Aplicarea Dreptului Uniunii Europene In Dreptul Intern al Statelor Membre

Cuprins

Capitolul 1. Considerații introductive

Formarea Uniunii Europene a fost rezultatul unui lung proces de planificare și colaborare între statele europene, ideea de cooperare europeană existând încă din timpul lui Carol cel Mare (768 – 814), în vremea căruia se dorea apărarea Sfântului Imperiu Roman. Desigur, se impune distincția între conceptul de cooperare și conceptul de integrare, prin cel dintâi înțelegându-se o colaborare între state, în anumite domenii, fără ca suveranitatea lor să fie atinsă și fără să existe o legislație comună sau legislația națională să sufere vreo modificare. Pe de altă parte, integrarea presupune crearea unor noi structuri, comune statelor integrate, a unor organe comune cu putere decizională, fiind necesar ca legislația națională să se ralieze la regulamentele comune. Analizând aceste două aspecte, putem afirma că Uniunea Europeană, în forma actuală, a pornit inițial ca o cooperare între statele europene, dezvoltându-se treptat într-un proces de integrare.

1.1. Contextul apariției Uniunii Europene

Deși ideea de cooperare europeană datează încă din sec. VIII, primul pas concret în realizarea acesteia a fost realizat după terminarea celui de-al doilea război mondial, ca urmare a efectelor devastatoare ale războiului asupra economiei și politicii statelor europene. Era absolut necesară adoptarea unor măsuri care să asigure pacea în Europa, statele fiind puternic slăbite, din toate punctele de vedere, în urma războiului, nevoia de securitate fiind mai mare decât oricând.

A fost elaborat astfel Planul Schuman, în 1950, care avea în vedere constituirea unei organizații a cărbunelui și oțelului, organizație ce urma să fie subordonată unei structuri supranaționale. Acest plan viza mai mult decât interese economice și de siguranță națională, fiind baza unei viitoare comunități europene, constituite ca urmare a conturării unor țeluri comune statelor europene.

Planul Schuman avea în vedere atât aspecte economice, în contextul în care economiile statelor europene au fost considerabil afectate, cât și ideea de reunire a statelor europene prin delimitarea unor scopuri comune, dorindu-se crearea unei legături pașnice între state care în trecut au purtat războaie. În plus, se urmărea reintegrarea Germaniei în rândul statelor europene, asupra acesteia fiind posibilă astfel exercitarea unui control, în special datorită faptului că industria cărbunelui și oțelului ar fi fost subordonată unor instituții suprastatale. Putem afirma că obiectivul creării unei organizații inter-statale consta în slăbirea puterii concentrate a unui singur stat prin favorizarea împărțirii responsabilităților și prerogativelor între mai multe state, situație ce ar fi preîntâmpinat izbucnirea unui nou conflict.

Planul Schuman urmărea integrarea sectorială și economică, fiind mai puțin orientat spre integrarea globală și politică. În noua formulă, cea a integrării, se urmărea ca statele săși transfere unele competențe, concret stabilite, către o entitate supranațională, înființată prin acordul tuturor statelor.

În urma conturării Planului Schuman, s-a semnat în 18 aprilie 1951, la Paris, Tratatul asupra Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), pentru o perioadă de 50 de ani, care a intrat în vigoare la data de 27 iulie 1952. Tratatul a fost acceptat de către Germania, Belgia, Franța, Olanda, Italia și Luxemburg, aceste state devenind astfel fondatoarele Uniunii Europene.

Astfel, ia ființă prima Comunitate Europeană, având în componența sa un Consiliu Special de Miniștri (reprezentând instituția decizională), o Înaltă Autoritate (exercitând puterea executivă), Adunarea Comună (ale cărei atribuții se regăseau în domeniul controlului politic) și Curte de Justiție (având, evident, caracter de instituție jurisdicțională).

La 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul privind formarea comunității Economice Europene (CEE) și Tratatul asupra Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA), acestea intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958 și fiind inspirate de concepțiile privind instituțiile comune deja realizate prin Tratatul CECO. Semnarea acestor tratate a reprezentat confirmarea faptului că relațiile de colaborare realizate prin CECO s-au desfășurat în condiții favorabile pentru toate statele semnatare, precum și a faptului că instituțiile înființate ca urmare a tratatului privind CECO funcționau în condiții optime.

Deși se urmărea încă de la început o uniformizare, o întregire a instituțiilor dezvoltate ca urmare a celor trei tratate, o astfel de unificare a fost realizată abia în anul 1965, prin Tratatul de fuziune, intrat în vigoare în 1967, în urma căruia cele trei comunități au dobândit o singură Comisie, un singur Consiliu și Parlament și o Curte de Justiție unică. Totuși, o piedică în realizarea unificării părea să fie politica Franței care, timp de 7 luni, a practicat așa numita politică a „scaunului liber”, retrăgându-se de la lucrările Consiliului de Miniștri.

Această atitudine a Franței a fost declanșată de propunerea Comisiei de a realiza în comun politica în domeniul agricol, situație pe care Franța nu o accepta, dorind să se păstreze votul unanim pentru problemele ce priveau bugetul agriculturii. Criza a fost însă rezolvată cu succes, prin compromisul de la Luxemburg, din 29 ianuarie 1966, prin care s-a stabilit că orice stat are dreptul de a se opune unei hotărâri adoptate de Consiliul de Miniștri, atunci când aceasta lezează interesele vitale ale statului respectiv.

Unificarea instituțională a celor trei comunități a avut în vedere două obiective principale, respectiv dezvoltarea și îmbunătățirea noilor instituții comune și cooptarea de noi membri ai comunității. Extinderea comunității europene s-a realizat treptat, prin aderarea de noi state, în anul 1973 devenind membri ai Comunității Regatul Unit, Irlanda și Danemarca, în 1981 a aderat și Grecia, iar în 1986 numărul membrilor Comunității s-a mărit prin aderarea Portugaliei și Spaniei.

Procesul de perfecționare a instituțiilor europene și a proceselor de aplicare a regulamentelor și directivelor continuă și în prezent, cadrul general de reglementare al Uniunii Europene modificându-se în permanență, astfel încât noile state membre să poată aplica acquis-ul comunitar, dar și pentru ca acesta să răspundă cerințelor actuale, cerințe în permanentă schimbare, datorită progresului înregistrat în planul economic, tehnologic, politic.

S-a subliniat în literatură rolul decisiv al Tratatului de la Maastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, prin care au fost puse „bazele Uniunii Europene”, autorul arătând că, în conformitate cu acest tratat, obiectivele comune ale statelor membre erau următoarele:

– protejarea intereselor Uniunii Europene;

– consolidarea securității Uniunii Europene și a statelor membre;

– consolidarea securității internaționale și menținerea păcii în lume;

– promovarea cooperării internaționale, a democrației și a statului de drept;

– apărarea drepturilor fundamentale și libertăților fundamentale ale omului.

Un loc important în procesul de îmbunătățire a instituțiilor comunitare îl ocupă Tratatul de Reformă adoptat la Lisabona în 19 octombrie 2007, în cadrul acestuia delimitându-se aspecte esențiale. Astfel, potrivit art. 9A, Parlamentul European exercită funcția legislativă și bugetară, împreună cu Consiliul, precum și funcții de control politic și funcții consultative, cu respectarea prevederilor tratatelor comunitare.

De asemenea, se delimitează rolul Consiliului European, arătându-se că acesta nu are prerogative legislative, obiectivul său fiind acela de a trasa direcțiile de urmat în dezvoltarea Uniunii Europene. Referitor la Tratatul de la Lisabona, în literatură s-a arătat că scopul acestuia a fost de a crea „un sistem instituțional în care toate popoarele să-și vadă garantate interesele legitime”

Tratatul de la Lisabona constituie un pas major în dezvoltarea Uniunii Europene, obiectivele strategiei formulate fiind relevante în acest sens. Astfel, potrivit Tratatului în discuție, direcțiile în care urmează a se desfășura activitatea Uniunii sunt:

– intensificarea ratei de creștere economică;

– creșterea gradului de ocupare a forței de muncă;

– modernizarea sistemului de protecție socială;

– promovarea dezvoltării durabile și a protecției mediului.

Caracteristica definitorie a Uniunii Europene, care surprinde esențial rolul constituirii acesteia, constă în adoptarea deciziilor de politică externă și de securitate comună în cadrul cooperării dintre statele membre.

Un exemplu relevant în acest sens îl constituie cooperarea polițienească și cea judiciară, care „vizează realizarea unei acțiuni comune în materia prevenirii și lupte împotriva criminalității, rasismului și xenofobiei și să ofere tuturor cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție”.

Extinderea Uniunii Europene impune perfecționarea cadrului normativ de funcționarea a acesteia, atât sub aspectul obligațiilor și drepturilor stabilite fiecărui stat membru, cât și sub aspectul instituțiilor comunitare și al prerogativelor pe care acestea le exercită.

Integrarea dreptului comunitar în sistemele de drept ale statelor membre este un proces început încă de la constituirea primelor forme de colaborare în vederea instituirii comunităților.

În prezent, principiile ce guvernează dreptul comunitar în raport de cel intern al statelor membre se regăsesc în aplicarea prioritară a dreptului comunitar, precum și în aplicabilitatea directă și imediată a anumitor norme europene, principii a căror respectare asigură atingerea scopurilor comune statelor membre precum și întărirea poziției Uniunii Europene pe plan economic, politic și social.

1.2. Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene are în componența sa două ramuri, respectiv dreptul primar, constituit din tratatele constitutive ale comunității europene, dreptul cutumiar și principiile generale ale dreptului și dreptul secundar, acesta fiind constituit din totalitatea actelor normative emise de instituțiile Uniunii pentru aplicarea tratatelor.

Izvoarele primare ale dreptului comunitar sunt prioritare față de cele secundare, în sensul că orice act emis de instituțiile comunitare, având caracterul de izvor derivat de drept, trebuie să fie conform cu izvoarele principale ale dreptului european.

Prin analogie, toate izvoarele de drept comunitar, indiferent că sunt primare sau secundare, se aplică în mod prioritar față de dreptul intern al statelor membre, chiar și atunci când vorbim despre prevederi constituționale, întrucât ierarhia izvoarelor ale dreptului național nu are nicio importanță și nu afectează aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar.

În literatură s-a evidențiat și o a treia categorie a izvoarelor dreptului european, respectiv izvoarele complementare, constând în acordurile încheiate de comunitățile europene cu organizații internaționale sau cu state din afara Uniunii, precum și izvoare nescrise, reprezentate de jurisprudența Curții Europene de Justiție.

Jurisprudența este considerată a fi un izvor nescris al dreptului comunitar, hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție constituind adevărate surse de drept, prin acestea conturându-se o serie de principii deosebit de importante ale dreptului comunitar, cum sunt principiul aplicării prioritare și cel al răspunderii statelor membre.

1.2.1.Generalități

Dreptul secundar este subsidiar celui primar, în această categorie intrând acte obligatorii, precum regulamentele, deciziile și directivele, și acte facultative, așa cum sunt rezoluțiile și avizele, dar și alte acte (regulamentele interne ale instituțiilor, recomandări, programele ce prevăd acțiunile comunitare). În literatură s-a subliniat faptul că dreptul derivat trebuie să respecte întru totul prevederile dreptului principal, între acestea nefiind acceptabilă o neconcordanță, într-un asemenea caz impunându-se anularea sau revocarea dreparea dreptului secundar.

În concret, dreptul secundar apare ca o necesitate în completarea dreptului principal, prin actele specifice asigurându-se aplicarea în concret și în cazuri special delimitate a normelor reglementate de dreptul primar comunitar.

În versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunității Europene sunt prezentate, în art. 249, cu titlu enumerativ, o serie de izvoare secundare ale dreptului european, în alin. 1 arătându-se că „pentru îndeplinirea misiunii lor și în condițiile prevăzute de prezentul tratat, Parlamentul European, împreună cu Consiliul, Consiliul și Comisia adoptă regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandări sau avize”, în următoarele alineate ale articolului fiind prezentate succint trăsăturile fiecărui act menționat, arătându-se că regulamentul se aplică în toate aspectele sale, tuturor statelor membre, directiva se aplică obligatoriu statelor membre, însă doar în ceea ce privește rezultatul, metodele de îndeplinire fiind lăsate la aprecierea fiecărui stat, decizia este obligatorie în legătură cu statele pe care le privește, iar recomandările și avizele nu au titlu obligatoriu. Astfel, chiar dacă izvoarele secundare ale dreptului comunitar nu sunt în mod explicit ierarhizate, din forța lor juridică se desprinde ușor ierarhia, forța juridică cea mai puternică aparținând regulamentului. Acesta este urmat de directivă, care este obligatorie cu respectarea unor condiții, decizie, care se aseamănă într-o oarecare măsură cu directiva și avize și recomandări, care nu sunt obligatorii, având deci cea mai scăzută forță juridică dintre izvoarele derivate ale dreptului comunitar.

Aceste acte emise de instituțiile Uniunii Europene au, de obicei, forță juridică obligatorie, cu excepția recomandărilor și avizelor, în literatura de specialitate afirmându-se că regulamentele, deciziile și directivele reprezintă sursa esențială a dreptului european. Desigur, necesitatea adoptării unor acte comunitare specifice s-a impus tocmai datorită faptului că tratatele inițiale nu mai puteau acoperi nevoile realității prezente, cu atât mai mult cu cât se urmărește extinderea Uniunii Europene, fiecare nou stat care aderă fiind nevoit să se adapteze normelor comunitare.

Nu există o ierarhizare explicită a actelor comunitare secundare, însă putem afirma că, prin prisma caracterului obligatoriu sau facultativ, se distinge între actele care au putere de impunere și cele care sunt opționale, astfel că, din acest punct de vedere, regulamentul are un rang superior față de recomandare și aviz.

Izvoarele secundare ale dreptului european se clasifică în două categorii, respectiv acte unilaterale (împărțite, la rândul lor, în acte care figurează în art. 288 al tratatului Comunității Europene – regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea și acte care nu sunt menționate în art. 288 – comunicări, recomandări, cărți albe și cărți verzi) și acte convenționale, acestea cuprinzând acordurile semnate între Uniunea Europeană și o țară sau o organizație care nu este membru al Uniunii, acordurile între statele membre și acordurile încheiate între instituțiile Uniunii Europene.

Fiecare dintre aceste izvoare stau la baza actelor comunitare, într-o măsură mai mare sau mai mică, la adoptarea unor noi acte ținându-se cont de prevederile celor deja existente, având în vedere că dreptul comunitar trebuie să fie unitar, iar reglementările să nu fie contradictorii.

1.2.2. Regulamentul

Regulamentul este actul emis de instituțiile europene care, conform art. 249 alin. 2 al Tratatului Comunității Europene, este „obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru”. Obligativitatea regulamentului vizează nu doar aspectele ce țin de îndeplinirea obiectivelor sale, ci și modul, forma și maniera în care acestea sunt aplicate, statele membre având obligația de a respecta întru totul prevederile regulamentelor, precum și direcțiile stabilite de aducere la îndeplinire. Astfel, regulamentul se diferențiază de directivă, în cazul căreia statele membre au libertatea de a stabili modalitățile de implementare, și de decizie, aceasta din urmă având aplicabilitate individuală.

În literatura de specialitate s-a apreciat că „în dreptul comunitar, regulamentul este asemănător legii în dreptul național”, fapt pentru care acesta se aplică imediat și în mod general, reglementând o conduită comună statelor membre. Regulamentul este obligatoriu pentru toate statele membre, deosebindu-se evident de directivă sau decizie, care sunt obligatorii doar pentru destinatarii lor.

Din cele arătate de art. 249 alin. 2 al Tratatului Comunității Europene se desprind caracteristice regulamentului, după cum urmează:

este un act aplicabil general; astfel, regulamentul nu se adresează unui stat sau unei categorii de persoane, fizice sau juridice, concret determinate, ci tuturor statelor membre, precum și tuturor cetățenilor acestora. Nu este necesară adoptarea unor norme privind modul de aplicare sau modificare, întrucât regulamentul este aplicabil unui număr nelimitat de persoane și raporturi juridice. Un aspect important este faptul că, fiind general aplicabil, regulamentul poate fi citat de o persoană într-o acțiune în justiție în fața instanțelor naționale. Se evidențiază astfel efectul pe orizontală al regulamentului, în sensul că prevederile sale pot fi invocate și în cauzele dintre particulari, precum și în cele deschise de persoane fizice sau juridice împotriva statului ai cărui membri sunt.

este obligatoriu în toate elementele sale; această obligativitate presupune că statele membre trebuie să se conformeze prevederilor regulamentului, atât din punctul de vedere al conținutului său, cât și a modului în care acesta trebuie aplicat, precum și a mijloacelor utilizate în implementarea sa. Respectarea regulamentelor europene poate însemna modificarea sau abrogarea unor norme interne, pentru a se asigura astfel implementarea întocmai a prevederilor comunitare în ordinea juridică internă a statelor membre.

este direct aplicabil. Aceasta presupune că orice prevedere legală națională contrară unui regulament european devine inaplicabilă, fiind necesară astfel modificarea sau abrogarea oricărui act normativ național care nu este conform cu un regulament.

Caracteristicile regulamentului au fost sintetizate în literatura de specialitate arătându-se că „regulamentele (sunt) acte comunitare specifice pentru aplicabilitatea directă, care creează drepturi și obligații pentru subiectele de drept intern din toate statele membre”.

Procedura de adoptare a regulamentelor este redată de art. 251 alin. 2 din tratatul Comunității Europene, arătându-se că un regulament poate fi adoptat doar de Consiliu, pe baza avizului emis de Parlamentul European, în cazul în care fie Parlamentul nu propune nicio modificare, fie Consiliul este de acord cu toate modificările propuse.

În alte cazuri, se arată că este obligatorie adoptarea unei poziții comune a Comisiei, care va fi transmisă Parlamentului, arătându-se toate motivele respectivei poziții. Din acest punct, există trei posibilități: Parlamentul să aprobe poziția comună sau să nu se pronunțe asupra acesteia, în termen de trei luni de la primire, caz în care actul se consideră adoptat în conformitate cu poziția comună; o a doua posibilitate ar fi ca Parlamentul să respingă, cu majoritatea absolută a membrilor, poziția comună, ceea ce conduce la considerarea actului ca neadoptat; o ultimă situație posibilă ar fi ca Parlamentul să modifice unele aspecte ale poziției comune, urmând să retransmită textul modificat către Consiliu și Comisie pentru emiterea avizului privind modificările.

Astfel, dacă, în termen de trei luni de la primirea poziției comune modificate, Consiliul aprobă toate schimbările, actul se va considera adoptat în conformitate cu poziția comună modificată de Parlament și avizată de Consiliu. Cu toate acestea, Consiliul poate fi în situația în care să aprobe doar o parte din modificările aduse de Parlament, caz în care se convocă, de către președintele Consiliului și al Parlamentului, comitetul de conciliere, acesta având rolul de a facilita elaborarea unui proiect comun, care trebuie aprobat atât de Consiliu cât și de Parlament pentru ca regulamentul să fie considerat adoptat. În urma adoptării, regulamentele sunt semnate de către președintele Parlamentului European și de către președintele Consiliului, urmând a fi publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), intrând în vigoare fie la data prevăzută în textul actului, fie la 20 de zile de la publicare. Observăm că publicarea în JOUE prezintă importanță în ceea ce privește opozabilitatea actului față de terți. Astfel, nu se pot impune obligații și nici nu se pot oferi drepturi în baza unui act ce nu a fost adus la cunoștința publică, aceasta neavând însă efecte asupra valabilității actului. Așadar, regulamentul nepublicat nu este sancționat cu nulitatea, însă nu va putea produce efecte față de cei cărora le este adresat, deoarece aceștia nu au avut posibilitatea de a afla despre cuprinsul actului pe cale oficială.

Apoi, un alt aspect important constă în faptul că intrarea în vigoare a regulamentului poate fi condiționată, atunci când în textul său nu se prevede expres data intrării în vigoare, de publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, în lipsa unor prevederi specifice privind intrarea în vigoare, regulamentul va fi aplicabil după 20 de zile de la publicare, în acest caz nepublicarea sa echivalând cu rămânerea actului la stadiul de proiect, fără forță legislativă.

1.2.3. Decizia

În Tratatul Comunității Europene, art. 249 alin. 3, se arată că deciziile sunt obligatorii în toate elementele pentru cei pe care îi indică, în literatură fiind definite ca „acte individuale, care produc efecte directe pentru unul sau mai mulți destinatari, fiind deci asemănătoare cu actele administrative din dreptul național”. O definiție cuprinzătoare a deciziilor ne este oferită în literatură, arătându-se că „sunt surse de drepturi și obligații pentru particulari, persoane fizice sau juridice din anumite state comunitare”.

Desprindem astfel caracteristicile deciziei, după cum urmează:

Are caracter individual. Aceasta nu înseamnă că vizează în mod obligatoriu un singur stat membru, ci că destinatarii sunt expres delimitați. De remarcat faptul că deciziile adresate unei persoane particulare pot fi executate în conformitate cu art. 256 alin. 1 din Tratatul Comunității Europene, care prevede că „deciziile Consiliului sau ale Comisiei care impun o obligație pecuniară în sarcina altor persoane decât statele membre constituie titlu executoriu”. Această prevedere subliniază efectul direct al deciziei, efect ce apare doar în mod excepțional. Caracterul individual al deciziei este cel care o deosebește esențialmente de regulament, acesta din urmă fiin general aplicabil tuturor statelor membre, în timp ce decizia are aplicabilitate doar acelor state prevăzute expres.

Este obligatorie în toate elementele sale. Asemenea regulamentului, decizia trebuie aplicată exact așa cum se prevede, utilizând, când este cazul, mijloacele indicate de implementare. Se deosebește de directivă prin faptul că în sarcina statelor membre destinatare cade obligația implementării deciziei în forma și prin modalitățile impuse, statele fiind astfel nevoite să adopte toate măsurile pentru asigurarea aplicării întocmai a deciziei.

În anumite situații, decizia se aplică direct persoanelor juridice sau fizice, așa cum este cazul în care prin astfel de decizii se impun obligații pecuniare, acestea având calitate de titlu executoriu.

În urma Tratatului de la Lisabona, decizia a devenit principalul instrument în domeniul politicii externe și de securitate comună, Consiliul European și Consiliul Uniunii Europene având posibilitatea de a adopta decizii referitoare la interesele și strategiile Uniunii Europene, acțiunile Uniunii la nivel internațional, precum și la poziția Uniunii față de unele aspecte internaționale și modalitățile de punere în aplicare a acțiunilor Uniunii.

Deciziile pot fi adoptate de către Consiliu sau de către acesta în colaborare cu Parlamentul European ori de Comisie, procedura fiind reglementată de art. 251 al Tratatului Comunității Europene, asemenea modului de adoptare a regulamentelor, fiind vorba despre decizii adoptate potrivit procedurii co-deciziei. În acest caz, se impune publicarea deciziei în JOUE, sub sancțiunea neproducerii efectelor față de terți. Totuși, trebuie subliniat faptul că, în cazul adoptării unei decizii care nu se supune procedurii reglementate de art. 251 al Tratatului, aceasta nu trebuie publicată în JOUE, art. 254 alin. 3 din Tratat arătând că „(…) deciziile sunt notificate destinatarilor lor și intră în vigoare prin această notificare”. Așadar, se observă că, spre deosebire de regulament, în cadrul deciziei nu se poate stabili o dată de intrare în vigoare și producerea efectelor nu depinde de scurgerea unei perioade, singura modalitate de intrare în vigoare fiind prin notificare, din momentul emiterii respectivei notificări.

Decizia-cadru reprezintă „actul adoptat de Consiliu cu unanimitate, la propunerea Comisiei sau a oricărui stat membru, în scopul apropierii dispozițiilor legislative și regulamentare ale statelor membre în domeniile cooperării polițienești și judiciare în materie penală”. Decizia – cadru se aseamănă cu directiva datorită faptului că are caracter obligatoriu, obligația existând doar în ceea ce privește scopul său, mijloacele și forma atingerii obiectivului rămânând la latitudinea fiecăruie stat membru. Spre deosebire de directivă, decizia-cadru nu are niciodată aplicabilitate directă. Astfel, dacă în cazul directivei a fost recunoscută aplicarea directă a directivei, ca urmare a „efectului constrângător” și a „efectului util”, decizia-cadru trebuie transpusă în dreptul național cu respectarea termenului instituit în acest sens, netranspunerea în perioada stabilită neavând ca efect aplicarea directă.

1.2.4. Directiva

În literatură s-a conturat ideea că directiva reprezintă „un instrument juridic care servește armonizării legislațiilor statelor membre”, formulându-se însă opinia că directiva are „un obiect normativ neidentificat”. De regulă, directiva se adresează anumitor state membre, și doar în mod excepțional se adresează tuturor statelor membre, caz în care în conținutul directivei se menționează acest fapt.

Art. 249 alin. 3 din Tratatul Comunității Europene prevede că „directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele”. Astfel, statul destinatar al unei directive are libertatea de a stabili cadrul normativ pentru aplicarea directivei, cu obligația de a asigura atingerea scopului acesteia.

În literatura în domeniu s-a arătat că directivele reprezintă o modalitate de aplicare normativă a dreptului comunitar, deoarece acestea impun fie completarea prevederilor legale naționale, fie adoptarea unora noi, pentru a se asigura prin acestea atingerea obiectivului directivei.

Din cele arătate, deducem trăsăturile directivei:

are aplicabilitate generală doar în anumite cazuri concret determinate. Din acest punct de vedere, directiva se aseamănă cu decizia, întrucât are un destinatar determinat și, doar cu titlu de excepție, are aplicabilitate generală. Un aspect definitoriu al directivei constă în faptul că aceasta lasă libertatea destinatarilor de a alege mijloacele și forma prin care aceasta să fie pusă în aplicare, condiția esențială fiind atingerea obiectivului stabilit. Totuși, trebuie respectate anumite condiții în ceea ce privește modul și forma aplicării, respectiv măsurile luate pentru aplicarea directivei să asigure efectul util al acesteia, iar actul prin care se instituie o anumită măsură să fie de același rang cu normele care reglementau anterior domeniul respectiv. Desigur, orice act prin care se urmărește aplicarea unei directive trebuie să fie conform cu acquis-ul european și să nu împiedice sau să îngreuneze atingerea scopurilor directivei.

este obligatorie, caracter ce este stabilit în mod expres, după cum am văzut, prin Tratatul Comunității Europene. Obligativitatea directivei subzistă însă doar în ceea ce privește scopul urmărit, mijloacele de aplicare fiind stabilite de către fiecare stat în parte. Acest aspect a fost caracterizat în literatura de specialitate ca fiind acea trăsătură a directivelor de a avea „o mai mică intensitate de reglementare în detaliu”

este un act care trebuie transpus. În fapt, procesul de adoptare a unei directive presupune două etape: emiterea directivei de către Consiliu și adoptarea de către statele cărora se adresează directiva a măsurilor necesare pentru asigurarea cadrului legal de atingere a obiectivului directivei. Transpunerea poate consta fie în constituirea de noi legi, regulamente, acte normative, etc., fie în abrogarea unora deja existente, mijloacele tehnico-legislative prin care se realizează acest proces fiind lăsate la aprecierea statelor. Dacă statele nu transpun directiva sau transpunerea se face în mod defectuos, există posibilitatea sancționării statului în cauză, în conformitate cu art. 226 din Tratatul Comunității Europene.

Ca excepție, directiva poate fi aplicată în mod direct, atunci când statul în cauză nu a luat toate măsurile necesare transpunerii acesteia până la expirarea termenului de transpunere, iar prevederile directivei sunt suficient de complete încât să poată fi aplicate în anumite cazuri, fără a fi necesară emiterea unor acte de modificare. Astfel, s-au delimitat premisele aplicării imediate a directivei, și anume:

– reglementarea directivei să fie clară și exactă

– reglementarea să vizeze un drept acordat fiecăruia în parte

– termenul de transpunere să fi fost expirat sau directiva să fi fost transpusă într-un mod defectuos.

Aplicarea directă a directivei este o excepție, întrucât regula prevede ca directivele să fie transpuse în dreptul național. Această excepție apare ca o necesitate tocmai pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar, chiar și atunci când statele membre nu iau toate măsurile necesare în acest scop, ori măsurile întreprinse nu au rezultatul scontat, aducându-se la îndeplinire principiul priorității normelor comunitare asupra celor interne.

Directiva produce efecte și înainte de expirarea termenului de transpunere, în acest interval statul în cauză fiind obligat să se abțină de la orice act care ar putea periclita obiectivele directivei, acest fapt având ca temei legal art. 10 alin. 2 din tratatul Comunității Europene, care prevede că „statele membre se abțin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat”. În ceea ce privește termenul de la care un stat poate aplica o directivă, s-a arătat că aceasta se poate face și anticipat, însă într-o asemenea situație particularii nu vor putea invoca principiul protecției legitime înainte de împlinirea termenului de transpunere.

Intrarea în vigoare a directivelor este condiționată de modalitatea emiterii acestora. Astfel, în cazul directivelor adoptate în procedura codeciziei, precum și a celor formulate de Consiliu și Comisie și adresate tuturor statelor membre, este necesară publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, momentul intrării în vigoare fiind la data precizată în cuprinsul lor sau la 20 de zile de la publicare. În cazul celorlalte directive, există obligația de a notifica destinatarii, la data notificării intrând în vigoare, după cum prevede art. 254 alin. 3 al Tratatului.

1.2.5. Recomandarea și avizul

În conformitate cu art. 211 din Tratat, recomandările și avizele sunt formulate de către Comisie, atunci când fie se precizează această atribuție în mod expres, fie Comisia consideră a fi necesar, fiind caracterizate în special prin faptul că nu se impun obligații în sarcina statelor membre și nici nu sunt supuse controlului jurisdicțional.

Recomandarea și avizul nu sunt obligatorii, așa cum se arată în art. 249 alin. 5 din Tratatul Comunității Europene, acestea având doar rol consultativ, motiv pentru care în literatura din domeniu s-a afirmat că acestea „nu sunt izvoare de drept în adevăratul sens al cuvântului”. Cu toate acestea, s-a subliniat că funcțiile recomandărilor și avizelor nu trebuie subestimate sau neglijate, cu atât mai mult cu cât există domenii, cum este în cazul interpretării actelor comunitare de către instanțele comunitare, în care trebuie să se țină cont de prevederile recomandărilor și avizelor.

De asemenea, în anumite situații, avizul poate constitui baza pe care se fundamentează tragerea la răspundere a statelor care nu și-au îndeplinit obligațiile decurgând din Tratat, prevedere reglementată de art. 226, conform căruia Comisia emite un aviz motivat referitor la obligațiile neîndeplinite, în urma observațiilor pe care statul în cauză le-a formulat.

Aceste acte emise de instituțiile comunitare reprezintă modalitatea prin care se exprimă un punct de vedere asupra unui domeniu, al unei acțiuni, proces, document, etc., fără a se antrena vreo răspundere în sarcina instituției emitente a avizului sau a recomandării.

De asemenea, prin intermediul recomandărilor și a avizelor, instituțiile care nu au putere coercitivă asupra destinatarilor îi pot influența într-o oarecare măsură la adoptarea unui anumit comportament, în special datorită faptului că astfel de acte sunt, în general, luate în considerare de statele membre. De altfel, deși nu există obligația conformării la recomandările sau avizele formulate de către instituțiile comunitare, este de preferat ca destinatarii să țină cont de acestea, având în vedere caracterul lor de consiliere. Recomandările au rolul apropierii legislațiilor statelor membre, fiind un mijloc de direcționare, în unele cazuri acestea fiind premergătoare unor acte cu caracter obligatoriu.

Este de preferat respectarea unei recomandări sau a unui aviz formulat de către o instituție europeană, având în vedere că respectiva instituție este calificată să se pronunțe asupra domeniului în care își desfășoară activitatea și că orice act cu caracter de consiliere este emis în vederea îmbunătățirii unor aspecte deficitare din statul în cauză, acest obiectiv fiind comun atât comunității, cât și statului membru.

În cazul recomandărilor și avizelor nu există obligația publicării, întrucât acestea nu produc efecte față de terți, deci nu se poate vorbi despre un moment al intrării în vigoare. Cu toate acestea, pe baza unor recomandări sau avize pot fi luate anumite măsuri economice sau politice ori pot fi adoptate, în cadrul legislației interne, acte normative. În acest caz, măsurile sau actele adoptate trebuie respectate și au forța juridică a respectivei categorii de acte, neavând importanță fundamentul acestora.

Capitolul 2. Aplicabilitatea imediată

Dreptul comunitar obligă statele membre să respecte prevederile tratatelor și ale tuturor actelor comunitare, în literatură arătându-se că integrarea dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor membre este lăsată, cel puțin parțial, la latitudinea fiecărui stat, în funcție de concepția acestuia asupra integrării dreptului european, respectiv concepția dualistă sau concepția monistă. Astfel, potrivit concepției dualiste, există două ordini juridice distincte, respectiv cea comunitară și cea internă, acestea aflându-se într-o strânsă legătură de colaborare și coordonare reciprocă. Normele interne nu afectează normele comunitare, așa cum nici acestea din urmă nu afectează valabilitatea dreptului intern, iar pentru aplicarea reglementărilor comunitare în sistemul de drept național este necesară adoptarea prevederilor comunitare prin instituirea unor norme echivalente în dreptul statal, prin care să se asigure respectarea dreptului comunitar. La polul opus, concepția monistă presupune existența unei singure ordini juridice, în constituția căreia intră două componente distincte, respectiv dreptul național și dreptul comunitar. Potrivit acestei concepții, normele comunitare primează asupra celor naționale, ori de câte ori o reglementare europeană aflându-se în conflict cu una națională, cea dintâi având prioritate, iar în perioada în care există respectiva prevedere comunitară, orice reglementări naționale neconforme devin inaplicabile.

Aplicarea dreptului european se realizează, de regulă, de către instituțiile statelor membre și, ca excepție, de instituțiile Comunității Europene. Dreptul comunitar este aplicat direct de către instituțiile europene în cazurile strict delimitate prin prevederi ale dreptului primar, un exemplu în acest sens fiind organizarea internă a instituțiilor comunitare (angajare personal, salarizare, etc.). În ceea ce privește aplicarea normelor comunitare de către instituțiile statelor membre, se face distincție între aplicarea directă (reprezentând integrarea normelor comunitare ce pot fi implementate în mod nemijlocit în legislația națională) și aplicarea indirectă, regăsită în cazul emiterii legilor naționale de aplicare a directivelor sau regulamentelor europene.

Statele membre au rolul decisiv în aplicarea dreptului comunitar tocmai datorită faptului că au sarcina asigurării cadrului normativ și procedural pentru armonizarea legislației interne cu normele comunitare, precum și în stabilirea modalităților de implementare a prevederilor europene, acest rol evidențiindu-se cu precădere în procesul de transpunere a directivelor europene.

Aplicabilitatea imediată a normelor comunitare reprezintă modalitatea prin care se asigură păstrarea forței dreptului comunitar și a prevalenței acestuia asupra dreptului intern, evitându-se astfel diminuarea rolului central al dreptului comunitar de către statele membre. De asemenea, aplicarea imediată a normelor europene presupune crearea de drepturi nu doar pentru statele membre și pentru instituțiile acestuia, ci și pentru resortisanții săi.

Principiul aplicării imediate a dreptului comunitar a fost consacrat și prin hotărârea Curții de Justiție dată în cauza C-106/77 privind neaplicarea unei legi contrare normelor comunitare de către instanța națională. Astfel, Curtea arată, vorbind despre normele comunitare, că „reprezintă o sursă imediată de drepturi și obligații pentru toți cei cărora li se adresează, indiferent dacă este vorba de statele membre sau de particulari care sunt părți în raporturi juridice reglementate de dreptul comunitar”.

De asemenea, a fost subliniată importanța aplicării imediate a normelor comunitare pentru asigurarea efectivității acestora, Curtea arătând că „efectul util (…) ar fi diminuat în cazul în care instanța ar fi împiedicată să aplice imediat dreptul comunitar în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții”.

În soluționarea aceleași cauze s-a statuat faptul că nu este necesar ca instanța națională să solicite sau să aștepte, în pronunțarea hotărârii sale, ca norma națională contrară dreptului comunitar prin care se împiedică aplicarea imediată a unei reglementări europene să fie înlăturată prin măsuri specifice adoptate de organele competente naționale.

Acest principiu scoate în evidență faptul că relațiile dintre dreptul comunitar și dreptul statelor membre sunt guvernate de monism, chiar și în situația în care un anumit stat se caracterizează, conform constituției naționale, prin dualism. Astfel, indiferent de normele emise de către un stat membru sau de domeniul pe care acestea îl reglementează, ori de forța lor juridică, toate actele trebuie să fie în concordanță cu acquis-ul comunitar, fiind necesară modificarea sau abrogarea acelora care se află în conflict cu normele europene, precum și adoptarea de noi acte prin care să se asigure aplicarea dreptului comunitar (această din urmă situație se întâlnește cu precădere în cazul transpunerii directivelor europene).

Aplicabilitatea imediată a normelor comunitare reprezintă mijlocul prin care se asigură păstrarea ordinii juridice, atât la nivelul statelor membre, cât și la nivelul Comunității Europene, întrucât o divergență între legislația statală și cea comunitară ar conduce la disensiuni ireparabile, fiind afectat însuși scopul Uniunii Europene, precum și orice relație de colaborare între statele membre reglementată de normele comunitare.

Aplicarea directă (ca modalitate a aplicării imediate a normelor comunitare) respectă, sub formă procedurală, etapele stabilite în dreptul comunitar primar, doar în cazuri excepționale, strict prevăzute de normele comunitare, aplicându-se procedura administrativă în conformitate cu prevederile dreptului secundar. Spre exemplu, dreptul primar cuprinde prevederi procedurale referitoare la obligația motivării sau a publicității și intrării în vigoare, așa cum este cazul art. 254 din Tratatul Comunității Europene, în care sunt stabilite condițiile de publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, precum și data intrării în vigoare a regulamentelor, directivelor și deciziilor comunitare.

Aplicarea indirectă se realizează conform procedurii administrative a statului respectiv, desigur, cu respectarea principiului priorității dreptului comunitar. Aceste modalități de aplicare a dreptului comunitar nu se confundă cu principiul aplicabilității directe, ci se referă strict la mijloacele efective de aplicare.

Prin aplicare imediată se înțelege integrarea normelor de drept comunitar în legislația națională de îndată, din momentul intrării acestora în vigoare, prin publicare în jurnalul Oficial al Uniunii Europene (conform prevederilor art. 254 alin. 1 și 2 din Tratatul Comunității Europene) sau prin notificare (în cazurile prevăzute de alin. 3 art. 254 din Tratat), nefiind necesară adoptarea unor acte interne de receptare. Exemplul cel mai edificator îl reprezintă tratatele Uniunii Europene, acestea fiind aplicabile în mod direct, imediat și obligatoriu pentru toate statele membre, nefiind necesară modificarea legislației interne. Astfel, din momentul intrării în vigoare a unui tratat, orice dispoziție legală națională contrară tratatului devine inaplicabilă de plin drept, cade în desuetudine, rămânând la alegerea statului în cauză dacă să adopte o măsură internă de armonizare (modificare sau abrogare), această decizie neavând nicio influență asupra aplicabilității tratatului.

În ceea ce privește regulamentul, caracteristicile acestuia sunt clar conturate în art. 249 alin. 2 al Tratatului Comunității Europene, care arată că acesta este obligatoriu pentru statele membre și se aplică direct în ordinea juridică a acestora. Astfel, din momentul intrării în vigoare, regulamentul are aplicabilitate imediată, fiind prioritar oricărei norme de drept intern, „producând efecte în ordinea juridică a statelor membre în mod automat și prin el însuși”.

În cazul directivelor se poate vorbi despre o aplicabilitate imediată chiar dacă acestea trebuie transpuse, și abia în urma creării cadrului normativ intern de aplicare a directivei prevederile acesteia vor fi implementate. Procesul de transpunere nu reprezintă condiția sine qua non a aplicării imediate a directivei, ci crearea cadrului normativ necesar implementării acesteia în ordinea juridică a statelor membre. În fapt, directiva este obligatorie pentru statul membru căruia îi este destinată, chiar dacă sub aspect procedural statul în cauză are libertatea deciziei. Astfel, directiva se aplică imediat, în sensul că, din momentul emiterii ei, statul destinatar are îndatorirea de a depune toate eforturile pentru asigurarea atingerii obiectivului propus.

Recomandările și avizele nu sunt susceptibile de aplicabilitate imediată deoarece acestea nu au caracter obligatoriu, rămânând la opțiunea fiecărui destinatar dacă să le aplice sau nu. Astfel, o recomandare poate fi de îndată pusă în aplicare, echivalând, într-o mică măsură, cu aplicabilitatea imediată, sau poate să fie complet ignorată. În fapt, aplicabilitatea imediată poate fi analizată în raport de acele acte care au caracter obligatoriu pentru statele membre, întrucât doar în aceste cazuri se poate urmări aplicarea imediată a actelor comunitare.

Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar se află în strânsă legătură cu principiul priorității dreptului european în raport de dreptul național, conform căruia normele comunitare se aplică având întâietate față de dreptul național și înlăturând normele naționale contrare reglementărilor europene. În acest sens, se impune aplicarea de îndată a acelor norme emise de instituțiile europene care vizează interesul comunitar, chiar în detrimentul sau în neconcordanță cu interesele particulare ale statelor membre.

De altfel, așa cum s-a subliniat și în literatura în domeniu, în relația dintre Uniunea Europeană și statele membre dreptul comunitar se aplică prioritar față de cel național, în mod imediat, făcând astfel parte din ordinea juridică internă a fiecărui stat membru. Această vedere asupra principiului aplicării imediate și cu prioritate a dreptului comunitar corespunde concepției moniste, conform căreia există un singur sistem de drept, compus din două ramuri distincte (drept comunitar și drept intern).

Consecințele aplicabilității imediate a dreptului comunitar constau în primarea normelor europene asupra celor naționale, obligația instanțelor judecătorești statale de aplicare a regulilor comunitare, înlăturarea sau modificarea acelor prevederi naționale care contravin celor comunitare, normele emise de instituțiile europene integrându-se automat în dreptul național, fără a se parcurge un proces de asimilare sau adaptare.

Astfel, pe data intrării în vigoare a unei prevederi legale comunitare ce se aplică imediat sunt înlăturate necondiționat toate prevederile legale naționale ale statelor membre neconforme. Această urmare este în strânsă legătură cu principiul supremației dreptului comunitar asupra celui național, conform căruia orice prevedere legală națională care contravine uneia comunitare nu se aplică, din această obligație decurgând două efecte principale, respectiv: instanțele statale au îndatorirea să respecte în principal normele comunitare în soluționarea cauzelor și există obligația de a fi modificate sau abrogate orice prevederi legale ce se află în conflict cu reglementările comunitare.

Aplicabilitatea imediată a normelor comunitare se reflectă prin obligația respectării acestora încă din momentul intrării în vigoare, fără a fi necesară adoptarea unor acte interne de receptare, statele membre aflându-se însă într-o oarecare poziție de autonomie în ceea ce privește efectele normelor comunitare asupra dreptului intern și al resortisanților. În același sens s-a pronunțat și Curtea de Justiție în cauza C-106/77 (cauza „Simmenthal”), arătând că „instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional”. Astfel, Curtea a subliniat necesitatea ca dreptul comunitar să se aplice imediat, precum și principiul suveranității acestuia în raport de dreptul național al statelor membre, o normă internă contrară uneia comunitare devenind inaplicabilă de plin drept, fără a fi necesară abrogarea ei expresă.

Capitolul 3. Aplicabilitatea directă. Efectul direct

În literatura de specialitate aplicabilitatea directă a fost definită ca fiind acel atribut prin care „dreptul european conferă drepturi și impune obligații nu doar instituțiilor comunitare și statelor membre ale Uniunii Europene, ci și resortisanților acestora, cetățeni ai UE”. Practic, orice cetățean european are dreptul de a invoca, în fața instanțelor judecătorești naționale, normele de drept european, iar judecătorul este obligat să țină seama de ele și să le aplice, indiferent de legislația statului respectiv. Efectul direct asigură aplicarea prioritară a dreptului comunitar și vine ca o sancțiune împotriva statelor care nu au integrat reglementările europene, datorită faptului că persoanele fizice și juridice, în apărarea intereselor personale, pot invoca neaplicarea dreptului comunitar. De remarcat observația făcută în literatură conform căreia, deși aplicabilitatea directă presupune întotdeauna existența unui efect direct al respectivei norme, nu orice normă cu efect direct este obligatoriu și direct aplicabilă.

Tratatul Comunității Europene face o singură referire la aplicabilitatea directă a normelor comunitare, în ceea ce privește regulamentul. Astfel, conform art. 249 alin. 2, regulamentul european „(…) se aplică direct în fiecare stat membru”. Prin urmare, orice regulament comunitar se integrează nemijlocit și neîntârziat în dreptul național al statelor membre, particularii având posibilitatea de a invoca prevederile acestuia chiar în litigii împotriva statului din care fac parte și cu atât mai mult atunci când se constată neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a regulamentului.

S-a apreciat că aplicabilitatea directă a normelor europene „înseamnă garantarea statutului juridic al cetățeanului european” , opinie la care ne raliem, având în vedere că drepturile cetățenilor europeni trebuie respectate și exercitarea lor în condiții optime trebuie asigurată prin mijloace specifice. Putem afirma că prin aplicabilitatea directă a normelor europene se înfăptuiește funcția coercitivă, reprezentând în esență o constrângere asupra statelor de a se conforma reglementărilor europene.

Se ridică și problema aplicabilității directe a tratatelor internaționale la care comunitatea este parte, în acest sens arătându-se că astfel de acorduri pot fi invocate de particulari dacă prin ele se instituie drepturi în favoarea persoanelor fizice sau juridice. Astfel, efectele aplicării directe a tratatelor internaționale încheiate de comunitate constau în:

respectarea întocmai a prevederilor respectivului tratat de către statele membre ale Uniunii Europene, dispozițiile comunitare ce le sunt adresate având caracter obligatoriu;

posibilitatea pornirii acțiunii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către statul membru care nu respectă dispozițiile respectivului acord;

posibilitatea particularilor de a invoca oricând prevederile tratatelor cu prioritate asupra reglementărilor interne, în condițiile comunitare.

În funcție de izvorul de drept comunitar analizat și aplicabil, se disting trei categorii de aplicabilitate directă, respectiv efectul direct necondiționat și complet cu aplicabilitate generală, efectul direct condiționat și complet cu aplicabilitate generală și efectul direct necondiționat și restrâns.

Efectul direct necondiționat și complet cu aplicabilitate generală este caracteristic acelor acte emise de instituțiile comunitare care pot fi invocate de particulari în litigiile cu autoritățile, precum și în litigiile cu alte persoane fizice sau juridice. Acest aspect este deosebit de important deoarece subliniază obiectivul reglementărilor comunitare de armonizare a legislațiilor europene în așa măsură încât să se asigure o egalitate de drepturi și obligații a resortisanților. Acest efect este caracteristic regulamentelor, deciziilor și principiilor generale de drept comunitar.

Din cadrul actelor comunitare care au efect direct necondiționat și complet cu aplicabilitate generală fac parte regulamentele, deciziile și principiile generale.

După cum am mai arătat, regulamentele sunt acele acte emise de instituțiile comunitare care se aplică în mod direct statelor membre, instituind drepturi și obligații în sarcina subiectelor de drept ale acestora, caracterul direct și general fiind reglementat în mod expres în art. 249 alin. 2 din Tratatul Comunității Europene. Regulamentele comunitare reprezintă parte din acquis-ul comunitar, astfel că statele membre au obligația respectării acestora din momentul intrării lor în vigoare, fără a fi necesară transpunerea lor în dreptul național. Astfel, legislația națională contrară prevederilor normei comunitare cu aplicabilitate directă cade în desuetudine, fiind absolut necesară modificarea acesteia sau abrogarea și adoptarea altor acte care să corespundă regulilor comunitare.

Analizând exemplificativ Regulamentul (UE) nr. 1251/ 2011 al Comisiei de modificare a Directivelor 2004/17/CE, 2004/18/CE și 2009/81/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului în ceea ce privește pragurile de aplicare a acestora în cazul procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții, observăm că se aduc modificări în ceea ce privește pragurile valorice ale contractelor de achiziție publică, modificări ce au condus la adaptarea legislației interne, în speță a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 34/ 2006. Astfel, pe baza regulamentului în discuție, OUG nr. 34/ 2006 a fost modificată semnificativ, dintre schimbările aduse fiind de remarcat valoarea nouă a contractului de achiziție publică (textul inițial prevedea, în art. 9, valoarea de 4.845.000 EUR, în noua formă prevăzându-se 5.000.000 EUR), precum și obligația publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a anunțului de participare atunci când valoarea estimată a contractului depășește 5.000.000 EUR (în forma nemodificată a ordonanței se prevedea suma de 4.845.000 EUR).

Decizia comunitară se aplică unor destinatari determinați și este obligatorie în toate elementele sale, aceasta fiind aplicabilă direct din momentul intrării în vigoare, fără a se impune transpunerea sa în normele de drept național. Un exemplu în acest sens este Decizia nr. 2012/232/UE privind autorizarea României în vederea aplicării unei măsuri derogatorii de la Directiva 2006/112/CE în ceea ce privește limitarea dreptului de deducere a taxei pe valoare adăugată. Conform art. 1 din Decizia menționată, „Prin derogare de la art. 168 din Directiva 2006/112/CE, România este autorizată să limiteze la 50% dreptul de deducere a TVA aferente cumpărării, achiziției intracomunitare, importului, închirierii sau leasing-ului de vehicule rutiere motorizate(…)”. Observăm în primul rând faptul că decizia este destinată în mod expres României, evidențiindu-se astfel caracterul de act individual al deciziei comunitare. Apoi, decizia în discuție reprezintă o derogare de la o directivă comunitară, reliefându-se astfel capacitatea deciziei de a reglementa domenii diverse și inclusiv de a deroga de la alte prevederi comunitare.

În ceea ce privește principiile generale de drept comunitar, trebuie menționat că acestea reprezintă izvoare nescrise ale dreptului comunitar și pot fi grupate în patru categorii, respectiv principii ale dreptului internațional public, ale dreptului național al fiecărui stat membru, rezultate din Tratatele comunitare și principiile desprinse din drepturile fundamentale ale omului. S-a evidențiat în literatură că toate aceste principii trebuie corelate cu normele comunitare, astfel încât pot exista situații în care un principiu al unui sistem de drept dintr-un stat membru să fie limitat pentru a corespunde obiectivelor comunitare.

Principiile comunitare cu caracter fundamental sunt:

– principiul securității juridice;

– principiul dreptului de apărare;

– principiul egalității persoanelor supuse unei autorități administrative în fața unei reglementări economice;

– principiul egalității;

– principiul proporționalității.

În afara principiilor enumerate, autorul arată că există și o serie de principii cu caracter tehnic, aplicabile în eventualitatea unor lacune în domeniul normelor comunitare:

– principiul neplății zilelor de grevă;

– principiul retragerii retroactive a actelor ilegale;

– principiul responsabilității extra-contractuale a Comunităților;

– principiul distincției impozitelor, a taxelor și a redevențelor.

Principiile generale se bucură de efectul direct necondiționat și complex, cu aplicabilitate generală datorită faptului că pot fi invocate de orice persoană, în cadrul oricărui litigiu, asupra acestora existând obligația respectării necondiționate în toate cazurile.

Principiile fundamentale ale dreptului comunitar se aplică în orice act emis de instituțiile comunitare, existând o relație de dependență a actelor față de acestea, în sensul că principiile arătate nu pot fi încălcate. În literatură se susține că principiile generale comunitare se aplică doar în subsidiar, atunci când nu există norme scrise privind reglementarea unui domeniu, și în special atunci când se urmărește completarea Tratatelor comunitare, în această categorie intrând principiul priorității dreptului comunitar, al efectului direct și al răspunderii statelor.

b) efectul direct condiționat și complet cu aplicabilitate generală presupune respectarea unor condiții de către sursele de drept comunitar în rândul cărora intră tratatele de constituire a Comunităților și tratatele internaționale. Aceste izvoare primare ale dreptului comunitar sunt caracterizate prin efectul aplicării directe datorită importanței pe care o au în procesul de legiferare desfășurat de Uniunea Europeană, reprezentând baza oricărui act emis de instituțiile comunitare. Astfel, tratatele constitutive sunt direct aplicabile dacă îndeplinesc în mod cumulativ două condiții, și anume să conțină dispoziții concret delimitate prin care se conferă drepturi și se impun obligații particularilor și să stabilească obligații clare în sarcina statelor membre sau a instituțiilor comunitare.

Exemplificând Tratatul de Instituire a Comunității Economice Europene, este de remarcat art. 117 alin. 1, conform căruia „statele membre convin asupra necesității de a promova îmbunătățirea condițiilor de viață și de muncă ale forței de muncă, care să permită egalizarea acestora în cadru progresului”. Astfel, orice act comunitar emis în baza acestei prevederi va fi aplicat direct în dreptul național întrucât urmărește un scop acceptat de toate statele membre, în măsura în care implementarea se poate realiza direct.

În ceea ce privește tratatele internaționale, acestea au efect direct doar dacă prevederile acestora instituie drepturi și pentru persoanele private sau dacă reglementarea este clară, nefiind necesară adoptarea altor acte interne pentru aplicarea tratatului.

Efectul direct al tratatelor internaționale are trei consecințe, respectiv: orice persoană poate cere respectarea dispozițiilor tratatului în fața instanțelor naționale; orice persoană are dreptul de a cere sancționarea statului care nu a respectat prevederile tratatului prin acțiunea bazată pe neîndeplinirea obligației și tratatul se va aplica indiferent dacă există dispoziții în dreptul național contrare, ținându-se cont de principiul priorității. Tratatele comunitare devin astfel baza ordinii juridice interne a statelor membre, respectarea lor fiind obligatorie, astfel că legislația internă trebuie adaptată cerințelor impuse prin tratate.

c) efectul direct condiționat și restrâns este caracteristic acelor acte comunitare care îndeplinesc o serie de condiții și cerințe, specifice fiecărei categorii de sursă a dreptului, respectiv directivelor și deciziilor.

Din categoria actelor comunitare care se bucură de un astfel de efect fac parte directivele și deciziile adresate unor state membre. Asupra acestui aspect s-a arătat în literatură că „argumentarea (…) este aceea că judecătorii naționali aplică directivele, iar caracterul obligatoriu al obiectivelor presupune că particularii, persoane fizice sau juridice, pot să le invoce”.

Aceste acte emise de instituțiile comunitare se aplică în mod direct destinatarilor, motiv pentru care o prevedere a unei directive este aplicabilă doar statelor prevăzute în mod expres în conținutul directivei. Specificitatea directivelor este subliniată prin art. 249 alin. 3 al Tratatului Comunității Europene, arătându-se că directiva este obligatorie pentru „fiecare stat membru destinatar”, astfel că o directivă nu produce efecte pentru statele membre care nu au fost expres menționate. În cazul directivelor, se impune ca acestea să prevadă termenul până la care trebuie transpuse în dreptul național, iar statele să nu le fi pus în aplicare în termenul stabilit sau să le fi aplicat în mod greșit. Pentru reținerea efectului direct al directivei este esențial să fie precizat termenul în care acestea trebuie transpuse, efectul producându-se doar după expirarea termenului, cu condiția ca prevederile directivei să fie suficient de clare pentru a putea fi aplicate fără luarea altor măsuri normative.

S-a arătat că orice persoană poate cere aplicarea directă a directivei în două situații, astfel:

– fie norma de drept intern aplicabilă cauzei soluționate este în contradicție cu prevederile directivei, caz în care se va solicita ignorarea normei interne; în această situație nu este necesară pronunțarea nulității normei în cauză sau adoptarea unui alt act prin care aceasta să fie expres îndepărtată, întrucât ea va fi inaplicabilă de plin drept.

– fie nu se respectă un drept al persoanei pentru că nu au fost luate măsurile necesare implementării directivei, situație în care se va cere recunoașterea dreptului conferit de directivă. În astfel de cazuri, poate fi inițiată și procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către statul membru în cauză, precum și solicitarea de reparare a eventualelor prejudicii rezultate din nerespectarea normei comunitare.

Un aspect definitoriu al deciziei constă în faptul că aceasta este aplicabilă direct atunci când prin cuprinsul său se instituie obligații pecuniare în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în aceste cazuri decizia având calitatea de titlu executoriu.

Capitolul 4. Aplicabilitatea prioritară

Constituirea unei comunități europene și stabilirea unui scop comun al țărilor membre impune respectarea unor reguli general acceptate, în baza cărora obiectivele comune pot fi îndeplinite. Din acest motiv, armonizarea legislațiilor naționale cu reglementările comunitare este absolut necesară, întrucât prevalența dreptului național asupra celui comunitar ar însemna destabilizarea Comunității Europene, așa cum a fost ea înființată prin Tratatul Comunității Europene și în conformitate cu obiectivele, măsurile și direcțiile stabilite în art. 2, 3 și 4 ale Tratatului.

Principiul aplicării cu prioritate a dreptului comunitar se definește prin faptul că, ori de câte ori o prevedere legală internă se află în conflict cu o reglementare comunitară, aceasta din urmă va avea întâietate, chiar și atunci când este vorba despre o normă constituțională internă. Normele interne se aplică întotdeauna, atât timp cât nu contravin celor comunitare, existând obligația în sarcina statelor membre de a armoniza legislația internă cu cea comunitară, prin abrogarea și modificarea dispozițiilor contrare, precum și prin adoptarea de noi reglementări, conforme cu acquis-ul comunitar.

S-au conturat caracteristicile acestui principiu, în sensul că „prioritatea este indivizibilă, necondiționată și absolută”, ceea ce înseamnă că normele comunitare se aplică în întregul lor, indiferent de natura izvorului de drept comunitar (chiar și în cazul recomandărilor și avizelor, cu toate că acestea nu sunt obligatorii, statele membre nu pot adopta măsuri contrare), fără a li se putea opune nicio excepție din dreptul intern și indiferent de natura normei contrare interne.

Astfel, este evident că tratatele, ca izvoare primare de drept comunitar, se aplică prioritar chiar și în raport de alte izvoare ale dreptului european, autoritatea lor fiind evidențiată chiar și prin modalitățile de revizuire, deci cu atât mai mult se impun în fața normelor interne ale statelor membre. Desigur, ierarhia izvoarelor de drept comunitar nu are relevanță în aplicarea acestuia în dreptul intern, ci doar în emiterea de noi acte normative în cadrul dreptului european. Astfel, o directivă, un regulament sau o dispoziție comunitară trebuie să respecte întru totul prevederile tratatelor europene. Apoi, orice izvor de drept comunitar are prevalență în aplicare chiar și în fața normelor constituționale ale dreptului intern. Astfel, deși recomandările și avizele nu au caracter obligatoriu pentru statele membre, legislația internă a acestora nu poate conține dispoziții contrare, nici chiar în legea fundamentală. Chiar și atunci când statele membre aleg să nu țină cont de o recomandare comunitară, acestea trebuie să se abțină de la emiterea oricărei norme ce ar veni în contradicție cu recomandarea respectivă și au obligația de a amenda corespunzător normele de drept intern. De asemenea, dreptul comunitar are prioritate indiferent dacă norma internă contrară este anterioară sau ulterioară normei comunitare, în literatură arătându-se, cu referire la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că prevederile acesteia se aplică prioritar dreptului intern, chiar și în cazul reglementărilor interne ulterioare. Prin analogie, orice act emis de instituțiile comunității europene trebuie respectat și adus la îndeplinire, chiar dacă aceasta presupune nerespectarea normelor interne. Anterioritatea normei naționale aflate în conflict cu dreptul comunitar presupune fie modificarea acesteia, fie abrogarea ei, astfel încât legislația internă să se adapteze schimbărilor din legislația europeană. Pe de altă parte, existența unei norme naționale contrare normelor comunitare adoptată ulterior privește două aspecte esențiale: în primul rând, o astfel de reglementare este inacceptabilă în virtutea obligației statelor membre de a nu adopta măsuri de natură să prejudicieze interesele comunitare sau să contravină normelor europene, o astfel de normă fiind inaplicabilă de plin drept. În al doilea rând, chiar și în cazul adoptării unei norme contrare, aceasta nu va avea aplicare, indiferent că statul în cauză o va abroga sau nu. Existența unei reglementări ce se află în conflict cu normele comunitare are caracteristici diferite, după cum aceasta a fost adoptată anterior sau ulterior normei comunitare cu care se află în conflict. Astfel, dacă norma internă se afla în vigoare la momentul emiterii unei norme comunitare cu care nu este conformă, situația se remediază prin modificarea sau abrogarea respectivei norme, pe considerentul unei bune intenții a statului membru. Dacă, din contră, un stat membru ia o măsură contrară prevederilor comunitare, se va considera o încălcare aproape voită a normelor europene, caz în care poate fi antrenată răspunderea statului în cauză pentru nerespectarea dreptului comunitar.

În ceea ce privește aplicarea prioritară necondiționată a dreptului comunitar, aceasta se reflectă prin faptul că normele europene nu sunt grevate de nicio condiție pentru producerea efectelor de plin drept. Din contră, normele comunitare pot fi invocate în fața instanțelor naționale de către orice persoană, fie atunci când reglementările statului respectiv sunt contrare celor europene, fie atunci când nu există o reglementare clară a domeniului respectiv, iar instanța națională are obligația de a aplica în mod direct norma comunitară, fără să fie nevoie ca reglementarea internă să fie amendată sau abrogată. Cu alte cuvinte, normele comunitare acționează de plin drept, făcând ca orice dispoziție internă contrară să fie îndepărtată de la aplicare, deci nulă în virtutea legii, fără necesitatea constatării sau declarării nulității.

Primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre este un principiu consacrat în special prin jurisprudență și prin legislația statelor membre, în tratatele și actele emise de instituțiile comunității europene nefăcându-se referire în mod expres la aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar. În literatura de specialitate s-a arătat că lipsa unei reglementări în acest sens în tratatele comunității creează riscul „ca transferul de competență către Comunități și unitatea dreptului comunitar/ al UE să nu fie realizată”. Cu toate acestea, art. 3 alin. 1 lit. h din Tratatul Comunității Europene delimitează, ca principiu al Comunității, „apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței comune”, prevedere care, deși nu reglementează explicit proeminența dreptului comunitar, este de natură să sugereze necesitatea unor reglementări legale comune tuturor statelor membre, cu caracter obligatoriu. Apoi, art. 249 alin. 2 din Tratat, referitor la regulament, arată că acesta este obligatoriu și se aplică în mod direct în toate statele membre. Astfel, prin obligativitatea respectării regulamentului, se asigură un cadru legal comunitar minim aplicabil tuturor statelor membre.

Aplicarea prioritară a dreptului comunitar este reglementată de legislațiile statelor membre. Astfel, art. 117 alin. 1 din Constituția Republicii Italiene stabilește că „puterea legislativă este exercitată de Stat și Regiuni, cu respectarea Constituției, precum și a limitelor impuse de legislația comunitară și internațională”. Legea fundamentală a Franței este chiar mai cuprinzătoare în ceea ce privește Comunitatea Europeană, alocându-i un întreg titlu (Titlul XV – Comunitățile Europene și Uniunea Europeană). În art. 88-2 alin. 1 al Constituției franceze se arată că „(…) Franța consimte la transferurile de competențe necesare pentru întemeierea uniunii economice și monetare europene”, prevedere care subliniază ralierea dreptului național francez la normele comunitare.

În legislația din țara noastră este stabilită clar prevalența dreptului comunitar asupra celui intern, art. 148 alin. 2 din Constituția României stabilind că „prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare legii interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, iar art. 5 din Noul Cod civil arată că „(…) normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților”. Prin reglementările prezentate, se asigură respectarea normelor de drept comunitar și se subliniază aplicarea cu prioritate a acestora.

În vederea respectării principiului aplicabilității prioritare, se pot distinge patru situații:

înlocuirea dreptului național cu dreptul comunitar

armonizarea dreptului intern cu dreptul comunitar

coordonarea normelor de drept intern cu cele comunitare

coexistența dreptului intern cu dreptul comunitar.

Aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar poate însemna în unele cazuri înlocuirea dreptului național cu reglementările legale comunitare, modalitatea constând în transferul de competență. În acest sens, în art. 5 din Tratatul Comunității Europene se arată că „Comunitatea acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite și ale obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat”. Această reglementare este preluată în art. 5 al Tratatului Uniunii Europene, în alin. 2 arătându-se că „(…) Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate”. Cu privire la transferul de competențe, în literatură s-a arătat că acesta este ireversibil, raportat la perioada în care statul ce a transferat o anumită competență este membru al Uniunii. Astfel, în domeniul în care competența a fost transferată către Uniunea Europeană, statul respectiv nu mai poate emite norme juridice. Competența poate aparține în exclusivitate Uniunii Europene, un exemplu fiind uniunea vamală (conform art. 3 alin. 1 lit. a din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene) sau poate fi partajă cu statele membre, așa cum este cazul pieței interne (conform art. 4 alin. 2 lit. a din același tratat). În astfel de situații, statele membre trebuie să se conformeze normelor comunitare și să asigure respectarea acestora, nefiind în puterea lor de a le modifica.

Armonizarea dreptului intern cu dreptul comunitar presupune luarea unor măsuri legislative interne prin care să se asigure atingerea obiectivelor stabilite de Uniunea Europeană. Cu alte cuvinte, statele membre au dreptul de legiferare în măsura în care prin actele emise nu se aduce atingere scopurilor Uniunii și nu se încalcă normele comunitare. În acest sens, în literatură s-a arătat că „dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în deplină concordanță cu dreptul comunitar”, concordanță ce se realizează prin aplicarea cu prioritate a normelor comunitare și prin armonizarea legislațiilor interne cu prevederile comunitare.

Un exemplu în acest sens îl constituie recomandările formulate de Uniune, în privința cărora statele membre pot adopta liber măsuri pentru punerea lor în aplicare, dar măsurile adoptate trebuie să fie în concordanță cu toate actele emise de instituțiile comunitare. În vederea armonizării legislative, autoritățile statelor membre pot adopta măsuri precum modificarea și chiar abrogarea unor acte normative, precum și instituirea de noi norme legale. Prevederile din Constituția României și din Noul Cod civil privitoare la aplicarea prioritară a normelor comunitare constituie un exemplu relevant în adaptarea legislației naționale la cerințele Uniunii Europene. Obligația armonizării dreptului național cu dreptul comunitar rezidă și din prevederile art. 10 alin. 3 din Tratatul Comunității Europene, care arată că „statele membre se abțin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat”.

Coordonarea normelor dreptului intern cu normele comunitare presupune îndrumarea legislației interne, fără ca aceasta să sufere modificări, cu normele de drept european, pentru atingerea scopurilor Uniunii Europene. Ceea ce diferențiază acest tip de relație de armonizare este faptul că normele naționale rămân neschimbate, urmărindu-se doar atingerea obiectivului propus prin normele comunitare. Putem vorbi despre coordonare în cazul directivei europene, asupra căreia se stabilește, în art. 249 alin. 3 al Tratatului Comunității Europene, obligația statelor de a o aplica în ceea ce privește rezultatul urmărit, mijloacele și forma rămânând la aprecierea fiecărui stat membru. Astfel, norma de drept comunitar impune realizarea unui anumit rezultat, însă acest rezultat poate fi obținut și prin aplicarea normelor interne, nefiind necesară modificarea acestora.

Coexistența dreptului intern cu dreptul comunitar presupune existența unor norme interne care reglementează același domeniu al unor norme comunitare, fiind aplicabile ambele categorii de norme, chiar dacă ipotezele reglementării sunt diferite. Desigur, coexistența este posibilă în măsura în care normele dreptului intern nu sunt în conflict cu normele comunitare și ambele categorii urmăresc îndeplinirea aceluiași obiectiv.

În literatura de specialitate s-au conturat urmările aplicării prioritare a dreptului comunitar, acestea constând în protecția jurisdicțională a particularilor, interpretarea conformă a dreptului intern, restituirea sumelor plătite de particulari statului în baza unei legislații neconforme cu dreptul comunitar și răspunderea statelor pentru nerespectarea dreptului comunitar.

În primul rând, prin aplicarea prioritară a dreptului comunitar se asigură protecția jurisdicțională a particularilor, în virtutea căruia oricărei persoane trebuie să i se asigure accesul liber la judecător, într-un mod efectiv și eficient. În îndeplinirea acestui obiectiv, judecătorul național are dreptul și chiar obligația de a înlătura de la aplicare orice normă națională ce se află în conflict cu o reglementare comunitară, iar aspectele procesuale ale dreptului intern trebuie să asigure îndeplinirea în condiții optime a dreptului comunitar, în sensul că prevederile procesuale nu trebuie să îngreuneze prevalența dreptului european asupra celui național. Astfel, instanța națională are puterea de a îndepărta orice regulă de drept intern, fie chiar și procesuală, care împiedică aplicarea dreptului comunitar, fără a fi nevoie de parcurgerea unui proces de modificare sau abrogare a respectivei prevederi interne.

Interpretarea conformă a dreptului național presupune dreptul oricărei persoane de a cere instanței naționale să interpreteze legislația statului în raport de prevederile asemănătoare în materie ale Uniunii Europene. Astfel, chiar și atunci când nu există norme comunitare obligatorii privind un anumit domeniu, persoana interesată poate cere aplicarea dreptului național în deplină concordanță cu dreptul comunitar. Exemplu concret în acest sens îl constituie aplicarea directivelor în raporturile dintre particulari, având în vedere că acestea au un efect doar pe verticală, fapt ce nu exclude dreptul persoanelor de a invoca aplicarea dreptului național în conformitate cu dreptul comunitar, deci și cu orice directivă emisă.

Un aspect deosebit de important al aplicării cu prioritate a dreptului comunitar îl reprezintă posibilitatea particularilor de a solicita restituirea oricăror sume plătite către stat în baza unei legislații naționale contrare celei comunitare. Acest efect al aplicabilității prioritare apare tocmai ca necesitate a egalității de tratament a resortisanților, precum și a faptului că legislația internă trebuie să se ralieze normelor comunitare.

Răspunderea juridică a statului pentru nerespectarea normelor comunitare presupune repararea oricărui prejudiciu cauzat resortisanților prin neaplicarea dreptului comunitar sau aplicarea defectuoasă a acestuia. Prin aceasta se asigură supremația dreptului european și respectarea drepturilor ce decurg din prevederile comunitare în favoarea particularilor. În fapt, prevederile comunitare presupun antrenarea statelor membre în trei planuri esențiale, respectiv legislativ, administrativ și judecătoresc, în exercitarea atribuțiilor de către autoritățile naționale în domeniile arătate ținându-se seama, cu prioritate, de reglementările comunitare.

În esență, principiul primordialității dreptului comunitar față de dreptul intern al statelor membre presupune următoarele elemente definitorii:

prioritatea este o condiție sine qua non pentru existența dreptului comunitar; în cazul în care prevederile dreptului intern ar fi superioare celor comunitare, nu ar mai putea exista reglementări generale, comune tuturor statelor membre, fiind pusă în pericol însăși existența comunității;

caracterul prioritar al dreptului comunitar rezultă din tratatele comunitare, precum și din diferitele izvoare ale dreptului comunitar, prevederile naționale prin care se conturează supremația dreptului european reprezentând doar imaginea faptului că statele membre recunosc și acceptă acest fapt; pe de altă parte, după cum am mai arătat, aplicarea dreptului comunitar este realizată, de regulă, de către statele membre, instituțiile comunitare având prerogative în acest sens doar cu titlu de excepție. Acest lucru este de natură să sublinieze dorința comună a statelor membre de a respecta un cadru normativ general, aplicabil tuturor statelor, în vederea îndeplinirii obiectivelor comune trasate prin Tratatele comunitare;

izvoarele dreptului comunitar, fie ele primare, secundare sau derivate, au prioritate în aplicare asupra tuturor normelor interne ale statelor membre, indiferent de natura normelor (constituționale, administrative, etc.);

dreptul comunitar poate fi invocat și în relațiile dintre particulari și statele membre, nu doar în relațiile dintre statele membre și instituțiile europene. Sub acest aspect, există obligația în sarcina instanțelor naționale de a aplica toate normele comunitare și de a recunoaște drepturile conferite prin acestea resortisanților.

Asupra principiului priorității dreptului comunitar s-a arătat că „se referă la totalitatea izvoarelor dreptului comunitar, care toate la un loc au o forță juridică superioară dreptului intern. Pe de altă parte, dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în deplină concordanță cu dreptul comunitar, indiferent de ierarhia internă a normelor respective”.

Astfel, în lumina opiniei prezentate, deducem că prioritatea dreptului comunitar are în componență două aspecte: în primul rând, orice izvor de drept comunitar se aplică în mod primordial, indiferent de normele interne. În al doilea rând, în sarcina statelor membre cade obligația de a respecta dreptul comunitar și de a se abține să adope vreo normă internă contrară.

Capitolul 5. Particularități ale răspunderii statelor în dreptul Uniunii Europene

Principiul loialității statelor membre față de Uniunea Europeană este menit să asigure respectarea tuturor actelor emise de instituțiile comunitare, a prevederilor acestora, respectându-se astfel principiul suveranității dreptului comunitar față de cel național. Răspunderea statelor în dreptul comunitar a fost privită în literatura de specialitate ca modalitatea prin care se asigură „forța juridică a directivelor lipsite de efect direct și a directivelor incorect transpuse”, precum și respectarea normelor comunitare de către statele membre.

De altfel, este absolut necesară conturarea unei responsabilități a statelor membre, fiind bine cunoscut faptul că forța coercitivă reprezintă cel mai eficient mod de aducere la îndeplinire a unei norme. Apoi, există anumite acte normative comunitare a căror implementare este obligatorie pentru statele membre (art. 249 alin. 2 din Tratatul Comunității Europene arată că regulamentul „este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru”), obligație a cărei nerespectare trebuie să atragă o răspundere și o sancțiune.

În lipsa unor modalități de sancționare a nerespectării normelor comunitare nu s-ar putea institui în sarcina statelor membre obligația de a respecta acquis-ul european, caz în care ralierea la acesta ar fi doar o opțiune, pe care fiecare stat ar adopta-o în funcție de interesele sale private, neținându-se seama de scopul general al Uniunii Europene.

În literatura de specialitate s-a subliniat că „o importantă caracteristică a dreptului comunitar constă în aceea că el obligă statele să respecte tratatele pe care le-au încheiat și să determine aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive și judecătorești”. Din opinia prezentată se desprinde nu doar caracterul prioritar al dreptului comunitar în raport de dreptul național, ci și obligația statelor de aplicare a dreptului comunitar. Oricărei obligații îi corespunde o sancțiune, în caz de neîndeplinire, asigurându-se astfel respectarea regulilor impuse. În cazul în care nerespectarea normelor comunitare nu ar atrage nici un fel de răspundere în sarcina statelor membre, aplicarea normelor ar fi opțională, fiecare stat aplicând doar ceea ce ar fi în beneficiul său.

Nerespectarea dreptului comunitar de către statele membre atrage după sine adoptarea unor măsuri de remediere a situației, măsuri ce pot fi luate doar după constatarea neîndeplinirii obligațiilor. Această acțiune poate fi inițiată de Comisie, prin emiterea unui aviz, așa cum prevede art. 226 din Tratatul Comunității Europene, sau de oricare stat membru, prin sesizarea Curții de Justiție, după cum se arată în art. 227 din Tratatul Comunității Europene.

Răspunderea statelor membre pentru neîndeplinirea obligațiilor rezultând din normele comunitare este un principiu instituit prin cauza „Francovich”, în care Curtea de Justiție a stabilit, prin hotărâre, că persoanele de drept privat ale statelor membre pot cere repararea prejudiciului cauzat „din cauza faptului că statul membru în cauză nu a transpus o directivă în termenul prevăzut”, acest principiu fiind ulterior „întărit” de jurisprudența Curții.

5.1. Răspunderea statelor membre ale UE pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate

Principiul răspunderii statelor membre a fost conturat încă din 1960, printr-o hotărâre a Curții Europene de Justiție, în cadrul căreia Curtea a arătat că, atunci când un act adoptat de un stat membru este contrar dreptului comunitar, respectivul stat este obligat „să raporteze actul în cauză, precum și să repare eventualele efecte ilicite pe care acesta le-a produs”.

Consacrarea principiului s-a realizat abia în anul 1991, printr-o hotărâre a Curții de Justiție (cazul „Francovich”) în care s-a stabilit că persoanele de drept privat au dreptul de a cere despăgubiri statului membru care a cauzat un prejudiciu ca urmare a netranspunerii unei directive în termenul stabilit. În cauza amintită, o societate italiană a intrat în insolvență, înregistrând datorii salariale față de angajații săi.

În acest caz, legislația comunitară prevedea necesitatea înființării unor organisme prin care să se asigure protecția salariaților prin plata sumelor datorate (conform Directivei Consiliului 80/987 din 20 octombrie 1980 privind apropierea legislațiilor Statelor Membre referitoare la protecția salariaților în cazul insolvabilității angajatorului). Angajații au înaintat acțiunea direct împotriva statului Italian, solicitând compensații pentru salariile neîncasate și arătând că acesta nu respectase obligația de transpunere a directivei. Curtea Europeană a decis, în hotărârea dată, că, pentru asigurarea loialității statelor membre față de dreptul comunitar, este necesar ca acestea să repare orice prejudiciu cauzat prin nerespectarea normelor comunitare, în cazul în discuție fiind vorba despre neîndeplinirea obligației de transpunere a directivelor comunitare.

Instituirea posibilității persoanelor fizice și juridice de a opune statelor nerespectarea normelor comunitare și de a solicita, în baza acestei nerespectări, repararea prejudiciului cauzat, reprezintă expresia obligației tuturor statelor membre de a implementa reglementările comunitare în legislația națională, precum și de a duce la îndeplinire scopurile comunității.

În cadrul proiectului privind „Continuarea dezvoltării Școlii Naționale de Grefieri” a fost redactată lucrarea „Relația dintre instanțele europene – Curtea Europeană de Justiție și Curtea Europeană a Drepturilor Omului – și instanțele naționale”, în care s-a arătat că principiul răspunderii statelor în dreptul comunitar a fost întărit de o serie de hotărâri ale Curții de Justiție ulterioare cauzei Francovich, prin care s-au delimitat condițiile esențiale pentru antrenarea răspunderii statale, astfel:

normele comunitare nerespectate să instituie drepturi în favoarea persoanelor de drept privat

încălcarea normelor trebuie să fie suficient de gravă pentru a determina răspunderea statului în cauză

trebuie să existe un raport de cauzalitate între încălcarea normei comunitare și pagubele părții vătămate.

Obligația statelor membre de a respecta normele de drept comunitar se reflectă atât în relațiile statului membru cu instituțiile comunitare sau cu alte state membre, cât și în raporturile statului în cauză cu persoanele particulare din cadrul său. Aceasta deoarece normele comunitare produc și un efect pe orizontală, ceea ce înseamnă că orice persoană poate cere instanței naționale respectarea normelor comunitare și a drepturilor conferite prin acestea.

În legătură cu răspunderea statelor membre pentru nerespectarea normelor europene, s-a afirmat că, pentru antrenarea sa, „se impune săvârșirea unei fapte ilicite, producerea unui prejudiciu și existența unei legături de cauzalitate între violarea normei comunitare și prejudiciu”. În acest caz, săvârșirea unei fapte ilicite coincide cu violarea unei norme de drept comunitar, încălcare ce poate apărea ca urmare a unei omisiuni a legiuitorului (prin neadaptarea legislației interne la cerințele comunitare), a unei autorități executive (fiind vorba, deci, despre acte administrative) sau a unei autorități judiciare (neaplicarea dreptului comunitar în soluționarea cauzelor de către instanțele de judecată naționale). De cele mai multe ori, prejudiciul este unul financiar iar despăgubirile solicitate sunt în cea mai mare parte pecuniare, chiar și atunci când se cere repararea unei pagube morale, aprecierea cuantumului despăgubirilor realizându-se în conformitate cu regimul național al statului care a încălcat norma comunitară.

O altă formă de răspundere a statelor membre pentru încălcarea normelor comunitare constă în returnarea sumelor plătite de particulari în baza unor reglementări naționale contrare celor europene. Totuși, considerăm că acest principiu nu se aplică în cazul în care soluția ce a impus plata unor sume către stat are la bază o normă internă ce, la momentul aplicării, nu se afla în conflict cu nicio prevedere comunitară. Aceasta deoarece neretroactivitatea legii, ca principiu al dreptului, se aplică și pentru normele de drept comunitar, în sensul că acestea dispun doar pentru viitor. Așadar, se vor returna persoanelor fizice și juridice acele sume plătite către stat în temeiul unei norme interne doar atunci când respectiva normă era contrară uneia comunitare, deja intrate în vigoare. În opinia noastră, deși returnarea sumelor nu presupune plata unor despăgubiri sau repararea unui prejudiciu, constituie o formă a răspunderii statului deoarece acesta este obligat să „recunoască” nerespectarea dreptului comunitar și să adopte măsurile necesare pentru îndreptarea situației. De asemenea, în ipoteza nerestituirii de către stat a sumelor plătite fără bază justă, persoana interesată are dreptul de a solicita aceasta în fața instanței, împreună cu plata unor despăgubiri.

S-au conturat trei situații generale care pot atrage răspunderea statelor pentru nerespectarea obligațiilor decurgând din normele comunitare, astfel:

– neîndeplinirea obligației de notificare a actelor normative naționale emise în scopul transpunerii și implementării directivelor europene. Această obligație este stabilită, de obicei, în cadrul dispozițiilor finale ale fiecărei directive. Putem exemplifica prin Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, art. 24 alin. 1 arătând că „statele membre comunică Comisiei textul dispozițiilor de drept intern pe care le-au adoptat deja sau pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă”.

– nerespectarea obligației statului membru de a conforma legislația internă cu normele comunitare. Această obligație rezidă în principal din art. 10 alin. 2 al Tratatului Comunității Europene, care stabilește că „statele membre se abțin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat”. Aceste măsuri se referă la toate actele normative emise de statul membru care s-ar putea afla în conflict cu un izvor de drept comunitar, indiferent de rangul acestuia din urmă (primar sau derivat), precum și a rangului actului normativ intern (chiar prevedere constituțională).

– aplicarea necorespunzătoare a actelor normative comunitare. Statele membre au obligația de a respecta întru totul condițiile de aplicare a actelor comunitare, indiferent că este vorba doar despre scopul final al actului (cum este cazul directivei) sau inclusiv despre modalitățile de implementare (în cazul regulamentului și al dispoziției).

Există situații în care statele membre, prin actele normative interne sau prin aplicarea defectuoasă a unor norme comunitare, aduc atingere drepturilor resortisanților săi, în aceste cazuri statul respectiv având obligația de a repara prejudiciile cauzate. Se disting astfel două acțiuni împotriva statului membru, având același motiv: o primă acțiune ar fi constatarea neîndeplinirii obligațiilor decurgând din normele comunitare, pe baza acesteia declanșându-se acțiunea de stabilire dacă, prin nerespectarea dreptului comunitar, s-a adus atingere libertăților persoanei care reclamă acest fapt. Sub acest aspect, angajarea răspunderii statelor în raport de neîndeplinirea obligațiilor constituie atât o modalitate de descurajare a unor astfel de acte, cât și un mod prin care justițiabilii pot cere repararea prejudiciului lor.

În literatura de specialitate s-a diferențiat răspunderea statelor membre în cadrul dreptului european pe două direcții, respectiv răspunderea pentru nepunerea în aplicare a directivelor și răspunderea pentru acte legislative, administrative și judiciare.

a) Directiva, ca act obligatoriu pentru destinatarii săi în ceea ce privește rezultatele urmărite, constituie „baza” sistemului normativ comunitar, nerespectarea acesteia atrăgând răspunderea statului în cauză. De altfel, Tratatul Comunității Europene subliniază caracterul obligatoriu al directivei, ceea ce oferă posibilitatea oricărei persoane de a invoca atât drepturile conferite prin directivă, cât și neaplicarea directivei în fața instanței naționale. Răspunderea statelor membre pentru neaplicarea directivelor comunitare a fost ilustrată în mod relevant în cauza Francovich, Curtea de Justiție hotărând plata despăgubirilor către salariații care au intentat acțiunea, în baza faptului că statul Italian nu a transpus în legislația națională Directiva privind protecția angajaților în caz de insolvență a angajatorului. Pentru a se reține răspunderea statului în ceea ce privește nerespectarea directivelor se cer întrunite următoarele condiții:

– neaplicarea directivei în termenul stabilit. Considerăm că se întâlnește aceeași situație și atunci când directiva a fost transpusă, însă într-un mod defectuos, întrucât esențial este ca legislația națională să respecte normele comunitare, iar o implementare incorectă a directivelor coincide într-o oarecare măsură cu netranspunerea acesteia, în sensul că efectele urmărite nu se pot produce.

– prin directivă se conferă drepturi în favoarea particularilor. Este evident că statul trebuie să răspundă pentru nerespectarea drepturilor persoanelor de drept privat, motiv pentru care orice directivă prin care se conferă drepturi resortisanților trebuie implementată întocmai.

– drepturile conferite prin directivă sunt determinate sau cel puțin determinabile. Această cerință vizează și aplicarea directă a directivei. Atunci când prevederile directivei sunt neclare, confuze, nu se poate antrena răspunderea statului deoarece nu pot fi determinate drepturile încălcate.

– între netranspunerea directivei și prejudiciul cauzat persoanelor de drept privat să existe un raport de cauzalitate. Legătura de cauzalitate trebuie dovedită, în sensul că trebuie să se demonstreze că, dacă directiva ar fi fost transpusă în dreptul național, prejudiciul nu s-ar fi produs.

b) Răspunderea statelor membre pentru acte legislative, judiciare și administrative se conturează sub două aspecte. Astfel, condițiile răspunderii pentru actele legislative și administrative contrare dreptului european sunt:

– încălcarea unei norme juridice comunitare prin care se instituie drepturi în favoarea particularilor;

– încălcarea drepturilor să fie calificată;

– să existe un raport de cauzalitate între încălcarea dreptului și prejudiciul produs.

Încălcarea unor drepturi conferite particularilor prin normele comunitare se concretizează prin emiterea unor acte legislative contrare prevederilor dreptului comunitar. Acest fapt este în neconcordanță cu principiul loialității fașă de Uniunea Europeană a statelor membre, precum și cu principiile de aplicare a dreptului comunitar în sistemele de drept naționale. Mai mult, orice dispoziție statală contrară normelor europene devine inaplicabilă de plin drept, fapt ce conduce la considerarea ca nefondate și chiar ilegale a oricăror decizii pronunțate de instanțele naționale în baza unor acte interne neconforme cu dreptul comunitar. În astfel de situații, este absolut necesară repararea prejudiciului produs, bineînțeles după demonstrarea relației de cauză – efect între actul legislativ/ administrativ și efectul negativ produs asupra particularilor.

S-a subliniat în literatură faptul că nu este necesar ca încălcarea dreptului comunitar și, prin urmare, antrenarea răspunderii statului în cauză, să se fi realizat cu intenție, directă sau sub forma neglijenței, forma de vinovăție neavând relevanță în stabilirea prejudiciului ce trebuie reparat. Această soluție se impune deoarece absolvirea statului de răspundere din considerentul că ar fi acționat din culpă ar crea un precedent în domeniu, în baza căruia toate statele membre ar ajunge să nu mai respecte anumite norme comunitare „neconvenabile”, invocând culpa.

Răspunderea statelor membre pentru acte judiciare contrare dreptului comunitar este antrenată atunci când prin hotărârile instanțelor naționale sunt încălcate prevederile comunitare, această răspundere fiind totuși limitată. Astfel, răspunderea apare doar în cazul în care cauza se judecă în ultimă instanță, în acest caz existând obligația instanței respective de a sesiza Curtea de Justiție, așa cum prevede art. 239 alin. 3 din Tratatul Comunității Europene.

Referitor la condițiile antrenării răspunderii statelor membre pentru actele judiciare contrare normelor comunitare, se mențin cele arătate în legătură cu răspunderea pentru actele legislative și administrative (încălcarea calificată a unei norme constitutive de drepturi, existența raportului de cauzalitate între încălcarea normei și prejudiciul produs), la care se adaugă cerința ca încălcarea normei de drept comunitar să fi fost evidentă. Referitor la această din urmă condiție, s-a arătat că „gradul de claritate și precizie a normei încălcate este un criteriu de apreciere a încălcării dreptului comunitar de instanțele statelor membre”. În sprijinirea acestei afirmații, putem spune că încălcarea unei norme comunitare este cu atât mai evidentă și de necontestat cu cât prevederile respective erau mai clare, mai explicite, întrucât nu ar fi existat niciun dubiu asupra scopului urmărit prin norma încălcată, nerespectarea acesteia în astfel de condiții fiind aproape „sfidătoare”.

Acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor cunoaște două posibilități și anume fie este introdusă de către Comisie, în virtutea art. 226 din Tratatul Comunității Europene, fie este inițiată de către alt stat membru, conform prevederilor art. 226 din Tratat.

a) Articolul 226 alin. 1 din Tratat arată că „În cazul în care Comisia consideră că un stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul prezentului tratat, emite un aviz motivat cu privire la acest subiect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile”. Articolul în discuție a fost preluat în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, fără a i se aduce modificări.

Din textul prezentat se desprind o serie de aspecte definitorii ale procedurii de control inițiate de Comisie. Astfel, în primul rând, Comisia trebuie să constate că un stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile ce îi revin din Tratat. Cu titlu exemplificativ, constituie o neîndeplinire a obligațiilor netranspunerea în perioada stabilită a unei directive comunitare, precum și încălcarea prevederilor unui regulament sau a unei decizii, obligativitatea acestora fiind în mod expres prevăzută de Tratat. De asemenea, deși recomandările și avizele nu sunt obligatorii, adoptarea unor acte normative naționale care sunt vădit împotriva acestora constituie, de asemenea, o încălcare a obligațiilor statelor membre.

Constatarea neîndeplinirii obligațiilor este o metodă necontencioasă prin care se urmărește îndepărtarea încălcărilor dreptului comunitar, precum și rezolvarea conflictelor dintre Comisie și statele membre. De asemenea, decizia Curții de Justiție într-o anumită cauză va servi ca izvor de drept pentru rezolvarea ulterioară a unor situații similare.

Obligațiile care cad în sarcina statelor membre sunt de două feluri, respectiv de „a face” și de „a nu face”, așa cum se arată în art. 10 al Tratatului Comunității Europene. Astfel, potrivit alin. 1 al art. 10 din Tratat, „statele membre iau toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor care decurg din prezentul tratat sau care rezultă din actele instituțiilor Comunității. Statele membre facilitează Comunității îndeplinirea misiunii sale”.

Această prevedere instituie o obligație pozitivă pentru statele membre, constând în adoptarea tuturor măsurilor necesare pentru îndeplinirea în concret și asigurarea cadrului de îndeplinire a normelor comunitare. Alin. 2 al aceluiași articol stabilește și o obligație de „a nu face”, în sensul că „statele membre se abțin să ia măsuri care ar putea pune în pericol realizarea scopurilor prezentului tratat”. Așadar, obligațiile ce revin statelor membre pot fi încălcate de acestea prin forme diferite, cum ar fi neaplicarea unui act comunitar, aplicarea defectuoasă a unui act comunitar, interpretarea greșită a unui act emis de instituțiile comunitare, nerespectarea principiului priorității în aplicarea normelor europene, adoptarea de acte normative naționale contrare normelor comunitare, etc. Neîndeplinirea obligațiilor poate consta fie în acțiuni, fapte (un exemplu în acest sens fiind practicile administrative neconforme cu normele comunitare), fie în acte normative (legi, hotărâri, ordonanțe, etc. contrare normelor comunitare).

Admisibilitatea acțiunii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor vizează două aspecte principale: în primul rând, încălcarea să aparțină domeniului dreptului comunitar, iar apoi să fie adresată organului competent, care este, în exclusivitate, Curtea de Justiție. De remarcat faptul că acțiunea va fi îndreptată împotriva statului, și nu împotriva organului administrativ național care a produs încălcarea obligației (Guvern, minister, etc.).

În urma constatării neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru, Comisia formulează un avertisment scris, adresat statului în cauză, în care va arăta încălcarea normelor comunitare și va stabili un termen în care statul să-și prezinte poziția asupra presupusei încălcări. Dacă statul căruia i-a fost transmis avertismentul nu adoptă nicio poziție oficială cu privire la acesta, Comisia va prezenta poziția sa motivată, acest punct reprezentând încheierea etapei preliminare, în urma căreia Comisia poate sesiza Curtea de Justiție.

Alin. 2 al art. 226 din Tratatul Comunității Europene (preluat de art. 258 alin. 2 din Tratatul privind Funcționarea Comunității Europene) arată că „În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție”. Astfel, observăm că doar după parcurgerea etapei preliminare, în care se acordă statului în cauză posibilitatea rezolvării situației prin remedierea încălcării obligației fără a se ajunge în fața Curții de Justiție, Comisia va înainta plângerea în fața Curții privind încălcarea unei obligații de către un stat membru. Obiectul plângerii constă în „afirmația Comisiei că statul membru a încălcat, printr-un act al său sau pentru care el este răspunzător, o obligație ce îi revine prin Tratate”, termenul în care Comisia poate depune o plângere în acest sens nefiind stabilit.

S-a arătat că pentru reținerea plângerii ca fiind motivată se cer a fi întrunite următoarele condiții:

– actele invocate de reclamant (în acest caz Comisia) reprezintă nerespectări ale obligațiilor asumate de statul membru;

– încălcarea, fie ea acțiune sau inacțiune, este atribuită statului membru reclamat;

– din conduita statului membru rezultă o încălcare a prevederilor comunitare.

Odată constatată neîndeplinirea obligațiilor de către statul membru în cauză, Curtea de Justiție hotărăște măsurile pe care statul trebuie să le adopte pentru repararea situației create. Este important de subliniat faptul că hotărârea Curții este declarativă, neavând astfel forța de a decide nulitatea actului în baza căruia s-a produs încălcarea obligațiilor, statul având sarcina de a efectua toate demersurile necesare remedierii situației. Curtea de Justiție poate impune statului, în baza art. 228 alin. 2 al Tratatului Comunității Europene, atunci când constată neconformarea acestuia la hotărârea luată, plata unor sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu. Aceste sume pot fi impuse spre plată în baza sesizării Comisiei, care va arăta cuantumul sumelor de plată. În stabilirea acestora, Comisia va ține cont de următoarele aspecte:

gravitatea încălcării obligațiilor; în stabilirea acestui aspect se va ține seama de natura obligației și a importanței regulii comunitare încălcate, precum și de efectele asupra intereselor generale ale Comunității și particulare ale statelor membre generate de neîndeplinirea obligațiilor;

durata încălcării;

nevoia de a se asigura că penalitatea în sine constituie un mod de descurajare a unor încălcări viitoare. În acest sens, suma impusă statului nu trebuie să fie modică, ci în raport de gravitatea încălcării, astfel încât să descurajeze vizibil alte acte neconforme cu norme comunitare.

Impunerea statului în cauză de a plăti sume forfetare sau penalități cu titlu cominatoriu reprezintă instrumentul prin care se urmărește prevenirea unor noi încălcări a normelor comunitare. Dacă statul respectiv săvârșește din nou o faptă contrară dreptului Uniunii, împotriva lui poate fi inițiată o nouă procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, chiar dacă împotriva statului a mai fost dată o hotărâre în acest sens de către Curtea de Justiție.

Este important de reținut faptul că plata unor sume forfetare sau a unor penalități cu titlu cominatoriu se poate stabili în hotărârea Curții de Justiție de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat membru, hotărâre în care se va arăta și data de la care obligația de plată intră în vigoare, nefiind așadar necesară desfășurarea unei proceduri speciale pentru determinarea sumelor de plată și pentru obligarea statului la acestea.

Obligarea statului la plata unor sume forfetare sau cu titlu cominatoriu se aplică luând în considerare toate circumstanțele cauzei respective, această măsură fiind luată doar atunci când Comisia consideră că încălcarea a fost gravă sau că există riscul repetării actului.

b) Conform art. 227 din Tratatul Comunității Europene, „oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul prezentului tratat”. Astfel, statele membre au calitate procesuală activă, spre deosebire de cazul în care acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor este inițiată de Comisie. Această calitate se materializează în convingerea statului care sesizează Comisia că există o încălcare, în fapt și în drept, a obligațiilor de către un alt stat membru.

În urma sesizării, Comisia trebuie să acorde statului în cauză posibilitatea de a-și exprima poziția, în urma acesteia Comisia având îndatorirea de a formula un aviz motivat. În termen de trei luni de la sesizarea Comisiei, chiar și atunci când aceasta nu a emis avizul motivat, statul reclamant poate iniția procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

Dacă statul reclamat a adoptat măsurile arătate în avizul Comisiei, îndepărtând astfel încălcarea obligațiilor, plângerea formulată împotriva sa va fi respinsă, fiind lipsită de temei. Acțiunea poate fi înaintată oricând, neexistând un termen limită. Chiar și atunci când încălcarea obligațiilor a încetat (spre exemplu, un act normativ național contrar normelor comunitare a fost abrogat), pot fi luate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului cauzat de nerespectarea obligațiilor.

În cadrul procedurii inițiate de un alt stat membru este esențială formularea din Tratatul Comunității Europene, în art. 227 alin. 2 în care se arată că înainte de a fi sesizată Curtea de către un stat membru cu privire la „o pretinsă încălcare a obligațiilor”, sesizarea trebuie înaintată Comisiei. Astfel, Comisia este în măsură să determine dacă într-adevăr a fost nerespectată o obligație, până la acest moment statul reclamat beneficiind de prezumția de nevinovăție.

Plângerea trebuie să fie motivată, în literatura de specialitate arătându-se că, în acest sens, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții:

faptele pe baza cărora reclamantul înaintează plângerea să constituie încălcări ale obligațiilor rezultate din normele comunitare;

faptele invocate să fie săvârșite de un stat membru.

Necesitatea cumulării condițiilor arătate este evidentă. În primul rând, nu se poate antrena răspunderea unui stat atunci când faptele acestuia nu constituie o încălcare a dreptului comunitar. Putem asemăna acest factor cu necesitatea antrenării răspunderii penale din dreptul nostru doar în cazurile în care fapta constituie infracțiune. Astfel, atunci când faptele unui stat nu încalcă obligațiile rezultate din normele europene, orice acțiune de constatare a neîndeplinirii obligațiilor îndreptată împotriva acestuia va fi respinsă ca lipsită de temei.

A doua cerință privește calitatea statului reclamat de membru al Uniunii Europene. Această condiție apare ca urmare a faptului că instituțiile comunitare au competențe doar în ceea ce privește relațiile cu și dintre statele membre, Curtea de Justiție neavând dreptul de a se pronunța într-o cauză în care una din părți nu este stat membru al Uniunii. De altfel, această necesitate este clar subliniată de art. 227 din Tratat, arătându-se că „oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru nu și-a îndeplinit obligațiile(…)”. Mai mult, din reglementarea în discuție, reiese și faptul că doar un stat membru poate formula o plângere privind neîndeplinirea obligațiilor de către un alt stat membru.

După cum am mai arătat, hotărârea instanței nu constituie titlu executoriu și nici nu poate anula un act național contrar normelor comunitare. Această hotărâre este pur declarativă, în sensul că stabilește existența neîndeplinirii obligațiilor, statului în cauză revenindu-i sarcina de a lua măsurile pentru executarea hotărârii.Totuși, nerespectarea hotărârii de către statul în cauză poate conduce la antrenarea unei noi răspunderi a acestuia și inițierea unei noi proceduri de neîndeplinire a obligațiilor. Aceasta deoarece hotărârea Curții de Justiție este obligatorie, pe de o parte, iar pe de altă parte, aceasta devine izvor al dreptului european, având așadar prioritate asupra normelor interne ale statelor membre.

S-a subliniat în literatură un aspect definitoriu al hotărârilor Curții de Justiție în sensul că, deși acestea nu se bucură de autoritatea de lucru judecat decât între părți, particularii pot invoca ulterior o regulă comunitară stabilită și definită printr-o hotărâre.

Capitolul 6. Jurisprudență

Jurisprudența Curții de Justiție reprezintă un instrument deosebit de important în îmbunătățirea normelor de drept comunitar și a relațiilor guvernate de acestea. Astfel, prin hotărârile date, Curtea a instituit sau a perfecționat principii ale dreptului european precum aplicabilitatea imediată, aplicarea directă, prioritatea dreptului comunitar asupra celui național, activitatea Curții fiind caracterizată din acest punct de vedere ca „un act creativ de legislație judiciară”.

Rolul jurisprudenței comunitare este de necontestat, aceasta fiind considerată deseori un izvor nescris al dreptului european, întrucât Curtea de Justiție face trimitere deseori la hotărâri pronunțate anterior, chiar dacă acestea nu sunt obligatorii pentru instanțele inferioare.

De-a lungul timpului, Curtea de Justiție a dat hotărâri care au conturat importante aspecte ale dreptului comunitar și ale aplicabilității acestuia în ordinea juridică internă a statelor membre, în baza jurisprudenței reliefându-se principii precum răspunderea statelor membre pentru prejudiciile cauzate de neîndeplinirea obligațiilor decurgând din normele comunitare.

Cauza „Francovich”

Hotărârea Curții de Justiție în cauzele conexe C-6/90 și C-9/90, cunoscute sub denumirea de „Cauza Francovich”, a reprezentat consacrarea răspunderii statelor pentru neîndeplinirea obligațiilor decurgând din normele comunitare, stabilind faptul că particularii pot cere repararea prejudiciului suferit „din cauza faptului că statul membru în cauză nu a transpus o directivă în termenul prevăzut”.

În speță, este vorba despre neaplicarea Directivei nr. 80/987 privitoare la instituirea unor măsuri de siguranță pentru salariați în caz de insolvență a angajatorului, directivă ce nu a fost transpusă de către Republica Italiană.

Astfel, Curtea a constatat inițial neîndeplinirea obligației de transpunere a directivei, ca urmare a procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. În prima parte a hotărârii, s-a arătat că directiva nu are efect direct, întrucât dispozițiile sale nu erau suficient de clare, astfel că persoanele de drept privat nu pot solicita aplicarea directă a acesteia în fața Curții. Totuși, luând în considerare principiile de bază ale dreptului comunitar, precum și faptul că statele membre trebuie să asigure respectarea drepturilor particularilor, în a doua parte a hotărârii Curtea a arătat că „deplina eficacitate a normelor comunitare ar fi împiedicată, iar protecția drepturilor pe care acestea le recunosc ar fi diminuată în cazul în care persoanele de drept privat nu ar avea posibilitatea de a obține reparații atunci când drepturile le-au fost lezate printr-o încălcare a dreptului comunitar imputabilă unui stat membru”.

În continuarea hotărârii, Curtea a stabilit că „dreptul comunitar impune principiul conform căruia statele membre sunt obligate să repare prejudiciile cauzate persoanelor de drept privat prin încălcările dreptului comunitar care le sunt imputabile”.

Prin această hotărâre s-a conturat pentru prima dată principiul răspunderii statelor membre, principiu reluat ulterior de marea majoritate a literaturii de specialitate și aplicabil în toate cauzele ce au urmat.

S-a arătat că acest principiu este absolut necesar pentru a asigura eficacitatea deplină a dreptului comunitar, fapt ce nu ar putea fi realizat dacă statele membre nu ar fi ținute să repare prejudiciile cauzate prin nerespectarea normelor comunitare.

Hotărârea Brasserie du Pecheur/ Factortame

În două hotărâri ulterioare, date în cauzele „Brasserie du Pecheur” și „Factortame”, Curtea a stabilit care sunt condițiile răspunderii statelor membre pentru neîndeplinirea obligațiilor, făcând referire la principiul instituit prin hotărârea Francovich, arătând că acesta este un principiu fundamental al dreptului comunitar, drept pentru care „este valabil pentru orice împrejurare în care dreptul comunitar a fost încălcat de un stat membru și indiferent de organul statului membru a cărui acțiune sau omisiune a fost la originea încălcării”. Prin această interpretare, Curtea a stabilit nu doar reafirmarea principiului răspunderii statelor membre, ci și faptul că statul va răspunde pentru încălcarea normelor comunitare indiferent de natura acesteia (legislativă, judiciară sau administrativă) și fără a avea importanță instituții națională răspunzătoare, evidențiindu-se astfel responsabilitatea statului pentru toate organele și instituțiile sale.

Curtea a avut în vedere faptul că nerespectarea dreptului comunitar în speță a generat nașterea unui drept la repararea prejudiciului, la baza acestei concluzii stând principiul efectivității dreptului comunitar (însemnând că normele comunitare trebuie respectate întru totul pentru a-și produce efectele urmărite, reprezentând astfel o garantare a drepturilor pe care le oferă resortisanților) și principiul coerenței între regimul răspunderii extra-contractuale decurgând din art. 288 din Tratatul Comunității Europene și regimul răspunderii regăsit în normele naționale.

Prin hotărârea dată în cauza Brasserie du Pecheur/ Factortame, Curtea a trasat condițiile ce trebuie îndeplinite pentru antrenarea răspunderii statelor membre, respectiv necesitatea ca norma comunitară încălcată să confere drepturi particularilor, încălcarea să fie suficient de gravă și să existe un raport de cauzalitate între încălcarea normei și prejudiciul cauzat unui particular, în sensul că trebuie dovedit că acest prejudiciu rezultă direct din neîndeplinirea obligațiilor de către statul membru. De asemenea, s-a stabilit că aprecierea gravității încălcării normelor comunitare se face ținându-se cont de caracteristicile fiecărui caz în parte. În ceea ce privește aprecierea gravității încălcării obligațiilor comunitare în speță, Curtea a stabilit că „în cazul în care statul membru în cauză, atunci când a săvârșit încălcarea, nu a fost confruntat cu alegeri legislative și dispunea de o marjă de apreciere considerabil redusă sau inexistentă, simpla încălcare a dreptului comunitar poate fi suficientă pentru a stabili existența unei încălcări suficient de grave”. Astfel, Curtea lasă la latitudinea statelor membre de a contura existența unei marje de apreciere a gradului de nerespectare a dreptului comunitar, într-o situație contrară orice încălcare a normelor comunitare fiind de natură să atragă răspunderea statului în cauză.

Cauza Kobler

Prin hotărârea dată în acest caz, Curtea a consacrat principiul răspunderii statelor membre pentru încălcarea dreptului comunitar de către tribunalele de ultimă instanță, readucând în atenție principiul răspunderii civile delictuale a statelor membre, conturat prin hotărârea Francovich, precum și condițiile în care este antrenată răspunderea statelor membre, stabilite prin hotărârea Brasserie du Pecheur/ Factortame.

În speță, un profesor universitar din sistemul de învățământ austriac a solicitat acordarea unui bonus aplicabil profesorilor aflați în sistem de mai mult de 15 ani, arătând că perioada în care a profesat în cadrul unor instituții din alte state membre ale Uniunii Europene trebuie luată în seamă la calculul perioadei de 15 ani. Solicitarea sa a fost respinsă de tribunalul în ultimă instanță, hotărârea acestuia fiind definitivă și neexistând altă cale de atac împotriva ei în dreptul austriac. Ca urmare, profesorul a înaintat o acțiune în daune în fața tribunalului regional civil din Viena, cu motivarea că Republica Austriacă a încălcat normele de drept comunitar.

În urmare acestei acțiuni, tribunalul regional civil din Viena a adresat Curții de Justiție două întrebări referitoare la răspunderea patrimonială a statelor membre pentru hotărârile pronunțate de instanțele sale naționale. Prin hotărârea sa, Curtea a arătat că, de regulă, hotărârile pronunțate în ultimă instanță într-un stat membru nu pot fi atacate sub nicio formă, nu se poate repara prejudiciul cauzat unei persoane printr-o astfel de hotărâre, fapt ce nu corespunde normelor de drept comunitar, în sensul că orice persoană are dreptul de a trage la răspundere statul pentru a fi reparat orice prejudiciu cauzat de acesta, arătându-se, totodată, că, potrivit, art. 234 alin. 3 din Tratatul Comunității Europene, instanța națională ale cărei hotărâri nu pot fi atacate pe nicio cale „este obligată să sesizeze Curtea de Justiție”.

Prin hotărârea sa, Curtea a stabilit și condițiile antrenării răspunderii statului pentru încălcarea normelor comunitare de către instanțele sale judecătorești, arătând că o astfel de răspundere „nu poate fi angajată decât în cazul excepțional în care judecătorul nu a respectat în mod evident dispozițiile legale aplicabile”.

Referitor la hotărârea dată în cauza Kobler, în literatură s-au conturat caracteristicile „răspunderii Kobler”, acestea fiind:

caracterul excepțional, dedus din faptul că o astfel de răspundere a statelor membre poate fi antrenată doar atunci când instanța națională a încălcat în mod vădit normele comunitare; în stabilirea acestui fapt se vor analiza toate circumstanțele cauzei (gravitatea încălcării, gradul de claritate a normei nerespectate, etc.);

caracterul subsidiar, în sensul că acesta va avea aplicabilitate doar dacă legislația națională nu conține prevederi referitoare la astfel de situații;

caracterul echivalent și efectiv, în virtutea căruia normele interne care reglementează repararea prejudiciilor nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele privitoare la daune din dreptul intern, precum nici nu trebuie să fie foarte restrictive și complicate, pentru a se asigura posibilitatea efectivă de reparare a prejudiciului cauzat.

Prin prisma cauzelor prezentate, observăm că hotărârile Curții de Justiție au avut un rol decisiv în conturarea și apoi consacrarea principiului răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor revenind din normele comunitare.

Cauza Simmenthal (C-106/77)

Cu ocazia soluționării acestei cauze, Curtea de Justiție a subliniat importanța principiilor aplicării directe și imediate a dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre, arătând că „aplicabilitatea directă (…) presupune că normele de drept comunitar trebuie să își producă totalitatea efectelor în mod uniform în toate statele membre, de la intrarea lor în vigoare și în cursul întregii perioade de validitate a acestora”.

Astfel, este evidențiată necesitatea ca norma comunitară să își producă efectele, asigurându-se, prin urmare, garantarea drepturilor și obligațiilor constituite prin aceasta, atât în sarcina statelor membre în raport cu Uniunea Europeană, cu instituțiile acesteia și cu celelalte state membre, cât și în favoarea resortisanților.

Curtea a precizat că instanțele naționale au obligația de a asigura respectarea dreptului comunitar, chiar prin înlăturarea de la aplicare a unor norme naționale, întrucât instanțele naționale „au ca misiune să protejeze drepturile conferite particularilor de dreptul comunitar”.

Un alt aspect deosebit de important regăsit în hotărârea Curții în cauza în discuție constă în evidențierea principiului priorității dreptului comunitar asupra celui național.

În acest sens, Curtea a arătat că „în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, dispozițiile tratatului și actele instituțiilor direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislația națională a statelor membre, prin simplul fapt al intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale existente, ci și – în măsura în care aceste dispoziții și acte fac parte integrantă, cu rang superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica adoptarea valabilă a unor noi acte normative naționale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme comunitare”.

Observăm că este precizat în mod expres că normele comunitare, indiferent de natura lor, sunt superioare în rang normelor de drept din statele membre, evidențiindu-se astfel faptul că o prevedere comunitară nu poate fi încălcată nici în cazul în care se află în conflict cu o reglementare constituțională a statului membru.

Cauza „Tatu”(C-402/09)

În speță, reclamantul Ioan Tatu a solicitat, în fața instanței naționale, restituirea taxei de poluare achitată în 2008, în baza OUG nr. 50/ 2008, motivând că această taxă este o altă formă a taxei de primă înmatriculare, reglementată anterior de Codul fiscal, asupra căreia instanțele naționale au decis neconformitatea cu normele comunitare. În aceste circumstanțe, Tribunalul Sibiu a formulat o întrebare preliminară către Curtea de Justiție, solicitând clarificarea aspectului „dacă dispozițiile O.U.G. nr. 50/ 2008, cu modificările ulterioare, dispozițiilor art. 90 din TCE; se instituie într-adevăr o măsură vădit discriminatorie?”.

În analizarea cauzei, Curtea a avut în vedere atât legislația internă, cât și normele comunitare, făcând privire specială asupra art. 90 din Tratatul Comunității Europene, preluat identic în Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, conform căruia „niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.

În baza acestei reglementări comunitare, Curtea a considerat că prevederile legislative interne care impun plata unei taxe de poluare la prima înmatriculare nu sunt conforme cu normele comunitare, fiind astfel subliniat, încă o dată, principiul suveranității dreptului european asupra celui intern al statelor membre, precum și obligația statelor membre de a nu adopta măsuri de natură să contravină normelor comunitare.

Curtea a mai arătat, în punctul 58 al hotărârii, că reglementarea O.U.G. nr. 50/ 2008 „are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, constituind astfel o vădită discriminare, întrucât acelorași tipuri de vehicule cumpărate de ocazie pe teritoriul României nu li se impune plata unei taxe de poluare la prima înmatriculare.

În hotărârea sa, Curtea de Justiție a arătat că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

Caracterul de izvor de drept al jurisprudenței Curții de Justiție este reflectat de hotărârea dată în cauza „Tatu” prin faptul că alte persoane de drept privat pot acționa în justiție statul pentru returnarea sumelor plătite cu titlul de „taxa de poluare” fără a fi necesară formularea unei noi solicitări preliminare înaintea Curții de Justiție.

Cauza Kammergericht

În speță, s-a formulat o solicitare pentru pronunțarea Curții cu privire la interpretarea principiului efectivității, în sensul de a se stabili dacă acesta impune acordarea asistenței judiciare gratuite unei persoane juridice. În art. 47 teza a III-a din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se stabilește că „asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție”, prevedere asupra căreia Curtea de Justiție a arătat, în lumina speței prezentate, că trebuie înțeleasă „în sensul că nu este exclus ca acesta să fie invocat de persoane juridice și că asistența acordată în temeiul acestui principiu poate să acopere, printre altele, scutirea de la plata avansului din cheltuielile de procedură și/ sau asistența unui avocat”.

Curtea, în baza principiului arătat și a caracteristicilor cauzei în discuție, a stabilit că revine în sarcina instanțelor naționale să determine în ce măsură condițiile de acordare a asistenței judiciare gratuite constituie o limitare a dreptului de acces la instanțele judecătorești, demers în cadrul căruia va lua în calcul cazul concret. Astfel, instanțele naționale pot lua în considerare obiectul litigiului, scopul urmărit de reclamant, șansele reale ale acestuia de succes, complexitatea procedurii, capacitatea solicitantului de a-și susține cauza, precum și de cuantumul cheltuielilor pe care le presupune susținerea cauzei și capacitatea reală a solicitantului de a le suporta.

Făcând referire în mod special la persoanele juridice, Curtea a arătat că, în aprecierea necesității acordării asistenței judiciare gratuite, instanța națională „poate să ia în considerare în special forma și scopul lucrativ sau nelucrativ al persoanei juridice în cauză, precum și capacitatea financiară a asociaților sau a acționarilor săi și posibilitatea acestora de a-și procura sumele necesare pentru introducerea acțiunii în justiție”.

Cauza „Volksbank România”

În speță, Judecătoria Călărași a solicitat Curții de Justiție pronunțarea unei hotărâri preliminarii în vederea interpretării art. 22, 24 și 30 din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit pentru consumatori, precum și a art. 56, 58 și 63 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, pentru soluționarea litigiului între SC Volksbank România S.A. și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, având în vedere unele clauzele cuprinse în contractele de credit încheiate cu Volksbank, care ar fi contrare reglementării naționale de transpunere a Directivei 2008/48.

Astfel, art. 36 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/ 2010 prevede că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comisiona de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”. În lumina acestei prevederi, Volksbank a modificat denumirea „comisionului de risc” în „comision de administrare credit”, aceasta fiind doar o schimbare de formă, sumele plătite având aceeași valoare.

S-a ridicat astfel problema legalității prevederilor OUG nr. 50/ 2010, în sensul că aceasta, prin limitarea comisioanelor care pot fi impuse de către creditor, ar fi neconformă cu normele comunitare. Cu privire la acest aspect, Curtea de Justiție a hotărât că „articolul 22 alin. 1 din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituțiilor de credit obligații, care nu sunt menționate de directiva menționată, în ceea ce privește tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri”.

De asemenea, Curtea a hotărât că dispozițiile naționale privind transpunerea în dreptul statal a Directivei 2008/48 pot fi aplicate și contractelor de credit ipotecare aflate în curs la data intrării în vigoare, deci și contractelor asupra cărora se desfășoară litigiul prezentat.

Apoi, Curtea a stabilit că normele cuprinse în Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene nu se opun normelor de drept național prin care se interzice instituțiilor de credit perceperea unor comisioane, astfel că art. 36 din OUG nr. 50/ 2010 este aplicabil și nu se află în conflict cu normele comunitare.

Bibliografie

Cărți de specialitate, tratate, monografii

1. Florian Coman, „Drept comunitar european”, Editura Universul Juridic, București, 2003

2. Valentin Constantin, (coord.), „Documente de bază ale Comunității și Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iași, 2002

3. Ion Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept instituțional comunitar european”, Ediția a V-a, Editura Actami, București, 2000

4. Augustin Fuerea, „Instituțiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, București, 2002

5. Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura All Beck, București, 2003

6. Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura Allbeck, București, 2004

7. Augustin Fuerea, „Drept comunitar al afacerilor”, Editura Universul Juridic, București, 2006

8. Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2006

9. Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene – Ediția a IV-a revăzută și adăugită, după Tratatul de la Lisabona (2007/2009)”, Editura Universul juridic, București, 2010

10. Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, „Dreptul Uniunii Europene”, Editura C.H.Beck, București, 2007

11. Anamaria Groza, „Uniunea Europeană. Drept instituțional”, Editura C.H.Beck, București, 2008

12. Viorel Marcu, „Drept instituțional comunitar”, Editura Nora, 1994

13. Anda Nedelcu Ienei, „Drept comunitar”, Editura Cordial Lex, Cluj Napoca, 2008

14. Oana-Măriuca Petrescu, „Dreptul procesual al Uniunii Europene”, Editura C.H.Beck, București, 2011

15. Ovidiu Ținca, „Drept comunitar general”, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 1999

16. Marin Voicu, „Introducere în dreptul european”, Editura Universul Juridic, București, 2007

Articole de specialitate

1. Tudor Chiuariu, „Dezvoltarea liniei de jurisprudență a Curții Europene de Justiție privind răspunderea civilă delictuală a Statelor Membre pentru încălcarea de către instanțele judecătorești naționale a dreptului comunitar”, în revista Curierul Judiciar nr. 12/ 2006

2. Emilian Ciongaru, „Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar european”, în Analele universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, nr. 4/ 2010

3. Elena Cismaru, „Aspecte generale privind evoluția instrumentelor juridice ale Uniunii Europene specifice domeniului cooperării judiciare în materie penală”, în Buletinul de Informare Legislativă nr. 2/ 2012

4. Augustin Fuerea, „Dimensiunea istorică a Uniunii Europene”, în revista Phoenix nr. 15/ 2006

5. Dumitru Mazilu, „Sistemul instituțional european – evoluții consacrate prin Tratatul de la Lisabona”, în revista „Studii de drept românesc” nr. 3/ 2009

6. Ioana Nely Militaru, „Principiul atribuirii de competențe în Uniunea Europeană”, în revista Tribuna Juridică, nr. 2/2011, vol. I

7. Roxana Munteanu, „Punerea în aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă”, în revista „Studii de Drept Românesc”, nr. 1-2/ 2008

8. Eugen Popescu, „Considerații cu privire la complexitatea și originalitatea normelor de drept comunitar european”, în buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I” nr. 3/ 2008

9. Claudiu Porumbăcean, „Agenda Lisabona (1999 – 2004)”, în Revista de Administrație Publică și Politici Sociale, Vol.

10. Andrada Trușcă, „Procedura acțiunii pentru constatarea neîndeplinirii de către statele membre a obligațiilor ce le revin conform dreptului comunitar. Privire specială asupra dreptului mediului”, în Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 2 (24)/ 2009

Resurse web

1. http://www.antifrauda.gov.ro/docs/ro/legislatie/TCE%20consolidat.pdf

2.http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/l14534_ro.htm

3.http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/ai0036_ro.htm

4.http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/Doc%203_Manual%20Clerk_Grefieri.pdf

http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61977CJ0106:EN:PDF

5. „Jurisprudența Curții de Justiție referitoare la cererile de despăgubiri în urma încălcării dreptului Uniunii Europene de către statele membre”, public pe http://ec.europa.eu/eu_law/infringements/pdf/jur_09_30385_ro.pdf

6. Comunicare a Comisiei din data de 11.11.2010 privind Punerea în aplicare a art. 260 alin. 3 din TFUE, public pe http://ec.europa.eu/eu_law/docs/docs_infringements/sec_2010_1371_ro.pdf

7.http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:61990J0006:EN:HTML

8. „Jurisprudența Curții de Justiție referitoare la cererile de despăgubiri în urma încălcării dreptului Uniunii Europene de către statele membre”, public pe http://ec.europa.eu/eu_law/infringements/pdf/jur_09_30385_ro.pdf

10.http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-0106-1977-200802153-05_00.pdf

11.http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62009CJ0402:RO:HTML

12.C-279/09, publică pe http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62009CJ0279:RO:HTML

13. Cauza C-602/10, publică pe http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62010CJ0602:RO:HTML