Aspecte ale Principalelor Modele de Ocupare a Fortei de Munca Si ale Politicilor Publice In Domeniu

Aspecte ale principalelor modele de ocupare a forței de muncă și ale politicilor publice în domeniu

INTRODUCERE

Realitățile secolului XXI la nivel mondial ne aduc o multitudine de aspecte extrem de interesante si în același timp deosebit de importante pentru viitorul societății umane.Criza economico-financiară aparută în primii ani ai acestui mileniu în SUA și ulterior extinsă la nivel mondial datorită supermediatizatului concept de globalizare economică ne aduce în fața unor întrebări foarte dificile și mai ales foarte presante.Cu siguranță impactul acestei crize într-un moment în care omenirea ajunsese la un grad de dezvoltare tehnologică, economică și managerială de o anvergură uriașa este la rândul său unul de o magnitudine extremă.

Întreaga lume politică și științifică este în aceste momente preocupată de găsirea unor explicații plauzibile și cât mai corecte cu putință, pentru a înțelege cauzele acestui mega cutremur socio-economic.Numai înțelegând în profunzime adevăratele cauze vom putea căuta soluțiile de redresare și în același timp vom dispune de elementele necesare elaborării unor strategii de dezvoltare sustenabile și eficiente pentru impiedicarea apariției în viitor a unor alte crize similare, la nivel global.

Numeroasele și aprofundatele analize și anchete efectuate până în prezent cu referire la apariția,dezvoltarea și propagarea crizei la nivel mondial ne fac să ne îndoim de valoarea și corectitudinea a două elemente considerate aproape axiomatice în economia capitalistă modernă, până la apariția acestui șoc socio-economic de mare anvergură.

Este vorba în primul rând despre conceptul de “capitalism sălbatic” reprezentat de economia de piață total liberalizată și practic nereglementată corespunzătoare modelului american democratic-liberal.Tocmai acest model de dezvoltare socio-economică a societății americane a permis geneza acestei crize.Iar încăpățânarea cu care a fost apărat acest model și încrederea “oarbă” în valorile și forța de autoreglare a piețelor de care ar fi fost capabil, au făcut ca această criză să se dezvolte chiar sub ochii celei mai dezvoltate civilizații de pe planetă la acest moment-civilizația americană.

În al doilea rând s-a remarcat absolut logic faptul că propagarea la nivel mondial a acestei crize a fost generată de caracteristica de bază a economiei moderne, anume de cadrul globalizării economico-financiare în care societatea umană a mileniului III trăiește.Din păcate însă aici situația pare a fi una total ireversibilă, globalizarea fiind la acest moment un mod de viață imposibil de schimbat sau cu alte cuvinte un rău absolut necesar.

Plecând de la aceste idei, motivația alegerii temei de licență are la baza necesitatea aprofundării unor aspecte privind caracteristicile modelelor socio-economice de dezvoltare și implicit de ocupare a forței de muncă.Suntem cu toții conștienți de importanța pe care o au modelele, politicile și strategiile de ocupare, ca element esențial asupra calității vieții angajaților și a eficienței pe termen lung a agenților economici (angajatorilor).

În al doilea rând, am ales acest subiect deoarece strategiile, politicile de ocupare și implicit necesitatea implementării unui model de flexicuritate a pieței muncii specific țării noastre ,este un deziderat esențial pentru statul roman în această perioadă.

Astfel, am inițiat demersul științific considerând că un important punct de plecare pentru depășirea efectelor negative induse de criza economico-financiară, ar putea fi materializat în dezvoltarea pieței muncii prin programe de formare profesională, politici de echilibrare a vieții personale și profesionale precum și prin dezvoltarea unui model de ocupare și flexicuritate caracteristic țării noastre.

Demersul științific a fost structurat sub forma unei lucrări dezvoltate pe patru capitole distincte, dar intercorelate, care încearcă să susțină ideile expuse anterior.

În primul capitol intitulat “ Tipuri de capitalism și modele de ocupare aferente la nivel mondial ” sunt prezentate conceptual, noțiunile de capitalism modern de tip techno-bureaucratic sau profesional.Se analizează modul în care a apărut și s-a dezvoltat acest concept de capitalism, caracteristicile sale, avantajele și dezavantajele implicate.În continuare este detaliată teoria neoliberală de superioritate absolută a modelului anglo-saxon devenit ulterior modelul american democratic-liberal , reprezentantul economiei de piață totale. Mai departe sunt prezentate sistemic cele cinci tipuri de capitalism existente la acest moment în economia mondială. Descrierea acestor modele de capitalism include criteriile de departajare și caracteristicile specifice fiecăruia dintre ele.În finalul acestui capitol se încearcă găsirea unui răspuns pertinent la o întrebare extrem de incitantă: “De ce nu a reușit implementarea la nivel global a capitalismul democratic-liberal de tip american?”

Cel de al doilea capitol, “Modelul social european și submodelele acestuia” debutează cu o comparație detaliat explicitată, privind caracteristicile specifice, asemănările și deosebirile, avantajele și dezavantajele a trei modele socio-economice capitaliste de bază întâlnite la acest moment pe mapamond.Se pune în evidența superioritatea teoretică a modelului social european în comparație cu modelul american și cel asiatic.Se continuă cu prezentarea principalelor submodele sociale de ocupare a forței de muncă din Europa, precizând grupele de state membre UE ce aderă la fiecare submodel în parte.Sunt prezentate patru submodele clasice și un model nou derivat din celelalte patru, corespunzător fostelor state socialiste, actualmente membre UE28 cu drepturi depline.Pentru fiecare submodel se face o trecere în revistă a avantajelor și dezavantajelor implicate, a caracteristicilor distinctive și mai ales a ierarhizării valorii acestora,punând în prim plan modelul scandinav (nordic).La finalul acestui capitol sunt inserate o serie de sugestii/recomandări preluate din surse autorizate, vizând creșterea competitivității modelului social European și implementarea acestuia în țara noastră-ținând cont de realitățile social-economice și politice ale României.

În al treilea capitol, cu titlul “ Politici publice de ocupare.evoluții și structuri pe piața muncii la nivelul U.E. 28, Zonei Euro și României” se dezbate problematica șomajului și a flexicurității pieței muncii în UE28 și evident situația României raportată la UE 28 și Zona Euro. În acest context se face o analiză de actualitate a șomajului în UE 28 și a principalelor tendințe privind șomajul în țările din Zona Euro, punând în evidență acuta problemă a șomajului pe termen lung, cu actualizari ale datelor relevante conform ultimelor estimări la nivelul anilor 2013-2014.

În capitolul IV , plecând de la problematica conceptuală și teoretică tratată în capitolele anterioare, se face un studiu de caz relevant având ca temă de dezbatere “Analiza politicilor publice de ocupare și a flexicurității pieței muncii pe baza principalilor factori de influențǎ”, la nivelul României. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra realității economice, în special asupra posibilității de creștere a eficienței utilizării resurselor umane și a flexibilizării pieței muncii, am realizat un chestionar care a abordat teme precum: barierele în calea mobilității, pregătirea profesională continuă, securitatea la locul de muncă, flexibilitatea firmelor în condiții economice nefavorabile, mobilitatea ascendentă, realizarea echilibrului între viața personală și viața profesională.Studiul prezintă întrebări relevante și răspunsuri la problematica dezbătută cu o bogată reprezentare grafică a procentajelor înregistrate și comentarii explicative. Această prezentare detaliată permite abordarea în finalul capitolului a unei scurte dar edificatoare analize SWOT, destinată a pune în evidență punctele tari și slabe ale realităților constatate, respectiv ale oportunitătilor și amenințărilor vis a vis de situația reală rezultată din studiul de caz..

CAPITOLUL 1

TIPURI DE CAPITALISM ȘI MODELE DE OCUPARE AFERENTE LA NIVEL MONDIAL

INTRODUCERE

Începând cu anul 2000, Uniunea Europeană și-a asumat parcurgerea fazei de transformare profundă a sistemului economic, în condițiile asigurării coeziunii economice și sociale. Țelul constă atât în compatibilizarea Uniunii cu evoluția globală, cât și în armonizarea noilor membri la nivel integral și global.

Prin urmare, cea mai importantă provocare pentru țările Europei Centrale și de Est este aceea de armonizare cu standardele economice prefigurate la nivel internațional (provocare ce are la bază cunoașterea); orice alte piedici care pot încetini acest proces vor compromite șansele unei recuperări rapide a decalajelor de venituri existente între țările și regiunile din Uniune.

De-a lungul timpului s-a justificat existența a doar trei variante de sisteme capitaliste: sistemul social-democrat (care cuprinde țările nordice), sistemul conservator (țările Europei continentale) și sistemul liberal de bunăstare ce include țările anglo-saxone. În cadrul UE există încă două sisteme: cel mediteranean, ce include țările sudice, și sistemul „catching-up”, care cuprinde noile state membre, fost comuniste.

Astăzi în lume se confruntă trei modele (Dinu, 2004, p. 28) de economie și societate, fiind în același timp și modele de dezvoltare economică și socială: modelul european, modelul american și modelul asiatic.

1.2. CAUZE, CONDIȚII ȘI PREMISE DE APARIȚIE ȘI DEZVOLTARE A CAPITALISMULUI TECHNOBUREAUCRATIC SAU PROFESIONAL.

Când luăm în considerare istoria în termeni de stadii, avem inevitabil, de asemenea, o examinare în termeni de convergență. Fiecare model de capitalism are un mod distinct de organizare a producției la nivel de companie, oferă un rol distinct statului, și are instituții distincte și valori specifice de bază.

Dar, în toate societățile moderne există o cerere populară pentru democrație – pentru libertate politică și pentru dreptul de a alege liderii guvernamentali – si aceasta cerere reflectă întotdeauna puterea patronatului bazat pe capital și puterea clasei profesionale bazată pe organizare și cunoaștere .

Democrația a fost întotdeauna o cerere a celor săraci, care a devenit posibilă istoric atunci când surplusul economic a încetat să fie însușit prin forță și a fost însușit de către piață. Teama de expropriere din partea celor bogați de către cei săraci a rămas, dar diminuată deoarece votul universal care a prevalat treptat în diferite țări nu a dus la alegerea politicienilor socialiști revoluționari reprezentați de muncitori.

Sistemul politic din țările cele mai dezvoltate a avut tendinta de a deveni democratic, ceea ce a dat clasei muncitoare și clasei de mijloc suficientă puterea de a cere protecția socială de stat și, începând cu anii 1980, protecția mediului. Cu toate acestea referitor la capital, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, precum și coordonarea economiei de piață a continuat să joace un rol cheie în sistemele economice naționale, într-un moment în care cunoștințele și capacitatea de planificare și gestionare a organizațiilor de stat și de afaceri s-a asigurat de existența și viabilitatea celor două clase conducătoare în societățile moderne: clasa capitalistă și clasa profesională.

Marx, în schimb, ne-a învățat mult timp în urmă că, dată fiind corelația necesară între baza economică a societăților și suprastructura instituțională și culturală, dezvoltarea capitalistă tinde să conducă societățile în curs de dezvoltare cu întârziere în convergența cu privire la nivelurile de venit și formele de organizare socială din țările cele mai dezvoltate. Prin dezvoltarea economică, societățile au tendința de a combina potențialul de capital și de organizare și de a fi astfel democratice – rezultând asa numitul capitalism technobureaucratic sau profesional.

Există, astfel, forțele semnificative pentru a face convergență, atâta timp cât capitalul organizației (proprietatea colectivă a organizațiilor de technobureaucrats) și democrația sunt prezente în fiecare societate națională modernă. Acest lucru este confirmat atunci când ne gândim la dezvoltarea economică în termeni de etape, așa cum a făcut Marx însuși și, ca sociologi de modernizare au între anii 1940 și 1960 – a se vedea, de exemplu, Walt Rostow W. Etapele creșterii economice (1960). Nu există nici un punct în redeschiderea acestei dezbateri. Rostow a făcut obiectul criticilor pe scară largă din stânga în anii 1960 – justificate critici, cum ar fi, în anii 1990, critica Francis Fukuyama (1989) și teoria sa .

Astfel, forțele de luare de convergență există, dar ele nu au fost încă în măsură să genereze un model unic de capitalism sau pentru a sprijini pe cei care cred că țările înapoiate pot progresa prin aceleași etape. Prin urmare, și pentru că există modele mai bune și mai rele ale capitalismului din punctul de vedere al dezvoltării umane, ar trebui să discutăm problema modelelor de capitalism.

Capitalismul este, sau tinde să fie, technobureaucratic peste tot, atâta timp cât capitaliști și profesioniști, asociați, dar în conflict constant, dețin cota parte din putere și privilegii. Dar asta nu este suficient pentru a justifica previziunea că capitalismul profesional va fi identic peste tot. Diferite experiențe istorice și politice și a rămânerii în urmă relativă a unor națiuni sunt suficiente justificări pentru elaborarea mai multor modele de capitalism – în ambele tipuri de țări: dezvoltate și în curs de dezvoltare.

1.3. TEORIA NEOLIBERALĂ DE SUPERIORITATE ABSOLUTĂ A MODELULUI ANGLO-SAXON , REPREZENTANTUL ECONOMIEI DE PIAȚĂ

În anii 1990, intelectualii neoliberali au proclamat victoria modelului anglo-saxon, modelul care a fost cel mai pur exemplu de "societate de piață". Sau, mai precis, "economie de piață", deoarece pentru acești intelectuali nu există nici o societate, ci doar piața, doar acorduri de cumpărare sau de vânzare cu costuri de tranzacționare, de obicei, reduse. "La început a fost pe piață", au spus ei, și a fost numai pentru că, în anumite cazuri, costurile de tranzacție au fost mari, care a apărut "denaturarea" formată din organizație (în special statul).

O greșeală fundamentală în teoria economică a fost și este încă faptul că cea mai mare parte a economiștilor continuă să studieze economia de piață, fără a îndrăzni să se ocupe de capitalism ca sistem economic . Adică, ei ignoră faptul că sistemele economice sunt sisteme sociale și politice; ele sunt compuse nu numai din relații de cumpărare și de vânzare, dar și din relații economice reglementate de stat – o stare care exprimă voința sistemului de forțe existente în societate. Nu există relații economice, fără relații politice, nu există nici o analiză economică fără o analiză politică.

Capitalismul nu este o simplă abstracție – o economie de piață – ci mai degrabă un sistem economic situat istoric, întotdeauna în evoluție, reflectând întotdeauna schimbările tehnologice și luptele politice prin care ideologiile și instituțiile sunt exprimate și modificate. Teoria neoliberală, cu naivitate deterministă și patetic ideologică, conform căreia modelul anglo-saxon ar fi "o cămașă de aur", presupune o singură economie ideală spre care alte modele tind să evolueze, astfel ca "forțele pieței să devină victorioase".

Chiar dacă există o convergență, aceasta este departe de a fi liniară (fiind întotdeauna supusă crizelor și regresiilor), și departe de a fi deterministă (mai degrabă, este din ce în ce obiectul voinței libere a oamenilor exprimată în politică). La fel cum nu are nici un sens să spunem că istoria a fost inevitabil în mișcare spre socialism și comunism, nu are sens să ne gândim că istoria se îndreaptă spre un paradis identic cu capitalismul american – o versiune a capitalismului, care este în prezent înapoiat față de capitalismul European.

Capitalismul american este departe de obiectivele de securitate, libertate, bunăstare economică, justiție socială și protecția mediului impuse în țările europene mai dezvoltate. Totuși, în conformitate cu Boyer, "ipoteza unui model canonic în jurul căruia o serie de elemente mai mici gravitează a fost infirmată în favoarea unei viziuni care insistă asupra dependenței puternice a situației actuale pe angajamentele politice din trecut".

Evident, tehnologia este importantă în reunirea unei forme avansate de capitalism; instituțiile au, de asemenea, acest rol, dar, adaugă Boyer, "liniaritatea impactului indicatorilor de performanță asupra instituțiilor este de asemenea discutabil". Există, prin urmare, tendințe spre convergență, dar nu putem vorbi de un model canonic al capitalismului având liniaritatea necesară și convergență în procesul de dezvoltare economică. Trebuie să ne gândim la modele de capitalism.

1.4. MODELELE DE CAPITALISM-CRITERII DE DEPARTAJARE ȘI CARACTERISTICI SPECIFICE

Începând cu anii 1990 o literatură vastă a apărut pe modelele de dezvoltare. Pentru mulți, criteriul "fondator" de clasificare este cel al lui Gosta Esping-Andersen (1990), care distinge trei modele ale statului social sau statul bunăstării: "liberal" (Statele Unite), "corporate" (Germania) și "social-democrat" (țările scandinave). Michel Albert (1991) a comparat modelul "american" și modelele europene (francez și german) "renan".

Peter Hall și David Soskice (2001) a dezvoltat o teorie a "soiurilor de capitalism", folosind drept criteriu principal relațiile existente în interiorul întreprinderilor de afaceri; au împărțit țările OCDE în "economii de piață liberale" și "economii de piață coordonate". Elaborată deoarece este într-un mod academic riguroasă, este astăzi teoria predominantă pe această temă. A lui John D. Stephens (2002) care a făcut o distincție interesantă între "statele democratice liberale" (cum ar fi Statele Unite ale Americii), "statele creștine cu bunăstare democratică" (cum ar fi Germania), "statul bunăstării social-democrat" (cazul statelor scandinave), și "statul bunăstării salariale" (vezi Canada, Australia și Noua Zeelandă).

Teoria Boyer a (2004), la rândul său, pe baza modurilor de reglementare, a distins patru tipuri de capitalism avansat: "capitalismul de piață" (cum ar fi Statele Unite ale Americii), "capitalismul meso-corporatist" (cum ar fi Japonia), "capitalismul public / integrare" (Franța) și "capitalismul social-democrat"( țările scandinave). Ben Ross Schneider (2008, 2009), adoptă drept criteriu de bază "mecanismele de alocare" (piețe, negociere, rețele, și ierarhii) și vede în consecință patru tipuri de capitalism: economiile de piață liberale , economiile de piață coordonate, economiile de piață de tip rețea (Japonia), și economii de piață ierarhice (țări cu venituri medii ca Turcia, Africa de Sud, și America Latină, precum și țări din Asia de Sud-Est).

Cinci modele de capitalism

Folosind ca și criterii principale mărimea statului și gradul de reglementare care vizează promovarea dezvoltării economice, protejarea muncii și reducerea inegalităților economice, am identificat trei modele ale societății capitaliste în țările dezvoltate moderne: "modelul democratic liberal" care caracterizează țările anglo saxone, "modelul social" sau "modelul de bunăstare", care caracterizează țările europene mai dezvoltate, și "modelul de integrare socială endogenă" sau "modelul japonez" pentru care Japonia este reprezentantul canonic.

Dar nu mai are sens să ne limităm la țările bogate. Dintre țările în curs de dezvoltare, există țări cu venituri medii, care au finalizat deja revoluțiile lor capitaliste și trebuie să fie luate în considerare. Printre aceste țări capitaliste complet, am trage o distincție între "modelul de dezvoltare", care caracterizează China, India și alte țări asiatice dinamice, care sunt în creștere foarte rapidă,pe de o parte și "modelul liberal-dependent", care caracterizează celelalte țări cu venituri medii, cum ar fi Argentina, Brazilia, Turcia, Mexic și Africa de Sud, al căror PIB mediu de creștere rate tind să fie substanțial mai mic. Cu toate acestea, în anii 2000, eșecul modelului liberal-dependent în promovarea creșterii, stabilității financiare și reducerea inegalității a condus primele trei țări (Argentina, Brazilia, Turcia) să se îndrepte spre modelul de dezvoltare a capitalismului.

În modelul democratic liberal, intervenția statului este cât mai redusă posibil. Și este întotdeauna minimizată în termeni de discurs – discursul neoliberal. Statul are un rol limitat în educație, în sănătate și asistență socială, precum și în domeniul protecției sau asistenței sociale. Finanțarea conceptul de " protecția muncii" – materializat prin legile de protecție a muncii nu revine statului, costul aferent căzând pe întreprinderile de afaceri – de aceea fiind minim. Numărul de companii de stat este de asemenea minim. Reglementarea întreprinderilor comerciale este limitată. Individualismul, inovația tehnologică și concurența prevalează asupra cooperării și solidarității sociale.

În modelul social-democrat, puterea clasei profesionale, mai ales birocrația publică, este mai mare decât este în modelul anglo-saxon. Intervenția statului are loc la nivel de producție sau politica industrială, în protecția muncii, precum și în furnizarea gratuită sau aproape gratuită a serviciilor sociale utilizate în mod colectiv. Deși, printre țările europene din acest grup, unele sunt mai sociale decât altele, pentru că garantarea drepturilor sociale este mai largă și mai eficientă-cazul modelului scandinav care cuprind țări cu un puternic caracter democratic-social. Acestea caută să se integreze și încearcă a construi solidaritatea prin reglementări de stat.

În modelul japonez al capitalismului de stat se lasă loc pentru protecția socială a populației și întreprinderilor, precum și a tradițiilor și a spiritului de solidaritate pe care le împărtășesc. Acest model de capitalism este caracterizat de o egalitate economică mai mare decât există în Europa, dar nu se bazează pe instituțiile statului social: securitatea individuală este lăsată în grija gospodăriilor și întreprinderilor. Inițial acest model s-a schimbat în mai multe aspecte față de modelul liberal,dar după criza din 1990 tinde să estompeze caracteristicile de bază. De exemplu, durata de viață, siguranța locurilor de muncă în întreprinderi, care este, probabil, caracteristica cea mai specifică a acestui model, dispare progresiv. Dar tipul de capitalism care există în Japonia continuă să fie foarte diferit, atât de modelul liberal și de modelul social european ,fiind foarte departe de cele din Occident. În Japonia, birocrația publică și birocrațiile mari private în marile corporatii joacă un rol-cheie. Acest model sa confruntat cu o criză în 1990, de când a fost în măsură de a restabili creșterea economică.

În țările în curs de dezvoltare, modelul de dezvoltare se caracterizează prin existența informală a unei strategii naționale de dezvoltare – un sistem de legi, politici publice, acorduri și înțelegeri care creează oportunități de investiții profitabile pentru antreprenori – implementat de intervenția puternică a statului în economie, astfel încât să facă această strategie operațională, precum și de un nivel scăzut de protecție a muncii. Acest model este, evident, inspirat de modelul japonez.

În cele din urmă, modelul liberal-dependent este caracterizat prin natura dependentă a elitelor sale în grade diferite, și de absența unei strategii naționale de dezvoltare. Din punctul de vedere al structurii sociale, acest model este caracterizat printr-o alianță politică între un burghez industrial incipient și o birocrație publică și privată în mod egal incipient. În prima etapă, statul, în afară de a fi un promotor al dezvoltării economice, este un producător, deoarece este responsabil pentru forțarea economiei și pentru investiții care necesită mari cantități de capital și sunt lente pentru a oferi un profit.

În această etapă, natura profesională a capitalismului este foarte clară. În a doua etapă, după ce un sistem antreprenorial puternic este stabilit, statul reduce investițiile, dar continuă să joace un rol important ca un promotor. Și, în câteva cazuri, cum ar fi cel din Brazilia, sistemul este caracterizat printr-un grad ridicat de inegalitate, și dezvoltare, ca un compromis, un sistem extins de protecție socială. Unele țări, cum ar fi Brazilia, au urmat o strategie developmentalistă între 1950 și 1980 și au realizat o creștere impresionantă ; dar, după ce au trecut printr-o criză uriașă în anii 1980, au recurs la reformele și politicile macroeconomice care au originea în Washington și New York. Lista țărilor care sunt conforme cu modelul liberal-dependent al capitalismului este în mod natural schimbătoare. De la începutul anilor 2000 Brazilia și Argentina au făcut eforturi pentru a recâștiga autonomia națională și pentru a defini o strategie națională de dezvoltare.

De ce se afișează capitalismul o serie de modele? Diferențierea dintre cele trei modele ale țărilor bogate și cele două modele ale țărilor cu venituri medii reflectă, pe de o parte, caracterul retroactiv al țărilor cu venituri medii și relația dintre ele și țările imperialiste bogate; pe de altă parte, reflectă avantajul conferit de faptul că țările cu venituri medii au peste cele bogate câștig în competiția globală din cauza muncii lor ieftine și posibilității de a absorbi tehnologia deja dezvoltată de țările bogate .

În ceea ce privește diferențele dintre cele trei modele ale capitalismului în țările bogate, acestea rezultă din rolul-cheie pe care statul îl joacă în coordonarea societăților moderne. Statul definește modelul de capitalism. Evident, acest lucru se întâmplă într-un fel dialectic, deoarece nici un sistem constituțional sau legal nu supraviețuiește cu excepția cazului în care se bucură de legitimitate socială. Dar de ce avem starea socială în modelul european și statul liberal în modelul anglo-saxon? Probabil că partidele democratice socialiste sau sociale în modelul european au avut și încă mai au o influență mai mare în construcția statelor respective decât în modelele anglo saxone-cu alte cuvinte, pentru că centrul politic al țărilor de model european este stânga în continuare față de centrul politic al țărilor din modelul anglo-saxon. În Statele Unite, fie că capitalismul era un succes enorm înca de la inceputul istoriei sale, fie pentru că socialismul a fost reprimat violent, până în prezent nici un partid nu poate fi considerat ca fiind democratic-social.

1.5. DE CE NU A REUȘIT IMPLEMENTAREA LA NIVEL GLOBAL A CAPITALISMUL DEMOCRATIC-LIBERAL DE TIP AMERICAN?

Având în vedere hegemonia ideologică exercitată de Statele Unite în anii 1990, s-a sugerat că modelul liberal al capitalismului ar fi superior modelului social european.

Dar când le comparăm în funcție de cele cinci obiective politice ale societăților moderne – de securitate, libertate, bunăstare, justiție socială și protecția mediului – este greu să nu vedem rezultatele bune obținute de modelul mai solidar existent în Europa.

În Europa, guvernele de stânga și de dreapta sunt alternativ la putere, ca si partidul democrat și republican în Statele Unite, dar conceptele de dreapta și stânga au sens numai în legătură cu un "centru" politic. Ei bine, acest centru din Europa, chiar și în Marea Britanie, este în mod clar mult mai la stânga decât centrul din Statele Unite ale Americii.

Individualismul predomină în modelul liberal al Statelor Unite. În cadrul modelului social sau al bunăstării din zona Euro a Europei , chiar de la înălțimea neoliberalismului, solidaritatea și cooperarea socială au jucat un rol major.

Esențială este însă disponibilitatea societății de a plăti impozite pâna la un anumit prag. În timp ce în Statele Unite, povara fiscală este un pic mai mult de 30% din PIB, în Europa se apropie de 50%. Deoarece aceste țări sunt democrații, aceste sarcini fiscale rezultă din deciziile politice ale cetățenilor.

Atunci când, în Europa, cetățenii acceptă sau decid să plătească mai multe taxe decât în Statele Unite, acest lucru înseamnă că optează pentru consum colectiv relativ mai egalitar și pentru consum individual relativ mai puțin în parte. Acest consum colectiv se realizează prin furnizarea de educație, sănătate, și servicii de securitate socială gratuite sau aproape gratuite, finanțate de stat.

Când am compara capitalismul european cu versiunea americană, observăm că, în modelul social al capitalismului, distribuția veniturilor include mai multe drepturi egale în plan social, iar acestea sunt mai larg si mai generos garantate. Țări precum Marea Britanie, Noua Zeelandă și Australia sunt într-o poziție intermediară. În ciuda bogăției imense Statele Unite, de abia în 2010 a fost aprobată o lege pentru extinderea considerabilă a îngrijirii a sănatății, dar fără a face acest lucru universal ca și în Europa.

În cazul în care calitatea unui model de capitalism este măsurată prin cât de mult poate oferi dintre cele cinci bunuri publice apreciate de societățile moderne (securitate, libertate, justiție socială, bunăstare și de protecție a mediului), nu există îndoială că societățile europene mai dezvoltate au progresat mai mult în fiecare din aceste obiective față de SUA.

Robert Goodin colab. au folosit clasificarea Esping-Andersen a modelelor de capitalism ca "liberal", "corporatist" și "democratic social" pentru a efectua o anchetă în trei țări care reprezintă cele trei tipuri de stat al bunăstării: Statele Unite, Germania și Țările de Jos. După o analiză aprofundată, au ajuns la concluzia că modelul social-democrat de a promova bunăstarea este mai bun decât celelalte două:

Se pune întrebarea: Modelul european de capitalism este nu doar mai convenabil, dar, de asemenea, mult mai eficient, mai capabil de a promova dezvoltarea economică? Ideologia neoliberală afirmă categoric că nu este; de asemenea, susține că modelul liberal tinde să încurajeze munca grea și că piețele alocă eficient factorii de producție .

Dar din moment ce ratele de creștere de productivitate 1980 în țările cele mai avansate din Europa au fost comparabile cu cele din Statele Unite și din Marea Britanie ce concluzie putem trage? Probabil pentru că, așa cum este posibil să se observe, eficiența nu este doar rezultatul concurenței pe piață, ci rezultă din combinația între concurență și cooperare, între individualism și solidaritate, a pieței libere și gestionarea acestuia.

Piața este întotdeauna instrumentul principal al coordonării economice – dar piețele sunt întotdeauna construcții sociale și sunt reglementate de către stat. Nu există nici un motiv să credem că vor fi mai eficiente dacă sunt lăsat în întregime "libere", dacă nu credem mitul că piețele reale se apropie de modelul de concurență perfectă.

Este adevărat că în unele țări europene, reglementarea excesivă a întreprinderilor și forței de muncă pot reduce concurența și reprezintă un stimulent negativ la antreprenoriat. Dar, ca un compromis, în societățile cele mai egalitare și protejate din Europa coeziuniea socială este mai mare și așa apare legitimitatea statului, legile și guvernele sale. În plus, cea mai mare omogenitate socială reflectă cooperarea și încurajează eficiența.

Securitatea socială mai extinsa și mai generoasă în termeni de beneficii de șomaj face lucrătorii mai dispuși să accepte o scădere a siguranței locului de muncă (ceea ce este important pentru competitivitatea întreprinderilor). O mai mare flexibilitate în piețele forței de muncă implică o creștere a insecurității locurilor de muncă și la locul de muncă cu timp parțial; sindicatele, la rândul lor, au fost de acord să limiteze cererile lor salariale pentru a asigura competitivitatea internațională a companiilor.

Cu toate acestea, pierderile pentru lucrătorii afectați de această flexibilitate au fost parțial compensate de sistemul de flexicuritate dezvoltat inițial în Danemarca: în timp ce sindicatele au fost de acord să limiteze cererile lor salariale și să renunțe la siguranța locului de muncă, guvernul a extins durata prestațiilor de șomaj și a dezvoltat eficient politicile să recalifice șomerii și să-i ajute să găsească noi locuri de muncă.

Prin urmare, danezii nu au nevoie să imite sistemul american și să treacă la demontarea statului social,așa cum neoliberalii au presupus.

La începutul secolului XXI, rata medie a șomajului în țările europene a fost aproximativ identică cu cea din Statele Unite, și, deși creșterea economică brută a fost mai mică în Europa, a fost practic aceeași pe cap de locuitor,în condițiile unei creșteri demografice mult mai rapide în Statele Unite.

Și țările europene au păstrat starea lor socială. Cheltuielile pentru servicii colective de consum (identice pentru toată lumea), finanțate prin impozite, a continuat să se ridice la aproximativ 30% din PIB în vestul și nordul Europei, în timp ce în Statele Unite au corespuns la mai puțin de 15% din PIB, ceea ce indică un nivel mai scăzut de solidaritate socială.

În timpul celor 30 de ani, până la 2008, neoliberalii și neoconservatorii care au dominat statul american au încercat să extindă modelul lor în restul lumii. Dar, în ciuda tuturor condițiilor favorabile acestei impuneri: mare putere economică, imensă putere militară, precum și puterea exprimată în mărcile sale de prestigiu, în universitățile remarcabile, în muzica și în industria filmului, capacitatea Statelor Unite de a exporta tipul propriu de capitalism s-a dovedit a fi limitată în celelale modele prezentate,existente pe mapamond.

Aceasta s-a dovedit a fi limitată în Europa, deoarece, chiar dacă este adevărat că țările europene au "înmuiat" legile de protecție a muncii, au fost totuși în stare să-și păstreze și chiar să extindă starea lor socială.

De asemenea s-a dovedit a fi limitată în Japonia, din motive culturale și pentru că neoliberalismul coexistent în Japonia, apărut în 1990, după ce japonezii au cedat presiunii americane și au apreciat moneda lor. La fel s-a dovedit a fi limitată și în țările asiatice dinamice, inclusiv China și India, pentru că aceste țări înțeles că reformele neoliberale vor intra în conflict cu strategiile lor naționale de dezvoltare bazate pe austeritate fiscală, ratele de schimb competitive, și rolul strategic al statului.

Dar s-a dovedit a fi inițial de succes în alte țări în curs de dezvoltare din America Latină în special, care, prin implementarea reformelor neoliberale, prin deschiderea piețelor financiare, precum și prin practicarea politicii macroeconomice recomandate de Washington, pe baza unei rate de schimb apreciate "pentru a lupta împotriva inflației", s-au confruntat cu crize financiare și cu rate de creștere economică substanțial sub potențialul lor. Dar și aici, de la începutul anilor 2000, alegerile de stânga și naționaliste a liderilor politici din țările din America Latină au reflectat eșecul reformelor neoliberale și încercarea acestor țări să adopte o nouă formă de capitalism inspirată de modelul asiatic de dezvoltare.

CAPITOLUL 2

MODELUL SOCIAL EUROPEAN ȘI SUBMODELELE ACESTUIA

2.1. MODELUL EUROPEAN VS. MODELUL AMERICAN VS.MODELUL ASIATIC

Așa cum s-a prezentat în capitolul anterior modelul socio-economic american include creșterea economică și libertatea politică, excluzând coeziunea socială.

Este un model care deși și-a dovedit mult timp eficiența și viabilitatea nu a putut fi exportat și implantat în alte economii și zone geopolitice ale globului decât parțial și/sau temporar-cazul Canadei, Australiei, Noii Zeelande.

Pentru SUA s-a dovedit un model economic excelent aducându-i în timp prosperitate, forță economică, forță militară și succese răsunătoare în toate domeniile de activitate ,reprezentând cu adevărat așa numita economie de piață a capitalismului sălbatic în cea mai pură formă posibilă, cu reglementări guvernamentale minime, controlul fiind deținut de liberalismul piețelor ce urma a se autoregla în funcție de evoluțiile societății.

Odată cu apariția crizei financiare din anii 2007-2008, declanșată de SUA-hegemonia acestui model pare a pierde mult din respectul și mai ales din strălucirea anterioară.

Pe de altă parte ,modelul asiatic include creșterea economică și coeziunea socială, excluzând libertatea politică.Este un model ce cu unele adaptări și corecții a fost adoptat cu brațele deschise de multe alte state ale lumii.

Acest model este modelul regional care propulsează China în poziție de pivot al economiei regionale asiatice, având cea mai puternică creștere economică de pe mapamond în mileniul III.

Chiar și în variantele specifice Japoniei și Coreei de Sud întâlnim caracteristici ale modelului chinezesc. Se admite dirijismul, intervenționismul, monopartidismul sau autoritarismul.

Deși perfect criticabil și îndelung criticat în realitate de statele cu democrații vechi și respectabile-modelul pare a avea un succes din ce în ce mai mare, fiind preluat sub diferite forme și cu anumite corecții de puternicile economii emergente ale mapamondului: India,Brazilia,Mexic,Argentina si marea majoritate a statelor din America Latină.

Observăm că ambele modele sus menționate sunt caracterizate prin excluziune, atât cel american cât și cel asiatic. Modelele excluzive sunt antagonice și au rezonanță ideologică. Modelul american de pildă este neoliberal, accentuând virtuțile pieței și liberalismului economico-financiar nereglementat iar cel asiatic este socialist, punând mare preț pe controlul deciziei, resurselor și libertăților politice. Istoria ne-a arătat că modelele excluzive au o mai mare dinamică a rezultatelor, dar nu respectă simultan toate cele 3 principii ale democrației: creștere economică, libertate politică și coeziune socială.

Modelul European este singurul model incluziv,respectând simultan principiile democratice de mai sus, fiind modelul celei de-a treia căi, alternativa la modelele excluzive. Modelul European prezintă mai multe submodele,anume patru clasice și unul relativ nou, apărut după aderarea la UE a fostelor state socialiste din Europa Centrală ,Europa de Sud-Est și a Țările Baltice desprinse din fosta URSS.

2.2. PREZENTAREA PRINCIPALELOR SUBMODELE SOCIALE DE OCUPARE A FORȚEI DE MUNCĂ DIN EUROPA

Modelul social european descrie viziunea comună pe care statele europene o au asupra unui model social care combină creșterea economică cu standarde înalte de viață și condiții de lucru cât mai bune. Istoricul Tony Judt susținea că “ modelul social european leagă Europa”, în opoziție cu “modelul american”. Nu toate statele europene au același model social, dar statele care aplică programe sociale în Europa au câteva caracteristici în comun. Câteva dintre acestea sunt: rate de șomaj cât mai scazute, protecție socială pentru cetațeni, incluziune sociala și democrație.

Tratatul comunității europene (sau Tratatul de la Roma) semnat pe 25 Martie 1957 de Belgia, Franța, Italia și Luxemburg, a pus bazele câtorva obiective sociale: promovarea ocupării locurilor de muncă, dezvoltarea resurselor umane cu scopul de a crește angajabilitatea și a combate excluziunea sociala, protecție socială adecvată precum și creșterea calității vieții si a muncii desfășurate.

Caracteristicile generale ale modelului social european s­au conturat mai ales în perioada de dupa razboi. Tony Judt inșiră câteva cauze importante: abandonarea protecționismului, “baby­boom”­ul de după război, energia ieftina și dorința oamenilor de a avea aceleași standarde de viață ridicate ca în SUA.

Având în vedere faptul că statele europene au obiective sociale diferite, patru modele de stat social au fost formalizate: modelul scandinav, anglo­saxon, continental și mediteraneean. Mai recent a fost introdus și al cincelea model social, anume modelul catching-up (al Europei Centrale și de Est – ECE) – fără trăsături foarte bine delimitate.

1. Modelul scandinav este unul dintre cele mai cuprinzătoare, cu accent ridicat pe integrare socială, universalitate și redistribuire. Serviciile sociale au o calitate foarte ridicată și sunt accesibile având o infrastructură puternica, dependența individului față de piața forței de muncă fiind cea mai redusă. Beneficiile șomerilor sunt caracterizate printr­o rată foarte ridicată de reintegrare în câmpul muncii și sistemul de sănătateeste asigurat prin redistribuirea veniturilor rezultate prin intermediul sistemului de impozitare. Impozitarea este progresivă și include elemente de impozitare a proprietății, în timp ce taxele pe afaceri sunt destul de scăzute. Țările care pot fi încadrate în modelul scandinav (Danemarca, Finlanda, Suedia și din afara UE, Norvegia) sunt caracterizate printr­un dialog social solid și cooperarea strânsă a partenerilor sociali cu guvernul. Modelul nordic este descris ca un sistem de capitalism competitiv combinat cu o mare parte din sectorul public (aprox. 30% din forța de muncă) .

În anul 2013 revista The Economist a descris țările nordice ca fiind “ comercianți influenti liberi care rezistă tentației de a interveni, chiar dacă este vorba despre protejarea firmelor simbolice”

Sindicatele sunt puternic implicate în administrarea asigurărilor pentru șomaj și în programele de formare a forței de muncă, iar modelul este caracterizat printr­o politică activă pe piața forței de muncă și rată înalta a ocupării acesteia. Combinația nordică a dispozițiilor publice de bună­stare și cultură de individualism a fost descrisă de Lars Trägårdh, profesor la Ersta Sköndal University College, că un “individualism etatist”.

Totuși, modelul nordic nu este un set de politici și reguli care se aplică în fiecare țară; fiecare țară nordică își are propriul model social și propria economie, câteodată existândmari discrepanțe între vecini. În timp ce reformele neo­liberale ale Suediei au redus rolul sectorului public in ultimele decenii , inegalitatea veniturilor ramâne in continuare mai mică decât in cele mai multe țări.

Țările scandinave au reușit cu succes să obțină o rată înaltă a ocupării forței de muncă și să înlăture inegalitățile pe piața forței de muncă.

Caracteristici ale modelului:

un înalt sistem al protecției sociale;

predomină unele din cele mai ridicate impozite, din încasările cărora se finanțează serviicile publice cuprinzătoare și de înaltă calitate;

grad scăzut de inegalitate a veniturilor;

învățarea permanentă, ca soluție pentru stimularea procesului inovator;

mobilitatea forței de munca, stimularea inițiativei antreprenoriale;

asigurarea unui nivel ridicat al investițiilor în cercetare-dezvoltare

abordarea pieței muncii combină generozitatea cu strictețea.

2. Modelul continental tratează ocuparea forței de muncă ca bază a transferirilor sociale, beneficiile inregistrează un noivel mai moderat și sunt strâns legate de venituri.Transferurile sociale sunt efectuate din contribuțiile angajaților și angajatorilor. Eforturile de redistribuire ale sistemului fiscal sunt mai puțin pronunțate decât in țările nordice iar partenerii sociali joacă un rol important in relațiile industriale.Instituțiile de dialog social, precum și părți ale cadrului de reglementare economică poartă amprenta unui sistem corporatist. Țările care, în mod indiscutabil, pot fi încadrate acestui model sunt Franța și Germania – două cele mai mari state continentale, Belgia, Olanda, Austria și Elveția – patru state cu poziții de top în ce privește nivelul PIB/cap de locuitor.

3. Modelul liberal anglo­saxon pune accentul pe responsabilitatea individului pentru el însuși, iar piața forței de muncă nu este reglementată. Transferurile sociale sunt mult mai mici decât în alte modele, mai clar orientate. În consecință, politicile sociale deservesc, de obicei, categoriile sociale cu venituri mici. Statul încurajează actorii de pe piață pentru a oferi servicii și oferă destinatarilor (categoriilor cu venituri mici) posibilitatea de a opta între furnizorii publici și privați. Asigurările private și sistemele de economii sunt sprijinite prin politici de stat complementare (de exemplu, tax credits și tax shelters). Relațiile de muncă sunt descentralizate, iar negocierile au loc în principial la nivel de firmă. Modelul anglo­saxon este reprezentat în Europa de către Regatul Unit. Având un grad scăzut de reglementare a sistemului social, Irlanda prezintă similitudini cu Regatul Unit, în ciuda faptului că aici găsim politici intervenționiste mai pronunțate. Acest lucru poate fi atribuit și poziției speciale a Irlandei, care s­a mutat rapid de pe poziția de țară cu venituri foarte mici la una dintre cele mai expansive economii europene din punct de vedere a ratei de creștere.

4. Modelul mediteranean „familist”. În țările mediteraneene, transferurile sociale sunt mai mici decât în restul țărilor europene. Nivelul scăzut al transferurilor este parțial contrabalansat de susținerea puternică a rețelelor de familie. Familiile joacă încă un rol semnificativ în acordarea siguranței și adăpostului.

În același timp, aceste țări sunt caracterizate de trăsături ale unei societăți paternaliste și ale inegalităților sexuale pronunțate. Sindicatele și patronatele sunt importante, mai degrabă, pentru procesul de negociere foarte centralizat a condițiilor de salarizare și de muncă.

Ratele ocupării forței de muncă, în special cele pentru femei sunt foarte scăzute. În modelul mediteranean se încadrează Spania, Italia, Portugalia și Grecia.

Tabel prezentare sintetică modele clasice sociale din Uniunea Europeană

5. Submodelul catching-up (al Europei Centrale și de Est – ECE) cuprinde Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania, Letonia, România, Bulgaria și Croația. Deși toate aceste economii au parcurs un proces de tranziție către o economie de piață, totuși există diferențe semnificative din punct de vedere al organizării sistemelor naționale de bunăstare.

Unele țări precum Ungaria și Slovenia au optat pentru creșterea cheltuielilor cu protecția socială, în timp ce altele, precum țările baltice, au mizat pe menținerea lor la un nivel scăzut și pe stimularea procesului de recuperare a decalajelor de dezvoltare prin promovarea unei fiscalități apropiate de cea din submodelul anglo-saxon.

Totuși, analiza de ansamblu a submodelului catching-up sugerează existența unor piețe ale muncii reglementate, prezența unor instituții a dialogului social încă puțin dezvoltate și realitatea unui nivel scăzut al securității.

În cazul Sloveniei și Cehiei, ratele ocupării forței de muncă sunt cele mai ridicate, cele mai semnificative creșteri ale acesteia înregistrându-se în Bulgaria și în Țările Baltice, în care gradul de ocupare s-a apropiat de nivelul submodelului continental.

În cadrul submodelului catching-up se pot delimita două grupuri de țări: unul ce cuprinde țările din Grupul Vișegrad (Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia), iar celălalt – economiile care au implementat cota unică de impozitare (Țările Baltice, România și Bulgaria).Pentru Croația nu există încă suficiente date pentru încadrare,fiind cel mai nou membru al UE 28.

Submodelul nordic și submodelul anglo-saxon s-au dovedit a fi capabile să atingă deopotrivă eficiența economică și să genereze echitate socială, cu toate că în cazul submodelului anglo-saxon responsabilitatea socială s-a transferat la individ.

Submodelul continental a înregistrat performanțe mai scăzute în comparație cu submodelul nordic, având rate mari ale șomajului și fiscalitate crescută.

Submodelul sudic și submodelul catching-up prezintă diferențe semnificative față de sistemul social-democrat în ceea ce privește organizarea sistemului național de bunăstare. Performanțele scăzute în ceea ce privește diminuarea inegalităților dintre venituri și gradul mare de corupție fac din aceste submodele un exemplu care nu trebuie urmat de alte țări membre UE.

Din toate cele prezentate anterior rezultă că omogenizarea modelului european se va face cu dificultate deoarece transferul unor valori comune specifice ultimelor două submodele către celelalte trei poate întâmpina o rezistență instituțională.

Modelul european are în economia monetară ingredientul pentru expansiunea economiei reale și mizează pe consistența sa, care generează soliditate și stabilitatea economiei nominale. Europenii au gândit sistemul ca un echilibru stabil între câștig și productivitate, un sistem care aspiră munca și plasează produsele, certificând locurile de muncă și oferind afaceri durabile și produse fiabile. Este economia unde riscul este calculat și minimizat, este economia produsului.

Pentru ca modelul european să poată asigura atât coeziunea socială, cât și creșterea competitivității, este necesară modificarea sistemului economic al Uniunii Europene în concordanță cu politicile economice și trăsăturile noului ciclu.

Reformele promovate ar trebui să elimine inerția economiei europene, implicând bineînțeles și anumite costuri economice și sociale de adaptare. Chiar dacă acestea sunt ridicate pe termen scurt, totuși, ele reprezintă condiția de bază pentru sustenabilitatea modelului social european

Din experiența economiilor din submodelul nordic în implementarea acestor reforme se pot trage următoarele învățăminte:

majorarea productivității contribuie la reducerea inegalității

veniturilor;

politicile active pe piața muncii determină diminuarea timpului de

căutare între slujbe și, implicit, scăderea ratei șomajului pe termen

lung;

flexibilitatea pieței muncii și securitatea socială nu sunt obiective

contradictorii;

pregătirea permanentă și dezvoltarea competențelor salariaților sunt

condiții esențiale pentru existența unui nivel de adaptabilitate ridicat la

schimbare al forței de muncă;

creșterea ratei de participare pe piața muncii constituie o modalitate de

a diminua presiunea generată de evoluțiile demografice.

Miza absolută în ceea ce privește globalizarea și propagarea modelului european ca un model global este funcționalizarea unui alt principiu ordonator, care să asigure depășirea situației de blocaj în care se află evoluția regimului internațional și constituirea ordinii internaționale. Modelul european apare ca o formulă nouă de organizare a lumii cu scopul de a rezolva în alt mod, nonconflictual, alocarea resurselor, ca și problemele dezvoltării care nu și-au găsit rezolvarea pe principiul adversității. Modelul european este, deci, o soluție viabilă ce presupune constituirea unei societăți globale, care să gestioneze economia globală, ca și toate celelalte compartimente ale guvernării globale.

Europa se află în fața unor opțiuni clare, dar dificile. Prima dintre acestea este de a înfrunta în mod colectiv provocarea imediată pe care o reprezintă redresarea și provocările pe termen lung – globalizarea, presiunile exercitate asupra resurselor, îmbătrânirea – pentru a compensa pierderile recente, pentru a redeveni competitivi, pentru a stimula productivitatea și pentru a înscrie UE pe o traiectorie ascendentă a prosperității („redresare durabilă”).

A doua opțiune este de a continua realizarea de reforme într-un ritm lent și în mare parte necoordonat, înregistrând astfel o pierdere permanentă de bunăstare, o rată de creștere lentă („redresare lentă”), care poate conduce la niveluri ridicate ale șomajului și ale angoasei sociale, precum și la un declin relativ pe scena mondială („deceniu pierdut”).

Europa are multe atuuri: talentul și creativitatea cetățenilor, o bază industrială puternică, un sector al serviciilor solid, un sector agricol prosper și de înaltă calitate, o puternică tradiție maritimă, piața unică și moneda comună, poziția de cel mai mare bloc comercial din lume și de destinație principală a investițiilor directe străine. Multe dintre statele membre ale UE se numără printre cele mai inovatoare și dezvoltate economii din lume. Însă Europa are cele mai mari șanse de reușită dacă acționează în mod colectiv – ca Uniune.

În acest moment pentru România se pot emite următoarele recomandări:

România trebuie să încerce să crească nivelul cuantificării țintelor naționale aferente obiectivelor Strategiei Europa 2020 pe măsură ce condițiile economice, financiare și instituționale se îmbunătățesc. În acest mod, România va contribui într-un grad mai mare la modernizarea sa și integrarea în Uniunea Europeană și va avea o contribuție mai mare la implementarea documentului european.

Strategia Europa 2020 trebuie privită ca document central de planificare a politicilor publice și completată cu obiective clare pentru domeniile considerate prioritare din perspectivă națională.

Promovarea unui sistem integrat de planificare care să reunească politicile naționale cu politicile europene în condițiile unei coordonări unitare.

Măsurile specifice de reformă și promovare a abordării de politici publice trebuie să fie focalizate asupra decidenților politici.

Ca univers de semnificații, ca fenomenologie și ca finalitate, modelul european privit ca model global se arată a fi altceva decât globalitatea și globalismul, ca și în raport cu orice altă formă istorică pe care acestea au luat-o în perioada preglobală structurată de principiul adversității.

CAPITOLUL 3

POLITICI PUBLICE DE OCUPARE. EVOLUȚII ȘI STRUCTURI PE PIAȚA MUNCII LA NIVELUL U.E. 28, ZONEI EURO ȘI ROMÂNIEI.

Chiar dacă aparent actuala criză este percepută ca o perturbare majoră de la cursul normal al vieții în sfera economică, socială, organizațională și mai ales financiară, aceasta este, însă, o etapă intermediară necesară, prin care fostele structuri și relații se transformă rapid într-unele superioare din punct de vedere funcțional.

Este, însă, necesar ca situația reală să fie corect evaluată făcând apel la o analiză a tendințelor și structurilor specifice pieței muncii. Ulterior trebuie luată decizia corectă în sensul unei gestionării eficiente a resurselor existente, luând în calcul optimizarea utilizării acestor resurse astfel încât un procent cât mai mare din categoria persoanelor aflate în limita de vârstă acceptabilă (15-64 ani) să fie implicate pe piața muncii în diverse domenii adaptate abilităților, competențelor și aptitudinilor pe care acestea le dețin.

De remarcat este faptul că impactul crizei economice asupra piețelor, în general, și asupra celor aferente forțelor de muncă, în special, variază considerabil în interiorul U.E. 28. Rata ocupării și respectiv rata șomajului vor fi comparate între diversele țări europene, ca valoare medie de ansamblu dar și în particular pentru diferite domenii de activitate.

3.1. PROBLEMATICA ȘOMAJULUI ȘI FLEXICURITĂȚII PIEȚEI MUNCII. SITUAȚIA ROMÂNIEI RAPORTATĂ LA U.E. 28 ȘI ZONA EURO

3.1.1. O ANALIZĂ DE ACTUALITATE A ȘOMAJULUI ÎN UE 28. PROBLEMA ȘOMAJULUI PE TERMEN LUNG – ACTUALIZARE CONFORM ULTIMELOR ESTIMĂRI LA NIVELUL ANILOR 2013-2014

Costul social al crizei economico-financiare, declanșate în 2008, la nivelul Uniunii Europene a fost unul extrem de sever. Astfel, dacă inițial șomerii reprezentau un procent de circa 7%, s-a ajuns în 2013 la circa 10,9%, cu perspectiva ca rata șomajului să se mențină sau chiar mai probabil să crească în perioada imediat următoare.

La nivelul anului 2013, rata șomajului a depășit 12% în țări precum Bulgaria, Grecia, Spania, Irlanda, Croația, Portugalia și Slovacia.

Fig. 1 Rata șomajului în statele membre UE în luna decembrie 2013

Sursa: Eurostat

Conform raportului Eurostat din aprilie 2014, dintre statele membre, cele mai scăzute rate ale șomajului s-au înregistrat în Austria (4,8%), Germania (5,1%) și Luxemburg (6,1%) iar cele mai ridicate rate ale șomajului s-au înregistrat în Grecia (27,5% în decembrie 2013) și Spania (25,6%).

Comparativ cu anul trecut, rata șomajului a crescut în 11 state membre, a scăzut în 15 și a rămas stabilă în România și Suedia. Cele mai mari creșteri au fost înregistrate în Cipru (de la 14,7% la 16,7%), Grecia (de la 26,3% la 27,5% între decembrie 2012 și decembrie 2013), Italia (de la 11,8% la 13%) și Olanda (de la 6,2% la 7,3%). Cele mai semnificative scăderi au fost înregistrate în Letonia (de la 13,8% la 11,6%), Portugalia (de la 17,5% la 15,3%), Ungaria (de la 11,2% la 8,3%) și Irlanda (de la 13,7% la 11,9%).

În februarie 2014, 5,3 milioane de tineri (15-24 ani) erau șomeri în U.E. 28, dintre care 3,4 milioane erau în zona Euro. Comparativ cu februarie 2013, șomajul în rândul tinerilor a scăzut cu 295.000 de persoane în U.E. 28 și cu 194.000 în zona Euro. În februarie 2014, rata șomajului în rândul tinerilor a fost de 22,9% în U.E. 28 și 23,5% în zona Euro, comparativ cu 23,6% și respectiv 24% în februarie 2013. Tot în ianuarie 2014, cele mai scăzute rate ale șomajului în rândul tinerilor au fost înregistrate în Germania (7,7%), Austria (9,4%) și Olanda (11,5%) iar cele mai ridicate rate au fost înregistrate în Grecia (58,3%), Spania (53,6%) și Croația (48,8%).

3.1.2. TENDINȚE PRIVIND ȘOMAJUL ÎN ȚĂRILE DIN ZONA EURO

Fig. 2 Evoluția șomajului în zona Euro

Sursa: tradingeconomics

În perioada crizei economice globale, șomajul în zona Euro s-a extins de la 7,3% în aprilie 2008 la 10,4% în aprilie 2014. Creșterea s-a resimțit în fiecare stat membru, deși gradul de severitate variază mult între țări și grupuri. În mod clar, bărbații sunt afectați mai mult decât femeile, iar persoanele tinere par de asemenea mai vulnerabile. Alte categorii de persoane care înregistrează un nivel înalt al șomajului sunt persoanele cu un nivel scăzut de calificare și imigranții.

3.1.3. PROBLEMA ȘOMAJULUI PE TERMEN LUNG

Rata șomajului pe termen lung a atins un nivel record la nivelul Uniunii Europene. Aproximativ jumătate (47,5%) din numărul șomerilor își caută de lucru de mai mult de 12 luni. Acest lucru înseamnă că șomajul pe termen lung în U.E. 28 a atins cel mai mare nivel din ultimul deceniu, fapt care evidențiază riscul unei excluderi durabile de pe piața forței de muncă.

Fig.3 Evoluția ratei șomajului pe termen lung

Șomajul pe termen lung este considerat o problemă serioasă de ordin economic și social. Acesta tinde să fie concentrat pe un număr redus de muncitori și poate cauza inegalități ale veniturilor (sărăcie relativă). Șomerii pe termen lung tind să se detașeze de piața muncii și, prin urmare, aceștia exercită puțină influență în stabilirea salariilor și a inflației. Acest lucru înseamnă că aceștia se pot adăuga la rata naturală a șomajului. Cu cât se află mai mult timp în șomaj, cu atât sunt mai puțin atractivi pentru potențialii angajatori, chiar și atunci când există multe posibilități de angajare în economie.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ : ANALIZA POLITICILOR PUBLICE DE OCUPARE ȘI A FLEXICURITĂȚII PIEȚEI MUNCII PE BAZA PRINCIPALILOR FACTORI DE INFLUENȚǍ

Pentru o imagine de ansamblu a realității economice, în special cu privire la posibilitatea de creștere a eficienței resurselor umane și a flexibilitații pieței muncii, am conceput un chestionar care a abordat aspecte cum ar fi: barierele în calea mobilității, formarea continuă, condiții de siguranță la locul de muncă, flexibilitate a muncii în condiții economice nefavorabile firmelor , mobilitatea ascendentă, strategii pentru a realiza un echilibru între viața personală și viața profesională.

Chestionarul a fost aplicat la un total de 120 de respondenți cu vârsta cuprinsă între 19 și 60 ani, absolvenți ai școlilor gimnaziale, secundare (licee) sau superioare. Rezultatele acestui studiu sunt prezentate în graficele următoare.

Doar 10% dintre cei intervievati considera drept satisfăcătoare prestațiile de ajutor de șomaj, majoritatea covârșitoare considerând că este prea mică și nu permite nici acoperirea cheltuielilor de trai strict necesare.

În ceea ce privește programele de formare de utilizabilitate, 40% dintre respondenți consideră că aceste programe nu sunt de ajutor, 29% cred că acestea sunt utile pentru a sprijini munca de informare și consilierea profesională, 18% le-au considerat relevante, deoarece acesta oferă consiliere și asistență pentru începerea unei activități independente, în timp ce 13% cred că vor stimula angajatorii să angajeze în muncă absolvenți ai instituțiilor de învățământ.

În ceea ce privește firmele, acestea reacționează la situația economică nefavorabilă, 55% dintre respondenți afirmând că societatea în care sunt angajați au facut reduceri de costuri prin alte mijloace decât disponibilizări, arătând "maturitate" din partea angajatorilor din România (caută alte modalități de a optimiza costurile decat concedierea, pentru că ei înțeleg că acest lucru nu este productiv pe termen lung). Numai în 5% din cazuri ,angajatorii au ales creșterea numărului de contracte de part – time.

Intervievații au fost categorici în această privință, 67% dintre aceștia dorindu-și un loc de munca, care combină nivelul ridicat de securitate, cu satisfactiile personale care le pot obține în acesta. Totuși, 22% ar fi dispuși să renunțe la satisfacțiile personale pentru un loc de muncă stabil, și doar 11% doresc un loc de muncă, care le oferă un nivel ridicat de satisfacție, indiferent de nivelul său de securitate.

La întrebarea vizând satisfacția la locul de muncă, 27% dintre respondenți au declarat că sunt mulțumiți de locul lor de muncă și nu doresc schimbarea lui, 25% deși s-au gândit la asta, nu și-au putut găsi un loc de muncă satisfăcător . 21% au spus că, deși au înțeles importanța satisfacției la locul de muncă , situația economică nu le-a permis (obligați să accepte un loc de muncă sigur, stabil, cu satisfacții mai mici, nedorind să riște angajarea într-un nou loc de muncă în care este posibil să nu se adapteze). 21% dintre respondenți, deși s-au gândit pentru un alt loc de muncă, au avut alte priorități de natură personală care nu au permis această schimbare.

Scopul acestei întrebări a fost de a afla motivele pentru angajații doresc să schimbe locul de muncă și dacă acestea se încadrează în principiile de flexibilitate și securitate. Astfel, 38% dintre ei sunt nemultumiti de mai puține oportunități de promovare de locuri de muncă performante (lipsa de mobilitate ascendentă), în timp ce 27% dintre aceștia nu agreează nivelurile salariale și bonusurile. 18% doresc un program de lucru mai flexibil, permițându-le șansa de a echilibra mai bine viața lor personală și profesională, în timp ce 4% sunt nemulțumiți de abuzurile efectuate de angajator în raport cu drepturile lor legale.

Această întrebare a fost menită să analizeze percepția angajaților privind barierele ce împiedică mobilitatea geografică. Astfel 52% dintre ei au recunoscut că nu au avut curajul să plece, iar 25% spun ca nu pot elimina dependența față de familie. 13% au lucrat deja în altă țară și sunt dispuși să ia în considerare ideea de a pleca din nou, în timp ce 10% au fost mulțumiți cu ceea ce le oferă statul ronân și încă mai speră că lucrurile se pot îmbunătăți

Scopul acestei întrebări a fost observarea atitudinii angajaților atunci când își pierd locurile de muncă, precum și atunci când specializarea acestora nu mai este necesară în regiunea în care își au reședința. Rezultatul a fost în favoarea mobilității geografice în doar 32% din cazuri, 68% preferând să se adapteze la un alt domeniu (recalificare).

Întrebări 7 și 8 descoperă aversiuni față de risc a lucrătorilor români și informare slabă cu privire la posibilitățile de a lucra în altă țară sau regiune.

Și la această întrebare, procentul celor care aleg specializarea în mai multe domenii a fost majoritar cu 63% din răspunsuri, comparativ cu 37% procentul celor care aleg specializarea într-un domeniu, pentru a avea o mai mare eficiență

Am încercat să aflu care sunt criteriile pe baza cărora lucrătorii își aleg viitorul loc de muncă: 65% dintre respondenți îl aleg pe baza posibilităților de promovare (mobilitate profesională ascendentă), 17% în funcție de flexibilitatea programului de lucru, pentru 12% primează bonusurile oferite de angajator (cuantificabile, de tipul bonuri de masă, asigurarea transportului, a abonamentelor la sala de sport), iar 6% aleg bonusuri de tipul asigurării private de sănătate.

Am dorit să înțeleg care sunt criteriile prin care lucrătorii aleg locurile lor de muncă viitoare: 65% dintre respondenți au ales datorită oportunități bazate promovare (mobilitate profesională ascendentă), 17% datorită programului de lucru flexibile. La 12% dintre ei predomină ideea bonusurilor oferite de către angajator (cuantificabile, cum ar tichetele de masă, abonamente pentru asigurarea transportului, abonamente la sala de sport), și la numai 6% dintre ei prevalează bonusurile tip asigurări de sănătate privată.

Un aspect care mi s-a părut interesant de analizat se referă la condițiile circumstanțiale în care s-a realizat inserția pe piața muncii. Majoritatea celor intervievați (73%), au declarat că au ajuns la acele locuri de muncă din întâmplare, oarecum forțați de împrejurări și doar 15% au spus că locul lor de munca lor este chiar ceea ce au vrut. Un procent ridicat tulburator (12%) au spus că erau în căutarea disperată a unui loc de muncă și au fost dispuși să accepte un loc de muncă, chiar dacă acesta nu se potrivea specializării lor și nu era ceea ce au vrut cu adevărat să găsească.

De altfel, în graficul de mai jos se observă că un număr mare de angajați operează într-un domeniu complet diferit, fața de cel în care au fost antrenați profesional. Acest lucru se traduce ca o nepotrivire între cerințele actuale ale pieței forței de muncă și ceea ce ei au studiat în sistemul de învățământ. Cred că un punct cheie este investiția în programe de învățare continuă și reconversie profesională, pentru a elimina astfel de imperfecțiuni, ceea ce ar duce la creșterea productivității muncii , a calității vieții și a reducerii șomajului .

Un aspect important este lipsa unei plaje de mișcare, a unei mobilități în cadrul companiei (64% din respondenți au declarat că nu au avut posibilitatea de a promova în ultimii 5 ani), deoarece, de cele mai multe ori, angajatul este plafonat, și nu mai există nici un stimulent pentru a învăța și a face noi lucruri ,astfel posibilitățile sale profesionale fiind limitate.

În ceea ce privește reconcilierea vieții profesionale și de agrement, doar 16% spun că nu au posibilitatea de a face acest lucru, compania le cere atenție într-o foarte mare măsură (puțin loc pentru flexibilitate, este chiar posibil ca angajații să fie amenințați cu concedierea în cazul în care nu face acest lucru).Această stare de fapt este dăunătore pe termen lung atât pentru angajat cât și pentru angajator (nivelul de satisfacție scade, prin urmare scade eficienta angajatului si, prin urmare, productivitatea companiei). În schimb, 62% dintre respondenți au declarat că nu au nici o problemă în reconcilierea vieții profesionale cu cea personală.

În ceea ce privește formarea profesională, 17% dintre respondenți au declarat că nu au participat niciodată la un training, fapt care afectează profund flexibilitatea și securitatea pe piața muncii. În schimb, 27% au declarat că au participat la astfel de cursuri în ultimele șase luni, 22% în ultima lună, iar 18% în ultimul an. Următoarea întrebare a analizat metodele prin care au fost accesate aceste training-uri și în ce măsură firmele au suportat costurile.

Cu privire la aspectul formarii profesionale, 17% dintre respondenți au declarat că nu au participat la un training, ceea ce afectează profund flexibilitatea pieței muncii și securitatea. În schimb, 27% dintre ei au declarat că au participat la astfel de cursuri în ultimele șase luni, 22% chiar în ultima lună și 18% în ultimul an de activitate. Următoarea întrebare a examinat metodele care au fost accesate prin aceste instruiri și în ce măsură companii au suportat costurile aferente.

În 72% din cazuri, cheltuielile au privit compania/ angajatorul și au fost efectuate de către acesta și doar în 10% din cazuri angajații au fost obligați să suporte costurile programelor de formare.

ANALIZA S.W.O.T.

Bibliografie

Ailenei, D. (1999). Piața ca spațiu economic, Editura Didactică și Pedagogică, București

Albert, Michel (1991) Capitalisme Contre Capitalisme . Paris: Éditions du Seuil

Androniceanu, A. et al. (2004). „Impactul integrării României în Uniunea Europeană asupra coeziunii sociale și principalele delimitări conceptual”, Administrație și management public, nr. 2

Angelescu, C. (2006). “Tranziția modelelor de creștere economică”, Theoretical and Applied Economics, nr. 1

Angelescu, C., Socol, A.G. (2007). “De la stabilizare macroeconomică la creștere sustenabilă”, in România în UE. Calitatea integrării. Creștere. Competență. Ocupare

Angelescu, C., Staicu, G. (2006). Capitalul uman și creșterea economică, Editura ASE, București

Angelescu, C., Stănescu, I. (2004). Politici de creștere economică, Editura Economică, București

Boyer, Robert (2004) Une Theorie du Capitalisme. Est-elle posibil? Paris: Odile Jacob.

Bresser-Pereira, Luiz Carlos (2010) Globalizarea și Concurență . New York: Cambridge University Press.

Burghelea C., Ene C.M., Uzlău C.(2013) Impactul modelelor economice asupra dezvoltării economiilor Uniunii Europene , Economie teoretică și aplicată- Volumul XX (2013), No. 4(581), pp. 81-93

Dinu, M. (2004). Globalizarea și aproximările ei, Editura Economică, București

Dinu, M., Socol, C. (2006). Fundamentarea și coordonarea politicilor economice în UE, Editura Economică, București

Dinu, M., Socol, C., Marinaș, M. (2004). Economie europeană. O prezentare sinoptică, Editura Economică, București

Esping-Andersen, Gosta (1990) Cele trei lumi ale capitalismului Welfare . Princeton, NJ: Princeton University Press.

Fukuyama, Francis (1989) "Sfârșitul istoriei?". Interesul National , 56 (Summer).

Furtună, C., “Coeziune economică și socială: raport al Comisiei Europene”, Tribuna Economică, Vol. 19, No. 38, pp. 93-95

Goodin, Robert E. et al. (1999) Cele reale Lumile Welfare Capitalism . Cambridge: Cambridge University Press.

Guerreiro Ramos, Alberto (1958) O Redução Sociológica . Rio de Janeiro: Instituto Superior de Estudos brasileiros (ISEB).

Hall, Peter A. David SOSKICE (eds.): (2001) Soiuri de capitalism . Oxford: Oxford University Press.

Hall, Peter A. și David SOSKICE (2001) "O introducere în soiuri de capitalismului ", în Sala și Soskice (2001): 1-70.

Huber, Evelyne (ed.) (2002) Modele de Capitalism: Lecții pentru America Latină . Pennsylvania: University Press Penn State.

Mills, C. Wright (1959) Imaginația sociologică . Oxford: Oxford University Press.

Rostow, Walt W. (1960) Etapele de creștere economică . Cambridge: Cambridge University Press.

Schmitter, Philippe C. (1974) "Încă un secol de corporatism?". Revista de Politică 36 (1): 7-52.

Schneider, Ben Ross (2008) "Capitalisms Comparând: liberale, coordonată, rețea, și soiuri ierarhică". Copie: Universitatea Northwestern, martie 2008, 37 de PGS.

Schneider, Ben Ross (2009) "Economiile de piață ierarhică și soiuri de capitalismului în America Latină". Jurnalul de Studii latino-americane 41: 553-575

Stephens, John D. (2002) "Regimuri europene de stat al bunăstării: configurații, rezultate, transformări", in Evelyne Huber (2002): 303-338.

Titmuss, Richard (1958) Eseuri despre statul bunăstării . London: Allen și Unwin.