Asigurarea Raspunderii de Malpraxis
CUPRINS
Adnotare (în limbile română și engleză
Lista abrevierilor
Introducere
Capitolul I. Aspecte teoretice privind asigurarea de răspundere civilă
1.1 Scurt istoric privind asigurarea de răspundere civilă
1.2 Caracterizarea trăsăturilor și particularităților asigurării de răspundere civilă
1.3 Particularitățile contractului de asigurare de răspundere civilă
Capitolul II. Studiul asupra situației din domeniul asigurării de răspundere civilă din Republica Moldova
2.1 Reglementarea asigurării răspunderii civile în Republica Moldova.
2.2 Studiu comparativ asupra situației la zi privind asigurarea de răspundere civilă de pe piețele internaționale de asigurări și de pe piața de asigurare a Republicii Moldova
2.3 Aspecte controversate ale doctrinei și legislației care reglementează domeniul asigurării răspunderii civile
Capitolul III. Perspectivele dezvoltării unor tipuri de asigurări de răspundere civilă în Republica Moldova
3.1 Problemele implimentării asigurărilor de răspundere profesională
3.2 Asigurarea răspunderii de malpraxis
3.3 Alte tipuri de asigurări de răspundere civilă
Concluzii și recomandări
Bibliografie
LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
La etapa actuală, când au loc schimbări esențiale în viața social-economică, se modifică în mod esențial caracterul și funcțiile asigurărilor în Republica Moldova, în permanență crește importanța acestora în calitatea sa de mijloc de protecție eficient și rațional a intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și juridice. În statele cu economii de piață dezvoltate, industria asigurărilor are o pondere considerabilă, asigurând persoanelor fizice și juridice protecție solidă a intereselor acestora contra efectelor nefaste ale producerii avariilor tehnice, riscurilor naturale, riscurilor financiare, tehnice, politice și altor riscuri. Anterior perioadei de până la independență, în condițiile dominării formei proprietății de stat și sistemului administrativ de comandă de administrare, potențialul instituției asigurărilor nu putea să se manifeste în deplina măsură, iar aria de aplicare era limitată. Reieșind din aceasta, anumite genuri și tipuri de asigurare caracteristice statelor dezvoltate, nu aveau posibilitate de a fi prezente în Republica Moldova. Dezvoltarea rapidă în ultimii 20 de ani a piețelor serviciilor financiare în Republica Moldova, a influiențat dezvoltarea mecanismelor financiare capabile să ofere garanții suplimentare subiecților relațiilor civile, să le asigure interesele lor patrimoniale. Societatea contemporană, utilizând sisteme ale cunoașterii științifice pe de o parte, și ghidându-se de legile pieței și ale concurenței libere, pe de altă parte, tot mai frecvent apelează la asemenea metode de reglementare juridică, care sunt îndreptate spre optimizarea procesului de prestare a serviciilor financiare, spre protecția mult mai eficientă a intereselor patrimoniale a consumatorilor de servicii financiare, în scopul prevenirii unor pierderi materiale.
Necesitatea stabilirii unui echilibru între eventualele pierderi și interesele patrimoniale ale subiecților de pe piața serviciilor financiare constutie o cauză, pentru care reprezentanții științei juridice contemporane și-au îndreptat atenția sa asupra instituției asigurării de răspundere civilă. Instituția asigurării de răspundere civilă este una relativ nouă pentru doctrina juridică autohtonă și încă nu și-a căpătat o dezvoltare adecvată nici în ultimii 20 de ani, perioadă în care a avut loc o consolidare și concretizare a legislației asigurărilor, când s-au elaborat și implimentat noi acte normative ce se referă doar pentru tipurile de asigurări de răspundere civilă obligatorii. Între timp, doctrinele juridice străine cunosc această instituție a asigurării, care există deja de mai mult de 150 ani. Spre exemplu, în Germania în anii 20-ci al secolului XX-ci, existau deja circa 40-ci de tipuri de asigurări de răspundere civilă. În Republica Moldova piedică în dezvoltarea instituției asigurării de răspundere civilă, a constituit-o perioadă îndelungată caracterizată prin monopolul statului asupra pieței de asigurare. După obținerea independenței și apariția relațiilor libere comerciale, s-a creat un gol enorm în ceea ce privește reglementarea juridică a relațiilor sociale ce țin de domeniul asigurărilor. Odată cu lichidarea monopolului statal și apariției relațiilor de piață, respectiv apariția instituției proprietății private, s-au creat premise obiective pentru utilizarea asigurărilor, ca factor și mijloc de garantare a stabilității financiare ale entităților economice, precum și a protecției intereselor și drepturilor legitime ale cetățenilor. Caracterul obiectiv al schimbărilor în caracterul și funcțiile asigurărilor au fost determinate pe de o parte, de dezvoltarea formei proprietății private, dezvoltarea și multiplicarea legăturilor economice, de apariția noilor nevoi și necesități la persoanele fizice și juridice. Pe de altă parte, statul nu mai putea garanta un suport financiar persoanelor fizice și juridice în cazul pierderilor suferite în urma producerii interperiilor naturale și avariilor tehnice. Astfel, pe piața locală de asigurări treptat au apărut și s-au dezvoltat noi genuri și tipuri de asigurare. Unul din genurile relativ noi de asigurare pentru țara noastră este asigurarea răspunderii civile. O etapă concretă istorică de constituire a acestui segment al asigurărilor, caracteristic practicii statelor occidentale și exprimat prin delimitarea asigurării răspunderii civile de cea a asigurării de bunuri, a fost lipsă în procesul de dezvoltare al pieței locale de asigurări. În scopul lichidării acestui vid legislativ, de către legiuitorul moldovean au fost înteprinse încercări pentru adaptarea normelor de drept la necesitățile societății. De la începutul anilor 90-ci al sec. XX-ci până în prezent, legislația asigurărilor a suferit schimbări radicale de două ori. În 1993 a fost adoptată Legea cu privire la asigurări Nr. 1508 din 15.06.1993, apoi în Codul Civil nr. 1107-XV din 06.06.2002 în Cartea a treia, titlul III, capitolul XXVI Asigurarea, au fost introduse norme ce reglementează asigurările. Anul 2006 a marcat începutul unei noi etape în dezvoltarea cadrului legal al domeniului asigurărilor. Astfel a fost adoptată o nouă lege cu privire la asigurări – Legea nr.407-XVI din 21.12.2006 și Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414-XVI din 22.12.2006, legi care au determinat elaborarea și adoptarea unui set considerabil de regulamente ce au ca scop reglementarea activității de asigurare în Republica Moldova. Legea nr.414-XVI a căpătat utilizare largă reieșind din numărul mare al subiecților relațiilor ce sunt reglementate de normele legii date. Cu toate că elaborarea legii a fost dictată de necesitatea eliminării problemelor existente pe segmentul asigurărilor de răspundere civilă auto, oricum, odată cu adoptarea și implimentarea acestei legi, cea mai mare parte din probleme esențiale caracteristice acestui segment, n-au fost eliminate, mai mult ca atât soluționarea acestora intrând în impas. În ceea ce privește alte tipuri de asigurări de răspundere civilă, legislația autohtonă este una foarte modestă, atât în materie de acte normative, cât și conținutul reglementatoriu al acestora.
Dat fiind faptul caracterul inovator al asigurărilor comerciale în general și a asigurării de răspundere civilă în particular pe piața locală de asigurări, un interes deosebit o capătă studierea experienței teoretice și practice existente, ce țin de acest tip de relații de asigurare. Astfel, asigurarea răspunderii civile urmează a fi abordată ca o trăsătură esențială a statului de drept, ca mijloc de protecție economică a intereselor și drepturilor persoanelor fizice și juridice, a protecției contra acțiunilor ilicite. Un aport considerabil la cercetarea problemelor legate de asigurări a fost adus de către autorii ruși: Pobedonosțev K.G., Sergheev A.P., Tolstoi Iu.K., Khudeakov A.I., Șiminova M.I., Turbina K.E., Kovalevskaia L.N., Abramov V.I., Braghinski S.V., Juk A.V., Rahmilovici V.A., Foghelson I.B., Șihov A.K., Șahov V.V., Belîh V.S., Krivoșeev I. În lucrările acestora se regăsește analiza detaliată și multelaterală a multor aspecte și probleme ce țin de asigurările de răspundere civilă, cum ar fi: esența și scopul asigurării de răspundere civilă, clasificarea acesteia, particularitățile contractului de asigurare de răspundere civilă , e prezentată experiența occidentală a realizării anumitor tipuri de asigurări de răspundere civilă, sunt dezvăluite bazele juridice a acestui domeniu de relații de asigurare. Din autorii francezi contemporani vom menționa pe: Chaumet F., Chappori P., Lambert-Faivre Y.
Referindu-ne la autorii români, care au studiat problematica răspunderii civile și a asigurării de răspundere civilă, merită să-i menționăm pe: Caraiani Gh., Catană R., Deak.Fr., Nemeș V., Ciurel.V., Bercea Fl., Cistelecan L., Cistelecan R., Dobrin M., Galiceanu I.,Popescu D., Macovei I.,Sferdian I., Adam I.
Cu părere de rău în Republica Moldova lipsesc lucrări ce ar avea un obiect de studiu asigurările și asigurarea de răspundere civilă în special. Din autorii autohtoni care au abordat problematica răspunderii delictuale vom menționa pe Băieșu A., S.Baieș S., Crețu I., și îndeosebi pe Bloșenco A. care a cercetat amănunțit instituția răspunderii civile delictuale.
Cu toate acestea, atât în lucrările autorilor din România, cât și a celor din Republica Moldova, cu unele excepții, lipsește analiza instituției asigurării de răspundere civilă ca instituție a dreptului asigurărilor, care se bazează pe anumite principii ale reglementării juridice. Autorii nu și-au pus scopul evidențierii problematicii specifice asigurărilor de răspundere civilă, dar se referă doar la analiza contractului de asigurare de răspundere civilă, precaută doar anumite manifestări ale acesteia.
În acelaș timp monografii fundamentale, teze și alte lucrări științifice ce ar aborda tematica asigurărilor de răspundere civilă lipsesc cu desăvârșire. Nu există cercetări științifice profunde care ar avea obiect de studiu aspecte juridice ce țin de mecanismul desfășurării asigurării de răspundere civilă, chiar dacă și există, ele se limitează doar la abordarea asigurării de răspundere civilă auto, dar și aceastea purtând caracter superficial. Cu toate acestea în literatura științifică contemporană lipsește informație consolidată, dedicată asigurării răspunderii civile, în special a celei profesionale și a celei contractuale. O multitudine de probleme de ordin teoretic și practic, ce se referă la organizarea și desfășurarea acestui tip de relații de asigurare, necesită o studiere aprofundată și elaborarea unor soluții și recomandări practice. Până în present, obiect al dezbaterilor științifice în doctrinele străine o constituie întrebarea privind caracterul juridic (natura juridică) al contractului de asigurare de răspundere civilă, îndeosebi dacă acest tip de contract poate fi considerat contract încheiat în folosul unei terțe persoane. Studiul teoretic și practic insuficient al problemelor asigurării de răspundere civilă în doctrina juridică autohtonă, determină necesitatea și actualitatea studierii temei date, al aspectelor definitorii ale acesteia. Scopul lucrării date este studierea și evidențierea unor aspecte teoretice privind esența și conținutul economic și juridic al asigurării de răspundere civilă, determinarea (stabilirea) stării actuale a domeniului asigurării de răspundere civilă, a tendințelor și perspectivelor dezvoltării diverselor tipuri de asigurări a răspunderii civile în Republica Moldova, elaborarea recomandărilor practice pentru perfecționarea domeniului dat.
Obiecme de ordin teoretic și practic, ce se referă la organizarea și desfășurarea acestui tip de relații de asigurare, necesită o studiere aprofundată și elaborarea unor soluții și recomandări practice. Până în present, obiect al dezbaterilor științifice în doctrinele străine o constituie întrebarea privind caracterul juridic (natura juridică) al contractului de asigurare de răspundere civilă, îndeosebi dacă acest tip de contract poate fi considerat contract încheiat în folosul unei terțe persoane. Studiul teoretic și practic insuficient al problemelor asigurării de răspundere civilă în doctrina juridică autohtonă, determină necesitatea și actualitatea studierii temei date, al aspectelor definitorii ale acesteia. Scopul lucrării date este studierea și evidențierea unor aspecte teoretice privind esența și conținutul economic și juridic al asigurării de răspundere civilă, determinarea (stabilirea) stării actuale a domeniului asigurării de răspundere civilă, a tendințelor și perspectivelor dezvoltării diverselor tipuri de asigurări a răspunderii civile în Republica Moldova, elaborarea recomandărilor practice pentru perfecționarea domeniului dat.
Obiect al studiului îl reprezintă totalitatea relațiilor juridice ce apar între subiecții pieței de asigurare, ce apar în procesul derulării asigurării de răspundere civilă, și activitatea societăților de asigurare ce prestează servicii de asigurare de răspundere civilă.
Baza teoretică și metodologică al studiului o constituie lucrările autorilor români și ruși, actele normative ale Republicii Moldova ce reglementează activitatea de asigurare, materialul metodic și instrucțional al societăților de asigurare, analize și studii a companiilor de reasigurare occidentale, publicații în presa periodică autohtonă și cea străină. Baza informațional statistică al cercetării e constituită de datele statistice ale autorității de reglamentare și supraveghere al domeniului asigurărilor – Comisia Națională a Pieței Financiare a Republicii Moldova. Pe parcursul cercetării au fost utilizate metodele analizei sistemice al materialului teoretic și practic, inducția și deducția. Analiza datelor statistice s-a efectuat prin utilizarea metodei grupării și comparației.
Astfel, actualitatea cercetării științifice a problemelor din cadrul asigurărilor de răspundere civilă este determinată de următoarele:
– implimentarea relativ recentă a instituției asigurării de răspundere civilă;
– nesoluționarea problemelor de ordin teoretic și practic ce apar în cadrul relațiilor de asigurare de răspundere civilă;
– numărul mare de litigii ce apar pe contractele de asigurare de răspundere civilă auto;
Reieșind din cele expuse, în calitate de obiect al cercetării al lucrării au fost selectate problemele reglementării juridice a diferitor tipuri de asigurări de răspundere civilă, ce apar în procesul încheierii, modificării, executării și încetării contratelor de asigurare a răspunderii civile, și anume: problema caracterului juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă, componenței și interacțiunii dintre principiile acestei ramuri al asigurărilor, structurii și coraportul intereselor subiecților din cadrul relației de asigurare de răspundere civilă, problemele soluționării în legislație a principiilor asigurării de răspundere civilă și protecției intereselor participanților la aceste relații.
Prezenta lucrarea se bazează pe rezultatele cercetărilor teoretice efectuate, pe practica și experiența autorului lucrării, acumulată pe parcursul activității sale pe piața de asigurări și reasigurări locală și internațională.
Astfel, lucrarea reprezintă o sistematizare a rezultatele acestora, cu scopul de a determina caracterul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă, de a scoate în evidență și de a evalua problemele existente pe segmentul asigurărilor de răspundere civilă în Republica Moldova, atât în plan teoretic cât și cel practic, iar în rezultatul acestor evaluări și analize, de a propune anumite recomandări privind perfecționarea legislației în vigoare ce reglementează genul dat de asigurare, actelor interne ale asigurătorilor ce vizează asigurările de răspundere civilă.
Scopul prezentei lucrării este: de a evidenția caracteristicile și trăsăturile specifice a asigurării de răspundere civilă sub aspect teoretic, de a cerceta problematica conform căreia contractul de asigurare de răspundere civilă este considerat un contract încheiat în folosul unui terț, de a analiza problemele existente pe piața de asigurări din Republica Moldova pe segmentul asigurărilor de răspundere civilă, de a propune măsuri pentru perfecționarea cadrului legal existent și respectiv a mecanismelor de desfășurare a asigurărilor de răspundere civilă, fie acestea sub formă obligatorie sau benevolă.
Pentru atingerea acestui scop a fost necesar de a realiza următoarele:
– de a evidenția și analiza trăsăturile (principiile) asigurării de răspundere civile;
– de a evidenția și analiza problemele (lacunele, omisiunile, contradicțiile) cadrului legal și influiența acestuia asupra derulării activitățiii de asigurare;
– de a oferi anumite soluții concrete pentru modificarea legislației ce reglementează asigurarea de răspundere civilă, în scopul asigurării unui echilibru între interesele subiecților relațiilor de asigurare (asigurător-asigurat-beneficiarul asigurării).
În conformitate cu scopul stabilit au fost trasate următoarele sarcini, ce au determinat logica și structura internă a cercetării:
– de a analiza bazele teoretice a asigurării de răspundere civilă, de a determina locul acestei instituții de asigurări printre alte ramuri ale asigurării și rolul acesteia în dezvoltarea businessului cu asigurări, a economiei țării, în garantarea protecției adecvate a dreptruilor și intereselor patrimoniale al cetățenilor;
– de a evidenția contradicțiile și lacunele existente în legislația în vigoare ce reglementează asigurarea răspunderii civile în Republica Moldova;
– de a efectua o analiză complexă a practicii de desfășurarea a asigurării de răspundere civilă în RM;
– de a evidenția tendințele dezvoltării legislației și ramurii asigurării de răspundere civilă în RM;
– de a elabora propuneri și recomandări pentru perfecționarea legislației din domeniu, respective a mecanismului asigurării răspunderii civile profesionale.
Noutatea lucrării constă în următoarele:
– elaborarea unor propuneri și recomandări pentru perfecționarea legislației în domeniu, respectiv al mecanismului derulării asigurării de răspundere civilă, argumentarea necesității implimentării unor noi tipuri de asigurare de răspundere civilă, în special cele profesionale. Pe parcursul cercetării de către autor au fost atinse următoarele rezultate:
– în baza analizei opiniilor și teoriilor existente a specialiștilor (autorilor) autohtoni și străini privind esența și clasificarea asigurării de răspundere civilă, a fost dată noțiunea bazelor teoretice a ramurii de asigurări cercetate;
– au fost evidențiate caracteristicile și particularitățile care deosebesc ramura asigurării de răspundere civilă de celelate ramuri a asigurării, în conformitate cu care e argumentată delimitarea asigurării de răspundere civilă într-o ramură distinctă;
– e argumentată necesitatea implimentării și dezvoltării diverselor tipuri a asigurării de răspundere civilă în Republica Moldova;
– au fost evidențiate trăsăturile segmentului asigurării de răspundere civilă ca parte a pieței de asigurări locale și au fost determinate direcțiile prioritare de dezvoltare a acestei ramuri de asigurare;
– s-a identificat locul și specificul asigurării de răspundere profesională;
– în scopul perfecționării mecanismului asigurării de răspundere civilă a fost argumentată necesitatea efectuării modificărilor și completărilor în Condițiile de asigurare a răspunderii profesionale, cu scopul de a diminua numărul cererilor de despăgubiri neîntemeiate, numărul refuzurilor neîntemeiate pentru plata indemnizațiilor de asigurare, de a crea condiții pentru regularizarea daunelor fără a apela la instanțele de judecată;
– e prezentată oportunitatea creării societăților mutuale de asigurări și asociațiilor specializate cu scopul unificării și standartizării condițiilor generale de asigurare a răspunderii civile și măririi gradului de eficiență a asigurării de răspundere profesională.
Însemnătatea practică a lucrării constă în următoarele:
– prezintă abordările teoretice ce țin de instituția de asigurare de răspundere civilă în condițiile lipsei cercetării profunde a tematicii respective în lucrările specialiștilor autohtoni, iar rezultatele obținute în cadrul cercetării pot fi utilizate de către societățile de asigurări locale cu scopul perfecționării și ridicării eficienței desfășurării anumitor tipuri concrete de asigurări de răspundere civilă;
– propuse necesitatea modificărilor unor norme din actele normative ce reglementează desfășurarea tipurilor de asigurări obligatorii de răspundere civilă, în special al celor profesionale.
Sumarul compartimentelor tezei
Teza este constituită din introducere, 3 capitole, concluzii și recomandări, bibliografie cu 106 de surse.Compartimentul Introducere descrie actualitatea și importanța problemei abordate, gradul de cercetare al temei, scopul și obiectivele tezei, importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării și sumarul compartimentelor tezei.
Capitolul I conține un scurt istoric al apariției și dezvoltării asigurărilor de răspundere civilă, în care se evidențiază, că premiza istorică pentru apariția instituției asigurării de răspundere civilă a constituit-o dezvoltarea modului capitalist de producere în secolul XIX-lea în Europa. Sunt prezentate date referitor la asigurările de răspundere civilă din Germania și Franța, care sunt considerate patria acestui tip de asigurare. Capitolul dat conține o analiză a răspunderii civile ca fiind una din principalele manifestări ale răspunderii juridice, care la rândul său reprezintă o sancțiune pentru fapta ilicită comisă, a naturii patrimoniale a răspunderii civile. O deosebită atenție este acordată celor două forme a răspunderii civile – delictuală și contractuală, fiind aduse argumente referitor la lipsa deosebirilor de esență dintre aceste două forme a răspunderii, prezentate deosebirile existente dintre acestea. Se argumentează delimitarea relațiilor de asigurare de răspundere civilă într-o ramură distinctă de asigurare, în raport cu celelalte două ramuri – de bunuri și de persoane. Deasemenea în acest capitol se abordează rolul culpei asiguratului, ca condiție de bază pentru despăgubirea terțului păgubit.
Un loc aparte îl are cercetarea rolului instituției de răspundere civilă ca parte componentă a politicii social-economice a unui stat contemporan, ca instrument de realizare al principiului reparării integrale a prejudiciului și reparării promte a acestuia. Se propune cercetarea problematicii privind – evenimentul care reprezintă cazul asigurat, cum se stabilesc sumele asigurate, ce reprezintă obiectul asigurat. Urmează analiza particularităților și trăsăturilor contractului de asigurare de răspundere civilă, condițiile de formă, de probă și de valabilitate al acestuia.
Capitolul II cuprinde studiul reglementării juridice a asigurării de răspundere civilă în Republica Moldova, fiind realizată o clasificare a actelor normative, care formează partea specială și partea generală, analizate actele normative respective, o atenție sporită fiind acordată legii nr.407-XVI cu privire la asigurări din 21.12.2006, Legii nr.414-XVI cu privire la AORCA din 22.12.2006 și normelor Codului Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002.
Totodată, în acest capitol se regăsește un studiu comparativ al situației la zi privind asigurarea de răspundere civilă în unele state occidentale comparativ cu piața de asigurări a Republicii Moldova, venind cu date statistice privind cota asigurărilor de răspundere în PIB, numărul contractelor încheiate, volumul primelor brute subscrise.
Urmează analiza aspectelor controversate și deficiențelor existente în legislația în vigoare ce reglementează această ramură a asigurării, care se referă la: raportul pretențiilor ce derivă din prejudiciu și din contractul de asigurare; aspecte ale răspunderii subsidiare ce se manifestă pe deplin în cadrul asigurărilor de răspundere civilă; problematica calificării evenimentului ca caz asigurat; problematica modului de stabilire a cunatumului indemnizației de asigurare; sarcina dovezii producerii cazului asigurat și a întinderii prejudiciului; stabilirea numărului actelor necesare pentru soluționarea dosarului de daune; unele practici abuzive din partea asigurătorului; despăgubirea daunei morale.
În capitolul III sunt prezentate problemele implimentării asigurărilor de răspundere profesională, fiind urmate de analiza esenței, rolului și necesității implimentării asigurării de malpraxis medical, acesta constituind un izvor de daune în continuă creștere în Republica Moldova. Deasemenea sunt prezentate și analizate anumite tipuri de asigurări de răspundere profesionale, care în opinia autorului lucrării, necesită a fi implimentate cât mai curând, în forma de asigurări obligatorii.
Concluziile generale și recomandările sumează concluziile teoretice și recomandările practice de modificare a unor acte normateve ce regelementează domeniul asigurărilor de răspundere civilă, care rezultă din constatările, argumentele fundamentate și menționate în cercetare.
Capitolul I. Aspecte teoretice privind asigurarea de răspundere civilă
1.1 Scurt istoric privind asigurarea de răspundere civilă.
Anumite elemente ale asigurării de răspundere civilă, pot fi atestate la grecii antici. Astfel, statutele asociațiilor maritime prevedeau acoperirea daunelor cauzate de naufragiul navei, pieirea încărcăturii care aparține unui membru al acestei asociații. Se acopereau și cheltuielile pentru salvarea navei sau al încărcăturii, cheltuieli care depășeau pierderile reale. Elemente ale asigurării de răspundere civilă se atestă încă din Roma Antică.
Societățile „ contra pericolelor maritime” își asumau cheltuielile făcute pentru răscumpărarea membrilor acestora de la pirați. Și la germani breslele aveau dreptul la dezdăunarea parțială al amenzilor sau răscumpărarea persoanelor din prizonierat. În anul 1837 la Hamburg a fost implimentată asigurarea obligatorie de emigrație, ce acoperea pretențiile instituțiilor privind cheltuielile suplimentare pentru alimente și transportare în cazul întreruperii călătoriei a persoanelor ce emigrau din țară. În Franța, începând cu anul 1860, pot fi depistate elemente al asigurării de răspundere, când în contractul de asigurare contra incendiilor se mai includea și răspunderea proprietarului imobilului.
Premisă istorică pentru apariția instituției asigurării de răspundere civilă și evidențierea acesteia într-un domeniu distinct, a constituit-o dezvoltarea rapidă al modului de producție industrial în secolul XIX și formarea instituției răspunderii civile. În condițiile revoluției industriale avea loc diversificarea procesului de producere a bunurilor, intercalarea unui număr mare de persoane, mecanizarea proceselor de producție și dezvoltarea transporturilor. Concomitent a crescut numărul traumatismelor, deceselor, ce a determinat în mod obiectiv, adoptarea legislației ce reglementa răspunderea civilă. Apariția manufacturilor, iar apoi al fabricilor și uzinelor, dezvoltării producției acestora, a avut ca urmare mărirea numărului și intensității riscurilor din utilizarea mijloacelor de producție, iar perfecționarea mijloacelor de transport au cauzat mărirea vitezei acestora, dar și a riscurilor, legate de utilizarea a mijloacelor de transport. Primul accident rutier soldat cu jertfe umane s-a produs la Londra în 1897,un automobil ce se deplasa cu viteza de 7 km/oră a lovit un pieton.
În 1871 în Germania a fost adoptată legea privind răspunderea, care reglementa răspunderea pentru cauzarea de prejudicii la întreprinderile căilor ferate. Odată cu adoptarea legislației privind răspunderea în industrie a apărut asigurarea răspunderii civile industriale, ca în 1871 să fie fondate trei societăți mutuale de asigurări, care ofereau protecție de asigurare pentru răspunderea managerului întreprinderii. Aceste societăți acopereau daunele chiar și pentru cazuri când conducătorii întreprinderilor nu erau responsabili pentru prejudicii. Aceasta a constituit ca impuls pentru dezvoltarea continuă și rapidă a asigurării răspunderii antreprenorilor. A urmat perioada apariției societăților specializate. Astfel în 1875 apare Uniunea de Asigurări Germană, conducătorul căreia Carl Gottlob Molt este considerat întemeietorul ramurii asigurării de răspundere civilă. Anume acesta a fundamentat pentru prima oară diferența dintre riscul de accident și riscul răspunderii, ce a permis de a delimita clar aceste două tipuri de asigurări. Începutul secolului XX-ci este caracterizat cu dezvoltarea cadrului legal ce reglementa relațiile ce apareau în legătură cu răspunderea civilă. În Germania, din anul 1900 a intrat în vigoare Codul Civil German, în care s-au introdus noi norme privind răspunderea civilă pentru cauzarea prejudiciului în domeniul privat. Au urmat Legea privind transportul auto și în 1922 Legea despre transportul aviatic, care au influiențat apariția și dezvoltarea unor genuri noi de asigurare de răspundere civilă.
Se consideră, că aspectul contemporan al asigurărilor de răspundere civilă, a fost influiențat de asigurările franceze, dezvoltarea cărora a continuat vertiginos în prima jumătate al secolului XX-ci. Astfel în Franța, la 1 aprilie 1898, au fost lărgite competențele societăților mutuale de asigurări, care au obținut dreptul de a practica toate genurile și tipurile de asigurări, sau să se specializeze pentru anumite tipuri. Pe 9 aprilie 1898 se introduce asigurarea de compensare a prejudiciilor produse din accidentele de muncă, care a instituit obligativitatea furnizării de dovezi a responsabilității angajatorului pentru vătămarea angajatului. În 1929 a fost creată Biroul Central francez al asigurătorilor pentru studierea statisticii daunalității al asigurărilor auto. În august 1943 a fost adoptat un regulament care a stabilit un tarif minim obligatoriu în materie de riscuri industriale.
În Rusia necesitatea implimentării asigurării de răspundere civilă legată de utilizarea automobilelor a fost conștientizată începând cu anul 1910, când s-a mărit considerabil numărul “echipajelor motorizate”. Automobilele încep a fi privite nu doar ca mijloc rapid și eficient de deplasare, dar și ca izvor de incendii, leziuni corporale și deteriorări, cu toate că conceptul de izvor de pericol sporit în dreptul civil încă nu se formase. Anume din acest motiv, atât în statele Europei, cât și în Rusia s-a pus sarcina implimentării asigurării de răspundere civilă a deținătorilor unităților de transport. Începând cu anul 1913 în Rusia începe elaborarea legislației civile privind asigurarea răspunderii civile auto, respectiv a început să se creeze sistemul acestui tip de asigurare de răspundere civilă. Astfel, la 11 mai 1913, de către Ministerul Afacerilor Interne al Imperiului Rus, au fost elaborate “Condițiile generale de asigurare a prejudiciilor proprietarilor echipajelor cu motor (și al automobilelor)”, care o perioadă anumită a reprezentat actul normativ de bază în acest domeniu al activității de asigurare. Inițial, aceste Condiții au fost elaborate pentru societatea de asigurări ”Rossia”, ca mai apoi aceste Condiții să fie transmise și societății de asigurări “Salamandra”. Dacă în statele Europei și pe o piață nouă cea a SUA, asigurările în general și cele de răspundere în special, au înregistrat o dezvoltare continuă, în URSS acestea au fost stopate de instituirea monopolului de stat asupra domeniului asigurărilor.
În prezent, asigurarea de răspundere civilă reprezintă una din cele mai importante ramuri de asigurări din lume, volumele căreia se amplifică și cresc în fiecare an. Aceasta este determinat mai multe cauze:
– Conștientizarea de către cetățeni a drepturilor sale; – creșterea bunăstării populației, repsectiv creșterea capacității de plată și a mărimii daunelor; – creșterea numărului factorilor generatori de daune legate de industrializarea societății, dezvoltarea noilor tehnologii; – creșterea numărului de evenimente asigurate; – inițiative noi ale puterii legislative privind răspunderea civilă; – lărgirea ariei utilizării practice a legislației ce reglementează răspunderea civilă.
Pentru Republica Moldova asigurările de răspundere civilă reprezintă un tip relativ tânăr de asigurări, în țară noastră lipsind careva tradiții serioase în ceea ce privește practicarea acestui gen de asigurări. Un prin imbold pentru dezvoltarea acestui gen de asigurări a fost Legea cu privire la asigurări nr.1508 din 15.06.1993, care conținea și norme ce reglementau asigurarea de răspundere civilă și îndeosebi asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.
Impactul și rolul social al relațiilor de asigurare de răspundere civilă, complexitatea acestora, a determinat necesitatea modificării și perfecționării legislației asigurărilor. Astfel anul 2006 marchează o etapă nouă pentru asigurările din Republica Moldova, an în care au fost adoptate două legi fundamentale pentru domeniul asigurărilor, cum sunt Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006, care conține norme ce reglementează asigurările de răspundere civilă și Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto nr.414-XVI din 22.12.2006. Implimentarea legii nr.414-XVI din 22.12.2006 a fost urmată de elaborarea unor regulamente de către CNPF, menite să reglementeze acest sector al asigurărilor. Cu toate acestea, asigurările de răspundere civilă, altele decât cea obligatorie de răspundere civilă auto, n-au înregistrat o dezvoltare cuvenită, ponderea acestora fiind neînsemnată.
1.2 Caracterizarea trăsăturilor și particularităților asigurării de răspundere civilă
1.2.1 Aspecte generale privind răspunderea civilă și asigurarea răspunderii civile
Răspunderea civilă reprezintă o formă a răspunderii juridice care se regăsește într-un raport de obligații în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazul prevăzut de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare [3, p.24]. Răspunderea juridică civilă își are fundamentul în izvoarele dreptului civil, principalul izvor fiind Codul Civil care reglementează modul de aplicare, condițiile de fond și de formă. Răspunderea civilă reprezintă una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice, deoarece ea are drept scop asigurarea circuitului civil și a funcționării normale a mecanismului realațiilor economice în societate [6, p.402]. Legiuitorul a instituit un mecanism juridic, care are ca scop restabilirea drepturilor încălcate și apărarea intereselor legale ale persoanelor. Parte componentă a acestui mecanism sunt normele juridice care reglementează obligațiile delictuale, care la rândul său, sunt instrument de bază de apărare a drepturilor și intereselor legale ale persoanelor, având ca scop restabilirea stării materiale a presoanei vătămate [7, p.12]. Majoritatea savanților din domeniu califică răspunderea juridică ca fiind o sancțiune pentru fapta ilicită și o formă a constrângerii de stat care constă în obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta ilicită prevăzută de lege sau de contract. Astfel, se desprinde o concluzie, că răspunderea poartă caracter retrospectiv, deoarece e o răspundere pentru o faptă săvârșită în trecut. Realizarea acestei răspunderi are consecințe negative pentru persoana care încalcă regulile sociale de comportare.
Această răspundere exprimă reacția statului și a societății față de fapta ilicită [7, p.16]. Răspunderea există și până la realizarea sancțiunii și poate rămâne nerealizată așa cum se întâmplă în cazul răspunderii delictuale, când o persoană responsabilă de cauzarea prejudiciului nu e trasă la răspundere pe motivul reparării daunei de către asigurător.
Răspunderea civilă presupune o obligație de despăgubire, de reparare a prejudiciului care a fost cauzat prin fapta ilicită, astfel încadrându-se constrângerea de a suporta consecințele negative cu caracter patrimonial. Esența patrimonială al răspunderii civile e condiționată de faptul, că dreptul civil reglementează cu precădere raporturi patrimoniale, respectiv răspunderea civilă îndeplinește o funcție compensatorie. Această funcție e determinată de natura juridică al răspunderii civile, care e o sancțiune specifică dreptului civil cu caracter reparator, îndreptată împotriva patrimoniului persoanelor care săvârșesc fapte ilicite cauzatore de prejudicii [ 30, p.170]. În opinia mai multor savanți răspunderea civilă mai are încă o funcție, cea educativ-preventivă, deoarece teama de o eventuală obligare la repararea unui prejudiciu, imprimă oamenilor o conduită mai prudentă și respectarea obligațiilor asumate.
Răspunderea civilă îmbracă două forme: răspunderea civilă delictuală (obligația de a repara prejudiciul își are izvorul într-o faptă ilicită) și răspunderea civilă contractuală (obligația de a repara prejudiciul își are izvorul în contract). Diferențiem cele două forme de răspundere se grație izvorului raportului juridic obligațional. În ambele forme ale răspunderii civile există un raport juridic obligational stabilit între creditor și debitor, ce dă naștere obligației de reparare prejudiciului, însă natura sa este diferită [1, p.298]. Între cele două răspunderi nu există deosebiri de esență. În ambele cazuri, răspunderea este unitară, deoarece sunt întrunite aceleași elemente structurale, cum ar fi: a) fapta ilicită prejudiciabilă sau faptul generator de pagubă;b) dauna sau prejudiciul produs; c) raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; d) culpa asiguratului (persoanei asigurate); e) capacitatea delictuală a celui obligat să răspundă .
Cu toate că există o comunitate de scop și de condiții, între aceste două forme ale răspunderii civile există anumite deosebiri. Delimitarea răspunderii delictuale de cea contractulă prezintă importanță nu numai pentru determinarea domeniului de aplicare a fiecărei, ci și pentru a înțelege conținutul și trăsăturile fiecărei forme. Necesitatea delimitării are și importanță practică, deoarece permite excluderea cazurilor de recuperare a prejudiciului extracontractual potrivir regulilor răspunderii contractuale și invers [7, p.27]. Între aceste două forme a răspunderii civile există următoarele deosebiri:
1) În cazul răspunderii contractuale, obligația, întinderea acesteia este stabilită în contract de către părțile contractante. Răspunderea contractuală intervine între persoane care au anumită calitate – cea de părți contractante. Răspunderea, se angajează ca urmare a nerespectării unor drepturi relative. În cazul răspunderii delictuale prejudiciul se cauzează de o persoană care nu se află în raport obligațional cu persoanele vătămate. În acest caz obligația poartă caracter general, ce revine tuturor – obligația de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite.
Deci, răspunderea contractuală va apărea numai între subiecți concreți, cum sunt părțile unui contract, pe când răspunderea delictuală este “generală și de drept comun”, întrucât apare în afara unor legături preexistente între victimă sau păgubit și autorul faptei ilicite, prin nesocotirea obligației de a nu păgubi pe altul [14, p.].
2) Caracterul normelor ce reglementează aceste forme de răspundere civilă sunt diferite. Dacă normele juridice ce reglementează răspunderea delictuală sunt imperative (părțile nu pot stabili condițiile și întinderea răspunderii), atunci normele ce reglemetează răspunderea contractuală sunt dispozitive (existența și întinderea răspunderii depinde de voința părților contactante).
3) Răspunderea delictuală este solidară, atunci când fapta ilicită a fost săvârșită cu participarea mai multor persoane, în timp ce răspunderea contractuală poate fi solidară numai dacă a fost prevăzută în contract.
4) În cazul răspunderii delictuale răspund toate persoanele ce au atins vârsta de 15 ani și au discernămând, pe când în cazul răspunderii contractuale doar persoanele ce au capacitatea deplină de exercițiu, ce se dobândește odată cu atingerea majoratului.
5) În cazul răspunderii delictuale, aceasta nu survine pentru vinovăția terței persoane, pe când în cazul răspunderii contractuale, este posibil de a obliga debitorul să repare prejudiciul cauzat din vina terțelor persoane, cărora acesta le-a încredințat obligațiile sale (de exemplu în cazul răspunderii pentru faptele subantreprenorilor).
6) În cazul răspunderii contractuale, întinderea obligației este stabilită în contract de către părțile contractante. Debitorul va răspunde pentru daunele previzibile, pentru cele imprevizibile va răspunde doar dacă a acționat cu intenție. Partea contractantă (debitorul), care nu execută obligația sau o execută necorespunzător este prezumat în culpa. Excepție de la această regulă, este cazul dacă debitorul nu și-a onorat obligațiile contractuale în caz de forța majoră, cazul fortuit, culpa creditorului. În cazul răspunderii delictuale întinderea obligației nu se cunoaște, până în momentul cauzării daunei sau prejudiciului. Se impune repararea daunelor previzibile cât și a celor imprivizibile. Partea vătămată trebuie de regulă să dovedească culpa făptuitorului.
După cum vedem scopul răspunderii civile este repararea prejudiciului cauzat, iar al răspunderii penale este pedepsirea persoanei ce a comis o crimă sau faptă ilicită ce cade sub incidența răspunderii penale. Din acest motiv răspunderea penală nu poate constitui obiect asigurat, poate fi asigurată doar răspunderea civilă. Astfel, orice persoană ce conștientizează că ar putea eventual să cauzeze prejudicii terțelor persoane și să fie obligat de a repara acestora prejudiciul cauzat ar dori să-și protejeze patrimoniul de cheltuielile pe care le va face cu titlu de dezdăunare.
Un instrument adecvat și eficient, ce protejează interesele patrimoniale a persoanelor ce pot cauza daune terțelor persoane, o reprezintă instituția asigurării de răspundere civilă. Putem numi această ramură de asigurare ca o asigurare pentru eventualele cheltuieli, pe care persoana va fi obligată să le suporte, ca rezultat al apariției răspunderii pentru prejudicii cauzate terțelor persoane. Această ramură de asigurare acoperă răspunderea, care nu există încă la momentul încheierii contractului de asigurare, dar care ar putea apărea în rezultatul cauzării prejudiciului terțelor persoane. Ca răspundere civilă, pentru faptul apariției căreia se contractează o asigurare, se înțelege răspunderea prevăzută de normele Codul Civil al Republicii Moldova, care stabilește că: „Cel care acționează față de altul în mod ilicit, cu vinovăție este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, și prejudiciul moral cauzat prin acțiune sau inacțiune”[78, art.1398,al.1].
Asigurările de răspundere civilă constituie una din cele trei ramuri a sistemului asigurărilor, pe lângă asigurările de bunuri și cele de persoane. Asigurările de răspundere civilă sunt generate de efecte ale normelor de drept civil. În acest context persoanele fizice și juridice, care prin activitatea lor specifica de producție, livrări de bunuri, prin folosirea mijloacelor de producție, a mijloacelor de transport , au produs prejudicii terțelor persoane, sunt obligate la plata despăgubirilor cuvenite. Cum asemenea prejudicii sunt frecvente iar acoperirea lor este uneori dificilă, s-a impus soluția acoperirii lor prin asigurare, deci prin intermediul asigurărilor de răspundere civilă. Asigurarea de răspundere civilă reprezintă o ramură a asigurării în cadrul căreia asigurătorul preia asupra sa obligația de compensare a sumelor bănești pe care asiguratul este obligat să le achite cu titlu de despăgubiri persoanei păgubite.
Asigurarea răspunderii civile deci, reprezintă o ramură a asigurărilor, obiectul căreia sunt interesele patrimoniale ale asiguratului (persoanelor asigurate), legate de compensarea de către asigurat a prejudiciului cauzat de către acesta, sănătății, vieții sau bunurilor terțelor persoane. Asigurarea de răspundere civilă presupune, că dauna sau prejudiciul cauzat de către asigurat sau persoana asigurată terțelor persoane, conform contractului de asigurare de răspundere civilă, vor fi compensate de către societatea de asigurare. Asigurarea răspunderii civile combină elemente caracteristice atât asigurării de bunuri, în cazul în care dauna a fost cauzată bunului, cât și asigurării de persoane, în cazul cauzării prejudiciului sănătății sau vieții persoanelor fizice. Dar, spre deosebire de asigurările de bunuri și de persoane, asigurarea răspunderii civile are menirea să compenseze prejudiciul sau daunele aduse terțelor persoane, și concomitent cu aceasta să reprezinte un mijloc de protecție a intereselor asiguratului, care este cauzator de daune sau prejudiciu. Necesitatea delimitării unor asemenea relații de asigurare într-o ramură distinctă al asigurărilor e determinată de imposibilitatea atribuirii acestora ramurilor de asigurări de bunuri sau de persoane. Dacă în cazul asigurării de bunuri obiectul asigurat sunt anumite bunuri aparținând persoanelor fizice sau juridice, iar obiect asigurat în asigurarea de persoane acestea sunt viața și sănătatea și capacitatea de muncă al persoanelor fizice, atunci în cazul asigurării răspunderii civile obiectul asigurat este răspunderea asiguratului (persoanei asigurate), răspundere ce apare în temeiul legii sau a obligațiilor contractuale, pentru cauzarea de daune terțelor persoane. Terțele persoane – sunt persoanele fizice sau juridice, intereselor materiale și fizice (integrității corporale) ale cărora li s-a cauzat un prejudiciu de către asigurat sau persoana asigurată. Aceste terțe persoane nu pot fi numite concret în contractul de asigurare de răspundere civilă (inserate numele, denumirea), deoarece nu se poate cunoaște din timp, cărei persoane i se va cauza dauna sau prejudiciul, respectiv cui i se va plăti indemnizația de asigurare. Beneficiarul efectiv al asigurării (indemnizației) poate fi determinat doar după cauzarea daunei sau prejudiciului (cazul asigurat). Excepție de la această regulă, este cazul contractului de asigurare de răspundere civilă pentru neonorarea obligațiilor contractuale, în care beneficiarul este stabilit de la bun început – este persoană, partea unui contract, față de care asiguratul are de îndeplinit anumite obligații contractuale (prestări servicii, lucrări, livrări, etc.). Astfel, în cadrul asigurării de răspundere civilă delictuale, persoana beneficiar al indemnizației de asigurare este stabilită prin lege, acestea sunt persoane cărora li se cauzează daune materiale, prejudiciu vieții sau sănătății. Nici asigurătorul, nici asiguratul nu pot modifica persoana beneficiarului indemnizației de asigurare, în cazul asigurărilor obligatorii. Prin asigurarea răspunderii civile se vor acoperi prejudiciile produse de asigurat (persoana asigurată) persoanelor terțe, cu respectarea următoarelor condiții: a) Cazul asigurat s-a produs ca urmare a comiterii de către asigurat (persoana asigurată) a unei fapte ilicite. Exempu îl constituie vătămarea unui terț (persoana fizică) prin cazuzarea acestuia de leziuni corporale în urma căderii unor părți a clădirii ce se află în proces de construcție (șantier de construcție);
b) Existența unui prejudiciu (vătămării), trebuie să fie reală și să poată fi dovedită (existența fișei medicale, diagnozele, constatări, procese-verbale);
c) Existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită comisă de asigurat și prejudiciul (vătămarea) cauzat terței persoane;
d) Culpa asiguratului care a săvârșit fapta ilicită ce a generat vătămarea (prejudiciul), trebuie să poată fi constatată și dovedită.
O deosebire importantă dintre asigurările de bunuri și de persoane cu cea a asigurarea răspunderii civile este următoarea: dacă în primele două cazuri culpa asiguratului constituie temei pentru decăderea asiguratului din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de răspundere civilă dimpotrivă, culpa asiguratului (persoanei asigurate) este o condiție de bază pentru despăgubirea terțelor păgubiți sau vătămați.
Din câte se observă, asigurările de răspundere civilă au rolul de a proteja patrimoniul asiguratului (persoanei asigurate), povara despăgubirii trecând la asigurător. Deasemenea, acest tip de asigurare are și un rol social, întrucât terțul păgubit este despăgubit mai operativ, decât în cazul, când persoana responsabilă de prejudiciu sau vătămare nu are asigurată răspunderea sa civilă, sau cel puțin sprea aceasta se tinde. Reieșind din rolul său social, în mai multe țări s-a trecut la asigurarea de răspundere civilă prin efectul legii (obligatorie).
În continuare ne vom referi la particularitățile protecției interesului de asigurare, componența căruia constituie (formează) necesitatea eliberării de povara compensării prejudiciului cauzat persoanelor terțe. După cum am menționat anterior, răspunderea civilă poate fi delictuală și contractuală, adică să apară în baza a două izvoare distincte. Reieșind din aceasta separare, protecția intereselor se acordă în mod diferit. Astfel, în cazul contractului de asigurare a răspunderii civile care-și are izvorul în delict, se asigură interesele unui cerc larg de persoane, care doresc să-și protejeze situația patrimonială pentru o eventuală apariție a răspunderii delictuale.
Legislația în vigoare este destul de permisivă, limitând posibilitatea protecției anumitor interese în temeiul regulii generale, ce nu permite doar asigurarea intereselor ilicite [78, art.1307,al.2,lit.a]. Analiza legislației ne demonstrează că modelul protecției acestor interese este unul destul de liberal. Prezența unui cerc larg, practic nelimitat, de persoane interesate, e dictată în mod special de rolul social pe care îl poartă asigurarea de răspundere civilă. O persoană interesată încadrându-se într-un raport juridic, cum este contractul de asigurare, în calitate de asigurat, o face pentru a-și proteja interesele, deoarece subiectulul circuitului civil după regula generală, tinde spre satisfacerea intereselor sale. În cazul în care, persoana interesată are calitatea de persoană asigurată (alta decât persoana asiguratului), asiguratul prin faptul desemnării persoanei asigurate îi acordă acestuia din urmă calitatea de creditor în partea ce ține de dreptul de a cere executarea obligației de plată a indemnizației de asigurare de către asigurător în folosul terței persoane prejudiciate. În orice caz, protejându-și interesele proprii, persoana interesată contribuie indirect unei protecții mai solide a intereselor patrimoniale ale persoanelor păgubite, asta deoarece asigurătorul deținând surse financiare considerabile, e capabil de a acoperi mult mai eficient prejudiciul, fapt ce determină rolul social al contractului de asigurare de răspundere civilă, ce-și are izvorul în delict. Mai mult ca atât, în anumite domenii în care frecvența daunelor e înaltă sau poartă caracter sistematic și potențial catastrofal, legiuitorul instituie asigurarea obligatorie de răspundere civilă [79, art.5, al.1].
În cadrul asigurării de răspundere civilă compensarea prejudiciului poate fi efectuată pe două căi. Prima din ele este exonerarea asiguratului (sau persoanei asigurate) de obligația de repara prejudiciul cauzat terțelor persoane prin desdăunarea directă, adică de către asigurător. A doua cale, prin compensarea asiguratului (sau persoanei asigurate) a sumelor plătite cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat terțelor persoane.
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă reprezintă o parte componentă a politicii social-economice a oricăriu stat contemporan. Astfel, obligând persoanele fizice și persoanele juridice de a-și asigura răspunderea civilă în folosul terțelor persoane care pot fi păgubite, statul contribuie prin aceasta la procesul de dezdăunare pentru orice caz (independent de gravitate) și independent de situația materială a persoanei vinovate de cauzarea prejudiciului. Mai mult ca atât, statul garantează persoanei păgubite compensarea prejudiciului suferit în limitele stabilite de lege, legiuitorul realizând una din funcțiile statului Republica Moldova, ca stat de drept, politica căruia este îndreptată spre crearea condițiilor ce ar asigura o viață prosperă și libertatea dezvoltării personalității.
Considerăm că protecția intereselor persoanelor păgubite are loc în mod indirect, prin intermediul protecției intereselor asiguratului (persoanei asigurate). Cu alte cuvinte, odată ce scopul contractului încheiat de asigurat constă în al elibera de obligația de a executa o obligație delictuală, întîietate are executarea asigurătorului, iar faptul juridic – compensarea prejudiciului suferit de persoana păgubită, fiind secundară. Interesele, ce conțin necesitatea de a se elibera de răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a contractului, sunt protejate în cadrul contractelor de asigurare de răspundere contractuală. Protecția interesului are loc prin exonerarea asiguratului de suportarea pierderilor legate de neexecutarea obligațiilor contractuale.
Rolul asigurării de răspundere civilă se află într-o legătură directă, sau mai bine zis contribuie realizării unor principii a răspunderii civile, cum sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării promte a prejudiciului, dar nu și a principiului repărării în natură al prejudiciului. I.Adam consideră că principiul repărării promte este absorbit și înglobat în principiul reparării integrale a prejudiciului [1, p.300]. Într-adevăr, instituția asigurării de răspundere civilă facilitează și contribuie la o despăgubire mult mai rapidă decât situația în care delincventul nu deține o poliță de asigurare de răspundere civilă valabilă, procesul de despăgubire durând perioadă îndelungată din varii motive: fie delincventul nu-și recunoaște vinovăția și părțile sunt încadrate într-un proces de lungă durată, sau în cazul în care delincventul care și-a recunoscut răspunderea și asumat obligația de desdăunare nu o poate face pe motivul lipsei mijloacelor financiare. În ceea ce ține de principiul reparării integrale a prejudiciului, realizarea acestui principiu prin intermediul asigurării depinde de voința persoanei asiguratului (delincventului ). Astfel, dacă delincventul va deține doar o poliță de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, aceasta poate să acopere doar o parte din dauna cauzată terțelor persoane, în situația în care conform normelor legale, despăgubirea de asigurare nu va conține și sumele excluse – procentul de uzură a pieselor de schimb, sau dacă suma daunei este peste limitele legale de despăgubire. Diferența care nu este acoperită de acest tip de poliță urmează a fi plătită de către asigurat. Însă, în cazul în care asiguratul mai deține încă o poliță de asigurare de răspundere benevolă, sumele nedespăgubite de asigurarea obligatorie vor fi acoperite de polița de asigurare benevolă. Doar în asemeanea caz putem vorbi, că asigurarea a acoperit sau a reparat integral prejudiciul cauzat terței persoane.
Principiul reparării în natură se regăsește destul de rar. Repararea se face prin echivalent bănesc, respectiv prin obligația de plată a unei sume de bani. Această reparare se face prin acordarea unei sume globale, sau prin stabilirea unor prestații succesive cu caracter viager sau temporar. Această regulă este una mai adecvată deoarece face posibil dzdăunarea mai promtă a persoanelor vătămate. Spre exemplu dacă va pieri un bun, este destul de dificil de a găsi unul identic, mai ales cel care era cu uzură. Despăgubirea vătămărilor aduse persoanelor poate fi doar în echivalent bănesc. Fie asiguartul, fie asigurătorul – aceștea nu vor putea să cumpere o mâină sau alt organ biologic al omului în cazul leziunilor corporale, sau asigurătorul nu va face operații sau alte tratamente – el va achita costul acestora.
1.2.2 Asigurarea răspunderii delictuale
Asigurarea de răspundere civilă delictuală este considerată ca fiind una din cele mai complicate tipuri de asigurări, sub aspect teoretic. Răspunderea juridică civilă, care este obiect asigurat, constă în aceea, că persoana ce a cauzat daună sau prejudiciu altei persoane, este obligată să le compenseze în volum deplin. Ca urmare a cauzării prejudiciului, apare obligația, ce poartă denumire de delictuală (lat.-delictum). Subiecți al obligației delictuale sunt persoana cauzatoare de prejudiciu (debitor), respectiv care este obligat să desdăuneze, și persoana păgubită sau vătămată (creditorul), persoana ce este în drept să ceară repararea daunei. Prejudiciul cauzat persoanei juridice, va purta doar caracter material (patrimonial).
Prejudiciul cauzat persoanei fizice, aduce atingere atât patrimoniului, cât și fizicului (integritatea corporală) acestuia. La cauzarea decesului unei terțe persoane, calitatea de păgubiți o au persoanele, situația materială a cărora a avut de suferit în rezultatul acestui deces (membrii de familie, sau alte persoane ce erau întreținute de persoana decedată).
În cadrul asigurării răspunderii civile delictuale, există minim două obligații. Prima obligație – obligația de desdăunare pentru cauzarea de daună sau vătămare, subiecții căreia sunt delincventul și persoana păgubită(vătămată). Această obligație i-a naștere în temeiul răspunderii delincventului în urma cauzării prejudiciului sau vătămării terței persoane. A doua obligație – este obligația ce derivă din contractul de asigurare (de a plăti indemnizația de asigurare), subiecții căreia sunt asiguratul și asigurătorul. Aceste două obligații se combină reciproc, în sensul, că asiguratul (persoana asigurată) și cauzatorul prejudiciului se regăsește în aceeași persoană, persoana păgubită sau vătămată este beneficiar, obiectul asigurat este răspunderea pe care o poartă delincventul (asiguratul) față de păgubit (beneficiar) pe o obligație apărută în legătură cu cauzarea de prejudiciu (vătămare). Persoana, căreia i s-a cauzat prejudiciu (vătămare), poate cere dezdăunarea, nemijlocit de la persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului, acționând în postura sa de persoană păgubită (vătămată), sau asigurătorului, cerându-i plata indemnizației de asigurare în calitatea sa de beneficiar, reieșind din faptul existenței unui contractul de asigurare de răspundere civilă. Asigurarea de răspundere civilă delictuală poate fi atât obligatorie, cât și benevolă. Legiuitorul stabilește categoriile de persoane care sunt obligate să încheie contracte de asigurare a răspunderii civile (exemplu – transportatorii, intermediarii în asigurări, medicii, evaluatorii, avocații, auditori, ș.a.). Calitatea de asigurat o poate avea orice persoană fizică sau juridică, ce desfășoară orice tip de activitate. Conform contractului de asigurare a răspunderii civile, poate fi asigurată nu doar răspunderea asiguratului, ci și a altor persoane, acestea având calitatea de persoane asigurate. Astfel legea conține o normă care stabilește că prin contractul de asigurare, se poate include în asigurare și răspunderea civilă a unei persoane, alta decât cea care a încheiat contractul [80, art.16, al.2]. Asiguratul este în drept să modifice oricând, până la producerea cazului asigurat, dacă contractul nu prevede altceva, persoana asigurată printr-o cerere scrisă adresată asigurătorului. Calitatea de beneficiar pe contractul de asigurare de răspundere civilă, este persoană care obține despăgubirea (indemnizația) de asigurare. Beneficiar poate fi asiguratul, dacă acesta a dezdăunat persoana păgubită (vătămată), sau persoana păgubită (vătămată). Deci, suntem în prezența a două modele, care se aplică în dependență de modelul de asigurare a răspunderii civile acceptat într-o țară anumită. În Republica Moldova se aplică preponderent al doilea model, dar nu este exclus și utilizarea primului. Astfel, conform prevederilor legale drepturile persoanei păgubite prin accident produs pe teritoriul RM se exercită față de asigurător direct, cu alte cuvinte, persoana păgubită va cere plata despăgubirii de la asigurător [80, art.20, al.1]. Pe de altă parte, altă prevedere legală nu exclude plata despăgubirii către asigurat, dacă acesta va proba că a despăgubit total sau partial pe cel păgubit, iar altă normă stabilește următoarele: “Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor fizice sau juridice păgubite dacă acestea nu au fost despăgubite de asigurat” [80, art.28, al.5-6]. Obiect asigurat – în asigurarea răspunderii civile este răspunderea asiguratului (persoanei asigurate), care poate să apară în urma cauzării de prejudicii sau vătămări terțelor persoane. Obiectul asigurării – este interesul patrimonial al asiguratului, ce constă în posibilitatea compensării pierderilor ce le suferă asiguratul, în legătură cu efectuarea plăților compensatorii (desdăunarea) către terța persoană păgubită, reieșind din răspunderea față de acesta pentru cauzarea prejudiciului. Obiectul asigurării este interesul patrimonial îndreptat spre ceea, de a nu plăti o sumă anumită păgubitului [37, p.59]. Asigurarea răsunderii urmărește scopul de a-l proteja pe asigurat de o pierdere posibilă. Riscul răspunderii civile pentru asigurat constă în aceea, că pretenția înaintată acestuia, îi va pune sub pericol starea materială, bunăstarea. Pentru asigurat persoana juridică, asigurarea răspunderii reprezintă o asigurare contra majorării pasivului.
În literatura de specialitate mai întâlnim o opinie conform căreea, asiguratul contractează o asigurare de răspundere civilă pentru ca răspunderea să nu-i apară. Considerăm eronată această opinie, deoarece faptul existenței unui contract de asigurare de răspundere civilă, nu presupune o protecție, mai bine zis nu elimină posibilitatea apariției răspunderii persoanei (asiguratul sau persoana asigurată) pentru cauzarea prejudiciului. Orice persoană care a prejudiciat pe altul, indiferent are sau nu încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă, va fi pasibil de răspundere, excepție cazurile când conform normelor legale nu se angajază răspunderea. Faptul că persoana a încheiat un contract de răsgarantează, ca acesta să nu accidenteze pe cineva, să nu deterioreze bunurile aparținând altor persoane, să nu-i fie recunoscută vinovăția pentru cauzarea de prejudicii, respectiv să-i apară răspunderea. Pentru asta și se contractează o asigurare de răspundere civilă, ca în eventualitatea cauzării de daună și apariției răspunderii civile, din patrimoniul asiguratului să nu „plece” careva mijloace bănești, persoana păgubită fiind dezdăunată cu mijloace financiare străine (ale asigurătorului) în baza contractului de asigurare valabil. Mai mult ca atât, uneori se insistă că asiguratul prin încheierea unui contract de asigurare de răspundere civilă, transmite asigurătorului răspunderea sa. Nu suntem deacord nici cu această opinie. Răspunderea nu poate fi transmisă, deoarece asigurătorul nu preia asupra sa vinovăția pentru fapta ilicită și consecințele acesteia. Asigurătorul preia asupra sa doar obligația de despăgubire a persoanelor păgubite în locul asiguratului (persoanei asigurate), responsabil pentru cauzarea daunelor rămâne a fi în continuare cel ce a săvârșit fapta ilicită. Uneori răspunderea civilă este cumulată cu răspunderea penală sau administartivă. Reieșind din aceasta, ar ieși că asigurătorul ar urma nu doar să repare dauna, ci și să mai achite amenda conform Codului contravențional, iar un reprezentant al asigurătorului să ispășească și pedeapsa penală, ceea ce în mod evident este alogic. Referitor la chestiunea,ce reprezintă cazul asigurat în asigurarea răspunderii civile delictuale, părerile sunt împărțite. Unii autori consideră caz asigurat acțiunea sau inacțiunea asiguratului, care a dus la cauzarea prejudiciului, cu alte cuvinte – însuși faptul cauzării prejudiciului (vătămării). Nu putem să fim de acord cu această interpretare, deoarece nu orice cauzare de prejudiciu angajează și răspunderea persoanei responsabile de prejudiciu. Poate să fie așa, că există prejudiciu, dar să nu existe răspundere pentru cauzarea acestui prejudiciu, sau cauzatorul prejudiciului din anumite motive nu este atras la răspundere de către păgubit. Temei pentru exonerarea de răspunderea pentru cauzare de daune (prejudicii), după cum cunoaștem sunt cauzele ce înlătură caracterul ilicit al faptei, care sunt: legitima apărare, starea de necesitate, divulgarea secretului comercial în anumite împrejurări, îndeplinirea unei activități impuse de legislație, consimțământul victimei.
Cauze care înlătură vinovăția, sunt forța majoră, cazul fortuit, fapta unei terțe persoane, fapta victimei înseși. În această ordine de idei, considerăm caz asigurat faptul recunoașterii asiguratului în calitate de persoană responsabilă pentru cauzarea prejudiciului și punerea în sarcina acestuia a obligației de plată a unei sume de bani altei persoane (terțul păgubit). Astfel, unii autori consideră, că acest tip de asigurare acoperă nu atât riscul de tragere la răspundere, dar riscul suportării pierderilor de către asigurat ca rezultat a tragerii acestuia la răspundere. În continuarea acestor idei, asigurătorul compensează cheltuielile suportate cu titlu de despăgubire, sau cele care este obligat să le plătească asiguratul și nu pierderile suferite de persoană păgubită. Fapt juridic, ce dă naștere obligației asigurătorului de a efectua plata indemnizației de asigurare, reprezintă existență pierderilor, care au apărut sau urmează să apară la asigurat (persoana asigurată), urmare a celor plăți, care le-a efectuat sau urmează a fi efectuate de către asigurat persoanei păgubite. În calitate de exemplu ne poate servi, asigurarea răspunderii civile auto, în care caz asigurat nu este accidentul rutier propriu-zis și prejudiciul cauzat persoanei păgubite, ci apariția răspunderii asiguratului (utilizatorul unității de transport), pentru cauzarea prejudiciului. Până când organul competent sau instanța nu va emite hotărâre cu privire la stabilirea vinovăției unei persoane concrete, această persoană nu este responsabilă pentru cauzare de prejudiciu. Indiferent de tipul prejudicului și destinația plăților de desdăunare, cuantumul acestora trebuie să corespundă mărimii daunei reale suportate de către persoana păgubită [99]. Suma de asigurare se stabilește de către părțile contractului de asigurare, sau de către lege. Determinarea sumei asigurate pe acest tip de asigurare are particularitățile sale. Este imposibil de a anticipa cuantumul daunei, și care va fi suma care va fi obligat asiguratul să o plătească persoanei asigurate. Contractele de asigurare a răspunderii civile prevăd sume asigurate, care reprezintă limite de răspundere a asigurătorului. Limitele de răspundere pot fi: agregate (totalitatea limitelor pe contract), limită pe un caz de asigurare, limită pe un tip de daună, limită pentru o persoană. Faptul că mărimea indemnizației de asigurare se stabilește reieșind din limitele stabilite între asigurător și asigurat prin contractul de asigurare, și cuantumul acestei indemnizații poate să nu fie egal mărimii prejudiciului, încă odată ne demonstrează, că indemnizația de asigurare nu reprezintă mijloc de compensare al prejudiciului suportat de păgubit. În cazul, când suma indemnizației de asigurare nu acoperă suma pagubei, persoana responsabilă pentru cauzarea prejudiciului (asiguratul), va plăti diferență dintre suma indemnizației plătite de către asigurător și suma daunei real suportate. Conform prevederilor legale, pentru recuperarea daunelor excluse din asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, persoana păgubită este în drept să intenteze în insatnța de judecată acțiune civilă împotriva persoanei răspunzătoare de producerea accidentului [80, art.16, al.2]. În cazul când asiguratul își va cauza un prejudiciu sie înșuși, acesta nu va avea dreptul de a primi despăgubirea de asigurare, deoarece calitatea de debitor și creditor o are aceiași persoană. Există situația când o persoană poartă răspundere pentru dauna cauzată de altă persoană, situație în care persoana ce răspunde pentru daună și persoana cauzatoare de daună sunt distincte. Astfel părinții poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de minorii ce nu a împlinit vărsta de 14 ani, iar persoanele juridice pentru prejudiciul cauzat de angajații acestuia în legătură cu îndeplinirea obligațiilor de muncă (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului).O varietate a răspunderii pentru cauzarea daunei, care deseori reprezintă obiect asigurat în cadrul asigurării răspunderii civile, este răspunderea pentru daune cauzate de obiectul ce constituie izvor de pericol sporit. Subiect al răspunderii pentru prejudiciul cauzat de obiectul sursă pericol sporit este propietarul acestuia, care este persoană fizică sau juridică și deține obiectul izvor de pericol sporit în baza dreptului de proprietate, ca locatar, comodatar, ș.a. Persoana care activează la întreprinderea proprietarului obiectului izvor pericol sporit în temeiul unui contract de muncă și utilizează sau exploatează nemijlocit obiectul izvor pericol sporit nu poartă răspundere pentru producerea prejudiciului sau vătămării.
Din ce moment apare obligația de plată a indemnizația de asigurare de către asigurător? Cum am mai relatat anterior, caz asigurat pentru asigurător va fi – faptul recunoașterii (stabilirii) răspunderii asiguratului pentru prejudiciul cauzat și obligației acestuia de a desdăuna terțul păgubit.Temei pentru tragerea la răspundere a asiguratului reprezintă faptul cauzării prejudiciului terței persoane. Deseori temei pentru recunoașterea responsabilității pentru prejudiciul cauzat, este hotărârea instanței de judecată, care reprezintă forma juridică al cazului asigurat. Acest mijloc asigură o veridicitate juridică a tuturor împrejurărilor cauzării prejudiciului: faptul cauzării prejudiciului, vinovația cauzatorului de prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre, acțiunea (inacțiunea) asiguratului și prejudiciu, întinderea prejudiciului, întinderea răspunderii, apariția obligației asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare.
După cum am menționat anterior, legislația RM prevede modelul, conform căruia, persoana păgubită poate să se adreseze pentru recuperarea prejudiciului direct la societatea de asigurare. Bineînțeles, că înaintarea pretenției(declarației) de despăgubire asigurătorului, nu presupune achitarea în mod automat de către acesta a indemnizației de asigurare. Asigurătorul este în drept să efectuieze o cercetare proprie a circumstanțelor și împrejurărilor în care s-a petrecut cauzare prejudiciului și doar după aceea să decidă asupra posibilității plății indemnizației sau refuzului de plată a acesteia. În cazul când se va depista că nu există temei de a efectua plata indemnizației de asigurare, sau asiguratul neîntemeiat și-a recunoscut vina, asigurătorul va fi în drept să refuze plata indemnizației de asigurare. Dacă asiguratul nu-și recunoaște vina și vinovăția acestuia n-a fost confirmată de către un organ competent, efectuarea plății indemnizației de către asigurător se va face în lipsa cazului asigurat propriu-zis, fapt ce reprezintă deformarea esenței acestui tip de asigurare. În aceeași măsură, dacă păgubitul, fiind în calitate de beneficiar, nu a cerut plata despăgubirii de la asigurător și nici n-a cerut dezdăunarea de la persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului, asiguratul la rândul său nu este în drept să înainteze careva pretenții de plată, deoarece cazul asigurat nu s-a produs (tragerea la răspundere a asiguratului și dezdăunarea). Dacă cauzatorul prejudiciului va dezdăuna desinestătător persoana păgubită, drepturile beneficiarului (păgubitului sau vătămatului) vor trece la asigurat. În acest caz, asigurătorul este în drept să opună asiguratului toate excepțiile opozabile beneficiarului (persoanei păgubite). Cu alte cuvinte, dacă se va constata, că asiguratul a despăgubit neîntemeiat persoana păgubită, asigurătorul este în drept să refuze plata despăgubirii asiguratului. Dacă persoana păgubită va obține despăgubirea de la persoană responsabilă de prejudiciu, acest beneficiar nu va mai putea pretinde plata despăgubirii și de la asigurător. Respectiv, nu poți obține despăgubire atât de la asigurător, cât și de la a sigurat, altfel am fi în situația unei îmbogățiri fără justă cauză din partea persoanei păgubite. După cum a mai fost menționat, asigurarea răspunderii civile este unicul tip de asigurare în care culpa nu constituie temei de exonerare a asigurătorului de obligația de plată a despăgubirii, ci invers, este una din condițiile principale. Culpa poate fi diferită – cu intenție, fără intenție, din neatenție. Asta deoarece, acest tip de asigurare se face și în folosul persoanelor păgubite, cărora le este indiferent cum i s-a cauzat prejudiciul, cu intenție sau fără, din neatenție sau intenționat. De regulă, asigurătorul nu înaintează acțiuni de regres față de propriul asigurat, însă legislația prevede dreptul asigurătorului de a înainta acțiune de regres asiguratului sau persoanei asigurate, un exemplu fiind cauzarea cu intenție a prejudiciului din accident rutier [80, art.29].
1.2.3 Asigurarea răspunderii contractuale
În cadrul asigurării răspunderii contractuale obiect al asigurării este interesul, legat de eventuala răspundere pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, sau executarea necorespunzătoare a acestora. În toate cazurile, în cadrul asigurării răspunderii contractuale, asigurătorul despăgubește prejudiciul cauzat prin stingerea obligației persoanei, responsabile de neonorarea obligațiilor contractuale, de a repara prejudiciul, de a plăti venitul ratat sau procente, nu și să execute obligația în natură.
Unii autori consideră că asigurarea răspunderii obligațiilor contractuale reprezintă un risc neasigurabil, deoarece nu poartă elemente importante ce face ca un risc să poată fi asigurat și anume: nu poartă caracter incert și întâplător la momentul încheierii contractului de asigurare deoarece producerea cazului asigurat – neexecutarea obligațiilor contractuale – depinde de voința, capacitățile, abilitățile și experiența de afaceri a asiguratului. Este o opinie preluată, acceptată și de asigurători, fapt ce se exprimă prin nedorința preluării de către aceștea a unui asemenea risc. Asiguratul, încheind un contract este predispus ca să-l execute corespunzător, însă pot exista circumstanțe și împrejurări, care pot influiența buna desfășurare a unui contract, respectiv executarea obligațiilor contractuale de către părțile acestuia.
În calitate de risc asigurat este acceptat faptul survenirii răspunderii asiguratului în cazul în care, acesta a cauzat un prejudiciu părții contractului (contragentului), prin acțiuni neintenționate sau inacțiuni. De regulă răspunderea se va confirma printr-o hotărâre a instanței de judecată, dar poate fi recunoscută benevol și de cauzatorul prejudiciului. De cele mai dese ori Condițiile de asigurare ale societăților de asigurări stabilesc cazul asigurat – hotărârea instanței de judecată, definitivă și irevocabilă.
Temei pentru despăgubire reprezintă producerea cazului asigurat, existența căruia se verifică nu doar prin existența unor trăsături formale, cum ar fi prezentarea unui set de documente, dar și prin alte mijloace. Pentru a efectua plata despăgubirii de asigurare este necesar de a stabili nu doar faptul încălcării condițiilor contractuale, dar și ce măsuri de răspundere sunt prevăzute și care este volumul acestei răspunderi.
Vom menționa un moment important ce caracterizează într-o măsură anumită “structura” acestui tip de asigurare. Astfel, în cadrul acestui tip de asigurare se fac prezente două contracte: primul contract fiind cel de bază, sau principal, în care asiguratul (debitor) are anumite obligații față de altă parte contractantă; al doilea contract fiind contractul de asigurare, prin care asiguratul își asigură riscul ce derivă din răspunderea pentru neexecutarea sau executarea necorespuzătoare a obligațiilor sale pe contractul de bază. Uneori, un asemenea contract de asigurare, mai bine zis obligația de a încheia un asemeneea contract, reprezintă o obligație ce o conține contractul de bază. Calitatea de asigurat o are persoana, ce este parte a unui contract în care acesta e debitor, și care poate fi trasă la răspundere pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor sale contractuale. Regula de bază pentru acest tip de asigurare este, că poate fi asigurătă doar răspunderea proprie a asiguratului, altfel spus nu se permite asigurarea răspunderii pentru neexecutarea contractului al altor persoane, persoana asiguratului și persoanei asigurate reprezentând una și aceași persoană.
Trebuie să menționăm un moment important și anume, că în cadrul obligației de asigurare a răspunderii contractuale nu va funcționa principiul subrogării, deoarece persoana răspunzătoare de prejudiciu, este însăși persoana asiguratului, iar obligația de reparare a prejudiciului reprezintă o obligație suplimentară în raport cu obligațiile din contractul de bază (principal). Executarea obligației suplimentare nu elimină obligația primară din contractul de bază, cu alte cuvinte, asiguratul nu este eliminat din obligația ce există între acesta și contragentul său.
Riscul răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale este considerat asigurat în folosul părții, față de care asiguratul are anumite obligații pe contractul de bază, astfel beneficiar al asigurării va fi întotdeauna contragentul asiguratului pe contractul de bază. Debitorul este obligat să compenseze creditorului prejudiciul cauzat, prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale. Prejudiciul (pierderile) este acceptat ca formă universală a răspunderii, și este considerat ca prima formă a răspunderii. Caracterul universal al compensării pierderilor (prejudiciului), constă în aceea, că ele urmează a fi compensate în toate cazurile când debitorul nu-și execută obligațiile. Pierderile reprezintă – prejudiciul real și venitul ratat, care mai sunt numite “pierderi directe”, urmate de pierderi indirecte și dauna morală. O a două formă de răspundere o reprezintă – plata penalităților (amenzile, penalitățile de întârziere). Practica mediului de afaceri prevede încasarea de la debitor: a) a prejudiciului; b) a prejudiciului și penalităților; c) a prejudiciului, penalităților, și venitului ratat; d) fie a prejudiciului, fie a penalităților, fie a venitului ratat.
Importanța compensării pierderilor și a penalităților ca modalitate de sancționare, constă în aceea, că aplicarea acesteea generează consecințe materiale negative pentru persoana care e angajată la răspundere. Anume aceste sume (ca pierderi) reprezintă obiect asigurat în cadrul asigurării răspunderii pentru neexecutarea contractului. Obiect asigurat în asigurarea răspunderii pentru neexecutarea contractului este – răspunderea la care poate fi tras asiguratul (exprimată prin plata prejudiciului și penalităților), pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale pe contractul de bază. Trebuie să menționăm, că angajarea răspunderii pentru neexecutarea obligațiunilor contractului, poate avea loc și în cazul, când n-a fost cauzat un prejudiciu însă conform contractului de bază, asiguratul este obligat la plata unor penalități sau a venitului ratat. Spre exemplu, asiguratul avea obligația să transfere o anumită suma de bani contragentului său, obligație care și-a îndeplinit-o, însă cu întârziere, fapt pentru care este obligat să plătească o penalitate. Obiect al asigurării în asigurarea răspunderii pentru neexecutarea contractului sunt – interesele patrimoniale ale asiguratului, exprimate prin posibilitatea compensării acelor pierderi, pe care le va suferi, ca urmare a tragerii la răspundere pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către acesta. Subliniem, că e vorba despre pierderile asiguratului, și nu despre pierderile contragentului său pe contractual de bază. Deoarece nu este posibil de a cunoaște din timp, cum se va manifesta neexecutarea contractului, respectiv nu se cunoaște la ce răspundere va fi tras asiguratul, suma asigurată poartă caracter relativ. De regulă, în contractele de asigurare a răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale, suma asigurată se stabilește de comun acord între asigurat și asigurător. Această sumă capătă forma “limitei de răspundere a asigurătorului”. Limita răspunderii asigurătorului poate fi mai mica decât întinderea obligației pe contractul de bază sau egal cu suma acesteia. Astfel dacă suma asigurată este stabilită în sumă fixă, despăgubirea de asigurare va fi achitată în limitele acestei sume, chiar dacă pierderile reale pe care le va suferi asiguratul în rezultatul tragerii acestuia la răspundere pentru neexecutarea contractului, depășesc suma asigurată. Caz asigurat, nu-l reprezintă faptul neexecutării sau executării necorespunzătoare al contractului (nelivrarea mărfii, neachitarea mărfii, neîndeplinirea lucrărilor sau serviciilor, ș.a.), ci faptul tragerii debitorului la răspundere pentru neexecutarea contractului. Încălcarea obligațiilor contractuale reprezintă acțiunea debitorului, iar tragerea la răspundere pentru aceste încălcări reprezintă acțiunea creditorului. Dacă, faptul neexecutării contractului a avut loc, dar creditorul din anumite motive nu trage la răspundere debitorul, vom considera că cazul asigurat nu s-a produs. Cazul asigurat conține două componente:
– faptul încălcării prevederilor contractuale, prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, ceea ce constituie temei de a trage la răspundere pe debitor;
– faptul tragerii la răspundere a debitorului pe contractul de bază, și care are calitatea de asigurat în contractul de asigurare.
Сonstrucția cazului asigurat este de așa natură, încât e destul de ușor de a-l provoca, pentru aceasta ar fi destul doar de a nu-și executa sau executa necorespunzător una sau căteva obligații contractuale (fie o acțiune, prestare, ș.a.). Astfel, ar dispare caracterul incert al cazului asigurat, ceea ce contravine unui din principiile de bază ale asigurărilor. Din acest motiv, în unele țări, o asemenea asigurare poate fi contractată doar dacă acest tip de asigurare este prevăzut prin lege, cum ar fi Federația Rusă.
Legislația Republicii Moldova nu conține norme ce ar îngrădi dreptul de a contracta o asemenea asigurare. Nu putem afirma că asemea asigurare nu există sau că ea ar fi ilegală, deoarece poate fi obiect asigurat orice interes care nu contravine legislației, inclusiv cel ce vizează executarea obligației contractuale. Dat fiind faptul posibilitatea utilizării acestui tip de asigurare în interese meschine (de a obține neîntemeiat despăgubiri), pentru a exclude posibilitatea fraudării asigurării, asigurătorii impun franșize, prevăd excluderi din asigurare, stabilesc cote tarifare înalte pentru asigurare. Astfel, nu se practică recunoașterea în calitate de caz asigurat neexecutarea obligațiilor contractuale în urma:
– refuzul asiguratului de a-și executa obligațiile contractuale;
– administrării defectuoase a businessului;
– falimentul intenționat.
Acest tip de asigurare poate acoperi prejudiciile cauzate dacă neexecutarea sau executarea obligațiilor contractuale au fost cauzate de:
– acțiunile de forță majoră în locul și timpul executării obligațiilor;
– falimentul debitorului, recunoscut (confirmat) prin hotărârea definitivă și irevocabilă a instanței de judecată;
– riscuri social-politice (acte ale organelor publice centrale și locale, insurecție, greve, dezordini în masă).
Temei pentru apariția obligației de plată a despăgubirii de asigurare din partea asigurătorului, este hotărârea instanței de judecată, care va confirma vinovăția debitorului, va soluționa chestiunea cu privire la tragerea debitorului la răspundere civilă. E posibil, ca asigurătorul să soluționeze și desinestătător pretenția de despăgubire la precautarea cererii din partea beneficiarului (creditorului). Dacă primul model e caracteristic cazurilor de faliment, al doilea e caracteristic în cazul producerii de acțiuni de forță majoră. Soluționarea litigiului după modelul cu implicarea instanței de judecată garantează un grad mai înalt de veridicitate în stabilirea împrejurărilor din cauza cărora nu s-au executat obligațiile contractuale. Aceasta la rândul său limitează posibilitatea înțelegerii părților contractante, cu scopul de a frauda.
Tabel.1.1. Deosebirea dintre asigurarea răspunderii delictuale și răspunderea contractuală
1.2.4 Asigurarea răspunderii profesionale
Asigurarea răspunderii profesionale reprezintă un tip de asigurare de răspundere civilă, ce acoperă prejudiciile suportate de terțele persoane, prejudicii ce pot fi cauzate de greșeli și/sau omisiuni, comise de către o categorii anumite de persoane în cadrul desfășurării activității sale profesionale. Există o opinie, conform căreia, în baza Condițiilor de asigurare a răspunderii profesionale, poate fi asigurată doar răspunderea persoanei fizice, care desfășoară activitate notarială, medicală, a auditorului, a expertului contabil ș.a., în calitatea lor de întreprinzător individual. Conform acestei opinii, persoana juridică nu poate să-și asigure răspunderea profesională, deoarece persoana juridică nu poate avea profesie. Deci suntem într-o situație care pare confuză la prima vedere, deoarece deseori anume persoanele juridice contractează o asigurare de răspundere profesională. Cu toate că în cele mai multe cazuri anume persoanele juridice figurează în calitate de asigurați ( instituția medicală, brokerul de asigurare sau agentul de asigurare persoana juridică, firma de audit), este preluat în asigurare de fapt riscul profesional ce-l poartă persoanelor angajate din cadrul acestor persoane juridice. Acest fapt este confirmat prin perfectarea unei listei de persoane asigurate, în forma unei anexe la contract, care este parte al contractul de asigurare de răspundere profesională. De fapt, opinia relatată anterior, nu este obiect al reflecției asigurătorilor, deoarece raționamentul care stă la baza contractării unei asigurări de răspundere profesională, nu este cel că persoana juridică nu poate avea profesie. Raționamentul este altul, și anume, că odată ce întreprinderea desfășoară o anumită activitate profesională specifică și mai ales dacă legea impune contractarea unei asigurări de răspundere profesională este posibilă asigurarea răspunderii profesionale a unei persoane juridice. Cu alte cuvinte, însăși faptul desfășurării unei activități profesionale deja face posibilă contractarea unei asemenea asigurări.
Fiecare tip de asigurare de răspundere profesională poartă trăsăturile sale deosebite, reieșind din specificul profesiei. Una din trăsăturile răspunderii profesionale constă în decalajul temporar considerabil dintre data producerii evenimentului cauzator de prejudiciu terței persoane și cea de înaitare a pretenției de către păgubit asiguratului (persoanei asigurate) privind dezdăunarea. Anume din această cauză contractele de asigurare de răspundere profesională trebuie să conțină clauza, care stabilește perioada în interiorul căreia persoanele păgubite beneficiază de protecție prin asigurare, chiar și după expirarea acțiunii contractului de aisgurare. Spre deosebire de alte tipuri de asigurare, în cadrul asigurării răspunderii profesionale producerea cazului asigurat depinde de calificarea persoanei, ce desfășoară o anumită activitate profesională, și nu de factori din exterior. În cadrul acestui tip de asigurare faptul producerii cazului asigurat o reprezintă – intrarea în vigoare a hotărârii instanței de judecată, care confirmă și stabilește răspunderea materială a asiguratului pentru cauzarea prejudiciului clientului acestuia.
Obiect al asigurării răspunderii profesionale le reprezintă interesele patrimoniale ale asiguratului (persoanei asigurate), corelate cu obligația acestuia, stabilită în conformitate cu legislația în vigoare, de a repara prejudiciul cauzat terțelor persoane, în legătură cu desfășurarea de către aigurat (persoana asigurată) a activității profesioanle. Contractul de asigurare trebuie să prevadă expres și concret, ce activitate profesioanlă a asiguratului este asigurată.
Contractele de asigurare de răspundere profesională pot acoperă răspunderea asigurătorului pentru:
1) întreaga activitate a asiguratului conform profesiei stipulate în contract;
2) pentru anumite operațiuni a activității profesionale, spre exemplu – doar pentru evaluarea imobilelor aparținând persoanelor fizice, doar pentru obiectele industriale, doar pentru auditul întreprinderilor de comerț ș.a.;
3) pentru prestarea serviciilor doar pe un contract concret și cu un client concret, premise pentru aceasta fiind caracterul episodic al serviciilor prestate de către asigurat sau caracterul specific al unui contract anumit.
Noțiunea răspundere profesională lipsește în legislație. În asigurări cu acest termen e marcată răspunderea angajată pentru desfășurarea anumitor activități profesionale: medicale, contabile și de audit, avocatură, notariat, de expertiză, ș.a. Anumite legi prevăd obligația pentru anumite categorii profesionale de a-și asigura răspunderea, și în legătură cu reglementarea asigurării răspunderii civile delictuale și a celei contractuale, apare problema referitor la natura juridică a răspunderii persoanelor ce desfășoară anumite activități, respectiv și a naturii juridice a sigurării acestei răspunderi. De regulă, în actele normative ce stabilesc obligativitatea încheierii unei asemenea asigurări de răspundere, nu sunt stipulate riscurile contra cărora se va face asigurare, sau se conțin prevederi putând caracter general. Spre exemplu, legea cu privire la asigurări conține o normă ce stabilește obligația intermediarului în asigurări de a contracta o asigurare de răspundere profesională și suma minimă de asigurare, și doar atât [79, art.48, al.2 lit.b, art. 49, al.2, lit.c]. La fel este și în cazul asigurării obligatorii de răspundere pentru prejudiciile cauzate în procesul de exploatare a obiectului industrial periculos, legea stabilind, că „agentul economic care deține un obiect industrial înregistrat periculos conform anexei nr. 1 este obligat să efectueze asigurarea de răspundere pentru prejudiciile cauzate vieții, sănătății sau bunurilor altor persoane, precum și mediului înconjurător, în caz de avarie la obiectul industrial periculos, în conformitate cu actele legislative și cu alte acte normative” [83, art.16, al.1]. Legea cu privire la notariat deasemenea nu prevede nimic suplimentar prevederii ce obligă încheierea unui contract de răspundere civilă [95, art.20].
Să precautăm câteva situații pentru a înțelege ce răspundere va fi angajată, delictuală sau cea contractuală. Dacă în procesul acordării serviciilor de consultanță și intermediere de către brokerul de asigurare (personalul acestuia), va fi deterioartă haina clientului, va fi angajată răspunderea delictuală și nu cea profesioanlă, deoarece, cu toate că deterioarea costumului s-a produs în procesul executării contractului, faptul deteriorării costumului nu are nimic comun cu executarea necorespunzătoare a contractului de prestări servicii de brokeraj. Dacă însă brokerul va comite o omisiune în acordarea serviciilor, care fac obiectul contractului de brokeraj, care la rândul său va genera pierderi materiale pentru client, va fi angajată răspunderea profesională. La fel va fi și în cazul auditorilor și experților contabili, notarilor, auditorilor, evaluatorilor. Deci urmează a delimita prejudiciul cauzat în timpul executării contractului și prejudiciul legat nemijlocit de executarea obligațiilor contractuale. Astfel vom concluziona, că răspunderea profesională reprezintă de fapt răspunderea contractuală, deoarece angajează răspundere în legătură cu executarea anumitor obligații contractuale (prestări servicii, lucrări, etc.). Altfel va fi în cazul de malpraxis medical, când în procesul acordării serviciilor medicale, instituția medicală sau medicul liber profesionist se află în relații contractuale. Dacă se vor aduce prejudicii vieții sau sănătății pacientului, răspunderea va fi delictuală și nu contractuală, deoarece dauna cauzată persoanei umane poate avea doar caracter delictual, independent de faptul se afla sau nu persoana vătămată în raporturi contractuale cu delicventul. Această concluzie rezultă din faptul că omul este subiect și nu obiect al raportului respectiv. Viața, sănătatea nu pot constitui obiect al raportului contractual și în caz de vătămare a acestora nu se antrenează răspunderea contractuală, dar cea delictuală [7, p.28].
În prezent, puține dintre societățile de asigurări locale practică asigurarea răspunderii profesionale, deoarece e nevoie de a face anumit efort pentru calificarea specialiștilor asigurătorului, în mod special pentru underwriteri și juriști. Nepracticând acest tip de asigurare, societățile de asigurări locale nu obțin experiența și deprinderile necesare pentru acest segment al asigurărilor, iar aceasta la rândul său reduce din tempourile dezvoltării și perfecționării acestui segment al pieței de asigurări.
În ceea ce ține de problemele legate de alte categorii de asigurări de răspundere profesională, vom menționa următoarele. Legea cu privire la notariat, prevede obligativitatea încheirii unui contract de asigurare de răspundere profesională. În prezent această normă este îndeplinită formal, contractele fiind încheiate la sume asigurate foarte mici. Legea nici nu prevede o limită minimă a sumei asigurate. Astfel, majoritatea notarilor încheie contracte cu sume asigurate reduse, sume care, pe de o parte nu pot acoperi eventualele prejudicii aduse clientului păgubit în urma comiterii greșelilor și omisiunilor notarului, pe de altă parte această sumă fiind insificientă pentru protecția intereselor notarului, în cazul în care i se va recunoaște vinovăția și va fi obligat la dezdăunare. Factori ce frânează dezvoltarea acestui tip de asigurare profesională sunt: lipsa informației statistice suficiente privind frecvența înaintării pretențiilor având ca obiect răspunderea materială a notarilor, a sumelor acestor pretenții, imposibilitatea evaluării calificării și reputației notarului. Din partea notarilor, în calitate de motive ce influiențează negativ apelarea la protecție prin asigurare, sunt invocate următoarele: informarea insuficientă despre acest tip de asigurare, neîncrederea în societățile de asigurări locale, și nu în ultimul rând – faptul că fiind de formație juriști, au un avantaj în apărarea sa în raport cu clienții nemulțumiți ce pretind a fi prejudiciați de către notar. Un alt impediment serios în opinia noastră îl constituie – cerințele reduse din partea Ministerului Justiției, care se limitează doar la controlul existenței unei polițe de asigurare de răspundere profesională valabile, și nu la limita de răspundere al acesteia, condițiilor de asigurare pentru care s-a contractat o asigurare de răspundere. În cazul lipsei de încredere în societățile comerciale de asigurări, o alternativă ar fi crearea, pe fundamentul uniunilor profesionale, a unei societăți mutuale de asigurări, care ar acoperi anumite riscuri ne preluate de asigurătorii comerciali, și pentru acoperirea daunelor ce n-au fost despăgubite de asigurători, avem în vederea partea de daună – franșiza. Crearea unei asemenea societăți mutuale ar lichida contradicțiile dintre asigurător și asigurat, deoarece ei se regăsesc în aceeași persoană. Aceasta ar permite asiguratului, fără a-și dezvălui informația despre activitatea sa profesională, care va fi accesibilă unui număr restrâns de persoane. E un proiect ușor realizabil dat fiind faptul că numărul notarilor nu este atât de mare. Pe de altă parte aceast fapt reprezintă și un impediment – dat fiind faptul numărul nesemnificativ de notari, aceștea nu vor putea forma un fond solid de mijloace financiare deoarece ar fi nevoiti sa achite prime mult mai mari decât în cazul contractării unei asigurări cu asigurătorul privat. Astfel, dacă notarii ar cotiza cu 10 mii lei fiecare ar putea forma un fond de circa 3 milioane lei din care se vor plăti despăgubiri pentru fiecare din membrii societății mutuale, pe când achitând o primă de 10 mii de lei unui asigurător privat notarul ar putea benefica de o acoperire pe contractul său separat în valoare de 2,4 milioane lei. Deci, soluția cea mai oportună în materie de protecție a intereselor patrimoniale a notarilor rămâne a fi în continuare – asigurarea răspunderii profesionale la un asigurător privat.
Probleme asemănătoare apar și în cazul asigurării răspunderii auditorilor și experților contabili. În primul rând vorbim despre gradul înalt de interpretabilitate a multor norme ale dreptului fiscal, modificarea frecventă a standartelor și actelor normative cu referință la evidența contabilă, dărilor de seamă contabile (financiare). Rămâne a fi incertă și chestiunea privind determinarea răspunderii auditorului față de clienții săi. Chiar dacă argumentele auditorului sunt mai forte decât cele ale inspectoratului fiscal de stat, oricum cel din urmă are prioritate fiind protejat de normele legale în vigoare, fie ele și alogice uneori. Încă un factor îl constituie lipsa informației statistice privind numărul acțiunilor înaintate contra auditorilor, și îndeosebi – lipsa unui raiting veritabil al siguranței firmelor de audit.
Până în prezent nu există o lege privind asigurarea obligatorie a răspunderii cadrelor medicale. Relațiile cu pacientul se formează pe principiul moralei, iar conflictele (litigiile) se soluționează în instanțele de judecată. A crescut considerabil sectorul medicinii private, iar o greșeală a medicului îl poate costa foarte scum pe acesta, în cazul în care nu-și va putea demonstra nevinovăția. Sumele cu titlu de despăgubiri fiind destul de considerabile, există riscul ca instituția medicală să dea faliment ca urmare a dezdăunării persoanelor vătămate. Republica Moldova are nevoie de un concept solid pentru implimentarea sistemului de asigurare a răspunderii profesionale a medicilor, cu alte cuvinte, se cere adoptarea unei legi privind asigurarea obligatorie de răspundere profesională a medicilor. Cu toate acestea, în fața asigurătorilor care vor practica acest tip al asigurării de răspundere civilă, pot apărea un șir de probleme. Compania de asigurări care va practica asigurarea răspunderii profesionale a medicilor poate să se confrunte cu o incompatibilitate a unor tipuri de asigurări din „pachetul” său de produse de asigurare licențiate. Astfel, dacă societatea de asigurare deține licența și practică asigurare medicală benevolă (facultativă), ea poate să nimerească într-o situație delicată practicând și asigurarea rasăunderii profesionale a medicilor. După cum se cunoaște, asigurați în cadrul asigurării medicale sunt cetățenii ce benificiază de servicii și asistență medicală conform poliței de asigurare, și una din sarcinile asigurătorului este de a oferi cantitatea și calitatea serviciilor medicale conform prevederilor contractului de asigurare. Pe de o parte, asigurătorul recepționează de la persoanele ce pretind a fi păgubite în urma tratamentului medical, pretenții de despăgubire și urmează să înainteze pretenții persoanelor responsabile de pagubă, adică medicilor. Însă, asigurătorul asigurăndu-le medicilor răspunderea profesională, trebuie să-i apere pe aceștea de la pretențiile terțelor persoane, adică de cetățenii (pacienții), care au cumpărat polițe de asigurare medicală benevolă. Și dacă aparent asigurătorul nu va manifesta acest lucru deschis, oricum el va face tot posibilul ca să apere clientul său – medicul care și-a asigurat răspunderea, pentru că asigurătorul nu este interesat ca medicul să fie recunoscut vinovat de cauzarea prejudiciului în rezultatul unei erori sau omisiuni medicale, deoarece va fi liber de obligația de plată despăgubirii de asigurare.
Lipsesc condiții și cadru legal pentru realizarea asigurării de răspundere pentru cauzarea daunelor mediului, până în prezent neexistând o lege cu privire la asigurarea obligatorie a riscurilor ecologice. Impediment pentru apariția și dezvoltarea acestui segment o constituie inexistența elementelor de bază a infrastructurii necesare pentru crearea pieței civilizate de asigurare a riscurilor ecologice, cum ar fi: un sistem de centralizare a datelor privind accidentele industriale, catastrofele naturale; lipsa organelor de expertiză – juridică, financiară, inginerească, care ar facilita atât procesele preasigurare (inspecțiile de risc calificate), cât și cele de regularizarea (soluționarea) cazurilor asigurate – loss agasting.
1.3 Particularitățile contractului de asigurare de răspundere civilă
1.3.1 Trăsăturile contractului de asigurare de răspundere civilă
Condițiile de validitate al contractului de asigurare de răspundere civilă și regulile privind încheierea acestuia sunt regulile generale pentru contractul de asigurare. Caracterizând contractul de asigurare de răspundere civilă vom evidenția următoarele trăsături caracteristice:
a) Contractul de asigurare e contract sinalagmatic.
Сodul Civil al RM stabilește că contractul e sinalagmatic dacă fiecare dinte părți se obligă reciproc, astfel încât obligația fiecăreia din ele să fie corelativă obligației celeilalte. În cadrul contractului de asigurare ambele părți se obligă la câte o prestație fiecare – asiguratul la plata primei de asigurare, iar asigurătorul la plata despăgubirii de asigurare în cazul producerii cazului asigurat. Obligațiile părților sunt reciproce și interdependente, astfel dacă asiguratul nu va achita prima de asigurare, asigurătorul este exonerat de obligața sa de plată a despăgubiriri de asigurare. Obligațiile și drepturile părților nu se realizează simultan. La prima etapă a contractului debitor e asiguratul, care are obligația de a plăti prima de asigurare și are alte obligații pe parcursul derulării contractului până la și după producerea cazului asigurat. Odată produs cazul asigurat, beneficiarul (terțul păgubit) are dreptul de a cere și a primi despăgubirea de asigurare, iar asigurătorul devine debitor – apare obligația de plată a despăgubirii sau sumei de asigurare. Deci, una din particularitățile principale fiind următoarea: prestația asigurătorului e condiționată de operațiunea prealabilă din partea asiguratului – plata primei de asigurare, care reprezintă obligația principală a asiguratului pe un contract de asigurare [78, art.704].
b) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract consensual.
Contractul de asigurare de răspundere civilă e considerat contract consensual deoarece e încheiat în baza înțelegerii între părți, referitor la condițiile esențiale ale contractului. Această regulă e aplicapilă practic tuturor contractelor de asigurare de răspundere civilă, benevolă sau obligatorii, nu și în cazul asigurării obligatorii răspunderii civile auto. Legiuitorul delimitează momentul semnării (încheierii) contractului [78, art.679] și intrarea acestuia în vigoare [78, art.1313]. Din prevederile Codului Civil al RM, putem conchide că momentul intrării în vigoare a contractului de asigurare de răspundere civilă, mai bine zis, a protecției prin asigurare, începe din momemntul achitării primei de asigurare sau a primei tranșe a acesteia, dacă legea sau contractul nu prevăd altceva [78, art.1313]. Reieșind din cele expuse vom afirma, că contractul de asigurare poartă întotdeauna caracter consensual, deoarece părțile se înțeleg referitor la condițiile (prevederile) acestuia, momentul plății primei de asigurare fiind una din aceste condiții contractuale. Contractul de asigurare de răspundere civilă poate prevedea obligația plății primei de asigurare la o data, alta decât cea în care se încheie contractul de asigurare, respectiv poate prevedea și începerea derulării perioadei de asigurare (a protecției prin asigurare) și în cazul în care prima de asigurare n-a fost încă achitată. Această regulă nu poate fi aplicată în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, astfel polița de asigurare RCA și/sau certificatul de asigurare “Carte Verde” se eliberează cu condiția achitării integrale a primei de asigurare [80, art.8, al.4]. Dacă acceptăm caracterul consensual al contractului de asigurare, va trebui să recunoaștem existența unui contract de asigurare încheiat însă neintrat în vigoare. Contractul încheiat dar care nu a intrat în vigoare din cauza neachitării primei de asigurare oricum produce efecte juridice și reprezintă un fapt juridic. Prima de asigurare poate fi achitată atât de asigurat, cât și de alte persoane – contractant, o persoană alta decât asiguratul (persoana asigurată). Legislația în vigoare nu interzice plata primei de asigurare pentru asigurat de către persoane, altele decât asiguratul (persoana asigurată).
c) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract bilateral.
Părți al contractului de asigurare pot fi doar asiguratul și asigurătorul, și pentru încheierea acestuia e necesară exprimarea voinței acestor doi subiecți. Faptul că printr-un contract de asigurare de răspundere civilă se poate include în asigurare și răspunderea civilă a mai multor persoane [79, art.16, al.2], altele decât aceea care a încheiat contractul, nu-l va transforma în contract cu mai multe părți, la fel și faptul că este încheiat în folosul unui terț – beneficiarul indemnizației de asigurare, dar nu și parte a contractului. Beneficiarul e un subiect pasiv al contractului de asigurare, și nu parte a contractului.
d) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract cu titlu oneros.
Această trăsătură e condiționată de faptul, că atât asiguratul, cât și asigurătorul urmăresc o contraprestație. Codul civil stabilește că actul juridic cu titlu oneros e actul prin care o parte își procură folos patrimonial pentru obținerea în schimb a unui alt folos patrimonial [78, art.197, al.2]. Orice prestație al subiecților relațiilor de asigurare se efectuiază în formă bănească. Cum am mai menționat anterior, între subiecții relației de asigurare are loc schimb de valori. Atât plata primei de asigurare, cât și plata despăgubirii, sau sumei asigurate se efectuează în bani. Practica domeniul cunoaște un număr extrem de mic, când prestațiile părților s-ar realiza în altă formă decât cea bănească. Mai mult ca atât, caracterul oneros nu e suprimat și în cazul în care, pe contract nu s-au efectuat plăți cu titlu de despăgubiri. În astfel de situație, asigurătorul oricum a acordat protecție (a efectuat o contraprestație) pe perioada derulării contractului de asigurare, chiar dacă ea nu s-a materializat prin plata de despăgubiri.
e) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract aleatoriu.
Caracterul aleatoriu al contractului de asigurare e determinat de următoarele: efectele sale, în ceea ce privește pierderile sau beneficiile pentru una sau ambele părți depind de un eveniment viitor, incert, nesigur. La momentul încheierii contractului de asigurare, nu se poate ști în ce măsură fiecare dintre părți va avea avantaj sau o pierdere [18, p.103]. Pentru asigurat, mărimea prestației e cunoscută la încheierea contractului, cuantumul primei fiind stabilită fie prin lege sau în urma negocierilor dintre părți. În cazul asigurătorului, apariția obligației de plată a despăgubirilor și întinderea daunei nu e cunoscută la încheierea contractului, deoarece depinde de un eveniment viitor și incert. Contractul aleatoriu are în sensul tehnic al noțiunii o semnificație precisă: în momentul încheierii contractului prestația cel puțin a uneia dintre părți depinde esențialmente de hazard [22, p.531]. A.Șihov consideră că datorită incertitudinii producerii cazului asigurat, respectiv neproducerii evenimentului asigurat, asigurătorul e absolvit de obligația sa de plată, cu toate că asiguratul și-a îndeplinit prestația (plata primei de asigurare) [55, p.115]. În contractul de asigurare ca contract aleatoriu, posibilitățile de câștig-pierdere nu numai că trebuie să existe pentru ambele părți și deci să fie corelative, părțile contractează în cunoștință de cauză, șansa de câștig-pierdere fiind de esența contractului. Întrucât în contractele aleatorii șansa avută în vedere de părțile contractante la încheierea contractului reprezintă cauza obligațiilor asumate, în absența acesteia contractul e lipsit de efecte juridice, adică lovit de nulitate absolută [1, p.66]. De menționat, că șansa de a câștiga e mai mare pentru asigurat, acest câștig nefiind exprimat neapărat în forma bănească. În cazul producerii evenimentului asigurat și angajarea răspunderii asiguratului, asigurătorul va fi în situația de pierdere, deoarece va plăti o sumă anumită de bani persoanei păgubite, respectiv dacă pe parcursul perioadei pentru care s-a contractat asigurarea nu se va înregistra nicio daună, asigurătorul va fi în câștig, deoarece prima de asigurare încasată ca plata pentru asigurare, va trece în categoria de profit pe acest contract de asigurare. Pentru asigurat există câștig pentru ambele cazuri, atât în situația producerii daunelor terțelor persoane, cât și în cazul neproducerii cazurilor asigurate în perioada de valabilitate a contractului de asigurare. În primul caz, asigurătorul va despăgubi pentru asigurat, astfel acesta îți va păstra intact patrimoniul, iar în al doilea caz, oricum funcționează una din cele trei componente ale protecției prin asigurare și anumea cea psihologică – calmul și liniștea care e imprimată de faptul existenței protecției de asigurare. De fapt există și alt avantaj de ordin material pentru asigurat – faptul parcurgerii contractului pe care nu s-au înregistrat și plătit daune, îl plasează pe asigurat într-o clasă anumită conform sistemului bonus-malus, care se exprimă prin plata unei prime de asigurare mai reduse decât cea plătită pentru contractul precedent.
f) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract cu realizare succesivă.
Această caracteristică reiese din împrejurarea, că obligațiile părților se execută în timp și nu uno icto [26, p.192]. Cum am mai menționat anterior, asigurarea nu poate fi făcută pe un termen nedeterminat, contractul de asigurare, de regulă fiind încheiat pentru o perioadă de un an. Reieșind din faptul că asigurarea are loc într-un interval anumit de timp, aceasta condiționează și modul de executarea a obligațiilor părților contractante. Astfel anumite obligații urmează a fi executate la anumite perioade, unele obligații fiind precedate de altele. Caracterul aleator determină apariția unor obligații și drepturi în diferite perioade de valabilitate al contractului de asigurare. Astfel, există drepturi și obligații ce apar la încheierea contractului, cum ar fi: dreptul de a cere toată informația despre riscul asigurat, de a cere plata primei de asigurare, de a fi familiarizat cu condițiile de asigurare; obligația de a furniza toate informațiile despre risc, obligația de a plăti prima de asigurare. Pe parcurs, în dependența de anumiți factori incerți, cum ar fi circumstanțe și împrejurări ce majorează sau micșorează gradul de risc, contribuie la rândul său apariției de noi obligații și drepturi, ca: obligația de a informa asigurătorul despre majorarea gradului de risc, obligația de a plăti prima de asigurare suplimentară, dreptul de a cere plata unei prime de asigurare suplimentare, dreptul de a solicita rambursarea unei părți a primei în legătură cu micșorarea gradului de risc. Există drepturi și obligații care există în orice moment din perioada de valabilitate al contractului, de exemplu: garantarea confidențialității informației obținute de căte părți în perioada derulării contractului, dreptul de a cere rezilierea contractului. În cazul producerii cazului asigurat, apar alte obligații – obligația asigurătorului de a primi cererea de despăgubire, de a deschide dosar de daună, de a regulariza dosarul de daună în termenii stabiliți în contract sau lege, de a plăti despăgubirea sau suma asigurată; obligația asiguratului de a anunța asigurătorul despre producerea evenimentului asigurat în termenii stabiliți de contract sau lege, de a urma instrucțiunile asigurătorului cu scopul limitării mărimii daunei ș.a.
g) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract de adeziune.
Caracteristic pentru un astfel de contract este, că clauzele sunt prestabilite și propuse de o parte contractantă – asigurătorul. Dacă în cadrul asigurărilor benevole sunt impuse clauzele principale ale contractului, atunci în cadrul anumitor asigurări obligatorii de răspundere civilă asiguratului i se impun toate clauzele în totalitate. În calitate de exemplu ne poate servi contractul de asigurare de răspundere civilă auto [89]. Cu alte cuvinte asiguratul sau nu are, sau i se limitează posibilitatea de a negocia condițiile (clauzele) contractuale.
h) Contractul de asigurare de răspundere civilă e contract încheiat în folosul unui terț.
Dat fiind faptul, că persoana păgubită nu poate fi determinată (stabilită) la încheierea contractului, suntem în situația că avem contract în folosul unui terț care nu este stipulat în contract. Deci altă condiție importantă reprezintă stipularea persoanei răspunderea căreia e asigurată. Dacă această persoană nu e stipulată expres în textul contractului, se consideră asigurată răspunderea persoanei care a încheiat contractul de asigurare, cea a asiguratului. Încă o particularitate a acestui gen de asigurare – persoana beneficiarului în folosul căreia se încheie contractul, de cele mai dese ori e necunoscută la momentul încheierii contractului. Contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală se consideră încheiat în folosul persoanelor, cărora li s-ar putea cauza prejudiciu, chiar dacă contractul e încheiat în folosul asiguratului (persoanei asigurate) răspunzător de prejudiciu, și dacă în contract nu e stipulat în folosul cui e încheiat acesta. Există cel puțin două argumente care ne permit de a pune sub semnul întrebării natura juridică al contractului de asigurare de răspundere civilă delictuală ca contract încheiat în folosul altui terț. Beneficiarul (terțul păgubit), e stabilit contrar voinței părților contractante, și legiuitorul i-a (acordat) conferit dreptul de a cere executarea unei obligații bazate pe un delict de la asigurător, care la rândul său nu a comis nici-un delict. Astfel suntem nevoiți a interpreta răspunderea delictuală a persoanei care și-a asigurat această răsundere ca fiind subsidiară, iar debitor principal pe obligația delictuală devenind asigurătorul. În asemenea situație, atât asiguratu (persoana asigurată), cât și asigurătorul, vor fi debitori pe aceeași obligație delictuală, respectiv vor fi copârâți pe o acțiune înaintată de păgubit. Astfel, temei pentru înainatrea cererii față de asigurător îl constituie contractul de asigurare, iar temei pentru înaintarea cererii de despăgubire către persoana responsabilă de păgubă e cauzarea acestei pagube. Vom fi deacord cu opinia lui Foghelson I., care afirmă că contractul și delictul, reprezintă două temeiuri disticte de apariție a obligațiilor, și acestea urmează a nu fi confundate [46, p.433].
1.3.2 Standartizarea clauzelor contractuale și condițiilor de asigurare de răspundere civilă.
Asigurătorii, la încheierea contractelor de asigurare sunt în drept să aplice forme standartizate a contractelor, elaborate de ei în particular sau de uniunile de profil.Condițiile, la care se încheie contractul de asigurare, pot fi stabilite de Condiții speciale de asigurare pe o clasă anumită, adoptate, aprobate de asigurător, sau unuinea a sigurătorilor, de autoritatea de reglementare și control. Legiuitorul prevede standartizarea condițiilor contractelor de asigurare, aceasta regăsindu-se în prevederile Codul Civil, care se referă la clauzele contractuale standart [78, Titlul II, Capitolul IV]. Astfel, Codul Civil numește clauze contractuale standart acele clauze, care sunt formulate anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă le prezintă celeilalte părți la încheierea contractului. Condițiile contractuale standart devin numai atunci parte a contractului când partea care le propune le aduce, în momentul încheierii contractului, în mod expres la cunoștința celeilalte părți sau îi asigură în alt mod posibilitatea, să ia cunoștință de conținutul lor și, când cealaltă parte este de acord, să le accepte [78, art.712, al.1 și 3]. De ce e nevoie de standartizarea condițiilor contractuale, a contractelor tip în general? Orice companie de asigurare activă, are un număr considerabil de clienți, și dacă cu fiecare din aceștea s-ar încheiea un contract individual ca formă și conținut, relațiile cu acești clienți ar genera pentru companie noi riscuri, iar un management de risc pe aceste contracte ar fi imposibil. Mai mult ca atât, din punct de vedere economic, principiul echivalenței în asigurări se exprimă prin unități statistice medii, iar pentru aceasta e necesar ca compania de aisgurări să preia riscuri tipice. Doar tipizarea și standartizarea condițiilor de asigurare și clauzelor contractuale permit tipizarea și standartizarea riscurilor, respectiv de a le prelua în asigurare.Trebuie să menționăm, că utilizarea contractelor tip și condițiilor de asigurare standart, reprezintă o necesitate obiectivă pentru companiile de asigurare. Asta însă nu exclude posibilitatea, în cazul în care asigurătorul o dorește, să încheie contracte speciale, care nu se încadrează în categoria contractelor tip. Această posibilitate este desprinsă și din prevederea legală, care stabilește că asigurătorul este obligat să aplice, în cazurile prevăzute de legislație, forme standartizate a contractului de asigurare [79, art.13, al. 3]. Deci, dacă nu este obligat, asigurătorul va putea aplica tipul contractului pe care-l consideră de cuviință. În Republica Moldova, legiuitorul a impus contractul tip doar pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru celelalte tipuri de asigurări de răspundere fiind posibil elaborarea contractelor cu conținut diferit de la o companie la alta. În zilele noastre, când concurența pe piața de asigurări e acerbă, asigurătorii sunt receptivi la doleanțele clienților (potențialilor asigurați), în ceea ce ține de negocierea a tot mai multe clauze contractuale. Însă negocierea unui contract de asigurare o poate face o persoană versată în domeniul juridic și financiar. Majoritatea persoanelor nu cunosc că sunt în drept să-și negocieze contractul. Anume din acest motiv, în cele mai multe cazuri potențialii asigurați percep contractul de asigurare, mai mult decât ca un contract tip – dar ca pe o dogma [44, p.186]. Doar cu apariția în Republica Moldova a reprezentanțelor și filialelor companiilor străine, a reprezentanților acestora în acționariatul companiilor locale și cererii din partea acestora a unor contracte de asigurări după modelul celor de pe piețele dezvoltate de asigurări, începe treptat să dispară caracterul excesiv de adeziune al contractului de asigurare, în special cel de asigurare de răspundere civilă generală, de răspundere a angajatorului față de proprii angajați ș.a., asta deoarece majoritatea companiilor locale de asigurări nu dispun de modele a contractelor de asigurare de răspundere civilă ce ar corespunde necesităților și cerințelor clienților occidentali. Practic se atestă un fenomen invers, potențialii clienți impun prin intermediul brokerilor săi, anumite modele de contracte de asigurare asigurătorilor locali. În concluzie vom menționa, cu toate că asigurătorul are adoptate și aprobate contracte tip, asiguratul este în drept să-și negocieze clauzele contractului de asigurare, excepție e cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă.
1.3.3 Condițiile de formă, de proba și de valabilitate ale contractului de asigurare de răspundere civilă.
Contractul de asigurare urmează a fi încheiat în forma simplă scrisă. Încheierea contractului de asigurare în forma scrisă e necesară, pentru ca contractul de asigurare să poată fi dovedit.Contractul de asigurare nu poate fi dovedit prin martori, chiar dacă este un început de dovadă scrisă [78, art.1308]. Dovada încheierii contractului de asigurare rezultă din emiterea de către asigurărtor a unui document de asigurare, precum polița de asigurare sau certificat de asigurare. Codul Civil al RM, pe lângă polița sau certificatul de asigurare, mai recunoaște ca probă a încheierii contractului: cererea de plată a primei, ori din înscrisul prin care se constată efectuarea acestei plăți sau din orice alt înscris din care reiese faptul încheierii contractului [78, art.1301]. Codul Civil utilizează, după părerea noastră o sintagmă mai puțin reușită – „trimiterea unui document”, în locul „emiterea unui document”, la fel se poate spune și referitor la „cererea de plată a primei” în calitate de probă a contractului. Considerăm că cererea de plată, sau contul spre plată nu pot fi considerate probă de încheiere a contractului, deoarece acestea pot fi emise anterior încheierii contractului, și pot și pot fi neachitate, astfel asigurarea nefiind contractată în final. Majoritatea specialiștilor consideră, că forma scrisă a contractului e cerută pentru probă și nu pentru valabilitatea acestuia. Dacă documentele de asigurare (contractul, polița de asigurare) au dispărut prin forța majoră sau caz fortuit și nu există posibilitatea obținerii unui duplicat, existența și conținutul acestora pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Conform prevederilor Codului Civil al RM, contractul se consideră încheiat dacă părțile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui esențiale. Considerăm a fi esențiale următoarele condiții: a) despre obiectul contractului; b) cele stabilite de lege sau alte acte normative, condiții ca finnd indispensabile naturii contractului de asigurare; c) referitor la care, reieșind din cererea unei părți urmează a fi atins un accord. Una din cele mai importante condiții e determinarea concretă și corectă a obiectului contractului de asigurare.Un contract de asigurare nu e valabil dacă obiectul său ne e determinat. Obiectul unui contract de asigurare e stabilit adecvat în art.1301 al Codului Civil. Suntem de acord în totalitate cu opinia lui I.Macovei, care consideră că contractul de asigurare are ca obiect crearea de obligații [19, p.109]. O opinie asemănătoare o găsim la Nițoiu R., care menționează că obiectul contractului le reprezintă obligațiile asumate [27, p.338]. Cel mai exact găsim opinia la Turianu C. și Pătulea V. – principalul efect al încheierii contractului de asigurare e dobândirea drepturilor și obligațiilor contractuale [29, p.244]. De regulă, în literatura de specialitate sunt considerate ca esențiale acele condiții ce sunt enumerate în Codul Civil. Astfel, Codul civil al RM stabilește clauzele esențiale ale unui contract de asigurare, care urmează a fi indicate expres in textul contractului [78, art.1308]. Legea cu privire la asigurări [79, art.13] stabilește un număr mai mare de clauze esențiale pe care trebuie să le conțină un contract de asigurare, acestea fiind următoarele: a) numele sau denumirea părților contractante, numărul de identificare de stat, domiciliul sau sediul lor; b) obiectul asigurării; c) riscurile care se asigură; d) începutul și durata asigurării; e) suma asigurată; f) prima de asigurare, locul și termenele de plată; g) modalitatea de modificare, reziliere și încetare a contractului; h) condițiile de plată a despăgubirii de asigurare și/sau a indemnizației de asigurare; i) drepturile și obligațiile părților; j) răspunderea părților; k) jurisdicția soluționării litigiilor; l) alte clauze stabilite prin lege sau prin acordul părților.
Atât obiectul contractului de asigurare, cât și obligațiile părților trebuie să îndeplinească condițiile din dreptul comun, în sensul că ele trebuie să existe, să fie determinate sau determinabile, să fie posibile și să fie licite și morale. Ca și celelalte acte juridice, contractul de asigurare de răspundere civilă e supus regulilor generale privind condițiile de validitate ale contractelor din dreptul comun.Astfel, condiții esențiale pentru validitatea contractului de asigurare sunt: -capacitatea de a contracta; -consimțământul părților; -un obiect determinat și licit; – o cauză licită și morală.
a)Capacitatea de a contracta.
Pentru a avea calitatea de asigurător sunt necesare îndeplinirea anumitor condiții.Potrivit Legii cu privire la asigurări, activitatea de asigurare (reasigurare) poate fi desfășurată doar de asigurători (reasigurători), sub formă de societate pe acțiuni de tip deschis, care dețin licență de activitate corespunzătoare. Deci, în calitate de asigurător va activa doar o persoană juridică, și doar sub forma de societate pe acțiuni. Fiind persoană juridică, nu există probleme în legătură cu capacitatea juridică de a încheia contracte de asigurare din partea asigurătorului, deoarece este unanim cunoscut, că asigurătorul ca persoană juridică dispune de conducere și administrare cu deplină capacitate de exercițiu. Anumite reguli există și sub aspectul practicării diferitor categorii de asigurări. Astfel asigurătorul va practica asigurările de răspundere civilă doar dacă în licența deținută vor fi incluse și clasele de asigurări generale ce cuprind și asigurările de răspundere civilă (Clasa 10) [79, Anexa 1]. În ceea ce tine de practicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, legiuitorul înaintează cerințe suplimentare [80, art.5].
Asigurătorii dobândesc capacitatea deplină de exercițiu din momentul întregistrării la Camera Înregistrării de Stat, însă această înregistrare nu poate avea loc fără avizul Autorității de supraveghere – Comisia Națională a Pieței Financiare. Referitor la persoanele fizice, dreptul de a contracta îl au persoanele ce nu sunt declarate incapabile de lege. Legislația din domeniul asigurărilor nu conține care prevederi speciale, deci se vor aplica reglementările dreptului comun în materie. Astfel vor putea contracta o asigurare persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu, minorii care au căpătat capacitatea deplină de exercițiu în rezultatul căsătoriei, o anumită categorie de minori ce au atins vârsta de 16 ani [78, art.20]. Au dreptul de a încheia contracte de asigurare și minorii care au împlinit vârsta de 14 ani în condițiile prevăzute de Codul Civil [78, art.21, al.1]. Ce ține de posibilitatea contractării unei asigurări de răspundere civilă de către unul dintre soți, suntem în situația existenței unui mandat reciproc tacit de reprezentare. Astfel, fiecare din soți poate încheia un contract de asigurare de răspundere civilă, prin care să asigure și răspunderea celuilalt soț. Astfel, soțul poate include în contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto și persoana soției. La fel, unul dintre soți poate să încheie un contract de asigurare de răspundere generală pentru cauzări de daune de către copii săi minori, sau de către animalele domestice proprietari al cărora sunt soții, pentru cauzări de daună din surparea sau pieirea construcțiilor, ș.a. Considerăm că oricare dintre soți poate încheia o asemenea asigurare reieșind din interesul comun, cel de a proteja patrimoniul familiei în eventualitatea angajării răspunderii pentru cauzări de daune.
b) Consimțământul.Consimțământul pentru încheierea contractului de asigurare este necesar să îndeplinească anumite cerințe reglementate de dreptul comun, și anume: să provină de la o persoană cu discernământ (vezi anterior”Capacitatea de a contracta”), să fie exprimat cu intența de a produce efecte juridice(faptul înaintării cererii/declarației de asigurare, plata anticipată a primei de asigurare), să fie exteriorizat (să fie făcut public, să devină cunoscut) și să nu fi alterat de vreun viciu de consimțământ [78, art.199], care după cum se cunoaște sunt: eroarea, violența, dolul.
c) Eroarea [78, art.227].Actul juridic încheiat prin eroare considerabilă poate fi considerat nul de instanța de judecată. Suntem în situația unei erori considerabile, când există o falsă reprezentare referitor la:
a) natura actului juridic (naturii și obiectului contractului);
b) calitățile substanțiale ale obiectului actului juridic (identitatea obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia sau asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența cărora contractul nu s-ar fi încheiat);
c) părțile actului juridic, în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant încheierii actului juridic (când poarta asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia contractul nu s-ar fi încheiat);
d) eroarea ce privește simplele motive ale contractului nu este esențiala, cu excepția cazului în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (în cazul când motivul este inclus în obiectul actului juridic).
d) Violența [78, art.229].Violența practic nu se regăsește în practica asigurărilor, iar dacă se va regăsi, se vor aplică regulile dreptului comun (actul încheiat sub constrângerea fizică sau psihică, fapt savârșit chiar și de un terț). Nu există violență când autorul ei a utilizat un mijloc licit.
e) Dolul [78, art.228]. Dolul e întâlnit cel mai frecvent, în mod special dolul prin reticență. Consimțământul e viciat prin dol, când o parte a provocat o eroare celeilate părți prin omiterea frauduloasă a unor împrejurări pe care se cuvenea să le dezvăluie. Anterior încheierii contractului de asigurare, potențialul asigurat îndeplineste o cerere-chestionar, mai numită și declarație de asigurare, în care acesta răspunde la anumite întrebari, ofera anumite informații solicitate de asigurător. Acesta informație servește asigurătorului la decizia privind acceptarea riscului în asigurare sau neacceptarea acestuia.Ulterior dacă se dovedește că asiguratul a omis comunicarea anumitor informații esențiale, respectiv l-a indus în eroare pe asigurător, acesta din urmă este în drept să suspende acțiunea contractului de asigurare și chiar să-l rezilieze. Omisiunile cu rea-credință sunt dol, celelalte fără rea-credință, nu pot fi considerate viciu de dol.
f) Cauza. Cauza reprezintă motivul care determina fiecare parte de a încheia contractul.Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală. Prin cauza contractului de aisgurare înțelegem scopul urmărit de părțile care încheie contractul. Pentru asigurat există un scop de moment – de a avea protecție de asigurare, și scop următor – de a beneficia de materializarea protecției, exprimată prin plata indemnizației de asigurare terțului păgubit. Scopul general urmărit de părți – este șansa de câstig sau pierdere; scopul fiind diferit pentru fiecare parte contractantă (asiguratul dorește protecție – ca patrimoniul acestuia să nu i se diminuieze cu sumele datorate cu titlu de despăgubire, la rândul său asigurătorul dorește să câștige în urma neproducerii evenimentelor asigurate).
Legea cu privire la asigurări [79, art.16] conține anumite prevederi care stabilesc clauzele contractuale specifice asigurării de răspundere civilă:
(1) În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în temeiul legii față de terțe persoane păgubite și pentru cheltuielile suportate de asigurat în proces civil .
(2) Prin contractul de asigurare, se poate include în asigurare și răspunderea civilă a unei persoane, alta decît cea care a încheiat contractul.
(3) Drepturile persoanei păgubite se exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei.
(4) Asigurătorul poate fi chemat în judecată, de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce îi revin prin contractul de asigurare.
(5) Despăgubirea se stabilește potrivit unui acord dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător, potrivit contractului de asigurare ori unei hotărîri judecătorești. Pentru stabilirea despăgubirii în cazul evenimentelor produse pe teritoriul Republicii Moldova, părțile sînt în drept, dacă nu ajung la înțelegere, să supună litigiul spre soluționare unei instanțe de judecată din Republica Moldova.
(6) Asigurătorul plătește nemijlocit celui păgubit despăgubire (care nu poate fi urmărită de creditorii asiguratului) în măsura în care acesta nu a fost despăgubit de asigurat. Despăgubirea se plătește asiguratului în cazul în care acesta dovedește că l-a despăgubit pe cel păgubit dacă asigurătorul nu are dreptul la acțiune de regres față de asigurat.
(7) Asigurătorul este în drept:
a) Să participe, în lipsa asiguratului și independent de voința lui, la examinarea circumstanțelor producerii cazului asigurat;
b) Să prezinte instituțiilor de rigoare interpelări, adrese și petiții care ar viza circumstanțele cazului pretins asigurat;
c) Să conteste, după caz, în instanța de judecată actele emise de către organele de constatare a circumstanțelor producerii cazului asigurat, precum și deciziile adoptate referitor la stabilirea culpei asiguratului în producerea cazului asigurat. Contestarea în instanța de judecată a deciziei privind stabilirea culpei asiguratului nu exclude vinovăția acestuia pînă în momentul în care decizia judecătorească devine definitivă și executorie, asigurătorul fiind obligat să achite despăgubirea de asigurare în termenul stabilit de lege sau contractul de asigurare [79, art.16].
Majoritatea specialiștilor califică contractul de asigurare de răspundere civilă ca un contract încheiat în folosl unui terț. Codul Civil al RM prevede, că “părțile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să efectuieze prestația nu creditorului (stipulantului), ci terțului (beneficiarului), indicat sau neindicat în contract, care obține în mod nemijlocit dreptul să pretindă prestația în folosul său” [78, art.721]. Astfel este calificat contractul în folosul unui terț. Nu este dificil de a sesiza că contractul de asigurare de răspundere civilă conține toate elementele enumerate în această normă: există debitorul (asigurătorul), creditorul (asiguratul) și beneficiarul (păgubitul), respectiv păgubitul este în drept să ceară plata despăgubirii direct de la asigurător. După cum cunoaștem, asigurarea se contractează pentru a proteja un interes. Nu este dificil și de a demonstra că în cazul asigurării de răspundere civilă se protejează interesul asiguratului (persoanei asigurate). Riscul reprezintă o daună posibilă, iar riscul de răspundere civilă reprezintă posibila cauzare de prejudiciu cu apariția răspunderii. Respectiv, în cazul asigurării răspunderii se acordă protecție a intereselor persoanei, riscul căreia este asigurat. Plata despăgubirii de asigurare (indemnizației de asigurare) se face nu persoanei interesul căreia este protejat, cu persoanei păgubite. Bineînțeles, că și interesul persoanei păgubite este satisfăcut, dar nu pe motiv că acestuia i se acordă un serviciu (protecție), ci în temeiul faptului că conținutul serviciului mai include și satisfacerea intereselor păgubitului. Încheind un contract de răspundere civilă, asiguratul acționează în interesul său propriu, deoarece plătind prima de asigurare, el va fi sigur, că dacă i se va angajava răspunderea delictuală, nu va apărea și necesitatea suportării unei poveri financiare legate de obligația de a dezdăuna persoana păgubită.
Însă, stabilirea în mod imperativ al beneficiarului și mai ales în circuitul practicii existente, poziționează protecția intereselor asiguratului în dependența totală de voința beneficiarului (persoanei păgibite). Posibil că legiuitorul, stabilind beneficiarul în mod imperativ, a dorit să protejeze interesele persoanelor păgubite, pentru a exclude cazurile de lipsă de onestitate a asiguratului, care obținând indemnizația de asigurare, nu ar repara la rândul său prejudiciul cauzat persoanei păgubite. Astfel dacă urmăm norma legală [78, art. 721] și recunoscând contractul de asigurare de răspundere ca contract încheiat în folosul unui terț, vom susține acea protecție care o oferă legiuitorul persoanelor păgubite, dar pe de altă parte denaturăm esența și sensul asigurării de răspundere civilă ca sistem de relații menite să protejeze interesele persoanei resposabile de cauzarea prejudiciului – a asiguratului (persoanei asigurate). Pentru a elimina discorcondanța existentă în interpretările existente, de către M.Braghinski a fost o interpretare fiind susținut de A.Khudeakov. În opinia lui M.Braghinski există două tipuri de contracte de asigurare de răspundere civilă, și anume:
1) contractul de asigurare de răspundere civilă, cazul asigurat în care o reprezintă răspunderea ce este în sarcina persoanei vinovate de cauzarea prejudiciului, răspunderea căreia este asigurată. Beneficiarul în acest contract poate apărea reieșind din voința părților contractuale și doar cu condiția că este asigurată răspunderea altei persoane decât cea a asiguratului, și această persoană despăgubind prejudiciul cauzat terței persoane, se va adresa la asigurător după despăgubire în calitatea sa de beneficiar.
2) Contractul de asigurare de răspundere civilă, caz asigurat pe care se consideră cauzarea prejudiciului propriu-zis, în acest caz beneficiar nemijlocit este persoana păgubită, care are drept de a cere direct de la asigurător plata despăgubirii de asigurare [48, p.431].
Dacă e să fim atenți vom observa, că în al doilea caz pe al doilea tip de contract, există elemente de asigurare a unui contract de asigurări de bunuri sau de persoane a păgubitului, încheiat în folosul acestuia – deoarece caz asigurat reprezintă nu apariția răspunderii ci cauzarea prejudiciului vieții, sănătății sau bunurilor persoanei păgubite.
1.3.4 Stabilirea sumei asigurate.
Una din trăsăturile esențiale a asigurării de răspundere civile este modul de stabilire în contractul de asigurare a sumei asigurate (limita răspunderii asigurătorului). Spre deosebire de asigurarea de bunuri, în care suma de asigurare reprezintă de regulă valoarea reală a bunului, sau o parte din aceasta (asigurarea proporțională), în asigurarea de răspundere civilă părțile contractuale stabilesc în contract suma maximă de despăgubire – limita maximă ce o preia asupra sa asigurătorul, pentru răspunderea asiguratului (persoanei asigurate), care poate apărea în rezultatul cauzării de către acesta a prejudiciului terțelor persoane. La încheierea contractului de asigurare de răspundere civilă mărimea sumei de asigurare se stabilește de către părți și depinde de limita maximală posibilă a răspunderii asiguratului. Aceste limite maxime posibile sunt diferite în funcție de categoria asiguratului. Spre exemplu, în cele mai multe cazuri, limita răspunderii unui transportator auto va fi mai mică decât cea a unui transportator avia, sau a unui transportator maritim. Oricum limita maximă de răspundere e stabilită de către părți în contract reieșind din volumul răspunderii ce poate apărea a unui asigurat concret, posibilităților financiare a acestuia. Atunci când ne referim la posibilitățile financiare ale asiguratului, avem în vedere pe de o parte, posibilitatea de a suporta achitarea unei prime de asigurare anumite, ce se calculează reieșind din mărimea sumei asigurate, pe de altă parte, stabilirea unei sume asigurate cât mai mari ce ar putea acoperi daune considerabile, asta în situația conștientizării de către asigurat – că dacă n-ar contracta o asigurare de răspundere, sursele proprii financiare nu i-ar fi insuficiente pentru a compensa prejudiciului cauzat terțelor persoane. În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă, părțile nu pot stabili prin acord mărimea sumei de asigurare, limitele răspunderii asigurătorului fiind stabilite de către legiuitor.
De regulă, indemnizația de asigurare pe contractul de asigurare de răspundere civilă nu poate să depășească suma asigurată. Contractul de asigurare de răspundere civilă poate conține mai multe limite de răspundere ce poartă denumirea de sublimite, care la rândul său în totalitea lor nu pot depăși suma asigurată totală (agregată). Spre exemlplu, suma asigurată agregată stabilită pe contract este de 500 000 MDL, limita pentru un caz de asigurare e stabilită în mărime de 200 000 MDL, iar limita pentru o persoană prejuidiciată – de 50 000 MDL.
Capitolul II. Studiul asupra situației din domeniul asigurării de răspundere civilă din Republica Moldova
2.1 Reglementarea juridică a asigurării de răspundere civilă în Republica Moldova
Pentru reglementarea juridică a asigurării de răspundere civilă există un grup de acte normative aparținând diferitor ramuri de drept, cum ar fi cele de drept civil și de drept administrativ. Am putea împărți legislația asigurărilor în două părți – partea generală și partea specială.
Partea generală conține următoarele acte normative:
1) Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, care oferă dreptul la proprietatea privată în condițiile egalității formelor de proprietate, protecția proprietății private [77, art.9,al.1], dreptul la viață [77, art.24], ocrotirea sănătății [77, art.36], dreptul la asistență și protecție socială [77,art.47]. Toate acestea reprezintă temelia de drept pentru existența și desfășurarea activității de asigurare, inclusiv și a ramurii asigurărilor de răspundere civilă. Pe de lată parte, Constituția garantează libertatea activității economice, oferind asigurătorilor dreptul de a practica businessul de asigurări, ca varietate a activității de întreprinzător [77,art.9, al.3];
2) Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006, reprezintă un act juridic complex, deoarece conține atât norme de drept civil, cât și norme de drept administrativ care reglementează relațiile organizaționale și cele de supraveghere a activității de asigurare;
3) Codul Civil al Republicii Moldova din 06.06.2002, Titlul III, Capitolul XXIII „Asigurarea”.
Normele Codului Civil formează partea civilă a dreptului asigurărilor ca instituție complexă de drept. Vom menționa în mod special și aplicabilitatea pentru reglementarea relațiilor din cadrul asigurărilor de răspundere civilă: Despre contracte în general (Titlul II), Obligațiile care nasc din cauzări de daune (Titlul III, Capitolul XXXIV); Contractul în folosul unui terț (Titlul II , Capitolul V)
Partea specială cuprinde următoarele acte normative:
a) legile și hotărârile de Guvern, care reglementează domenii concrete ale asigurării de răspundere civilă;
b) acte ale Comisiei Naționale a Pieței Financiare, care sunt hotărârile și regulamentele aceastea.
Considerăm ca fiind practică formă dată de sistematizare, însă vom prezenta și sistemul ierarhic al actelor normative, conform criteriului forței juridice. Mai întîi de toate aceasta e necesar pentru corectitudinea aplicării nomelor, astfel încât, în dependență de poziționarea în sistemul ierarhic, ne este facilitată determinarea corectă a actul normativ ce urmează a fi aplicat pentru o situație concretă, pentru un raport juridic concret.
Actul normativ principal ce reglementează asigurarea de răspundere civilă în Republica Moldova este Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006. Astfel, legea conține anumite noțiuni fundamentale, cum ar fi: activitate de asigurare, risc, risc asigurat, caz asigurat, contractant al asigurării. Legea menționează care este obiectul asigurării în cadrul asigurării de răspundere civilă – “răspunderea pe care asiguratul o poartă față de persoanele fizice sau persoanele juridice pentru prejudiciile cauzate lor” [79, art.3, al.c]. Deasemenea, Legea stabilește ce reprezintă suma asigurată în asigurarea de răspundere civilă – „ Suma asigurată este limita maximă a răspunderii asigurătorului în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare” [79, art.6, al. 1] și „ suma pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de evenimentul asigurat reprezintă despăgubirea de asigurare” [79, art.6, al. 3]. Legea cu privire la asigurări conține un articol aparte pentru asigurarea de răspundere civilă și anume, art. 16 “ Clauzele contractuale specifice asigurării de răspundere civilă”. Acest articol conține norme importante și definitorii pentru acest tip de asigurare. Prima la care ne vom referi este cea, care acordă posibilitatea includerii în asigurare a răspunderii civile și a altor persoane, altele decît persoana asiguratului (contractantul asigurării) care a încheiat contractul [79, art.16, al.2]. Următoarea prevedere, importantă, din punctul nostru de vedere, este acordarea dreptului persoanelor păgubite de a chema în judecată asigurătorul în limitele obligațiilor ce îi revin acestuia prin contractul de asigurare [79, art.16.,al.4]. Astfel, persoana păgubită poate înainta pretenție de despăgubire persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului, sau asigurătorului cu care persoana vinovată are încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă. Urmează modul de stabilire al despăgubirii de asigurare, în acest sens legea conține o normă cu caracter imperativ, care prevede stabilirea despăgubirii despăgubirii doar în două moduri – potrivit unui acord dintre asigurat, persoana păgubită și asigurător, potrivit contractului de asigurare ori unei hotărîri judecătorești [79, art.16,al.5]. O normă importantă care a fost introdusă relativ recent, din 20 iulie 2012, se referă la dreptul asigurătorului de a contesta, după caz, în instanța de judecată actele emise de către organele de constatare a circumstanțelor producerii cazului asigurat, precum și deciziile adoptate referitor la stabilirea culpei asiguratului în producerea cazului asigurat [100, art.16, al.7, lit.c]. Necesitatea întroducerii acestei norme a fost dictată de numărul mare a cazurilor asigurate înscenate, eliberarea actelor constatatoare false, fapte produse cu concursul (participarea) nemijlocită a inspectorilor poliției rutiere.
O normă extrem de importantă, în special pentru protecția și garantarea drepturilor persoanelor păgubite, este cea care stabilește, că asigurătorul nu este în drept să nu plătească despăgubirea de asigurare în cadrul asigurării de răspundere civilă. Asemenea normă lipsea în textul Legii Nr.1508 din 15.06.1993, astfel încât persoanele păgubite nu-și puteau recupera pagubele în anumite cazuri. Odată cu aceasta, legea acordă dreptul asigurătorului la acțiune de regres față de persoana răspunzătoare de cauzarea prejudiciului [80,art.17.al.2].
În ceea ce privește relațiile asigurătorului și asiguratului la rezoluția contractului de asigurare de răspundere civilă din culpa asigurătorului, asiguratului i se restituie integral prima de asigurare. La fel ca și în cazul altor tipuri de asigurare, legea prevede, că restituirea primelor de asigurare se efectuează numai în cazurile în care nu s-au plătit sau nu se datorează despăgubiri de asigurare [80,art.18,al.3,5].
Referitor la activitatea asigurătorilor ce pot practica asigurarea de răspundere civilă, legea înaintează anumite cerințe generale și speciale. În mod evident va putea practica agest gen de asigurare doar un asigurător ce deține licență pentru activitate de asigurare-reasigurare eliberate în condițiile legii, care ar conține și clasa de asigurări generale cum este cea de răspundere civilă (care ar conține una, câteva sau toate din acestea: Asigurările de răspundere civilă auto; Asigurările de răspundere civilă avia; Asigurările de răspundere civilă maritimă, lacustră și fluvială; Asigurările de răspundere civilă generală [79, Anexa 1]. În cazul încălcărilor legislației din domeniu e posibilă aplicarea celei mai severe sancțiuni, cum este retragerea licenței, aceasta va presupune și încetarea activității asigurătorului pe toate clasele incluse în licență sau pe clase de asigurare separat. Retragerea licenței pe clase de asigurare separat are drept efect excluderea acestora din licență.Astfel dacă asigurătorul va comite încălcări grave ale legislației, spre exemplu pe segmentul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, Comisia Națională a Pieței Financiare poate exclude din licența clasa respectivă, ceea ce ar însemna interzicerea achiziției a noi contracte de asigurare RCA . După cum vedem Legea cu privire la asigurări reglementează principiile de bază a organizării activității de asigurare. Considerăm Legea cu privire la asigurări fiind în vârful ierarhiei actelor normative ce regelementează asigurarea răspunderii civile, reieșind din normele pe care le conține.
Un alt act normativ din cele mai importante este Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002, care conține norme ce se referă la raportul juridic de asigurare – contractul de asigurare. Astfel, Codul Civil conține norme de bază cu referire la modul încheierii contractului de asigurare, forma și clauzele obligatorii ale acestuia, obligațiile părților, condiții de plată a primei de asigurare, condițiile și modul de reziliere al contractului de asigurare ș.a.[78,Titlul III, Cap.XXVI]. Am avut datoria a menționa aceste norme, deoarece ele sunt comune pentru toate ramurile asigurărilor, îndeosebi în materie de regelementare a formei contractului de asigurare, modul de încheiere, modificare, reziliere și încetare a contractului de asigurare, respectiv și a unui contract de asigurare de răspundere civilă. În mod expres Codul Civil nu menționează despre asigurărea răspunderii civile decât o singură dată, fiind recunoscută existența unui asemenea gen de asigurare, încluzând-ul în tipul de asigurare de daune [78, art.1304,al.2].
Important pentru reglementarea activității pe segmentul asigurării de răspundere civilă, mai bine zis pentru înțelegerea caracterului juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă, le reprezintă normele din Capitolul V ”Contractul în folosul unui terț”, care, cu toate că nu conține niciun termen ca „asigurare”, „răspundere civilă”, sau ”asigurare de răspundere civilă”, plasează contractul de asigurare de răspundere civilă în această categorie, fapt ce consituie o deosebire esențială față de alte contracte de asigurare, pentru alte genuri de asigurare, cum sunt cele de persoane și de bunuri.
Urmează al doilea grup de acte normative, cu caracter special, care stabilesc modul de desfășurare a anumitor tipuri de asigurări de răspundere civilă. Dintre aceastea vom menționa:
– Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 414-XVI din 22.12.2006 [Monitorul Oficial nr.32-35/112 din 09.03.2007];
– Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători Nr.1553-XIII din 25.02.98 [Monitorul Oficial Nr. 038 din 30.04.1998];
Al treilea grup este format de acte normative – legi, care conțin norme ce stabilesc obligativitatea încheierii unei asigurări, sau o lasă la discreția subiectului, printre aceastea fiind următoarele:
– Legea privind securitatea industrială a obiectelor industriale periculoase Nr.116 din 18.05.2012[Monitorul Oficial Nr. 135-141din 06.07.2012];
– Legea cu privire la avocatură Nr.1260 din 19.07.2002 [Monitorul Oficial Nr. 159 din 04.09.2010]; art.61
– Legea cu privire la notariat Nr.1453 din 08.11.2002 [Monitorul Oficial Nr. 154-157 din 21.11.2002];art.12,15
– Legea privind executorii judecătorești Nr. 113 din 17.06.2010 [Monitorul Oficial Nr.126-128 din 23.07.2010];art.14,19
– Legea insolvabilității nr.149 din 29.06.2012 [Monitorul Oficial Nr. 193-197 din 14.09.2012] art.79
– Legea cu privire la mediere Nr. 134 din 14.06.2007 [Monitorul Oficial Nr. 188-191 din 07.12.2007] art.19
Al patrulea grup este format din actele autorității de supraveghere și control.
Organ împuternicit cu elaborarea și adoptarea acestei categorii de acte, este autoritatea de supraveghere și control ce efectuiază supravegherea activității de asigurare în Republica Moldova – Comisia Națională a Pieței Financiare. Megaregulatorul este în drept să adopte acte nromative doar în limitele competenței sale, respectiv normele ce se conțin în actele acestuia, pot reglementa doar chestiunile ce se află în sfera competențelor sale. Merită să accentuăm (subliniem), că actele Comisiei Naționale a Pieței Financiare nu contravin actelor legislative și sunt aplicate în scopul reglementării unor domenii specifice, concrete, fapt pentru care trebuie să se facă trimitere la actul legislativ respectiv. Intrarea în vigoare a hotărârilor (regulamentelor) acte începe odată cu publicarea acestora în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Hotărâri ale Guvernului Republicii Moldova și ale Comisie Naționale a Pieței Financiare, în special pentru adoptarea unor regulamente cum ar fi:
– Hotărârea cu privire la aprobarea Conceptului tehnic al Sistemului informațional automatizat de stat în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 133 din 27.02.2012 [Monitorul Oficial nr.42-45/161 din 02.03.2012];
– Hotărârea cu privire la aprobarea Metodologiei de calcul al primei de asigurare de bază și al coeficienților de rectificare pentru asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr.318 din 17.03.2008 [Monitorul Oficial nr.61-62/392 din 25.03.2008];
– Hotărârea CNPF pentru aprobarea Regulamentului cu privire la modul de determinare a uzurii în cazul pagubelor produse la autovehicule nr. 13/1 din 03.04.2008 [Monitorul Oficial nr.90/274 din 20.05.2008];
– Hotărârea CNPF pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea sistemului bonus-malus la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 13/2 din 03.04.2008 [Monitorul Oficial nr.90/275 din 20.05.2008];
– Hotărârea CNPF cu privire la aprobarea formei și conținutului cererilor de asigurare, contractelor de asigurare și polițelor de asigurare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr. 20/5 din 16.05.2008 [Monitorul Oficial nr.143-144/410 din 05.08.2008];
– Hotărârea CNPF cu privire la aprobarea Regulamentului privind Fondul de compensare nr. 23/3 din 29.05.2008 [Monitorul Oficial nr.180-181/528 din 03.10.2008];
– Hotărârea CNPF cu privire la aprobarea Regulamentului privind Fondul de protecție a victimelor străzii nr. 19/11 din 09.04.2009 [Monitorul Oficial nr.95/393 din 22.05.2009];
– Hotărârea CNPF privind stabilirea primei de asigurare de bază și valoarea coeficienților de rectificare aferenți asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă nr. 53/5 din 31.10.2008 [Monitorul Oficial nr.226-229/669 din 19.12.2008];
– Hotărârea CNPF cu privire la procesarea electronică a documentelor de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto nr. 50/8 din 30.11.2012 [Monitorul Oficial nr.248-251/1499 din 07.12.2012];
Pentru soluționarea problemelor ce țin de asigurarea obligatoriede răspundere civilă auto un suport îl constituie Hotărârile Plenului CSJ a Republicii Moldova “Cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației în domeniul asigurărilor obligatorii și facultative a transportului auto” nr.11 din 16.12.2013
Din cele relatate putem constata, că cadrul legal ce regelementează asigurarea răspunderii civile este destul de modest, fiind prezente doar două legi ce regelementează două tipuri de asigurări obligatorii – cea de răspundere civilă auto și a răspunderii transportatorului față de călători. Pentru celelalte tipuri de asigurare de răspundere civilă n-au fost elaborate legi speciale, aceste tipuri de asigurări fiind reglementate de norme ce se conțin în textul altor legi, care reglementează desfășurarea anumitor activități profesionale (notari, auditori, avocați, intermediarii în asigurări ș.a.).
2.2 Studiu comparativ asupra situației la zi privind asigurarea de răspundere civilă de pe piețele internaționale de asigurări și de pe piața de asigurare a Republicii Moldova
Răspunderea civilă reprezintă un segment important pentru industria asigurărilor. Cu venituri din prime de 160 de miliarde de dolari în 2013, segmentul deține o cotă de 10% din
1 550 000 000 000 USD din totalul primelor pe asigurări generale, sau 23% din primele obținute de companiile de asigurări la nivel mondial. Prezența asigurării de răspundere e mai evidentă pe piețele avansate, decât pe piețele emergente. Piețele avansate și-au atribuit 93% din primele pe răspunderea civilă la nivel mondial în 2013, în timp ce cota lor din totalul primelor pe asigurări generale a constituit 79%.
Tabel 2.1 Prime brute subscrise și cota RC în PIB-ul în state cu economii avansate
Sursa: Swiss Re, Economic Research&Consulting
Statele Unite ale Americii reprezintă fără îndoială, cea mai mare piață cu 51% din primele brute subscrise pe răspunderea civilă la nivel mondial în 2013. Acest fapt se datorează anvergurii economiei SUA și gradului de penetrare a asigurării de răspundere civilă (0,5% din PIB). În 2013, mediul de afaceri american au plătit 84 miliarde de dolari pentru a se proteja de riscul de răspundere, inclusiv 50 de miliarde USD pentru răspunderea civilă generală, 12 miliarde USD pentru asigurarea de erori și omisiuni și 5,4 miliarde USD pentru răspunderea managementului. Mai mult decât atât, companiile americane au alocat 13 miliarde USD pentru polițele multirisc, 9,5 miliarde USD pentru malpraxis medical și 3 miliarde USD pentru alte produse de asigurare ce acoperă răspunderea civilă. Sistemul juridic american generează majoritatea acțiunilor ce au ca obiect răspunderea cu valori a pretenției de despăgubire de un 1 miliard USD sau mai mult. Una dintre cele mai mari sume de despăgubire din istoria asigurării de răspundere civilă, a fost plătită în aprilie 2014, când o instanță din SUA (Louisiana), a obligat o companie farmaceutica japoneza și partenerul american al acesteia la plata în comun a daunei punitive în suma de 9 miliarde USD, ca urmare a unei reclamații pe un caz cancerigen de tratament antidiabetic. Instanțele americane, au pronunțat trei hotărâri de acest tip între anii 2011 – 2013, precum și trei între anii 2006 și 2010. Numărul verdictelor care se ridică la un miliard USD, este o reflectare a unei multitudini de acțiuni de grup, legate de abaterile ce au generat apariția răspunderii, în special al companiilor mari, în perioada crizei financiare. Componenta acestor cazuri e în mare parte aceeași: corporații solide listate la bursă în calitate de pârâți, acțiuni de grup și daune-interese materiale.
Diagrama 2.2 Asigurarea răspunderii civile în SUA
Sursa: A.M. Best, SNL, Swiss Re Economic Research&Consulting
Marea Britanie este a doua, din cele mai mari piețe de asigurări de răspundere civilă din lume, cu 9,9 miliarde USD prime de asigurare subscrise pe răspunderea civilă în 2013. Cele mai importante sub-ramuri pentru piața engleză sunt cele de răspundere civila generală și răspunderea pentru defectul produsului, urmată de răspunderea civilă profesională și cea a angajatorului (acoperire de accidente de muncă și boli profesionale).
Diverse segmente de asigurare de răspundere din Marea Britanie au suferit modificări semnificative. În ultimul deceniu, ponderea de răspundere profesională a crescut de la 14% la 32%, odată cu trecerea la o economie bazată mai mult pe servicii. În ceea ce privește sectorul de producție, acesta formând o cotă mai mică de acțiuni în judecată pe răspundere civilă, având în vedere declinul în vătămare corporală și pagube materiale. Piața londoneză concentrează cea mai mare parte a activității de asigurare de răspundere civilă în Marea Britanie. Fiind prima piață pentru companiile de asigurare și de reasigurare internaționale, piața londoneza acceptă riscurile, atât din Marea Britanie cât și din afara Regatului Unit. Afacerile din afara Regatului Unit (denumit "acasă-străin") cuprinde o componentă semnificativă a riscurilor situate în Statele Unite ale Americii și în alte părți ale lumii, și sunt negociate de către Lloyd’s și alți asigurători cu anvergură internațională. Acestea au generat o cifră de afaceri totală, de aproximativ 9 miliarde USD în anul 2013.
Diagrama 2.3 Asigurarea răspunderii civile în Marea Britanie
Sursa: Association of British Insurers
În Europa continentală cele mai importante piețe de asigurare de răspundere civilă le reprezintă: Germania, Franța, Italia și Spania. Împreună, acestea au totalizat prime de asigurare în mărime de aproape 22 de miliarde USD în 2013. În dependență de tipul regimului de drept civil, aceste piețe se bazează pe condițiile locale și pe experiența istorică ce a determinat disponibilitatea pentru o anumită politică de acoperire a riscurilor. Penetrarea variază între 0,16% și 0,25%, ceea ce este redus în comparație cu țările de drept comun, cum ar fi Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Australia. Piața germană înregistrează un volum de prime de până la 7,8 miliarde USD în 2013, și este dominată de tipuri de asigurare de răspundere civilă generală și cele pentru defectul produsului. Aceste tendințe se datorează faptului, că țara dispune de o producție semnificativă în comparație cu alte țări europene. Cu toate acestea, ponderea de răspundere profesională e în creștere din cauza asigurării de răspundere civilă medicală, care, spre deosebire de alte segmente a răspunderii civile a cunoscut o diminuare rapidă a pretențiilor de despăgubire pentru prima data, după anul 2004. Acest trend a contribuit la consolidarea provizioanelor și ieșirii de pe piață a unor furnizori importanți de asigurări. Spitalele și medicii au avut de suferit de pe seama creșterii considerabile a cuantumului primelor de asigurare din cauza riscului înalt de erori medicale. Cotele de primă au atins nivele din ce în ce mai prohibitive pentru mulți practicieni, inclusiv moașe și obstetricieni, a căror specialitate este de mare risc. În Franța, primele pe răspunderea civilă s-au ridicat la 6,8 miliarde USD în 2013. Răspunderea profesională deține partea leului, pentru că în Franța mai mult de 100 de profesii sunt obligate să încheie o asigurare pentru desfășurarea activității sale. Asigurarea răspunderii constructorilor, cunoscută sub numele de “decenale” (garanția în construcții e de 10 ani), reprezintă o treime din totalul primelor subscrise. Răspunderea medicală totalizează aproximativ 800 de milioane USD.
În Italia, piața asigurărilor de răspundere însumează 5 miliarde USD, răspunderea profesională câștigând treptat în importanță și pondere. Răspunderea civilă medicală a devenit obligatorie în 2012, pentru a remedia problemele structurale care au afectat segmental dat în trecut. Deși accidentele de muncă sunt acoperite de sistemul de asigurări sociale, angajatorii apelează de multe ori la o protecție suplimentară – asigurarea răspunderii angajatorului, ca o extensie la asigurarea de răspundere civilă generală. Scopul fiind următorul- de a reduce diferența dintre despăgubirile oferite de INAIL (sistem de securitate socială italiană) și despăgubirile dispuse de instanțele italiene.
Piața spaniolă de răspundere civilă a generat prime de asigurare în valoare de 2.2 miliarde USD în 2013. Piața s-a contractat considerabil în ultimii ani de recesiune, cu un indicator de penetrare care a scăzut de la 0,18% din PIB în 2010 la 0,16% în anul 2013. Principalele ramuri sunt cele de răspundere civilă generală și de răspundere profesională, urmată de răspunderea din construcții.
Piața canadiană de răspundere civilă este în prezent a șasea piață de asigurare a răspunderii civile, cu prime de asigurare în valoare de 5,2 miliarde în 2013. Acesta a crescut rapid, cu o rată medie anuală de 9% din 2000. Un regulament adoptat recent, care prevede suportarea de către mediul de afaceri a costurilor de curățare după un atac asupra mediului, ar trebui să determine, de asemenea, cererea pentru asigurarea răspunderii pentru poluarea mediului în Canada. Având în vedere intensitatea schimburilor comerciale transfrontaliere, companiile canadiene sunt extreme de expuse la litigii în SUA, care a influențat favorabil cererea de acoperire prin asigurare.
În prezent, pe piețele internaționale de asigurări se practică un număr considerabil și variat de tipuri de asigurări a răspunderii civile. Astfel, pe lângă cele tradiționale, cum sunt cele a asigurării răspunderii civile generale și profesionale, am remarca următoarele tipuri de asigurări de răspundere practicate în statele occidentale:
Unemployment insurance – asigurarea de intrare în șomaj;
Libel insurance – asigurarea de protecție a răspunderii în cazul când asiguratul, acționând neintenționat, face public careva materiale sau imagini, ce pot aduce prejudicii reputației altei persoane;
Malpractice insurance sau Physician professional liability insurance – asigurarea greșelilor medicale;
Product tampering insurance – protejează un producător în cazul falsificării mărfii acestuia, fapt ce duce la scăderea capacității de concurență a mărcii comerciale;
Protection and indemnity insurance – răspunderea proprietarilor de nave maritime pentru daunele cauzate vieței, sănătății și bunurilor pasagerilor;
Groun support insurance – răspunderea în domeniul aviației și celui cosmic, pentru daune cauzate de exploatarea aparatelor de zbor și navelor spațiale;
Products-completed operations insurance – acoperă daune de la folosurea anumitui produs, calitatea lucrărilor sau serviciilor;
Public officials liability insurance – răspunderea funcționarilor publici;
Broadcasters liability insurance – răspunderea stațiilor radio și de televiziune;
Aviation passenger liability insurance – răspunderea față de pasageri pe timpul aflării acestora la bordul aeronavei;
Nuclear energy liability insurance – răspundere pentru daune cauzate de substanțe radioactive.
Statistica ultimilor ani din Republica Moldova (vezi Tabelul 2.4) ne prezintă o evoluție nesemnifiativă în ceea ce privește numărul contractelor încheiate și a numărului asiguraților, ceea ce denotă un interes scăzut față de asigurările de răspundere civilă, ca instrument de protecție contra riscurilor ce pot afecta patrimoniul persoanelor odată cu apariția răspunderii delictuale și contractuale fața de terțele persoane.
Tabel 2.4. Dinamica numărului asiguraților și contractelor de asigurare (2011-2013)
*ca Bază de calcul au servit datele oficiale ale CNPF
Spre deosebire de statele occidentale și alte piețe emergente, piața locală de asigurări, la prima vedere, înregistrează indicatori extraordinari la capitolul ponderea asigurării de răspundere civilă. Cu toate că statistica oficială ne arată, că ponderea cea mai mare din volumul total al primelor brute subscrise pe piața locală de asigurări o deține asigurarea de răspundere civilă, aceste date sunt mai mult alarmante decât îmbucurătoare, deoarece ele reprezintă în cea mai mare parte prime de asigurare pe un singur tip de asigurare, și anume cel de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Astfel cota asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă constituie 42 % din totalul primelor subscrise, pentru anul 2013 (vezi Diagrama 2.5). Celelate tipuri de asigurări de răspundere civilă contribuind nesemnificativ, cu o pondere de doar 10% din totalul primelor brute subscrise. Sunt practic inexistente asigurări de răspundere civilă care în statele occidentale se bucură de o atenție din partea statului pe de o parte, și la care apelează persoanele fizice și juridice, pe de altă parte. Astfel, ponderea asigurării de răspundere civilă a posesorilor izvoarelor de pericol sporit constituie doar 0,12% din totalul primelor brute subscrise pe segmentul asigurărilor de răspundere civilă, răspunderea notarilor- 0,13%, auditorilor și experților contabili – 0,03%, răspunderea civilă generală- 3,14%, răspunderea transportatorilor – 0,89%, răspunderea civilă avia- 10,6%. În Republica Moldova cota industriei asigurărilor constituie doar 1,142 % din PIB-ul țării pentru anul 2013, segementul asigurărilor de răspundere civilă constituind la rândul său 0,62% din PIB. Alte tipuri de asigurări, cum ar fi cele de persoane sau de bunuri dețin o cotă nesemnificativă. După cum am menționat anterior, chiar și în interiorul segmentului de asigurare de răspundere civilă nu există o diversificare, acesta fiind format în proporție de 78,6 % din asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto internă și externă . Trebuie de menționat că creșterea neînsemnată cantitativă a indicatorilor privind primele brute subscrise se datorează mai mult creșterii primei de bază pentru RCA intern (de la 400 la 500 lei) și creșterii cursului valutei europene (valabil pentru calcularea și încasarea primelor pe segmentul Cartea Verde), decât creșterii numărului asiguraților. Astfel piața locală de asigurări, baza căreia o constituie asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, rămâne a fi o piață slab dezvoltată, atât sub aspectul calitativ cât și cantitativ, în situația când reprezentanților organelor puterii executive le lipsește conștientizarea necesității transferului riscurilor către companiile de asigurări, astfel fiind slabită presiunea asupra bugetului de stat în cazul producerii unor evenimente cu caracter catastrofal, a diminuării tensiunilor sociale legate de pretenții de dezdăunare generate de răspunderea civilă delictuală și contractuală.
Diagrama 2.5 Profilul pieței de asigurări a Republicii Moldova pentru anul 2013
Sursa: www.asigurare.md
După cum a mai fost menționat anterior, pentru Republica Moldova asigurarea de răspundere civilă nu reprezintă un gen de asigurare tradițional.Unul din factorii care frânează dezvoltarea tuturor tipurilor de asigurare de răspundere este lipsa unui cadru normativ solid, elaborat minuțios, ce ar prevedea anumite sume de asigurare (ca limite de răspundere), pe care le-ar suporta cauzatorii de prejudicii vieții și sănătății persoanelor fizice, și patrimoniului persoanelor fizice și juridice. Normele existente sunt insuficiente. Astfel, Legea nr.407-XVI, Legea nr.414-XVI și prevederile Codului Civil reglementează în mare parte principiile generale a activității de asigurare ca formă a activității de întreprinzător. Merită de a apela la experiența statelor occidentale dezvoltate, spre exemplu al Marii Britanii, unde practic orice gen și tip de asigurare este reglementat de un act normativ corespunzător (lege).
2.3 Aspecte controversate ale doctrinei și legislației care reglementează domeniul asigurării răspunderii civile
2.3.1 Raportul pretențiilor care derivă din cauzarea prejudiciului și din contractul de asigurare.
E necesar să supunem unei analize mai detaliate raportul dintre aceste două cereri care derivă din cauzarea daunei (delict) și din contractul de asigurare. La prima vedere, răspunsul e evident: dacă persoana care a cauzat dauna are încheiat contract de asigurare a răspunderii civile, fie obligatorie sau benevolă, obligația de compensare a daunei îi este imputabilă doar în cazul, când suma despăgubirii de asigurare este insuficientă pentru a acoperi mărimea daunei real suportate. Astfel, mărimea daunei compensate de către delincvent, se determină ca fiind diferența dintre despăgubirea de asigurare primită de către persoana păgubită de la asigurător și mărimea de facto a daunei suportate. Reieșind din aceasta s-ar putea afirma, că răspunderea persoanei ce a cauzat dauna și are asigurată răspunderea civilă, nu survine întotdeauna, ci doar în acele cazuri, când despăgubirea de asigurare va fi insuficientă pentru a acoperi întreaga daună, respectiv e angajată răspunderea doar în partea neacoperită de despăgubirea plătită de asigurător. Însă această opinie ar fi contrară regulii de bază, regulii generale – reparării integrale a prejudiciului de către persoana care a cauzat acest prejudiciu, astfel Codul Civil al RM stabilind obligația “autorului prejudiciului să pună la dispoziție un bun de același gen și de aceeași calitate, să repare bunul pe care l-a deteriorat ori să compenseze integral prin echivalent bănesc prejudiciul cauzat [78, art.1416, al.2]”. Astfel, persoana păgubită obține dreptul la două pretenții: prima – față de asigurător în temeiul contractului de asigurare de răspundere civilă, a doua (pretenție delictuală) – față de persoana responsabilă pentru cauzarea daunei. Existența acestui drept o regăsim în norma legală care prevede, că în cazul în care întinderea prejudiciului depășește limitele răspunderii stabilite de lege, păgubitul are dreptul în conformitate cu legislația civilă în vigoare, să intenteze persoanei răspunzătoare de producerea accidentului o acțiune de recuperare a sumei care depășește aceste limite [80, art.14].
În cazul răspunderii subsidiare creditorul va cere executarea obligației de dezdăunare de la debitorul principal. Obligația de a despăgubi integral apare la perosana responsabilă pentru cauzarea daunei indiferent de faptul, și-a asigurat acesta răspunderea sau nu și-a asigurat-o. Reeșind din aceasta persoana păgubită are două modalidăți de apărare a drepturilor sale: poate înainta cerere de despăgubire memijlocit persoanei care a cauzat dauna, sau să înainteze cerere de despăgubire către asigurător. Considerăm, că persoana păgubită e în drept să-și aleagă desinestătător modalitate apărării dreptului său. Asigurarea răspunderii delictuale este acceptată ca fiind o măsură asigurătorie, care nu exclude sau nu ia locul obligației generate de răspunderea civilă delictuală, dar oferă garanții suplimentare de executare a obligației de reparare a prejudiciului, în primul rând persoanei căreia i s-a cauzat un prejudiciul. Să nu uităm însă, că asigurarea reprezintă portecția intereselor, iar asigurarea răspunderii – protecția intereselor persoanei a cărei răspundere e asigurată. Potecția persoanei păgubite reprezintă doar un mijloc de protecție a intereselor asiguratului (persoanei asigurate), asigurătorul plătește despăgubirea de asigurare deoarece aceasta o cer interesele asiguratului. Reieșind din esența instutuției asigurării, aceasta are ca scop atât protejarea drepturilor păgubitului în obținerea despăgubirii, cât și al intereselor cauzatorului daunei. Considerăm, că existența unui contract de asigurare de răspundere civilă valabil, nu eliberează persoana vinovată de obligația de a dezdăuna păgubitul, respectiv faptul că răspunderea delictuală e asigurată nu elimină această răspundere. Răspunderea delincventului e la prima vedere una subsidiară – mai întîi dauna e reparată de asigurător, iar excedentul care nu e reparat de asigurător se despăgubește de persoana vinovată de producerea daunei.
Afirmăm că răspunderea persoanei cauzatoate de daună nu reprezintă o răspundere subsidiară în sensul clasic.al acesteia. Răspunderea subsidiară apare atunci, când mai multe persoane răspund pentru executarea unei și aceeași obligații, însă obligațiile asigurătorului și a cauzatorului daunei sunt diferite. Există opinia conform căreia, creditorul, care e persoana păgubită, va cere plata despăgubirii de la debitorul principal, care este asigurătorul, și nu poate cere executarea obligației de dezdăunare de la cauzatorul prejudiciului. Nu putem fi de acord cu o asemenea abordare, deoarece în cazul în care asigurătorul va plăti o despăgubire ce nu ar corespunde valoric reparației integrale al prejudiciului, persoana păgubită nu va putea cere partea daunei nedespăgubite de la cauzatorul acesteea, încălcându-se principiul reparării integrale al prejudiciului. Există o cerința imperativă a legii care stabilește următoarele: “Drepturile persoanei păgubite prin accident produs pe teritoriul Republicii Moldova de autovehicul aflat în posesiunea asiguratului se exercită față de asigurătorul de răspundere civilă auto direct, la sediul acestuia, sau prin reprezentantul de despăgubiri, în limitele răspunderii asigurătorului prevăzute în prezenta lege”[80,art.20,al.1], iar în cazul în care “posesorul autovehiculului nu are încheiată asigurare obligatorie de răspundere civilă auto se exercită față de Biroul Național al Asigurătorilor de Autovehicule”[80, art.20.al.5]. Legea cu privire la asigurări însă stabilește, că „drepturile persoanei păgubite se exercită împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei”, dar oferă și dreptul persoanei păgubite de a chema asigurătorul în judecată, în limitele obligațiilor ce îi revin prin contractul de asigurare. Astfel, putem spune că drepturile persoanelor păgubite pot fi exercitate direct împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei. Cu toate acestea Curtea Supremă de Justiție insistă în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto doar pe primul model, cel de a înainta pretenții de plată direct asigurătorului [99].
2.3.2 Problema cumulului celor două răspunderi.
În cazul unui contract, la ce va apela creditorul – la răspunderea delictuală care poate să-i ofere o reparație mai mare, poate chiar și integrală? După ce a obținut despăgubire în baza acțiunii de răspundere contractuale, poată să apeleze și la acțiunea de răspundere delictuală? Le poate combina pe ambele? Răspnsul este, că nu e posibilă o combinare, nu este posibilă nici acțiunea în subsidiar, dacă este un contract – se va apela doar la răspunderea contractuală. Asta, deoarece s-ar încălca domeniul de aplicare al răspunderii contractuale, care es o răspundere specială și, pe cale de consecință, pe de o parte s-ar nesocoti legea, iar pe de altă parte ar contraveni voinței comune a părților contractante. Debitorul contractual și creditorul când și-au dat consimțîmântul la încheierea contractului sunt siguri că au înțeles că angajarea răspunderii se face numai în limita condițiilor legale și convenționale ale răspunderii contractuale. Prin urmare e inadmisibil să i se aplice rigorile unei răspunderi care este sancționată mai aspru [1, p.524]. S-ar nesocoti voința părților în aplicarea regulilor răspunderii contractuale, dacă ar permite cumulul răspunderilor [33, p.411].
2.3.3 Calificarea evenimentului în calitate de caz asigurat.
În contractele de asigurare de răspundere civilă interpretările referitor la ceea ce este cazul asigurat, sunt diverse. Chestiuni principiale reprezintă calificarea evenimentului în calitate de caz asigurat și cea despre momentul producerii acestuia. În cazul asigurării răspunderii civile delictuale caz asigurat nu este orice prejudiciu adus de asigurat terțelor persoane, ci acel prejudiciu care angajează răspunderea asiguratului (persoanei asigurate) pentru cauzarea acestui prejudiciu. La fel și în cazul asigurării răspunderii contractuale, caz asigurat nu este încălcarea propriu-zisă a prevederilor contractuale, ci acea încălcare, care atrage apariția răspunderii asiguratului pentru încălcarea (neexecutarea) contractului.
Problematică este și următoarea chestiune – cum asigurătorul ar putea determina (stabili), a survenit răspunderea sau nu? În textul unor contracte de asigurare întâlnim următoarele sintagme: "Răspunderea confirmată prin hotărârea instanței de judecată". Apare o întrebare logică, oare răspunderea neconfirmată de o hotărâre judecătorească nu e tot o răspundere? Instanța nu stabilește răspunderea ci confirmă apariția acesteea.
Uneori mai întâlnim clauze contractuale care prevăd , că cazul asigurat pe un contract de asigurare de răspundere civilă o reprezintă înaintarea pretenției asiguratului (persoanei asigurate) de către persoanele păgubite. Însă apariția răspunderii nu depinde de faptul – este înaintată pretenția sau nu este înaintată această pretenție. Respectiv, răspunderea neconfirmată de o hotărâre a instanței de judecată poate fi acoperită prin asigurare, legislația nu înaintează careva condiții în acest sens, sau mai bine zis, nu interzice (limitează) asigurarea acesteea. Faptul determinării – dacă răspunderea a apărut sau nu, în cazurile când în contractul de asigurare lipsesc clauze ce se referă la modul stabilirii apariției răspunderii, urmează a fi determinat de către asigurător.Tot asigurătorul va lua decizia – a survenit cazul asigurat sau nu. Este evident, că în asemenea cazuri, momentul producerii cazului asigurat este momentul apariției răspunderii, care în cazul răspunderii delictuale de regulă coincide în timp cu momentul cauzării prejudiciului, iar pentru răspunderea contractuală – din momentul cauzării daunelor și calculării penalităților. Cazul asigurat în asigurarea răspunderii civile reprezintă o structură juridică complicată, elementele căruia urmează să se producă în perioada valabilității contractului de asigurare [75, p.26]. E criticabilă opinia conform căreea cazul asigurat se consideră produs din momentul cauzării daunei sau prejudiciului. Este adevărat că în cele mai dese cazuri evenimentul contra căruia se face asigurare și paguba coincid temporar. Dar, în anumite cazuri evenimentul (acțiunea) se produce, iar rezultatul nefast al acestuia se va depista după o anumită perioadă de timp, când termenul de acțiune al contractului este expirat.
2.3.4 Mărimea indemnizației de asigurare la dezdăunarea prejudiciului cauzat vieții sau sănătății persoanelor fizice.
O problemă aparte și destul de serioasă în asigurarea răspunderii civile, o reprezintă modul de calculare, stabilire al mărimii indemnizației de asigurare pentru cauzarea de prejudicii vieții sau sănătății. Deoarece e vorba despre răspundere pentru cauzarea prejudiciului viețeii sau sănătății, pentru calculul sumei indemnizației de asigurare urmează a fi aplicate regulile stabilite în Codul Civil [78, art.1416,1418,1419]. Legislația prevede și repararea prejudiciului moral care se repare indiferent de existența și întinderea prejudiciului patrimonial [78, art.1422,1423].
În cazul afecțiunii sănătății în componența acesteea vor intra: cheltuielile care vor fi efectuate pentru înlăturarea sau diminuarea urmărilor din viitor a dereglărilor sănătății, deoarece până la o anumită vârstă efectele dereglărilor de sănătate fiind în forma latentă, ele nemanifestându-se imediat. E dificil să facem conexiunea (să stabilim existența legătură cauzale directe), între traumă sau maladie și cheltuielile pentru lichidarea urmărilor acestora, și de regulă asemenea cheltuieli se consideră a fi – daune indirecte. Chiar și pentru cheltuielile suferite în perioada de tratament al traumei sau maladiei, nu întotdeauna poate fi stabilită legătura cauzală directă cu această traumă sau maladie.
Ținând cont de principiului garantării dezdăunării le putem desluși în cazul despăgubirii prejudiciului cauzate vieții, adică în cazul decesului acestuia. În cazul de față destul de lejer vom argumenta daunele directe de două tipuri:1) cheltuielile pentru înmormântare; 2) pierderea întreținerii pentru persoanele ce se aflau la întreținerea de către persoana decedată. Dacă în cazul cheltuielilor pentru înmormântare lucrurile stau mai simple și sunt ușor de a fi demonstarte, e cu totul altă situație în privința altor cheltuieli. Normele Codului Civil nu interzic compensarea și altor cheltuieli, cauzate de decesul întreținutorului. Conform regulii generale ele pot și trebuie a fi compensate, dar pentru aceasta e nevoie ca aceste cheltuieli să fie argumentate și dovedite. Lipsesc reguli ce stabilesc modul de dovedire a acestor cheltuieli în Codul Civil. Am putea face o concluzie că normele Codului Civil nu prevăd pentru cazul de deces al păgubitului, alte despăgubiri, decât cele legate de cheltuielile pentru înmormântare și compensarea daunelor legate de decesul întreținătorului [78, art.1419, al.3-4]. Astfel, părinții unui copil decedat au dreptul de a fi compensați doar pentru cheltuielile de înmormântare, iar dacă copilul a fost înmormântat de altcineva, acești părinți nu vor avea dreptul nici la aceste sume. Pare a fi amoral, însă normele legale prevăd limitarea cercului de persoane care au dreptul de a beneficia de indemnizație de asigurare, acestea fiind doar persoanele ce au suportat cheltuieli pentru înmormântare, și persoanele ce au dreptul la indemnizație în temeiul că și-au pierdut întreținutorul. Nimeni altul nu are dreptul de a obține indemnizația de asigurare în cazul decesului persoanei păgubite. Bineînțeles că este dificil, sau uneori chiar imposibil, de a calcula și de a compensa integral toate componentele daunei (prejudiciului), cauzate vieții sau sănătății. Trebuie să tindem spre a oferi o compensare cât mai mare, mai mare decât dauna directă, reieșind din faptul că dauna directă reprezintă uneori doar o parte nesemnificativă din prejudiciu.
Cu părere de rău legislația ce reglementează asigurarea răspunderii civile nu conține norme în baza cărora am putea calcula și stabili cuantumul indemnizației de asigurare. Evident că bază pentru calcularea cuantumului indemnizației constituie venitul mediu al persoanei și după determinarea venitului mediu se calculează nrmijlocit venitul pierdut.Codul Civil nu conține norme care ar permite stabilirea venitului mediu al persoanei vătămate, deaceea se apelează la norme a dreptului protecției sociale. Susținem opinia lui Bloșenco A., că soluția dată de legiuitor nu este ireproșabilă. Acest lucru este generat de lipsa unui criteriu obiectiv, în funcție de care să se stabilească despăgubirea , criteriu care, în cazul persoanei încadrate în muncă este salariul acestuia. Dacă în cazul persoanelor încadrate în câmpul muncii avem un reper – veniturile salariale, situația e mai complicată în cazul persoanelor ce nu sunt încadrate în câmpu muncii. Pentru această categorie de persoane se propune stabilirea veniturilor de care a fost lipsită să se facă prin luarea în considerare a salariului mediu pe țară în anul respectiv [8,p.171].
În cazul decesului persoanei vătămate dreptul la despăgubire îl au persoanele incapabile de muncă, care au fost întreținute de decedat sau aveau dreptul să fie întreținute, precum și copilul născut după decesul persoanei vătămate. Se determină victimele indirecte , apoi se determină și se evaluează prejudiciile suportate de victimile indirecte. Evaluarea acestor prejudicii este lucru dificil.Victimele indirecte au dreptul la indemnizări egale cu cota-parte din salariul persoanei decedate pe care o primeau sau aveau dreptul s-o primească pentru întreținere pe timpul vieții victimii directe [8, p.179]. Se prezumă că cotele ce reveneau persoanelor întreținute erau egale.Această prezumție a fost instituită, deoarece este imposibil obiectiv de a determina mărimea sumei ce o primea pentru întreținere fiecare persoană întreținută[8, p.180].
Astfel, legea prevede, că în caz de deces al persoanei vătămate, despăgubirea de asigurare se stabilește prin acordul dintre asigurat, succesorii persoanei păgubite sau reprezentantul ei legal și asigurător. Despăgubirea de asigurare va include: a) partea din salariu pierdută de persoanele care s-au aflat la întreținerea defunctului sau care aveau dreptul la pensie de întreținere din partea lui; b) cheltuielile de înmormîntare (cheltuielile pentru sicriu și piatră funerară, cheltuielile de transport, cheltuielile de îmbălsămare și cheltuielile cimitirului), probate cu documente justificative; c) cheltuielile de transport al defunctului din localitatea în care a avut loc decesul pînă în localitatea în care a avut loc înmormîntarea, probate cu documente justificative[80, art.25]. În cele ce urmează vom prezenta un exemplu din practică, ce ține de stabilirea cuantumului depăgubirii de asigurare pentru cazul de deces al persoanei vătămate, în folosul beneficiarului indemnizației, copil minor (6,5 ani), care se afla la întreținerea defunctului, conformetapelor după cum urmează:
1) S-a stabilit salariul mediu al persoanei vătămate decedate, pe ultimile 6 luni (10774 lei);
2) S-a stabilit partea salariului lunar pierdut de persoana care s-a aflat la întreținerea defunctului (1/4 – 2693 lei);
3) S-a stabilit partea din salariul lunar pierdut per zi (91,62 lei);
4) S-a calculat perioada din ziua decesului persoanei vătămate până la atingerea vârstei de 18 ani a beneficiarului (4206 zile);
5) Sa calculat suma indemnizație de asigurare (4206 zile x 91,62 lei =385 533 lei)
Pe altă cale a mers practica statelor occidentale, unde sumele indemnizațiilor de asigurare pentru cauzarea prejudiciilor vieții sau sănătății nu se calculează ca daune, la fel ca în cazul asigurărilor de bunuri, ci în baza unor coeficienți și tabele specializate. În esență nu există careva impedimente pentru a elabora asemenea coeficienți și a stabili sume concrete de indemnizare de asigurare. Mai ales că există deja o asemenea practică (experiență). Astfel, asigurătorii utilizează la asigurarea contra accidentelor, adică la asigurarea pentru cauzare de prejudiciu sănătății, asemenea tabele sau coeficienți, și considerăm că acest principiu de despăgubire ar putea fi aplicat și în cazul stabilirii sumelor indemnizațiilor de asigurare în cazul asigurăriii de răspundere civilă pentru cauzarea de daune vieții sau sănătății. Utilizând asemnea tabele, va fi ușor de a calcula suma indemnizației de asigurare pentru un caz anumit, ținând cont de caracterul leziunilor corporale sau afectării sănătății. Existența, numărul, caracterul traumelor, leziunilor, afecțiunilor, fiind determinate în baza documentelor emise de instituțiiile medicale competente. În cazul decesului persoanei păgubite, este puțin mai problematic, dar și aici s-ar putea stabili limite minime și maxime a indemnizației pentru cazul de deces.
2.3.5 Povara dovezii la înainatrea cererii de plată a indemnizației de asigurare
Regula generală aplicabilă în cadrul răspunderii civile delictuale este răspunderea pentru fapta proprie, regula fiind aceeași ca și în dreptul penal, consacrată de principiul latin actor incubit probation, respectiv “cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, sarcina probei revenind victimei prejudiciului, deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției. Victima urmează să facă dovada tuturor condițiilor necesare pentru existența răspunderii civile, respective a faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, cât și a existenței vinovăției [1, p.396]. Dat fiind caracterul subiectiv al vinovăției, dovada sa direct este dificilă, urmând a se dovedi numai elementele exterioare de comportament, respective fapta autorului, caracterul ilicit al acestei fapte, raportul de cauzalitate, circumstanțele de loc, timp sau sau cele personale ale autorului,comportarea anterioară sau nedibăciacu care acesta a acționat etc.[32, p.204].
Este evident, că de a dovedi faptul producerii cazului asigurat și cuantumului prejudiciului e în sarcina persoanei care a înaintat cerere de despăgbire asigurătorului. În cazul asigurării răspunderii civile o asemenea persoană, de regulă, e însăși păgubitul, respectiv acestuia îi revine sarcina de a proba. Una din funcțiile asigurărilor de răspundere civilă constă în următoarele – ca persoanele păgubite să-și obțină compensarea integrală al prejudiciului suferit și într-un termen cât mai restrâns. Pe de o parte, punerea în sarcina păgubitului de a dovedi producerea cazului asigurat și a existenței prejudiciului nu are cum să înrăutățească situația acestuia, deoarece chiar și în lipsa unei asigurări, păgubitului îi revenea aceiași sarcină, dacă înaintează pretenție de despăgubire față de persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului.
De “a nu înrăutăți” nu e sinonim cu a “îmbunătăți”, mai ales că înaintând o pretenție de despăgubire asigurătorului, persoana păgubită are în persoana asigurătorului un oponent mult mai serios și puternic, decât persoana ce a cauzat nemijlocit prejudiciul. În concluzie, dacă nu se vor crea condiții pentru facilitarea procedurii (procesului) de probațiune, implimentarea tipurilor de asigurări obligatorii de răspundere civilă puțin va schimba situația păgubiților. Pe de altă parte, asiguratul (persoana asigurată), care este potențial cauzator de daune sau care deja a cauzat dauna, la fel e interesat ca sistemul de asigurări obligatorii de răspundere să funcționeze în favoarea păgubiților, deoarece va percepe cu adevărat ca interesele sale patrimoniale sunt protejate eficient, că el va beneficia de o protecție veritabilă în schimbul banilor plățiți (prima de asigurare) fiind constrâns de către stat. Cel mai frecvent mod de a se eschiva de plata despăgubirii sau de a o amâna, este solicitarea de către asigurător de la persoana ce a înaintat cererea de despăgubire, a unui număr mare de documente, solicitarea a noilor și noilor documente, prvind circumstanțele producerii evenimentului asigurat și cuantumul prejudicului (daunei). Dacă e să studiem atent textul legii vom depista că de obținerea documentelor necesare pentru probarea producerii cazului asigurat și a circumstanțelor în care acesta s-a produs este în sarcina asigurătorului. Legea prevede că asigurătorul este obligat să solicite organelor și instituțiilor competente (poliția, unitățile de pompieri, procuratura sau instituțiile medicale) informații despre accident și consecințele lui, pe când asemenea obligație nu se regăsește în textul legii și pentru asigurat sau persoana păgubită [80, art.19, al.1, lit b.]. În practică însă, persoana păgubită este cea care colectează de regulă toate actele necesare pentru obținerea despăgubirii. Considerăm necesar să se stabilească o listă concretă de acte pe care păgubitul este obligat să le prezinte asigurătorului odată cu cererea de despăgubire, și posibil chiar și interzicerea prin lege, de a soicita de la persoanele păgubite alte acte decât cele stabilite. După cum am menționat, în cazul asigurării răspundere civile auto, legea nu stabilește expres obligația asiguratului sau persoanei păgubite de a depune asigurătorului anumite acte ce ar confirma producerea cazului asigurat. Putem să deducem care sunt aceste acte: a) copiile de pe documentele de constatare a faptului și a circumstanțelor în care s-a produs accidentul, întocmite de lucrătorii organelor afacerilor interne, ai unităților de pompieri, ai procuraturii, ai instituțiilor medicale; b) explicația asiguratului sau a utilizatorului de autovehicul privind producerea accidentului, cu excepția cazurilor de leziuni corporale grave sau deces al asiguratului sau al utilizatorului în urma accidentului de autovehicul sau de eschivare a acestora de la răspundere; c) cererea persoanei păgubite privind constatarea pagubei, stabilirea și achitarea despăgubirii de asigurare;
d) documentele care confirmă producerea vătămărilor corporale sau decesul persoanei păgubite [80,art.21, al.3, lit. a,b,c,h].
Nu considerăm că aceste acte, sau numărul lor fac imposibilă obținerea acestora, însă în anumite cazuri totuși obținerea acestora este dificilă, mai ales în cazul când persoana păgubită se află în imposibilitate de a obține actele necesare pe motiv că nu-i permite starea sănătății. Această problemă poate fi soluționată prin utilizarea serviciilor reprezentantului legal, însă acest lucru prevede cheltuieli suplimentare pentru persoana păgubită. Oricum, chiar dacă lista actelor pe care persoanele păgubite sunt obligate să le prezinte asigurătorului nu este mare, stipularea că lista actelor este finală și limitarea sau interzicerea de a solicita noi documente pentru asigurător lipsesc. În acest sens, urmează ca în legea cu privire la asigurări, să fie prevăzută lista actelor obligatorii pe care persoana păgubită (sau alți beneficiari) este obligată să le prezinte asigurătorului odată cu înaintarea cererii de despăgubire, în al doilea rând să fie stipulat expres interdicția pentru asigurător de a solicita acte, altele decât cele prevăzute de lege, în al treilea rând, ca aceste acte să fie de așa fel încât obținerea acestora să fie posibil fără mari greutăți de către persoanele păgubite (alți beneficiari). Aceste prevederi urmează a fi inserate în textul legii, deoarece ele vor contribui direct la transpunerea în viață a principiului – cel de garantare a compensării prejudiciului cauzat. Înseși lista actelor reprezintă un moment pur tehnic, astfel legiuitorul este în drept să delegheze stabilirea acestuia organului puterii executive sau megaregulatorului. Odată fiind stipulată în lege regula privind lista completă a actelor, s-ar părea că i se aduc lezări drepturilor asigurătorului, deoarece acesta ar putea invoca, că actele prezentate nu sunt concludente și pertinente pentru stabilirea tuturor circumstanțelor în care s-a produs cazul asigurat și cuantumul prejudiciului. Asigurătorul nu va fi în drept de a mai solicita și alte acte suplimentare, altele decât cele prevăzute legal, însă este în drept să colecteze singur actele de care ar avea nevoie în opinia lui. Astfel, legea permite asigurătorului: a) să participe, în lipsa asiguratului și independent de voința lui, la examinarea circumstanțelor producerii cazului asigurat;b) să prezinte instituțiilor de rigoare interpelări, adrese și petiții care ar viza circumstanțele cazului pretins asigurat. Mai mult ca atât, asigurătorii au făcut lobby și în final au au obținut dreptul de a contesta, după caz, în instanța de judecată actele emise de către organele de constatare a circumstanțelor producerii cazului asigurat, precum și deciziile adoptate referitor la stabilirea culpei asiguratului în producerea cazului asigurat. Contestarea în instanța de judecată a deciziei privind stabilirea culpei asiguratului nu exclude vinovăția acestuia pînă în momentul în care decizia judecătorească devine definitivă și executorie, asigurătorul fiind obligat să achite despăgubirea de asigurare în termenul stabilit de lege sau contractul de asigurare [79, art.16, al.7]. Deci, chiar și în cazul în care a apărut necesitatea colectării de acte suplimentare necesare pentru soluționarea dosarului de daună, executarea obligației privind plata despăgubirii nu va fi sistată. Prin această normă legiuitorul apără persoanele păgubite (beneficiarii acestora) de practica abuzivă des promovată de către asigurători – cea de amânare a plății indemnizației de asigurare.
În acelaș timp, observăm că legiuitorul a stabilit prezumția producerii cazului asigurat, în situația când asigurătorului i s-au prezentat toate actele solicitate de la presoana păgubită, lista cărora e stipulată în textul contractului de asigurare. Desigur că asigurătorul este în drept să combată această prezumție. Considerăm oportun a fi întrodusă o normă prezentată în următoarea redacție: ”Dacă asigurătorului i s-a înaintat cerere de despăgubire și i s-au prezentat toate documentele stabilite de lege sau alt act normativ, documente ce confirmă producerea evenimentului asigurat, se prezumă producerea cazului asigurat, până la proba contrarie al asigurătorului”. Astfel, în cazul asigurării de răspundere civilă auto, asigurătorul, independent de perioada de timp necesară acestuia pentru obținerea unor documente pentru completarea dosarului de daună, va fi obligat să plătească despăgubirea de asigurare în cel mult 3 luni din data informării despre cazul asigurat.
Reieșind din logica conform cărora a fost stabilit modalitatea de obținere a actelor ce confirmă faptul producerii cazului asigurat și întinderea pagubelor, aceasta s-a făcut pentru a elimina elementul de escrocherie. Se cunoaște că o parte din acte e posibil a fi contafăcute, falsificate.
În cadrul dezbaterilor dintre specialiștii din domeniul s-au enunțat diferite opinii referitor la anumite modalități de combatere a faptelor de escrocherie în materie de obținere a despăgbirilor, printre care merită să analizăm unul din ele. Întrucât cazul asigurat se produce din vina persoanei răspunderea căruia este asigurată, s-a propus ca actele de bază pe care păgubitul trebuie să le prezinte asigurătorului, vor fi furnizate de către asigurat (persoana asigurată). În cazul în care după efectuarea plății despăgubirii de asigurare se va adeveri, că actele în baza cărora s-a plătit despăgubirea de asigurare sunt false, asigurătorul va înainta acțiune de regres față de asigurat.
În redacția actuală a legii cu privire la asigurarea răspunderii civile auto spre exemplu, prezentarea actelor false ce au contribuit la obținerea despăgubirii, nu constituie temei pentru acțiunea de regres față de persoana responsabilă de producerea pagubei [80, art.29]. În schimb e prevăzut angajamentul scris prin care persoana păgubită se obligă să restituie despăgubirea în cazul anulării actelor perfectate de lucrătorii organelor afacerilor interne, ai unității de pompieri, ai procuraturii, ai instituțiilor medicale, după caz [ 80, art.21, al.3, lit.m].
Vom mai atenționa asupra cătorva aspecte controversate din Legea nr.414-XVI cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto. Considerăm că este stipulat defectuos noțiunea de caz asigurat pentru asigurarea de răspundere civilă auto. Astfel legea prevede, că în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, cazul asigurat este accidentul produs de un autovehicul, al cărui posesor a îndeplinit obligația de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto, cu cauzarea de prejudicii [80, art.7, al.1]. Doar faptul producerii accidentului cu cauzare de prejudiciu încă nu ne permite a considera acesta ca fiind un caz asigurat propriu-zis, deoarece mai e nevoie să existe și confirmarea vinovăției persoanei asigurate, deci să se întrunească cele patru condiții esențiale pentru ca un eveniment a putea fi recunoscut ca caz asigurat, și anume: fapta ilicită a persoanei responsabile de producerea accidentului (să apară răspunderea acestuia), existența daunei (prejudiciului), legăturii cauzale între fapta ilicită și daună și vinovăția delincventului. Astfel, pentru asigurător cazul asigurat va fi existența răspunderii asiguratului, aceasta fiind confirmată de actele perfectate de lucrătorii organelor afacerilor interne, ai unității de pompieri, ai procuraturii, ai instituțiilor medicale, după caz. Chiar în textul legii sunt prevăzute cazuri, când asiguratul cu toate că a provocat un accident este exonerat de răspunderea civilă auto dacă accidentul s-a produs: a) în caz de forță majoră, inclusiv prin diferite acțiuni sau măsuri militare în timp de război sau de stări excepționale, de calamități naturale, de explozii nucleare, de radiație sau poluare radioactivă, de dezordini în masă, de activități teroriste; b) din culpa exclusivă a păgubitului [80, art.7, al.2]. Deci nu orice accident provocat de asigurat (persoană asigurată) va genera răspunderea acestuia, respectiv nici asigurătorul nu va fi obligat de a plăti despăgubirea de asigurare. În opinia noastră, caz asigurat în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, va fi apariția răspunderii civile a asiguratului (persoanei asigurate) conform legislației în vigoare, și nu doar faptul cauzării de daune separat. Din neajunsurile legii vom mai evidenția o prevedere, care în opinia noastră este utilizată în anumite cazuri de către asigurători în mod abuziv. Ne referim la norma care acordă asigurătorului dreptul la acțiunea de regres împotriva persoanei responsabile de cauzarea prejudiciului, atunci când utilizatorul autovehiculului nu dispune de certificat de revizie tehnică la momentul producerii accidentului [80, art.29, lit.f]. Raționamentul legiuitorului se pare a fost următorul – lipsa certificatului de revizie tehnică prezumă , că autoturismul dat n-a fost supus testării tehnice, sau au fost depistate defecțiuni ce n-au permis eliberarea certificatului și ecusonului, astfel considerându-se că autovehiculul dat nu e în stare tehnică corespunzătoare pentru exploatarea acestuia, astfel generând riscuri ridicate pentru alți participanți la trafic. Există însă anumite cazuri, când acțiunea care a provocat dauna, nu are nicio legătură cauzală cu lipsa certificatului de revizie tehnică. Oare accidentul provocat de către asigurat, când acesta se deplasa în marșarier cu o viteză de 5 km la oră și n-a observat alt autovehicul avariindu-l pe acesta are vre-o legătură cu starea tehnică a autovehiculului? Asemenea accident poate fi provocat atât de un conducător auto care este în posesia unui certificat de testare tehnică cât și fără. Un alt exemplu – deteriorarea unui autoturism prin deschiderea portierei de către conducătorulul auto al autoturismului ce nu are certificatul de revizie tehnică, este determinat cumva de starea tehnică a automobilului utilizatorului ce a produs dauna? Mai mult ca atât, deținerea unui certificat de revizie tehnică nu presupune și starea tehnică corespunzătoare a autovehicului, care poate degrada după o perioadă anumită după ce a fost supusă testării tehnice. O să ne limităm la aceste două exemple, cu toate că practica cunoaște și alte situații care pot pune la dubii aplicarea necondiționată a acestei norme legale privind acțiunea de regres. Ar fi oportun de a modifica norma legală în următoarea redacție: „f) utilizatorul autovehiculului nu dispune de certificat de revizie tehnică la momentul producerii accidentului și este demonstrată legătura cauzală dintre producerea acestui accident și starea tehnică a unității de transport al persoanei vinovate”.
Încă un moment care merită atenționat se referă la excluderea din acoperirea de asigurare a două categorii de daune, și anume: prejudiciul legat de poluarea mediului din cauza unui accident și sumele de recuperare a pagubei morale rezultate din accident. Raționamentul legiuitorului posibil a fost determinat de faptul că daunele cauzate mediului reprezintă obiect al despăgubirii pe alt tip de asigurare de răspundere civilă, cel al asigurării de răspundere civilă a obiectelor industriale. Al doilea raționament – despăgubirile se ridică la sume considerabile și asta ar afecta stabilitatea financiară al asigurătorului, însă acestă stabilitate este protejată, dacă putem spune așa, de limitele despăgubirilor (răspunderii) stabilite prin Legea nr.414-XVI, care constutie 1 mil. de lei în cazul daunelor materiale. Nici legea cu privire la obiectele industriale periculoase nu oferă mecanisme reale de despăgubire pentru daune aduse mediului. Nu este clar de ce nu ar putea fi acoperită dauna cauzată prin poluarea unei surse de apă (fântână), ce aprovizinează mai multe familii din localitate, poluare cauzată de un accident rutier, în urma căriua în fântână s-au scurs carburanți și alte lichide tehnice. Părerea noastră, este că suntem în prezența unei daune aduse terțelor persoane, acestea fiind nevoite să suporte cheltuieli pentru lucrări de forare în vederea indentificării unei noi surse de apă potabilă și amenajarea unei noi surse de apă potabilă.
2.3.6 Despăgubirea daunei morale
Referitor la chestiunea privind plata daunei morale, considerăm necesar de a introduce în lege și posibilitatea plății daunelor morale, care deseori sunt mai mari decât suma prejudiciul direct, mai ales că practica statelor occidentale demonstrează că asigurările de răspundere civilă acoperă și aceste daune. Dat fiind faptul că determinarea daunei morale este o chestiune dificilă și specifică, iar cuantumul acesteia se stabilește de regulă doar de instanța de judecată, legea ar putea prevedea limite concrete (fixe) pentru plata despăgubirilor pentru dauna morală. Aceasta ar putea fi stabilite în valoare procentuală, ar putea constitui de exemplu, nu mai mult de 10% sau 20% din valoarea daunei materiale, sau din limita maximă a despăgubirilor pentru cauzări de prejudiciu vieții și sănătății, limită stabilită de lege, care constituie în prezent 5 mil.lei. O asemenea abordare poate fi întâlnită în contracte de asigurare benevolă de răspundere civilă, prin care asigurătorii preiau asupra sa si despăgubirea daunelor morale într-un cuantum stabilit procentual din suma daunei material.
Problema despăgubirilor pentru vătămări corporale și deces capătă o importanță tot mai mare în piața locală de asigurări. În acest context, se resimte tot mai acut nevoia unui cadru normativ bine reglementat de acordare a despăgubirilor, în special în cazurile în care se solicită daune morale în urma accidentelor de circulație, în condițiile în care instanțele de judecată se confruntă cu dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirii de asigurare. Reieșind din aceasta e nevoie de a pune bazele unui sistem care să reglementeze nivelul compensațiilor pentru daune morale, în condițiile în care numărul cererilor de despăgubire va fi în creștere. Dificultățile de apreciere a intensității daunei morale, a întinderii acesteea, se datorează lipsei criteriilor și modalităților de evaluare a cuantumului despăgubirii. De ce e nevoie de acest lucru? Deoarece pretențiile la sigur nu vor fi corelate cu gradul de vătămare sau cu nivelul veniturilor din Republica Moldova, astfel pretențiile nerealiste în instanțe ar putea crea distorsiuni și în sistemul de asigurări din țară. În asemenea situație s-a pomenit România, în care despăgubirile plătite pentru vătămări corporale și deces reprezintă 277,06 milioane de lei (27% din valoarea despăgubirilor totale plătite la nivelul întregii piețe RCA), în crestere cu 70% față de perioada similară din 2013. Mai mult de două treimi (70%) din despăgubirile plătite reprezintă daune morale (nepatrimoniale)[106]. La moment nu există o practică unitară, coerentă, în stabilirea indemnizațiilor pentru daunele nepatrimoniale generate, în mod special, ca urmare a producerii accidentelor auto. Este necesar de a crea un asemenea cadru juridic, care ar elimina diferențe substanțiale în ceea ce privește cuantumul indemnizațiilor acordate pentru daune nepatrimoniale, și ar elimina posibilitatea soluționării cazurilor relativ identice sau identice, în mod diferit în privința „valorizării” suferinței. Soluția care este considerată capabilă de a rezolva măcar parțial situația referitor la stabilirea cuantumului daunei morale – este stabilirea unei convenții, o scară a unor valori decente de indemnizare, a unor repere pentru normalizarea și controlul nivelului de indemnizare solicitat de către cei prejudiciați. Aceasta nu ar elimina numai extremele sau excesele, ci și tratamentul diferențiat, inechitabil. Pe de altă parte, întroducerea unor asemenea repere ale nivelurilor de indemnizare va multiplica frecvența solicitărilor de daune nepatrimoniale, ceea ce va însemna pentru asigurători o continuare a creșterii obligațiilor de desdăunare. Acest fapt la rândul său se va reflecta în mod direct în prețul pe care asigurații vor trebui să-l plătească pentru asigurarea de răspundere civilă față de terți. Cu alte cuvinte, odată ce contractul de asigurare de răspundere civilă, fie în forma obligatorie sau benevolă, va conține și acoperirea daunelor morale, trebuie să ne așteptâm la o creștere de prețuri la asigurări de răspundere. Deci, pe de o parte, asigurații (comunitatea de risc) își doresc ca asigurătorii să despăgubească și sumele cu titlu de daune morale, pe de altă parte nu doresc să achite prime de asigurare mai mari. La prima vedere, desdăunarea pe lângă daunele patrimoniale și a celor morale prin intermediul instituției asigurării de răspundere civilă, poate reprezenta un factor ce ar face mai atractiv acest tip de asigurare. Atractivitatea însă poate fi lezată odată cu creșterea costului asigurării RCA și a altor tipuri de asigurări de răspundere până la un nivel prea greu de suportat de către asigurați, astfel efectele negative se pot manifesta în lanț: reducerea gradului de cuprindere în asigurare, care va genera creșterea tarifelor de asigurare; expunerea asigurătorilor la riscul tot mai mare de a nu putea recupera nici măcar prejudiciile materiale de la șoferii neacoperiți prin polițe RCA și, cu atât mai puțin, eventualele daune nonpatrimoniale; multiplicarea dosarelor de indemnizare a daunelor în instanțe. În final, toate acestea pot conduce la pierderea rolului care stă la baza creării și funcționării sistemului de asigurare de răspundere civilă și așa fragil, respectiv a celui de factor de echilibru social.
În prezent, în Republica Moldova soluția reparației daunelor morale prin acordarea de despăgubiri bănești nu este împărtășită de asigurători, pe motiv economic – nedorința de a suporta cheltuieli suplimentare, eventual destul de considerabile.
Problema de fapt nu se regăsește în dilema – de a plăti despăgubiri cu titlu de daune morale sau de a nu le plăti, mai ales că Codul Civil prevede ca metodă de apărare a drepturilor civile repararea prejudiciului moral [ 78, art.11, lit.i]. Principiul care guvernează acest domeniu, al acordării de daune morale, nu se pune la îndoială și este unul just, iar problema nu este în a aplica principiul, ci în cuantificarea prejudiciilor, în găsirea de criterii pentru a aprecia cuantumul prejudiciului, nefiind daune evaluabile în bani. Problema constă în a se stabili criterii pentru cuantificarea prejudiciilor morale și stabilirea echivalentului valoric al acestora, în sensul administrării de probe. Pentru ca instanțele să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel care pretinde daunele morale să indice niște aprecieri cuantificabile ale prejudiciilor suferite ca urmare a traumelor fizice și psihice. Deși nu există impedimente legislative, ca contractele de asigurare benevolă și cele obligatorii, excepție asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, să prevadă acordarea daunelor morale inclusiv pe cale amiabilă, asigurătorii din Republica Moldova vor evita și în continuare să preia și acordarea despăgubirilor pentru daune morale, pe lângă factorul de presiune economică, tocmai pentru că se confruntă cu dificultatea de a cuantifica aceste prejudicii. Deci în fond, problema principală, impedimentul ce nu permite acoperirea daunelor morale prin asigurare, o reprezintă dificultatea evaluării prejudiciului moral sau, altfel spus, a criteriilor pe baza cărora se pot acorda despăgubiri bănești cu acest titlu. Asigurătorii ar trebui să includă totuși în contractele de asigurare și despăgubirea daunelor morale, pentru a ridica gradul de atractivitate a acestui gen de asigurări, îndeosebi în forma benevolă.Al doilea pas ar fi soluționarea problemei despăgubirilor pe cale amiabilă, prin acordarea unor depăgubiri rezonabile persoanelor păgubite. În cazurile în care păgubiții nu vor fi mulțumiți de oferta asigurătorului, făcută ca urmare a cuantificării realizate în baza convențiilor adoptate în baza criteriilor stabilite și acceptate de piața locală de profil, atunci va interveni instanța de judecată. În prezent, având cele mai scăzute tarife din zonă, în special în asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, nici nu putem aștepta că asigurătorii vor dori să includă în „pachetul” său de despăgubiri și plăți cu titlu de daună morală.
Sumele de bani cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor. Un criteriu orientativ în determinarea daunelor morale este gravitatea prejudiciului moral. Prejudiciul moral va fi cu atât mai grav cu cât valoarea lezată are o importanță mai mare pentru partea vătămată, cu cât aceasta resimtemai acut suferințele psihice sau fizice. De altfel, dauna este mai gravă în cazul în care săvârșirea faptei are rezonanță în planul vieții profesionale sau familiale ale victimei. Urmează a se ține cont de prejudiciul psihic, estetic, fiziologic și de agrement [1, p.351]. Spre deosebire de celelealte despăgubiri civile, care presupun probe concrete, în cazul daunelor morale nu se poate apela la probe materiale. Prejudiciul moral nu se probează, ci se constată, fiind supus prezumției simple a judecătorului [ Ibidem, p.362]. În prezent în 21 din cele 30 de țări ale spațiului economic european (Austria, Belgia, Cehia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia, Suedia, Ungaria si Norvegia) se acordă daune morale, însă nivelul acestora este diferit de la o țară la alta, dar și în funcție de fiecare caz în parte. De exemplu, soția unui bărbat decedat într-un accident rutier în Austria primește circa 15.000 EUR doar dacă accidentul a fost produs din culpa gravă sau în mod intenționat. În Italia, suma se poate ridica și la 300.000 de euro. Fiecare dintre părinții unui copil decedat va primi 7.400 EUR în Belgia, 9.200 EUR în Cehia și 25.000 EUR în Grecia.
Capitolul III. Perspectivele dezvoltării unor tipuri de asigurări de răspundere civilă în Republica Moldova
3.1 Problemele implimentării asigurărilor de răspundere profesională
Odată cu intensificarea relațiilor economice cu spațiul economic european, cu alte pieți internaționale, va apărea cererea în produse de asigurare de răspundere civilă, fie ea de răspundere civilă generală sau contractuală (profesională). O mare parte din activități sunt supuse licențierii, și în cele mai dese cazuri pentru obținerea acesteia se solicită și o poliță de asigurare de răspundere civilă (transportatorii, notarii, experții tehnici, etc.) Cu toate acestea cadrul legal existent este destul de sărac în norme juridice ce ar reglementa răspunderea civilă, excepție fiind asigurarea răspunderii civile auto. În societatea moldovenească se atestă o protecție insuficientă a drepturilor și intereselor patrimoniale ale persoanelor fizice și juridice, în timp ce se înregistrează un număr tot mai mare de daune generate din anumite activități profesionale, îndeosebi din omisiuni și greșeli medicale, de sursele pericol sporit.
Așa cum instituției răspunderii juridice îi revine un rol important în vederea apărării drepturilor și intereselor patrimoniale și a celor nepatrimoniale, la fel și asigurările de răspundere civilă sunt menite să diminuieze, și de ce nu, să elimine tensiunea socială, legată de pierderi materiale și umane. În condițiile alinierii la standartele europene și reieșind din dezvoltarea insuficientă a segmentului asigurării de răspundere civilă din Republica Moldova, se cere întroducerea unor noi tipuri obligatorii de asigurare de răspundere civilă. Unele tipuri de asigurări încep să fie mult mai solicitate grație a doi factori principali, primul fiind – creșterea frecvenței pretențiilor de despăgubire, al doilea – acționarii occidentali prezenți în businessul local solicită acoperirea riscurilor de răspundere civilă, fiind obișnuiți cu această practică în statele sale de reședință. Fie și oarecum timid, dar încep să se contureze anumite tipuri de asigurare care vor înregistra o dezvoltare, pe care le putem numi de perspectivă. Implimentarea și dezvoltarea unor tipuri noi de asigurare de răspundere civilă și mai ales a celor profesionale, va fi posibilă la etapa inițială, doar cu suportul statului, care trebuie să impună noi tipuri de asigurare de răspundere civilă și să perfecționeze legislația existentă ce reglementează domeniul vizat.
Impedimentele principale care stau în calea dezvoltării asigurării de răspundere civile profesionale sunt: nivelul redus al cuculturii juridice, financiare și imperfecțiunea bazei normative. Legislația existentă nu contribuie la dezvoltarea dinamică a asigurărilor de răspundere profesională. Asigurarea oferă, atât profesionistului cât și clienților acestuia, posibilitatea de a evita pierderi financiare considerabile, cauzate de omisiuni și greșeli comise, care se află în legătură directă cu desfășurarea activității profesionale.
În societatea moldovenească mai lipsește conștientizarea necesității implimentării asigurării obligatorii de răspundere profesională, nici statul nu întreprinde măsuri vizibile în acest sens. Dacă asigurătorii doresc implimentarea acestui tip de asigurare în forma obligatorie, aceștea ar trebui să facă lobby pentru ași promova interesele. Însă, se atestă dezinteres și din partea companiilor locale de asigurări, care nu riscă să-și asume obligații în a plăti sume importante de bani cu titlu de despăgubire de asigurare. Asigurătorii urmează să înțeleagă și să analizeze ce reprezintă stimulente pentru fiecare categorie profesională în a contracta o asigurare de răspundere profesională.
Astăzi ca niciodată, se resimte necesitatea fortificării unității dintre teoria și practica asigurării răspunderii civile profesionale, necesitatea generalizării științifice a practicii acumulate de asigurările internaționale, pentru a determina perspectivele dezvoltării acestui segment al industriei asigurărilor din țara noastră. Acest deziderat e cu atât mai important, în condițiile sistemului de relații economice și sociale, generate de economia de piață, care imprimă un rol important asigurărilor de răspundere. Apelând la serviciile unui profesionist, clienții ar trebui să solicite o poliță de asigurare a răspunderii profesionale, astfel contribuind și stimulând cererea în asemenea tip de asigurare din partea persoanelor ce desfășoară anumite activități profesionale.
În procesul de elaborare a unor noi acte normative urmează a fi antrenate organizațiile de autoreglementare – uniunile și asociațiile profesionale, pentru elaborarea unor prevederi constructive, rezultatul final al acestei colaborări fiind aprobarea unui act normativ ce ar răspunde cerințelor pieței de asigurări, n-ar prejudicia interesele asiguraților și asigurătorilor.
Odată cu dezvoltarea sistemului de drept urmează a fi eliminate și problemele soluționării extrajudiciare a pretențiilor clienților înaintate anumitor categorii de profesioniști. Dacă practica soluționării pe calea extrajudiciară va fi utilizată tot mai frecvent, considerăm că asigurații vor manifesta un interes mai mare pentru a nu-și dăuna reputației sale profesionale. Altfel, categoriile de profesioniști vor soluționa problema compensării prejudiciului adus terțelor persoane la direct, fără a implica compania de asigurare, astfel încât păgubiții deseori încasând sume net inferioare prejudiciului suportat. Alt impediment pentru dezvoltarea asigurărilor de răspundere profesională, le reprezintă cotele tarifare înalte (în comparație cu alte tipuri de asigurări). Acest fapt se datorează și lipsei unor date statistice pertinente pentru anumite categorii de profesioniști, în special pentru profesii care s-au dezvoltat după căderea sistemului social administrativ de comandă, sau din cauza că această statistică nu e făcută publică (în special în domeniul ocrotirii sănătății). Este necesar de a stabili relații transparente de conlucrare între stat, asigurători și a categoriilor de profesioniști ce sunt potențiali asigurați, în vederea obținerii accesului la informația statistică, transparența acesteia, analiza, evaluarea ei. Multe probleme ale asigurării de răspundere profesională urmează a fi soluționate de către unuinile profesionale, așa cum aceasta se face pe piețele internaționale de asigurare. Aceste organizații cunosc bine specificul și particularitățile activității fiecărei profesii în parte și ar putea formula recomandări pentru asigurarea răspunderii profesionale, să prezinte asigurătorilor date statistice necesare pentru calcularea unor cotații adecvate, suportabile pentru asigurați sau potențialii asigurați, membrii acestor organizații profesionale.
3.2 Asigurarea răspunderii de malpraxis
La 01.01.2014 în Republica Moldova activau:
– 85 instituții medico-sanitare publice spitalicești, 61 dintre care se află în subordinea Ministerului Sănătății, în care activează 4762 medici și 121147 personal medical cu studii medii;
– 13 spitale private cu 581 medici și 320 personal medical c studii medii;
– 202 instituții de asistență medicală primară, din ele 5 Asociații Medicale Teritoriale, 18 Centre Medicilor de Familie, 179 Centre de Sănătate automome (inclusiv 2 Centre de Sănătate private), în care activează 2430 medici (dintre care 1792 medici de familie), 7251 asistente medicale (dintre care 5109 asistente medicale de familie). Pe parcursul anului 2013, în instituțiile medico-sanitare din țară s-au efectuat 176 873 intervenții chirurgicale, în urma cărora au survenit 894 complicații și au decedat în staționare 1116 pacienți după intervenții chirurgicale.
În anul 2013 în instanțele de judecată au fost examinate 10 dosare civile/penale, care au fost inițiate de pacienți sau rudele acestora ca rezultat al deceselor sau complicațiilor medicale. În toate 10 dosare s-a dat câștig de cauză instituției medicale sau medicului, pe motiv că complicațiile au fost inevidabile. Totodată trebuie să menționăm că nu există o statistică transparentă privind cazurile de malpraxis și de numărul de dosare intentate în sistemul de sănătate.
Factori de risc ce ar favoriza cazuri de malpraxis sunt cunoștințe inadecvate profesiunii medicale, atitudinea profesională inadecvată și infrastructura de diagnostic medical insuficientă, medici prezintă lipsa cunoștințelor privind legislația în domeniul sănătății, aceștia neidentificând niciun act legislativ sau normativ care reglementează practica medicală. Situația, ce vizează faptul că circa jumătate de medici nu cunosc legislația din domeniul sănătății, este extrem de critică din considerentele că, în condițiile în care actul medical este suficient de normat, necunoașterea legislației reprezintă un risc de malpraxis medical. În acest caz, interrelația este una pe cît se poate de simplă, și anume: necunoașterea cadrului legislativ-normativ determină o încălcare neintenționată a acestuia și generarea de prejudicii asupra pacienților. Or, necunoașterea legislației, după cum se știe, nu absolvă persoana vinovată de responsabilitatea pentru comiterea faptei ilicite. Fiecare al cincilea medic consideră că nu se va întîmpla nimic la comiterea unei greșeli medicale și prejudicierea pacientului . Cei mai mulți dintre medici consideră că, în caz de malpraxis, vor fi pasibili doar la răspundere disciplinară [28, p.73].
Reieșind din cele menționate anterior, se evidențiază clar , că domeniul dat reprezintă un potențial izvor de daune cauzat vieții și sănătății pacienților legat de potențialele omisiuni și greșeli a cadrelor medicale. Din statistica prezentată se observă că în cadrul instituțiilor medicale din Republica Moldova o mare parte din cadrele medicale au studii medii, ce constituie un factor de risc. Deasemenea, numărul deceselor după intervenții chirurgicale este destul de ridicat, neexcluzând ipoteza că o parte din aceste decese au fost generate de greșeli medicale. În ultimii ani tot mai mulți pacienți sau rude ale acestora înaintează pretenții privind desdăunarea, și considerăm că numărul acestora în timpul următor apropiat se va mări considerabil, mai eles că Republica Moldova s-a înregistrat primul precedent de malpraxis recunoscut. Astfel, un chirurg din Bălți a fost condamnat pentru neglijență la acordarea asistenței medicale, care a cauzat decesul unei fetițe de 8 ani. Expertizele dispuse de procurori pe acest caz au concluzionat că, medicul a externat minora precoce și nu a asigurat volumul necesar de acordare a asistenței medicale postoperatorie, prevăzută de Protocolul Clinic standardizat pentru medicii pediatrici din secțiile de reanimare și terapie intensivă pediatrică, aprobat prin ordinul Ministerului Sănătății. Astfel, potrivit experților, între cauza survenirii decesului copilului și asistența medicală acordată de către medic, a existat o legătură de cauzalitate. Pentru acțiunile sale, medicul chirurg, în vârstă de 72 de ani, a fost condamnat la 2 ani închisoare cu suspendare, cu privarea de dreptul de a activa în sfera medicală timp de 3 ani. Ce-i drept, sentința este cu drept de atac. În acest caz mai există o nuanță, și anume, că a fost făcut vinovat un medic de 72 de ani care practic e la sfârșitul carierei profesionale, în privința medicilor „activi” ne fiind luate măsuri atât de drastice, dat fiind faptul unor legături corporative strânse din interiorul comunității medicale. Această comunitate nu va permite recunoașterea cazurilor de malpraxis, chiar și a celor evidente, anume pentru a nu crea precedente.
Cu toate acestea, comunitatea medicală din Republica Moldova este nevoită să se conformeze normelor și obiceiurilor mediului medical din statele occidentale, în care nu e posibilă prestarea serviciilor medicale în lipsa unei polițe de asigurare de răspundere civilă pentru pagube aduse vieții și sănătății pacienților. Astfel tot mai des se pune în discuție posibilitatea implimentării asigurării obligatorii de malpraxis medical.
La etapă actuală este necesar de a elabora un mecanism clar al sistemului dat de asigurare: de a prevedea posibilitatea acreditării și eliberarea licenței de activitate de către instituția medicală doar în condițiile existenței unei polițe de asigurare a răspunderii profesionale, iar conducerea acestor instituții urmează să aducă la cunoștința noilor angajați necesitatea unei asemenea asigurări, motivându-i pentru procurarea unei polițe de asigurare. Pentru societatea de asigurare cât și pentru asigurat, este important existența unui contract de asigurare clar, care ar lua în calcul toate nuanțele specifice profesiilor medicale, inclusiv, ce eveniment reprezintă caz asigurat și care cad sub incidența excluderilor de la despăgubire. La semnarea contractului de asigurare de malpraxis, de a cere de la asigurat (persoana asigurată) includerea de către acesta a clauzei contractuale ce prevede obligația furnizării de către asigurat a informației pertinente și veridice. În acest caz, în contractul de asigurare, ar putea oferi protecție contra greșelilor și omisiunilor comise fără intenție. În general putem spune, că sunt necesare schimbări calitative a serviciilor medicale, sistemului judecătoresc, și a conștiinței asiguraților.
Ca și în cazul altor tipuri de asigurări de răspundere, adoptarea legii cu privire la asigurarea obligatorie a răspunderii profesionale ar reprezenta un fundament solid pentru dezvoltarea acestui tip de asigurare, deoarece la moment nu toți lucrătorii medicali conștientizează necesitatea unei asemenea asigurări, de cele mai dese ori nici nu-și dau seama despre cele prejudicii enorme pe care ar putea să le suporte în lipsa unei polițe de asigurare a răspunderii profesionale. Implimentarea și dezvoltarea asigurării răspunderii profesioanle a cadrelor medicale devine una din imperativele din domeniul ocrotirii sănătății, ea fiind dictată de necesitatea impetuoasă de a ridica gradul de protecție juridică și socială a pacienților, dar și a cadrelor medicale. În cadrul activității medicale profesionale există un număr de specialități, cărora le este caracteristic riscul sporit al unui rezultat negativ al tratamentului: chirurgii, obstetricienii, neonatologii, anesteziologii, reanimatologii, stomatologii ș.a. Cadrele medicale sunt interesate în ași asigura răspunderea profesională pentru a evitara plata despăgubirilor în eventualitatea înaintării pretențiilor și acțiunilor în instanța de judecată de către pacienți sau reprezentanții acestora.
Contractul de asigurare de răspundere civilă se încheie pentru riscul cauzării de către asigurat (persoana asigurată), a daunelor (prejudiciului) vieții, sănătății sau bunuirlor terțelor persoane, în legătură cu desfășurarea activității profesionale indicate în contractul de asigurare. Calitatea de asigurat o pot avea atât persoanele fizice (medicul, personalul medical auxiliar), cât și persoanele juridice (instituția medicală), care încheie contractul de asigurare cu asigurătorul autorizat să practice acest tip de asigurare. Compania de asigurare la încheierea contractului de asigurare preia asupra sa obligația de a compensa, parțial sau total, în dependență de condițiile contractuale (limitele de răspundere), cheltuielile legate de obligația asiguratului (persoanei asigurate) de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul cauzat vieții, sănătății sau bunurilor clienților (pacienților) săi în procesul activității profesionale. Una din trăsăturile esențiale ale acestui tip de asigurare este, că asiguratul (persoana asigurată) trebuie să aibă cunoștințe specializate, pregătire și abilități profesionale anumite, sau de a dispune de cadre medicale specializate.
Asigurat, în cadrul asigurării de răspundere profesională a cadrelor medicale, de regulă este instituția medicală, care asigură și răspunderea personalului acestei instituții, sau medicul privat deținător al licenței pentru acest gen de activitate. Obiect al asigurării răspunderii profesionale al cadrelor medicale, este interesul patrimonial al asiguratului (persoanei asigurate), corelate cu răspunderea acestuia pentru prejudiciul adus vieții, sănătății în procesul activității profesionale. Activitatea profesională medicală pe lângă procesele de diagnostic și cel de tratament, mai cuprinde și alte servicii care pot fi prestate în cadrul instituției medicale sau cabinetului medical privat.
3.3 Alte tipuri de asigurări de răspundere civilă
3.3.1 Asigurarea răspunderii pentru încălcarea proprietății intelectuale
Asigurarea în domeniul proprietății intelectuale poate fi separată în două părți, și anume:
– asigurarea răspunderii civile pentru încălcarea neintenționată a legislației privind protecția proprietății intelectuale;
– asigurarea riscurilor nemijlocit a proprietarilor obiectelor ce reprezintă proprietate intelectuală;
Acest tip de asigurare de răspundere pentru încălcarea neintenționată a drepturilor de autor, legislației privind brevetele și mărcile comerciale, reprezintă un produs ce este solicitat în statele occidentale. Asemenea produse de asigurare sunt oferite de către societățile de asigurare sub diferite denumiri, fie răspundere cibernetică, răspunderea pentru încălcare drepturilor de autor, multimedia liability ș.a. Deosebirile în denumire ar însemna doar că serviciile de protecție prin asigurare sunt orientate către diferite segmente de clienți, conținutul polițelor fiind acelaș.
Client al companiei de asigurări poate deveni orice companie independent de domeniul de activitate. Este imposibil de a ști, că un produs în totalitate sau o parțial, poate fi asemănător cu un produs sau lucrare deja elaborate, protejat prin brevet. Deasemenea este dificil de a anticipa, că designul unui sit pe net, spre exemplu, ar fi identic cu alte sit-uri deja existente. Toate acestea pot fi temei pentru înaintarea pretenției, pentru soluționarea căreia va fi nevoie de sume bănești considerabile. În Republica Moldova, în lipsa unor procese judecătorești cu răsunet și starea lucrurilor din sistemului judecătoresc, de a convinge potențialii clienți în necesitatea contractării unei asemenea asigurări, reprezintă o sarcină dificilă. S-ar părea că asemenea asigurare ar trebui să fie solicitată, însă pentru ca ea să înceapă a funcționa e nevoie de o practică juridică consistentă, ce ar permite soluționarea rapidă și eficientă a litigiilor legate de protecția proprietății intelectuale, și de societăți de asigurare capabile să preia asemenea riscuri. Cu regret, niciuna din aceste condiții în prezent în Republica Moldova nu există. Opinia comunității asigurătorilor este destul de clară: în condițiile în care încălcarea drepturilor de autor a devenit practică obișnuită, asigurarea acestor riscuri devine nerentabilă pentru companiile de asigurări, deoarece lipsește caracterul incert și întâmplător al riscului, ca unul din principiile de bază ale asigurărilor. Factor stimulator pentru dezvltarea acestui tip de asigurări poate fi doar – un sistem viabil de protecție a drepturilor de autor și atacarea celor responsabili în încălcarea drepturilor de autor.
3.3.2 Asigurarea răspunderii civile în cadrul lucrărilor de construcții montaj
Riscurile de construcții montaj apar la efectuarea lucrărilor de construcții. Pe lângă riscurile la care este supus obiectul lucrărilor de construcție și utilajul antrenat în efectuarea acestor lucrări, sunt prezente și riscurile de cauzare a prejudiciilor terțelor persoane și mediului în rezultatul efectuarii lucrărilor. În primul rând, e nevoie ca acest tip de asigurare să devină obligatoriu.În al doilea rând, prevederile contractelor de asigurare ce prevăd acoperirea acestor riscuri, urmează a fi regelementate de normele unei legi speciale de asigurare a riscurilor de construcții-montaj. Dacă asemenea cerințe legale nu vor fi stabilite, aceasta ar duce la ceea, că asigurătorii reieșind din raționamente economice, vor refuza încheierea unor asemenea contracte, sau vor include asemenea clauze, conform cărora nicio daună nu va putea fi recunoscută urmare a producerii evenimentului (cazului) asigurat. Înaintând cerințe pentru a asigura condiții de securitate în construcții, statul nu urmărește în primul rând garantarea intereselor asiguratului (compania de construcție), ci garantarea unei protecții sănătății, vieții și bunurilor persoanelor fizice și juridice, proprietății de stat și municipale. Reieșind din faptul, că mecanismul asigurării e de natură economică, asigurarea obligatorie a răspunderii civile a antreprenorului poate fi privită ca o alternativă reală metodelor administrative din domeniul supravegherii securității în construcții.
Conform contractelor de asigurare de răspundere civilă antreprenorul (subantreprenorii, beneficiarul lucrărilor) pot să-și asigure răspunderea, care o poartă conform legislației în vigoare, pentru cauzarea prejudiciilor cauzate terțelor persoane. Contractul trebuie să conțină stipularea expres, cine se consideră terțe persoane. De regulă nu se consideră terțe persoane – angajații asiguratului, organizațiile subatreprenori, uneori la aceștea adăugându-se și – investitorii, beneficiarul construcției, proiectanții. Un grad ridicat de pericol pentru terțele persoane le reprezintă: utilizarea focului; substanțelor ușor inflamabile sau poziționarea apropiată de acestea; utilizarea substanțelor chimice; avarierea rețelelor inginerești (gaz, apeduct, rețele electrice etc.); deteriorarea și pieirea unităților de transport ce se află în apropierea șantierului; riscul poluării mediului. Din lucrările efectuate pe șantier, cele mai periculoase pentru terțele persoane sunt: evacuarea apei, excavarea stratului de sol, întărirea fundamentului, instalarea țevilor și cablurilor, lucrări de sudare, încercări și probe.
3.3.3 Asigurarea răspunderii pentru defectul produsului
Civilizația industrială și dezvoltarea comerțului au făcut să apară un nou flagel social – lipsa de securitate a produselor, factor generator de daune cauzate consumatorilor.
Implimentarea acestui tip de asigurare de răspundere are rolul de a spori gradul de protecție al consumatorului împotriva păgubelor generate de produsele defectuoase.
Legea privind la protecția consumatorului stabilește obligația vânzătorului să răspundă pentru prejudiciul cauzat de produsul necorespunzător, pe toată durata de funcționare sau a termenului de valabilitate stabilite, cu condiția respectării de către consumator a regulilor de transport, depozitare, păstrare, utilizare și consum[101, art.8, lit.i]. Conform prevederilor legale consumatorul este în drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat de produsele, serviciile necorespunzătoare indiferent de faptul dacă s-a aflat sau nu în relații contractuale cu vînzătorul, prestatorul. Prejudiciul se repară de către vînzător, prestator și în cazul în care livrarea produsului, prestarea serviciului se fac în mod gratuit sau la preț redus ori dacă produsul a fost comercializat ca piese de schimb sau distribuit sub altă formă.Prejudiciul moral cauzat consumatorului de către producător, vînzător, prestator prin încălcarea drepturilor lui prevăzute de prezenta lege, precum și de alte acte normative, se repară în mărimea stabilită de instanța judecătorească.Prejudiciul moral se repară indiferent de repararea prejudiciului material cauzat consumatorului[101, art.15]. Legea nu prevede însă obligația vânzătorilor și producătorilor de a-și asigura răspundere civilă pentru cauzarea prejudiciului sănătății, vieții consumatorului pentru produse defectuoase.
În literatura de specialitate se menționează faptul că răspunderea pentru produsele defectuoase poartă caracter obiectiv și nu se bazează pe culpă. Această opinie se regăsește și în Directiva 85/374/CEE.Considerăm că este just, ca producătorul să poarte răspundere și în absența culpei sale. Primul argument în apărarea opiniei privind caracterul obiectiv al răspunderii pentru defectul produsului, este acelă că răspunderea se bazează pe defectuozitatea produsului, astfel producătorul prin producerea și comercializarea produsului își asumă răspunderea pentru riscul existenței unor efecte prejudiciabile ale acestor produse [1, p.512]. Pentru ca asigurătorii să poată practica nestingherit acest tip de asigurare de răspundere, urmează că aceștea să înțeleagă esența și mecanismul protecției prin asigurare pentru prejudiciile aduse de produs cu defect. În acest sens urmează să determinăm câteva noțiuni importante pentru acest tip de asigurare de răspundere, cum sunt: producător, produs cu defecte.
Este considerat producător: fabricantul produsului finit sau părți componente ale produsului, persoana care se prezintă ca producător (își înscrie pe produs numele, marca sau alt semn distinctiv); orice altă persoană care importă produsul în țară, pentru a-l vinde, închiria , în cadrul propii activități de comercializare și care răspunde în aceiași măsură ca și producătorul. Dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, orice furnizor al produsului respectiv va fi tratat ca producător, dacă acesta nu va comunica consumatorului prejudiciat. Într-un interval de timp rezonabil, datele producătorului de –facto sau a furnizorului ce i-a livrat produsul. Este extrem de importantă extinderea acestei răspunderi și asupra unor persoane (subiecți), altele decât producătorul de-facto, întrucât protejarea intereselor consumatorului impune ca toți cei care au fost implicați în producerea și punerea produsului pe piață să fie trași la răspundere, în cazul în care produsul va prejudicia pe cineva [105]. Scopul Directivei 85/374/CEE este de a spijini consumatorul, pentru a-i ușura situația dacă produsul vine din afara Uniunii Europene, ceea ce ar îngreuna posibilitatea persoanei prejudiciate de a indentifica producătorul și de a-și valorifica pretențiile sale față de producătorii din afara UE.
În sensul prezentei directive, „produs” înseamnă toate bunurile mobile, chiar în cazul în care sunt încorporate în alte bunuri mobile sau într-un bun imobil. Termenul „produs” se referă și la electricitate.
Produs cu defecte este produsul care nu oferă siguranță la care persoana este îndreptățită să se aștepte, ținându-se seama de: modul de prezentare a produsului, toate utilizările vizibile ale produsului, data punerii în circulație a produsului. Noțiunea de produs defectuos, nu este încă o noțiune definită, și este interpretabilă de la caz la caz. Urmează a delimita noțiunea de produs defectuos și produs cu viciu. Viciul face ca produsul să fie impropiu utilizării conform destinației sale sau care îî diminuiază utilitatea bunului vândut. În cazul defectului de produs, suntem în prezența unei situații total diferite. Defectul nu afectează bunul vândut, ci securitatea persoanelor și bunurilor acestora.Distingem defecte de mai multe feluri: de fabricație, de funcționare – ce afectează funcționarea normală), de design – ce induce în eroare, de avertizare – lipsa avertizărilor și instrucțiunilor privind modul de utilizare a produsului.
În stabilirea defectuozității o importanță deosebită are momentul punerii produsului pe piață. Momentul punerii pe piață al produsului reprezintă elementul central al răspunderii. Punerea pe piață al produsului poate fi definit ca operațiunea în urma căruia produsul părăsește sfera de influiența a producătorului, tecând în folosința sau utilizarea altuia, prin diferite modalități, fie vânzarea, schimbul, leasing, împrumut. Conform dispozițiilor din art. 7 a Directivei 85/374/CEE, există anumite condiții care permite de a considera produsul părăsit din aria de influiență aproducătorului, și anume: produsul trebuie să părăsească sfera de influiență a producătorului cu consimțământul acestuia; fabricarea produsului pentru comercializare sau distribuție în scopul obținerii de venituri.
Prejudiciul cauzat de produse defectuoase, reprezintă paguba: a) care este cauzată prin moartea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane; b) deteriorarea sau distrugerea oricărui bun, altul decât produsul cu defecte, cu condiția ca bunul respective să fie utilizat de persoana prejudiciată pentru uz sau consum personal, și valoarea acestuia să fie mai mare de 500 EUR.
Condițiile angajării răspunderii. Pentru antrenarea răspunderii civile a producătorului urmează a fi întrunite cumulative câteva condiții:
– existența unui produs pus în circulație de producător;
– existența unei pagube;
– existența unui raport de cauzalitate între defect și prejudiciu.
Reclamantul nu va fi obligat să prezintă dovezi privind culpa producătorului, dar este ținut să identifice persoana producătorului care a pus pe piață produsul ce a cauzat prejudiciul.
Exonerarea de răspundere a producătorului e posibilă dacă se dovedește una din următoarele împrejurări:
– nu este el cel care a pus în piață produsul;
– defectul care a generat paguba nu exista la momentul punerii produsului pe piață sau au apărut din cauze neimputabile producătorului;
– produsul n-a fost confecționat pentru a fi comercializat sau pentru altă formă de distribuție în scop economic, sau în procesul activității sale profesionale;
– defectul se datorează respectării unor condiții obligatorii emise de autoritățile competente
– nivelul cunoștințelor tehnice și științifice existente la momentul punerii în circulație a produsului, nu i-a permis depistarea defectului în cauză;
– defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare a produsului sau utilizarea contrară destinației acestuia;
– dacă se dovedește că defectul se datorează proiectării greșite a ansamblului în care este incorporat produsul;
Considerăm, ca pentru a asigura o mai bună protecție a consumatorilor, agenții economici fiind obligați prin lege de a repara prejudiciile cauzate prin defecte de produse, urmează să încheie o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele cauzate de produse defectuoase consumatorilor. Problema protecției consumatorilor este tot mai stringentă pentru societatea noastră, unde interesele comercianților și producătorilor de a obține profit sunt mai presus decât sănătatea unui cetățean, considerăm că se impune necesitatea întroducerii asigurării obligatorii al producătoilor. Repararea prejudiciilor cauzate ca rezultat al unui defect de produs de către asigurător reprezintă un interes deosebit atât pentru consumator, care va beneficia promt de despăgubire de asigurare, cât și pentru producător, care nu va efectua plata unor sume exorbitante, această obligație trecând la asigurătorul cu care are încheiat un contract de asigurare de răspundere civilă pentru pagube cauzate de produse defectuoase.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Concluzii generale
În rezultatul cercetării teoretice și practice a situației la zi, privind asigurarea răspunderii civile în Republica Moldova, a doctrinei și legislației în vigoare ce reglementează această ramură a asigurări, am ajuns la următoarele concluzii:
1. Răspunderea civilă reprezintă una dintre cele mai importante manifestări concrete ale răspunderii juridice, deoarece are ca scop asigurarea circuitului civil și a funcționării normale a mecanismului relațiilor economice în societate. Legiuitorul a instituit un mecanism juridic, care are ca scop restabilirea drepturilor încălcate și apărarea intereselor legale ale persoanelor. Calificăm răspunderea juridică, ca fiind o sancțiune pentru fapta ilicită și o formă a constrângerii de stat care constă în obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altei persoane prin fapta ilicită prevăzută de lege sau de contract. De aici se desprinde o concluzie, că răspunderea poartă un caracter retrospectiv, deoarece este o răspundere pentru o faptă săvârșită în trecut.
2. Răspunderea civilă presupune o obligație de despăgubire, de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, astfel încadrându-se constrângerea de a suporta consecințele negative cu caracter patrimonial. Scopul răspunderii civile este repararea prejudiciului cauzat, iar al răspunderii penale este pedepsirea persoanei ce a comis o crimă sau faptă ilicită ce cade sub incidența răspunderii penale. Din acest motiv răspunderea penală nu poate constitui obiect asigurat, poate fi asigurată doar răspunderea civilă.
3. Instituția asigurării de răspundere civilă reprezintă un instrument eficient, care protejează interesele patrimoniale a persoanelor ce pot cauza daune terțelor persoane. Această ramură de asigurare acoperă răspunderea, care nu există încă la momentul încheierii contractului de asigurare, dar care ar putea apărea în rezultatul cauzării prejudiciului terțelor persoane.
4. Asigurarea răspunderii civile combină elemente caracteristice atât asigurării de bunuri, în cazul în care dauna a fost cauzată bunului, cât și asigurării de persoane, în cazul cauzării prejudiciului sănătății sau vieții persoanelor fizice. Dar, spre deosebire de asigurările de bunuri și de persoane, asigurarea răspunderii civile are menirea să compenseze prejudiciul sau daunele aduse terțelor persoane, și concomitent cu aceasta să reprezinte un mijloc de protecție a intereselor asiguratului, care este cauzator de daune sau prejudicii.
5. Asigurarea răspunderii civile reprezintă o ramură separată de asigurare, în calitate de argument fiind existența și manifestarea a cel puțin trei aspecte:
– particularitățile obiectului asigurării de răspundere civilă;
– caracterul și particularitățile subiecților contractului de asigurare de răspundere civilă;
– particularitățile evoluției instituției asigurării răspunderii civile.
Chiar și în condițiile în care există trăsături comune atât cu asigurarea de bunuri, cât și cu asigurarea de persoane, asigurarea de răspundere civilă posedă anumite particularități specifice, care nu permit de a o atribui acestor ramuri de asigurări.
Studiind etapele istorice de dezvoltare a instituției asigurării de răspundere civilă, putem afirma că relațiile de asigurare de răspundere civilă au apărut mult mai târziu decât cele din asigurările de bunuri și de persoane, și s-au desprins din ramura asigurărilor de bunuri. Apariția diferitor tipuri de asigurări de răspundere a fost determinată de factori obiectivi, și anume: apariția și multiplicarea izvoarelor pericol sporit – autovehicule, utilaje industriale și mecanisme; înăsprirea răspunderii angajatorilor pentru cauzarea prejudiciilor angajaților săi; adoptarea în unele state a legilor ce reglementau asigurarea obligatorie a răspunderii civile.
6. Rolul asigurării de răspundere civilă se află într-o legătură directă, sau mai bine zis contribuie realizării unor principii a răspunderii civile, cum sunt: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării promte a prejudiciului, dar nu și a principiului repărării în natură al prejudiciului. În ceea ce ține de principiul reparării integrale a prejudiciului, realizarea acestui principiu utilizând instituția asigurării depinde de voința persoanei asiguratului (delincventului), prin contractarea unor sume asigurate mari.
7. O deosebire importantă dintre asigurările de bunuri și de persoane cu cea a asigurarea răspunderii civile, și totodată o trăsătură definitorie, este următoarea: dacă în primele două cazuri culpa asiguratului constituie temei pentru decăderea asiguratului din dreptul de a fi despăgubit, în asigurarea de răspundere civilă dimpotrivă, culpa asiguratului (persoanei asigurate) este o condiție de bază pentru plata despăgubirilor de asigurare terțelor păgubiți sau vătămați.
8. Ponderea cea mai mare din volumul total al primelor brute subscrise pe piața locală de asigurări o deține asigurarea de răspundere civilă, în forma obligatorie. Cota asigurărilor obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă constituie 42 % din totalul primelor subscrise pe piața locală de asigurări. Segmentului de asigurare de răspundere civilă nu este unul diversificat, acesta fiind format în proporție de 78,6 % din asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto internă și externă. Astfel portofoliul pieței e format în mare parte de asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, acest fapt determinând vulnerabilitatea sistemului de asigurări din Republica Moldova.
9. Reglementarea juridică a asigurării de răspundere civilă se realizează de un grup de acte normative aparținând diferitor ramuri de drept, cum ar fi cele de drept civil și de drept administrativ. Reieșind din forța juridică și impactul acestora, am putea oferi o clasificare a actelor normative din asigurări, acestea fiind grupate în două părți – partea generală (Constituția, CC, Legea 407) și partea specială ( legile și hotărârile de Guvern, care reglementează domenii concrete ale asigurării de răspundere civilă;acte ale Comisiei Naționale a Pieței Financiare). Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006 se află în vârful ierarhiei actelor normative ce regelementează asigurarea răspunderii civile. Vom evidenția patru grupuri de acte normative ce reglementează domeniul cercetat: 1) Legea cu privire la asigurări și Codul Civil; 2) Legea cu privire la AORCA și Legea cu privire la asigurarea răspunderii transportatorilor față de călători ; 3) Legi care conțin norme ce stabilesc obligativitatea încheierii unei asigurări, sau o lasă la discreția subiectului; 4) Actele autorității de supraveghere și control.
Cadrul legal ce regelementează asigurarea răspunderii civile oricum este unul modest, fiind prezente doar două legi ce regelementează două tipuri de asigurări obligatorii – cea de răspundere civilă auto și a răspunderii transportatorului față de călători. Pentru celelalte tipuri de asigurare de răspundere civilă n-au fost elaborate legi speciale, aceste tipuri de asigurări fiind reglementate de norme ce se conțin în textul altor legi, care reglementează desfășurarea anumitor activități profesionale (notari, auditori, avocați, intermediarii în asigurări ș.a.).Nu vom greși dacă vom afirma că în prezent circa 90% din actele normative în vigoare ce reglementează asigurarea răspunderii civile sunt destinate în exclusivitate asigurării obligatorii de răspundere civilă auto.
10. În cadrul asigurării de răspundere civilă compensarea prejudiciului poate fi efectuată pe două căi. Prima modalitate constă în exonerarea asiguratului (sau persoanei asigurate) de obligația de repara prejudiciul cauzat terțelor persoane prin dezdăunarea directă, repararea prejudiciului fiind realizată de către asigurător. A doua modalitate constă în compensarea sumelor plătite cu titlu de despăgubiri de către asigurat (sau persoana asigurată) terțelor persoane prejudiciate. Considerăm că protecția intereselor persoanelor păgubite are loc în mod indirect, prin intermediul protecției intereselor asiguratului (persoanei asigurate).
11. Prin încheierea unui contract de asigurare de răspundere civilă, nu are loc transfer de răspundere de la asigurat către asigurător. Răspunderea nu poate fi transmisă, deoarece asigurătorul nu preia asupra sa vinovăția pentru fapta ilicită și consecințele acesteia. Asigurătorul preia asupra sa doar povara financiară a reparării prejudiciului, obligație îndeplinită pentru asigurat (persoana asigurată), dar numai în limitele sumei asigurate stabilite în contract. Responsabil pentru cauzarea daunelor rămâne în continuare cel ce a săvârșit fapta ilicită. Asigurătorul compensează cheltuielile suportate cu titlu de despăgubire, sau cele care este obligat să le plătească asiguratul și nu pierderile suferite de persoană păgubită.
12. Determinarea sumei asigurate pe acest tip de asigurare are particularitățile sale, deoarece viața și săntatea nu pot fi evaluate în bani. Este imposibil de a anticipa cuantumul daunei, și care va fi suma despăgubirii pe care va fi obligat să o plătească asigurătorul persoanei asigurate sau păgubitului. Nu suntem deacord cu opinia care persistă în rândul economiștilor, conform căreia – suma asigurată pe care societatea de asigurări o plătește terților vătămați nu are o limită dinainte stabilită. Contractele de asigurare a răspunderii civile prevăd sume asigurate, care reprezintă limite de răspundere a asigurătorului, aceștea nu pot răspunde nelimitat. Fără stabilirea anticipată a sumei asigurate în contract, ar fi imposibil de a calcula prima de asigurare.
13. În cazul asigurării răspunderii civile delictuale caz asigurat nu este orice prejudiciu adus de asigurat terțelor persoane, ci acel prejudiciu care angajează răspunderea asiguratului (persoanei asigurate) pentru cauzarea acestui prejudiciu. La fel și în cazul asigurării răspunderii contractuale, caz asigurat nu este încălcarea propriu-zisă a prevederilor contractuale, ci acea încălcare, care atrage apariția răspunderii asiguratului pentru încălcarea (neexecutarea) contractului. Temei pentru exonerarea de răspunderea pentru cauzare de daune (prejudicii), sunt cauzele ce înlătură caracterul ilicit al faptei, care sunt: legitima apărare, starea de necesitate, divulgarea secretului comercial în anumite împrejurări, îndeplinirea unei activități impuse de legislație, consimțământul victimei. Considerăm caz asigurat – faptul recunoașterii asiguratului în calitate de persoană vinovată pentru cauzarea prejudiciului și punerea în sarcina acestuia a obligației de plată a unei sume de bani altei persoane, și nu producerea accidentului, cauzarea leziunii corporale, cauzarea daunei materiale, înaintarea pretenției, ș.a. Așa de exemplu, apariția răspunderii nu depinde de faptul – este înaintată pretenția sau nu este înaintată această pretenție.
14. Hotărârea instanței de judecată, reprezintă forma juridică al cazului asigurat. Acest mijloc asigură o veridicitate juridică a tuturor împrejurărilor cauzării prejudiciului: faptul cauzării prejudiciului, vinovația cauzatorului de prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre, acțiunea (inacțiunea) asiguratului și prejudiciu, întinderea prejudiciului, întinderea răspunderii, apariția obligației asigurătorului de a plăti indemnizația de asigurare.
15. În cazul asigurării răspunderii contractuale – de cele mai dese ori “Condițiile speciale de asigurare” ale societăților de asigurări stabilesc în calitate de caz asigurat – hotărârea instanței de judecată, definitivă și irevocabilă. Soluționarea litigiului utilizând modelul care implică instanța de judecată, garantează un grad mai înalt de veridicitate în stabilirea împrejurărilor din cauza cărora nu s-au executat obligațiile contractuale. Aceasta la rândul său limitează posibilitatea înțelegerii părților contractante, cu scopul de a frauda.
De menționat, că angajarea răspunderii pentru neexecutarea obligațiunilor contractului, poate avea loc și în cazul, când n-a fost cauzat un prejudiciu însă conform contractului de bază, asiguratul este obligat la plata unor penalități sau a venitului ratat. Dacă, faptul neexecutării contractului a avut loc, dar creditorul din anumite motive nu trage la răspundere debitorul, vom considera că cazul asigurat nu s-a produs.
16. Considerăm ca fiind eronată opinia conform căreea, persoanei care a cauzat dauna și are încheiat contract de asigurare a răspunderii civile, obligația de compensare a daunei îi va fi imputabilă doar în cazul, dacă suma despăgubirii de asigurare este insuficientă pentru a acoperi mărimea daunei (prejudiciului) real suportate de către păgubit. Obligația de a despăgubi integral aparține perosoanei responsabilă pentru cauzarea daunei indiferent de faptul, și-a asigurat acesta răspunderea sa sau nu și-a asigurat-o. Mai mult ca atât, existența unui contract de asigurare de răspundere civilă valabil, nu-l eliberează pe vinovat de obligația de a dezdăuna păgubitul, respectiv faptul că răspunderea delictuală e asigurată nu elimină această răspundere.
17. Persoana păgubită are două modalidăți de a apărare a drepturilor sale: poate înainta cerere de despăgubire memijlocit persoanei care a cauzat dauna, sau să înainteze cerere de despăgubire către asigurător. Considerăm, că persoana păgubită e în drept să-și aleagă desinestătător modalitate apărării dreptului său. Asigurarea răspunderii delictuale este acceptată ca fiind o măsură asigurătorie, care nu exclude sau nu ia locul obligației generate de răspunderea civilă delictuală sau contractuală, dar oferă garanții suplimentare de executare a obligației de reparare a prejudiciului, în primul rând persoanei căreia i s-a cauzat un prejudiciul.
18. Conform unei opinii, persoana juridică nu poate să-și asigure răspunderea profesională, deoarece persoana juridică nu poate avea profesie. Cu toate că în cele mai multe cazuri anume persoanele juridice figurează în calitate de asigurați ( instituția medicală, brokerul de asigurare sau agentul de asigurare persoana juridică, firma de audit), este preluat în asigurare de fapt riscul profesional ce-l poartă persoanele angajate din cadrul acestor persoane juridice. Însăși faptul desfășurării unei activități profesionale deja face posibilă contractarea unei asemenea asigurări.
19. Răspunderea profesională reprezintă de fapt răspunderea contractuală, deoarece angajează răspundere în legătură cu executarea anumitor obligații contractuale (prestări servicii, lucrări). 20. Urmează a delimita prejudiciul cauzat în timpul executării contractului și prejudiciul legat nemijlocit de executarea obligațiilor profesionale (contractuale). Acest criteriu stă la baza delimitării asigurării răspunderii civile delictuale de cea profesională.
21. Factori care frânează dezvoltarea asigurărilor de răspundere profesionale sunt: lipsa informației statistice suficiente privind frecvența înaintării pretențiilor având ca obiect răspunderea (malpraxis, notariat, audit ș.a.), a sumelor acestor pretenții, imposibilitatea evaluării calificării și reputației notarului, lipsa unui rating veritabil al siguranței firmelor de audit .
22. Cu toate că asigurătorul are adoptate și aprobate contracte tip, asiguratul este în drept să-și negocieze clauzele contractului de asigurare, excepție e cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă. Asigurătorul este obligat să aplice, forme standartizate a contractului de asigurare doar în cazurile prevăzute de legislație. Deci, dacă nu este obligat, asigurătorul va putea aplica tipul contractului pe care-l consideră de cuviință.
21. Majoritatea specialiștilor califică contractul de asigurare de răspundere civilă ca un contract încheiat în folosl unui terț. Nu punem la îndoială acest fapt, însă urmează să nu confundăm două lucruri esențialmente diferite, și anume: încheierea unui contract în folosul cuiva cu interesul persoanei asigurate. Pe de o parte contractul de asigurare de răspundere civilă este îndreptat în majoritatea cazurilor spre efectuarea plății despăgubirii către păgubit. Aceasta nu ar însemna că a fost asigurat interesul păgubitului. Printr-un contract de asigurare de răspundere civilă se asigură interesele patrimoniale ale asiguratului (perosoanei asigurate), asigurătorul preluând sub protecție de asigurare asiguratul, nu și persoanele care eventual vor fi păgubite. Asigurătorul plătește despăgubiri păgubiților deoarece aceasta o cer interesele asiguratului. Cu alte cuvinte, are de îndeplinit față de asigurat anumite obligații contractuale – plata sumelor pe care asiguratul este dator să le plăteasca păgubiților. Asiguratul la rândul său, contractând o asigurare de răspundere civilă o face pentru protejarea patrimoniului său și nu a intereselor patrimoniale ale terțelor persoane. Mai mult ca atât, asiguratul (persoana asigurată), contractând o asigurare capătă în persoana asigurătorului un protector mai puternic de la pretențiile terțelor persoane.
Să nu idealizăm asigurările de răspundere civilă în sensul că reprezintă un instrument mai eficient de protecție pentru interesele persoanelor păgubite. De regulă asigurătorul apără interesele asiguratului său, fiind interesat în demonstrarea nevinovăției asiguratului, pentru a nu achita despăgubire de asigurare, sau de a o achita în cuantum cât mai redus.
22. O problemă aparte și destul de serioasă în asigurarea de răspundere civilă, o reprezintă modul de calculare, stabilire al mărimii indemnizației de asigurare pentru cauzarea de prejudicii vieții sau sănătății. În prezent stabilirea cuantumului și modului de stabilire a cuantumului despăgubirilor este anevoios, nu corespunde intereselor persoanelor păgubite și reprezintă izvor de litigii frecvente ce apar între asigurători și persoanele păgubite, sau urmașii acestora. Consideram că este incorect ca despagubirile din asigurările comerciale sa fie stabilite și calculate în baza normelor dreptului protecției sociale.
23. Dificultățile de apreciere a intensității daunei morale, a întinderii acesteea, se datorează lipsei criteriilor și modalităților de evaluare a cuantumului despăgubirii. Problema de fapt nu se regăsește în dilema – de a plăti despăgubiri cu titlu de daune morale sau de a nu le plăti, mai ales că Codul Civil prevede ca metodă de apărare a drepturilor civile repararea prejudiciului moral. Problema constă în a se stabili criterii pentru cuantificarea prejudiciilor morale și stabilirea echivalentului valoric al acestora, în sensul administrării de probe.Sumele de bani cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor.
Propuneri
1. Codul Civil al Republicii Moldova nu conține o clasificare adecvată a asigurărilor, plasând asigurarea răspunderii civile în cadrul asigurărilor de daune. Dat fiind faptul că asigurarea răspunderii civile are obiectul său distinct, urmează de a o recunoaște ca ramură distinctă, în rând cu cea a asigurărilor de persoane și a asigurărilor de bunuri.
2. În scopul protecției intereselor persoanelor păgubite de practicile abuzive ale asigurătorilor, legate de tergiversarea soluționării dosarului de daună și efectuării plății indemnizației de asigurare, urmează ca în Legea nr.407-XVI din 21.12.2006 și Legea nr.414-XVI din 22.12.2006, să fie stabilită lista actelor obligatorii pe care persoana păgubită (sau alți beneficiari) este obligată să le prezinte asigurătorului odată cu înaintarea cererii de despăgubire, în al doilea rând să fie stipulat expres interdicția pentru asigurător de a solicita acte, altele decât cele prevăzute de lege, în al treilea rând, ca aceste acte să fie de așa fel încât obținerea acestora să fie posibil fără mari greutăți de către persoanele păgubite (alți beneficiari).
3. Contestarea de către asigurător în instanța de judecată a deciziei privind stabilirea culpei asiguratului nu exclude vinovăția acestuia până în momentul în care decizia judecătorească devine definitivă și executorie, asigurătorul fiind obligat de a achita despăgubirea de asigurare în termenul stabilit de lege sau contractul de asigurare. În acest sens, considerăm oportun de a introduce o prevedere în textul Legii nr. 414-XVI din 22.12.2006, în următoarea redacție:
”Dacă asigurătorului i s-a înaintat cerere de despăgubire și i s-au prezentat toate documentele stabilite de lege sau alt act normativ, documente care confirmă producerea evenimentului asigurat, se prezumă producerea cazului asigurat, până la proba contrarie al asigurătorului”.
4. În scopul protejării asiguraților de aplicarea abuzivă a normei legale, ce oferă drept de regres contra asiguratului (persoanei asigurate), de a opera modificări la Art.29 lit. f , și de al transpune în următoarea redacție: „f) utilizatorul autovehiculului nu dispune de certificat de revizie tehnică la momentul producerii accidentului și este demonstrată legătura cauzală dintre producerea acestui accident și starea tehnică a unității de transport al persoanei vinovate.”
5. De a modifica noțiunea de caz asigurat în art.7, al. (1) din Legea nr.414 din 22.12.2006, în următoarea redacție: ” În cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, cazul asigurat este răspunderea asiguratului (persoanei asigurate) pentru daune și/sau prejudicii, produse prin accident de autovehicul, al cărui utilizator a îndeplinit obligația de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto:”
6. Dat fiind faptul lipsa unei protecții adecvate a pacienților contra omisiunilor și greșelilor comise de cadrele medicale, se conturează tot mai evident necesitatea elaborării unei legi privind asigurarea obligatorie de malpraxis. În acest sens e necesar elaborarea un mecanism clar al sistemului dat de asigurare: de a prevedea posibilitatea acreditării și eliberarea licenței de activitate de către instituția medicală doar în condițiile existenței unei polițe de asigurare a răspunderii profesionale.
7. Pentru a garanta o protecție mai eficientă intereselor consumatorilor, urmează a fi introdusă asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele cauzate de produse defectuoase și adaptarea Legii privind protecția consumatorului la prevederile legislației europene.
8. Referitor la chestiunea privind plata daunei morale, considerăm necesar de a introduce și posibilitatea plății daunei morale, în cadrul asigurării obligatorii de răspundere civilă. Cuantumul indemnizației cu titlu de daună morală fiind limitată și exprimată în valoare procentuală – nu mai mult de 20% din suma daunei materiale pe un caz asigurat.
9. În vederea soluționării problematicii stabilirii cuantumului prejudiciului în cazul leziunilor corporale, urmează de a elabora și implimenta modelul de despăgubire, bazat pe aplicarea unor coeficienți și tabele specializate, care ar prevedea o cotă procentuală concretă pentru fiecare tip de prejudiciu (leziune), calculată din limita maximă a despăgubirii pentru prejudicii cauzate vieții și sănătății, conform Legii nr.414-XVI.
BIBLIOGRAFIE
Monografii
1. Adam I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: C.H.Beck, 2014.
2. Alexa C., Ciurel V., Sebe E. Asigurări și reasigurări în comerțul internațional. Bucuresti: ALL,1992.
3. Albu I.,Ursa V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca: Dacia,1979, p.24.
4. Bistriceanu Gh. Dictționar de asigurări.Chișinau: Logos, 1993.
5. Bercea Fl.,Văcărel I. Asigurări și reasigurări. București: Marketer Expert,1993.
6. Baieș S.,Băieșu A.,Volcinschi V., Cebotari V., Crețu I. Drept civil.Drepturile reale.Teoria generală a obligațiilor. Vol.II. Chișinău: Tipografia centrală, 2005.
7. Bloșenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chișinău: ARC, 2002.
8. Caraiani Gh.,Tudor M. Asigurări.Probleme tehnice și juridice. Bucuresti:Lumina Lex, 2001.
9.Ciurel V. ,Asigurări și reasigurări. Abordări teoretice și practice internaționale, București: ALL Beck, 2000.
10. Constantinescu D.,Dobrin M. Practica asigurărilor. București: Semne, 1998.
11. Constantinescu D.,Dobrin M.Tratat de asigurări. București: ALL Beck,1999.
12. Constantinescu D.,Dobrin M. Asigurări și reasigurări. București: Editura tehnică,1998.
13. Cistelecan L.Cistelecan R. Asigurări comerciale. Tg.Mureș: Dimitrie Cantemir, 1997.
14. Cistelecan L.Cistelecan R., Udrea N., Bogdan D.Tratat de asigurări comerciale. București: Editura Academiei Române, 2013.
15. Dobrin M. Asigurări și reasigurări. București : România de Mâine, 2000.
16. Deak Fr.Contracte civile și asigurări. București: Actami,1995.
17. Deak Fr.Tratat de drept civil.Contracte speciale. București: Universul Juridic, 2001.
18. Galiceanu I. Asigurări. Craiova,1994
19. Macovei I., Popescu Dm.Contractul de asigurare. Iași: Junimea, 1982.
20. Macovei I., Striblea M. Drept civil. Contracte. Iași: Junimea, 2000.
21. Motică R.Moțiu F. Contracte civile speciale. București: Lumina Lex, 2000.
22. Malaurie P., Aynes L., Goutier Ph. Contracte speciale. București: Wolters Kluwer, 2014.
23. Malaurie P., L.Aynes L., Stoffel-Munck Ph. Obligațiile. București: Wolters Kluwer, 2014.
24. Negru T. Asigurări. Ghid practic. București: C.H.Beck , 2006.
25. Negoiță I. Aplicații practice în asigurări și reasigurări. Sibiu: Etape, 2001.
26. Nemeș V. Dreptul asigurărilor. București: Hamangiu, 2012.
27. Mecineanu A. Managementul riscurilor și oportunităților în malpraxisul actului medical în Republica Moldova . Chișinău :Teza de doctor în medicină (Cu titlul de manuscris), 2012.
28. Nițoiu R.Teoria generală a contractelor aleatorii. București: All Beck, 2003.
29. Pătulea V.,Turianu C. Curs rezumativ de drept al afacerilor.București: Scriptea,1994.
30. Pop L. Drept civil roman.Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex,1998.
31. Splitter B.C., Kuhn P. Răspunderea în accidente rutiere. București: Editura UNSICAR, 2009.
32. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil Teoria generală a obligațiilor. București: Hamangiu, 2008.
33. Turcu I. Noul cod civil. București: C.H.Beck, 2011
34. Агеев Ш.Р., Васильев Н.М.,Катырин С.Н. Страхование: теория, практика и зарубежный опыт. Москва: Экспертное Бюро М, 1998.
35. Алгазин А.И.,Галагуза Н.Ф.,Ларичев В.Д. Страховое мошеничество и методы борьбы с ним. Москва: Дело, 2003.
36. Балабанов И.Т.,Балабанов А.И. Страхование. Санкт-Петербург: Питер, 2003.
37. Брагинский М.И. Договор страхования. Москва: Статут, 2000.
38. Белых В.С., Кривошеев И.В. Страховое право. Москва: Норма-Инфра-М, 2001.
39. Бланд Д. Страхование: принципы и практика. Москва: Финансы и статистика, 2000.
40. Победоносцев К.Г. Курс гражданского права. Москва: Статут, 2003.
41. Петров Д.А. Страховое право. Санкт-Петербург: Норма, 2001.
42. Сергеев А.П.,Толстой Ю.К. Гражданское правo. Москва: Проспект, 1998.
43. Сербиновский Б.Ю., Гарькуша В.Н. Страховое дело. Ростов-на-Дону: Феникс, 2004.
44. Фогельсон Ю.Б. Введение в страховое право. Москва : Юристъ, 2002.
45. Фогельсон Ю.Б. Комментарий к страховому законодательству. Москва: Юристъ, 2002.
46. Фогельсон Ю.Б. Страховое право. Теоретические основы и практика применения. Москва: Норма Инфра, 2012,
47. Фёдорова Т.А. Страхование. Москва: Экономист, 2003.
48. Худяков А.И. Страховое право. Санкт –Петербург: Юридический Центр Пресс, 2004.
49. Шахов В.В.,Григорьев В.Г., Ефимов С.А. Страховое право. Москва: Норма, 2003.
50. Шахов В.В.,Страхование. Москва: ЮНИТИ, 1997.
51. Шахов В.В.,Страхование. Москва: ЮНИТИ , 2001.
52. Шахов В.В. ,Страхование. Москва: ЮНИТИ, 2003.
53. Шахов В.В.,Ахвледиани Ю.Т. Страхование. Москва: ЮНИТИ, 2008.
54. Шихов А.К., Страхование. Москва: АНКИЛ, 2000.
55. Шихов А.К.,Страховое право. Москва: Юстицинформ, 2004.
56. Шинкаренко И.Э. Страхование ответственности. Москва: АНКИЛ, 2006.
Articole și studii
57. Bulgaru A. Studiu privind sistemul de asigurare de răspundere civilă profesională pentru profesia de expert judiciar. Chișinău, 2014.
58. Țurcan A., Gribincea Vl. Răspunderea juridică a avocaților. Îndrumar pentru avocați, Chișinău, 2013.
59. Рыжкин И. Обязательное страхование ответственности за сданный объект строительства. În: Страховое дело, 2007, №12, p.56-60.
60. Рыжкин И. Страхование ответственности изыскателей, проектировщиков и строителей в саморегулируемых организациях и безопасность строительства. În: Страховое дело, 2008, №12,p.14-20.
61. Козинов А.Е. Обязательное страхование ответственности: проблемы соотношения частноправовой формы и публично-правового содержания. În: Законы России: опыт, анализ, практика, 2009, №7, p.23-28.
62. Козинов А.Е. О классификации договора страхования риска гражданской ответственности за причинение вреда другим лицам . În: Хозяйство и право, 2009, №9, p.62-68.
63. Козинов А.Е. Страхование ответственности. În: Юридическая и правовая работа в страховании, 2007, №3, p.35-43.
64. Козинов А.Е. Объем ответственности страховщика по договору страхования ответственности. În: Юридическая и правовая работа в страховании, 2007, №4, p.35-43.
65. Козинов А.Е. Структура страхового случая и срок страхования при страховании ответственности. În: Юридическая и правовая работа в страховании, 2008, №3, p.87-103.
66. Дедиков С. В. Регресс и суброгация по договорам ОСАГО. În: Хозяйство и право, 2004, № 9, p. 42.
67. Фогельсон Ю.Б . Деликтные обязательства и страхование деликтной ответственности. Проблемы теории и практики. În: Законы России: опыт, анализ, практика", 2009, №7.
68. Чирков А.А. Страхование гражданско-правовой ответственности аудитора по договору оказания аудиторских услуг. În: Право и экономика, 2006. № 4.
69. Капранова С.Ю. Нормативно-правовая база страхования профессиональной ответственности медицинских работников в современных условиях. În: Социальное и пенсионное право, 2006, № 4.
70. Ковалевский C.Правовые проблемы страхования гражданской ответственности авиаперевозчиков за причинение вреда жизни и здоровью пассажиров. În: Научно-практическая конференция: Сборник докладов/ Университет ГАС.-Петербург, 2013, p.97.
71. Капранова С.Ю. Проблемы и перспективы развития страхования ответственности исполнителя медицинской услуги в Российской Федерации. În: ЕврАзЮж № 11 (18) 2009
72. Кагаловская Э.Т., Солощева С.А. , Лысенкова М.В., Бендз С.Ю. Страхование профессиональной ответственности медицинских работников в России: сущность и проблемы развития. În: Финансы, 2003, № 10, p.42-46.
73.Андреева Е. Основные современные тенденции развития российской системы ОСАГО. În: Страховое дело, 2007, №7,p.32-36.
74. Забаева М. Новые условия страхования гражданской ответственности туроператоров. În: Страховое дело, 2008, № 11, p.36-41.
75. Молчанова И. Страховой случай и страховая выплата.О некоторых спорах в судебной практике. În: Страховое дело,2014, № 1,p.25-27.
76. Томилина Г. Павовое регулирование страхования гражданской ответственности владельцев наземных мототранспортных средств во Франции. În: Страховое дело, 2014,
№ 4, p.35-46.
Legislație internă
77. Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al R.Moldova, nr.1 din 12.08.1994
78. Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86.
79. Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.04.2007, nr. 47-49.
80. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr.414-XVI din 22.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr.32-35/112.
81. Legea privind Comisia Națională a Pieței Financiare nr.192-XIV din 12.11.98 [Titlul modificat prin Legea nr.129-XVI din 07.06.2007, în vigoare 06.07.2007]. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,14.08.2007, nr.117-126BISdin, pag.3; Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.03.1999, nr.22-23/91.
82. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători Nr.1553-XIII din 25.02.98. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.04.1998 , nr.38-39.
83. Lege privind securitatea industrială a obiectelor industriale periculoase Nr. 116 din 18.05.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.07.2012, nr. 135-141.
84. Hotărîrea C.N.P.F. „Privind stabilirea primei de bază și valoarea coeficienților de rectificare aferenți asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă” nr.53/5 din 31.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 19.12.2008 , nr.226-229/669.
85. Hotărîrea C.N.P.F. „Cu privire la aprobarea Regulamentului privind fondul de protecție a victimelor străzii” nr.19/11 din 09.04.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.05.2009, nr.95/393.
86. Hotărîrea C.N.P.F “Cu privire la procesarea electronică a documentelor de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto” nr. 50/8 din 30.11.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.12.2012, nr. 248-251.
87. Hotărîrea C.N.P.F. „Pentru aprobarea Regulamentului cu privire la determinarea uzurii în cazul pagubelor produse de autovehicule” nr.13/1 din 03.04.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr.90/274.
88. Hotărîrea C.N.P.F. „Pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea sistemului bonus-malus la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule” nr.13/2 din 03.04.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr.90/275.
89. Hotărîrea C.N.P.F. „ Cu privire la aprobarea formei și conținutului cererilor de asigurare, contractelor de asigurare și polițelor de asigurare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule” nr.20/5 din 16.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.08.2008, nr.143-144/410.
90. Legea ocrotirii sănătății Nr.411 din 28.03.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.1995, nr. 034.
91. Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului Nr. 263-XVI din 27.10.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 30.12. 2005, nr.176-181.
92. Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic Nr. 264-XVI din 27.10.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.12.2005, nr. 172-175.
93. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale Nr. 1086 din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,16.11.2000, nr. 144-145.
94. Legea cu privire la avocatură Nr.1260 din 19.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.09.2010, nr. 159.
95. Legea cu privire la notariat Nr.1453 din 08.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.11.2002 , nr. 154-157.
96. Legea privind executorii judecătorești Nr. 113 din 17.06.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.07.2010, nr. 126-128.
97. Legea insolvabilității Nr.149 din 29.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
98. Legea cu privire la mediere Nr. 134 din 14.06.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09. 2012 , nr. 193-197.
99. Hotărîrea CSJ nr.13 din 16 decembrie 2013, Cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației în domeniul asigurărilor obligatorii și facultative a transportului auto.
100. Legea pentru modificarea, completarea și abrogarea unor acte legislative Nr.94 din 26.04.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.07.2012, nr. 149-154.
101. Legea privind protecția consumatorilor Nr. 105 din 13.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 27.06.2003, nr. 126-131.
Legislație externă
102. DIRECTIVA CONSILIULUI din 19 decembrie 1972 de modificare a Directivei Consiliului 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (72/430/CEE);
103. DIRECTIVA PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI 2000/26/CE din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor Consiliului 73/239/CEE și 88/357/CEE;
104. DIRECTIVA CONSILIULUI din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (72/166/CEE);
105. A DOUA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (84/5/CEE);
106. A TREIA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civile pentru pagubele produse de autovehicule (90/232/CEE);
107. DIRECTIVA CONSILIULUI 85/374/CEE din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect.
Resurse internet
108. http://www.ziare.com/preturi/rca/rca-dauna-medie-a-crescut-cu-aproape-1-000-de-lei-intr-un-an.
109. http://media.swissre.com/documents/sigma4_2014_fr.pdf // Les tendances de la sinistralité en responsabilité civile:risques émergents et regain des facteurs économiques
BIBLIOGRAFIE
Monografii
1. Adam I. Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București: C.H.Beck, 2014.
2. Alexa C., Ciurel V., Sebe E. Asigurări și reasigurări în comerțul internațional. Bucuresti: ALL,1992.
3. Albu I.,Ursa V. Răspunderea civilă pentru daunele morale. Cluj-Napoca: Dacia,1979, p.24.
4. Bistriceanu Gh. Dictționar de asigurări.Chișinau: Logos, 1993.
5. Bercea Fl.,Văcărel I. Asigurări și reasigurări. București: Marketer Expert,1993.
6. Baieș S.,Băieșu A.,Volcinschi V., Cebotari V., Crețu I. Drept civil.Drepturile reale.Teoria generală a obligațiilor. Vol.II. Chișinău: Tipografia centrală, 2005.
7. Bloșenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chișinău: ARC, 2002.
8. Caraiani Gh.,Tudor M. Asigurări.Probleme tehnice și juridice. Bucuresti:Lumina Lex, 2001.
9.Ciurel V. ,Asigurări și reasigurări. Abordări teoretice și practice internaționale, București: ALL Beck, 2000.
10. Constantinescu D.,Dobrin M. Practica asigurărilor. București: Semne, 1998.
11. Constantinescu D.,Dobrin M.Tratat de asigurări. București: ALL Beck,1999.
12. Constantinescu D.,Dobrin M. Asigurări și reasigurări. București: Editura tehnică,1998.
13. Cistelecan L.Cistelecan R. Asigurări comerciale. Tg.Mureș: Dimitrie Cantemir, 1997.
14. Cistelecan L.Cistelecan R., Udrea N., Bogdan D.Tratat de asigurări comerciale. București: Editura Academiei Române, 2013.
15. Dobrin M. Asigurări și reasigurări. București : România de Mâine, 2000.
16. Deak Fr.Contracte civile și asigurări. București: Actami,1995.
17. Deak Fr.Tratat de drept civil.Contracte speciale. București: Universul Juridic, 2001.
18. Galiceanu I. Asigurări. Craiova,1994
19. Macovei I., Popescu Dm.Contractul de asigurare. Iași: Junimea, 1982.
20. Macovei I., Striblea M. Drept civil. Contracte. Iași: Junimea, 2000.
21. Motică R.Moțiu F. Contracte civile speciale. București: Lumina Lex, 2000.
22. Malaurie P., Aynes L., Goutier Ph. Contracte speciale. București: Wolters Kluwer, 2014.
23. Malaurie P., L.Aynes L., Stoffel-Munck Ph. Obligațiile. București: Wolters Kluwer, 2014.
24. Negru T. Asigurări. Ghid practic. București: C.H.Beck , 2006.
25. Negoiță I. Aplicații practice în asigurări și reasigurări. Sibiu: Etape, 2001.
26. Nemeș V. Dreptul asigurărilor. București: Hamangiu, 2012.
27. Mecineanu A. Managementul riscurilor și oportunităților în malpraxisul actului medical în Republica Moldova . Chișinău :Teza de doctor în medicină (Cu titlul de manuscris), 2012.
28. Nițoiu R.Teoria generală a contractelor aleatorii. București: All Beck, 2003.
29. Pătulea V.,Turianu C. Curs rezumativ de drept al afacerilor.București: Scriptea,1994.
30. Pop L. Drept civil roman.Teoria generală a obligațiilor. București: Lumina Lex,1998.
31. Splitter B.C., Kuhn P. Răspunderea în accidente rutiere. București: Editura UNSICAR, 2009.
32. Stătescu C., Bîrsan C. Drept civil Teoria generală a obligațiilor. București: Hamangiu, 2008.
33. Turcu I. Noul cod civil. București: C.H.Beck, 2011
34. Агеев Ш.Р., Васильев Н.М.,Катырин С.Н. Страхование: теория, практика и зарубежный опыт. Москва: Экспертное Бюро М, 1998.
35. Алгазин А.И.,Галагуза Н.Ф.,Ларичев В.Д. Страховое мошеничество и методы борьбы с ним. Москва: Дело, 2003.
36. Балабанов И.Т.,Балабанов А.И. Страхование. Санкт-Петербург: Питер, 2003.
37. Брагинский М.И. Договор страхования. Москва: Статут, 2000.
38. Белых В.С., Кривошеев И.В. Страховое право. Москва: Норма-Инфра-М, 2001.
39. Бланд Д. Страхование: принципы и практика. Москва: Финансы и статистика, 2000.
40. Победоносцев К.Г. Курс гражданского права. Москва: Статут, 2003.
41. Петров Д.А. Страховое право. Санкт-Петербург: Норма, 2001.
42. Сергеев А.П.,Толстой Ю.К. Гражданское правo. Москва: Проспект, 1998.
43. Сербиновский Б.Ю., Гарькуша В.Н. Страховое дело. Ростов-на-Дону: Феникс, 2004.
44. Фогельсон Ю.Б. Введение в страховое право. Москва : Юристъ, 2002.
45. Фогельсон Ю.Б. Комментарий к страховому законодательству. Москва: Юристъ, 2002.
46. Фогельсон Ю.Б. Страховое право. Теоретические основы и практика применения. Москва: Норма Инфра, 2012,
47. Фёдорова Т.А. Страхование. Москва: Экономист, 2003.
48. Худяков А.И. Страховое право. Санкт –Петербург: Юридический Центр Пресс, 2004.
49. Шахов В.В.,Григорьев В.Г., Ефимов С.А. Страховое право. Москва: Норма, 2003.
50. Шахов В.В.,Страхование. Москва: ЮНИТИ, 1997.
51. Шахов В.В.,Страхование. Москва: ЮНИТИ , 2001.
52. Шахов В.В. ,Страхование. Москва: ЮНИТИ, 2003.
53. Шахов В.В.,Ахвледиани Ю.Т. Страхование. Москва: ЮНИТИ, 2008.
54. Шихов А.К., Страхование. Москва: АНКИЛ, 2000.
55. Шихов А.К.,Страховое право. Москва: Юстицинформ, 2004.
56. Шинкаренко И.Э. Страхование ответственности. Москва: АНКИЛ, 2006.
Articole și studii
57. Bulgaru A. Studiu privind sistemul de asigurare de răspundere civilă profesională pentru profesia de expert judiciar. Chișinău, 2014.
58. Țurcan A., Gribincea Vl. Răspunderea juridică a avocaților. Îndrumar pentru avocați, Chișinău, 2013.
59. Рыжкин И. Обязательное страхование ответственности за сданный объект строительства. În: Страховое дело, 2007, №12, p.56-60.
60. Рыжкин И. Страхование ответственности изыскателей, проектировщиков и строителей в саморегулируемых организациях и безопасность строительства. În: Страховое дело, 2008, №12,p.14-20.
61. Козинов А.Е. Обязательное страхование ответственности: проблемы соотношения частноправовой формы и публично-правового содержания. În: Законы России: опыт, анализ, практика, 2009, №7, p.23-28.
62. Козинов А.Е. О классификации договора страхования риска гражданской ответственности за причинение вреда другим лицам . În: Хозяйство и право, 2009, №9, p.62-68.
63. Козинов А.Е. Страхование ответственности. În: Юридическая и правовая работа в страховании, 2007, №3, p.35-43.
64. Козинов А.Е. Объем ответственности страховщика по договору страхования ответственности. În: Юридическая и правовая работа в страховании, 2007, №4, p.35-43.
65. Козинов А.Е. Структура страхового случая и срок страхования при страховании ответственности. În: Юридическая и правовая работа в страховании, 2008, №3, p.87-103.
66. Дедиков С. В. Регресс и суброгация по договорам ОСАГО. În: Хозяйство и право, 2004, № 9, p. 42.
67. Фогельсон Ю.Б . Деликтные обязательства и страхование деликтной ответственности. Проблемы теории и практики. În: Законы России: опыт, анализ, практика", 2009, №7.
68. Чирков А.А. Страхование гражданско-правовой ответственности аудитора по договору оказания аудиторских услуг. În: Право и экономика, 2006. № 4.
69. Капранова С.Ю. Нормативно-правовая база страхования профессиональной ответственности медицинских работников в современных условиях. În: Социальное и пенсионное право, 2006, № 4.
70. Ковалевский C.Правовые проблемы страхования гражданской ответственности авиаперевозчиков за причинение вреда жизни и здоровью пассажиров. În: Научно-практическая конференция: Сборник докладов/ Университет ГАС.-Петербург, 2013, p.97.
71. Капранова С.Ю. Проблемы и перспективы развития страхования ответственности исполнителя медицинской услуги в Российской Федерации. În: ЕврАзЮж № 11 (18) 2009
72. Кагаловская Э.Т., Солощева С.А. , Лысенкова М.В., Бендз С.Ю. Страхование профессиональной ответственности медицинских работников в России: сущность и проблемы развития. În: Финансы, 2003, № 10, p.42-46.
73.Андреева Е. Основные современные тенденции развития российской системы ОСАГО. În: Страховое дело, 2007, №7,p.32-36.
74. Забаева М. Новые условия страхования гражданской ответственности туроператоров. În: Страховое дело, 2008, № 11, p.36-41.
75. Молчанова И. Страховой случай и страховая выплата.О некоторых спорах в судебной практике. În: Страховое дело,2014, № 1,p.25-27.
76. Томилина Г. Павовое регулирование страхования гражданской ответственности владельцев наземных мототранспортных средств во Франции. În: Страховое дело, 2014,
№ 4, p.35-46.
Legislație internă
77. Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial al R.Moldova, nr.1 din 12.08.1994
78. Codul Civil al Republicii Moldova nr.1107 din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86.
79. Legea cu privire la asigurări nr.407-XVI din 21.12.2006, În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.04.2007, nr. 47-49.
80. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule nr.414-XVI din 22.12.2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 09.03.2007, nr.32-35/112.
81. Legea privind Comisia Națională a Pieței Financiare nr.192-XIV din 12.11.98 [Titlul modificat prin Legea nr.129-XVI din 07.06.2007, în vigoare 06.07.2007]. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,14.08.2007, nr.117-126BISdin, pag.3; Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.03.1999, nr.22-23/91.
82. Legea cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă a transportatorilor față de călători Nr.1553-XIII din 25.02.98. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.04.1998 , nr.38-39.
83. Lege privind securitatea industrială a obiectelor industriale periculoase Nr. 116 din 18.05.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 06.07.2012, nr. 135-141.
84. Hotărîrea C.N.P.F. „Privind stabilirea primei de bază și valoarea coeficienților de rectificare aferenți asigurării obligatorii de răspundere civilă auto internă și externă” nr.53/5 din 31.10.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 19.12.2008 , nr.226-229/669.
85. Hotărîrea C.N.P.F. „Cu privire la aprobarea Regulamentului privind fondul de protecție a victimelor străzii” nr.19/11 din 09.04.2009. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.05.2009, nr.95/393.
86. Hotărîrea C.N.P.F “Cu privire la procesarea electronică a documentelor de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto” nr. 50/8 din 30.11.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 07.12.2012, nr. 248-251.
87. Hotărîrea C.N.P.F. „Pentru aprobarea Regulamentului cu privire la determinarea uzurii în cazul pagubelor produse de autovehicule” nr.13/1 din 03.04.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr.90/274.
88. Hotărîrea C.N.P.F. „Pentru aprobarea Regulamentului privind aplicarea sistemului bonus-malus la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule” nr.13/2 din 03.04.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.05.2008, nr.90/275.
89. Hotărîrea C.N.P.F. „ Cu privire la aprobarea formei și conținutului cererilor de asigurare, contractelor de asigurare și polițelor de asigurare la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de autovehicule” nr.20/5 din 16.05.2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 05.08.2008, nr.143-144/410.
90. Legea ocrotirii sănătății Nr.411 din 28.03.1995. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.1995, nr. 034.
91. Legea cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului Nr. 263-XVI din 27.10.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova 30.12. 2005, nr.176-181.
92. Legea cu privire la exercitarea profesiunii de medic Nr. 264-XVI din 27.10.2005. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.12.2005, nr. 172-175.
93. Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-științifice și medico-legale Nr. 1086 din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova,16.11.2000, nr. 144-145.
94. Legea cu privire la avocatură Nr.1260 din 19.07.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 04.09.2010, nr. 159.
95. Legea cu privire la notariat Nr.1453 din 08.11.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.11.2002 , nr. 154-157.
96. Legea privind executorii judecătorești Nr. 113 din 17.06.2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 23.07.2010, nr. 126-128.
97. Legea insolvabilității Nr.149 din 29.06.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova
98. Legea cu privire la mediere Nr. 134 din 14.06.2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.09. 2012 , nr. 193-197.
99. Hotărîrea CSJ nr.13 din 16 decembrie 2013, Cu privire la aplicarea de către instanțele judecătorești a legislației în domeniul asigurărilor obligatorii și facultative a transportului auto.
100. Legea pentru modificarea, completarea și abrogarea unor acte legislative Nr.94 din 26.04.2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 20.07.2012, nr. 149-154.
101. Legea privind protecția consumatorilor Nr. 105 din 13.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 27.06.2003, nr. 126-131.
Legislație externă
102. DIRECTIVA CONSILIULUI din 19 decembrie 1972 de modificare a Directivei Consiliului 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (72/430/CEE);
103. DIRECTIVA PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI 2000/26/CE din 16 mai 2000 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto și de modificare a Directivelor Consiliului 73/239/CEE și 88/357/CEE;
104. DIRECTIVA CONSILIULUI din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto și introducerea obligației de asigurare a acestei răspunderi (72/166/CEE);
105. A DOUA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (84/5/CEE);
106. A TREIA DIRECTIVĂ A CONSILIULUI din 14 mai 1990 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civile pentru pagubele produse de autovehicule (90/232/CEE);
107. DIRECTIVA CONSILIULUI 85/374/CEE din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect.
Resurse internet
108. http://www.ziare.com/preturi/rca/rca-dauna-medie-a-crescut-cu-aproape-1-000-de-lei-intr-un-an.
109. http://media.swissre.com/documents/sigma4_2014_fr.pdf // Les tendances de la sinistralité en responsabilité civile:risques émergents et regain des facteurs économiques
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asigurarea Raspunderii de Malpraxis (ID: 126386)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.