de fapt sau este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Specifică procesului penal, constatarea tehnico-științifică se dispune în faza actelor premergătoare, în timp ce expertiza se dispune în faza urmăririi penale sau a celei de judecată, prima având un relativ caracter de urgență pentru organele judiciare.

Constatarea tehnico-științifică se efectuează de către specialiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul sau pe lângă instituția de care aparține organul de urmărire penală, în timp ce expertiza judiciară se efectuează de un expert autorizat numit de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată.

Obiectul material al constatării tehnico-științifice este mai restrâns decât al expertizei, acesta rezumându-se numai la acele urme sau mijloace de probă asupra cărora planează riscul degradării sau dispariției sau la stările de fapt care se pot modifica odată cu scurgerea timpului. Expertiza poate avea ca obiect chiar datele obținute în cadrul activității de constatare tehnico-științifică, în cazul în care specialistul a fost solicitat să facă numai o constatare a urmelor sau mijloacelor de probă ce prezentau pericol de dispariție.

Înainte de a se dispune expertiza sau constatarea tehnico-științifică, organele judiciare efectuează o serie de activități pregătitoare cum ar fi: stabilirea oportunității constatării tehnico-științifice sau a expertizei criminalistice; verificarea condițiilor în care au fost fixate, ridicate și conservate materialele ce urmeasă a fi examinate; stabilirea obiectului expertizei respectiv a constatării tehnico-științifice și formularea întrebărilor; procurarea modelelor de comparație; stabilirea instituției sau numirea expertului care va efectua lucrarea; înștiințarea părților și a apărătorului învinuitului/ inculpatului; întocmirea actului prin care se dispune constatarea tehnico-științifică sau expertiza.

Examinarea criminalistică a monedelor presupuse false se face prin metodele generale folosite la cercetarea înscrisurilor ce vizează mai multe aspecte privind hârtia, tușul sau cerneala, filigranul, desenele existente pe moneda în litigiu, modul de imprimare etc. Prin expertiză se pot lămuri mai multe probleme, dintre care amintim:

dacă moneda prezentată spre examinare este sau nu autentică, determinându-se dimensiunea, greutatea specifică, grosimea, elasticitatea, culoarea, nuanța de culoare, filigranarea, respectiv compoziția chimică;

prin ce metodă a fost realizat falsul: prin înlăturare de text pe cale mecanică (răzuire sau radiere) sau chimică (corodare sau spălare), prin acoperire de text, prin adăugare de text sau prin contrafacerea scrisului prin copiere ori imitare;

valoarea nominală sau cupiura inițială a bancnotei;

ce instrumente s-au folosit pentru falsificare: copiatoare, PC-uri, scanere, imprimante (laser sau cu jet de cerneală), instrumente de scris sau de desen, matrițe, clișee etc;

dacă cerneala sau tușul folosit are aceeași compoziție chimică cu cerneala ridicată de la fața locului sau dacă este preparată după rețete diferite;

dacă falsul a putut fi realizat cu instrumentele găsite cu prilejul cercetării locului faptei;

În cazul contrafacerii de monede specialiștii vor putea lămuri următoarele aspecte:

dacă hârtia monedei în litigiu este veritabilă sau nu;

în caz negativ, care sunt caracteristicile fizico-chimice ale hârtiei monedei supuse examinării;

dacă hârtia pe care este imprimată bancnota prezintă aceleași caracteristici fizico-chinice ca hârtia ridicată de la locul faptei;

care a fost procedeul folosit la contrafacerea monedei;

dacă contrafacerea s-a realizat cu instrumentele sau aparatele ridicate de la locul faptei;

ce alte elemente demonstrează contrafacerea monedei.

4.2.5 Ascultarea învinuitului/ inculpatului

Pe lângă celelalte activități de natură materială de probațiune a săvârșirii infracțiunii și a vinovăției făptuitorului, pentru aflarea adevărului și pentru întregirea activității de strângere a probelor, sunt necesare și anumite activități de natură imaterială concretizate prin declarațiile învinuitului/ inculpatului care, prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii păstrează în memorie imaginile evenimentelor produse în fața sa. Aceste declarații, rezultatul activității de ascultare, reprezintă transpunerea în imagini verbale a întregului tablou al infracțiunii, așa cum a fost el păstrat în memoria participantului la activitatea infracțională.

Această activitate presupune contactul direct dintre organul judiciar și învinuit/ inculpat, contact ce are ca scop obținerea declarațiilor complete și conforme adevărului privind toate împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, respectiv metodele și mijloacele folosite, numărul participanților și contribuția fiecărui participant, destinația bunurilor sau valorilor produse ale activității ilicite etc.

Anchetatorul trebuie să posede cunoștințe de psihologie și în special psihologie judiciară, de criminologie, perspicacitate, capacitate de a face deducții și de a sintetiza, creativitate în gândire, capacitate de a-și controla sentimentele de simpatie sau antipatie față de cel audiat și nu în ultimul rând, să fie un bun cunoscător al normelor procedurale și al procedeelor tactico-criminalistice.

„Sub aspect probator, declarația învinuitului/ inculpatului este divizibilă, în sensul că poate fi reținută integral sau numai parțial, după cum datele pe care le conține sunt confirmate în totalitatea lor sau doar în parte, prin intermediul altor probe”.

Din punct de vedere psihologic, în investigarea actelor infracționale trebuie să se țină seama de modul în care acestea au fost concepute, pregătite sau comise și de atitudinea post-infracțională a autorului, manifestată atât în interiorul cadrului judiciar cât și în afara acestuia.

Din practica judiciară se evidențiază faptul că, pe parcursul audierii, învinuitul/ inculpatul se poate situa pe una dintre următoarele poziții față de faptă și învinuirea ce i se aduce:

recunoaște în mod sincer fapta, prin declarații fidele și complete cu privire la toate împrejurările în care a săvârșit infracțiunea;

recunoaște învinuirea ce i se aduce, dar face declarații parțial sincere, dorind să ascundă unele împrejurări reale sau grave ale infracțiunii în speranța diminuării pedepsei pe care o va primi, sau să îi acopere pe eventualii complici;

nu recunoaște învinuirea ce i se aduce, dar face declarații sincere, nefiind el autorul faptei;

nu recunoaște învinuirea ce i se aduce și face declarații nesincere în scopul sustragerii de la răspunderea penală;

refuză să dea declarații, considerând că organul judiciar nu deține suficiente dovezi pentru a-i demonstra vinovăția. În unele cazuri, pentru a împiedica desfășurarea interogatoriului, se simulează nebunia, surzenia, muțenia, orbirea, iar în alte cazuri învinuiții încearcă să se automutileze sau chiar să se sinucidă.

Ascultarea învinuitului/ inculpatului presupune două etape: relatarea liberă și adresarea întrebărilor. Relatarea liberă oferă învinuitului/ inculpatului posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea derulării lor, fără a exista vreo limitare a expunerii lui. În timpul relatării se recomandă ca organul de urmărire penală să nu-l întrerupă pe învinuit/ inculpat prin adresarea de întrebări, să nu aprobe/ dezaprobe afirmațiile acestuia, ori să facă aprecieri critice cu privire la modul în care acesta prezintă faptele. Întreruperea relatării poate fi excepțională, în cazul în care cel audiat se îndepărtează de la obiectul cauzei, solicitându-i-se să revină la fondul problemei.

A doua etapă a ascultării prezintă o încărcătură psihică mult mai mare din cauza conflictului de interese care se manifestă între anchetator și învinuit/ inculpat. Anchetatorul are un statut de superioritate față de învinuit/ inculpat, învestit pentru a afla adevărul cu privire la faptă și la făptuitor, în timp ce învinuitul/ inculpatul va încerca prin orice mijloace să se sustragă de la răspunderea penală ori să-și diminueze responsabilitatea în cauza anchetată.

Întrebările adresate în această etapă trebuie să fie clare, concrete, fără a fi sugestive și au ca scop obținerea de date noi și explicații complete despre faptele ce îi revin în sarcină învinuitului/ inculpatului, clarificarea sau obținerea unor detalii relevante pentru verificarea veracității declarațiilor anterioare, cunoașterea și verificarea tuturor argumentelor invocate de învinuit/ inculpat în apărarea sa, respectiv distrugerea sistemului defensiv al învinuitului/ inculpatului prin demonstrarea caracterului mincinos al declarațiilor făcute în etapa relatării libere. Atât întrebările, cât și răspunsurile se consemnează în declarația tip.

În cazul infracțiunii de falsificare de monede sunt eficiente următoarele procedee tactice de ascultare: ascultarea sistematică, folosirea întrebărilor detaliu, folosirea probelor de vinovăție sau ascultarea unui învinuit/ inculpat despre activitatea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii. Din declarația autorului infracțiunii trebuie să rezulte mai multe aspecte neclarificate prin alte acțiuni întreprinse de organele judiciare, și anume: perioada pe care s-a întins activitatea infracțională; proveniența materialelor folosite la falsificare: hârtie, cerneluri, tușuri etc, inclusiv a sumelor de bani necesare procurării acestora; metodele și procedeele folosite pentru falsificare sau contrafacere; persoanele co-participante și aportul lor la activitatea infracțională, proveniența modelelor de monede veritabile; cantitatea de monedă falsificată; locul depozitării monedei falsificate, înainte de introducerea acesteia în circulație; cota-parte ce revenea fiecărui participant din sumele de bani obținute etc.

În cazul infracțiunii de deținere a monedei falsificate, prin declarația rezultată în urma ascultării trebuie să se edifice următoarele aspecte: persoana care i-a încredințat învinuitului/ inculpatului moneda falsificată; dacă știa că monedele respective sunt falsificate sau a aflat ulterior; scopul pentru care a primit și deținut monedele; cantitatea de monede primite și locurile în care le-a depozitat; de câte ori a primit astfel de monede; modul în care se proceda la introducerea monedelor falsificate în circulație; alte persoane care mai cunosc despre fapta săvârșită etc.

În cazul infracțiunii de punere de monede falsificate în circuitul financiar, trebuie lămurite prin această metodă următoarele aspecte: persoana de la care a primit moneda falsificată pentru a o pune în circulație; cantitatea de monedă primită; mijloacele folosite pentru a pune în circulație monedele falsificate; de câte ori a procedat în acest mod; alte persoane care dețin sau au deținut monede de acest fel; modul de organizare a întregii activități infracționale, participanții și sarcinile fiecăruia din grupul infracțional; ce alte persoane pot furnize date despre faptele săvârșite etc.

4.2.6 Reconstituirea

Reconstituirea reprezintă o activitate procesual-penală care are ca scop verificarea datelor obținute prin desfășurarea altor activități de urmărire penală. Această acțiune presupune reproducerea, parțială sau totală, a unor fapte sau împrejurări din timpul săvârșirii infracțiunii cu scopul de a verifica dacă rezultatele acestora se coroborează cu probele administrate în dosar. De asemenea, reconstituirea contribuie la explicarea mecanismului de formare a unor categorii de urme, precum și la demonstrarea faptelor simulate. Organele de urmărire penală sau instanța de judecată pot să procedeze la reconstituire în cazul în care probele din dosar nu au o forță probatorie suficientă ori dacă nu au fost descoperite toate probele materiale legate de infracțiune.

În funcție de particularitățile fiecărei cauze, forța probatorie a datelor administrate și scopul urmărit, se folosesc următoarele categorii de reconstituiri:

reconstituirea destinată verificării declarațiilor învinuitului/ inculpatului cu privire la modalitățile de săvârșire a infracțiunii, care vizează verificarea posibilităților de săvârșire a infracțiunii în condițiile existente în locul în care s-a desfășurat activitatea ilicită, inculpatul reproducând activitățile pe care susține că le-a desfășurat cu prilejul săvârșirii infracțiunii;

reconstituirea efectuată pentru verificarea aptitudinilor și a deprinderilor învinuitului/ inculpatului de a executa anumite activități, în special în cazul falsificării unor titluri de valoare, acte de studii, opere de artă etc.;

reconstituirea efectuată în vederea verificării declarațiilor martorilor și ale persoanei vătămate prin care se verifică dacă faptele și împrejurările relatate de martor sau persoana vătămată puteau sau nu să fie percepute, precum și exactitatea și durata percepției, în funcție de condițiile de loc, timp, vizibilitate și meteorologice din momentul săvârșirii infracțiunii și aptitudinile subiective de percepție ale acestora. De asemenea, mai poate servi la demascarea martorului de rea credință, atunci când prin reproducerile care se efectuează la fața locului, se demonstrează fie că faptele și împrejurările pe care le-a relatat nu puteau fi percepute în contextul condițiilor care au existat în momentul săvârșirii infracțiunii, fie că martorul a trecut sub tăcere acțiunile făptuitorului ori zgomotele din timpul săvârșirii infracțiunii, deși în mod obiectiv avea posibilitatea să le perceapă.

Rezultatele reconstituirii, indiferent dacă sunt certe sau pozitive, nu pot constitui temei pentru tragerea la răspundere penală decât în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, sau altfel spus, decât dacă ele confirmă probele existente la dosar. Activitățile, împrejurările și rezultatele reconstiturii se consemnează într-un proces-verbal la care se anexează fotografiile, filmele judiciare și schițele/ desenele executate cu această ocazie. Procesul verbal se va întocmi imediat după finalizarea reconstiturii și va fi semnat de către toți cei prezenți.

Cu ocazia cercetării infracțiunii de falsificare de monede reconstituirea vizează reproducerea artificială a operației de alterare sau contrafacere, fie în totalitate, fie numai un segment al acesteia, urmărind evidențierea priceperilor, a deprinderilor și a abilităților învinuitului/ inculpatului de a putea falsifica o monedă cu mijloacele și procedeele pe care pretinde că le-a folosit în punerea în practică a rezoluției infracționale. Regulile obișnuite după care se desfășoară reconstituirea sunt următoarele:

învinuitul/ inculpatul va fi solicitat să declare și să execute toate activitățile pe care le-a desfășurat cu ocazia comiterii contrafacerii sau alterării de monede;

desfășurarea activităților trebuie să se facă într-un ritm care să permită observarea corectă a acestora;

fiecare activitate desfășurată de învinuit sau inculpat va fi fotografiată;

activitățile cu un grad sporit de dificultate vor fi repetate de cel puțin trei ori, pentru a crea convingerea că învinuitul/ inculpatul poate efectua astfel de acțiuni frecvent și nu întâmplător.

4.3. Elementele de siguranță ale monedei naționale

După cum se arată în Raportul BNR pe anul 2007, Banca Națională a României are atribuția statutară de a promova funcționarea fără perturbări a sistemelor de plăți, în scopul asigurării stabilității financiare și al menținerii încrederii publicului în moneda națională. Având în vedere valoarea deosebită a banilor în toate domeniile și pentru a preveni falsificarea lor la nivel național, Banca Națională a României a stabilit anumite elemente și mijloace moderne de siguranță pentru banii emiși. Principalele elemente de siguranță pentru moneda românească sunt: fereastra transparentă având diferite forme în concordanță cu portretul tipărit; filigranul care este în compoziția hârtiei și se vede în lumină; firul de siguranță; elementul de suprapunere față-verso; banda iridiscentă inscripționată cu valoarea nominală; bancnotele cu valoare mică sunt tipărite în tehnica de imprimare plană – offset; bancnotele cu valoare mare sunt imprimate în relief pe ambele fețe, au elementul auriu supraimprimat, au imaginea latentă, sunt tipărite cu cerneală care își schimbă culoarea și au microperforații.

Monedele metalice se bucură și ele de anumite elemente de siguranță, dintre care amintim: utilizarea celor mai bune aliaje rezistente la uzură; dimensiunile sunt apropiate de cele ale monedelor euro, însă diferă, pentru a nu fi folosite în locul acestora; modul de realizare a cantului.

Fiind realizată din polimer, moneda românească este mai greu, dar nu imposibil de falsificat. România a introdus în circulație încă din anul 1999 bancnote pe suport polimeric, fiind a treia țară din lume care a realizat imprimarea pe un astfel de suport. Polimerul prezintă avantajul posibilității reglării transparenței în procesul fabricației, asigurând obținerea unor ferestre transparente în care se pot insera numeroase elemente de securitate. Unele ferestre pot fi prevăzute cu imagini intermediare care, la examinarea prin transparență, devin vizibile pe una din fețele bancnotei. Altele pot conține o anumită grafică, a cărei imagine diferă în funcție de unghiul sub care este privită. Efectele optice specifice acestei imagini nu pot fi reproduse nici de fotocopiatoarele color, nici de imprimantele laser. Acest gen de suport este indicat în cazul documentelor care necesită atât un grad înalt de securitate dar și posibilitatea autentificării imediate și fără echivoc, cum ar fi cazul bancnotelor, tichetelor, biletelor de intrare la spectacole sau manifestări etc, sau în cazul documentelor care necesită păstrarea pentru un timp foarte îndelungat, cum este cazul documentelor de identitate, de stare civilă, de pregătire profesională, documente care atestă proprietatea etc.

Și cu toate acestea, falsificatorii au încercat să găsească un material plastic apropiat ca aspect de substratul autentic al bancnotelor, însă falsurile au fost slab realizate din punct de vedere grafic deoarece plasticul folosit nu avea proprietățile fizice ale polimerului. În plus, cerneala folosită la falsificare se curăță accentuat de pe suprafața bancnotelor falsificate. Reușitele falsificatorilor sunt: filigranul și firul de siguranță, de cele mai multe ori imitate prin imprimare, sau fereastra transparentă, realizată de cele mai multe ori într-un mod rudiementar și fără a avea însă toate caracteristicile prezentate de bancnotele autentice respective.

După cum reiese de pe site-ul Băncii Naționale a României, elementele de siguranță se împart în trei categorii: deschise sau vizibile cu ochiul liber, fără ajutorul niciunui instrument sau echipament de verificare; semideschise sau vizibile numai cu ajutorul unor instrumente simple cum ar fi: lampa, lampa UV, detector de cerneală magnetică; închise sau ascunse care sunt cunoscute numai de către emitenți prin detectarea cu ajutorul unor echipamente speciale.

Imprimeria Băncii Naționale utilizează ca suporturi de imprimare atât hârtia de securitate cu sau fără filigran, cât și polimerul de fabricație specială, ambele permițând introducerea de elemente de securitate deschise, semideschise sau închise. Hârtia utilizată este specială prin elasticitate, colorit, rezistență și foșnet deosebite. Compoziția chimică a hârtiei speciale este diferită de cea obișnuită, iar procesul tehnologic este deosebit. Cele mai importante și utilizate elemente de securitate incorporate în suportul de imprimare sunt cele deschise sau semideschise: filigranul, firul de securitate, fibrele de securitate – în cazul hârtiei, respectiv fereastra transparentă, elementul de embosing, imaginea tip filigran – în cazul suportului polimeric. 

Filigranul face parte din categoria elementelor deschise de siguranță, fiind în mod cert elementul de securitate care deosebește cel mai ușor un document securizat de un imprimat obișnuit. Este foarte ușor de verificat de către oricine prin vizualizarea contra luminii a zonei în care se găsește, existând mai multe tipuri de filigran, în funcței de nivelul de securizare dorit și de procedeul de fabricație. Astfel, există filigrane centrate multiton, filigrane continue în două tonuri și filigrane continue într-un singur ton. Acestea pot reprezenta portrete, monograme, ghirlande, sau efigii care sunt imprimate în timpul procesului de fabricație în structura hârtiei, din acest motiv fiind greu de imitat.

Un alt element de siguranță important este firul de securitate care, împreună cu filigranul centrat, reprezintă unul dintre elementele de securitate cele mai utilizate la securizarea bancnotelor de hârtie. Face parte tot din categoria elementelor de siguranță de tip deschis și este ușor de verificat prin vizualizarea contra luminii a zonei în care se găsește și poate îngloba o varietate de alte elemente de securitate de tip deschis sau semideschis precum: magnetism, conductivitate electrică, fluorescență, microtext, proprietăți termocrome etc. Prezintă avantajul că poate fi incorporat în totalitate în masa hârtiei sau poate fi introdus în fereastră, caz în care poate fi parțial vizibil cu ochiul liber.

Fibrele de securitate aleatoare reprezită cea mai comună metodă de securizare a hârtiilor de valoare și pot fi incluse în categoria elementelor de siguranță de tip deschis sau semideschis. Introduse ulterior în hârtia bancnotei, fibrele pot fi imitate prin desenare, însă falsul este rudimentar. Există trei mari categorii de astfel de fibre de securitate: fibre colorate vizibile, fibre invizibile cu ochiul liber dar care devin vizibile la examinarea în UV, fibre colorate vizibile atât cu ochiul liber, cât și la examinarea în UV.

Compușii de marcare sunt un alt element de siguranță și sunt introduși în masa hârtiei în timpul fabricării acesteia. Au rolul de a permite identificarea exactă a hârtiei atunci când se dorește autentificarea documentelor prin identificarea exactă a producătorului.

Cel mai important dintre elementele de siguranță este fereastra transparentă. Este un element de secutitate de tip deschis, specific suportului polimeric și nu poate fi imitat cu ajutorul copiatoarelor color.

Elementul de embosing este asociat ferestrei transparente și permite autentificarea suplimentară a documentului. Datorită faptului că tehnologia prin care se obține este specifică tiparului de securitate și este foarte greu de reprodus sau imitat. Deși este un element de securitate de tip deschis, acesta nu poate fi reprodus sau imitat cu ajutorul copiatoarelor color.

Recent au început să se folosească pentru tipărit, cernelurile magnetice, acestea fiind necesare pentru depistarea unor instrumente specifice. Fotocopiatoarele nu pot reda proprietățile magnetice, așadar lipsa acestui element conduce la descoperirea relativ ușoară a falsului.

Deși este evidentă evoluția tehnologiilor folosite pentru realizarea și protejarea bancnotelor existând atâtea elemente de siguranță, toate acestea impuse de progresul tehnic, preocuparea pentru falsificarea monedei rămâne vie pentru mulți infractori care folosesc cele mai noi și evoluate tehnici și metode de falsificare. Astfel, în practica judiciară au fost identificate mai multe procedee de falsificare, dintre care amintim:

contrafacere prin tipărire – letter press – aici tehnicile sunt diferite de la placa tipografică, până la mașini complicate care reușesc o fină suprapunere a clișeelor;

contrafacere prin litografiere – offset – necesită un echipament special pentru printare, materiale speciale și abilitatea infractorului;

contrafacere prin utilizarea fotocopiatoarelor – multiplicarea color a devenit principalul mod de operare;

falsificarea prin modificarea cupiurii – modificarea valorii înscrise pe o bancnotă autentică.

Având în vedere faptul că oamenii au rolul cel mai importat în procesul de descoperire a falsului de bancnote, iar pentru acest fapt, elementele de siguranță ale banilor ar trebui să le fie foarte familiare, la intrarea în posesie a bancnotelor, aceștia trebuie să urmărească mai multe aspecte, dintre care amintim:

hârtia – bancnotele originale sunt tipărite pe hârtie specială sau polimer, cu elemente de siguranță intrinseci, iar bancnotele false sunt tipărite în general pe hârtie obișnuită, lipsită de fluorescența și elementele anticopiere;

portretul care la bancnota originală se distinge foarte bine pe fundal, părând real, în timp ce la bancnota falsă, acesta este în general turtit, pal, neavând detaliile bine conturate și fundalul prea întunecat sau pătat;

sigiliul Trezoreriei statului care pe o bancnotă autentică este clar și punctele sunt distincte, iar la bancnota falsificată punctele sunt inegale sau întrerupte;

firul de siguranță care la bancnotele originale se află în structura hârtiei, cuprinzând uneori inscripții transparente sau marcaje magnetice, iar la cele false acesta este desenat sau lipit;

seria – la bancnotele autentice este egal spațiată și are un stil deosebit, iar la cele false spațierea este inegală;

filigranul există la bancnotele originale, iar la bancnotele false lipsește complet;

marginile bancnotelor originale sunt neîntrerupte și clare, în timp ce la cele false sunt șterse și nu se disting clar;

În plus, culoarea unei bancnote false se realizează prin descompunerea și recombinarea a patru culori de bază: galben, negru, purpuriu și albastru. Datorită acestui fapt, culoarea poate varia în intensitate pe o copie, chiar dacă are cadrul general identic cu originalul.

4.4. Statistici cu privire la evoluția activității infracționale

Pentru a creiona evoluția infracțională în ceea ce privește falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, vom lua ca perioadă de referință anii 2010-2013. Astfel, conform informațiilor furnizate de Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, cel mai prolific an din punct de vedere al soluționării infracțiunilor de falsificare de monede, timbre sau de alte valori a fost anul 2012, an în care au fost soluționate de către Poliția Română un număr de 866 de infracțiuni, față de 491 de infracțiuni în anul 2010, 399 de infracțiuni în anul 2011 și 446 de infracțiuni în anul 2013. Reprezentarea grafică detaliată pe infracțiuni a acestor informații se găsește în anexa nr. 3.

Perioada de referință fiind sub imperiul vechiului Cod Penal, aceste date prezentate cuprind toate infracțiunile referitoare la falsificarea de monede, timbre sau de alte valori, conform art. 282-285, și anume: infracțiunea principală de falsificare de monede sau de alte valori și infracțiunile derivate: falsificarea de timbre, mărci sau bilete de transport, falsificarea de valori străine și deținerea de instrumente în vederea falsificării de valori.

Conform acelorași informații primite de la Direcția Cazier Judiciar, Statistică și Evidențe Operative din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, situația sesizărilor de natură penală primite pentru infracțiunea de falsificare de monede sau de alte valori a fost următoarea: în anul 2010 – 2 754, în anul 2011 – 3 806, în anul 2012 – 2 519, iar în anul 2013 – 1 322 sesizări. În ceea ce privește infracțiunea de falsificare de timbre, mărci sau bilete de transport, sesizările de natură penală au fost următoarele: în anul 2010 – 48, în anul 2011 – 37, în anul 2012 – 25, iar în anul 2013 – 23 sesizări. Cu privire la infracțiunea de falsificare de valori străine, sesizările de natură penală au fost făcute astfel: în anul 2010 – 1 290, în anul 2011 – 2 270, în anul 2012 – 1 208, iar în anul 2013 – 1 043. În cazul infracțiunii de deținere de instrumente în vederea falsificării de valori, situația sesizărilor de natură penală a fost următoarea: în anul 2010 – 19, în anul 2011 – 9, în anul 2012 – 13, iar anul 2013 – 3 sesizări. Reprezentarea grafică a acestor cifre se găsește în anexa nr. 4.

În urma sesizărilor de natură penală primite de către Poliția Română cu privire la infracțiunile de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, s-a dispus începerea urmăririi penale în cazul a 1510 infracțiuni în anul 2010, 1374 de infracțiuni în anul 2011, 1586 de infracțiuni în anul 2012 și 1230 de infracțiuni în anul 2013. Reprezentarea grafică detaliată pe infracțiuni a acestor date se găsește în anexa nr. 5. Situația numărului de persoane cercetate în infracțiunile cu urmărirea penală începută este următoarea: în anul 2010 – 221 de persoane, în anul 2011 – 213 persoane, în anul 2012 – 123 de persoane, iar în anul 2013 – 107 persoane.

Din punct de vedere al monedei falsificate, conform datelor prezentate în raportul anual al BNR pe anul 2010, numărul contrafacerilor de monedă națională expertizate la Banca Națională a României a fost de 2 574 de bancnote false, înregistrându-se o scădere față de anul 2009 cu 18 procente. În anul 2010, situația bancnotelor false pe cupiuri este următoarea: 1 leu – 1 buc., 10 lei – 13 buc., 50 lei – 424 de buc., 100 lei – 1 694 de buc., 200 lei – 275 de buc., 500 lei – 167 de buc.

Din aceste date reiese că, la nivelul anului 2010, bancnota preferată pentru falsificare a fost cea de 100 de lei. Din totalul de 1 694 de bancnote false, un număr de 195 dintre ele au fost capturate de poliție. Cele mai multe falsuri au fost realizate pe hârtie cerată, iar la cupiura de 100 de lei a fost foarte bine imitată fereastra transparentă, inducând în eroare utilizatorii neavizați. La cupiura de 500 de lei s-a încercat imitarea microperforațiilor și a cernelii care își schimbă culoarea, însă nu s-au realizat caracteristicile tehnice și de calitate ale unei bancnote autentice.

În anul 2011 numărul bancnotelor false a crescut cu 121,7 procente față de 2010, însă, conform raportului BNR pe anul 2011, „acest număr de falsuri nu este îngrijorător, la un milion de bancnote în circulație fiind depistate doar 3,95 falsuri.” Situația bancnotelor false pe cupiuri este următoarea: 1 leu – 1 buc., 5 lei – 9 buc., 10 lei – 1 913 buc., 50 lei – 168 de buc., 100 lei – 3 111 buc., 200 lei – 483 de buc., 500 lei – 22 de buc. Din numărul total al acestor bancnote, un număr de 2 446 au fost capturate de poliție în urma acțiunilor specifice, înainte de a fi puse în circulație, astfel încât, numai un număr de 3 261 de falsuri au fost depistate în circulație. Din numărul bancnotelor false înregistrate la cupiura de 100 de lei, 509 buc., au fost capturate de poliție, iar dintre acestea, numai 151 au fost realizate pe un material plastic asemănător polimerului.

Se constată deplasarea interesului falsificatorilor dinspre bancnotele de valori mari, mai greu de falsificat datorită prezenței elementelor de siguranță mai sofisticate, către bancnotele cu valoare mai mică, știut fiind faptul că populația le acordă mai puțină atenție. Acest fapt îl confirmă și numărul mare de bancnote falsificate din cupiura de 10 lei, respectiv 1 913 bucăți, din care 1 871 de bucăți au fost capturate de poliție.

La nivelul anului 2012 s-a realizat o scădere cu 33% față de anul 2011 a numărului de bancnote false depistate în circulație. Pe cupiuri, distribuția falsurilor a fost următoarea: 1 leu – 1 buc., 5 lei – 2 buc., 10 lei – 2 672 de buc., 50 lei – 95 de buc., 100 lei – 1 650 de buc., 200 lei – 146 de buc., 500 lei – 9 buc. Se constată menținerea interesului falsificatorilor pentru cupiura bancnotei de 10 lei, din aceleași considerente expuse mai sus. Reprezentarea grafică a situației bancnotelor false, pe cupiuri, se găsește în anexa nr. 6.

În ceea ce privește moneda străină, au fost descoperite pe teritoriul României bancnote euro contrafăcute, astfel: în anul 2010 – 3 241 buc., în anul 2011 – 3 744 de buc., în anul 2012 – 2 484 de buc. Falsificarea monedei euro prezintă aproape la fel de mare interes printre falsificatori, diferența dintre numărul falsurilor recuperate din circuitul economic dintre cele două monede fiind foarte mică la nivelul anului 2012 (334 712 bancnote lei și 289 180 de bancnote euro), iar la nivelul anului 2013, numărul de bancnote euro falsificate a depășit numărul de bancnote lei falsificate, respectiv 201 812 bancnote euro față de 121 960 de bancnote lei. Tot în anul 2013, au mai fost identificate și alte monede falsificate pe teritoriul național, dintre care: dolarul SUA cu un număr de 45 150 de bancnote și lira sterlină cu un număr de 2910 bancnote.

4.5. Metode și mijloace de prevenire a infracțiunii

În scopul prevenirii împotriva falsificării și în direcția informării populației cu privire la riscurile infracțiunii de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, Poliția Română realizează periodic campanii de informare mass-media, instruiri cu personalul din domeniul comercial și bancar, precum și controale de specialitate. Tot în această direcție, BNR a hotărât menținerea polimerului ca suport pentru imprimarea banilor pentru avantajele pe care le prezintă, cum ar fi: rezistență și durabilitate în circulație, costuri relativ reduse per bancnotă imprimată și siguranță sporită împotriva falsificării. Datorită tehnologiilor speciale folosite la fabricarea sa, suportul de imprimare folosit la producerea documentelor securizate constituie un element foarte important în lupta contrafacerii și a falsificării. Incorporarea în suport, în timpul procesului de fabricație, a unor elemente de securitate, duce la scăderea interesului pentru falsificare și crește posibilitatea depistării falsurilor.

De asemenea, BNR organizează anual proiecte educaționale care au ca obiectiv creșterea nivelului de educație financiară a publicului și înțelegerea cât mai corectă a importanței cunoașterii bancnotei naționale și nu numai. Astfel, începând cu anul 2011, BNR a inițiat proiectul Să vorbim despre bani și bănci, proiect dedicat educației financiare la nivelul învățământului preuniversitar realizat în parteneriat cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Inspectoratul Școlar al Municipiului București și inspectoratele școlare din mai multe județe din țară.

Un alt proiect educațional inițiat de BNR este proiectul Zilele porților deschise pentru studenții economiști realizat în mediul universitar începând cu anul 2009 și până în prezent și are ca obiectiv îmbunătățirea nivelului de cunoaștere și înțelegere a activității, rolului și funcțiilor băncii centrale în economia românească și de contribuția acesteia la asigurarea educației financiare adecvate la nivelul publicului larg. Proiectul Academica lansat în anul 2011 sub forma unei Școli de vară, este un proiect distinct, de formare a unor specialiști în economie, participanți fiind membrii Consiliului de administrație al BNR, oficialii Academiei Române, reprezentanți ai Consiliului Național al Rectorilor, Ministerului Educației Naționale, universităților partenere, ai băncii central și ai altor instituții din domeniul financiar-bancar.

La nivelul Uniunii Europene există o preocupare continuă în ceea ce privește stoparea fenomenului de falsificare a monedei euro, în această direcție Banca Centrală Europeană găzduiește Centrul Național de Analiză a contrafacerilor de monedă euro (NAC), a cărui misiune constă în examinarea și clasificarea bancnotelor și monedelor euro contrafăcute. Tot la nivelul BCE a fost înființată o bază de date în care se introduc informații tehnice și statistice privind contrafacerile bancnotelor euro. Ca urmare a aderării la UE, România poate introduce în această bază de date informații cu privire la contrafacerile bancnotelor euro descoperite pe teritoriul național. De asemenea, prin Regulamentul nr. 8 din 19.12.2002 al BNR privind procedura în cazul constatării de bancnote și monede euro false sau contrafăcute se stabilesc procedurile de urmat în cazul constatării acestora. Tot în baza acestui regulament, unitățile bancare, instituțiile financiare și de credit, casele de schimb valutar și alți operatori autorizați vor remite semestrial Comisiei de studiere a falsurilor de monedă euro din cadrul BNR o situație statistică a falsurilor și contrafacerilor constatate, situație ce cuprinde numărul cazurilor de contrafacere, cupiurile, caracteristicile falsurilor sau contrafacerilor, respectiv valoarea acestora.

Tot la nivel european ființează Centrul Internațional de Prevenire a Contrafacerilor care contribuie, sub egida guvernatorilor din G10, la cooperarea interbancară la nivel mondial în domeniul prevenirii contrafacerilor. De asemenea, BCE administrează, coordonează și finanțează activități de cercetare și dezvoltare în domeniul bancnotelor în scopul identificării programelor și instrumentelor necesare în combaterea falsificării monedei.

Încă o dovadă a preocupării pentru prevenirea contrafacerii, BCE furnizează materiale informative privind bancnotele și monedele euro, printre care și Ghidul pentru agenții profesioniști care operează cu numerar. În plus, pentru a ajuta populația să identifice falsurile, BCE a pus la dispoziția acesteia o prezentare interactivă a elementelor de siguranță a bancnotelor și amonedelor euro.

Utilizarea tot mai frecventă a computerelor personale și a programelor informatice de prelucrare a imaginilor digitale pentru contrafacerea bancnotelor reprezintă o reală amenințare pentru acestea. În acest sens, Grupul pentru prevenirea falsurilor din cadrul băncilor centrale (Central Bank Counterfeit Deterrence Group – CBCDG), alcătuit din 27 de bănci centrale, a creat sistemul de prevenire a falsurilor, care nu permite capturarea și reproducerea imaginilor bancnotelor protejate cu ajutorul computerelor personale și al programelor informatice de prelucrare a imaginilor digitale. Astfel, tehnologiile utilizate de CBCDG pentru prevenirea contrafacerii bancnotelor descurajează falsificarea digitală reușind ca, prin combaterea producerii de bancnote contrafăcute, să reducă pierderile cauzate cetățenilor sau intreprinderilor care le-ar fi putut primi. Acest sistem de prevenire a falsurilor a fost implementat de mai mulți producători de echipamente și programe informatice în mod voluntar.