Arestarea Preventiva a Invinuitului

CAPITOLUL1. MĂSURILE PROCESUALE

Măsurile procesuale -noțiuni generale

Având în vedere specificul obligațiilor ce decurg din exercitarea acțiunii civile în cadrul proceslui penal și ținând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfășurări a acțiunilor ce se întreprind în rezolvarea cauzelor penale, este necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale.

În literatura de specialitate, măsurile procesuale sunt definite ca instituții de drept procesual penal care constau în anumite privațiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condițiile și împrejurările în care se desfășoară procesul penal.

Într-o altă definiție se arată că prin măsura procesuală se înțelege mijlocul de constrângere prin care organul judiciar asigură îndeplinirea de către părți și celelalte persoane care participă la proces, a obligațiilor lor procesuale și garantează executarea pedepsei și recuperarea pagubei produse prin infracțiune.

Ambele definiții surprind esența conținutului măsurilor procesuale, dar, în opinia noastră, ar putea fi formulată într-o definiție mult mai sintetică, prin care să se exprime natura și funcționalitatea acestor instituții de drept procesual penal.

Măsurile procesuale sunt mijloace de privațiune ori de constrângere puse de lege la dispoziția organelor judiciare, prin care se asigură desfășurarea normală a procesului penal, adică îndeplinirea obligațiilor procesuale, garantarea executării pedepsei și a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Măsurile procesuale sunt instituții de drept procesual penal folosite de organele judiciare în vederea desfășurării normale și eficiente a urmăririi penale și judecății. Funcționalitatea lor constă în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condițiuni a procesului penal.

În cursul procesului penal pot surveni impedimente, obstacole sau dificultăți de natură a periclita eficacitatea activității judiciare . Astfel, dacă nu se iau măsuri, învinuitul sau inculpatul ar putea săvârși în continuare alte infracțiuni după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului prin ștergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau mijloace de probă materiale sau chiar să dispară încercând să zădărnicească aplicarea sancțiunii penale. În alte situații sunt necesare măsuri care să evite riscul ca executarea silită a celor obligați la suportarea despăgubirilor civile sau a pedepselor la amendă să nu aibă eficacitate .

Pentru a se evita inconvenientele de felul celor arătate mai sus, în legea de procedură au fost instituite măsurile procesuale ca mijloace care asigură eficiența procesului penal .

Măsurile procesuale nu fac parte din desfășurarea activității principale a procesului penal, caracterul lor fiind acela de activități adiacente celei principale .

Intervenția reală și efectivă a măsurilor procesuale se manifestă numai dacă în procesul penal apar dificultăți, greutăți ori se profilează situații a căror evitare impune luarea lor.

Este posibil ca desfășurarea cauzei penale să nu necesite luarea unor măsuri procesuale, ceea ce demonstrează că instituția nu intră obligatoriu în fondul principal al activităților legate de rezolvarea pricinii.

Cele mai multe măsuri procesuale constau în privațiuni sau constrângeri mai mult sau mai puțin drastice. Constrângerea sau privațiunea este evident foarte severă când vizează starea de libertate, unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanei, mai ales când privațiunea de libertate poate deveni mai îndelungată (în cazul prelungirii unei stări de arestare preventivă a inculpatului.)

Datorită obiectului și funcționalităților măsurile procesuale pot fi dispuse și folosite de organul judiciar numai în cadrul procesului penal.

Măsurile procesuale fiind legate de buna desfășurare a procesului penal nu se justifică nici dincolo de epuizarea activității judiciare.

În mod excepțional pentru anumite rațiuni și în condiții strict limitate de lege este posibil ca unele măsuri procesuale să se mențină temporar și după stingerea procesului penal. Astfel, procurorul poate dispune menținerea măsurilor de asigurare și după încetarea urmăririi penale (art. 245 C. pr. pen.) la fel, când în urma achitării inculpatului și nesoluționării acțiunii civile potrivit art. 346 alin. 4 C. pr. pen. procesul penal ia sfârșit, măsurile asiguratorii se mențin (art. 356 alin. 3 C. pr. pen.). În ambele cazuri măsurile procesuale menținute produc efecte juridice cel mult 30 de zile, după care încetează de drept.

Măsurile procesuale se diferențiază după anumite criterii de clasificare.

O împărțire a măsurilor procesuale avută în vedere de către toți autorii, are drept temei de sistematizare valoarea socială asupra căreia se îndreaptă acestea. Sub acest aspect măsurile pot fi personale sau reale. Sunt măsuri procesuale cu caracter personal, oricare măsură preventivă privativă de libertate, măsurile de ocrotire precum și măsurile procesuale de siguranță care pot fi luate în cursul procesului penal potrivit art. 162 C. pr. pen. Dimpotrivă, restrângerile vizând anumite bunuri sau relații față de ele constituie măsuri reale – sechestrul asigurator, poprirea inscripția ipotecară, restituirea lucrului, restabilirea situației anterioare.

Dintre clasificările măsurilor procesuale cea mai importantă este cea dată de codul de procedură penală. Legea împarte aceste măsuri în: măsuri preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice datorită faptului că se referă la restrângerea în condițiile legii a libertății persoanei. În cea de a doua categorie intră celelalte măsuri care au ca obiect asigurarea unei ocrotiri procesuale. Într-un fel sau altul, aceste măsuri pot ocroti societatea dar și pe învinuit sau inculpat (în cazul unui tratament medical obligatoriu ori a unei internări medicale provizorii); de asemenea, sunt apărate interesele unei persoane neajutorate în cazul măsurilor de ocrotire și sunt promovate interesele părții civile în cazul măsurilor asigurătorii, a restituirii lucrurilor și a restabilirii situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

Măsurile sunt preventive fiindcă funcționează în vederea înlăturării unor pericole. Pentru luarea unor măsuri preventive există:

Condiție generală – pentru ca pericolul care ar amenința buna desfășurare a procesului penal să poată duce la luarea unei măsuri preventive trebuie ca fapta care formează obiectul procesului penal să fie o infracțiune sancționată de lege cu pedeapsa închisorii.

În caz de concurs de infracțiuni pus în sarcina aceluiași învinuit sau inculpat este suficient ca una din faptele aflate în concurs să fie sancționată de lege cu închisoarea pentru a se putea lua o măsură preventivă. Când o infracțiune săvârșită în străinătate este urmărită de organele judiciare din țara noastră, pentru luarea măsurilor preventive se va ține seama de legea cea mai blândă.

Condiție specială – luarea măsurilor preventive este special condiționată de competența organului judiciar care dispune asupra luării măsurii.

Potrivit dispoziției art. 136 alin 3 C. pr. pen., măsura preventivă a reținerii poate fi luată de către organul de cercetare penală, deci și de procuror atunci când efectuează personal urmărirea penală (art. 209 C. pr. pen.). Textul nu atribuie instanței judecătorești competența de a lua măsura reținerii, deoarece o asemenea dispoziție ar fi contravenit dispozițiilor art. 31 din Constituție; de altfel instanța, atunci când simte nevoia să ia o măsură preventivă privativă de libertate, poate dispune arestarea preventivă (art. 299 alin.2 și art. 388 C. pr. pen.)

Criteriile care trebuie avute în vedere la luarea și alegerea măsurii preventive sunt enumerate în dispoziția din ultimul aliniat al art. 136 C. pr. pen. Aceste criterii privesc: scopul ce se urmărește prin luarea măsurii respective, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.

Prin scopul ce se urmărește se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preântâmpinat sau înlăturat, organul judiciar fiind obligat să aleagă măsura potrivită pentru atingerea acelui scop.

Prin gradul de pericol social al infracțiunii se înțelege gravitatea faptei imputate în raport cu încadrarea legală și cu împrejurările concrete în care a fost comisă.

În ceea ce privește condiția personală a învinuitului sau inculpatului (sănătate, vârstă, antecedente sau alte situații), servește ca un criteriu complementar față de primele criterii.

Măsurile preventive

Între măsurile procesuale un loc important ocupă măsurile de prevenție prevăzute de articolul 136 C. pr. pen. Aceste măsuri sunt:

reținerea;

obligarea de a nu părăsi localitatea;

obligarea de a nu părăsi țara;

arestarea preventivă.

Măsurile preventive vizează starea de libertate a individului sau a inculpatului și au drept efect fie privarea de libertate (reținere, arestare), fie restrângerea libertății de mișcare (obligarea de a nu părăsi localitatea), reglementarea lor reflectând principiile înscrise în articolul 23 din Constituție privind garantarea libertății individuale.

În concepția juridică din ultimele decenii a devenit o opinie de necontestat că libertatea persoanei trebuie garantată de legislația oricărui stat. Dispozițiile care permit privarea de libertate ca sancțiune de natură penală sau ca măsură judiciară urmează să corespundă unor standarde de largă aplicabilitate înscrise în diverse documente internaționale.

În materia măsurilor preventive un document internațional care stă la baza reglementărilor din legislațiile procesual penale europene este ”Convenția europeană a drepturilor omului” semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. În art. 5 al acestei convenții se stipulează principiul general că ”nimeni nu poate fi privat de libertate” și se înscriu și excepțiile la această regulă printre care și arestarea preventivă.

Din prevederile Convenției europene se degajă și câteva idei generale dintre care menționăm:

privațiunea de libertate în principiu nu poate fi dispusă decât de un magistrat;

privațiunea de libertate urmează să asigure infractorului ajungerea în fața organului competent să-l tragă la răspundere penală pentru fapta săvârșită.

privațiunea de libertate să fie limitată în timp, în așa fel încât până la soluționarea definitivă a cauzelor penale, măsurile de prevenție să aibă o durată cât mai scurtă;

privațiunea de libertate să poată fi înlocuită în anumite condiții legale cu alte măsuri procesuale care să garanteze buna desfășurare a cauzei penale fără menținerea stării de arest, inculpatul putând fi eliberat (în condițiuni de control judiciar, pe cauțiune etc.)

privațiunea de libertate să poată fi contestată de cel arestat în fața judecătorului, cei interesați având la îndemână posibilitatea folosirii unor căi de atac.

Scopul măsurilor preventive este acela de a se asigura buna desfășurarea a procesului penal și de a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. Scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Alegerea masurii ce urmeaza a fi luata se face tinandu-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infractiunii, de sanatatea, varsta, antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia masura.

Pentru a putea fi luată o măsură preventivă împotriva învinuitului sau inculpatului, legea cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

infracțiunea cu privire la care se dispune luarea măsurii preventive să fie sancționată cu închisoarea sau detențiunea pe viață; condiția se realizează și în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepția arestării preventive unde legea prevede în mod expres în art.136 alin.6 C. pr. pen. că această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor peunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii;

să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală; potrivit art.681, sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză există presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a savârșit fapta;

să existe vreunul din următoarele cazurile prevăzute de art. 148 literele a)-f):

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, in scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata, ori exista date ca va incerca sa fuga sau sa se sustraga in orice mod de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei;

a1) inculpatul a incalcat, cu rea-credinta, masura obligarii de a nu parasi localitatea sau tara ori obligatiile care ii revin pe durata acestor masuri;

b) exista date ca inculpatul incearca sa zadarniceasca in mod direct sau indirect aflarea adevarului prin influentarea unei parti, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de proba;

c) exista date ca inculpatul pregateste savarsirea unei noi infractiuni;

d) inculpatul a savarsit cu intentie o noua infractiune;

e) exista date ca inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau ca incearca o intelegere frauduloasa cu aceasta;

f) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea sa in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica.

– învinuitul sau inculpatul să fie ascultat numai în prezența apărătorului;

În cadrul criteriilor complementare, scopul măsurii de prevenție nu se confundă cu scopul general fixat în art. 136 alin.1. Scopul general al măsurii de prevenție este fixat în raport cu o anumită persoană și cu împrejurările concrete ale unei cauze penale. Spre exemplu, scopul special al unei măsurii de prevenție ar putea fi crearea condițiilor unui contract permanent și sigur al organului judiciar cu învinuitul în cazul obligării de a nu părăsi localitatea. Desigur că acest scop special se subsumează scopului general al măsurilor de prevenție.

În cazul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii aceasta fiind exprimat prin limite de pedeapsă prevăzute în art. 148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei, cumar fi: frecvența infracțiunii în raza teritorială în care își desfășoară activitatea organul judiciar, starea de tulburare a publicului, cu alte cuvinte se ține seama de rezonanțele ulterioare comiterii infracțiunii.

Împotriva persoanelor juridice se pot distinge următoarele măsuri preventive, conform art. 4795 alin.1:

suspendarea procedurii de dizolvare;

suspendarea fuziunii, a divizării sau a redcerii capitalului social al persoanei juridice;

interzicerea nor operațiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvența persoanei juridice;

interzicerea de a încheia anumite acte juridice stabilite de organul judiciar;

interzicerea de a desfășura activități de natura celor în exercițiul sau cu ocazia cărora a fost comisă infracțiunea.

Măsurile pot fi dispuse de către judecător, în cursul urmăririi penale (prin încheiere motivată, dată în camera de consiliu), la propunerea procurorului, sau de către instanță, în cursul judecății, cu îndeplinirea următoarelor condiții:

să existe motive temeinice care justifică presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârșit o faptă prevăzută de legea penala;

să se asigure buna desfășurare a procesului penal.

Măsurile preventive se pot dispune pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, dacă se mențin temeiurile care au determinat luarea acestora; fiecare prelungire nu poate depăși 60 de zile.

Persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauțiuni al cărui cuantum nu poate fi mai mic de 5000 de lei în vederea asigurării respectării măsurilor preventive dispuse.

Organele judiciare care pot lua măsurile de prevenție și actele prin care pot fi luate aceste măsuri

În vederea garantării libertății persoanei, legislația noastră prevede că măsurile de prevenție se iau, de regulă, de către judecător sau instanța de judecată (în funcție de faza în care se află procesul penal) și procuror, singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore.

Anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006, măsurile preventive constând în obligarea de a nu părăsi localitatea, respectiv obligarea de a nu părăsi țara, puteau fi dispuse, în cursul urmăririi penale numai de către procuror. In acest mod, în ipoteza soluționării de către judecător a unei cereri de înlocuire a arestării preventive cu una dintre cele două măsuri, putea fi invocată excepția imposibilității dispunerii de către judecător a restrângerii libertății de mișcare a învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale.

Argumentul uzitat pentru ca judecătorul să poată dispune obligarea de a nu părăsi localitatea ori țara consta în raționamentul a fortiori, în conformitate cu care, dacă judecătorul putea dispune, prin intermediul intituției prelungirii măsurii preventive respective, obligarea învinuitului de a nu părăsi localitatea ori țara pentru un termen maxim de 1 an sau 2 ani, avea dreptul și de a dispune în acest sens și pentru primele 30 de zile.

Măsura arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituționale intervenite, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, numai de către judecător.

În considerarea rațiunilor invocate pentru ipoteza în care se dispune obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi țara, se impunea modificarea art. 136 alin. 5, după cum urmează: „măsura prevăzută în alin. 1 lit. d poate fi luată de judecător, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată, în cursul judecății".

Din economia dispozițiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenție pot fi luate prin: ordonanță de către organul de cercetare penală; ordonanță de către procuror; hotărârea instanței de judecată (sentință\decizie sau încheiere). Față de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenție prin rechizitoriu, știut fiind că arestarea preventivă este de competența instanței de judecată.

Art. 137 conține dispoziții generale privind cuprinsul actului prin care se ia măsura preventivă. Sunt prevăzute o serie de dispoziții comune tuturor măsurilor preventive precum și dispoziții specifice. Astfel, în cuprinsul actului prin care se dispune oricare dintre cele patru măsuri preventive, se vor indica: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării, textul de lege în care aceasta se încadrează și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită. în ipoteza reținerii și arestării preventive, actul prin care se iau aceste măsuri trebuie să indice, suplimentar, cazul prevăzut în art. 148, precum și temeiurile concrete din care rezultă existența acestuia. în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, actul prin care se ia această măsură trebuie să indice temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii, fără a se face referire la vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148 (neexistând prevederi legale care să instituie această condiție pentru luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara).

Astfel, potrivit prevederilor art. 143 și 146, pentru a se dispune luarea reținerii ori a arestării preventive este necesar a se constata incidența art. 148, cazul respectiv urmând a fi indicat în cuprinsul actului de dispoziție, alături de temeiurile concrete care au condus la dispunerea măsurii. în același timp, măsurile preventive restrictive de libertate reglementate în art. 145 și 1451, se vor dispune fără a fi necesar să se constate existența vreunuia din cazurile din art. 148.

Având în vedere competența limitată pe care o au organele de cercetare penală cu privire la luarea măsurilor de prevenție, legea (art. 138) prevede posibilitatea acestora de a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive. Astfel, când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia vreuna din măsurile preventive prevăzute la art. 136 alin. 1 lit. b-d: (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului.

In cazul obligării de a nu părăsi localitatea și a obligării de a nu părăsi țara, procurorul este obligat să se pronunțe în 24 de ore.

Potrivit art. 137 alin. 2, în cazul când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, este prevăzută obligația judecătorului, de a încunoștința despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru al familiei celui arestat ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces verbal.

Cel reținut poate să ceară să fie încunoștințat despre măsura luată una din persoanele arătate mai sus iar cererea sa se consemnează într-un proces-verbal. în mod excepțional, dacă organul de cercetare penală apreciază că acest lucru ar afecta urmărirea penală, îl informează pe procuror, care va decide cu privire la înștințarea solicitată de reținut.

Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor de prevenție

Înlocuirea măsurilor de prevenție

Așa cum arătam mai sus, măsurile de prevenție, ca măsuri procesuale, au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și de persoana făptuitorului.

Este posibil ca pe parcursul desfășurării procesului penal să intervină elemente care impun înlocuirea măsurii de prevenție luate inițial cu o altă măsură de prevenție. In acest sens, în art. 139 alin. 1 se arată că măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. în cazul în care măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de instanță sau de procuror, organul de cercetare penală are obligația să-l informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii preventive.

Procurorul este obligat el însuși să sesizeze din oficiu instanța, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată personal că nu mai există sau s-a schimbat temeiul care a justificat luarea măsurii.

Procedura înlocuirii măsurii preventive cu altă măsură preventivă, în condițiile stabilite de lege, se aplică chiar dacă organul judiciar urmează să-și decline competența (art. 139 alin. 4).

Observând dispozițiile privitoare la înlocuirea măsurilor de prevenție, considerăm că poate fi înlocuită o măsură de prevenție cu una mai blândă și invers. în acest sens, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenție (art. 145 alin. 3). Măsura reținerii poate fi înlocuită cu măsura arestării (art. 144 alineatul final). De asemenea, orice măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi țara.

În practica judiciară a instanței supreme s-a statuat că admiterea unei căi ordinare de atac, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, deși presupune prelungirea duratei procesului, nu constituie un temei pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara, dacă motivele care au determinat arestarea subzistă. De asemenea, durata arestării preventive nu constituie un temei al înlocuirii acestei măsuri preventive, dacă se constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, această durată având relevanță, conform art. 140, numai sub aspectul încetării de drept a măsurii arestării preventive.

Revocarea măsurilor de prevenție

În lumina dispozițiilor legale, revocarea măsurilor de prevenție se înfățișează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când măsura a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, dispun desființarea ei. Revocarea măsurilor de prevenție se poate face la cerere sau din oficiu. În cazul revocării măsurii reținerii sau a arestării preventive, se va dispune, concomitent, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Ca și în cazul înlocuirii măsurilor preventive, în vederea cunoașterii în permanență a posibilităților menținerii sau revocării măsurii, organul de cercetare penală are obligația să-l informeze pe procuror despre schimbarea ori încetarea temeiurilor care au motivat luarea măsurii.

Din economia dispozițiilor art. 139 alin. 2 rezultă că revocarea măsurilor de prevenție constituie un act prin care organul care a dispus măsura poate reveni asupra luării acesteia revocând-o dacă măsura a fost luată nelegal sau dacă nu mai există vreun temei care să justifice menținerea acesteia.

Sub acest aspect, prin noua reglementare a măsurilor de prevenție, dreptul de revocare a unor asemenea măsuri este acordat și altui organ decât cel care a dispus luarea măsurii.

Astfel, potrivit art. 1402 alin. 7, instanța de judecată, când consideră că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau, după caz, a obligării de a nu părăsi țara, luată de procuror este ilegală sau nu este justificată, dispune revocarea măsurii preventive. Cu atât mai mult, în lipsa unor dispoziții exprese, s-a apreciat că, în cazul în care măsura preventivă privind obligarea de a nu părăsi localitatea a fost dispusă, în cursul urmăririi penale, de către instanța de judecată, competența de a soluționa cererea de revocare a acestei măsuri preventive revine instanței de judecată, întrucât procurorul nu are competența de a verifica legalitatea și temeinicia măsurilor preventive dispuse de către instanța de judecată.

Revocarea unei măsuri preventive se face din oficiu nu numai în cazul în care nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii, ci și în cazul în care aceasta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.

Prin Legea nr. 281/2003 și prin O.U.G. nr. 109/2003, legiuitorul a adăugat un nou alineat în art. 139 (alineatul 34), în care se arată în mod expres că, în situația în care instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenției, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării. De lege lata, art. 139 alin. 3 a fost abrogat prin O.U.G. nr. 60/2006.

Ca urmare a acestor modificări, în prezent, măsurile preventive pot fi revocate în baza a două considerente:

1) măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale

2) nu mai există vreun temei care să justifice măsura preventivă.

Dispoziția de revocare a măsurii preventive trebuie să fie motivată in baza acestor temeiuri legale. Astfel, referirea la lipsa antecedentelor penale, la faptul că arestarea de până în acel moment a avut suficient efect preventiv și la posibilitatea arestării din nou a inculpatului dacă va săvârși alte infracțiuni sunt considerate ca fiind în afara criteriilor prevăzute în lege.

Încetarea de drept a măsurilor de prevenție

În timp ce revocarea măsurilor de prevenție este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenție este un obstacol legal împotriva menținerii acestora. Așadar, ori de câte ori legea prevede ca măsura preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispună desființarea măsurii.

Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept sunt prevăzute în art. 140.

În primul rând, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.

Se poate spune că au expirat termenele prevăzute de lege în cazurile în care măsurile de prevenție au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege; spre exemplu, măsura arestării preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile și acest termen a expirat.

Durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile și la expirarea acestui termen, în cursul urmăririi penale, dacă se dorește menținerea acestei măsuri instanța are obligația constituțională să decidă prelungirea arestării.

Când organul judiciar dispune luarea măsurii preventive pe un termen mai mic decât termenul maxim prevăzut de lege și acest termen fixat de organul judiciar s-a scurs, se poate spune că măsura de prevenție a încetat de drept, deoarece a expirat termenul stabilit de organul judiciar. De exemplu, organul judiciar a dispus arestarea învinuitului pe o durată de 3 zile și acest termen a expirat, situație în care măsura încetează la expirarea termenului stabilit.

Măsurile preventive încetează de drept și la expirarea termenului prevăzut în art. 160b alin. 1, dacă instanța nu a procedat la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive în acest termen [art. 140 alin. 1 lit. a)].

Măsurile de prevenție încetează de drept și în situațiile în care a fost dată o soluție care absolvă de răspundere penală pe învinuit sau inculpat. In acest sens, în art. 140 lit. b) se arată că măsurile de prevenție încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau de încetare a procesului penal ori de achitare.

Măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul învinuirii, fără a se putea depăși, în cursul urmăririi penale, durata maximă de 180 de zile, stabilită de art. 159 alin. 13, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege.

Prin această expresie sunt vizate prevederile art. 350 alin. 3, potrivit cărora măsurile de prevenție privative de libertate încetează de drept, când instanța pronunță:

a) o pedeapsă cu închisoarea cel mult egală cu durata reținerii și arestării preventive;

b) o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării sau cu executare la locul de muncă;

c) amenda;

d) o măsură educativă.

In cazurile menționate mai sus, instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul, în cazul reținerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligația să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat, trimițând administrației locului de deținere o copie de pe dispozitiv sau ordonanță ori un extras cuprinzând următoarele mențiuni: datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare, numărul și data ordonanței, ale încheierii sau hotărârii prin care s-a dispus liberarea, precum și temeiul legal al liberării.

Căile de atac împotriva actelor procesuale prin care se dispune luarea, revocărea sau încetărea de drept a măsurilor de prevenție

Considerații preliminare

Începând cu anul 1990, în acest domeniu au survenit numeroase modificări de natură să asigure noi garanții privind respectarea riguroasă a normelor privind restrângerea libertății persoanei sau privarea de libertate a acesteia în cursul procesului penal.

Modificările sunt în concordanță cu dispozițiile art. 5 din Convenție.

Notăm însă faptul că legiuitorul nu a reușit întotdeauna să creeze o perfectă consonanță între aceste instituții și reglementările în ansamblu existente în Codul de procedură penală. O primă observație care se impune în acest sens este aceea referitoare la instituția recursului care poate fi declarat împotriva unor încheieri ale instanței privind luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor de prevenție. în acest sens, nu s-au creat condițiile legale ale exercitării recursului dacă avem în vedere cazurile limitative arătate în art. 3859. Calea de atac a recursului în materia măsurilor de prevenție trebuie să aibă un regim special și să poată fi exercitată în cazuri menționate expres în lege.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva unei astfel de încheieri, sunt incidente dispozițiile art. 385 alin. 3, potrivit cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 385, iar instanța este obligată ca, in afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

Din analiza prevederilor legale, se poate constata că actele de dispoziție ale organelor judiciare penale competente în materia măsurilor de prevenție pot fi atacate după cum urmează:

1) plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii;

2) plângerea împotriva ordonanței procurorului privind obligarea de a nupărăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara;

3) căile de atac împotriva încheierii pronunțate de judecător în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive;

4) căile de atac împotriva încheierii pronunțate de instanță în cursul judecății privind măsurile preventive.

Plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii

Potrivit art. 1401 împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura preventivă a reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condițiile art. 278 alin. 1 și 2.

Procurorul se pronunță prin ordonanță înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reținerii, iar când consideră că aceasta este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei.

Plângerea împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive

Potrivit art. 140, împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță.

Dosarul va fi înaintat instanței în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluționează, în camera de consiliu, în termen de 3 zile.

Deși citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii; în schimb, prezența procurorului la judecarea plângerii este obligatorie (art. 140 alin. 4).

Instanța se pronunță în aceeași zi, prin încheiere, iar în situația în care consideră că măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei.

Calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive

Potrivit art. 1403, împotriva încheierii prin care judecătorul dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive, precum și împotriva încheierii de respingere a propunerii arestare preventivă, învinuitul sau inculpatul și procurorul pot face recurs la instanța superioară în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă. De asemenea, potrivit tezei finale a art. 1403 alin. 1, încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac.

In legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 1403 alin. 1, s-a constatat ca instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar, pronunțându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea atacării, separat, cu recurs a încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive. Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul ca aceasta încheiere poate fi atacată separat cu recurs, în temeiul art. 1403 alin. 1. Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că o atare încheiere nu poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât în art. 1403 alin. 1 nu este prevăzută o cale de atac separată împotriva încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive.

În aceste circumstanțe, instanța supremă, în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că încheierea prin care se dispune, în cursul urmăririi penale, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

Astfel, în raport cu prevederile art. 1403 alin. 1, a recunoaște calea de atac a recursului separat, împotriva încheierii pronunțate în cursul urmăririi penale prin care se respinge cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, înseamnă a recunoaște o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce ar fi contrar art. 23 alin. 7 și art. 129 din Constituție, potrivit cărora încheierile instanței privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege, iar împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii. în același timp s-ar încălca art. 3851 alin. 2, în temeiul căruia încheierile care nu pot fi atacate, separat, cu recurs, potrivit legii, pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată. Rațiunile pentru care în art. 1403 alin. 1 nu a fost reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi penale a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul urmăririi penale.

Învinuitul sau inculpatul arestat va fi adus în fața instanței de recurs și va ti ascultat în prezența apărătorului său. în cazul în care învinuitul sau inculpatul se află internat în spital și, din cauza stării sănătății, nu poate fi adus în fața judecătorului sau când, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, recursul va fi examinat în lipsa acestuia, dar numai în prezența apărătorului său, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie. Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se soluționează în termen de 48 de ore, în cazul arestării învinuitului, și în 3 zile în cazul arestării inculpatului (art. 1403 alin. 5).

Instanța se pronunță în aceeași zi prin încheiere, iar când consideră că măsura preventivă este nelegală sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei. Pentru ipoteza particulară în care se dispune revocarea arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, instanța va dispune și punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.

Potrivit art. 1403 alin. 8, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii preventive sau prin care s-a constatat încetarea de drept a acestei măsuri, nu este suspensiv de executare, înlăturându-se astfel neconcordanțele existente în vechea reglementare1. în consecință, încheierea instanței în aceste cazuri își produce efectele până la rezolvarea recursului învinuitului sau inculpatului.

Dosarul se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului (art. 1403 alin. 9).

În lumina art. 1413, încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, precum și încheierea prin care se dispune menținerea arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat, în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. De asemenea, încheierile pronunțate în recurs, prin care se dispune luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu pot fi atacate separat cu recurs.

În legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 141, s-a constatat ca instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar, pronunțându-se în mod diferit cu privire la posibilitatea atacării, separat, cu recurs a încheierii pronunțate în cursul judecății în primă instanță și în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive. Astfel, unele instanțe s-au pronunțat în sensul ca această încheiere poate fi atacată separat cu recurs, în temeiul art. 141. Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că o atare încheiere nu poate fi atacată, separat, cu recurs, întrucât în art. 141 nu este prevăzută o cale de atac separată împotriva încheierii pronunțate în cursul judecății în primă instanță și în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire ori încetare a arestării preventive.

În aceste circumstanțe, în baza aceleiași argumentații invocate pentru aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1403 alin. 1, instanța supremă, în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că încheierea prin care se dispune, în cursul judecății în primă instanță și în apel, respingerea cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive nu poate fi atacată, separat, cu recurs.

Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în 3 zile. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.

Potrivit art. 141 alin. 3, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. în consecință, o astfel de încheiere își produce efectele până la rezolvarea recursului.

Constatăm, în continuare, faptul că nici după modificările făcute prin Legea nr. 356/2006, nu au fost clarificate problemele privind corelarea dispozițiilor art. 141 alin. 3 cu dispozițiile art. 140 alin. 3 și cu dispozițiile art. 1403. în acest sens, observăm că, potrivit art. 140 alin. 3, în cazurile încetării de drept a măsurilor de prevenție, instanța de judecată are obligația să dispună punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat trimițând administrației locului de deținere o copie de pe dispozitiv, etc. în același timp, în art. 1403 se arată, între altele, că încheierile, prin care judecătorul dispune încetarea de drept a măsurii preventive pot fi atacate cu recurs de procuror și potrivit art. 141 alin. 3 un asemenea recurs nu este suspensiv de executare. în consecință, ne întrebăm dacă este posibilă punerea în practică a dispoziției din art. 140 alin. 3 privind punerea de îndată în libertate a celui reținut sau arestat atâta timp cât încheierea prin care s-a dispus încetarea de drept a arestării preventive este supusă recursului (art. 1403) și recursul nu este suspensiv de executare (art. 141 alin. 3).

In această cale de atac sunt asimilate și anumite cereri ale inculpatului privind starea sa de libertate. Astfel, în practica judiciară s-a arătat că cererea inculpatului privind întreruperea executării pedepsei, deși hotărârea de condamnare nu era definitivă, trebuie considerată ca o cerere de revocare a arestării preventive și trimisă instanței de recurs pe al cărei rol se află dosarul. Într-o asemenea situație, instanța de recurs, pronunțându-se asupra recursului, va trebui să decidă și asupra eventualei cereri a recurentului de revocare a arestării preventive în funcție de admiterea sau respingerea recursului.

Măsurile preventive în contextul celorlalte măsuri procesuale

Măsurile procesuale sunt instituții de constrângere ce pot fi dispuse de organele judiciare pentru buna desfășurare a procesului penal și asigurarea realizării obiectului acțiunilor exercitate în procesul penal.

Cea mai importantă clasificare a măsurilor procesuale făcută de literatura de specialitate a fost în funcție de criteriul legal instituit prin dispozițiile Codului de procedură penală. Astfel măsurile procesuale se împart în măsuri preventive (care reprezintă măsurile procesuale cele mai drastice datorită faptului că se referă la restrângerea libertății persoanei în condițiile legii -reținerea, arestare preventivă a învinuitului și inculpatului, obligarea de a nu părăsi locuința) și alte măsuri procesuale (măsuri de ocrotire și siguranță, restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii).

Între măsurile preventive și celelalte măsuri procesuale enumerate există asemănări dar și deosebiri esențiale.

Liantul acestor instituții procesuale este tocmai finalitatea lor, aceea de mijloace prevăzute de legea procesual penală de care pot uza organele judiciare penale pentru a asigura desfășurarea normală a procesului penal, executarea pedepsei și repararea pagubei produse prin săvârșirea infracțiunii.

Totuși fiecare din aceste măsuri procesuale are în compoziția sa un scop special ce le face diferite -constrângerea (în cazul măsurilor preventive), ocrotirea (în cazul măsurilor de ocrotire, a măsurilor de siguranță, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare).

Ambele tipuri de măsuri procesuale nu fac parte din desfășurarea activității principale a procesului penal. Ambele tipuri au caracter adiacent. Dacă în procesul penal apar dificultăți, se poate impune luarea lor.

Luarea măsurilor preventive -a oricăreia dintre ele – impune persoanelor obligația generală de a se supune privării de libertate sau de a nu o eluda prin sustragere asemănător privațiunii de libertate decurgând dintr-o condamnare. Din acest punct de vedere măsurile de prevenție se apropie de regimul juridic al executării pedepselor privative de libertate de altfel ele fiind reglementate în același act normativ (legea 23 /1969 privind executare pedepselor ).

Luarea altor măsuri procesuale impune de asemenea persoanei o obligație generală dar aceasta e diferită ca finalitate după cum e vorba de măsuri de ocrotire sau măsuri de siguranță.

Luarea măsurilor de ocrotire constituie o expresie a umanismului legislației noastre care înțelege să apere persoanele care ar avea de suferit în urma luării unor măsuri de prevenție privative de libertate sau a unor măsuri de siguranță care implică restrângerea libertății persoanei.

În cazul măsurilor de ocrotire se observă caracterul lor de rezultantă, de acoperire și atenuare a efectelor produse de luarea altor măsuri procesuale: art. 161 prevede că atunci când a fost luată măsura reținerii sau arestării preventive față de un inculpat care are în ocrotire un minor, trebuie să fie înștiințată autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire. Rezultă că aceste măsuri se iau cu privire la alte persoane decât învinuitul sau inculpatul.

Luarea măsurilor de siguranță se înscrie pe aceleași coordonate ale garantării bunei desfășurări a procesului penal. Obligarea la tratament medical și la internarea medicală – ca măsuri de siguranță și nu ca sancțiuni de drept penal – pot fi luate în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecății numai dacă făptuitorul din cauza unei boli sau a intoxicării cronice prin alcool sau alte asemenea substanțe, prezintă pericol pentru societate. Astfel în cazul măsurilor de siguranță componența medicală este elementul determinant în ce privește luarea lor. În cadrul procesului penal, al acțiunii civile și penale apar obligații de ordin patrimonial. Pentru garantarea executării lor au fost instituite măsurile asiguratorii. Finalitatea lor este legată de asemenea de persoana inculpatului dar spre deosebire de celelalte măsuri procesuale, ele au un caracter real și au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului, învinuitului sau părții responsabile civilmente. Bunurile asupra cărora sunt instituite măsuri asiguratorii sunt indisponibilizate, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau greva cu sarcini.

Tot ca măsură procesuală reală dar îndreptată de această dată către persoana vătămată este restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare.

Restituirea lucrurilor este privită ca o modalitate de reparare în natură a pagubelor produse prin infracțiune, cu prioritate înaintea celorlalte modalități de reparare a pagubei, dar ea poate fi anticipată prin restituirea lucrurilor înainte de rezolvarea definitivă a acțiunii civile în cadrul procesului penal.

Raportând măsurile preventive la celelalte măsuri procesuale, devine evident faptul că acestea sunt de departe cele mai drastice și stricte nu numai prin scopul lor – privarea de libertate, cât și prin regimul juridic ce prevede cazuri exprese când pot fi luate, competența limitată la anumite persoane și termene extrem de stricte. Astfel reținerea are termenul legal de 24 h. Reținerea poate fi prelungită. Durata arestării preventive a învinuitului potrivit art. 146 alin. 1 c. pr. pen. este de până la 10 zile. Arestarea preventivă a învinuitului poate fi prelungită.

Astfel, dacă măsurile preventive nu pot ființa fără o activitate judiciară, în mod excepțional, pentru anumite rațiuni și în condiții strict limitate de lege este posibil ca unele măsuri procesuale să se mențină temporar și după stingerea procesului penal. Astfel procurorul poate dispune menținerea măsurilor de asigurare și după încetarea urmăririi penale (art. 245 c. pr. pen.) la fel, când în urma achitării inculpatului și nesoluționării acțiunii civile potrivit art. 346 alin. 4 c. pr. pen. procesul penal ia sfârșit, măsurile asiguratorii se mențin (art. 353 alin. 3 c. pr. pen.). În ambele cazuri măsurile procesuale mențiune produc efecte juridice cel mult 30 de zile, după care încetează de drept.

Deși diferă ca funcție și finalitate, deși unele se referă exclusiv la persoana inculpatului sau învinuitului, altele la ocrotirea persoanelor ce sunt afectate de măsurile luate împotriva învinuitului sau inculpatului (măsurile de ocrotire), la bunurile ce aparțin învinuitului sau inculpatului (măsurile asiguratorii) sau la bunuri produs al infracțiunii proprietate a părții vătămate (restituirea lucrurilor) sau la situații create prin săvârșirea infracțiunii (restabilirea situațiilor anterioare), măsurile procesuale per ansamblul lor îndeplinesc scop comun, asigurarea în bune condițiuni a procesului penal.

Ele se află într-o strânsă interdependență de fapt și de drept fără de care aplicarea singulară a uneia din ele nu și-ar putea atinge decât scopul intim, propriu, fără a realiza scopul comun.

CAPITOLUL 2. ARESTAREA PREVENTIVĂ A ÎNVINUITULUI

Potrivt art. 229 învinuitul este persoana față de care se efectuează urmărirea penală,cât nu a fost pusă în mișcare împotriva sa acțiunea penală.

Necesitățile procesului penal pot impune ca după epuizarea celor 24 de ore afectate reținerii, învinuitul să fie privat de libertate. Întrucât reținerea nu poate fi prelungită legea a instituit pentru aceasta măsura preventivă a arestării învinuitului.

Cand organul de cercetare penala considera ca este necesara se lua masura arestarii preventive, inainteaza procurorului, in primele 10 ore de la retinerea invinuitului, odata cu incunostintarea la care se refera art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, daca apreciaza ca sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru luarea masurii arestarii preventive, procedeaza, inauntrul termenului prev azut in alin. 1, potrivit art. 146.

Cand masura retinerii este luata de procuror, daca acesta considera ca este necesar a se lua masura arestarii preventive, procedeaza, in termen de 10 ore de la luarea masurii retinerii, potrivit art. 146.

Arestarea preventivă este o măsură preventivă privativă de libertate, prin care organul judiciar competent dispune deținerea învinuitului sau inculpatului pe durata și în condițiile prevăzute de lege, în locuri special destinate acestui scop în interesul urmăririi penale și al judecății.

Codul de Procedură penală, reglementează în art. 146 , condițiile ce se cer a fi îndeplinite pentru arestarea învinuitului: „Daca sunt intrunite conditiile prevazute in art. 143 si exista vreunul dintre cazurile prevazute in art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penala, cand considera ca arestarea invinuitului este necesara in interesul urmaririi penale, numai dupa ascultarea acestuia in prezenta aparatorului, intocmeste propunerea motivat a de luare a masurii arestarii preventive a invinuitului‟.

Aceste condiții sunt:

să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;

pentru fapta săvârșită, legea să prevadă pedeapsa cu închisoarea; măsura arestării preventive nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii sau amenda;

să existe unul din cazurile prevăzute în art. 148 C. pr. pen.;

Învinuitul să fi fost ascultat în prealabil numai în prezența apărătorului ales sau a celui numit din oficiu.

In cazul in care inculpatul se afla in stare de retinere sau de arestare potrivit art. 146 si din cauza starii sanatatii ori din cauza de forta majora sau stare de necesitate nu poate fi adus in fata judecatorului, propunerea de arestare va fi examinata in lipsa inculpatului, in prezenta aparatorului, caruia i se da cuvantul pentru a formula concluzii.

Legea nr. 281/2003 și prin O.U.G. nr. 109/2003, au intervenit ca urmare a jurisprudenței Curții Constituționale care a statuat că art. 146 este constituțional numai în măsura în care se asigură învinuitului aceleași drepturi procesuale ca și inculpatului, în temeiul garanțiilor constituționale privind libertatea individuală și siguranța persoanei; prin urmare reglementările menționate mai sus (art. 1491 alin. 6 și art. 150), referitoare la ascultarea inculpatului, trebuiau aplicate și învinuitului.

Măsura arestării învinuitului în cursul urmăririi penale se dispune, ca urmare a noilor reglementări constituționale, numai de către judecător, prin încheiere, după o procedură detaliată în art. 146.

Procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 și există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, dacă apreciază că arestarea învinuitului este necesară în interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, întocmește propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului.

Dosarul, împreună cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală se prezintă președintelui ori unui judecător delegat de acesta de la instanța competentă.

În privința instanței al cărei președinte ori judecător delegat primește dosarul, legea stabilește o competență alternativă, ce revine fie instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fie instanței corespunzătoare acesteia în a cărei circumscripție se află locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

După primirea dosarului cauzei și a propunerii de arestare făcută de procuror, președintele instanței sau judecătorul delegat de acesta, fixează ziua și ora de soluționare a propunerii, până la expirarea celor 24 de ore de reținere (în cazul în care învinuitul este reținut), pe care le comunică atât apărătorului ales sau din oficiu, cât și procurorului, acesta din urmă fiind obligat să asigure prezența în fața instanței a învinuitului reținut.

Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. învinuitul este adus în fața judecătorului și va fi asistat de apărător; participarea procurorului este obligatorie.

După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă, de îndată, prin încheiere motivată. Dacă se dispune arestarea preventivă a învinuitului, în această încheiere, dată înainte de expirarea duratei reținerii dacă această măsură a fost luată, trebuie arătate în concret temeiurile care justifică luarea măsurii și durata pentru care s-a luat.

Declarațiile învinuitului sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante pentru că învinuitul cunoaște cel mai bine împrejurările faptei. Acest mijloc are o dublă funcționalitate: pe de-o parte, de a furniza informațiile necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte, este prima modalitate prin intermediul căreia cel ce urmează a fi tras la răspunderea penală își exercită dreptul la apărare. Cu toată această importanță, mărturisirea nu mai constituie „regina probelor”, ci o simplă recunoaștere, care nu este un temei suficient pentru condamnare.

Învinuitul nu este obligat să dea declarație, pentru că este un drept al său, nu o obligație.

Declarațiile învinuitului pot fi judiciare sau extrajudiciare.

Declarațiile sunt judiciare când sunt date în fața organelor judiciare în cursul procesului penal, potrivit procedurii legale. Declarațiile sunt extrajudiciare când au fost date în afara procesului penal și conținutul lor ajunge la cunoștința organului judiciar prin alte mijloace (declarațiile unui martor, scrisorile).

Codul de procedură penală instituie, pentru organele judiciare, obligația de a obține declarațiile de la învinuit sau de la inculpat, această obligație încetând când învinuitul este dispărut, se sustrage de la cercetări sau se prezintă la proces, deși a fost legal citat, nu locuiește în țară etc.

Încălcările dispozițiilor legale privind ascultarea învinuitului atrag sancțiunea nulității, pentru că prin acestea este violat dreptul său la apărare.

Procedura de ascultare a învinuitului se desfășoară, de regulă, la sediul organului judiciar. La început, învinuitul este întrebat cu privire la locul de muncă, ocupație, adresă, antecedente penale, studii, stare civilă, situație materială și la alte date necesare pentru a stabili situația sa personală.

Învinuitului i se aduce la cunoștiință fapta ce formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător și, potrivit art. 70 (2) modificat prin legea 281/2003, i se aduce la cunoștiință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că acea declarație ar putea fi folosită împotriva sa. Învinuitului i se atrage atenția să declare tot ceea ce știe cu privire la faptă.

Învinuitul nu poate fi supus jurământului și nici nu poate fi obligat să spună adevărul. Trecând la ascultarea propiu-zisă, organul de urmărire penală îi cere învinuitului să dea o declarație scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Dacă învinuitul refuză să scrie personal o declarație sau nu poate, se va întocmi un proces verbal în care se va consemna motivul pentru care nu scris declarația personal.

Învinuitul este lăsat să expună liber tot ceea ce știe în cauză și este interzis ca în timpul ascultării să prezinte o declarație scrisă mai înainte (dar se poate folosi de însemnări). După ce face expunerea liberă, i se pot pune întrebări (de precizare, de control, de completare, ajutătoare) pentru a se obține completări sau pentru a se verifica exactitatea relatării. Fiind și un mijloc de apărare, cu ocazia ascultării învinuitului acesta este întrebat și asupra probelor pe care înțelege să le propună.

Ca reguli specifice, învinuitul este ascultat de organele de urmărire penală sau de procuror fără a fi de față ceilalți învinuiți din aceeași cauză. Instanța de judecată îi ascultă pe inculpați în prezența celorlalți și doar prin excepție în lipsa lor.

Spre deosebire de urmărirea penală, unde numai organul de urmărire pune întrebări, la judecată întrebările se pot pune, prin intermediul președintelui completului, de oricare judecător, de procuror, de părți, de ceilalți inculpați și de apărători.

Pentru a putea fi folosite în procesul penal, legea prevede obligativitatea consemnării în scris a acestor declarații în mod complet și exact. În fiecare declarație se va consemna ora începerii și ora ascultării, iar declarația scrisă se citește învinuitului și, dacă el cere, i se dă să o citească. Când e de acord cu conținutul ei, o semnează pe fiecare pagină și la sfârșit. Când nu poate sau refuză să o semneze, se va face o mențiune scrisă, în acest sens, în declarație. Când învinuitul revine asupra uneia dintre declarațiile sale sau dorește să facă completări, acestea se vor semna ca și declarația dată inițial.

Pentru a i se oferi caracter oficial declarația învinuitului se semnează atât de cel care a dat-o, cât și de organul de urmărire penală în fața căruia a fost ascultat. Declarațiile date la instanță se semnează de către președintele completului și de grefier, iar dacă declarația a fost dată prin interpret, acesta o va semna și el la rândul său.

Ori de câte ori învinuitul se găsește în imposibilitatea de a se prezenta spre a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanța procedează la ascultarea acestuia în locul unde se află, cu excepția cazurilor când legea prevede altfel.

Declarațiile învinuitului, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, când sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. De aici se trage concluzia că legea nu acordă o forță probantă deosebită acestui mijloc de probă și că organul judiciar are obligația să admită probe care susțin învinuirea chiar dacă învinuitul recunoaște fapta. Luată izolat, declarația învinuitului nu are forță probantă. În același fel se apreciează declarația învinuitului care tăgăduiește comiterea faptei. Declarațiile învinuitului sunt divizibile, în sensul că faptele relatate pot fi acceptate total sau parțial, după cum pot fi confirmate sau nu. Astfel, organul judiciar poate considera acea parte din declarație prin care se recunoaște fapta și poate să înlăture ca necorespunzătoare din declarație partea ce se referă la legitima apărare și care nu a fost confirmată de celelalte probe.

În cazul în care învinuitul, după ce a făcut o declarație într-un anumit sens, o retractează și face relatări contrare, se pune problema care din aceste relatări este adevărată. Legea nu prevede nici o ordine în privința declarațiilor. Organul judiciar poate să pună temei pe oricare dintre declarații, cu condiția de a arăta motivat faptele ce rezultă din ansamblul probelor și care o confirmă. În aceelași mod se apreciează declarația unui învinuit ce relatează fapte de natură a-l învinui pe altul, fiind necesară, pentru a se ajunge la condamnarea inculpatului, să fie confirmată coînvinuirea de ansamblul probelor administrate.

Durata maximă pentru care se poate dispune arestarea preventivă a învinuitului este de 10 zile și nu poate fi prelungită.

Totodată, judecătorul emite de urgență mandat de arestare a învinuitului ce va cuprinde o parte din mențiunile prevăzute de art. 151 C. pr. pen. ce reglementează conținutul mandatului de arestare al inculpatului. Astfel în mandatul de arestare trebuie să se arate:

instanța care a dispus luarea măsurii arestării inculpatului;

data și locul emiterii;

numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de arestare;

arătarea faptei ce formează obiectul invinuirii;

denumirea infracțiunii;

durata pentru care este dispusă arestarea preventivă

semnătura președintelui completului de judecată

Mandatul se execută potrivit dispozițiilor art. 152 alin. 1.

În caz de respingere a propunerii de arestare preventivă, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi țara (art. 146 alin. 111).

Împotriva acestei încheieri a instanței se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Arestarea învinuitului poate fi dispusă și în faza de judecată. în art. 147 se arată că instanța dispune luarea acestei măsuri cu privire la învinuit în situațiile arătate în partea specială, titlul II, în cazurile și condițiile privind arestarea învinuitului în faza de urmărire penală.

Înainte de a menționa cazurile în care instanța de judecată poate dispune arestarea învinuitului în faza de judecată, subliniem faptul că măsura vizează o persoană împotriva căreia nu s-a desfășurat urmărirea penală, știut fiind că persoana trimisă în judecată după terminarea urmăririi penale are întotdeauna calitatea de inculpat.

Analizând conținutul dispozițiilor titlului II al părții speciale a Codului de procedură penală, observăm că o persoană poate să devină învinuit în fața instanței de judecată în cazul infracțiunilor de audiență și în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane (art. 377).

Cu privire la arestarea învinuitului în cazul infracțiunilor de audiență, în art. 229 alin. 2 se arată că instanța, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face mențiune în încheierea de ședință. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal de constatare a infracțiunii de audiență și cu mandatul de arestare.

În cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, instanța poate dispune arestarea învinuitului în baza dispozițiilor art. 338.

Actul procesual prin care instanța dispune arestarea învinuitului, în ipoteza de mai sus, este încheierea de ședință sau sentința, dacă instanța, după extinderea procesului penal, trimite cauza la procuror, în vederea completării urmăririi penale cu privire la persoanele nou descoperite. In acest sens, în art. 338 se arată, între altele, că în cazurile de trimitere a cauzei la procuror, potrivit art. 3374, instanța dispune asupra măsurilor preventive cu privire la persoane în privința cărora s-a dispus restituirea sau trimiterea cauzei la procuror. Restituirea sau trimiterea cauzei la procuror se face printr-o sentință de dezînvestire, act procesual în care se dispune și arestarea învinuitului.

Potrivit art. 147, când instanța a dispus arestarea învinuitului, președintele completului de judecată emite mandatul de arestare a învinuitului. învinuitul arestat este trimis de îndată procurorului, împreună cu mandatul de arestare.

Potrivit art. 1371 alin. 2, când dispune arestarea învinuitului, judecătorul încunoștințează despre aceasta, în termen de 24 de ore, un membru din familia acestuia ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul, consemnându-se aceasta într-un proces-verbal.

Dacă se constată, în baza actelor medicale, că învinuitul arestat suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua medicală a Administrației Naționale a Penitenciarelor, administrația locului de deținere va dispune ca acesta să efectueze un tratament sub pază permanentă în rețeaua medicală a Ministerului Sănătății Publice. Motivele dispunerii tratamentului medical se comunică de îndată procurorului.

2.1. Arestarea preventivă a învinuitului minor

Pentru a răspunde cerințelor psihico-fizice ale minorilor și a spori garanțiile procesuale ce eficientizează îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal, prin Legea 281/2003 a fost introdusă o nouă secțiune în Codul de procedură penală ce conține dispoziții speciale pentru minori cu privire la măsurile de prevenție privative de libertate.

Astfel, potrivit art. 160e alin.1, arestarea preventivă a minorului se face potrivit dispozițiilor obișnuite cu anumite derogări și completări precizate ăn continuare.

La stabilirea dispozițiilor aplicabile cu privire la măsura arestării preventive a acestei categorii de persoane se are în vedere vârsta învinuitului de la data la care se dispune asupra luării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive.

Inalta Curte de Casație si Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că în cazul învinuiților între 14 – 16 ani prin pedeapsa prevăzută de lege în acceptiunea reglementării din art. Menționat se înțelege pedeapsa prevăzută în textul care incriminează fapta săvârșită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de dispozițiile art. 109 din Codul Penal.

Durata arestării învinuitului minor, indiferent de vârsta sa este de cel mult 3 zile.

Minorilor arestați preventiv li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege pentru deținuții preventiv ce au peste 18 ani, drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă, în raport cu particularitățile vârstei lor, astfel încât măsurile privative de libertate, luate față de minori în scopul bunei desfășurări a procesului penal ori al împiedicării lor de la urmărirea penală, judecată ori de la executarea pedepsei să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorului.

Astfel, în confițiile art. 160f învinuiților minori arestați preventiv li se asigură în toate cazurile asistență juridică obligatorie, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu dacă minorul nu și-a ales un apărător și pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul aresta și să comunice cu el.

Atunci când se dispune arestarea unui învinuit minori se încunoștiințează despre aceasta, în termen de 24 de ore:

părinții;

tutorele;

persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul;

alte persoane pe care le desemnează acesta.

Încunoștiințarea efectuată se consemnează într-un proces-verbal.

Potrivit art 160f alin.5, respectarea drepturilor și a regimului special prevăzute de lege pentru minorii arestați preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de președintele instantei, prin vizitarea locurilor de deținere preventivă de către procuror, precum și prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuții preventiv.

CONCLUZII

Măsurile preventive sunt o categorie a măsurilor procesuale care previn orice încercare a învinuitului sau a inculpatului de a împiedica desfășurarea firească a procesului penal. În art. 136 din Codul de Procedură Penală se arată că măsurile preventive se iau pentru a asigura buna defășurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau a inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Codul de procedură penală prevede cinci măsuri de prevenție, dintre care două privative de libertate și trei neprivative de libertate.

Măsurile privative de libertate sunt reținerea preventivă și arestarea preventivă, iar cele neprivative de libertate, dar restricționatoare de libertate sunt: obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara și liberarea provizorie.

Arestarea preventivă a învinuitului este o măsură preventivă privativă de libertate ce constă în reținerea persoanei în anumite locuri destinate special persoanelor private de libertate în procesul penal (arestul poliției județene și penitenciarul).

Art. 146 din Codul de Procedură Penală prevede că dacă sunt întrunite condițiile legii pentru luarea măsurii, adică există date sau indicii temeinice că învinuitul a comis o faptă prevăzută de legea penală, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea și există unul din cazurile prevăzute de art. 148 lit. a-i, atunci procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penală, când consideră că, în interesul procesului, este necesară arestarea învinuitului și numai după ascultarea lui în prezența apărătorului, prezintă dosarul cu propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive președintelui instanței sau judecătorului delegat de acesta.

Dosarul se prezintă președintelui instanței căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau președintelui instanței în a cărei circumscripție se află locul de detenție. Președintele sau judecătorul delegate fixează locul și ora de soluționare a hotărârii până la expirarea a 24 de ore de reținere, dacă învinuitul este reținut. Ziua și ora se comunică atât apărătorului, cât și procurorului, care este obligat să asigure prezența în fața judecătorului a învinuitului reținut.

Propunerea de arestare preventivă se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Participarea procurorului este obligatorie. După ascultarea învinuitului, judecătorul admite sau respinge imediat propunerea. Dacă o admite, trebuie să arate în încheiere temeiurile concrete ce justifică luarea măsurii și trebuie să fixeze durata ei, ce nu poate depăși 10 de zile.

Judecătorul emite de urgență mandat de arestare a învinuitului, mandat ce trebuie să conțină mențiunile prevăzute la art. 151.

Împotriva încheierii prin care se dispune arestarea preventivă se poate face recurs în 24 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

Așadar, arestarea preventivă a învinuitului alături de celelalte măsuri preventive asigură desfășurarea procesului în condiții optime având atât un caracter de constrângere cât și un caracter preventiv.

BIBLIOGRAFIE

Carmen-Silvia Paraschiv, Anca-Lelia Lorincz, Mircea Damaschin – “Drept procesual penal”, Editura Protransilvania, București, 2001

Costică Voicu, Carmen-Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin – “Decizii ale Curții Constituționale în materia dreptului procesual penal”, Partea generală, Seria juridică, Editura Argument, București, 2001

D. Pavel, Comentariu în Codul Penal comentat și adnotat Parte Specială, Vol.II, Ed. Științifică, București, 1977

Grigore Theodoru, Drept procesual penal, ed. Hamangiu, București, 2007

Ion Neagu – “Tratat de procedură penală”, Editura Pro București, 1997

Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea generala. Tratat, ed. Global Lex, București, 2008

Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Partea generală, editura Universul Jridic, București, 2008

Nicolae Volonciu “Tratat de procedură penală” Partea generală, Vol. I, Ediția a III-a, Editura Paideia, pg. 399, București, 1998

Theodoru Gh., Dprept procesual penal roman. Partea general, vol.1 Universitatea “Al.I. Cuza”, Iași, 1971

Theodoru Gh., Lucia Moldovan “Drept procesual penal”, Editura Didactică și pedagogică, București, 1979

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu “Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român” Editura Academiei, București, 1975

Codul de procedură penală

Codul Penal

Constituția României

Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 60/1994

Curtea Constituțională, Decizia nr. 112 din 14 iulie 1998

Î.C.C.J. s.u., dec. nr. 12/2005, publicată în M.Of. nr. 119/2006

Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4141/2004, Culegere de decizii pe anul 2004, ed. All Beck, București, 2005

Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6102/2003, Culegere de decizii pe anul 2003, ed. All Beck, București, 2005

Î.C.C.J., s. pen., dec. nr. 6102/2003, Culegere de decizii pe anul 2003, ed. All Beck, București, 2005

Î.C.C.J., s. pen., încheierea nr. 199/16.03.2007

Înalta Curte de Casație și Justiție, Buletinul Jurisprudenței, Culegere de decizii pe anul 2006, ed. C.H. Beck, București, 2007

Jurisprudența națională 2004-2005. Practică judiciară a curților de apel și a tribunalelor, Ed. Brilliance, Piatra-Neamț, 2006