Asemanari Si Deosebiri Intre Infractiunile de Luare de Mita Si de Primire de Foloase Necuvenite
Asemănări și deosebiri între infracțiunile de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
CUPRINS:
CAPITOLUL I. Fenomenul corupției și necesitatea prevenirii și combaterii acestuia
Secțiunea I. Considerații introductive
1.Apariția și evoluția fenomenului corupției
2.Conceptul de fenomen al corupției
Secțiunea a II-a. Noțiunea de corupție și cauzele acesteia
1.Precizări prealabile
2. Noțiunea de corupție
2.1.Corupția din punct de vedere criminologic
2.2. Corupția din punct de vedere sociologic
2.3. Corupția din punct de vedere juridic
3.Etiologia faptelor de corupție
3.1. Cauze de natură juridică
3.2. Cauze de natură politico-administrativă
3.3. Cauze sociale
3.4. Alte cauze ale corupției
Secțiunea a III-a. Necesitatea prevenirii și combaterii corupției
1.Efectele corupției
2.Tipurile corupției
2.1.Corupția în sistemul judiciar
2.2.Corupția politică
2.3.Corupția în sistemul administrației publice
2.4.Corupția în domeniul afacerilor
3. Preocupări actuale privind prevenirea și combaterea corupției
3.1.Reforma sistemului judiciar și a administrației publice
3.2.Cooperarea judiciară internațională în materia prevenirii și combaterii corupției
Secțiunea a IV-a. Corupția și crima organizată
1.Fenomenul crimei organizate în domeniul corupției
2.Manifestarea crimei organizate în domeniul faptelor de corupție
CAPITOLUL II. Evoluția reglementării faptelor de corupție
Secțiunea I.Apariția primelor reglementări ale faptelor de corupție
1.Considerații introductive
2.Reglementarea corupției în antichitate
3.Reglementarea corupției în vechiul drept francez
Secțiunea a II-a. Evoluția reglementării corupției în dreptul românesc
1.Reglementarea corupției în vechiul drept românesc
2.Reglementarea corupției în Codul penal din 1865
3.Reglementarea corupției în Codul penal din 1937
4.Reglementarea corupției în Codul penal din 1969
5.Reglementarea corupției în legislația ulterioară anului 1989
5.1.Legea nr. 65/1992
5.2.Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare
Secțiunea a III-a. Principalele reglementări în materia corupției la nivel internațional
1.Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York
2.Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg
3.Convenția civilă asupra corupției, adoptată la Strasbourg
CAPITOLUL III. Analiza conținutului infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Secțiunea I. Noțiune, conținut legal și obiect
1.Noțiunea și conținutul legal al infracțiunii de luare de mită
2.Noțiunea și conținutul legal al infracțiunii de primire de foloase necuvenite
3.Asemănări și deosebiri privind noțiunea și conținutul legal al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
4.Obiectul juridic
4.1.Obiectul juridic generic al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C..pen
4.2.Obiectul juridic specific al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C.pen
5.Discuții privind obiectul material al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Secțiunea a II-a. Subiecții infracțiunilor
1.Subiectul activ al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C.pen
2.Subiectul pasiv al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C.pen
Secțiunea a III-a. Latura obiectivă
1.Elementul material
1.1.Precizări prealabile și delimitări între infracțiunile de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
1.2.Analiza modalităților normative ale infracțiunii de luare de mită
1.3.Analiza elementului material al infracțiunii de primire de foloase necuvenite
1.4.Alte discuții privind elementul material al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
2.Urmarea imediată
2.1.Precizări prealabile
2.2.Analiza urmării imediate ale infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
3.Legătura de cauzalitate
Secțiunea a IV-a. Latura subiectivă
1.Precizări prealabile
2.Forma de vinovăție
2.1.Forma de vinovăție cu care poate fi săvârșită infracțiunea de luare de mită
2.2.Forma de vinovăție cu care poate fi săvârșită infracțiunea de primire de foloase necuvenite
3.Delimitări privind mobilul și scopul infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Secțiunea a V-a. Forme, variante, sancțiuni și aspecte procesuale
1.Formele și variantele infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
1.1.Formele infracțiunii de luare de mită
1.2.Formele infracțiunii de primire de foloase necuvenite
1.3.Variantele infracțiunii de luare de mită
1.4.Variantele infracțiunii de primire de foloase necuvenite
2.Sancțiuni aplicabile
2.1.Sancțiunile aplicabile infracțiunii de luare de mită
2.2.Sancțiunile aplicabile infracțiunii de primire de foloase necuvenite
3.Aspecte procesuale
Secțiunea a VI-a. Concluzii privind delimitarea infracțiunii de luare de mită față de primirea de foloase necuvenite
Secțiunea a VII-a. Delimitarea infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite de alte infracțiuni
1.Delimitarea față de infracțiunile de abuz (art.246-2481 C.pen.)
2.Delimitarea față de infracțiunea de înșelăciune ( art.215 C.pen.)
3.Delimitarea față de infracțiunea de trafic de influență (art.257 C.pen.)
4.Delimitarea față de infracțiunea de gestiune frauduloasă (art.214 C.pen.)
5.Delimitarea față de infracțiunea de furt (art.208-209 C.pen.)
6.Delimitarea față de infracțiunea de neglijență în serviciu (art.249 C.pen)
Secțiunea a VIII-a. Luarea de mită și primirea de foloase necuvenite în proiectul viitorului Cod penal
Secțiunea a IX-a. Propuneri de lege ferenda
CAPITOLUL IV. Luarea de mită și primirea de foloase necuvenite în dreptul comparat
Secțiunea I. Infracțiunile de corupție în Codul penal german
1.Precizări prealabile
2.Luarea de mită
3.Darea de mită
Secțiunea a II-a. Corupția în Codul penal francez
1.Precizări prealabile
2.Corupția activă și traficul de influență
3.Corupția pasivă
Secțiunea a III-a. Infracțiunile de corupție în Codul penal spaniol
1.Precizări prealabile
2.Corupția pasivă
3.Corupția activă
4.Cauză de nepedepsire
5.Traficul de influență
Bibliografie
CAPITOLUL I. Fenomenul corupției și necesitatea prevenirii și combaterii acestuia
Secțiunea I. Considerații introductive 1.Apariția și evoluția fenomenului corupției
Apariția corupției în societate este legată de însăși geneza acesteia, deoarece corupția este un fenomen social, care s-a născut, iar apoi a evoluat, în interiorul primelor grupuri de oameni organizate. Din punct de vedere istoric, corupția este, dacă nu cea mai veche, una dintre cele mai vechi forme de criminalitate existente în societățile umane.
Fără îndoială că în toate epocile și etapele istorice au existat acte de corupție, dar formele de manifestare ale acesteia, chiar dacă aveau unele elemente sau puncte comune, au diferit sub anumite aspecte în decursul evoluției omenirii, în funcție de particularitățile existente în perioadele istorice care s-au succedat.
În ciuda acestor diferențe, fenomenul corupției s-a transmis din generație în generație, ca o “moștenire”, fiind totodată impregnat de specificul sistemelor politice traversate. De exemplu, în antichitate corupția politică și cea administrativă erau mai răspândite decât cea economică.
În vechiul drept românesc, corupția nu era incriminată. Abia mai târziu, în perioada domniilor fanariote a existat o incriminare limitată a faptelor de corupție. În prezent, domeniul economic este cel mai afectat de corupție, deoarece interesele mercantile sunt extraordinar de mari, constatându-se existența unor grupuri economice care corup aproape orice funcționar sau om politic care se află în poziții ce pot determina obținerea unor avantaje substanțiale pentru membrii grupului în cauză. Este vorba despre privatizări, concesionări, achiziții publice etc.
Analizând fenomenul corupției, din punct de vedere istoric, constatăm că evoluția (istoria) acestuia nu poate fii disociată de procesul dezvoltării economice, politice, sociale, juridice sau culturale a societăților care s-au succedat de-a lungul anilor în câmpul social. Într-adevăr, ca fenomen social, corupția se produce și re-produce în societate, astfel încât, “datorită formelor de manifestare și consecințelor sale”, ea “pare să fie indisolubil legată de evoluția și transformările pe care le cunoaște orice societate umană”.
Cu toate diferențele ce țin de specificul perioadelor istorice, în orice societate corupția a avut forme de manifestare asemănătoare, aflate în legătură cu mecanismele politice, economice și administrative, ea fiind, în toate cazurile, un abuz special de drept al funcționarilor, care se foloseau de autoritatea sau puterea ce le-a fost conferită în scopuri străine scopului cu care au fost învestiți. Fenomenul corupției este și trebuie considerat, până la urmă, un fenomen antisocial, chiar dacă anumite tipuri de manifestare ale sale sunt acceptate, expres sau tacit, de către membrii colectivității, deoarece el constituie o “metastază” a instituțiilor publice.
Actele de corupție, indiferent de forma lor, dăunează dezvoltării armonioase a oricărei societăți, deoarece întotdeauna printr-un avantaj ilegal sau imoral de care beneficiază anumite persoane se creează automat un dezavantaj celorlalte persoane. Aceasta este regula “vaselor comunicante” ce funcționează în societatea umană. De exemplu, în cazul în care un cetățean beneficiază de un serviciu public, în mod nelegal, înaintea altor cetățeni, aceștia sunt vătămați în drepturile lor. Pe lângă cei efectiv lezați prin actul de corupție, acesta produce pe o scară mai largă și o vătămare a intereselor societății în ansamblu, acesta fiind motivul pentru care infracțiunile de corupție au ca subiect pasiv autoritatea publică sau instituția în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul mituit.
2.Conceptul de fenomen al corupției
Totalitatea faptelor de corupție existente, la un moment dat, într-o societate și a formelor de manifestare a acestora constituie fenomenul corupției. Fiind o trăsătură negativă a oricărei societăți umane,corupția și manifestările sale sunt întâlnite în orice societate și în orice formă de organizare a puterii.
Existența fenomenului corupției fiind de netăgăduit, iar consecințele sale negative având caracter evident, acesta trebuie prevenit și contracarat prin măsuri complexe eficiente. Dar eficacitatea acestor măsuri presupune, printre altele și înainte de orice, cunoașterea corespunzătoare a formelor concrete de manifestare a faptelor de corupție. Dacă faptele de corupție nu sunt cunoscute sub toate aspectele acestora, prevenirea, dar mai ales, combaterea lor nu pot fi eficiente.
Conform raportului DNA pe anul 2007, prejudiciul total reținut de rechizitorii este de peste 385 milioane lei, comparativ cu 170 milioane lei în anul 2006. Dintre cei 415 inculpați trimiși în judecată, majoritatea sunt bărbați (324), au vârste cuprinse între 21-54 ani (345) și provin din mediul urban (379). Un număr de 308 inculpați au studii superioare, iar 8 sunt cetățeni străini. Din cei 415 inculpați trimiși în judecată, 238 aveau funcții de conducere, de control ori alte funcții importante.
Se constată că a crescut semnificativ numărul cauzelor complexe și al celor în care administrarea probelor s-a făcut cu dificultate, fiind cercetate și trimise în judecată cu 60% mai multe persoane care au ocupat importante funcții și demnități publice (de la 149 la 238), iar prejudiciul total reținut prin rechizitorii a crescut cu 126% (de la 170 milioane lei la 385 milioane lei). Cunoașterea aspectelor corupției presupune o premisă sine qua non, și anume definirea conceptului. Pentru a stabili ce tipuri de corupție există în societate este necesar, în prealabil, să se contureze foarte lege ferenda
CAPITOLUL IV. Luarea de mită și primirea de foloase necuvenite în dreptul comparat
Secțiunea I. Infracțiunile de corupție în Codul penal german
1.Precizări prealabile
2.Luarea de mită
3.Darea de mită
Secțiunea a II-a. Corupția în Codul penal francez
1.Precizări prealabile
2.Corupția activă și traficul de influență
3.Corupția pasivă
Secțiunea a III-a. Infracțiunile de corupție în Codul penal spaniol
1.Precizări prealabile
2.Corupția pasivă
3.Corupția activă
4.Cauză de nepedepsire
5.Traficul de influență
Bibliografie
CAPITOLUL I. Fenomenul corupției și necesitatea prevenirii și combaterii acestuia
Secțiunea I. Considerații introductive 1.Apariția și evoluția fenomenului corupției
Apariția corupției în societate este legată de însăși geneza acesteia, deoarece corupția este un fenomen social, care s-a născut, iar apoi a evoluat, în interiorul primelor grupuri de oameni organizate. Din punct de vedere istoric, corupția este, dacă nu cea mai veche, una dintre cele mai vechi forme de criminalitate existente în societățile umane.
Fără îndoială că în toate epocile și etapele istorice au existat acte de corupție, dar formele de manifestare ale acesteia, chiar dacă aveau unele elemente sau puncte comune, au diferit sub anumite aspecte în decursul evoluției omenirii, în funcție de particularitățile existente în perioadele istorice care s-au succedat.
În ciuda acestor diferențe, fenomenul corupției s-a transmis din generație în generație, ca o “moștenire”, fiind totodată impregnat de specificul sistemelor politice traversate. De exemplu, în antichitate corupția politică și cea administrativă erau mai răspândite decât cea economică.
În vechiul drept românesc, corupția nu era incriminată. Abia mai târziu, în perioada domniilor fanariote a existat o incriminare limitată a faptelor de corupție. În prezent, domeniul economic este cel mai afectat de corupție, deoarece interesele mercantile sunt extraordinar de mari, constatându-se existența unor grupuri economice care corup aproape orice funcționar sau om politic care se află în poziții ce pot determina obținerea unor avantaje substanțiale pentru membrii grupului în cauză. Este vorba despre privatizări, concesionări, achiziții publice etc.
Analizând fenomenul corupției, din punct de vedere istoric, constatăm că evoluția (istoria) acestuia nu poate fii disociată de procesul dezvoltării economice, politice, sociale, juridice sau culturale a societăților care s-au succedat de-a lungul anilor în câmpul social. Într-adevăr, ca fenomen social, corupția se produce și re-produce în societate, astfel încât, “datorită formelor de manifestare și consecințelor sale”, ea “pare să fie indisolubil legată de evoluția și transformările pe care le cunoaște orice societate umană”.
Cu toate diferențele ce țin de specificul perioadelor istorice, în orice societate corupția a avut forme de manifestare asemănătoare, aflate în legătură cu mecanismele politice, economice și administrative, ea fiind, în toate cazurile, un abuz special de drept al funcționarilor, care se foloseau de autoritatea sau puterea ce le-a fost conferită în scopuri străine scopului cu care au fost învestiți. Fenomenul corupției este și trebuie considerat, până la urmă, un fenomen antisocial, chiar dacă anumite tipuri de manifestare ale sale sunt acceptate, expres sau tacit, de către membrii colectivității, deoarece el constituie o “metastază” a instituțiilor publice.
Actele de corupție, indiferent de forma lor, dăunează dezvoltării armonioase a oricărei societăți, deoarece întotdeauna printr-un avantaj ilegal sau imoral de care beneficiază anumite persoane se creează automat un dezavantaj celorlalte persoane. Aceasta este regula “vaselor comunicante” ce funcționează în societatea umană. De exemplu, în cazul în care un cetățean beneficiază de un serviciu public, în mod nelegal, înaintea altor cetățeni, aceștia sunt vătămați în drepturile lor. Pe lângă cei efectiv lezați prin actul de corupție, acesta produce pe o scară mai largă și o vătămare a intereselor societății în ansamblu, acesta fiind motivul pentru care infracțiunile de corupție au ca subiect pasiv autoritatea publică sau instituția în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul mituit.
2.Conceptul de fenomen al corupției
Totalitatea faptelor de corupție existente, la un moment dat, într-o societate și a formelor de manifestare a acestora constituie fenomenul corupției. Fiind o trăsătură negativă a oricărei societăți umane,corupția și manifestările sale sunt întâlnite în orice societate și în orice formă de organizare a puterii.
Existența fenomenului corupției fiind de netăgăduit, iar consecințele sale negative având caracter evident, acesta trebuie prevenit și contracarat prin măsuri complexe eficiente. Dar eficacitatea acestor măsuri presupune, printre altele și înainte de orice, cunoașterea corespunzătoare a formelor concrete de manifestare a faptelor de corupție. Dacă faptele de corupție nu sunt cunoscute sub toate aspectele acestora, prevenirea, dar mai ales, combaterea lor nu pot fi eficiente.
Conform raportului DNA pe anul 2007, prejudiciul total reținut de rechizitorii este de peste 385 milioane lei, comparativ cu 170 milioane lei în anul 2006. Dintre cei 415 inculpați trimiși în judecată, majoritatea sunt bărbați (324), au vârste cuprinse între 21-54 ani (345) și provin din mediul urban (379). Un număr de 308 inculpați au studii superioare, iar 8 sunt cetățeni străini. Din cei 415 inculpați trimiși în judecată, 238 aveau funcții de conducere, de control ori alte funcții importante.
Se constată că a crescut semnificativ numărul cauzelor complexe și al celor în care administrarea probelor s-a făcut cu dificultate, fiind cercetate și trimise în judecată cu 60% mai multe persoane care au ocupat importante funcții și demnități publice (de la 149 la 238), iar prejudiciul total reținut prin rechizitorii a crescut cu 126% (de la 170 milioane lei la 385 milioane lei). Cunoașterea aspectelor corupției presupune o premisă sine qua non, și anume definirea conceptului. Pentru a stabili ce tipuri de corupție există în societate este necesar, în prealabil, să se contureze foarte clar accepțiunile noțiunii de corupție.
Investigarea științifică a noțiunii de corupție și conturarea conținutului acesteia presupun luarea în considerare a mai multor aspecte, printre care un rol important îl are cel juridic, dar acesta nu este singurul care trebuie avut în vedere. Prevenirea și combaterea eficientă a corupției sunt legate și de alte dimensiuni ale fenomenului, respectiv de dimensiunea criminologică, economică, politică, sociologică sau culturală. Perspectiva unilaterală juridică poate include ceea ce nu se impune sau poate pierde o parte dintre formele de manifestare a corupției.
Prevenirea și combaterea corupției exclusiv prin măsuri de ordin legislativ nu poate avea decât cel mult rezultate parțiale. Lărgirea excesivă a noțiunii de corupție sau, dimpotrivă, restrângerea nejustificată a acesteia sunt la fel de periculoase din punct de vedere social, pentru că atât în primul caz, cât și în cel de-al doilea, se produc aceleași consecințe negative. În prima ipoteză are loc o denaturare a conceptului și o lipsă de coerență a măsurilor, iar în a doua are loc o concentrare ce lasă deoparte acte antisociale care ar trebui prevenite și sancționate.
Secțiunea a II-a. Noțiunea de corupție și cauzele acesteia
1.Precizări prealabile
În Dicționarul explicativ al limbii române, corupția este definită ca fiind o stare de abatere de la moralitate sau o acțiune de încălcare a limitelor sociale. În general, în lucrările de specialitate și în dicționarele de drept penal, corupția este definită ca o stare de abatere de la regulile morale sau prin referire la ”infracțiunile de corupție”.
Etimologic, cuvântul “corupție” provine din latinescul coruptio,-onis și din limba franceză (corruption), însemnând comportamentul unui funcționar care, în schimbul banilor sau al altor foloase necuvenite, își vinde (comercializează) atributele funcției cu care a fost învestit. Practic, corupția are mai multe sensuri, printre care alterarea, seducerea, depravarea, abdicarea de la cinste sau de la datorie. Prin acțiunea de a corupe se înțelege determinarea unei persoane să-și piardă integritatea morală ori (prin remiterea de daruri) să îndeplinească o acțiune contrară datoriei sale și adecvată intereselor cumpărătorului etc.
De multe ori, noțiunea de corupție este confundată cu mita, însă aceasta din urmă este numai o parte a fenomenului corupției. Cuvântul “mită” provine din limba slavonă (mito) și înseamnă bani sau bunuri primite de o persoană sau date unei persoane pentru câștigarea bunăvoinței sale, în vederea determinării să îndeplinească mai cu râvnă obligațiile de serviciu sau să comită o nelegalitate în favoarea celui care a plătit suma de bani sau a dat bunul respectiv.
În dicționarul de sociologie, corupția este definită ca fiind “încălcarea sistematică și nesancționată a normelor unei organizații sau instituții de către unii membrii, care în virtutea faptului că dețin o anumită autoritate, utilizează resursele organizației cu destinații diferite de scopurile acesteia”. Observăm că această definiție este diferită de cea existentă în dicționarele juridice, de aceea se impune abordarea pluridisciplinară a corupției.
Conceptul de corupție este definit de mai multe organizații internaționale (ONU, Uniunea Europeană etc.) și ONG-uri (de pildă, Transparency International). Spre exemplu, conform Transparency International, corupția înseamnă folosirea abuzivă a puterii încredințate, fie în sectorul public, fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup.
Conform Strategiei naționale anticorupție 2005-2007, corupția înseamnă devierea sistematică de la principiile de imparțialitate și echitate care trebuie să stea la baza funcționării administrației publice și care presupun ca bunurile publice să fie distribuite în mod universal, echitabil și egal și substituirea lor cu practici care conduc la atribuirea către unii indivizi sau grupuri a unei părți disproporționate a bunurilor publice în raport cu contribuția lor.
Pornind de la ideea că noțiunea de corupție este susceptibilă de multiple accepțiuni, în rândurile ce urmează vom încerca să surprindem și să conturăm acest concept în primul rând din perspectivă juridică, luând în considerare și celelalte semnificații ale acesteia.
2. Noțiunea de corupție
2.1. Corupția din punct de vedere criminologic
Pornind de la sensul comun al termenului de “corupție”, ca fiind o abatere de la moralitate sau de la lege, din perspectivă criminologică corupția reprezintă un comportament deviant de la anumite standarde sociale. Din punct de vedere criminologic, corupția este o activitate ilegală sau imorală prin care un individ, profitând de funcția publică pe care o ocupă, acționează în vederea obținerii unor beneficii sau avantaje personale.
În literatura de criminologie, corupția a fost definită ca o “abandonare a standardelor așteptate de comportament de către cei ce dețin autoritatea, în vederea obținerii unor avantaje personale”.
Din punct de vedere criminologic, corupția este un concept mai extins decât cel existent în materia dreptului penal, deoarece în sensul criminologiei ea cuprinde, alături de darea de mită, luarea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite și orice comportament prin care se renunță la respectul față de lege și morală. În oricare dintre formele sale, corupția presupune două “personaje” indispensabile, corupătorul și coruptul, precum și interese reciproce care ocazionează legătura între cei doi.
Cel mai întâlnit subiect al diadei și totodată cel care prezintă pericolul social cel mai ridicat este coruptibilul, funcționarul abuziv, deoarece numărul celor care se află în poziții coruptibile este mult mai mic decât numărul persoanelor care doresc să-și satisfacă ilegal sau imoral anumite interese patrimoniale sau morale.
Din păcate, în România corupția este o problemă gravă cu care se confruntă societatea, care a cunoscut o perioadă de înflorire, după anul 1989, când a fost schimbat sistemul politic din țara noastră. Actele de corupție sporesc când economiile naționale sunt în tranziție și, totodată, le însoțesc. Pornind de la ideea generoasă a privatizării fostelor întreprinderi de stat, o parte dintre funcționarii publici au înțeles să “privatizeze” și serviciile publice, deturnând activitatea instituțiilor sau autorităților pentru care lucrau în interes personal sau de grup.
Din nefericire, pe cât de sigură este vechimea corupției, pe atât de sigură este și imposibilitatea eliminării totale a acesteia din societățile umane contemporane, astfel că în prezent nu se mai vorbește despre “eradicarea fenomenului corupției”, ci se discută despre “reducerea corupției în limite rezonabile”, care să fie suportabile de către membrii societății, deoarece în orice societate au existat și există funcționari care urmăresc realizarea unor foloase sau avantaje ilicite de pe urma funcției lor, precum și cetățeni care să apeleze la “serviciile” unor asemenea funcționari.
2.2. Corupția din punct de vedere sociologic
Din punct de vedere sociologic, corupția este, de asemenea, un fenomen foarte complex ce include manifestări imorale și ilegale ale unor persoane care fac parte din organizații publice sau private de pe urma cărora acestea realizează avantaje materiale sau morale ori un statut social superior. Avantajele sau beneficiile ilegale sau imorale se obțin prin șantaj, constrângere, înșelăciune, mituire ori prin orice alte mijloace asemănătoare.
Corupția este un fenomen social a cărui înflorire determină o diminuare a nivelului de trai general, deoarece ea se “hrănește” cu resurse care ar trebui să se găsească în fondurile publice. Pentru societate, corupția reprezintă un rău care produce consecințe negative și distructive, deoarece ea perturbă grav derularea relațiilor sociale la nivel instituțional și interpersonal, determinând diminuarea prestigiului unor autorități publice, din cauza implicării ilicite a persoanelor ce exercită funcții publice de natură politică, juridică sau administrativă. Lipsa de încredere în instituții sau autorități publice generează efectul “bulgărelui de zăpadă” care crește în volum pe măsură ce se rostogolește.
Corupția nu înseamnă numai darea de mită, luarea de mită, traficul de influență sau primirea de foloase necuvenite, ci include și rețele de indivizi, grupuri și organizații între care există anumite legături prin care sunt realizate interese comune. Se poate vorbi, din păcate, și despre criminalitatea organizată în domeniul corupției.
Pe baza celor ce preced, se poate spune că, din perspectivă strict sociologică, fenomenul corupției cuprinde fapte comise de anumite persoane, care acționează individual sau în mod organizat, prin care sunt create imoral sau ilegal avantaje (câștiguri, foloase etc.) de natură patrimonială sau morală, în mod contrar regulilor existente în societate, în detrimentul celorlalți membrii ai societății.
2.3. Corupția din punct de vedere juridic
Din punct de vedere juridic, corupția reprezintă un concept relativ greu de conturat, dificultate ce rezultă din aceea că legislația noastră nu cuprinde o definiție a corupției, cu toate că termenul este folosit, ca atare sau în formele derivate, în mai multe acte normative, cum ar fi Legea nr. 78/2000 sau Codul penal. În acesta din urmă, noțiunea de corupție apare în două norme de incriminare, respectiv în art.202 (corupția sexuală) și în art.261(încercarea de a determina mărturia mincinoasă). În primul caz este vorba despre o accepțiune improprie a termenului, deoarece în sensul art.202 C.pen. corupția reprezintă anumite fapte cu caracter obscen comise asupra unui minor. Și în cel de-al doilea caz termenul „corupere” are o semnificație specială (relativ improprie) pentru că are înțelesul de oferire sau promisiune de bani sau alte foloase pentru determinarea mărturiei mincinoase.
În titlul Legii nr.83/1992 era folosită expresia „infracțiuni de corupție”, care reglementa procedura urgentă de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție. Din cuprinsul acestei legi rezultă că sunt considerate infracțiuni de corupție: luarea de mită, darea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite. Însă, din titlul Legii nr.83/1992 reiese implicit că, alături de aceste infracțiuni, există și alte infracțiuni de corupție. Prin urmare cele patru infracțiuni menționate mai sus nu sunt singurele infracțiuni de corupție prevăzute de legea română.
Un alt act normativ care folosește expresia „infracțiuni de corupție” este Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. În art. 6-9 din acest act normativ sunt prevăzute infracțiunile „clasice” de corupție (cele menționate și în Legea nr.83/1992) și cumpărarea de influență, dar sunt incriminate și alte fapte. Mai exact este vorba despre:
a).infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (art.10-13);
b).infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (art.17-18);
c).infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (art.181-185).
Se observă că Legea nr.78/2000 face distincție între infracțiuni de corupție și fapte de corupție, în a doua categorie intrând infracțiunile menționate la literele a)-c). Potrivit art.5 alin (1) din Legea nr.78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.161/2003, „sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art.254-257 din Codul penal, la art.61 (cumpărarea de influență) și 82 (darea de mită unui funcționar străin sau reprezentantului unei organizații internaționale) din prezenta lege, precum și infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale infracțiunilor mai sus menționate. Față de cele expuse, „de lege lata”, pot fi considerate infracțiuni de corupție cele prevăzute de art.254-257 din Codul penal și infracțiunile prevăzute în art.6-9 din Legea nr.78/2000.
Practic, în plus față de infracțiunile prevăzute de Codul penal, în această categorie este inclusă numai infracțiunea prevăzută de art.61 din Legea nr. 78/2000, iar nu și cea de la art.82 și nici celelalte fapte prevăzute în art.6,7,81 și 9, deoarece aceste fapte nu constituie altceva decât variante de specie ale infracțiunilor de corupție cuprinse în Codul penal.
3. Etiologia faptelor de corupție
3.1. Cauze de natură juridică
Lipsa de stabilitate legislativă, constând în modificări relativ frecvente ale legislației din materia prevenirii și combaterii corupției, poate fi o cauză a fenomenului corupției. Deși, la prima vedere, ar părea un paradox, deoarece finalitatea legii este aceea de a preveni și combate fenomenul, corupția poate avea cauze chiar și în legislație.
De asemenea, reglementarea în materia prevenirii și combaterii corupției este stufoasă, necorelată și insuficient de clar formulată. Dăm aici, ca exemplu, modificările legislative privitoare la organizarea și funcționarea DNA, precum și modificările unor norme procesual penale referitoare la competența organelor judiciare.
Corupția poate fi generată și de organizarea necorespunzătoare a sistemului judiciar. Există multiple exemple de plângeri de natură disciplinară care, după mulți ani, încă nu și-au găsit rezolvarea în interiorul sistemului judiciar. Pe de altă parte, schimbările frecvente ale cadrului legal reprezintă o cauză a întârzierilor soluționării cauzelor, problema fiind exacerbată de accesul tardiv al instanțelor la noile texte de lege, ceea ce duce la pronunțarea unor decizii neconforme cu noile legi în vigoare, favorizând, așadar, folosirea căilor de atac în mod repetat.
Fiind o problemă de maximă importanță pentru societate, doctrina penală are preocupări constante privind identificarea cauzelor de natură juridică ale corupției. Dintre acestea, în doctrină sunt menționate: ineficiența legilor conjugată cu lipsa de fermitate în aplicarea acestora, devansarea juridicului de realitatea infracțională și slaba motivare financiară a membrilor organelor juridice.
3.2. Cauze de natură politico-administrativă
Din punct de vedere politic, corupția este un comportament al oficialilor publici care deviază de la normele acceptate de societate pentru a servi scopuri private. Corupția politică a existat din toate timpurile și există și în prezent pentru că anumite poziții politice pot facilita realizarea unor interese patrimoniale sau morale în mod ilegal.
O cauză de natură politică a corupției o reprezintă lipsa de transparență a modului de funcționare a instituțiilor publice. Birocrația rigidă favorizează și generează corupție atât atunci când este onestă, cât și atunci când este lipsită de onestitate, dacă este foarte centralizată. Cinic spus, o birocrație rigidă, supra centralizată și onestă este pentru societate un rău mai mare decât o asemenea birocrație, dar care nu este onestă. Lipsa de eficiență a unui aparat administrativ, fie el chiar corect, favorizează corupția, deoarece populația dorește o rezolvare în timp rezonabil a problemelor sale.
În doctrină se apreciază că sursele politice ale corupției constau în lipsa autorității puterii politice și incapacitatea guvernanților de a sancționa abaterile guvernanților și politicienilor. Dintre cauzele administrative sunt menționate: existența unui sistem birocratic complicat și greoi, controlul insuficient și ineficient.
3.3. Cauze sociale
În analiza etiologiei corupției nu pot fi omise cauzele de natură socială, deoarece oamenii ce funcționează în puterile statului provin, până la urmă, din societate, nefiind posibil ca o societate să fie necoruptă, iar funcționarii săi să fie coruptibili, după cum nici invers nu este posibil.
În doctrină, se consideră că principala cauză socială a corupției este inegalitatea socială. Corupția este un cerc vicios, ea manifestându-se, uneori, ca o afacere privată în sânul instituțiilor sau autorităților publice. Corupția se alimentează din ea însăși, deoarece nu pot exista funcționari corupți fără ca anumiți particulari să ceară servicii ilegale din partea acestora. Fără sprijinul membrilor societății sau în lipsa unei acceptări tacite din partea acestora, corupția nu ar mai putea exista, deoarece ea presupune întotdeauna doi factori: corupătorul și coruptul.
La fel ca în toate celelalte societăți, și în România de azi, corupția este un fenomen social pentru că nivelul de trai este inegal, iar egalitatea șanselor este în multe cazuri inexistentă. Serviciile sociale nu oferă garanții împotriva corupției, în special din cauza procesului de dezvoltare care este caracterizat de anomie și dezordine. Orice disfuncționalitate a sistemului social este sursă de corupție, deoarece indivizii sunt tentați, chiar instinctual, să depășească orice problemă cu care se confruntă, iar unul din mijloacele prin care dificultățile pot fi depășite este accesul ilegal la favoruri din partea funcționarilor coruptibili. Corupția produce un cerc vicios, deoarece sistemul corupt nu permite accesul la facilități și la drepturi decât prin corupție.
3.4. Alte cauze ale corupției
O prezentare exhaustivă a surselor corupției este greu de realizat. Dintre multiplele cauze ale fenomenului corupției, în afara celor deja prezentate, trebuie menționate și cele de natură economică.
Un factor cu potențial generator de corupție este aspirația oricărui individ de a-și crea o situație de bunăstare, care să-i asigure confortul social. De multe ori, omul analizează atât posibilitățile legale, cât și pe cele ilicite, pentru a-și spori nivelul de trai, iar dacă riscul unui demers ilegal este inferior ca efecte juridice comparativ cu dificultățile unei implicări ilicite, el va alege să facă apel la modalități ilegale de atingere a scopului său.
Și cultura unui popor poate figura printre cauzele corupției, ajungându-se ca unele societăți să accepte anumite daruri, în timp ce în altele acestea să fie considerate mită. De exemplu, în societățile occidentale (avem în vedere în special S.U.A.) este acceptată activitatea de lobby, în timp ce în țările în curs de dezvoltare o asemenea activitate este considerată corupție. În România, există încă o „cultură” a darurilor sau „atențiilor” ce sunt remise celor care prestează un serviciu public (doctori, inspectori de specialitate etc.).
Din ecuația cauzelor corupției nu trebuie excluși factorii subiectivi, deoarece cu toate că omul este un produs al mediului și își elaborează conștient atitudinea față de acest mediu, la această atitudine contribuie și particularitățile personalității sale. Astfel, cauzele de ordin subiectiv trebuie căutate în, modul în care oamenii au perceput și asimilat informațiile apărute în contextul schimbării sociale.
Secțiunea a III-a. Necesitatea prevenirii și combaterii corupției
1.Efectele corupției
Pornind de la un fapt negativ de necontestat, evidențiat de numeroase surse, și anume că în România este foarte ridicat, putându-se folosi, din păcate, expresia „corupție generalizată”, se impune o singură concluzie, respectiv că fenomenul corupției produce efecte nefavorabile foarte grave.
În primul rând, corupția generează atât sărăcie, cât și probleme sociale grave. Majoritatea românilor consideră că actualul sistem politic este unul ineficient și corupt, deoarece cheltuiește resursele societății și este, astfel, direct responsabil de nivelul sărăciei din România. Corupția generează sărăcie, se hrănește cu aceasta și se dezvoltă pe seama acesteia. Are ca efect, paradoxal, nu numai sărăcirea celor cu nivel de trai modest, ci și îmbogățirea celor cu nivel de trai ridicat.
Corupția este un fenomen care îndepărtează investitorii serioși, făcând să roiască oportuniștii sau neaveniții, și prăbușește încrederea în instituțiile statului și în autoritățile publice, în condițiile în care activitățile organelor competente, de prevenire și contracarare a fenomenului, nu se bucură de un succes vizibil.
2.Tipurile corupției
2.1. Corupția în sistemul judiciar
Cercetările științifice și existența unor condamnări penale relevă, din păcate, faptul că există corupție și în sistemul judiciar. Luând în considerare sistemul judiciar în sens larg, adică având în vedere instanțele de judecată, procurorii, poliția judiciară și alte organe care participă la înfăptuirea actului de justiție, la menținerea ordinii publice și la contracararea unor comportamente antisociale, se poate afirma că actele de corupție sunt prezente la nivelul fiecărui organ implicat în activitatea de aplicare a legilor în vigoare.
În urma unor cercetări efectuate la nivelul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (M.I.R.A.) au fost identificate o serie de vulnerabilități. Cel mai des întâlnite asemenea situații și factori de risc, identificați în cadrul activităților preventive derulate de către lucrătorii Direcției Generale Anticorupție, sunt:
– contactul direct cu cetățeanul în afara instituției (contactul între funcționar și cetățean în majoritatea cazurilor nu poate fi monitorizat direct și nici verificat retroactiv);
– atributul de agent constatator al contravențiilor și infracțiunilor (posibilitatea conferită de lege funcționarului de a constata, dar și de a aplica sancțiuni pe loc);
– cererea mare din partea cetățenilor privind un anumit serviciu public oferit de instituție (mulți cetățeni sunt dispuși să ofere cadouri sau alte foloase în schimbul unor termene mai scurte de soluționare a unor cereri);
– promovarea personalului pe criterii subiective (organizarea formală a concursurilor de ocupare a unor funcții);
– cadrul relațional al funcționarului (existența unor legături de amiciție sau rudenie între diverși funcționari și anumiți cetățeni);
– cultura organizațională (felul în care decurg relațiile socio-profesionale influențează modul în care este respectată deontologia profesională și în ultimă instanță legea).
2.2. Corupția politică
Corupția politică include acele comportamente antisociale care deviază (moral și ilegal) de la îndatoririle oficiale ale unui rol public sau care transgresează normele juridice, privind exercitarea anumitor forme și tipuri de influență, în scopuri personale. În cadrul corupției politice pot fi incluse și activitățile de finanțare ilegală, directă sau indirectă, a campaniilor electorale, politizarea funcțiilor strict administrative, promovarea pe bază de criterii politice și de apartenență la un anumit partid a anumitor funcționari în posturi cheie sau în alte funcții importante etc.
Cercetările sociologice efectuate relevă faptul că, în multe cazuri, politicianul își ia în fața mulțimii credule angajamente pe care nu se gândește niciodată să le aducă la îndeplinire și folosește așteptările oamenilor în interes personal.
2.3. Corupția în sistemul administrației publice
Fără îndoială că una dintre cele mai grave tipuri de corupție existente în țara noastră se găsește în domeniul administrației publice. Este sursă potențială de corupție, deoarece procedurile stabilite pentru emiterea autorizațiilor, avizelor etc. sunt interpretate subiectiv de funcționari.
În ceea ce privește metodele folosite de infractori, din cercetările sociologice efectuate rezultă că, pentru intrarea în posesia unor sume de bani sau a unor foloase materiale, făptuitorii utilizează în principal următoarele metode:
– pretind și primesc, direct sau prin intermediari, diferite foloase de la persoanele cărora sunt obligate a le îndeplini cererile conform atribuțiilor de serviciu;
– prin invocarea unor motive mai mult sau mai puțin reale tergiversează rezolvarea celor solicitate, determinându-i prin aceasta pe solicitanți să le dea bani sau alte foloase materiale;
– creează impresia că pentru îndeplinirea actului este necesar să depună un efort în plus, îl favorizează pe cel în cauză față de alte persoane.
2.4.Corupția în domeniul afacerilor
Corupția nu lipsește nici în materia afacerilor. Infracționalitatea în domeniul afacerilor prezintă anumite aspecte care o individualizează în sfera criminalității generale. Corupția în afaceri este un concept care la noi a devenit realitate după anul 1989, deoarece în perioada anterioară controlului social exercitat de regimul comunist nu permitea, ca regulă, inițiativa particulară.
În prezent, cu toate că lucrurile sunt parțial așezate din punct de vedere economic și juridic, corupția specifică tranziției a „evoluat” și ea, în sensul că se apropie tot mai mult de ceea ce doctrina numește „criminalitatea gulerelor albe”.
3.Preocupări actuale privind prevenirea și combaterea corupției
3.1. Reforma sistemului judiciar și a administrației publice
Așa cum se afirmă în Strategia națională anticorupție pe perioada 2008-2012, o prioritate majoră a Guvernului României este realizarea unei reforme reale prin care administrația publică din țara noastră să se situeze la nivelul standardelor europene și să se caracterizeze prin transparență, predictibilitate, responsabilitate, adaptabilitate și eficacitate.
Reducerea vulnerabilității la corupție în sectoarele percepute de consumatorii de servicii publice ca fiind sensibile a fost și rămâne o preocupare constantă a autorităților române. În strategie sunt luate în considerare concluziile unor evaluări instituționale, guvernamentale și neguvernamentale, realizate în România, dar și din surse externe. Dintre cele mai importante surse externe menționăm: Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din data de 26 septembrie; în România după aderare, dat publicității în data de 27 iunie 2007; rapoarte Transparency International; rapoartele Grupului statelor pentru lupta împotriva corupției (The Group of States Against Corruption – GRECO).
3.2.Cooperarea judiciară internațională în materia prevenirii și combaterii corupției
Acquis-ul comunitar în materia prevenirii și combaterii corupției a fost transpus în legislația internă și cea mai mare parte a tratatelor și convențiilor internaționale relevante a fost ratificată de statul român. În vederea asigurării condițiilor pentru integrarea efectivă a României în spațiul comun de libertate, securitate și justiție, autoritățile române trebuie să adopte măsurile adecvate pentru a asigura contactul direct între autoritățile judiciare române și cele din statele membre ale Uniunii Europene, în aplicarea principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești.
În acest context, sunt identificate ca prioritare următoarele domenii de activitate: dezvoltarea activității rețelelor judiciare române în materie penală, civilă și comercială, pregătirea magistraților în vederea aplicării instrumentelor juridice internaționale în domeniul cooperării judiciare internaționale, asigurarea condițiilor instituționale pentru aplicarea efectivă a instrumentelor juridice internaționale la care România este parte, precum și crearea cadrului juridic și instituțional pentru dezvoltarea cooperării între România și Eurojust.
Secțiunea a IV-a. Corupția și crima organizată
1.Fenomenul crimei organizate în domeniul corupției
Nefiind fapte care se produc izolat, faptele de corupție se prezintă de multe ori în forma criminalității organizate. Corupția și crima organizată sunt două fenomene care adesea se întrepătrund.
Convenția cadru a ONU împotriva crimei organizate prin art.1 definește crima organizată ca fiind activitățile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legături de tip ierarhic sau cu legături personale, care permit liderilor lor să realizeze profituri sau să controleze teritorii ori piețe, interne sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât pentru sprijinirea activității criminale, cât și pentru a se infiltra în economia legitimă.
În România, criminalitatea organizată este reglementată de Legea nr.39/2003, care definește conceptul în art.2, potrivit căruia grupul infracțional organizat este grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membrii săi în cadrul grupului.
2. Manifestarea crimei organizate în domeniul faptelor de corupție
Dacă este adevărat că, inclusiv faptele de corupție izolate sau individuale produc efecte negative în societate, este cu atât mai real faptul că infracționalitatea organizată în domeniul corupției produce consecințe deosebit de nefaste în orice societate și cu atât mai mult în economiile aflate în proces de consolidare sau dezvoltare. Faptele de corupție comise în mod organizat, deoarece contracarează instituirea stabilității politice și a ordinii sociale. Pe bună dreptate se arată că fenomenul corupției este catalizatorul crimei organizate, iar dacă acestea acționează în comun ele reprezintă cel mai serios pericol pentru stat și societate, mai ales în condițiile democrației incipiente.
Eficientizarea luptei împotriva corupției și a crimei organizate necesită atât măsuri de perfecționare a cadrului juridic în care se derulează activitățile judiciare, cât și aplicarea politicilor economico-sociale, promovarea ideilor și valorilor menite să blocheze cauzele acestor fenomene nocive.
CAPITOLUL II. Evoluția reglementării faptelor de corupție
Secțiunea I. Apariția primelor reglementări ale faptelor de corupție
1.Considerații introductive
De-a lungul istoriei, corupția a fost văzută diferit de către grupurile sociale. Deși, în general, se poate afirma că în majoritatea epocilor corupția a fost repudiată, fiind socotită un rău pentru societate, în unele perioade istorice, oferirea și primirea de foloase necuvenite au fost acceptate ca fiind ceva firesc, ținând de o anumită curtoazie.
Se poate spune că abuzul de putere pentru obținerea unor bunuri sau foloase ilicite a apărut în momentul în care „puterea” s-a manifestat în diversele grupuri sociale originare. În general, corupția are o veche tradiție, aceasta fiind considerată o tendință naturală a omului. Astfel, în doctrină se consideră că tendința omului spre corupție a existat întotdeauna. În continuare vom face o scurtă incursiune istorică privitoare la evoluția reglementării faptelor de corupție, începând cu perioada antichității, continuând cu dreptul penal francez și terminând cu dreptul românesc.
2.Reglementarea corupției în antichitate
Istoria reglementării faptelor de corupție începe, practic, în antichitate unde erau întâlnite unele forme grave ale acestora. În Grecia antică, faptele de corupție erau atât de frecvente, în special darea, luarea de mită și primirea de foloase necuvenite, încât filozoful Platon a propus să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primesc daruri pentru a-și face datoria. Platon spunea: „Nu trebuie să primești daruri nici pentru lucrurile rele, nici pentru cele bune”. Magistrații care judecau nedrept erau aspru sancționați. Herodot relatează că regele persan Cambise a dat ordin să fie omorât un judecător vinovat de corupție, iar cu pielea acestuia și-a tapițat scaunul. Regele persan Darius îi condamna la moarte prin crucificare pe judecătorii corupți.
Corupția a fost interzisă și în dreptul roman. Astfel, Legea celor XII Table prevedea sancționarea faptelor de corupție săvârșite de către judecători și arbitrii cu ocazia exercitării atribuțiilor lor.
Lex Cincia de donis et muneribus (204 î.Ch.) prevedea interdicția avocaților de a primi foloase de pe urma talentului lor, reglementând în acest sens o acțiune în restituire. Întrucât corupția în societatea romană s-a răspândit rapid și a cuprins toate sferele sale publice, au fost edictate mai multe legi pentru reprimarea acesteia. Corupția era sancționată ca un delict de „repetundae”, adică orice faptă de îmbogățire injustă realizată de către persoane care dețineau funcții publice sau semipublice.
Semnalăm faptul că, în Roma antică, în anumite perioade, magistrații puteau primi unele daruri limitate. În acele vremuri, corupția era înfloritoare, spunându-se frecvent că pe un cetățean bogat nu se va găsi nimeni să-l condamne. Spre deosebire de dreptul civil, unde reglementarea romană a rămas de referință, în domeniul combaterii faptelor de corupție, ca de altfel a întregii materii a dreptului penal, dreptul roman a avut limite determinate de corupția existentă în anumite perioade istorice.
3.Reglementarea corupției în vechiul drept francez
Dintre reglementările medievale, am ales dreptul francez deoarece este sistemul juridic din care s-au inspirat cel mai mult legiuitorii români, inclusiv alți legislatori europeni.
La fel ca în dreptul roman, și dreptul francez vechi confunda corupția cu nedreapta luare (concusiunea) și chiar cu furtul. În sfera funcționarilor care puteau fi sancționați pentru fapte de corupție erau cuprinși: guvernatorii și intendenții, care luau bani pentru a-i scăpa pe anumiți indivizi de corvezi ori pentru a procura alte avantaje; seniorii care încărcau pe supuși cu noi impozite; șefii și membrii companiilor militare, care luau sau cereau bani pentru a feri casele sau satele de cartiruirea soldaților; ofițerii de justiție, avocații, grefierii, judecătorii, notarii etc., care abuzau de drepturile lor.Examinând jurisprudența epocii, autorii de specialitate au constatat confuzia existentă în materia faptelor de corupție, între concusiune și mituire sau abuzul de putere, precum și în ceea ce privește pedepsele aplicate persoanelor implicate în comiterea unor asemenea fapte.
O primă incriminare distinctă a corupției pasive (luării de mită), în dreptul francez, este cea cuprinsă în Codul penal napoleonian din 1810, care, în art. 177-183, incrimina luarea și darea de mită. Dar, cu toate că incrimina darea de mită, Codul francez din anul 1810 nu sancționa, în forma sa inițială, traficul de influență. Aceasta apare, în dreptul penal francez, în anul 1889, când prin Legea din 4 iulie a fost definită și incriminată fapta de trafic de influență.
Secțiunea a II-a. Evoluția reglementării corupției în dreptul românesc
1.Reglementarea corupției în vechiul drept românesc
Primele reglementări ale faptelor de corupție apar începând cu domniile fanariote, cu toate că și în perioadele anterioare existau neîndoielnic fapte de corupție. Astfel, C.C. Giurăscu remarcă faptul că dregătorii Principatelor Române acumulau foloase de pe urma exercitării calității de administratori publici, cât și de pe urma funcției de judecători.
O înflorire fără precedent a fenomenului corupției este întâlnită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când diferența dintre daruri oficiale și neoficiale era greu de stabilit, ajungându-se la situația inacceptabilă ca funcționarii să ceară daruri în mod fățiș.
Despre corupția judecătorilor vorbește și Miron Costin în „Letopisețul Țării Moldovei”, care arată că aceștia puteau fi sancționați, după legile vechi, în situația în care se lăsau corupți. Spre finalul domniilor fanariote, corupția era atât de gravă încât chiar în vremea căpeteniilor fanariote (finalul secolului XVIII) a apărut (1780) Pravilniceasca Condică a domnitorului Alexandru Ion Ipsilante, al cărei conținut debuta cu următorul text: „Dar vai de judecătorul acela ce va mitui la hotărârile judecăților pentru noi vegheată sau va strica dreptatea pentru luarea de mită (…) nici într-un chip nu va scăpa de grea pedeapsă, a Domniei mele”.
Pentru că realitatea românească oferea nenumărate exemple de trafic de influență, domnitorul Ipsilante a edictat din nevoie primul act normativ care sancționează traficul de influență, ca delict distinct de luarea și darea de mită. Codul penal francez a preluat, după un secol, concepția legiuitorilor români. Din acest punct de vedere, se poate spune că dreptul penal român a contribuit la progresul dreptului penal european.
Delictul de corupție apare înscris și în „Condica criminalicească și procedura ei”, adoptată în anul 1826, sub domnia lui Sturdza, având însă o extensiune mult mai restrânsă, practic unipersonală, față de cea din „Criminaliceasca Condică”, deoarece sancționa numai faptele funcționarilor care înlesneau evadarea condamnaților ce se aflau sub supravegherea lor.
Până la adoptarea Codului penal din 1865, semnalăm „Condica de drept penal și procedură penală”, adoptată în timpul domniei lui Barbu Știrbei, care sancționa corupția pasivă și activă cu pedepse diferite din punctul de vedere al gravității. Mituitul era considerat mai periculos decât mituitorul și era pedepsit mai sever.
2.Reglementarea corupției în Codul penal din 1865
Codul penal din 1865 incrimina numai corupția pasivă (luarea de mită), deoarece el a avut ca sursă de inspirație Codul penal francez din 1810 (Codul napoleonian), dar în schimb incrimina traficul de influență. Luarea de mită făcea obiectul de reglementare al art. 144 și 145, iar traficul de influență al art. 146.
Înscrierea și sancționarea traficului de influență în Codul penal din 1865 reprezintă un element de originalitate al acestui cod, inovație determinată de intenția legiuitorului de a nu sancționa corupția activă, astfel că această omisiune trebuia înlocuită cu ceva, și anume sancționarea traficului de influență. De fapt, paternitatea „invenției” legiuitorul de la 1865 nu-i aparține acestuia, ci ea a avut ca sursă de inspirație „Pravilniceasca Condică” din 1780.
Paralel cu aplicarea normelor Codului penal de la 1865, în teritoriile aflate sub ocupație străină se aplicau alte reglementări în materia corupției, dar care sub anumite aspecte sunt similare cu cele aplicabile pe teritoriile Principatelor Române. De exemplu, în ceea ce privește destinația sumelor plătite cu titlu de sancțiune.
3. Reglementarea corupției în Codul penal din 1937
Reglementarea faptelor de corupție în Codul penal din 1937 este una corespunzătoare momentului istoric în care a fost adoptată. Așa cum s-a afirmat în doctrină, ea a constituit un „progres” incontestabil, ca de altfel întregul Cod penal din 1937. O dovadă grăitoare a afirmației o reprezintă faptul că legiuitorul penal de la 1968 a păstrat conținutul infracțiunilor de corupție. De altfel, acesta se regăsește, într-o formă aproape identică, și în prezent, deoarece modificările în materie nu au privit conținutul infracțiunilor de corupție. Darea și luarea de mită făceau obiectul de reglementare al art. 250 și respectiv 251, iar art. 252 prevedea traficul de influență.
Examinând în ansamblu normele Codului penal din 1937, constatăm faptul că infracțiunea de primire de foloase necuvenite nu era prevăzută în conținutul acestuia ca infracțiune distinctă. Se observă însă că primirea de foloase necuvenite este o variantă de specie a infracțiunii de luare de mită.
4.Reglementarea corupției în Codul penal din 1969
Așa cum afirmam mai sus, Codul penal din 1969 a preluat în mare măsură concepția Codului penal anterior, aducând în același timp și unele modificări colaterale. Noutatea o reprezintă introducerea în rândul infracțiunilor de corupție a primirii de foloase necuvenite. Aceasta face obiectul de reglementare a art.256 din capitolul I (Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul) al titlului VI și are următorul conținut: „Primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani”.
5.Reglementarea corupției în legislația ulterioară anului 1989
5.1.Legea nr. 65/1992
Primele modificări ale normelor de incriminare a faptelor de corupție, ulterioare anului 1989, sunt cele operate prin Legea nr. 65/1992 pentru modificarea și completarea Codului penal privind unele fapte de corupție.
Prin punctul 1 din Legea nr. 65/1992, la art. 254, după alineatul (1) a fost introdus un nou alineat, potrivit căruia fapta de dare de mită, dacă este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Conform punctului 2, art. 255 alineatul (4) va avea următorul conținut: „Dispozițiile art. 254 alin. (3) se aplică în mod corespunzător, chiar dacă oferta nu a fost urmată de acceptare”.
Prin punctul 3 a fost modificat conținutul alin. (1) al art. 256. Textul în noua redactare are următorul conținut: „Primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă”.
„Dispozițiile art. 254, art. 256 și art. 257 privitoare la funcționari se aplică și salariaților din cadrul societăților comerciale cu capital privat, precum și administratorilor și cenzorilor acestora”.
5.2. Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare
Primele modificări de amploare privitoare la regimul juridic aplicabil faptelor de corupție au fost operate prin Legea nr. 78/2000, care a fost la rândul ei substanțial modificată prin Legea nr. 161/2003.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 78/2000, această lege instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și persoanele cărora li se aplică aceste măsuri. Conform art. 3 din lege, persoanele care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice, precum și persoanele care dețin o funcție de conducere, de la directori inclusiv, în sus, în cadrul regiilor autonome, companiilor naționale, societăților naționale, societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, instituțiilor publice implicate în realizarea procesului de privatizare, Băncii Naționale a României, băncilor la care statul este acționar majoritar, au obligația să își declare averea în condițiile prevăzute de Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere.
Art. 5 din Legea nr. 78/2000 prevede patru categorii de infracțiuni: infracțiunile de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu cele asimilate acestora și infracțiuni contra intereselor financiare ale Comunităților Europene.
Secțiunea a III-a.Principalele reglementări în materia corupției la nivel internațional
Pe plan internațional există preocupări deosebite pentru prevenirea și combaterea corupției, fiind adoptate în acest sens mai multe acte normative și documente cu caracter internațional. Dintre convențiile internaționale în materia prevenirii și combaterii corupției, menționăm:
Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Merida la 9 decembrie 2003;
Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999;
Convenția civilă asupra corupției, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999;
1.Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York
Această convenție a fost ratificată de România prin Legea nr. 365/2004 și are ca obiect: promovarea și consolidarea măsurilor în scopul prevenirii și combaterii corupției în modul cel mai eficient; promovarea, înlesnirea și sprijinul cooperării internaționale și asistenței tehnice în scopul prevenirii corupției și al luptei împotriva acesteia, inclusiv recuperarea de bunuri; promovarea integrității, responsabilității și bunei gestiuni a afacerilor publice și a bunurilor publice.
Convenția se aplică, în conformitate cu dispozițiile sale, prevenirii corupției, anchetelor și urmăririlor privind corupția, precum și blocării, sechestrului, confiscării și restituirii produsului provenind din infracțiunile prevăzute în conformitate cu prezenta convenție. În scopurile aplicării convenției nu este necesar, în afara dispozițiilor contrare, ca infracțiunile stabilite conform acesteia să cauzeze o daună sau un prejudiciu patrimonial statului.
1.Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg
Această convenție internațională a fost ratificată prin Legea nr. 27/2002. Ea are un conținut variat, cuprinzând atât norme de procedură, cât și norme de drept penal substanțial. În primele articole sunt menționate măsurile ce trebuie luate la nivel național de către statele părți.
Corupția agenților publici străini face obiectul art. 5, conform căruia fiecare parte adoptă măsuri legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a incrimina ca infracțiune, conform dreptului său intern, faptele de corupție activă și pasivă, dacă acestea se referă la un agent public al unui alt stat.
Art. 7 și 8 se ocupă de corupția activă și pasivă din sectorul privat, respectiv: dacă s-a săvârșit cu intenție, în cadrul unei activități comerciale, fapta de a promite sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale; dacă s-a săvârșit cu intenție, în cadrul unei activități comerciale, fapta oricărei persoane care conduce sau lucrează pentru o entitate din sectorul privat de a solicita sau de a primi, direct sau prin intermediul terților, un folos necuvenit sau de a accepta oferta ori promisiunea, pentru aceasta sau pentru o altă persoană, cu scopul ca aceasta să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească un act, cu încălcarea obligațiilor sale.
Art. 9 și 10 cuprind norme referitoare la corupția funcționarilor internaționali și a membrilor adunărilor parlamentare internaționale.
3.Convenția civilă asupra corupției, adoptată la Strasbourg
Această convenție a fost ratificată de România prin Legea nr. 147/2002 și are ca obiect reglementarea unor mijloace eficiente în favoarea persoanelor care au suferit o pagubă rezultând dintr-un act de corupție, cu scopul de a le permite să își apere drepturile și interesele, inclusiv posibilitatea obținerii de daune interese.
Convenția civilă asupra corupției definește corupția (art. 2) ca faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exercițiul normal al unei funcțiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit.
Fiecare parte la convenție va prevedea în dreptul său intern că pentru ca prejudiciul să poată fi reparat trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: pârâtul a săvârșit sau a autorizat actul de corupție ori a omis să ia măsurile potrivite pentru prevenirea actului de corupție; reclamantul a suferit o pagubă; există o legătură de cauzalitate între actul de corupție și prejudiciu. Dacă mai mulți pârâți răspund pentru prejudiciul rezultând din același act de corupție, ei vor răspunde solidar pentru acesta.
Statele vor institui proceduri corespunzătoare care să permită persoanelor care au suferit un prejudiciu rezultând dintr-un act de corupție comis de unul din funcționarii săi publici în exercițiul funcțiilor sale să ceară să fie despăgubiți de către stat sau, în cazul în care partea nu este un stat, de către autoritățile competente ale acestei părți.
CAPITOLUL III. Analiza conținutului infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Secțiunea I. Noțiune, conținut legal și obiect
1.Noțiunea și conținutul legal al infracțiunii de luare de mită
În prezent, sediul materiei infracțiunii de luare de mită se află în art. 254 C. pen. și în art. 6-8 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 161/2003.
Potrivit art. 254 alin. (1) C.pen., fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
În art. 254 alin. (2) este incriminată o variantă agravantă a infracțiunii, al cărei conținut este realizat dacă în forma tipică este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.
În baza art. 6 din Legea nr. 78/2000, infracțiunile de luare de mită – prevăzută la art. 254 C. pen., de dare de mită – prevăzută la art. 255 C. pen., de primire de foloase necuvenite – prevăzută la art. 256 C. pen. și de trafic de influență – prevăzută la art. 257 C. pen. se pedepsesc potrivit acestor texte de lege.
În conformitate cu art. 7 din Legea nr. 78/2000, fapta de luare de mită, dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin. (2) C.pen. privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control.
Iar potrivit art. 8 din Legea 78/2000, constituie infracțiunea prevăzută la art. 254 C. pen. și faptele incriminate în acest text săvârșite de manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și la orice alți agenți economici.
Pornind de la prevederile legale prezentate mai sus, luarea de mită apare ca fiind fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri. Fapta de luare de mită este considerată de către legiuitor mai gravă dacă funcționarul care o comite are atribuții de control ori are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.
2.Noțiunea și conținutul legal al infracțiunii de primire de foloase necuvenite
De lege lata, sediul materiei infracțiunii de primire de foloase necuvenite se află în art. 256 din Codul penal și cum deja am menționat, în art. 6-8 din Legea nr. 78/2000. Potrivit art. 256 alin. (1) C.pen., primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. În art. 256 alin. (2) se prevede că banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Conform art. 8 din Legea nr. 78/2000, constituie infracțiunea prevăzută la art. 256 C. pen. și faptele incriminate în acest text săvârșite de manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și la orice alți agenți economici.
3.Asemănări și deosebiri privind noțiunea și conținutul legal al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Analizând textele legale care incriminează primirea de foloase necuvenite, constatăm faptul că această infracțiune nu este altceva decât o variantă de specie a infracțiunii de luare de mită. Din punctul de vedere al consecințelor, primirea de foloase necuvenite este o variantă atenuată a infracțiunii de luare de mită, deoarece ea prezintă un grad de pericol social mai redus decât aceasta.
Așa cum s-a afirmat în doctrină, cel care dă sau promite înainte de a se efectua actul o face din nevoie, pentru ca actul funcțional să fie așa cum și-l dorește. Cel care dă după ce actul funcțional s-a efectuat, o face din mulțumire, de bună voie. Înainte de efectuarea actului există un fel de constrângere, după efectuare, o totală libertate.
4.Obiectul juridic
4.1.Obiectul juridic generic al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C. pen.
În doctrină se acceptă, de regulă, că obiectul juridic generic este specia de obiect al infracțiunii ce constă în valoarea socială în jurul căreia se naște un fascicul de relații sociale. Obiectul generic reprezintă criteriul utilizat de legiuitor pentru gruparea mai multor infracțiuni într-un titlu, capitol etc.
Obiectul juridic generic al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite îl constituie relațiile sociale privind activitatea organizațiilor de stat și a altor organizații publice, adică acele „relații sociale a căror existență, formare și dezvoltare depind de (…) normala desfășurare a activității…” organizațiilor publice, instituțiilor internaționale sau străine și agenților economici (societăți comerciale, companii și societățile naționale, regii autonome etc.).
În prezent, prin Legea nr. 78/2000, modificată de Legea nr. 161/2003, legiuitorul a lărgit sfera obiectului juridic generic al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, în conținutul acestora intrând atât relațiile sociale referitoare la activitatea organizațiilor publice, cât și cele privind activitatea agenților economici. Într-adevăr, potrivit art. 8 din Legea nr. 78/2000, constituie infracțiuni de luare de mită și de primire de foloase necuvenite și faptele săvârșite de manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și la orice alți agenți economici.
Prin incriminarea acestor infracțiuni legiuitorul a urmărit să protejeze și relațiile sociale a căror existență, formare și dezvoltare depind de normala desfășurare a activității instituțiilor internaționale sau străine.
4.2.Obiectul juridic specific al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C.pen.
Obiectul juridic specific este inclus în cel generic, deoarece corelația între cele două categorii este una de tipul parte-întreg. Orice infracțiune, care face parte dintr-un grup de infracțiuni ce prezintă anumite trăsături comune, vatămă atât obiectul juridic special, cât și pe cel generic, dar nu orice infracțiune are, pe lângă obiectul generic, și un obiect juridic special, care să fie o formă particulară a celui generic. Astfel, în cazul infracțiunilor contra patrimoniului, obiectul juridic specific nu are elemente particulare în raport cu cel generic.
În cazul infracțiunilor de corupție identificăm un obiect juridic special și un obiect juridic nemijlocit.
Având în vedere obiectul juridic generic al infracțiunilor de luare de mită și al infracțiunii de primire de foloase necuvenite, care este constituit din relațiile de serviciu sau în legătură cu serviciul, obiectul juridic special este format din acele relații sociale legate de cinstea, corectitudinea și probitatea funcționarilor,ca o condiție necesară a activității normale și legale a instituțiilor de stat, a organizațiilor publice și a celorlalte organizații prevăzute de lege. Funcționarii au, potrivit legii, sarcina executării corecte a obligațiilor ce le revin, cu excluderea situației ca aceștia să realizeze foloase ilicite.
În cazul infracțiunii de luare de mită, ca și în cel al infracțiunii de primire de foloase necuvenite, obiectul protecției penale este lezat de fapte comise de anumite persoane din interiorul organizațiilor, în timp ce la faptele de trafic de influență, cumpărare de influență și dare de mită, obiectul infracțiunii este vătămat prin fapte săvârșite de către persoane din afara organizațiilor în cauză.
Pe baza acestor diferențe, în doctrină și chiar în anumite legislații se face, de altfel, departajarea în corupție activă și corupție pasivă.
5.Discuții privind obiectul material al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Obiectul material al infracțiunii este bunul (lucrul) sau persoana împotriva cărora este orientat elementul material al infracțiunii. Obiect juridic au toate infracțiunile, dar obiect material au numai unele infracțiuni. Au obiect material exclusiv infracțiunile ce vizează valori sociale exprimate fizic sau care au un aspect fizic. De pildă, au obiect material infracțiunile contra patrimoniului (furtul, tâlhăria etc.), dar nu au obiect material infracțiunile de amenințare, nedenunțare etc. Infracțiunile care au obiect material sunt numite în literatura de specialitate infracțiuni materiale, iar infracțiunile fără obiect material poartă denumirea de infracțiuni formale.
În doctrină există controversă în ceea ce privește răspunsul la întrebarea dacă infracțiunile de luare de mită și de primire de foloase necuvenite au sau nu obiect material. Într-o opinie, se apreciază că aceste infracțiuni au obiect material când acțiunea făptuitorului privește în mod direct un bun, obiectul material constituindu-l chiar bunul în cauză. În această concepție, obiectul material al mitei – banii sau alte foloase – foloase date funcționarului reprezintă obiectul material al infracțiunilor. Acest punct de vedere și-a găsit reflectare inclusiv în jurisprudența mai veche a instanței supreme.
În opinia contrară, care are cei mai mulți susținători, se consideră că infracțiunile de luare de mită și cea de primire de foloase necuvenite nu au, ca regulă, obiect material. Această opinie a fost nuanțată în sensul că toate infracțiunile de corupție nu pot avea în nici o situație obiect material, arătându-se, în mod judicios, că „asupra sumelor de bani sau celorlalte foloase date, oferite, promise, pretinse etc. nu se îndreaptă în nici un fel acțiunile incriminate prin art.254-257 C. pen., în sensul că nu se operează fizic asupra lor, nu le periclitează și nu le vatămă, nici în existența, nici în integritatea sau structura lor”.
Practic, în cazurile infracțiunii de luare de mită și a infracțiunii de foloase necuvenite sumele de bani sau celelalte foloase, când constau în bunuri corporale (bani, titluri de valoare etc.), constituie bunurile dobândite prin săvârșirea infracțiunii. Se observă că banii și foloasele primite, pretinse, oferite sau date constituie obiectul mitei, iar nu obiectul material al infracțiunilor.
În concluzie, fără excepție, infracțiunile de luare de mită și de primire de foloase necuvenite nu pot avea obiect material, deoarece elementul material al infracțiunilor nu este îndreptat împotriva unor bunuri corporale, ci împotriva unor valori sociale care nu au formă fizică sau materială. Simplu spus, prin incriminarea acestor infracțiuni, legea penală nu ocrotește bunurile ce constituie obiect al mitei, al primirii sau drepturile cu privire la acestea, ci relațiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, la corectitudinea funcționarilor în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Secțiunea a II-a. Subiecții infracțiunilor
1.Subiectul activ al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C.pen.
Alături de condițiile generale, pe care în mod normal o persoană trebuie să le îndeplinească pentru a fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, este necesar și o condiție suplimentară, respectiv calitatea de funcționar, deci este un subiect calificat. Potrivit art. 147 alin (2) C.pen., prin „funcționar” se înțelege funcționarul public, precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în art. 145 C. pen.
„Funcționarul public” este o persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre acelea la care se referă art. 145 [art. 147 alin. (1) C.pen. ].
Subiectul activ al luării de mită trebuie să aibă calitatea de funcționar, în cazul variantei simple, ca și în cazul primirii de foloase necuvenite, prevăzute la art. (1) din art. 254 C.pen., respectiv art. 256, dar în cazul variantei agravate prevăzute la alin. (2) al art. 254, subiectul activ este necesar să fie funcționar cu atribuții de control. Persoana care dă mită (mituitorul) nu este participant la infracțiunea de luare de mită, ci este autor al unei infracțiuni distincte, respectiv al infracțiunii de dare de mită, incriminată de art. 255 C. pen.
În practică s-a pus problema dacă un inspector de specialitate din cadrul primăriei are sau nu calitatea de funcționar cu atribuții de control. Astfel, într-o speță, martora C.S. s-a prezentat la data și ora stabilite de inculpată (15 iunie 2004, ora 11.00) la Primăria Municipiului București, unde s-a întâlnit cu aceasta din urmă, purtând o discuție, în care i-a precizat inculpatei că nu are suma de bani, pe care i-a pretins-o cu o zi în urmă și că în cursul după-amiezii se va întâlni cu fiul său, care va lua împrumut de la bancă și îi va aduce suma de 600 de euro. Totodată i-a reamintit acesteia că la data de 14 iunie 2004, i-a spus că suma de 400 euro este prea mică și că va veni cu suma de 600 euro, inculpata afirmând că este un om de cuvânt. Conform înțelegerii dintre cele două, în aceeași zi, la ora 15.00, denunțătoarea s-a deplasat din nou la biroul inculpatei, întâlnindu-se cu aceasta pe hol. Denunțătoarea a scos din geantă plicul de culoare albă, în care se aflau 6 bancnote a câte 100 euro (atât plicul, cât și bancnotele fiind tratate cu praf fluorescent de culoare verde) și l-a înmânat inculpatei, care l-a pus lângă niște coli de hârtie pe care le avea în mână.
După acest moment, denunțătoarea a părăsit sediul primăriei, iar inculpata a fost surprinsă de procurorii din cadrul P.N.A., având asupra sa plicul cu suma de 600 euro. Referitor la încadrarea juridică a faptei, s-a reținut că inculpata nu îndeplinea în cadrul raporturilor de muncă atribuții de control, ci de execuție, potrivit fișei postului, astfel că fapta sa constituie infracțiunea de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. (1) C.pen.
Împotriva acestei hotărâri, P.N.A. a declarat recurs pentru greșita încadrare juridică a faptei, întrucât inculpata a avut atribuții de control și, deci, încadrarea juridică este cea prevăzută de art. 254 alin (2) C.pen.
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1043/2005, a respins recursul P.N.A., considerând că încadrarea juridică a faptei, în art. 254 alin (1) C.pen. este legală, întrucât, așa cum rezultă din fișa postului, inculpata nu îndeplinea în cadrul raporturilor de muncă atribuții de control, ci de execuție; în acest sens, în fișă, în ce privește nivelul postului, se menționează: „de execuție, funcție publică corespunzătoare funcțiilor publice de execuție”. Așadar, în cauză, în raport de datele menționate, sunt incidente dispozițiile art. 254 alin (1) C.pen., nu cele din varianta normativă ale alin. (2) din articol, privitoare la săvârșirea faptei de un funcționar cu atribuții de control.
Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție a fost lărgită sfera subiecților activi ai infracțiunilor de luare e mită, precum și cea de primire de foloase necuvenite. Potrivit art. 1 al legii, acesta instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică următoarelor persoane:
care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice;
care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici;
care exercită atribuții de control, potrivit legii;
care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit. a) și b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența;
care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasamentul mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale;
care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație;
alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condițiile prevăzute de lege.
Conform art. 81 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 161/2003, prevederile art. 254 și art. 256 se aplică în mod corespunzător și următoarelor persoane:
funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;
membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul Comunităților Europene;
persoanelor care exercită funcții judiciare în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la grefele acestor instanțe;
funcționarilor unui stat străin;
membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
Are calitatea de funcționar cu atribuții de control o persoană care îndeplinește funcția de inspector principal de poliție-șef la biroul evidență a populației, decizându-se în acest sens în practica judiciară. În fapt, inculpatul, având calitatea de mai sus, a pretins și primit sumele de 250 dolari S.U.A., respectiv 150 euro pentru a înainta cu prioritate cererile formulate de o persoană privind transcrierea în registrele de stare civilă române a certificatului de căsătorie și de naștere și pentru a interveni pe lângă lucrătorii din cadrul D.G.E.I.P. București în vederea soluționării cu celeritate a lucrărilor și de a interveni pe lângă prim grefierul Tribunalului Gorj în scopul înregistrării și stabilirii unui termen cât mai scurt de judecată a dosarului, privind recunoașterea unei hotărâri străine. Î.C.C.J., secția penală, prin decizia nr. 3456/2006 a considerat că activitatea făptuitorului întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin (1) și (2) C.pen., cu referire la art. 7 alin.(1) din Legea nr. 78/2000, modificată și republicată și două infracțiuni de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.pen., cu referire la art. 7 alin (3) din Legea nr. 78/2000 în concurs.
Expertul din cadrul unui birou local de expertize tehnice, desemnat să efectueze expertize în cauze judiciare și care este retribuit sub forma onorariului prin biroul de expertize are calitatea de funcționar și poate fii subiect activ al infracțiunii de mită.
Avocatul nu face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 147 C.pen. și , prin urmare, în exercitarea activității sale profesionale nu poate comite infracțiunea de luare de mită sau cea de primire de foloase necuvenite. Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonomă și se exercită, potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr.51/1995, la alegere în cabinete individuale, cabinete asociate, societăți civile profesionale sau societăți profesionale cu răspundere limitată. Avocații își exercită profesia în nume propriu, și nu din însărcinarea și în serviciul cabinetului avocațional, chiar dacă, în condițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, raportat la art. 1532-1559 C.civ. privind contractul de mandat, raportul juridic se naște între client și societatea civilă profesională.
Înscrierea avocaților într-una din aceste forme de activitate profesională, ca și delegațiile date acestora pentru acordarea asistenței juridice, consultațiile juridice și redactarea de acte juridice sunt mijloace de atestare a dreptului de exercitare a lor și de evidență a veniturilor realizate, supuse controlului și obligațiilor fiscale. Ele nu stabilesc statutul de funcționar sau alt salariat al avocatului în raport de prevederile art. 147 C.pen. Avocatul nu este funcționar în sensul legii penale nu pentru că prin prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 a fost exclus din această categorie, ci pentru că statutul și exercitarea acestei profesii nu corespund și nu răspund criteriilor și cerințelor impuse de dispozițiile art. 147 C.pen.
În conformitate cu prevederile legale menționate, în cadrul barourilor de avocați trebuie făcută distincția între avocații care au numai calitatea de „membrii ai baroului”, în baza înscrierii în barou aceștia fiind abilitați să-și exercite profesia, și avocații aleși în funcțiile de conducere ale baroului, precum și cei care fac parte din aparatul acestui organism, deoarece, în înțelesul prevederilor legale, numai aceste persoane pot fi subiecți ai infracțiunilor de serviciu.
Avocații din prima categorie – simplii membri ai organizației – ,considerați individual, pot exercita exclusiv drepturile și obligațiile derivând din calitatea de membrii, drepturi înscrise în legea organică sau în statutul profesional, în timp ce avocații din a doua categorie sunt învestiți cu îndeplinirea unei activități de răspundere sau misiuni concrete în serviciul baroului, exercitând atribuțiile și contribuind la realizarea intereselor proprii ale acestuia, ca entitate colectivă.
Într-o decizie ceva mai veche, instanța supremă a reținut în motivare: „faptul că avocații pledanți nu pot fii considerați ca făcând parte din categoria <altor salariați> (sintagmă dispărută în prezent, dar aplicabilă, prin similitudine, celei de funcționar – n.a.) o confirmă și legea retribuirii muncii, în care sunt prevăzuți în categoria celor care nu sunt retribuiți pentru munca prestată de către organizația profesională din care fac parte. În schimb, unele din persoanele care îndeplinesc funcții în organele de conducere sau în aparatul baroului sunt retribuite din fondurile comune, tocmai pentru că îndeplinesc o însărcinare în serviciul acesteia, în sensul art. 147 C.pen.”.
Asimilarea avocatului pledant cu statutul unui funcționar ar fi de natură să impieteze asupra rolului apărării, aceasta putând fi considerată ca subordonată autorității publice, ceea ce ar constitui o încălcare a dreptului justițiabililor la o apărare obiectivă, înscrisă în Declarația universală a drepturilor omului și consacrată în legislația noastră internă în art. 24 din Constituție.
Reglementarea noțiunii de funcționar din punct de vedere al legii penale nu poate fii înlăturată prin prevederi speciale nepenale care statornicesc și guvernează exercitarea unor anumite profesii, cum este cea de medic. Legea pentru exercitarea profesiei de medic este, în ansamblul și esența sa, o lege cu caracter civil, care reglementează relațiile sociale ce intervin și se statornicesc în domeniul și exercițiului actului medical și nu conține nici o dispoziție cu caracter penal. Ea nu face parte nici din categoria legilor nepenale care, având caracterul unei legi penale. Prevederile art. 375 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora medicul nu este funcționar public, reglementează statutul acestuia în raportul juridic civil ce se naște între acesta ca specialist și pacientul care apelează la cunoștințele și serviciile sale.
Desprinderea profesiei de medic de calitatea de funcționar public, reglementată prin prevederile articolului sus-menționat, vizează exclusiv raporturile dintre acesta și pacient pentru asigurarea libertății și responsabilității depline a actului medical la care este ținut și pe care îl prestează. Această libertate a profesiei de medic a fost necesară pentru asigurarea realizării profesionale, libere și responsabile a actului medical în ansamblul său (promovarea sănătății populației și profilaxia îmbolnăvirilor, diagnosticarea și stabilirea tratamentului bolilor, efectuarea procedurilor terapeutice, recuperarea medicală, educația și cercetarea medicală). Medicul trebuie să fie stăpânul, liber de orice raport de subordonare, al deciziei și acțiunii sale medicale. În legătură cu acest aspect, sunt de reținut dispozițiile art. 375 alin. (1) din Legea nr.95/2006, potrivit cărora profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. De asemenea, art. 375 alin (3) din același act normativ stipulează că, în legătură cu exercitarea profesiei și în limita competențelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripția și recomandările cu caracter medical, având în vedere caracterul umanitar al profesiei, obligația medicului de deosebit respect față de ființa umană și loialitate față de pacientul său, precum și dreptul medicului de a prescrie și recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.
Acestor libertăți și numai lor le sunt destinate prevederile legale care scot medicul din categoria funcționarilor publici. Ele nu pot fi extinse și opuse responsabilităților penale ce pot reveni medicului, desprinse din statutul său de persoană care exercită o însărcinare de serviciu și este reprezentant al uneia dintre unitățile prevăzute de art. 145 C.pen. sau al unei alte persoane juridice.
Caracterul profund uman și esențialmente liberal al profesiei de medic nu poate justifica, prin el însuși, scoaterea acestuia din sfera răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită în acele cazuri în care acesta condiționează actul medical la care este obligat profesional, moral și legal de banii sau foloasele care nu i se cuvin și pe care, direct sau indirect, le pretinde, primește, acceptă sau nu le respinge.
Reglementând situații și finalități deosebite, prevederile art. 147, art. 254 alin.(1) C.pen. și art. 375 alin.(2) din Legea nr. 95/2006 nu se exclud. În primul caz suntem în prezența unui raport de drept penal substanțial, medicul fiind subiect activ al infracțiunii de luare de mită ca împuternicit al unei unități din cele prevăzute de art. 145 C.pen. sau al unei alte persoane juridice al cărei prestigiu trebuie ocrotit, iar în al doilea caz suntem în prezența unui raport de drept civil, al cărui subiect are drepturi și obligații anume stabilite prin lege.
Pe de altă parte, nu poate fi acceptată și justificată juridic restrângerea sau înlăturarea aplicării legii penale prin intermediul celei civile și datorită faptului că, în raport cu legea civilă, care are caracter general, legea penală este una specială. Aplicarea legii penale este incidentă și intervine în toate situațiile în care prin faptele periculoase social săvârșite de către medic au fost nesocotite și încălcate raporturile dintre acesta și unitatea sau persoana juridică pe care o reprezintă, și nu acelea dintre el și pacient.
În literatura de specialitate s-a considerat că nu au, însă, calitatea de salariați medicii titulari sau asociați ai cabinetelor medicale particulare, pentru că acestea funcționează pe baza resurselor financiare proprii și prin activitatea proprie, fără recurgerea la muncă salariată. Această categorie de medici nu au calitatea de funcționar în sensul legii penale și cei care o constituie nu pot fi subiecți activi ai infracțiunii de luare de mită, ei fiind susceptibili de răspundere penală, însă pentru infracțiunile prevăzute prin Legea nr. 87/1994 (actualmente Legea nr.241/2005) pentru combaterea evaziunii fiscale.
Acest punct de vedere, cu care nu suntem de acord, nu a fost confirmat nici de practica judiciară provenind chiar de la cel mai înalt nivel al său. Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr.3443 din 26 iunie 2006 a admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, a casat decizia Curții și a menținut sentința pronunțată de Tribunalul Brașov. Atât prima instanță, cât și cea de recurs au considerat fapta inculpatului, asociat unic al unei societăți comerciale ce avea ca obiect „activități de asistență medicală ambulatorie”, se circumscrie textului sancționator al art. 254 alin. (1) C.pen., acesta solicitând diverse sume de bani părinților unui tânăr pe care îl trata la cabinet de „nanism hipofizar”, acțiune ce beneficia de tratament gratuit, tocmai pentru eliberarea unor rețete ce aveau un astfel de regim. Instanțele au apreciat că medicul inculpat are calitatea de funcționar, întrucât beneficia lunar de o retribuție din partea Casei de Asigurări de Sănătate Județene Brașov, în baza contractului de furnizare de servicii medicale încheiat cu cabinetul său.
Legat de considerentele ce rezultă din speța redată mai suntem de părere că și în cazul unor cabinete medicale private, ce nu au contract de prestări servicii medicale cu C.A.S.J., atunci când medicii ce le compun condiționează actul medical de remiterea unui folos de către pacient, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită. Indiferent de proveniența banilor prin care le este finanțată total sau parțial activitatea, respectiv bugetul asigurărilor sociale de stat sau fonduri proprii, astfel de cabinete medicale sunt constituite în una dintre formele de organizare a activității comerciale prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, iar astfel de societăți, înmatriculate la Oficiul Registrului Comerțului, sunt subsumate sferei de reglementare a art. 147 alin. (2) C.pen. Textul legal nu condiționează incidența noțiunii de sursa veniturilor persoanei juridice din care face parte persoana mituită.
Înseși caracterele profesiei de medic și principiile care stau la baza reglementării sale impun concluzia întrunirii în persoana medicului a tuturor elementelor caracterizante subiectului activ al infracțiunilor examinate. În raport cu importanța serviciilor furnizate de acesta, pacientul aflat în stare de nevoie nu poate fi lăsat expus „capriciilor” medicului ce funcționează în cadrul unui cabinet privat, pe considerentul că eventualele pretinderi de foloase pot fi integrate sferei de incidență a infracțiunii de evaziune fiscală. Condiționarea actului medical nu poate fi asimilată neînregistrării sumelor percepute în evidențele contabile proprii. În plus, cele două infracțiuni au obiecte de reglementare distincte ce protejează sfere de relații sociale total diferite, respectiv corecta îndeplinire a atribuțiilor de serviciu, la luare de mită, și plata către bugetul de stat a taxelor aferente activităților comerciale desfășurate, în raport cu volumul acestor activități. Cele două infracțiuni pot fi reținute, eventual, cumulat, atunci când medicul condiționează serviciul medical de remiterea unui folos de către pacient, folos pe care îl primește, iar, după furnizarea serviciului, nu întocmește documentele financiar-contabile justificative ale serviciului respectiv.
Nu poate fi subiect activ al acestor infracțiuni, neavând calitatea de funcționar nici angajatul care primește foloase materiale pentru a nu-și îndeplini obligația generală de a asigura paza împotriva sustragerilor de la locul de muncă. În jurisprudență s-a decis că paznicul nu este funcționar cu atribuții de control. Potrivit art. 254 alin (2) C.pen., dacă fapta a fost comisă de un funcționar cu atribuții de control pedeapsa este de la 3 la 12 ani închisoare și interzicerea unor drepturi.
Prin control se înțelege activitatea de „verificare, de analiză permanentă sau periodică a unei activități pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire”, iar prin activitatea de a păzi se înțelege „a sta de pază pentru a nu lăsa pe cineva să fugă”, cu sinonimele de „a veghea”, „a străjui”.
Între cele două acțiuni există deosebiri de esență, activitatea de control implicând o subordonare a celui controlat, cel învestit cu astfel de atribuție putând lua măsuri de îmbunătățire a activității, inclusiv de sancționare. Activitatea de pază este aceea de a supraveghea (a veghea cu ochii), a păzi ca bunurile unității să nu fie distruse sau sustrase. A considera că paznicul are atribuții de control în sensul art. 254 alin. (2) C.pen. înseamnă a adăuga la lege, iar dacă legiuitorul ar fi avut această intenție, ar fi prevăzut în mod expres în textul de lege incriminator fapta săvârșită de un funcționar cu atribuții de pază și control.
Sancționarea mai grea a funcționarului cu atribuții de control s-a impus pentru a preveni nedivulgarea unor deficiențe (lipsuri, falsuri, deturnări de fonduri etc.) și reflectă gradul de pericol sporit al acestor infracțiuni. Aceasta este singura diferență între subiecții activi ai infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, în art. 256 C.pen. nefăcându-se precizare la calitatea funcționarului cu atribuții de control.
Participația penală în cazul infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite este posibilă, dar calitatea de complice și instigator nu poate fi atribuită persoanelor care au dat bunurile sau foloasele. De asemenea, coautoratul presupune calitatea specială prevăzută de lege (funcționar). În lipsa condiției speciale, cel care execută elementul material alături de persoana care îndeplinește condițiile subiectului activ, va dobândi calitatea de complice. Calitatea de autor există și în situația în care funcționarul primește foloasele în mod indirect, deoarece art. 256 derogă de la prevederile art. 24 C.pen. În lipsa acesteia, cel care execută elementul material alături de persoana care îndeplinește condițiile subiectului activ, va dobândi calitatea de complice.
Pentru un caz de complicitate la infracțiunea de primire de foloase necuvenite, avem ca exemplu decizia nr. 5061/2004, secția penală a Î.C.C.J. În speță, inculpatul D.F., ajutat cu intenție de inculpatul S.E.M., a primit de la martora M.E. suma de 300 de dolari S.U.A., după ce a îndeplinit actul de predare a minorei C.A. către aceasta și a cărei dispariție fusese reclamată de martoră, act la îndeplinirea căruia inculpații menționați erau obligați potrivit atribuțiilor de serviciu. Totodată, inculpatul S.E.M. l-a ajutat pe inculpatul D.F. să ascundă suma de 300 de dolari S.U.A. primită de la martora M.E.
Uneori, primirea de foloase necuvenite este făcută prin intermediar, care are, la rândul său, calitatea de funcționar. În acest caz, intermediarul este autor sau complice? Rezolvarea propusă în doctrină, cu care suntem de acord, este că în toate cazurile intermediarul va răspunde penal pentru complicitate, afară de ipoteza în care a efectuat și acte de determinare, când va avea calitatea de instigator, deoarece complicitatea are caracter secundar în raport cu instigarea, ceea ce înseamnă că activitatea specifică primei va fi absorbită în actele de instigare, care este o formă principală de participație penală comparativ cu activitatea de complicitate. Soluția trebuie să fie aceeași și în ipoteza în care există doi intermediari succesivi, deoarece orice ajutor dat complicelui autorului este un ajutor dat acestuia din urmă.
2.Subiectul pasiv al infracțiunilor din art. 254 și art. 256 C.pen.
Subiect pasiv general este statul, ca titular al valorii sociale vizând probitatea funcționarilor, valoare căreia i se aduce atingere prin săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, iar subiect pasiv principal este unitatea publică la care se referă art. 145 C.pen. sau alte persoane juridice, prevăzute la art. 147 alin. (2) C.pen., în al cărui serviciu se găsește funcționarul care se face vinovat de luare de mită sau de primire de foloase necuvenite. Dacă obținerea folosului este rezultatul constrângerii exercitate de funcționar asupra persoanei, aceasta este și ea subiect pasiv secundar sau special al infracțiunii de luare de mită, respectiv de primire de foloase necuvenite. Observăm că nici în cazul subiectului pasiv nu există diferențe între cele două infracțiuni.
Secțiunea a III-a. Latura obiectivă
1.Elementul material
1.1.Precizări prealabile și delimitări între infracțiunile de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Infracțiunea de luare de mită are conținut alternativ, deoarece elementul material se poate realiza în mai multe modalități. Acestea se manifestă fie sub forma acțiunii, fie sub forma inacțiunii.
Astfel, acțiunea se poate materializa în pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase, ce nu i se cuvin funcționarului ori în acceptarea promisiunii unor foloase, iar inacțiunea poate fi realizată când funcționarul nu respinge promisiunea de bani sau alte foloase. Pe de altă parte, infracțiunea de primire de foloase necuvenite are conținut unic, care se manifestă sub forma acțiunii de primire.
Pentru delimitarea infracțiunii de primire de foloase necuvenite de infracțiunea de luare de mită trebuie luate în considerare două criterii: momentul primirii folosului și existența unei activități anterioare primirii folosului. Fapta va fi considerată infracțiune de primire de foloase necuvenite dacă: folosul a fost primit după executarea actului privitor la îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale funcționarului; folosul să nu fi fost pretins anterior executării actului; obținerea folosului să nu fie consecința unei înțelegeri sau constrângeri anterioare.
Elementul material al infracțiunii de luare de mită trebuie să îndeplinească, și el, mai multe condiții: obiectul mitei să constea în bani sau alte foloase, la fel ca în cazul infracțiunii de primire de foloase necuvenite; la fel, banii sau foloasele să fie necuvenite; aici găsim o deosebire, respectiv elementul material să se efectueze anterior sau concomitent îndeplinirii, neîndeplinirii sau întârzierii actului referitor la atribuțiile de serviciu ori efectuării unui act contrar acestor îndatoriri; actul în cauză să facă parte din sfera îndatoririlor de serviciu ale funcționarului sau, în plus față de infracțiunea de primirea de foloase necuvenite, să fie un act contrar îndatoririlor sale.
De aceea se impune analizarea separată a elementului material al infracțiunii de luare de mită, care are mai multe modalități normative decât cel al infracțiunii de primire de foloase necuvenite.
1.2.Analiza modalităților normative ale infracțiunii de luare de mită
Acțiunea de pretindere
„A pretinde” înseamnă a cere sau a solicita (inclusiv impunerea) ceva, adică a formula o pretenție față de o persoană cu privire la o sumă de bani sau alte foloase (de exemplu, pretinderea unor premii sau alte tipuri de recunoaștere). Acțiunea de pretindere este perfectă, indiferent dacă solicitarea funcționarului a fost sau nu satisfăcută. Pretinderea se poate concretiza prin acte verbale, în scris sau prin orice fel de gesturi prin care se transmite ideea că funcționarul în cauză solicită un folos de la o persoană.
În doctrină există discuții privitoare la determinarea momentului în care are loc consumarea acțiunii de pretindere dacă solicitarea are loc în conținutul unei scrisori. Într-o asemenea ipoteză pot fi luate în calcul patru momente, respectiv: expedierea, sosirea la destinație, luarea la cunoștință de către destinatar de conținutul scrisorii și înțelegerea semnificației solicitărilor de către destinatar.
Într-un punct de vedere, se consideră că pentru ființa elementului material al infracțiunii în modalitatea pretinderii este necesară realizarea condiției ca destinatarul să fii înțeles conținutul cererii. În altă opinie, la care aderăm, se apreciază că momentul consumării acțiunii de pretindere are loc la data când destinatarul a luat cunoștință de conținutul cererii adresate de către funcționar.
În ceea ce privește caracterul solicitării – direct sau aluziv – , de regulă, se acceptă că acesta nu influențează realizarea elementului material. De exemplu, când funcționarul vorbește despre o datorie apăsătoare sau despre dorința soției sale de a avea bijuterii acțiunea de pretindere este realizată, cu precizarea că, dacă funcționarul nu a dorit ca prin actele sale să transmită ideea că solicită anumite foloase, elementul material în modalitatea examinată nu poate fi reținut.
Acțiunea de primire
„A primi” bani sau alte foloase înseamnă a lua asemenea lucruri în posesie de la o altă persoană care le oferă. Spre deosebire de acțiunea de pretindere, la care inițiativa aparține funcționarului, în cazul acestei modalități cel care are o astfel de inițiativă este mituitorul. Acțiunea de primire este una voluntară și spontană, deoarece acceptarea și primirea au loc în același timp.
Există „primire” și în ipoteza în care făptuitorul nu își manifestă expres dorința de a păstra folosul sau bunul primit, dar care nici nu are atitudine de respingere a ofertei mituitorului.
Acțiunea de primire trebuie dovedită de organele judiciare, în caz contrar impunându-se achitarea inculpatului. Astfel, într-o speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2496/2005 a reținut că, la verificarea celor doi inculpați, asupra șefului de tren (inculpatul C.I.) nu s-au găsit sume de bani, situație confirmată de altfel și de martorii G.C., T.M.L. și C.L. care au indicat doar pe coinculpatul N.A. ca fiind persoana căruia i-au dat banii. Nici susținerea potrivit căreia controlul a fost efectuat de două persoane nu conduce la ideea că inculpatul C.I. ar fi luat bani sau ar fi fost de acord cu luarea de bani de către celălalt coinculpat pentru a-i împărți ulterior. De altfel, din probatorii nu rezultă că cei doi inculpați au făcut controlul împreună, în același timp și în aceleași compartimente, iar pe de altă parte nici-un martor nu-l indică pe inculpatul C.I. ca fiind cel ce a primit bani și nici elemente care să ateste că ar fi fost de acord cu activitatea colegului său.
De altfel, și din declarația lui V.E., membru al echipei de control, rezultă că, din atitudinea inculpatului, nu a tras concluzia că acesta ar fi fost implicat în activitatea de luare de mită, concluzia trasă atât din comportamentul cât și modul de apărare a inculpatului. Mai mult, însuși coinculpatul N.A. recunoaște că la momentul când a luat bani de la călători nu efectua controlul cu inculpatul C.I. și nu știa unde se afla în acel moment. În atare situație potrivit principiului „in dubio pro reo”, prezumția de nevinovăție profită inculpatului și pe cale de consecință corect, inculpatul C.I. a fost achitat de instanță.
Acțiunea de acceptare
„A accepta o promisiune” de bani sau de alte foloase constă în exprimarea acordului sau consimțământului cu privire la oferirea făcută de mituitor. Și în acest caz, cel care are inițiativa este mituitorul. Acceptarea promisiunii poate fi expresă sau tacită, dar trebuie să nu fie vorba de o nerespingere, modalitate incriminată distinct de legiuitor.
Nerespingerea promisiunii
„A nu respinge o promisiune” de mită presupune atitudinea de pasivitate a funcționarului care nu-și manifestă dezacordul sau împotrivirea cu privire la promisiunea ce i-a fost făcută de mituitor.
Inacțiunea de „nerespingere” presupune actul corelativ al ofertei de mită, astfel că ea nu constituie de fapt altceva decât o formă de acceptare tacită a promisiunii de mită.
1.3.Analiza elementului material al infracțiunii de primire de foloase necuvenite
Acțiunea de primire de foloase necuvenite (bani, alte bunuri sau avantaje) constă în a lua asemenea lucruri în posesie de la o altă persoană care le oferă. Pentru existența elementului material, legea pretinde îndeplinirea unor cerințe esențiale:
primirea foloaselor să aibă loc după îndeplinirea actului;
actul să fi fost licit;
să nu existe o promisiune sau înțelegere anterioară (sau contemporană) îndeplinirii actului;
foloasele să fie necuvenite.
Momentul primirii foloaselor. Potrivit textului incriminator, există infracțiunea de primire de foloase necuvenite numai dacă momentul primirii lor este ulterior îndeplinirii actului. Dacă foloasele au fost primite anterior sau chiar în timpul îndeplinirii actului în cauză, fapta constituie infracțiunea de luare de mită.
Prin îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu înțelegem executarea unei activități, care se integrează în atribuțiile ce revin funcționarului sau funcționarului public ce primește foloasele necuvenite.
Caracterul licit al actului. O altă cerință prevăzută de norma incriminatorie este ca actul îndeplinit de funcționarul în cauză să aibă caracter licit, adică să fie stabilit de lege sau de reglementările căreia i se supune acesta. Se observă că, pe lângă caracterul obligatoriu al actului, acesta trebuie să fie în conformitate cu legea.
Inexistența unei promisiuni sau înțelegeri anterioare îndeplinirii actului. La fel ca în ipoteza primirii foloaselor înainte de efectuarea actului, dacă există o promisiune acceptată sau o înțelegere ce precede sau însoțește îndeplinirea acestuia, fapta constituie infracțiunea de luare de mită, iar nu infracțiunea de primire de foloase necuvenite.
Această condiție reiese din conținutul art. 254 C.pen., potrivit căruia actul nu a fost încă îndeplinit, ci urmează a fi efectuat de către funcționar. Jurisprudența mai veche a ignorat, uneori, această condiție de existență a infracțiunii. Însă, practica judiciară recentă reține printre condițiile de incriminare a faptei prevăzute de art. 256 C.pen. și cerința inexistenței unei înțelegeri sau promisiuni prealabile.
Cu privire la această condiție, în practica judiciară s-a considerat că există infracțiunea de luare de mită, iar nu infracțiunea de primire de foloase necuvenite în situația în care funcționarul, după ce a îndeplinit actul ce-i revenea conform atribuțiilor de serviciu, a întârziat comunicarea soluției petiționarului.
Tot în practica judiciară s-a statuat că infracțiunea de primire de foloase necuvenite presupune ca primirea de bani sau de foloase să aibă loc după ce funcționarul a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, fără să fi existat o înțelegere sau acceptarea anterioară a unei promisiuni de foloase necuvenite. Dacă primirea de bani a avut loc înainte de îndeplinirea actului de către funcționar, fapta constituie infracțiunea de luare de mită, ca și în cazul în care a existat o înțelegere anterioară de primire de bani sau de foloase, chiar dacă acestea s-au înmânat funcționarului după îndeplinirea actului. În jurisprudență s-a statuat, de asemenea, că deși faptul înmânării efective a banilor a avut loc ulterior, nu are nici o relevanță sub aspectul încadrării juridice în dispozițiile art. 256 C.pen., atâta vreme cât infracțiunea de luare de mită s-a consumat în forma pretinderii banilor încă din ziua precedentă, după care a avut loc organizarea flagrantului și surprinderea inculpatului având asupra sa exact suma solicitată anterior.
Astfel avem ca exemplu decizia Î.C.C.J., secția penală, prin decizia cu nr. 620/2004. În speță s-a reținut că inculpatul își desfășura activitatea ca medic de specialitate, cu profil ortopedie, în cadrul secției ortopedie a Spitalului Clinic de Urgență, având ca sarcini de serviciu, printre altele, obligativitatea de a face parte din echipa operatorie în intervențiile ortopedice care se efectuează bolnavilor aflați sub îngrijirea sa, potrivit indicațiilor și programului stabilit de medicul șef de secție. La data de 29 iulie 2002, a fost internată în secția ortopedie mătușa denunțătoarei, de către inculpat, care era medic de gardă în acea zi. În ziua imediat următoare, bolnava a fost programată pentru operație pentru ziua de 31 iulie 2002, de către medicul T.F. care a condus vizita în zilele de 29 și 30 iulie 2002, din echipa de medici care a făcut vizita făcând parte și inculpatul. După terminarea vizitei, denunțătoarea s-a deplasat la spital și a luat legătura cu inculpatul, știind că acesta va efectua intervenția chirurgicală. Cu această ocazie, potrivit declarațiilor denunțătoarei, inculpatul i-a pretins suma de 8.700.000 lei pentru sine și pentru ceilalți medici care urmau să facă parte din echipa operatorie. Imediat după discuția cu inculpatul, în aceeași zi de 30 iulie 2002, denunțătoarea a sesizat organele de urmărire penală cu privire la săvârșirea infracțiunii de luare de mită, constând în aceea că i s-a pretins de inculpat suma de 8.700.000 lei pentru efectuarea intervenției chirurgicale, din care 8.000.000 lei pentru echipa de medici și 700.000 lei pentru anestezist. În cursul dimineții de 31 iulie 2002, după sesizarea parchetului, denunțătoarea a luat din nou legătura cu inculpatul, înainte de intrarea acestuia în sala de operație, ocazie cu care i-a solicitat o scurtă amânare în remiterea banilor, în sensul că îi va da în aceeași zi, dar după orele 12.00, solicitare cu care inculpatul a fost de acord și indicându-i locul unde se or întâlni după intervenția chirurgicală. Discuția purtată cu inculpatul a fost înregistrată de denunțătoare pe o casetă cu ajutorul unui reportofon dat de procuror și pe care a predat-o Parchetului de pe lângă Tribunalul București. La sediul parchetului s-a procedat la marcarea criminalistică a unui număr de 16 bancnote a câte 500.000 lei fiecare, cu pigment galben fluorescent, inscripționându-se pe acestea cuvântul mită și data de 31 iulie 2002. Cu suma de bani marcată criminalistic, denunțătoarea s-a deplasat la Spitalul Clinic de Urgență, în data de 31 iulie 2002, în jurul orelor 13.20, și la intrarea în secția ortopedie l-a așteptat pe inculpat după ce acesta a ieșit din blocul operator. Inculpatul a invitat-o pe denunțătoare în camera de raport unde nu se mai afla nici o persoană și unde i-a înmânat un pachet în care se afla suma de 8.000.000 lei, momentul fiind înregistrat audio și video. Imediat după primirea banilor, a apărut echipa alcătuită din polițiști și procurori, iar în prezența unor martori asistenți și a medicilor T.P.T., P.D. și M.C.G., s-a efectuat o percheziție corporală asupra inculpatului găsindu-se suma de 8 milioane lei în buzunarul drept al halatului inculpatului.
Lipsa temeiului legitim al primirii foloaselor. Din conținutul normei de incriminare, dar și din denumirea marginală a art. 256 C.pen. rezultă că foloasele primite de subiectul activ trebuie să fie necuvenite, adică să nu fie datorate în conformitate cu regulile activității prestate de către funcționar.
1.4.Alte discuții privind elementul material al infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
În doctrină se poartă discuții dacă foloasele avute în vedere de norma incriminatorie pot fi atât de natură materială, cât și de natură nepatrimonială.
Pornindu-se de la regula potrivit căreia dacă legea nu distinge, nici interpretul nu poate face distincție (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), în doctrină se consideră, de către majoritatea autorilor, că foloasele avute în vedere de textul incriminator pot fi de orice natură (morală sau materială).
În literatura de specialitate este susținută și opinia conform căreia foloasele în cazul infracțiunilor de corupție nu pot fi decât de natură materială. În argumentarea acestui punct de vedere se arată că primirea de foloase necuvenite constituie o îmbogățire fără just temei. Se arată că, dacă funcționarul primește, pretinde, acceptă sau nu respinge un folos nepatrimonial, nu suntem în prezența infracțiunii de luare de mită, respectiv de primire de foloase necuvenite, ci va fi realizat conținutul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 C.pen.) sau altă infracțiune (art. 247-248 C.pen.). Se mai invocă faptul că luarea de mită și primirea de foloase necuvenite sunt infracțiuni speciale în raport cu infracțiunile de abuz în serviciu, deoarece există o corelație specie-gen între cele două categorii de infracțiuni.
În ceea ce ne privește, considerăm că infracțiunea de luare de mită, ca de altfel și infracțiunea de primire de foloase necuvenite, există indiferent de natura – morală sau patrimonială – a folosului primit, acceptat, pretins sau nerespins de către subiectul activ.
În sprijinul opiniei noastre invocăm, alături de regula de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, și interpretarea literală a termenului „folos”, care potrivit DEX înseamnă un câștig material sau moral. Astfel că, în lipsa unei definiții specifice a termenului în discuție, acesta trebuie interpretat conform limbajului curent. Prin urmare, avantajele pot fi diferite distincții, titluri, poziții sociale etc., inclusiv favoruri de natură sexuală, deoarece nu avem nici un motiv să credem că legiuitorul a dorit excluderea foloaselor de natură nepatrimonială din sfera de incidență a infracțiunilor de corupție.
Deși există discuții ample în doctrina penală cu privire la existența luării de mită în situațiile în care valoarea obiectului mitei este redusă sau are caracter pur simbolic (de exemplu, flori, mărțișoare, băutură sau țigări etc.), apreciem că în toate cazurile în care nu se poate stabili o legătură directă între darurile simbolice și îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu nu subzistă infracțiunea de luare de mită. În schimb, ori de câte ori se face dovada contrarie infracțiunea de luare de mită trebuie reținută pentru că legiuitorul nu distinge sub aspectul valorii bunurilor ce formează obiectul mitei.
De lege ferenda se impune ca legiuitorul să precizeze în norma de incriminare că anumite daruri sunt excluse, de pildă florile sau mărțișoarele.
Pe de altă parte, nu poate fi admisă teza potrivit căreia trebuie să existe o oarecare proporție între folosul pretins, primit sau promis și valoarea actului de serviciu, deoarece legea nu pretinde o asemenea condiție, iar pe de altă parte orice retribuție are atât un aspect obiectiv, cât și unul subiectiv.
2.Urmarea imediată
2.1.Precizări prealabile
Urmarea imediată este acel element al laturii obiective a conținutului constitutiv al infracțiunii ce constă în consecința sau efectul pe care acțiunea sau inacțiunea a produs-o valorii sociale lezate. Valoarea socială ocrotită poate fi vătămată efectiv sau numai pusă în pericol, în funcție de ipoteza dacă aceasta are sau nu o existență materială. În cazul infracțiunilor pentru existența cărora legea nu impune producerea unui rezultat material, fapta săvârșită va fi infracțiune fără ca în lumea obiectivă să aibă loc vreo modificare. Infracțiunea de primire de foloase necuvenite, alături de luarea de mită fac parte din categoria infracțiunilor de pericol, deoarece nu presupun producerea unor urmări imediate materiale.
2.2.Analiza urmării imediate ale infracțiunilor de luare de mită si de primire de foloase necuvenite
Urmarea imediată a infracțiunii de luare de mită este similară cu cea a infracțiunii de primire de foloase necuvenite și constă în producerea unei stări de pericol pentru relațiile de serviciu și, eventual, într-o pagubă în patrimoniul subiectului pasiv (unității la care lucrează subiectul activ) sau persoanei constrânse să dea mită în situația în care mituitorul a fost determinat în acest sens. În ipoteza în care mituitorul nu a fost constrâns să dea mită nu se poate vorbi de o pagubă în patrimoniul său, deoarece fapta constituie infracțiunea de dare de mită de la art. 255 alin (1) C.pen., iar diminuarea patrimonială suferită nu se află în raport de cauzalitate cu acțiunea celui mituit.
Însă, indiferent de producerea sau nu a unei pagube în patrimoniul mituitorului nu este afectată existența infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite, deoarece survenirea unui rezultat material nu este o cerință pentru ființa acestor două infracțiuni.
3.Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este acel element al laturii obiective a conținutului infracțiunii ce constă în relația de la cauză la efect ce trebuie să existe între primele două elemente ale laturii obiective – respectiv între elementul material și rezultat.
Cu toate că legiuitorul nu prevede expres această componentă în cadrul laturii obiective a conținutului infracțiunii, existența sa este dedusă din normele incriminatoare care, mai ales în cazul infracțiunilor ce produc vătămări fizice (infracțiunile materiale), o presupun în mod implicit. Mai menționăm cu această ocazie că sunt legislații penale străine care prevăd expresis verbis necesitatea existenței în conținutul infracțiunii a legăturii de cauzalitate între celelalte elemente ale laturii obiective a infracțiunii.
Raportul de cauzalitate este acel raport între două fenomene în care unul precede și determină pe celălalt. Primul poartă denumirea de fenomen-cauză, iar cel de-al doilea este denumit fenomen-efect.
Fiind infracțiuni de pericol, luarea de mită și primirea de foloase necuvenite nu ridică probleme practice în ceea ce privește legătura de cauzalitate. În vederea întregirii laturii obiective a acestor infracțiuni, este necesar să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea componentă a elementului material și urmarea imediată. Această legătură, în cazul infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite rezultă din însăși materialitatea activității desfășurate de făptuitor – ex re.
Secțiunea a IV-a. Latura subiectivă
1.Precizări prealabile
În dreptul penal român, vinovăția este reglementată într-o formă apropiată concepției psihologice, ceea ce impune luarea în considerare a doi factori: factorul intelectiv și factorul volitiv.
Cu toate că noțiunea de vinovăție este folosită în legislația penală, Codul penal român nu definește în general această noțiune. În actualul Cod penal sunt prevăzute două forme ale vinovăției: intenția și culpa, iar noul Cod penal definește intenția depășită, spre deosebire de Codul penal actual care definește numai culpa și intenția.
Pentru ca o faptă prevăzută de legea penală să fie infracțiune nu este suficientă săvârșirea acesteia, ci mai trebuie realizată o condiție, respectiv ca făptuitorul să fi avut la momentul săvârșirii faptei reprezentarea conduitei sale și a urmării acesteia.
Stabilirea existenței vinovăției făptuitorului presupune cercetarea, pe baza interpretării actelor materiale, a atitudinii acestuia față de faptă și urmările pe care ea le produce.
2.Forma de vinovăție
2.1.Forma de vinovăție cu care poate fi săvârșită infracțiunea de luare de mită
Cu toate că, fiind în principal o infracțiune de acțiune (a se vedea art. 19 C.pen.), s-ar putea afirma că luarea de mită este o infracțiune ce se poate comite atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, singura modalitate incriminată a intenției este intenția directă, calificată prin scop.
Cerința intenției directe reiese din scopul special pe care îl urmărește făptuitorul, respectiv cel de a îndeplini a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Intenția este directă inclusiv în situația în care infracțiunea se săvârșește în modalitatea acceptării promisiunii de mituire. Într-adevăr, așa cum se afirmă, cu deplin temei în doctrină, din folosirea termenului „acceptă” în definirea intenției indirecte (art. 19 C.pen.), cât și în conținutul juridic al infracțiunii de luare de mită nu se poate trage concluzia că luarea de mită ar putea fi comisă cu intenție indirectă pentru că în cazul intenției directe „acceptarea” se raportează la rezultatul faptei, a cărei survenire subiectul și-o reprezintă ca o simplă eventualitate, în timp ce în cazul luării de mită „acceptarea” se referă la una din acțiunile tipice și se raportează la promisiunea folosului făcut funcționarului făcută de către mituitor.
Or, odată ce promisiunea folosului a fost acceptată de către funcționar, starea de pericol (urmarea imediată a infracțiunii) pentru valorile sociale ocrotite este de neevitat, în toate cazurile. Funcționarul, prin urmare, nu poate avea o altă reprezentare decât cea specifică intenției directe.
Când se analizează latura subiectivă a faptei comise de cel care a luat mita se face abstracție de o eventuală eroare de fapt a persoanei care a dat-o. În situația în care un funcționar pretinde ori primește bani ce nu i se cuvin, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, este irelevantă pentru existența infracțiunii împrejurarea că funcționarul indică sau nu corect ce destinație urmează să dea banilor primiți, importantă fiind poziția lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu. Sub acest aspect, cel care dă bani sau alte foloase se poate afla în eroare de fapt cu privire la destinația acestora, împrejurare, de asemenea, lipsită de relevanță.
Prin urmare, a condiționa existența infracțiunii de luare de mită de preexistența infracțiunii de dare de mită, deși cele două infracțiuni sunt autonome, înseamnă a adăuga la lege, ceea ce este nelegal.
Intenția directă se deduce din modul cum s-a derulat activitatea infracțională a făptuitorului. Ca exemplu avem o hotărâre a Î.C.C.J., secția penală cu numărul 1085/2005. În speță, apărarea recurentului inculpat, în sensul că nu a pretins și nu a primit de la denunțătorul S.F. cele 5 cartușe de țigări și suma de 100.000 lei și că cel care le-a pretins a fost inculpatul G.D., considerând că lipsește intenția directă, a fost înlăturată de către instanță, nefiind de natură a determina achitarea sa. C.E.I., sergent major în cadrul secției 20 Poliție și coinculpatul G.D., plutonier la aceeași secție, au controlat împreună pe denunțătorul S.F., la ieșirea din complexul comercial, recurentul fiind prezent pe tot parcursul acestei acțiuni și deși martorul nu poseda facturi pentru țigări, nu a luat măsuri de sancționare contravențională, deși avea atribuții în acest sens. Chiar dacă inițiativa de a pretinde cartușele de țigări și banii de la S.F. a avut-o inculpatul G.D., recurentul inculpat a acceptat această situație, a vândut împreună cu acesta țigările martorilor C.I. și P.O. și au împărțit banii obținuți.
2.2.Forma de vinovăție cu care poate fi săvârșită infracțiunea de primire de foloase necuvenite
Din specificul elementului material – care constă într-o acțiune – reiese faptul că elementul subiectiv al infracțiunii de primire de foloase necuvenite este intenția. Având în vedere că intenția are două modalități – intenția directă și intenția indirectă – în doctrină și jurisprudență s-a pus problema dacă ambele modalități normative pot exista în ceea ce privește infracțiunea de primire de foloase necuvenite. Sunt și autori care nu se pronunță în această chestiune.
Într-o opinie minoritară, se consideră că infracțiunea prevăzută de art. 256 C.pen. poate fi comisă în oricare dintre cele două modalități ale intenției, deoarece făptuitorul poate prevedea rezultatul, dar să nu accepte producerea acestuia.
În opinia majoritară, se apreciază că intenția poate fi numai directă, întrucât „făptuitorul – săvârșind cu voință acțiunea tipică – știe că foloasele pe care le primește, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia, nu i se cuvin în mod legal; acționând totuși, în acest fel, făptuitorul are, implicit, reprezentarea stării de pericol create pentru cinstea, corectitudinea funcționarilor și, astfel, pentru activitatea organelor de stat și publice, iar, întrucât acest rezultat este cert, de neînlăturat, intenția nu poate fi decât directă”. În ceea ce privește practica judiciară recentă, se pare că aceasta este în sensul opiniei dominante exprimate în literatura de specialitate.
3.Delimitări privind mobilul și scopul infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
Elementul subiectiv al infracțiunii, în cazul majorității infracțiunilor, nu trebuie să îndeplinească nici o cerință specială. Sunt însă unele infracțiuni în conținutul cărora legiuitorul impune anumite cerințe pe care latura subiectivă trebuie să le realizeze. Aceste cerințe atașate laturii subiective pot privi fie o finalitate specială urmărită de către făptuitor, fie o anumită motivație a acestuia. Știința dreptului penal numește finalitatea specială vizată de făptuitor prin folosirea termenului scop, iar motivația specială prin utilizarea termenului mobil.
Mobilul infracțiunii de luare de mită nu are relevanță esențială, ci numai pentru circumstanțiere, deoarece fapta constituie infracțiune indiferent de motivația subiectului activ.
Referitor la scopul făptuitorului sau la mobilul faptei și în cazul infracțiunii de primire de foloase necuvenite, în norma de incriminare nu sunt prevăzute cerințe referitoare la aceste elemente ale laturii subiective, dar cercetarea lor este utilă sub aspectul individualizării sancțiunilor ce urmează a fi aplicate.
În schimb, infracțiunea de luare de mită presupune existența unui scop al făptuitorului, anume în scopul de a îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Scopul urmărit de făptuitor poate fi realizat sau nu, atingerea lui neavând niciun fel de relevanță sub aspectul existenței infracțiunii de luare de mită, însă realizarea acestuia poate determina un concurs de infracțiuni. De exemplu, dacă actul îndeplinit privește un înscris falsificat din punct de vedere material, infracțiunea de luare de mită intră în concurs cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 280 C.pen. În acest sens este și practica judiciară, unde s-a decis că, în cazul în care scopul se realizează prin săvârșirea unei fapte ce întrunește trăsăturile unei infracțiuni, aceasta nu este absorbită în luarea de mită, ci constituie o faptă penală distinctă, cele două infracțiuni aflându-se în concurs real. Dăm aici ca exemplu decizia cu nr. 2083/2004 a Î.C.C.J., secția penală. În speță, instanța a reținut concurs de infracțiuni între infracțiunea de contrabandă prevăzută în art. 26 C.pen. raportat la art. 178 C.vam. anterior și infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin (2) C.pen. Instanța a reținut că, în perioada 13 iulie 2001-17 ianuarie 2002, inculpatul C.V. a efectuat nouă transporturi prin care a introdus ilegal în țară 552.952 de pachete de țigări, prezentând autorității vamale documente de transport vamale cu conținut nereal. Introducerea ilegală în țară a bunurilor a fost înlesnită de inculpații R.M. și C.V., controlori vamali, care și-au încălcat, astfel, îndatoririle de serviciu, primind pentru aceasta diferite sume de bani.
Curtea de Apel București, secția I penală, unde judecarea cauzei a fost strămutată, prin decizia nr. 618 din 21 octombrie 2003, a admis apelurile declarate de procuror și de inculpații R.M. și C.V., a desființat parțial sentința și, pe fond, a achitat pe inculpați pentru complicitate la infracțiunea de contrabandă, cu motivarea că elementul material al acesteia, omisiunea de consemnare în raportul de activitate a constatărilor privind încălcarea dispozițiilor legale, este cuprins în latura obiectivă a infracțiunii de luare de mită. Recursul declarat de procuror este fondat. Instanța de apel a dispus achitarea inculpaților pentru complicitate la infracțiunea de contrabandă, considerând greșit că neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu reprezintă un element constitutiv al infracțiunii de luare de mită, neavând caracterul unei fapte penale de sine stătătoare. Elementul material al infracțiunii de mită prevăzută în art. 254 C.pen. prezintă patru modalități alternative, constând în primirea, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni, toate privind foloase injuste. Îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu constituie numai scopul, care se poate realiza sau nu, în vederea căruia sunt luate, pretinse sau acceptate aceste foloase. Neîndeplinirea efectivă a atribuțiilor de serviciu constituie infracțiune prin ea însăși, în speță luarea de mită aflându-se în concurs real cu complicitatea la infracțiunea de contrabandă. Inculpații nu și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, în mod intenționat, pentru a înlesni, astfel, săvârșirea contrabandei de către inculpatul C.V. prin introducerea ilegală în țară a țigărilor, această activitate infracțională de sine-stătătoare constituind realizarea scopului în care s-au primit foloasele, iar nu un element al laturii obiective a infracțiunii de luare de mită.
Fapta paznicului de a participa la sustragerea unor bunuri aflate în paza sa, în urma acceptării promisiunii că va primi o parte din banii ce se vor realiza prin valorificarea bunurilor sustrase, constituie infracțiunea de furt, nu și cea de luare de mită, de vreme ce banii au fost promiși pentru fapta sa de furt, iar nu pentru o acțiune sau inacțiune privitoare la îndatoririle sale de serviciu.
Primirea unei sume de bani de către un funcționar, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, chiar dacă această sumă de bani ar fi primită cu titlu de împrumut, deoarece împrumutul constituie un folos în sensul prevederilor art. 254 C.pen.
Scopul făptuitorului trebuie probat, în caz contrar fapta nu constituie infracțiune, impunându-se achitarea persoanelor trimise în judecată. Astfel, Tribunalul Constanța, prin decizia nr. 455/2004, în baza art.11 pct.2 lit. a) și art.10 alin. (1)lit. a). C.pr.pen., a dispus achitarea inculpaților trimiși în judecată pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (2) C.pen., și pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 255 alin. (1) C.pen.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, la 23 noiembrie 2002, cu ocazia unui control efectuat la SC R. SRL organele de poliție au ridicat 24 de caiete cu diverse însemnări. Într-un caiet s-a găsit mențiunea 8.000.000 gardă, șpagă, 14 noiembrie 2002. În consecință, în cauză s-au efectuat cercetări de către P.N.A. Serviciul Teritorial Anticorupție Constanța care a reținut că inculpatul S.E. asociat la societatea menționată a dat suma de 8 milioane lei la 14 decembrie 2002 inculpaților M.R.V. și F.S. ambii comisari la Garda Financiară Constanța pentru ca aceștia să aplice primului, o amendă contravențională orientată spre minimul special prevăzut de lege. În acest sens s-a motivat că inculpatul S.E. a făcut autodenunț în referire la această împrejurare și că în cursul urmăririi penale a dat mai multe declarații în fața organelor de poliție în legătură cu alte fapte penale pentru care a fost cercetat.
Instanța de fond reține că la cercetarea judecătorească inculpatul S.E. a revenit la declarațiile din cursul urmăririi penale cu motivarea că acele declarații au fost date la promisiunea organelor de cercetare că nu va fi urmărit pentru alte fapte penale. În același sens instanța mai reține că martora S.M., soția inculpatului S.E., prevalându-se de dispozițiile art. 80 C.pr.pen., s-a abținut să facă declarații la cercetarea judecătorească. În consecință, instanța de fond a motivat că numai în baza declarațiilor de la urmărirea penală ale inculpatului S.E. și a mențiunii din caietul ridicat de la acesta nu există certitudinea că inculpatul a săvârșit infracțiunea de dare de mită, iar că cei doi comisari inculpați au săvârșit infracțiunea de luare de mită.
Secțiunea a V-a. Forme, variante, sancțiuni și aspecte procesuale
1.Formele și variantele infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite
1.1.Formele infracțiunii de luare de mită
În cazul infracțiunii de luare de mită, anumite acte de pregătire (acceptarea și nerespingerea promisiunii) sunt incriminate ca fapte consumate, astfel că legiuitorul nu le sancționează ca formă distinctă și nici prin asimilare cu tentativa. De asemenea, pretinderea nefiind altceva decât o modalitate a tentativei, iar alte acte de executare întrerupte fiind practic de neconceput, tentativa infracțiunii de luare de mită nu este incriminată.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării integrale a vreuneia dintre modalitățile normative incriminate.
Pe bună dreptate, în practica judiciară se apreciază că luarea de mită poate fi comisă în formă continuată. Î.C.C.J., secția penală, prin decizia nr. 13817/2005 a decis că fapta inculpatei D.V.A., care în calitate de medic în cadrul maternității B., în baza unei rezoluții infracționale la data de 14 martie 2003 a pretins numiților S.M. și S.A. suma de 2.000.000-3.000.000 lei, la data de 15 martie 2003 a primit de la numitul S.A. suma de 800.000 lei, iar la data de 29 martie 2003 a primit de la M.V. suma de 500.000 lei și de la S.A. suma de 3.000.000 lei, toate acestea pentru efectuarea unei operații de cezariană numitei S.M. fiind surprinsă în flagrant imediat după primirea în data de 29 martie 2003 a sumei de 3.000.000 lei marcată criminalistic, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită în formă continuată prevăzută de art. 254 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin.(2) C.pen.
Într-o altă speță s-a decis că inculpatul, inspector la banca A., serviciul de credit și finanțare, care se ocupa, în această calitate, de verificarea și rezolvarea cererilor de acordare de credite formulate de persoane fizice și de agenți economici din domeniul privat, profitând de faptul că existau numeroase cereri de credite, în perioada ianuarie 2004 – iunie 2005, a condiționat de mai multe ori, îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de primirea unor sume de bani sau a altor foloase ori a primit astfel de bunuri după îndeplinirea acestor atribuții. Prima instanță a reținut în sarcina sa săvârșirea a 42 de infracțiuni de luare de mită prevăzute în art. 254 alin.(1) C.pen. și a 5 infracțiuni de primire de foloase necuvenite în art. 256 C.pen., toate aflate în concurs real, conform art. 33 lit. a) C.pen. Împotriva hotărârii primei instanțe a formulat apel procurorul. Apelul declarat de procuror, care a susținut că inculpatul a săvârșit o singură infracțiune de luare de mită și o singură infracțiune de primire de foloase necuvenite, fiecare comisă în mod continuat, conform art. 41 alin.(2) C.pen., este fondat.
Instanța de apel, respectiv Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 114/A/2008 a reținut că pentru existența unității de rezoluție, ca element definitoriu al infracțiunii continuate, nu este necesar ca reprezentarea activității infracționale ce urmează a fi desfășurată ulterior să implice o imagine exactă a acțiunilor sau inacțiunilor și a condițiilor în care ele vor fi săvârșite, fiind suficientă și prevederea în linii generale a activității infracționale și a rezultatelor sale, o cunoaștere generică a condițiilor în care acțiunile sau inacțiunile ulterioare vor fi comise.
În speță, inculpatul a avut de la început reprezentarea, în linii generale, a activității infracționale pe care o va desfășura, fiind conștient că, datorită funcției deținute, poate condiționa îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu de primirea unor foloase materiale injuste sau că poate primi astfel de foloase pentru acte îndeplinite în exercitarea funcției sale.
În aceste condiții, toate faptele inculpatului ce prezintă, fiecare în parte, conținutul infracțiunii de luare de mită au fost săvârșite cu aceeași rezoluție infracțională, astfel că în sarcina acestuia trebuie să se rețină numai o infracțiune – continuată – de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.; din aceleași considerente, inculpatul trebuie condamnat pentru o singură infracțiune – continuată – de primire de foloase necuvenite prevăzută în art. 256, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.
1.2.Formele infracțiunii de primire de foloase necuvenite
Datorită specificul urmării imediate a infracțiunii de primire de foloase necuvenite, care constă în producerea unei stări de pericol pentru relațiile sociale protejate, este posibilă numai tentativa întreruptă. De pildă, ar putea fi realizat conținutul unei tentative în situația în care un funcționar care a efectuat un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, și la care era obligat în virtutea atribuțiilor ce-i reveneau, pretinde o sumă de bani de la beneficiarul actului întocmit de către funcționar. Funcționarul în cauză poate fi sancționat, eventual, pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau numai disciplinar.
De asemenea, sunt posibile actele de pregătire. Spre exemplu, funcționarul care a îndeplinit actul respectiv culege date despre persoana beneficiarului acestuia, astfel încât să o abordeze în vederea solicitării unui avantaj.
Deși sunt posibile, atât actele preparatorii, cât și tentativa la infracțiunea de primire de foloase necuvenite nu sunt incriminate. Consumarea infracțiunii are loc în momentul realizării integrale a acțiunii de primire. Mai exact, aceasta se consumă la data la care foloasele necuvenite intră în sfera de stăpânire a subiectului activ.
1.3.Variantele infracțiunii de luare de mită
Infracțiunea de luare de mită este considerată mai gravă de legiuitor dacă este comisă de un funcționar cu atribuții de control – art. 254 alin. (2) C.pen. Funcționar cu atribuții de control este orice funcționar care are printre atribuțiile sale și pe aceea de a efectua acte de control, de verificare, prevăzute de lege sau stabilite în contractul de angajare.
Prin „funcționar cu atribuții de control” în accepțiunea art. 254 alin.(2) C.pen. trebuie înțeles, în primul rând, dar nu numai, salariatul căruia îi revine îndatorirea de a realiza o activitate complexă de verificare și analiză a unor situații, în vederea urmăririi evoluției acestora și propunerii sau luării de măsuri pentru remediere. În raport cu aceste criterii, gardianul public aflat în serviciu de pază la o unitate, ale cărui îndatoriri, determinate de exercitarea activității de pază, supraveghere și gardă, sunt limitate la surprinderea, constatarea și împiedicarea actelor de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al serviciului, nu poate fi considerat funcționar cu atribuții de control.
Directorul general al unei societăți comerciale are calitatea de funcționar cu atribuții de control în sensul art. 254 alin.(2) C.pen. și, prin urmare, poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită în varianta agravată. Fapta săvârșită de directorul general al unei societăți comerciale se încadrează în prevederile art. 254 alin.(2) C.pen. raportat la art. 8 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, iar în temeiul art. 30 din această lege, hotărârea definitivă de condamnare se poate publica în ziarele centrale sau locale menționate în hotărâre.
În schimb, gardianul public nu poate fi considerat „funcționar cu atribuții de control”, deoarece prin expresia „atribuții de control”, al cărei conținut nu este explicat în Codul penal, trebuie înțeleasă, potrivit sensului acceptat al unor cuvinte uzuale, o activitate complexă de verificare și analiză a unei situații, în vederea urmăririi evoluției acesteia și propunerii sau luării de eventuale măsuri de remediere, iar nu surprinderea, constatarea ori împiedicarea unor acte de nerespectare a regulilor impuse de bunul mers al serviciului într-o unitate. În raport cu atribuțiile ce revin subiectului în calitatea sa de gardian public, limitate la exercitarea activității de pază, supraveghere și gardă, el nu poate fii considerat funcționar cu atribuții de control și, deci, nici subiect al infracțiunii de luare de mită în forma agravată prevăzută în art. 254 alin.(2) C.pen.
Potrivit art. 7 din Legea nr.78/2000, fapta de luare de mită, prevăzută la art. 254 din Codul penal, dacă a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, se sancționează cu pedeapsa prevăzută la art. 254 alin.(2) din Codul penal privind săvârșirea infracțiunii de către un funcționar cu atribuții de control. De asemenea, conform art.8 din Legea nr.78/2000, constituie infracțiunea prevăzută la art. 254 din Codul penal și faptele incriminate în acest text săvârșite de manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și la orice alți agenți economici.
1.4.Variantele infracțiunii de primire de foloase necuvenite
Conform art. 7 alin.(3) din Legea nr.78/2000, infracțiunea de primire de foloase necuvenite este mai gravă dacă este săvârșită de către una dintre persoanele menționate în art.7 alin.(1) și (2) din această lege. Este vorba despre persoane care, potrivit legii, au atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor ori care au atribuții de control.
2.Sancțiuni aplicabile
2.1.Sancțiunile aplicabile infracțiunii de luare de mită
Luarea de mită se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. Infracțiunea de luare de mită încadrabilă în prevederile variantei agravate se pedepsește cu închisoare de la 3 la 15 ani și interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant primind banii puși de către poliție la dispoziția denunțătorului, aceștia se restituie poliției, neputându-se dispune, totodată, și confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la plată.
Potrivit art. 19 din Legea nr.78/2000, în cazul infracțiunilor de corupție expres prevăzute în lege, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Anterior adoptării Legii nr.161/2003, în doctrină și practica judiciară au fost exprimate puncte de vedere diferite referitoare la restituirea bunurilor persoanei care le-a dat în cazul în care aceasta denunță fapta mai înainte de sesizarea organului de urmărire penală.
În cazul infracțiunii de dare de mită legea prevede două situații în care nu are loc confiscarea specială, și anume când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita și când mituitorul este apărat de pedeapsă pentru că a denunțat autorității fapta mai înainte de sesizarea organelor de urmărire penală < art. 255 alin.(2), (3) și (5) C.pen.>.
În practica judiciară și în literatura juridică s-a pus problema dacă trebuie înlăturată confiscarea și în cazul infracțiunilor de primire de foloase necuvenite și trafic de influență în ipoteza în care cel care a dat bunurile a denunțat fapta autorității mai înainte de sesizarea organului de urmărire penală.
Modificările legislative recente aduse Legii nr.78/2000 prin Legea nr.161/2003 – art. 61 alin.(4) – stipulează că banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul în care făptuitorul denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat. Legiuitorul introduce însă o nouă infracțiune al cărei regim este diferit de infracțiunile de dare de mită și cumpărare de influență. Într-adevăr, prin art.82 din Legea nr.78/2000 este incriminată fapta persoanei care promite, oferă sau dă, direct ori indirect, bani sau alte foloase unui funcționar al unui stat străin ori al unei organizații publice internaționale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obținerii unui folos necuvenit în cadrul operațiunilor economice internaționale.
Infracțiunea prevăzută în art.82 din Legea nr.78/2000 nu poate fi o variantă specială a infracțiunii prevăzute în art. 255 C.pen., întrucât fiind o infracțiune autonomă, nu i se pot aplica dispozițiile prevăzute în art. 255 alin.(2) referitoare la cauza specială de înlăturare a caracterului penal al faptei și nici cele prevăzute în alin.(3) referitoare la cauza de înlăturare a răspunderii penale.
2.2.Sancțiunile aplicabile infracțiunii de primire de foloase necuvenite
Săvârșirea infracțiunii în varianta prevăzută de art. 256 alin.(1) C.pen. se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar a variantei infracționale agravate prevăzute de art. 7 alin.(3) din Legea nr.78/2000 se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 7 ani.
În temeiul art. 256 alin.(2) C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Potrivit art.19 din Legea nr.78/2000, în cazul infracțiunilor prevăzute în capitolul III, din care face parte și infracțiunea de primire de foloase necuvenite, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Dacă sunt îndeplinite condițiile legale, alături de pedeapsa principală pot fi aplicate și pedepse complementare. De asemenea, cu prilejul individualizării pedepsei, instanța poate reține circumstanțe agravante sau atenuante ori poate dispune suspendarea executării pedepsei. Astfel, într-o speță, Î.C.C.J., secția penală, prin decizia nr.3335/2004 a decis că „față de circumstanțele de natură a ușura răspunderea penală a inculpatei, care rezultă din dosar, respectiv lipsa antecedentelor penale, situația personală a inculpatei, economistă, cu studii superioare și poziția acesteia pe parcursul procesului (…) corect s-a făcut aplicarea art. 74 și art. 76 C.pen. și pedepsele apar ca just individualizate.
În practica judiciară s-a apreciat în mod just că nu poate fi aplicat art. 181 C.pen. și nici nu se impune suspendarea condiționată a executării acesteia, întrucât numai privarea de libertate este în măsură să asigure realizarea scopului art. 52 C.pen. Astfel, Î.C.C.J., secția penală, prin decizia nr. 5265/2005 a arătat că „individualizarea pedepselor aplicate s-a realizat în conformitate cu cerințele art. 72 C.pen. Fără inițiativa inculpatului M.A.S., intenția de mituire a denunțătorilor nu și-ar fi găsit realizarea, el fiind cel care a mijlocit relația dintre aceștia și funcționarul vamal. Disponibilitatea manifestată de inculpat pentru a-i determina sau ajuta pe ceilalți făptuitori să încalce legea a fost just sancționată de instanța de fond. Ușurința cu care inculpatul s-a angajat să mijlocească săvârșirea unor ilegalități, acceptând ideea de mită, determinând actul de corupție, demonstrează necesitatea pedepsei aplicate, în cuantum și modalitatea de executare dispuse, ca fiind remediul legal pentru reeducarea sa. Pentru aceste considerente, Curtea va respinge, ca neîntemeiată, cererea de reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului M.A.S., apreciind că nu se impune nici suspendarea condiționată a executării acesteia, întrucât numai privarea de libertate este în măsură să asigure realizarea scopului art. 52 C.pen.”. La fel, într-o altă speță, Î.C.C.J., secția penală, în decizia nr.1824/2005 a considerat că aplicarea dispozițiilor art. 81 C.pen., referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei, nu se justifică față de gradul de pericol social al faptei comise și a circumstanțelor reale în care s-a consumat infracțiunea.
3.Aspecte procesuale
Acțiunea penală în cazul infracțiunii de luare de mită se pune în mișcare din oficiu, iar judecarea cauzei este de competența tribunalului, curții de apel sau a instanței supreme, în funcție de criteriile prevăzute de lege. În cazul infracțiunii de primire de foloase necuvenite, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror.
Conform art. 21 din Legea nr. 78/2000, infracțiunile prevăzute de această lege ca infracțiuni de corupție sau ca infracțiuni asimilate acestora ori ca infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor art.465 și art. 467-479 din Codul de procedură penală. Potrivit art.465 C.pr.pen.:
„(1)Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.
(2)Este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.
(3)În cazurile de mai sus, orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor și să-l conducă înaintea autorității”.
Dacă infracțiunile nu sunt flagrante, urmărirea penală și judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun. Art. 30 din Legea nr.78/2000 prevede că hotărârea judecătorească definitivă de condamnare sau de achitare se poate publica în ziarele centrale sau, după caz, locale, menționate în hotărâre.
Secțiunea a VI-a. Concluzii privind delimitarea infracțiunii de luare de mită față de primirea de foloase necuvenite
Pentru evitarea unor puncte de vedere diferite, se impune analizarea criteriilor pe baza cărora se poate realiza delimitarea infracțiunii de luare de mită de infracțiunea de primire de foloase necuvenite cu care are cele mai multe elemente în comun. Referitor la această delimitare, în doctrină și practica judiciară s-au purtat discuții și s-au adoptat, uneori, soluții diferite pentru aceeași problemă de drept.
Criteriu esențial de delimitare a celor două infracțiuni este, așa cum s-a decis într-o speță, inexistența unei înțelegeri prealabile și primirea ulterioară îndeplinirii actului a banilor sau foloaselor. Redăm din considerentele acestei spețe soluționată de Tribunalul București prin sentința penală cu nr.27/1994: „Cu privire la infracțiunea de luare de mită, reținută în sarcina inculpatei, tribunalul va schimba încadrarea juridică în infracțiunea de primire de foloase necuvenite, prevăzută de art. 256 C.pen., pentru următoarele considerente: În însăși declarațiile sale martorul R.D. a indicat că i-au mai fost eliberate anterior, tot de către inculpată, două certificate de concediu medical, cu același diagnostic („lombosciatică”), fără ca inculpata să-i pretindă bani sau alte foloase. Similar, martorii J.C. și Z.C., consultați în aceeași zi cu sus-numitul, au arătat că inculpata le-a eliberat certificate medicale fără a le pretinde ceva, ci doar ei, din proprie inițiativă, au oferit sume de bani, acceptate de către inculpată. Prin prisma acestor declarații, este greu de presupus că inculpata și-a schimbat conduita față de același pacient de la o consultație la alta, precum și de la un pacient la altul, în cadrul aceleiași zi de consultare. Pentru cele arătate, rezultă că între inculpată și martor nu a existat o înțelegere prealabilă în sensul condiționării actului la care era obligată (în virtutea obligațiilor de serviciu), respectiv acordarea concediului medical, de primirea unor foloase materiale, deci cerința esențială a infracțiunii de luare de mită, ca acțiune ce constituie verbum regens al infracțiunii să fi fost anterioară actului determinat privitor la îndatoririle sale de serviciu, nu s-a împlinit. Cum, în speță, primirea sumei de bani a fost posterioară actului determinat și în lipsa unei înțelegeri prealabile, infracțiunea de luare de mită nu s-a consumat, fapta inculpatei constituind în drept infracțiunea de primire de foloase necuvenite”.
În practica judiciară, pe bună dreptate, s-a arătat că fapta de a pretinde și a primi un folos necuvenit, de către un funcționar, după îndeplinirea în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizare, constituie infracțiunea de luare de mită, iar nu aceea de primire de foloase necuvenite, deoarece aprobarea de către funcționarul competent a unei cereri, dar refuzul de a comunica petiționarului soluția înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a condiționa îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material, și nu a primit folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act.
În fapt, Tribunalul Brăila a condamnat pe inculpatul H.G. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută în art. 215 alin.(1) C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 254 alin.(1) C.pen. Instanța a reținut că inculpatul, în calitate de șef al secției de administrare a fondului locativ la R.A. C.R.A.L. Galați, l-a indus în eroare pe martorul M.S., făcându-l să creadă că îi poate rezolva, în cadrul îndatoririlor sale de serviciu, cererea prin care solicitase închirierea unei încăperi din blocul unde locuia, în vederea amenajării unui spațiu comercial. În acest mod inculpatul l-a determinat pe martor să-i dea o bancnotă de 50 de dolari SUA, la data de 24 februarie 2003. Prima instanță a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de luare de mită, reținând că inculpatul nu avea, ca atribuții de serviciu, aprobarea închirierii spațiilor comerciale și schimbarea destinației spațiilor construite din fondurile statului.
Curtea de apel București, secția I-a penală, a admis apelul declarat de procuror și a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin.(1) C.pen. În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că, pe cererea de atribuire a spațiului, directorul unității a pus rezoluția ca serviciul administrativ, condus de inculpat, să o rezolve. Prin referatul din 15 ianuarie 2003, inculpatul a avizat favorabil cererea martorului M.S., dar a întârziat să-i aducă la cunoștință soluția și să-i înmâneze cererea rezolvată, în scopul de a-l determina să-i remită foloase materiale. Cererea soluționată a fost înmânată petentului la 24 februarie 2003, când acesta a dat inculpatului 50 dolari pentru a-și îndeplini îndatoririle de serviciu de avizare a unei cereri privind închirierea unui spațiu.
Hotărârea curții de apel este temeinică și legală, astfel că, pe bună dreptate, recursul inculpatului, prin care se invoca faptul că banii au fost dați ulterior efectuării actului, a fost respins ca nefundat. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a pretins de la petiționarul M.S. o sumă de bani, martorii arătând că în cursul lunilor ianuarie și februarie 2003, de fiecare dată când petiționarul se interesa de modul de rezolvare a cererii, inculpatul susținea că petiția nu fusese încă soluționată. De asemenea, martorii au arătat că în ziua de 18 februarie 2003 inculpatul a spus că nu va aproba cererea dacă petiționarul, despre care știa că lucra ca navigator în marina comercială, nu-i va da valută pentru aprobare. În raport cu aceste împrejurări, concluzia instanței de apel, în sensul că inculpatul i-a pretins lui M.S. bani pentru soluționarea cererii este corectă.
Prin decizia nr. 2461/2007 a Î.C.C.J., secția penală, s-a hotărât că nefondat este și motivul de recurs privind încadrarea juridică a faptei, în sensul că fapta ar constitui infracțiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută în art. 256 C.pen., deoarece pretinderea și primirea banilor au avut loc după ce inculpatul rezolvase cererea, cu o lună în urmă.
În acest sens este de reținut că îndatoririle de serviciu ale inculpatului presupun nu numai stabilirea obiectului petiției, verificarea celor sesizate și adoptarea unei soluții, dar și comunicarea acesteia către petiționar și înmânarea cererii soluționate acestuia, pentru a o putea valorifica.
Or, în cauză, pretinderea sumei de bani de către inculpat s-a făcut în scopul de a-și îndeplini obligațiile de serviciu care îi reveneau, până la finalizare, punând pe petiționar în situația de a valorifica soluția, în urma comunicării acesteia de către inculpat, obligație de serviciu care, așa cum s-a arătat, îi revenea.
Pentru ca fapta să se încadreze în art. 256, se impune, deci, ca folosul să fi fost primit după executarea sau neexecutarea unui act privitor la atribuțiile de serviciu ale funcționarului, cu condiția ca folosul să nu fi fost pretins anterior, iar obținerea lui să nu fie rezultatul unei înțelegeri prealabile îndeplinirii actului. În cazul în care funcționarul a acceptat ori a pretins bani sau alt folos material anterior îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, iar folosul l-a primit, efectiv, după îndeplinirea acestora, fapta constituie infracțiunea de luare de mită, iar nu primire de foloase necuvenite.
Secțiunea a VII-a. Delimitarea infracțiunilor de luare de mită și de primire de foloase necuvenite de alte infracțiuni
1.Delimitarea față de infracțiunile de abuz (art.246 – 2481 C.pen.)
Un prim criteriu de delimitare a celor două categorii de infracțiuni – luarea de mită și infracțiunile de abuz – îl constituie însăși operațiunea de primire a foloaselor necuvenite. În toate cazurile în care există o primire de bani sau alte avantaje, din partea unui funcționar care a îndeplinit un act privitor la îndatoririle de serviciu și la care era obligat potrivit atribuțiilor ce-i reveneau, va fi reținută infracțiunea de primire de foloase necuvenite.
Un alt criteriu de demarcație îl reprezintă specificul elementului material, care în ipoteza infracțiunilor examinate trebuie să fie licit și obligatoriu, în caz (respectiv când activitatea are caracter ilicit sau când nu face parte din sfera atribuțiilor funcționarului) contrar fiind realizate condițiile de incidență a art. 246-2481 C.pen.
În concluzie, dacă un funcționar primește foloase necuvenite, fără o înțelegere anterioară, după ce a îndeplinit un act licit privitor la îndatoririle sale de serviciu și la care era obligat în virtutea funcției ce o exercită, sunt realizate condițiile de existență a infracțiunii de primire de foloase necuvenite, iar nu a altei infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Dacă însă, ulterior îndeplinirii unui act abuziv, ilicit sau omisiunii de a îndeplini un act licit prin care a fost favorizată o persoană, funcționarul primește o sumă de bani sau alte bunuri în considerarea favorizării acelei persoane, fapta constituie abuz în serviciu.
2.Delimitarea față de infracțiunea de înșelăciune (art. 215 C.pen.)
Pentru evidențierea cu mai multă claritate a conținutului constitutiv al infracțiunii de luare de mită, se impune delimitarea acesteia de infracțiunea de înșelăciune. Situația premisă la infracțiunea de luare de mită – fără existența căreia infracțiunea este de neconceput – constă în preexistența unui serviciu funcționând la o unitate de stat sau privată, având competența de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârșirea luării de mită și în cadrul căreia își exercită atribuțiile funcționarul corupt.
Pentru întrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, nu este necesară existența situației premisă sus-menționată, astfel încât va exista această infracțiune, și nu luare de mită, ori de câte ori un funcționar sau o altă persoană, afirmând sau lăsând să se înțeleagă în mod fals că este competent a efectua un anumit act, determină subiectul pasiv să-i înmâneze bani sau alte foloase în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii sau efectuării unui act contrar celui avut în vedere. În practica judiciară, s-a considerat ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită, și nu ale infracțiunii de înșelăciune, în cazul faptei comise în următoarele împrejurări faptice: inculpatul, în calitatea sa de delegat al Direcției de Muncă și Protecție Socială a Județului Dolj, în cursul anilor 1992-1993, a pretins și primit de la un număr mare de persoane diferite sume de bani pentru întocmirea unor situații necesare constituirii dosarelor de pensionare, și anume ca, pe baza evidențelor fostelor C.A.P., să calculeze timpul util de muncă pentru stabilirea dreptului la pensie.
În primă instanță, tribunalul l-a condamnat pe inculpat pentru înșelăciune, apreciind că, de vreme ce inculpatul nu întocmea dosarele de pensionare potrivit fișei postului, neavând decât atribuția de a calcula timpul util de muncă pentru pensionare, fapta sa de a pretinde și primi sumele de bani, lăsând să se înțeleagă că va întocmi dosare de pensionare numai foștilor membri ai C.A.P. care dau sumele respective, constituie infracțiunea de înșelăciune. Apelul pronunțat în cauză a menținut sentința tribunalului, dar, în recurs, instanța supremă, secția penală, prin decizia nr. 1923/1995 a ajuns la o concluzie contrară în urma examinării ansamblului probator administrat în cauză.
Din adresa Direcției de Muncă și Protecție Socială a Județului Dolj și fișa postului rezultă că inculpatul, în calitate de delegat la Oficiul de Pensii, a avut, între alte atribuții de serviciu, și pe acelea de a reanaliza documentele ce au stat la baza determinării timpului util la pensie și de a stabili timpul util necesar pensionării pentru persoanele care au lucrat la fostele C.A.P.-uri.
Din declarațiile date în fața instanței de martori, secretarul primăriei, respectiv inspectorul de specialitate la D.P.M.O.S. Dolj, rezultă că fișa cuprinzând calculul timpului util de muncă reprezintă actul principal pentru constituirea dosarului de pensionare, iar acest act era întocmit de inculpat. De aceea, în percepția persoanelor solicitante, acordarea dreptului la pensie și calcularea anilor de serviciu rezultați din timpul util de muncă constituiau două noțiuni echivalente, situație ce explică lipsa vreunei distincții în declarațiile date în fața instanței. Dar, chiar dacă sfera celor două noțiuni nu se acoperă întocmai, săvârșește infracțiunea de luare de mită și funcționarul care pretinde ori nu refuză banii sau alte foloase pentru efectuarea unui act ce constituie o parte dintr-un act final, dacă acea parte privește îndatoririle sale de serviciu și are un rol în realizarea actului final, dacă acea parte privește îndatoririle sale de serviciu și are un rol în realizarea actului final, în speță stabilirea pensiei ce constituie obiectul dosarului de pensionare.
Reținând că pentru calcularea timpului util de muncă inculpatul a pretins și primit bani, că a refuzat să efectueze lucrarea pentru cei care nu plăteau, s-a constatat că elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită sunt întrunite.
3.Delimitarea față de infracțiunea de trafic de influență (art.257 C.pen.)
Anumite legături are luarea de mită și cu infracțiunea de trafic de influență de la art. 257 C.pen. Această infracțiune se consumă în momentul în care o persoană primește sau pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor astfel de daruri, în scopul intervenției sale asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Condiția esențială pentru existența infracțiunii este a făptuitorul să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență asupra unui funcționar.
Dacă făptuitorul cumpără favoarea funcționarului, răspunderea sa penală se stabilește pentru infracțiunea de trafic de influență și pentru infracțiunea de dare de mită. Din punct de vedere obiectiv, situația apare identică cu poziția intermediarului la infracțiunea de luare de mită, a cărui răspundere se stabilește pentru complicitate la această infracțiune. Diferențe apar în plan subiectiv: făptuitorul a cărui faptă ilicită este calificată trafic de influență își asumă direct sau indirect influențarea funcționarului competent a efectua actul respectiv, în timp ce intermediarul la luarea de mită efectuează o simplă activitate de transmitere a banilor sau a celorlalte foloase funcționarului corupt, chiar dacă această prestație o poate efectua și în vederea obținerii unui folos material de la mituitor sau funcționar.
În ipoteza comiterii infracțiunii de trafic de influență de către un funcționar care are și el atribuții în legătură cu actul ce urmează să fie îndeplinit de funcționarul de a cărei favoare se prevalează, există concurs de infracțiuni între luarea de mită și trafic de influență, cu condiția ca făptuitorul să fi asigurat persoana că va beneficia și de serviciile ce intră în competența sa. Tot concurs de infracțiuni între trafic de influență și instigare sau complicitate la luare de mită apreciem că va fi și în situația în care traficantul de influență, în considerarea acestei pretinse sau reale ascendențe, își oprește o parte din banii sau foloasele primite de la cumpărătorul de influență, iar restul le remite funcționarului de la care urmează a cumpăra serviciul sau care trebuie să întocmească un anumit act concret.
Condiția esențială pentru existența ambelor infracțiuni examinate presupune ca actul pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea căruia este sau urmează a fi corupt funcționarul să intre în competențele de serviciu ale acestuia. În caz contrar, fapta ilicită va constitui infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 C.pen., și nu luare de mită sau trafic de influență.
4.Delimitarea față de infracțiunea de gestiune frauduloasă (art. 214 C.pen.)
Distincții trebuie făcute și în raport cu infracțiunea de gestiune frauduloasă. Această infracțiune are ca situație premisă existența unui raport juridic între părți cu privire la administrarea sau conservarea unei universalități de bunuri ce aparțin celui care le încredințează unui terț. Așadar, între părți, se stabilesc raporturi patrimoniale, iar subiecți pot fi orice persoane, deci sunt necircumstanțiați. În schimb, la infracțiunea de luare de mită, subiectul activ nu poate fi decât un funcționar ce acționează în cadrul raporturilor de serviciu.
De altfel, relațiile sociale protejate prin incriminarea celor două infracțiuni sunt diferite, cele patrimoniale pentru infracțiunea de gestiune frauduloasă, respectiv cele de serviciu pentru infracțiunea de luare de mită.
Odată făcută această distincție, vor fi mai ușor de observat și reliefat trăsăturile caracteristice ale celor două infracțiuni, chiar dacă varianta agravantă a infracțiunii de gestiune frauduloasă incriminată la alin. (2) al art. 214 C.pen. – „când gestiunea frauduloasă a fost săvârșită în scopul de a dobândi un folos material” – se apropie mult de conținutul constitutiv al luării de mită.
În acest sens, se impune prezentarea unei spețe care să pună în lumină distincțiile analizate mai sus. Astfel, Curtea de apel Ploiești, secția penală, prin decizia nr. 178/A/2003 a decis că fapta inculpatului, pădurar în cadrul Romsilva, care, încălcând dispozițiile legale, a acceptat rugămințile învinuiților și, contra unei sume de bani, le-a permis însușirea de arbori nemarcați ce anterior fuseseră tăiați din dispoziția sa, constituie infracțiunea de luare de mită.
Nu se poate reține infracțiunea de gestiune frauduloasă, întrucât activitatea ilicită a fost comisă nu în cadrul unor raporturi juridice patrimoniale, ci în ale acelora de serviciu, de către pădurarul ce a îndeplinit o funcție care implică exercițiul autorității publice, iar suma de bani remisă a reprezentat folosul primit pentru a nu-și exercita atribuția de pază a fondului forestier încredințat și pe aceea de constatare a sustragerilor comise de către învinuiți.
5.Delimitarea față de infracțiunea de furt (art. 208-209 C.pen.)
Deși aparent par a avea un obiect de reglementare diferit, pentru clarificarea problemelor ce pot apărea în practica judiciară, se impune efectuarea unei analize care să scoată în evidență trăsăturile ce diferențiază infracțiunea de luare de mită de cea de furt. Relațiile sociale ocrotite de cele două infracțiuni vizează, pe de o parte, patrimoniul oricărei persoane fizice sau juridice, în cazul infracțiunii de furt, pe de altă parte, așa cum am mai arătat, exercitarea corectă și într-un mod profesionist a îndatoririlor de serviciu. În timp ce prima infracțiune poate fi comisă de orice persoană care poate îndeplini condițiile subiectului activ al infracțiunii, a doua infracțiune nu poate fi săvârșită decât de un funcționar. Dacă infracțiunea de furt are ca specific sustragerea unui bun din patrimoniul unei persoane și imposedarea frauduloasă a făptuitorului cu acel bun, luarea de mită presupune exercitarea abuzivă a îndatoririlor de serviciu în scopul urmărit sau doar acceptat de a obține avantaje materiale.
Care va fi soluția în ipoteza în care făptuitorul, deși nu primește sau nu acceptă promisiunea unui folos material, participă împreună cu o terță persoană la sustragerea de bunuri din patrimoniul pe care îl avea de păzit, sperând totuși la obținerea unor foloase viitoare? Răspunsul îl oferă o speță soluționată de instanța supremă, secția penală prin decizia nr. 2706/2002. S-a reținut în cauză că, în noaptea de 16 iunie 2001, inculpatul, împreună cu alții, a sustras dintr-o magazie a societății comerciale unde era angajat mai multe cupoane de stofă, la solicitarea lui V.G., condamnat în cauză, care i-a oferit o parte din suma ce se va obține din vânzarea bunurilor sustrase. Instanțele inferioare au reținut în sarcina făptuitorului infracțiunea de luare de mită, întrucât acesta ocupa funcția de paznic în cadrul societății comerciale, având obligația de a controla orice fel de produse scoase din unitate, mijloacele de transport și persoanele care ieșeau pe poartă, lucru pe care nu l-a făcut, în schimbul obținerii câștigului promis.
Din analiza materialului probator administrat în dosar, instanța a stabilit că inculpatul a ajutat un alt făptuitor să escaladeze zidul magaziei, iar după ce acesta a desprins geamul unei ferestre și a pătruns în interior, de unde a sustras material textil, acesta a fost preluat, în exterior, de către inculpat, care l-a așezat în stivă lângă clădire. Împreună cu un al treilea făptuitor, cu toții au transportat baloții la poartă, unde i-a încărcat în autoturismul inculpatului.
Așa fiind, a concluzionat instanța supremă, inculpatul nu a acceptat promisiunea unei sume de bani pentru a permite altor persoane să sustragă bunuri din cele pe care le avea în pază, pentru a nu-și îndeplini, deci, un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar apoi, în mod nemijlocit, să fi participat la sustragerea bunurilor, ci banii promiși reprezentau partea ce-i revenea din valorificarea produselor sustrase, în împrejurările menționate, de către toți inculpații. În consecință, inculpatul a fost achitat pentru infracțiunea de luare de mită, fiind menținută doar condamnarea pentru infracțiunea de furt calificat.
Se poate observa, în speță, că suma de bani promisă inculpatului paznic urma a fi obținută din participarea tuturor inculpaților la comiterea unei infracțiuni de furt. Înțelegerea pentru primirea unei sume de bani nu viza calitatea sa de paznic, ci profitul obținut prin sustragere.
6.Delimitarea față de infracțiunea de neglijență în serviciu (art.249 C.pen.)
În fine, o ultimă distincție trebuie făcută în raport cu infracțiunea de neglijență în serviciu. Inclusă în cadrul capitolului mai larg dedicat infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, infracțiunea de neglijență în serviciu se caracterizează prin faptul că elementul material al laturii obiective, respectiv fapta de a îndeplini sau a nu îndeplini o sarcină de serviciu, este comis din culpă. Cum infracțiunea de luare de mită se poate comite numai cu intenție, directă sau indirectă, suntem de părere că, ori de câte ori un funcționar nu își îndeplinește atribuțiile ce îi revin ca urmare a faptului că a fost cointeresat material de o terță persoană, vor fi îndeplinite în cauză doar elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită. Dacă îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor de serviciu sau neîndeplinirea acestora, ca urmare a primirii, acceptării sau nerespingerii unor foloase materiale, are ca rezultat o pagubă adusă patrimoniului unei unități din categoria celor prevăzute la art. 145 C.pen. sau o vătămare însemnată a intereselor unei persoane fizice, va exista un concurs de infracțiuni între luarea de mită și neglijența în serviciu.
Secțiunea a VIII-a.Luarea de mită și primirea de foloase necuvenite în proiectul viitorului Cod penal
Potrivit Proiectului noului Cod penal, astfel cum acesta a fost adoptat în ședința Guvernului din data de 25 februarie 2009, infracțiunea de luare de mită este reglementată în cadrul Titlului V, intitulat „Infracțiuni de corupție și de serviciu”, Capitolul I, purtând denumirea marginală „Infracțiuni de corupție”.
În cadrul proiectului viitorului Cod penal român, infracțiunea are următorul conținut: „(1) Fapta funcționarului care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) săvârșită de una din persoanele arătate la art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
(3) Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost săvârșită de o altă persoană decât cele arătate în art. 175, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, potrivit art. 112”.
Desigur că, până la adoptarea acestui proiect de către Parlament, mai sunt câteva etape de parcurs, în care forma infracțiunii poate suferii modificări, dar infracțiunea, astfel cum este prezentată dezbaterii publice, deși nu suferă modificări fundamentale, prezintă unele modificări de natură a-i conferi o configurație aparte în raport cu forma aplicabilă în prezent.
După cum se poate observa, în noua formă, primirea banilor sau foloaselor este incriminată penal dacă este realizată în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întârzierea sau efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu, spre deosebire de textul în vigoare, în cadrul căruia banii sau foloasele se percep în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii sau efectuării unui act contrar atribuțiunilor de serviciu. Astfel, legiuitorul, dacă va adopta această variantă, va schimba esențial, sub raport temporal, modalitatea de comitere a infracțiunii, apariția acesteia devenind incidentă și atunci când primirea, pretinderea ori acceptarea foloaselor se realizează după îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii sau după ce a fost efectuat actul contrar atribuțiunilor de serviciu de către funcționar.
La această concluzie ne conduce și dispariția din proiect a incriminării infracțiunii de primire de foloase necuvenite, în această modalitate ajungându-se practic la comasarea celor două infracțiuni, reglementate în prezent de art. 254 și art. 256 C.pen.
De asemenea, se poate observa că legiuitorul intenționează să renunțe la incriminarea penală a nerespingerii ofertei de mită, probabil pe considerentul încercării de evitare a oricărui posibil abuz în activitatea de constatare a infracțiunii. Rămân însă valabile aici explicațiile oferite în cadrul tratării acestei modalități normative alternative de comitere a actualei infracțiuni de luare de mită, care permit interpretarea nerespingerii ca o acceptare tacită sau expresă.
Legiuitorul încearcă să introducă, în cadrul scopurilor pentru care se primește sau oferă mita, redundant în opinia noastră, și urgentarea actului de serviciu, aceasta fiind oricum cuprinsă în conținutul scopului ce vizează îndeplinirea actului aflat în competența funcționarului.
Este de reținut și măsura complementară privind interzicerea dreptului de a ocupa o funcție publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta. Dispoziția trebuie coroborată cu prevederile art. 66 alin. (1) și (2) din Proiect, astfel încât, în cazul infracțiunii de luare de mită, măsura complementară se aplică obligatoriu, instanța urmând a aprecia, în funcție de circumstanțe, doar perioada pentru care o va dispune, cuprinsă între 1 și 5 ani.
Dar poate cea mai importantă modificare se circumscrie configurării sferei de incidență a sintagmei de „funcționar”. Conform art. 175 alin. (1) din Proiect, „funcționar este persoana care exercită, permanent sau temporar, atribuții care îi permit să ia decizii, să participe la luarea deciziilor sau să influențeze luarea acestora în cadrul unei persoane juridice care desfășoară o activitate ce nu face obiectul domeniului privat”. Alineatul (2) al aceluiași articol dispune că „este considerat funcționar în sensul legii penale și persoana care exercită o activitate pentru care a fost învestit de o autoritate publică și care este supusă controlului acesteia”. Rezultă, fără echivoc, dorința legiuitorului de a renunța la interpretarea extensivă a noțiunii de funcționar, inițiativă salutară, de altfel. Însă în cadrul noii forme a infracțiunii observăm că alin. (3) permite incriminarea și a faptei de luare de mită comise de alte persoane decât cele de la alin. (1), respectiv de altcineva decât de un funcționar, în acest caz limitele speciale ale pedepsei reducându-se la jumătate. În opinia noastră, categoria acestor alte persoane ar urma să fie compusă din persoanele incluse în prezent, potrivit textului art. 147 alin. (2) C.pen., în noțiunea de funcționar.
Secțiunea a IX-a. Propuneri de lege ferenda
În rândurile ce urmează vom prezenta succint anumite propuneri de modificare a legislației în materia prevenirii și combaterii faptelor de corupție.
O primă propunere pe care o facem se referă la sistematizarea actelor normative ce reglementează prevenirea și sancționarea infracțiunilor de corupție și a altor fapte aflate în legătură cu acestea. Considerăm că legiuitorul trebuie să adopte un singur act normativ care să se ocupe de această materie. Situația actuală, existând cel puțin două acte normative principale care reglementează domeniul – Codul penal și Legea 78/2000 – este cel puțin nefirească. Opțiunea noastră este în sensul ca legiuitorul să adopte o lege penală specială care să aibă ca unic obiect de reglementare prevenirea și sancționarea infracțiunilor de corupție și altor infracțiuni aflate în legătură cu acestea;
O altă propunere se referă la pedepsele prevăzute de lege în cazul infracțiunilor de corupție. Analizând structura judiciară se constată că instanțele aplică aproape rarisim pedepse cu executarea acestora. Explicația este relativ simplă, ea constând în aceea că limitele pedepselor sunt insuficiente, acesta fiind motivul pentru care apreciem că ele ar trebui să sporească în viitor;
De lege ferenda se impune ca legiuitorul să precizeze în norma de incriminare că anumite daruri simbolice sunt excluse. De pildă, florile sau mărțișoarele;
Pentru evitarea oricăror discuții în literatura de specialitate și evitarea unor soluții diferite în practica judiciară, de lege ferenda se impune menționarea expresă în textul normei de incriminare că și bunurile de natură morală (de exemplu, favoruri sexuale sau obținerea unor avantaje de natură nepatrimonială) pot forma obiectul mitei;
De lege ferenda se impune ca și în dreptul penal român să se menționeze un termen maxim (o lună, de exemplu) în care să se formuleze denunțul, pentru existența cauzei speciale de nepedepsire, deoarece în practică se constată abuzuri ale organelor judiciare.
CAPITOLUL IV.Luarea de mită și primirea de foloase necuvenite în dreptul comparat
Secțiunea I. Infracțiunile de corupție în Codul penal german
1.Precizări prealabile
În Codul penal german, infracțiunile de corupție sunt incluse în categoria infracțiunilor de serviciu, la fel ca în Codul penal român.
Codul penal german incriminează mai multe fapte de corupție, printre care: luarea de mită (art. 332 C.pen.), darea de mită (art. 334 C.pen.), precum și anumite forme agravante ale acestor infracțiuni (art. 335 C.pen.).
2.Luarea de mită
Infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului public sau a persoanei care exercită un serviciu public, care pretinde, aceptă promisiunea sau primește un folos, pentru sine sau pentru altul cu titlu de contraserviciu pentru că a îndeplinit sau va îndeplini un act în virtutea funcției sale și care își încalcă ori și-ar încălca atribuțiile sale.
Pedeapsa pentru infracțiunea de luare de mită este închisoarea de la 6 luni la 5 ani. Legea prevede că dacă efectele faptei sunt puțin grave, pedeapsa poate fi închisoarea de până la 3 ani sau amenda, iar tentativa la infracțiunea de luare de mită nu este incriminată.
Conform art. 332 alin. (2) din Codul penal german, dacă fapta de luare de mită este comisă de un judecător sau arbitru judecătoresc, pedeapsa este închisoarea de la 1 la 10 ani, cu excepția cazului în care fapta a produs consecințe mai puțin grave, când sancțiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
Luarea de mită care produce consecințe deosebit de grave se pedepsește mai aspru.
3.Darea de mită
În art. 334 din Codul penal german este prevăzută infracțiunea de dare de mită, conform căruia oferirea, promisiunea sau darea unui funcționar public, unui însărcinat special al serviciului public, unui însărcinat special al serviciului public sau unui militar al armatei federale un folos, pentru acesta sau pentru altul, drept contraserviciu pentru un act pe care acesta sau pentru altul, drept contraserviciu pentru un act pe care acesta l-a îndeplinit sau îl va îndeplini în virtutea funcției sale și pentru care îți încalcă sau și-ar încălca atribuțiile de serviciu se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 5 ani. În prezența unor consecințe mai puțin grave, pedeapsa este închisoarea de până la 2 ani sau amenda.
Dacă funcționarul sau persoana căreia i se dă mită este judecător sau judecător de arbitraj pedeapsa este mai mare, dacă mita se dă pentru ca acesta să-și încalce atribuțiile de serviciu pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani, iar tentativa este incriminată.
Darea de mită care produce consecințe deosebit de grave se pedepsește mai aspru.
Secțiunea a II-a. Corupția în Codul penal francez
1.Precizări prealabile
Codul penal francez face distincție între corupția pasivă și corupția activă, pe de o parte, și traficul de influență, pe de altă parte. În art. 433-1 și 433-2 (capitolul III, secțiunea 1) sunt incriminate corupția activă și traficul de influență comise de particulari, iar în art. 434-1 – 434-4 este incriminată corupția pasivă (capitolul IV, secțiunea 1).
2.Corupția activă și traficul de influență
Corupția activă. Articolul 433-1 prevede că se pedepsește cu zece ani închisoare și cu amenda de 150.000 euro propunerea, fără drept și în orice moment, direct sau indirect, de oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje pentru obținerea de la o persoană depozitară a autorității publice, însărcinată cu o misiune din serviciul public sau învestită cu un mandat electiv public:
Fie că îndeplinește sau se abține să îndeplinească un act din funcția, misiunea sau mandatul său sau facilitat de funcția, misiunea sau mandatul său;
Fie că abuzează de influența sa reală sau bănuită în vederea obținerii de la o autoritate sau administrație publică de distincții, locuri de muncă, piețe sau orice altă decizie favorabilă.
Se pedepsește cu aceleași pedepse cedarea unei persoane depozitare a autorității publice, însărcinată cu o misiune din serviciul public sau învestită cu un mandat electiv public care solicită, fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru a îndeplini sau pentru a se abține să îndeplinească un act menționat la pct. 1 sau pentru a abuza de influența sa în condițiile prevăzute la pct. 2.
Traficul de influență. Conform art. 433-2, se pedepsește cu cinci ani închisoare și cu amenda de 75.000 euro fapta prin care oricine solicită sau este de acord, direct sau indirect, cu oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru a abuza de influența sa reală sau bănuită în vederea obținerii de la autoritate sau administrație publică de distincții, locuri de muncă, piețe sau orice altă decizie favorabilă.
Se pedepsește cu aceleași pedepse cedarea solicitanților prevăzuți la aliniatul precedent, sau propunerea, fără drept, direct sau indirect, de oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru ca o persoană de influența sa reală sau bănuită în vederea obținerii de la autoritate sau administrație publică de distincții, locuri de muncă, piețe sau orice altă decizie favorabilă.
3.Corupția pasivă
Conform art. 435-1, pentru aplicarea convenției cu privire la combaterea corupției ce implică funcționari ai Comunităților europene sau funcționari ai Statelor membre ale Uniunii europene întocmită la Bruxelles la 26 mai 1997, se pedepsește cu zece ani închisoare și cu amenda de 150.000 euro fapta prin care un funcționar comunitar sau un funcționar național dintr-un alt Stat membru al Uniunii europene sau prin care un membru al Comisiei Comunităților europene, al Parlamentului european, al Curții de Justiție și al Curții de conturi ale Comunităților europene solicită sau este de acord, fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, cu oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru îndeplinirea unui act din funcția, misiunea sau mandatul său sau facilitat de funcția, misiunea sau mandatul său.
În conformitate cu art. 435-2, pentru aplicarea convenției cu privire la combaterea corupției ce implică funcționari ai Comunităților europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii europene sau funcționari ai Comunităților europene sau funcționari ai Statelor membre ale Uniunii europene întocmită la Bruxelles la 26 mai 1997, se pedepsește cu zece ani închisoare și cu amenda de 150.000 euro propunerea fără drept și în orice moment, direct sau indirect, de oferte, promisiunii, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru ca un funcționar comunitar sau un funcționar național al unui alt Stat membru al Uniunii europene, sau un membru al Comisiei Comunităților europene, al Parlamentului european, al Curții de justiție și al Curții de conturi ale Comunităților europene să îndeplinească sau să abțină de la îndeplinirea unui act din funcția, misiunea sau mandatul său sau facilitat de funcția, misiunea sau mandatul său.
Se pedepsește cu aceleași pedepse cedarea unei persoane menționată la aliniatul precedent care solicită, fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, de oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru îndeplinirea sau abținerea de la îndeplinirea unor acte prevăzut la aliniatul menționat.
Potrivit art. 435-3, pentru aplicarea Convenției cu privire la combaterea corupției agenților publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale semnate la Paris la 17 decembrie 1997, se pedepsește cu zece ani închisoare și cu amenda de 150.000 euro propunerea fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, de oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru ca o persoană depozitară a autorității publice, însărcinată cu o misiune din serviciul public, sau învestită cu un mandat electiv public într-un Stat străin sau în sânul unei organizații internaționale publice, să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act din funcția, misiunea sau mandatul său sau facilitat de funcția, misiunea sau mandatul său, în vederea obținerii sau conservării unei piețe sau a unui alt avantaj nepotrivit comerțului internațional.
Se pedepsește cu aceleași pedepse cedarea unei persoane menționată la aliniatul precedent care solicită, fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru îndeplinirea sau abținerea de la îndeplinirea unui act prevăzut la aliniatul menționat. Cercetarea delictelor menționate în acest articol nu poate fi executată decât la cererea ministerului public.
În fine, potrivit art. 435-4, pentru aplicarea convenției cu privire la combaterea corupției agenților publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale semnate la Paris la 17 decembrie 1997, se pedepsește cu zece ani închisoare și cu amenda de 150.000 euro propunerea fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, de oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru ca un magistrat, jurat sau orice altă persoană care are o funcție jurisdicțională, un arbitru sau un expert numit fie de o jurisdicție, fie de către părți, sau o persoană însărcinată de autoritatea judiciară cu o misiune de conciliere sau mediere, într-un stat străin sau în sânul unei organizații internaționale publice, să îndeplinească sau să se abțină de la îndeplinirea unui act din funcția, misiunea sau mandatul său, sau facilitat de funcția, misiunea sau mandatul său, în vederea obținerii sau păstrării unei piețe sau a unui alt avantaj contrar din comerțul internațional.
Se pedepsește cu aceleași pedepse cedarea unei persoane menționate la aliniatul precedent care solicită, fără drept, și în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau avantaje oarecare pentru îndeplinirea sau abținerea de la îndeplinirea unui act prevăzut în aliniatul de mai sus.
Cercetarea delictelor prevăzute în acest articol nu poate fi exercitată decât la cererea ministerului public.
Secțiunea a III-a.Infracțiunile de corupție în Codul penal spaniol
1.Precizări prealabile
În Codul penal spaniol faptele de corupție sunt incriminate în capitolele V și VI, ale Titlului XIX, denumit Delicte contra administrației publice. De asemenea, Codul penal spaniol incriminează distinct anumite fapte de corupție legate de tranzacțiile comerciale internaționale (capitolul X și titlul XIX bis).
În doctrina spaniolă se face, de regulă, distincție între corupția pasivă (faptele funcționarilor) și corupția activă (faptele particularilor), astfel că vom urma și noi acest punct de vedere.
2.Corupția pasivă
Faptele de corupție pasivă sunt incriminate prin art. 419-421 C.pen., iar prin art. 422 din același cod este extinsă aplicarea acestor norme de incriminare și în ceea ce-i privește pe jurați, arbitrii, experți sau alte persoane care iau parte la exercitarea funcției publice.
Conform art. 419 C.pen., autoritatea sau funcționarul public care, în beneficiul propriu sau al unui terț, pretinde sau primește, personal sau prin interpuși, cadouri sau acceptă oferirea acestora sau promisiunea oferirii lor pentru a realiza, în exercitarea funcției sale, o acțiune sau o omisiune care constituie infracțiune, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 2 la 6 ani, cu amendă începând de la suma echivalentă cu valoarea cadoului până la triplul acesteia și decăderea specială din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 7 la 12 ani, fără a se aduce atingere pedepsei corespunzătoare delictului comis în raport de darul sau promisiunea respectivă.
Potrivit art. 420 C.pen. autoritatea sau funcționarul public care, în beneficiul propriu sau al unui terț, pretinde sau primește, personal sau prin interpuși, cadouri sau promisiunea oferirii lor pentru a realiza, în exercitarea funcției sale, o acțiune injustă care nu constituie delict și realizează această acțiune, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 4 ani și cu decăderea specială din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 6 la 9 ani și cu închisoare de la 1 la 2 ani și cu decăderea specială din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 3 la 6 ani, dacă nu realizează respectiva acțiune. În ambele cazuri, se va aplica, în plus, amendă începând de la suma echivalentă cu valoarea cadoului până la triplul acesteia.
Din cele ce preced rezultă că legiuitorul spaniol sancționează mai sever faptele de corupție pasivă dacă acțiunea ilicită a funcționarului realizează conținutul unei infracțiuni.
În art. 421 C.pen. este incriminată inacțiunea funcționarului. Astfel, în conformitate cu art. 421, când cadoul solicitat, primit sau promis are ca scop ca autoritatea sau funcționarul public să se abțină de la o acțiune pe care ar trebui să o realizeze în exercitarea funcției sale, pedepsele vor fi de amendă începând de la suma echivalentă cadoului până la dublul acesteia și decăderea specială din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani.
Codul penal spaniol face diferență de regim sancționator nu numai în funcție de forma ilicită a elementului material, ci și în funcție de caracterul licit sau ilicit al acestuia. Potrivit art. 425 pct. 1 C.pen., autoritatea sau funcționarul public care solicită cadouri sau admite oferirea acestora sau promisiunea că vor fi oferite pentru a realiza o acțiune proprie funcției sale sau ca recompensă pentru o acțiune deja realizată, va fi pedepsit cu amendă începând de la suma echivalentă cu valoarea cadoului până la triplul acesteia și suspendarea din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 6 luni la 3 ani. Iar conform art. 425 pct. 2, în cazul recompensei pentru o acțiune deja realizată, dacă aceasta constituie un delict, se va aplica, în plus, pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani, amendă de la 6 la 10 luni și decăderea specială din postul sau funcție pe o perioadă de la 10 la 15 ani.
Făcând o paralelă cu legea română, constatăm că luarea de mită în concepția Codului penal spaniol are o sferă mai largă de aplicare, care acoperă și ceea ce legiuitorul român incriminează sub denumirea de primirea de foloase necuvenite.
În fine, o altă formă de corupție este incriminată de art. 426 C.pen., potrivit căruia autoritatea sau funcționarul public care admite cadouri care le-au fost oferite datorită funcției sau ca o consecință a unei acțiuni neinterzise de lege, va fi pedepsit cu amendă de la 3 la 6 luni.
În literatura de specialitate se face deosebire între corupția proprie (art. 419-421 C.pen.) și corupția improprie (art. 426 C.pen.).
3.Corupția activă
Faptele de corupție activă sunt prevăzute în art. 423, iar în art. 424 C.pen. este incriminată o formă atenuată a corupției active.
Conform art. 423 C.pen.:
Persoanele care, prin oferirea de cadouri sau promisiunea că le vor oferi, corup sau intenționează să corupă autoritățile sau funcționarii publici, vor fi pedepsite cu aceleași pedepse ale închisorii și amendă ca cei care au fost corupți;
Persoanele care satisfac solicitările autorităților sau funcționarilor publici, vor fi pedepsite cu pedeapsa inferioară în grad celei prevăzute în paragraful anterior.
Potrivit art. 424, când mita se dă într-o cauză penală în favoarea inculpatului, fiind oferită de soț sau de o altă persoană cu care acesta are o legătură stabilă printr-o relație de afectivitate analogă sau de ascendent, descendent sau frate natural, prin adopție sau prin afinitate de același grad, se va aplica mituitorului pedeapsa cu amendă de la 3 la 6 luni.
4.Cauză de nepedepsire
În art. 427 C.pen. este reglementată o cauză de nepedepsire. Conform acestui articol va fi exonerat de pedeapsă pentru delictul de corupție, persoana particulară care a dat curs ocazional solicitării de cadouri formulate de autoritatea sau funcționarul public și denunță fapta la autoritatea însărcinată să procedeze la verificarea acesteia, înainte de deschiderea procedurii corespunzătoare, dacă nu au trecut mai mult de 10 zile de la data comiterii faptelor.
5.Traficul de influență
Traficul de influență este incriminat în mai multe forme infracționale, respectiv pe de o parte, se face distincție între traficul de influență desfășurat de către o persoană în folosul propriu (art. 428 și art. 429) sau pentru altă persoană iar, pe de lată parte, Codul penal spaniol incriminează distinct traficul de influență săvârșit de o autoritate sau de un funcționar (art. 428) față de traficul de influență comis de un particular (art. 430).
Conform art. 428 C.pen., funcționarul public sau autoritatea care influențează pe alt funcționar public sau autoritate, prevalându-se de exercitarea atribuțiilor funcției sale sau de orice altă situație derivată din relația sa personală sau ierarhică cu acesta sau cu alt funcționar sau autoritate pentru a obține o rezoluție care poate genera, direct sau indirect, un beneficiu economic pentru sine sau pentru un terț, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 1 an, amendă începând de la suma echivalentă cu beneficiul urmărit sau obținut până la dublul acestuia și decăderea specială din postul sau funcția publică pe o perioadă de la 3 la 6 ani. Dacă beneficiul urmărit este obținut, pedeapsa se va aplica în jumătatea ei superioară.
Iar potrivit art. 429 C.pen., persoana particulară care influențează un funcționar public sau o autoritate, prevalându-se de orice situație derivată din relația sa personală cu acesta sau cu alt funcționar sau autoritate pentru a obține o rezoluție care poate genera, direct sau indirect, un beneficiu economic pentru sine sau pentru un terț, va fi pedepsită cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 1 an și amendă începând de la suma echivalentă cu beneficiul urmărit sau obținut până la dublul acestuia. Dacă beneficiul urmărit este obținut, pedeapsa se va aplica în jumătatea ei superioară.
Cei care, oferindu-se să realizeze faptele prevăzute în art. 428 și 429 C.pen., solicită de la terți cadouri sau orice altă remunerație sau acceptă oferirea de cadouri sau promisiunea de a fi oferite, vor fi pedepsiți cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 1 an.
În oricare din aceste cazuri, autoritatea judiciară va putea, de asemenea, să aplice suspendarea activităților societății, întreprinderii, organizației sau biroului și închiderea anexelor acestora deschise publicului, pe o perioadă de la 6 luni la 3 ani.
Bibliografie:
Cursuri, tratate, monografii autohtone:
Amza T., Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Antoniu G., Daneș Șt., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Juridică, ed. a VII-a, București, 2002;
Basarab M., Pașca V., Mateuț Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., Dungan P., Mirișan V., Mancaș R., Mihăeș C., Codul penal comentat, vol.II. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008;
Bercheșan V., Metodologia investigării infracțiunilor, vol. I, Ed. Paralela 45, Pitești, 2000;
Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea specială, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 2005;
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2006;
Cherciu E., Corupția. Caracteristici și particularități în România, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Diaconescu H., Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;
Dobrinoiu V., Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995;
Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi Al., Pascu I., Molnar I., Lazăr V., Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1997;
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, București, 1972;
Filipaș A., Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
Giurăscu C.C., Istoria românilor, vol.II, partea I, București, 1937;
Ioan D., Banciu D., Rădulescu S.M., Corupția în România. Actualitate și percepție socială, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Loghin O., Toader T., Drept penal român. Partea specială, Ed. Casa de Editură și Presă “Șansa”, București, 1994;
Mădulărescu E., Traficul de influență.Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006;
Mrejeru Th., Florescu D.P.A., Safta D., Safta M., Infracțiunile de corupție.Aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2005;
Neagu I., Drept procesual penal. Tratat, vol. II, Ed. Global Lex, București, 2007;
Rătescu C., ș.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea special, 1937;
Stoica O.A., Drept penal. Partea special, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
Toader T., Drept penal roman. Partea special, Ed. Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2008;
Voicu C., ș.a., Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
Zarafiu M., Infracțiuni în domeniul afacerilor, Ed. Editas, București, 2003.
Articole:
Bălășoiu Gh., Funcționarul cu atribuții de control – subiect activ calificat al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 8/1994;
Butnariu E., Înșelăciunea, luarea de mită și Legea nr. 12/1990, Pro-Lege nr. 1/1994;
Diaconescu H., Puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 10/1998;
Dobrinoiu M., Romițan C.R., Primirea de foloase necuvenite și infracțiunea de luare de mită. Delimitări, RDP nr. 2/2004;
Dumitru I., Calitatea de subiect activ al infracțiunii de luare de mită a medicilor, Pro-Lege nr.2/1996;
Lupașcu R., Infracțiunile de luare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență, Pro-Lege nr. 1/1994;
Lupașcu R., Unele probleme privind aplicarea dispozițiilor legale referitoare la infracțiunea de mită, primirea de foloase necuvenite și trafic de influență, Dreptul nr. 5-6/1994;
Maxim M.Z., Regimul economic al dominației otomane în Moldova și Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Revista de istorie nr. 9/1979;
Niculeanu C., Natura, sfera atribuțiilor de serviciu ale gardianului public și calitatea acestuia de subiect activ al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 10/1996;
Petrovici M., Diferențierea infracțiunii de luare de mită de infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor obștești, Dreptul nr. 7/1990;
Sumănaru V., Delimitarea infracțiunii de luare de mită de alte infracțiuni, Pro-Lege nr. 1/1992.
Doctrina străină:
G. Boissier, Cicero et ses amis. Etude la societé romaine du temps du César, Traducere de N. Steinhardt, Ed. Univers, București, 1977;
Munteanu I., La corruption des functionnaires publics on droit pénal romain, Geneva, 1931;
Dicționare:
Boroi Al., Gorunescu M., Popescu M., Dicționar de drept penal, Ed. All Beck, București, 2004;
Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993;
Micul dicționar academic, vol. I, Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, Ed. Universul Enciclopedic, București, 2001;
Hotca M.A., Dicționar de drept penal, Ed. Editas, București, 2004;
Site-uri:
www.inm-lex.ro;
www.pna.ro;
www.sigmaweb.org;
www.legislatieonline.org;
www.dexonline.ro;
www.scj.ro;
www.politiaromana.ro;
Acte normative:
Constituția României;
Codul penal al României;
Codul de procedură penală;
Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;
Legea nr. 7/2004 privin Codul de conduită a funcționarilor publici;
Legea nr. 147/2002 pentru ratificarea Convenției civile asupra corupției;
Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția;
Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției;
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.
Bibliografie:
Cursuri, tratate, monografii autohtone:
Amza T., Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
Antoniu G., Daneș Șt., Popa M., Codul penal pe înțelesul tuturor, Ed. Juridică, ed. a VII-a, București, 2002;
Basarab M., Pașca V., Mateuț Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., Dungan P., Mirișan V., Mancaș R., Mihăeș C., Codul penal comentat, vol.II. Partea specială, Ed. Hamangiu, București, 2008;
Bercheșan V., Metodologia investigării infracțiunilor, vol. I, Ed. Paralela 45, Pitești, 2000;
Boroi Al., Nistoreanu Gh., Drept penal. Partea specială, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 2005;
Bulai C., Filipaș A., Mitrache C., Instituții de drept penal, Ed. Trei, București, 2006;
Cherciu E., Corupția. Caracteristici și particularități în România, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Diaconescu H., Drept penal. Partea specială, vol. II, Ed. All Beck, București, 2005;
Dobrinoiu V., Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995;
Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi Al., Pascu I., Molnar I., Lazăr V., Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, București, 1997;
Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. IV, București, 1972;
Filipaș A., Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2008;
Giurăscu C.C., Istoria românilor, vol.II, partea I, București, 1937;
Ioan D., Banciu D., Rădulescu S.M., Corupția în România. Actualitate și percepție socială, Ed. Lumina Lex, București, 2005;
Loghin O., Toader T., Drept penal român. Partea specială, Ed. Casa de Editură și Presă “Șansa”, București, 1994;
Mădulărescu E., Traficul de influență.Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006;
Mrejeru Th., Florescu D.P.A., Safta D., Safta M., Infracțiunile de corupție.Aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2005;
Neagu I., Drept procesual penal. Tratat, vol. II, Ed. Global Lex, București, 2007;
Rătescu C., ș.a., Codul penal adnotat, vol. II, Partea special, 1937;
Stoica O.A., Drept penal. Partea special, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976;
Toader T., Drept penal roman. Partea special, Ed. Hamangiu, ed. a 3-a, București, 2008;
Voicu C., ș.a., Dreptul penal al afacerilor, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
Zarafiu M., Infracțiuni în domeniul afacerilor, Ed. Editas, București, 2003.
Articole:
Bălășoiu Gh., Funcționarul cu atribuții de control – subiect activ calificat al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 8/1994;
Butnariu E., Înșelăciunea, luarea de mită și Legea nr. 12/1990, Pro-Lege nr. 1/1994;
Diaconescu H., Puncte de vedere cu privire la subiectul activ al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 10/1998;
Dobrinoiu M., Romițan C.R., Primirea de foloase necuvenite și infracțiunea de luare de mită. Delimitări, RDP nr. 2/2004;
Dumitru I., Calitatea de subiect activ al infracțiunii de luare de mită a medicilor, Pro-Lege nr.2/1996;
Lupașcu R., Infracțiunile de luare de mită, primire de foloase necuvenite și trafic de influență, Pro-Lege nr. 1/1994;
Lupașcu R., Unele probleme privind aplicarea dispozițiilor legale referitoare la infracțiunea de mită, primirea de foloase necuvenite și trafic de influență, Dreptul nr. 5-6/1994;
Maxim M.Z., Regimul economic al dominației otomane în Moldova și Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Revista de istorie nr. 9/1979;
Niculeanu C., Natura, sfera atribuțiilor de serviciu ale gardianului public și calitatea acestuia de subiect activ al infracțiunii de luare de mită, Dreptul nr. 10/1996;
Petrovici M., Diferențierea infracțiunii de luare de mită de infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor obștești, Dreptul nr. 7/1990;
Sumănaru V., Delimitarea infracțiunii de luare de mită de alte infracțiuni, Pro-Lege nr. 1/1992.
Doctrina străină:
G. Boissier, Cicero et ses amis. Etude la societé romaine du temps du César, Traducere de N. Steinhardt, Ed. Univers, București, 1977;
Munteanu I., La corruption des functionnaires publics on droit pénal romain, Geneva, 1931;
Dicționare:
Boroi Al., Gorunescu M., Popescu M., Dicționar de drept penal, Ed. All Beck, București, 2004;
Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicționar de sociologie, Ed. Babel, București, 1993;
Micul dicționar academic, vol. I, Academia Română, Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan”, Ed. Universul Enciclopedic, București, 2001;
Hotca M.A., Dicționar de drept penal, Ed. Editas, București, 2004;
Site-uri:
www.inm-lex.ro;
www.pna.ro;
www.sigmaweb.org;
www.legislatieonline.org;
www.dexonline.ro;
www.scj.ro;
www.politiaromana.ro;
Acte normative:
Constituția României;
Codul penal al României;
Codul de procedură penală;
Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;
Legea nr. 7/2004 privin Codul de conduită a funcționarilor publici;
Legea nr. 147/2002 pentru ratificarea Convenției civile asupra corupției;
Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția;
Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenției Națiunilor Unite împotriva corupției;
Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Asemanari Si Deosebiri Intre Infractiunile de Luare de Mita Si de Primire de Foloase Necuvenite (ID: 126375)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.