Apelul – Principala Cale DE Atac DE Reformare In Procesul Civil
APELUL – PRINCIPALA CALE DE ATAC DE REFORMARE ÎN PROCESUL CIVIL
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Căile de atac în legislația procesual civilă română
1.1. Noțiunea, importanța și rolul căilor de atac
1.2. Căile de atac prevăzute de legea procesual civilă
1.3. Reguli generale care guvernează existența și exercitarea acestora
Capitolul 2. Noțiuni generale privind calea de atac a apelului
2.1. Noțiunea și importanța apelului
2.2. Caracterele apelului
2.3. Formele apelului – scurtă prezentare
Capitolul 3. Obiectul și subiectele apelului
3.1. Obiectul apelului
3.2. Subiectele apelului
Capitolul 4. Sesizarea instanței de apel
4.1. Termenul de apel
4.2. Cererea de apel și efectele acesteia
Capitolul 5. Judecarea apelului
5.1 Procedura de judecată în apel
5.2. Soluțiile instanței de apel
Capitolul 6. Efectele apelului
Capitolul 7. Studiu de caz
Concluzii
Anexe
Bibliografie
Introducere
În sistemul procesual civil, legiuitorul a prevăzut atât mijloace procesuale care să permită desfășurarea judecății în primă instanță în condiții care să conducă la pronunțarea unor soluții legale și temeinice, dar și instrumente procedurale prin care să se poată îndrepta eventualele erori comise în cursul procesului sau conținute în hotărâre.
Aceste instrumente procedurale au menirea de a efectua un control asupra hotărârilor judecătorești date fără respectarea dispozițiilor legale, astfel fiind garantat dreptul părților la un proces echitabil, sub aspectul existenței unui mod de apărare împotriva unei hotărâri judecătorești greșite, care, prin intrarea acesteia sub puterea lucrului judecat, ar crea un dezechilibru al ordinii de drept.
În exercitarea puterilor fundamentale, statul a creat patru căi de atac prin care se poate efectua controlul judciar asupra hotărârilor date în cauzele civile, clasificate în căi ordinare de atac și căi extraordinare de atac. Calea ordinară de atac este apelul, iar căile extraordinare sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.
Dintre toate căile de atac prevăzute de legislația procesual civilă, sub aspectul importanței se evidențiază apelul în virtutea trăsăturilor sale definitorii. Apelul este singura cale de atac ordinară, devolutivă, suspensivă de executare, de reformare, care dă expresie principiului dublului grad de jurisdicție și care poate fi exercitată de oricare dintre părțile litigiului, pentru orice motiv de nelegalitate și netemeinicie.
În prezenta cercetare teoretică, instituția apelului este abordată din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură civilă, în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat în Monitorul Oficial numărul 247 din 10 aprilie 2015, dar și din perspectiva Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, normă cu caracter tranzitoriu.
Am ales ca în prezenta lucrare să tratez instituția apelului deoarece este cel mai uzitat și important remediu juridic procesual, sub aspectul consecințelor juridice pe care legea le recunoaște acestei căi de atac.
Conținutul prezentei lucrări este structurat în șapte capitole, fiecare dintre acesta cuprinzând mai multe subcapitole.
Primul capitol al acestei lucrări, denumit generic „Căile de atac în legislația procesual civilă română”, pune în lumină atât noțiunea de „cale de atac”, cât și importanța și rolul acestora, precum și principiile care le guvernează existența și exercitarea, asigurând astfel analiza, în primul rând, a modului de reglementare a căilor de atac civile în general, pentru ca apoi să poată fi analizată, în funcție de liniile directoare deja trasate, calea de atac a apelului.
În cel de-al doilea capitol intitulat „Noțiuni generale privind calea de atac a apelului” este reliefată atât noțiunea și importanța apelului, trăsăturile definitorii ale apelului, cât și formele sub care acesta poate fi exercitat. Această aprofundare a aspectelor generale ale căii de atac a apelului conduce la necesitatea analizării elementelor din alcătuirea sa, de fond și formă.
Cel de-al treilea capitol este dedicat examinării condițiilor de fond ale acestei căi de atac, respectiv obiectul și subiectele apelului. În cadrul cercetării obiectului apelului sunt desemnate hotărârile judecătorești asupra cărora se poate realiza controlul judiciar de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea apelată, dar și hotărârile judecătorești împotriva cărora părțile nu au deschisă această cale de atac.
Ulterior, în cea de-a doua secțiune a acestui capitol sunt identificate atât părțile cât și alte persoane care au făcut parte din procesul în care a fost pronunțată hotărârea atacată cu apel, care justifică interes pentru declanșarea controlului judiciar, precum și condițiile pe care legea procesuală civilă le incumbă acestora pentru exercitarea căii de atac. În concluzie, sunt analizate subiectele apelului, atât din perspectiva îndeplinirii condiției interesului determinat, legitim și actual, cât și din perspectiva existenței calității procesuale, de folosință și de exercițiu, atât a subiectului activ, cât și a subiectului pasiv.
Cu titlul de „Sesizarea instanței de apel”, în cel de-al patrulea capitol al acestei lucrări este analizat intervalul de timp în interiorul căruia trebuie să se producă actul de declarare al apelului, precum și derogările de la acest termen procedural în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă și durata acestuia. Sunt analizate totodată și condițiile de formă raportate la cuprinsul cererii de apel și la efectele produse de depunerea acesteia la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Capitolul cinci este dedicat prezentării atât a regulilor referitoare la procedura premergătoare judecății apelului și a dispozițiilor speciale privind judecata, cât și a soluțiilor pe care instanța de control judiciar le poate pronunța. Cele mai importante aspecte semnalate în acest capitol se referă la instanța care efectuează regularizarea cererii de apel și etapa comunicărilor, limitele învestirii instanței de control judiciar precum și cele două soluții pe care aceasta le poate pronunța, respectiv admiterea apelului și păstrarea hotărârii atacate.
Cel de-al șaselea capitol din cercetarea teoretică a instituției apelului este afectat consecințelor juridice pe care legea le prevede în cazul acestei căi de atac, analizate din perspectiva caracterului suspensiv de executare și a celui devolutiv, cel din urmă fiind limitat de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.
În cel din urmă capitol al prezentei lucrări sunt puse în aplicare cunoștințele teoretice dobândite în urma analizării celor mai importante elemente constitutive ale instituției apelului, cu ajutorul unui studiu de caz privitor la exercitarea căii ordinare de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în primă instanță.
Capitolul 1. Căile de atac în legislația procesual civilă română
Noțiunea, importanța și rolul căilor de atac
Într-o definire generică, căile de atac reglementate de legislația procesual civilă română sunt instrumente procedurale prin care se creează posibilitatea repunerii în discuție, cu repercursiunea reanalizării de către o a doua instanță, a unei hotărâri judecătorești.
Căile de atac sunt „remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea erorilor săvârșite”, erori comise în cursul procesului ori conținute în hotărâre. Din acest punct de vedere, căile de atac, pot determina înlaturarea atât a erorilor „in judicando”, cât și a celor „in procedendo.” Erorile de judecată sunt provocate de neaplicarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material, împrejurare de natură a afecta chiar fondul dreptului dedus judecății, iar erorile de procedură sunt consecințele aplicării greșite sau a neobservării unor reguli de drept care privesc desfășurarea normală a procesului, datorate părților, instanței sau independent de orice culpă.
O cale de atac poate privi fie legalitatea unei hotărâri atunci când se invocă erori de procedură, fie temeinicia acesteia atunci când se invocă erori referitoare la starea de fapt reținută de instanță precum și dreptul material sau substanțial aplicat de aceasta.
Căile de atac constituie unul dintre elementele acțiunii civile, care prin articolul 29 al Codului de procedură civilă, intrat în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat în Monitorul Oficial numărul 247 din 10 aprilie 2015, o definește ca fiind „ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv civil pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.” Textul scoate în evidență faptul că dreptul de a acționa în justiție cuprinde și accesul la căile de atac prevăzute de lege. Iar în modul acesta cel nemulțumit de o hotărâre judecătorească să poată provoca un nou examen al procesului. Cu toate că legiuitorul a reglementat mijloace procesuale care să permită desfășurarea judecății în primă instanță în condiții care să conducă la pronunțarea unor hotărâri corecte, legale și temeinice, acesta pentru a garanta pronunțarea unor asemenea hotărâri a intuit nevoia reglementării unor căi de atac.
Existența căilor legale de atac constituie pentru subiecții principali ai procesului civil, respectiv instanța, părțile, procurorul, o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale și le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare, adică greșeli cuprinse într-o hotărâre, datorate fie părților, care nu s-au apărat corespunzător sau care l-au informat în mod eronat pe judecător, fie însăși instanței, care nu a aplicat corect legea, nu a exercitat rolul activ sau nu a apreciat în mod corespunzător probele.
Posibilitatea exercitării căilor de atac reprezintă o garanție a dreptului la apărare, deoarece conferă certitudine părților că, în ipoteza în care hotărârea pronunțată este greșită aceasta va putea fi desființată, ceea ce este de natură să întărească încrederea în justiție.
Pentru procuror, declararea unei căi de atac în procesul civil, în cazurile în care legea îi îngăduie, reprezintă mijlocul practic prin care își aduce la îndeplinire atribuția de a veghea la respectarea legalității în activitatea instanței, așa încât să nu fie afectate drepturile și libertățile cetățenilor, interesele generale ale societății sau ordinea de drept.
Pentru instanțe, existența căilor legale de atac le determină să aibă un rol activ și să respecte dispozițiile legale pe tot parcursul judecății, prin pronunțarea unor hotărâri legale și temeinice.
Căile de atac prevăzute de legea procesual civilă
După pronunțarea unei hotărâri judecătorești, partea nemulțumită are posibilitatea recunoscută legal de a contesta cele dispune în acestea. Nulitatea unei hotărâri judecătorești, conform articolului 405 din Codul de procedură civilă, republicat „nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.” Căile de atac împotriva hotărârilor date în cauze civile sunt reglementate de Codul de procedură civilă, republicat, în vigoare de la data de 15 februarie 2013. Căile de atac ale hotărârilor judecătorești sunt: apelul, recursul, contestația în anulare și revizuirea.
În literatura de specialitate s-au folosit mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac, astfel criteriul distinctiv al primei clasificări vizează condițiile de exercitare a acestora, în acest sens există căi de atac ordinare și extraordinare. Singura cale de atac ordinară este apelul, aceasta putând fi exercitată de oricare dintre părți, în orice materie și pentru orice motiv de fapt sau de drept, evocând ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia, fără ca legea să limiteze motivele de exercitare, cu singura condevede în mod expres altfel.” Căile de atac împotriva hotărârilor date în cauze civile sunt reglementate de Codul de procedură civilă, republicat, în vigoare de la data de 15 februarie 2013. Căile de atac ale hotărârilor judecătorești sunt: apelul, recursul, contestația în anulare și revizuirea.
În literatura de specialitate s-au folosit mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac, astfel criteriul distinctiv al primei clasificări vizează condițiile de exercitare a acestora, în acest sens există căi de atac ordinare și extraordinare. Singura cale de atac ordinară este apelul, aceasta putând fi exercitată de oricare dintre părți, în orice materie și pentru orice motiv de fapt sau de drept, evocând ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia, fără ca legea să limiteze motivele de exercitare, cu singura condiție ca legea să nu interzică în mod expres valorificarea acestei căi de atac. Căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuire, fiind acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele strict determinate de lege.
Căile de atac din procesul civil român mai sunt clasificate în funcție de instanța competentă să soluționeze calea de atac exercitată, astfel încât există căi de atac de reformare și de retractare. Căile de atac de reformare sunt apelul și recursul, întrucât se soluționează de o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată spre a declanșa controlul judiciar. În schimb, căile de retractare sunt acelea care se soluționează de însăși instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă. Din această din urmă categorie fac parte contestația în anulare și revizuirea.
Căile de atac se mai pot clasifica în căi de atac devolutive și nedevolutive. Criteriul după care s-a făcut această clasificare este acela al întinderii atribuțiilor instanțelor competente de a provoca sau nu o nouă judecată în fond a pricinii la exercitarea căii de atac. „Calea devolutivă de atac este aceea în care limitele a ceea ce s-a cerut la prima instanță și a ceea ce s-a atacat provoacă o nouă judecată în fond”, cu alte cuvinte pot reedita judecata în fond, asigurându-se principiul dublului grad de jurisdicție. Aceasta se realizează numai în limita a ceea ce s-a solicitat la prima instanță și a ceea ce s-a atacat. O astfel de cale de atac este apelul. Au caracter nedevolutiv recursul, contestația în anulare și revizuirea, deoarece ele provoacă controlul asupra hotărârii judecătorești atacate, fără însă a avea drept consecință o rejudecare a fondului.
După efectele produse de declararea căii de atac asupra declanșării de îndată a executării silite, există căi de atac suspensive de executare și căi de atac nesuspensive de executare. În actualul sistem procesual civil numai apelul este suspensiv de executare, pe când recursul, contestația în anulare și revizuirea, de regulă, nu suspendă de drept executarea. Conform alineatului 1 al articolului 484 din Codul de procedură civilă, republicat, „recursul suspendă de drept executarea hotărârii în cazurile privitoarea la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege”, care constituie o excepție, în toate celelalte cazuri, exercitarea recursului nu suspendă executarea, totuși ea poate fi acordată la cerere.
„În funcție de faptul dacă părțile au sau nu au acces direct la exercitarea căilor de atac, ele se clasifică în căi de atac comune și căi de atac speciale. În prezent, toate căile de atac reglementate de cod sunt comune.” În situația unei căi de atac comune ne aflăm când acest drept de exercitare aparține părților sau procurorului.
Reguli generale care guvernează existența și exercitarea acestora
Codul de procedură civilă, în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat, a introdus reglementări noi în privința regulilor generale ale căilor de atac vizând enumerarea acestora, consacrarea expresă a principiului legalității căii de atac, unicității acesteia, a ordinii de exercitare a acestora, precum și clasificarea acestora în căi ordinare și extraordinare.
În mod expres s-a stabilit ca o condiție de exercitare a căilor de atac, care este în același timp și o regulă generală, cerința interesului, astfel încât articolul 458 din Codul de procedură civilă stipulează că aceste mijloace procesuale „pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.”
Legislația procesual civilă nu a definit interesul, însă doctrina prin interes a înțeles folosul practic și imediat al unei părți pentru a formula cereri în justiție.
Interesul procesual trebuie să întrunească însușirile descrise în articolul 33 al Codului de procedură civilă, republicat, în sensul că el trebuie să fie determinat, legitim (ocrotit de lege), personal (să aparțină celui ce formulează cererea, în cazul nostru cererea de apel), să fie născut și actual. Neîntrunirea condiției interesului procesual conduce la aplicarea sancțiunii respingerii căii de atac ca lipsită de interes. Bunăoară, în doctrină s-a reținut că reclamantul căruia i s-au admis pretențiile ori pârâtul care a obținut câștig de cauză prin respingerea acțiunii reclamantului care este îndreptată împotriva sa nu justifică interes pentru a declara calea legală de atac.
Un principiul important al cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural este acela al legalității căilor de atac. Legalitatea căilor de atac înseamnă că acestea nu pot exista în afara legii, cu alte cuvinte o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată prin alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Legalitatea căilor de atac este un principiu stipulat și în Constituția României, forma republicată, modificată și completată prin Legea nr. 429/2003 care consacră dreptul părților cât și al Ministerului Public de a se folosi de căile legale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Împotriva hotârârii judecătorești se pot exercita doar căile de atac prevăzute de lege, precum și în termenele și condițiile precizate de aceasta, cu indicarea faptului că sunt indiferente mențiunile din dispozitivul acesteia.
Codul de procedură civilă, în cuprinsul articolului 457, despre legalitatea căii de atac, a reglementat în alineatul al doilea, conjunctura în care în cuprinsul hotărârii se află mențiunea inexactă privitoare la calea de atac deschisă contra acesteia, statuând că aceasta nu are niciun efect asupra dreptului de a declara calea de atac prevăzută de lege. Altfel spus, mențiunea inexactă din hotărâre cu privire la calea de atac de care partea interesată poate uza, ori mențiunea greșită cu privire la durata termenului în care se poate face apel sau a momentului de la care se poate exercita, nu înseamnă că părțile au posibilitatea de a introduce cererea de apel în alte condiții decât cele legale. În ipoteza în care o parte declară calea de atac greșit indicată de prima instanță, iar instanța de control judiciar o respinge ca inadmisibilă în considerarea mențiunii inexacte din hotărâre, decizia va fi comunicată tuturor părților care au luat parte la judecata în care s-a pronunțat hotărârea care s-a atacat. Acest fapt este considerat un remediu în beneficiul părții, întrucât, dacă este cazul, de la data comunicării începe să curgă termenul pentru exercitarea căii legale de atac. În cazul în care instanța dispune recalificarea căii de atac va curge un nou termen pentru valorificarea acestui drept sau motivarea căii de atac prevăzute de lege, pentru părțile prezente de la data pronunțării încheierii și pentru părțile care au lipsit de la data comunicării.
O altă regulă generală care guvernează existența și exercitarea căilor de atac este aceea a ierarhiei căilor de atac, a ordinii de exercitarea a acestora. Acest principiu decurge din modul de organizare al instanțelor judecătorești în sistem piramidal, și anume, în principiu, căile extraordinare de atac nu pot fi exercitate atâta timp cât este deschisă calea de atac a apelului. Conform acestui principiu, recursul nu poate fi exercitat „omisso medio”, adică sărind peste calea ordinară de atac. Pe acest considerent, recursul este respins ca inadmisibil dacă nu s-a uzat de calea de atac a apelului. De la regula enunțată anterior există o excepție stipulată expres în alineatul al doilea al articolului 459 din Codul de procedură civilă. Derogarea este aceea că, în cazul în care o hotărâre este susceptibilă atât de apel cât și de recurs, partea interesată poate declara direct recurs, în cadrul termenului de apel, atunci când părțile consimt la aceasta printr-un înscris autentic sau declarație verbală dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă. Pentru a se exercita recursul „omisso medio” este necesar să se îndeplinească cumulativ următoarele condiții: părțile din procesul civil în care s-a pronunțat sentința să își dea acordul în exercitarea directă a recursului, ceea ce înseamnă că părțile nu contestă temeinicia hotărârii considerând că situația ce a fost reținută de instanță este corectă; să existe acordul expres al tuturor părților; recursul trebuie declarat înăuntrul termenului de apel; cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, instanță care trimite recursul declarat instanței competente să-l judece.
Recursul „omisso medio” poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, adică sunt excluse criticile de ordin procedural, cum ar fi nerespectarea regulilor privitoare la competență, incompatibilitatea, modul de rezolvarea a excepțiilor de procedură sau de administrare a probelor. Acesta reprezintă o importantă derogare de la principiul legalității căilor de atac, întrucât dă expresie principiului disponibilității părților în cadrul procesului civil.
Legea permite declararea concomitentă a căilor extraordinare de atac, cu mențiunea expresă că recursul se judecă cu prioritate. Revizuirea și contestația în anulare pot fi exercitate concomitent deoarece au motive de admisibilitate diferite, dar „o hotărâre pronunțată în recurs, prin care s-au respins motive care sunt în același timp și motive de revizuire sau de contestație în anulare, nu mai poate fi atacată, pentru respectivele motive, prin revizuire ori contestație în anulare, întrucât, într-o asemenea împrejurare, ar opera autoritatea lucrului judecat.”
Dreptul de a declara o cale de atac este, de regulă, unic și se epuizează în momentul exercitării lui, în sensul că nimănui nu-i este îngăduit să se folosească două ori de una și aceeași cale de atac. Dacă împotriva aceleiași hotărâri este exercitată de mai multe ori aceeași cale de atac se poate invoca de cel interesat sau de către instanță, din oficiu, excepția puterii lucrului judecat. Aplicarea acestui principiu în apel obligă părțile care îl declară să indice toate motivele pe care înțeleg să le valorifice împotriva soluției apelate, nefiind posibil să declare un alt apel împotriva aceleiași hotărâri dar cu alte motive. Principiul unicității căii de atac vizează numai calea de atac a apelului și recursului, întrucât împotriva unei hotărâri se pot formula mai multe cereri de revizuire, atunci când se invocă motive diferite. Unicitatea căii de atac este condiționată de situația în care în lege este prevăzut același termen de exercitarea pentru toate motivele existente la data declarării acelei căi de atac, întrucât „repetițiunea în exercitarea uneia și aceleiași căi de atac, practic, ar anula însuși rostul căii de atac, precum și autoritatea de lucru judecat a hotărârii date în calea de atac.”
În contextul în care prin aceeași sentință au fost soluționate și cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii legale de atac a cererii principale. De asemenea, în cazul în care prin aceeași hotărâre s-au soluționat mai multe cereri principale sau incidentale, dintre care unele sunt supuse căii ordinare de atac, iar altele recursului, hotărârea în întregul ei este supusă apelului. În cazul în care hotărârea este dată în apel, aceasta este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Un litigiu dedus judecății se concretizează printr-o hotărâre judecătorească prin care instanța de judecată se dezînvestește soluționând în tot sau doar în parte fondul pricinii, prin care aceasta statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra unui alt incident procedural.
Hotărărea are în alcătuire o parte introductivă, considerentele în care se arată obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, relatarea situației de fapt care a fost reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și cele de drept ale soluției pronunțate, indicându-se motivele pentru care au fost admise dar și pentru care au fost înlăturate cererile părților, iar în dispozitiv, ultima parte a hotărârii, sunt indicate datele de identificare ale părților, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății, cuantumul cheltuielilor de judecată care se acordă, se va arăta dacă hotărârea este executorie, dacă este supusă vreunei căi de atac sau dacă este definitivă, data la care a fost pronunțată, precum și dacă aceasta a fost pronunțată în ședință publică sau într-un alt mod prevăzut de lege, și nu în ultimul rând această parte cuprinde semnăturile membrilor completului de judecată.
Întrucât dispozitivul este partea din hotărârea judecătorească care cuprinde soluția dată de instanță cu privire la toate cererile cu care a fost învestită și care se pune în executare, o altă regulă care guvernează căile de atac din procesul civil român este aceea conform căreia acestea se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Atacată soluția înscrisă în dispozitiv, în mod firesc calea de atac are ca obiect și considerentele pe care se întemeiază dispozitivul, care îl explică, îl susțin și în care se reflectă. Prin excepție de la acest principiu partea are posibilitatea de a declara cale de atac doar în ceea ce privește considerentele hotărârii, dacă acestea dau dezlegări unor probleme de drept ce nu țin de judecata procesului, dacă acestea sunt greșite sau dacă conțin constatări de fapt care prejudiciază partea, deci „care depășesc sfera dezbaterilor din proces și care aduc hotărârii elemente care nu influențează în niciun fel soluția adoptată, ele putând să lipsească din cuprinsul motivării hotărârii judecătorești.”
Prin urmare, în cazul în care o hotărâre judecătorească cuprinde aceste categorii de considerente există interesul atacării separate de dispozitiv, cu condiția ca acestea să prejudicieze partea.
Constatările de fapt din considerentele care se pot ataca separat trebuie să atragă consecințe juridice care să aducă părții un prejudiciu, iar acest prejudiciu să decurgă din eventualitatea invocării constatărilor de fapt cu autoritate de lucru judecat în cadrul unui proces ulterior penrtu a se genera o situație de drept. Altfel spus, situația de drept din ulteriorul proces va avea ca temei situația de fapt din procesul anterior, fiind invocată ca autoritate de lucru judecat. În acest caz, instanța de control judiciar poate admite calea de atac fără a schimba sau modifica soluția hotărârii judecătorești atacate, poate însă înlocui cu propriile considerente pe cele reținute de prima instanță.
În doctrină s-a reținut că prin declararea unei căi de atac împotriva considerentelor, a aspectelor reținute de instanță în acestea, intimatului nu-i poate fi imputată nicio culpă procesuală, implicit nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Ca o expresie a principiului disponibilității părților în procesul civil, se permite ca instanța în căile de atac să ia act de înțelegerea părților cu privire la soluționarea litigiului. Înțelegerea părților de a pune capăt procesului civil în fața instanței competente să soluționeze o cale de atac nu reprezintă decât o aplicare particulară a dispozițiilor procedurale cu privire la tranzacția judiciară. Aceasta trebuie obligatoriu redactată în scris, deoarece urmează să constituie dispozitivul deciziei care se pronunță de instanța de control judiciar.
Înțelegerea părților de a stinge litigiul printr-o tranzacție în calea de atac produce efecte juridice numai dacă instanța este legal învestită cu respectiva cale de atac. În aprecierea legalității învestirii instanței, ținându-se cont de particularitățile fiecărei căi de atac, se va stabili dacă aceasta a fost declarată și motivată în termen, dacă a fost legal timbrată, iar în cazul declarării uneia dintre căile extraordinare de atac, pentru admisibilitatea lor se va verifica și motivele pentru care s-a atacat hotărârea judecătorească. Doar în măsura în care, după verificarea acestor aspecte instanța apeciază că este legal învestită, va analiza tranzacția dintre părți.
Înțelegerea părților trebuie să fie cu privire la soluționarea litigiului, iar nu la soluționarea căii de atac, așadar tranzacția este necesar să aibă ca obiect însuși fondul procesului. Tranzacția judiciară poate interveni numai în calea ordinară de atac și în recurs, nu și în celelalte căi extraordinare de atac întrucât criticile acestora nu vizează fondul. „Desigur că, după admiterea contestației în anulare sau a revizuirii, în etapa reluării judecății va fi posibil să se încheie tranzacția.” Tranzacția intervine doar între persoanele care au calitatea de părți în calea de atac și poate fi încheiată numai cu privire la ceea ce s-a criticat. Pentru că dă expresie voinței și înțelegerii dintre părți, hotărârea care consfințește tranzacția poate fi atacată pentru motive procedurale și numai cu recurs la instanța ierarhic superioară.
În situația în care calea de atac este declarată numai împotriva considerentelor hotărârii judecătorești, părțile nu pot ajunge la o înțelegere prin încheierea unei tranzacții, întrucât dreptul acestora de a decide soarta procesului nu se poate extinde și asupra motivelor de fapt și a motivelor de drept pe care instanța își întemeiază soluția.
Potrivit principiului disponibilității în procesul civil, după pronunțarea unei hotărâri judecătorești, partea care a pierdut procesul poate să achieseze. Achiesarea la hotărâre reprezintă o altă regulă care guvernează existența și exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesual civilă. Achiesarea la hotărâre reprezintă o modalitate de manifestare a principiului disponibilității părților în procesul civil, un act de dispoziție săvârșit de partea care a pierdut procesul sau de partea care, deși nu a căzut în pretenții are interes să renunțe la calea de atac.
Conform alineatului 1 al articolului 463 din Codul de Procedură civilă, „achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre”, așadar achiesarea la hotărâre poate avea loc doar după pronunțara horărârii și nu înainte.
Autorul achiesării este necesar să aibă capacitate deplină de exercițiu sau să fi obținut în prealabil încuviințarea de a achiesa, în cazul în care are capacitate de exercițiu restrânsă. Achiesarea la hotărâre este opozabilă atât moștenitorilor, legatarilor universali cât și creditorilor chirografari.
Achiesarea la hotărâre poate rezulta din faptul că partea nu exercită cale de atac sau din faptul că partea care a declarat deja cale de atac renunță la judecata acesteia.
Renunțarea la calea de atac prevăzută de legea procesual civilă poate fi făcută în fața instanței care a pronunțat hotărârea judecătorească sau în cursul judecății căii de atac. În cazul în care partea este prezentă la pronunțarea hotărârii și aceasta renunță la calea de atac în fața instanței a cărei hotărâre se poate ataca se face mențiune despre aceasta într-un proces – verbal care se semnează de către președinte și grefier. Renunțarea la calea de atac se poate face și ulterior pronunțării în ședință publică, înainte sau după declararea căii de atac. Dacă cererea de renunțare la calea de atac s-a depus după ce dosarul a fost înaintat instanței de control judiciar, dar până la momentul înregistrării la instanța competentă, atunci aceasta „va califica cererea de renunțare la exercitarea căii de atac drept o cerere de renunțare la judecata căii de atac.”
Achiesarea la hotărâre cu ocazia pronunțării acesteia nu atrage inadmisibilitatea căii de atac împotriva considerentelor, pe motiv că, la momentul renunțării la declararea căii de atac, partea nu a cunoscut considerentele hotărârii. În situația în care renunțarea la calea de atac s-a făcut ulterior pronunțării, după comunicarea hotărârii, partea nu mai poate critica hotărârea în ceea ce privește considerentele.
Pentru ca instanța să ia act de achiesarea la hotărâre în cursul judecății căii de atac nu este necesar ca intimatul să-și dea acordul, excepție făcând situația în care achiesarea este condiționată.
Achiesarea poate fi expresă sau tacită, totală sau parțială, indiferent după cum ea este făcută în fața instanței care a pronunțat hotărârea sau înaintea instanței de control judiciar. Achiesarea expresă la hotărâre poate fi făcută atât de parte cât și de mandatarul său în temeiul unei procuri speciale, printr-un act autentic sau printr-o declarație verbală dată în fața instanței. Acest fel de achiesare la hotărâre are ca și consecință faptul că partea nu mai are dreptul de a face apel principal, deci nu mai poate reveni asupra acestui act de dispoziție. Tot în situația în care partea a achiesat expres la hotărâre în sensul că a renunțat la judecata apelului nu va putea să exercite nici recursul „omisso medio.”
Achiesarea la hotărâre tacită se poate deduce numai din acte, fapte precise, concordante, care exprimă intenția certă a părții de a realiza acest fel de act de dispoziție. Felul acesta de achiesare rezultă din executarea benevolă a hotărârii înainte de împlinirea termenului de declarare a căii de atac și nu din faptul că partea a lăsat să curgă termenul în care se putea declara apel ori din faptul că nu s-a opus executării silite, cu alte cuvinte rezultă din acțiunea celui care a pierdut procesul, iar nu din inacțiunea acestuia.
Ne aflăm în situația unei achiesări totale la hotărâre în cazul în care partea renunță să exercite calea de atac împotriva hotărârii ori dacă după declararea căii de atac împotriva tuturor soluțiilor din dispozitiv, partea renunță în întregul ei la judecarea căii de atac. Per a contrario, dacă partea renunță să exercite calea legală de atac numai împotriva unor soluții ori dacă partea după ce a atacat întreaga hotătâre sau unele soluții, renunță doar la critici formulate numai împotriva unora atunci acheisarea la hotărâre este parțială.
Căile de atac prevăzute de legea procesual civilă sunt guvernate de principiul „non reformatio in pejus”, altfel spus neînrăutățirea situației în propria cale de atac. Acest principiu presupune ca părții care a declarat calea de atac să nu i se agraveze situația prin soluția pe care o va da instanța de control, cu alte cuvinte să nu i se creeze o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, prin admiterea căii de atac. Fac excepție, potrivit textului de lege, cazul în care partea care a sesizat instanța de control consimte expres la aceasta și în cazurile anume prevăzute de lege.
Codul de procedură civilă, în articolul 465, prevede că obiect al criticilor în căile de atac nu îl pot constitui măsurile de administrare judiciară. Legea procesual civilă nu oferă o definiție a sintagmei măsuri de administrare judiciară, însă acestea sunt „acele măsuri de ordin organizatoric menite să asigure părților cadrul unei bune desfășurări a actului de justiție, astfel încât acestea să poată beneficia, conform legii, de activitatea de judecată ca serviciu public și de accesul la instanță atât din punct de vedere procedural, cât și substanțial.” Dreptul de a declara căile legale de atac nu poate fi extins asupra unor acte care nu au o natură jurisdicțională și care nu sunt urmare a unei judecăți făcute în procedura necontencioasă sau contencioasă. Spre exemplu, repartizarea aleatorie a cauzelor, declinarea de competență între secțiile instanțelor, repunerea cauzei pe rol, planificarea judecătorilor în ședințe, fixarea orei pentru judecata unui dosar, stabilirea competenței secțiilor și completelor specializate, disjungerea administrativă a unor capete principale de cerere nu pot fi contestate de către justițiabili. Toate aceste măsuri au caracter administrativ și sunt luate de către instanță în vederea bunei sale funcționări, astfel de acte administrative nu sunt supuse motivării și nici îndeplinirii condițiilor de fond sau de formă ale actelor de procedură.
Repartizarea aleatorie a dosarelor nu poate constitui obiectul criticilor în căile de atac, însă efecte ale respectării principiului pot fi invocate de părți în condițiile în care hotărârea a fost pronunțată de un alt judecător decât cel care a participat la dezbaterea pe fond a cauzei sau de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu, deoarece aceste situații se află între motivele de nelegalitate a unei hotărâri judecătorești.
Principiile enunțate anterior referitoare la existența și exercitarea căilor de atac prevăzute de legea română în materie procesual civilă constituie dispoziții generale care ghidează părțile în criticile acestora asupra hotărârilor judecătorești în fața instanțelor de control judiciar.
Capitolul 2. Noțiuni generale privind calea de atac a apelului
2.1. Noțiunea și importanța apelului
Evoluția căilor legale de atac a avut loc în cadrul unui îndelungat proces, astfel că din perspectivă istorică acestea puteau fi definite ca acțiuni în anularea hotărârilor judecătorești, întrucât atunci nu exista o ierarhizare a instanțelor judecătorești. Inițial, în dreptul roman era impusă regula „rei iudicata pro veritate accipitur” „(lucrul judecat se consideră adevărat).” Această regulă era intrepretată în sensul că soluția judecătorului exprimată printr-o hotărâre judecătorească nu e adevăr, ci ține loc de adevăr, aceasta fiind finală. Sigura sancțiune aplicabilă pe atunci hotărârilor judecătorești era nulitatea, astfel că în urma declarării „nulla sententia” aceasta era considerată ca inexistentă. În acele vremuri, nulitatea se constata mai întâi cu privire la existența unor nereguli în judecată, apoi a fost extinsă și la greșeli de conținut al hotărârii, încălcarea sau aplicarea greșită a legii și erorile de fapt. Astfel s-a ajuns la apariția instrumentului procedural de corectare a acestor greșeli în judecată.
Apelul, ca instrument care permite înlăturarea sau corectarea erorilor săvârșite în cursul unui proces civil ori conținute în hotărârea judecătorească, a apărut ca o necesitate întrucât omul nefiind, prin natură, infailibil, ar fi de nejustificat să pretindem că un judecător nu poate comite greșeli sau că în cursul soluționării pricinii nu se ivesc erori.
Termenii „appellatio” și „appellare” au apărut din dreptul roman, dar natura căilor de atac de atunci este diferită de cea folosită în procedura civilă actuală. Precursori ai apelului s-au identificat în secolul al XIII-lea în instituția denumită „appel volage” in anumite regiuni din Franța. Atât în dreptul francez cât și în dreptul nostru procesual civil calea de atac a apelului a fost concepută ca fiind expresia principiului dublului grad de jurisdicție.
Întâia reglementare modernă în procedura civilă română a fost introdusă de Regulamentele Organice, puse în aplicare în Muntenia din 1831 și în Moldova din 1832. Regulamentele Organice au instituit calea de atac a apelului, însă posibilitatea declarării apelului era prevăzută și de reglementări anterioare ca Pravilniceasca Condică și Legiuirea Caragea, document din 1817. „De reținut faptul că în Legiuire este formulată prima definiție a apelului, stabilindu-i conținutul, precum și condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a putea fi declarat.”
În dreptul procesual civil român, calea de atac a apelului a funcționat din momentul intrării în vigoarea a Codului de procedură civilă în 1865. În anul 1952 au fost abrogate dispozițiile privitoare la apel, iar curțile de apel suprimate întrucât acestea soluționau, precum denumirea o arată, toate criticile îndreptate împotriva hotărârilor pronunțate de către judecătorii și tribunale. În anul 1993 a fost reintrodus apelul în Codul de procedură civilă, iar curțile de apel au fost reînființate, cu mențiunea că apelurile urmau să fie soluționate de către instanțele imediat superioare, astfel că apelul declarat împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorie este soluționat de tribunal, iar cel declarat împotriva hotărârilor date în primă instanță de tribunal este dezlegat de curtea de apel.
Instituția apelului este reglementată începând cu articolul 466 și până la articolul 482 al Capitolului II, din Titlul II denumit „Căile de atac” cuprins în Cartea a II-a „Procedura contencioasă” a Codului de Procedură Civilă, intrat în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat în Monitorul Oficial numărul 247 din 10 aprilie 2015. Legile de aplicare a Codului de procedură civilă sunt Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Ca element de noutate, cea din urmă lege mai sus menționată, în încercarea de degrevare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a repoziționat căile de atac din sistemul nostru procesual, în sensul că în anumite materii apelul, iar nu recursul, va constitui ultima cale de atac, asta înseamnă că de la intrarea în vigoare a acestei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu se supun recursului anumite hotărârii judecătorești. Ideea degrevării instanțelor de control judiciar prin suprimarea unor căi de atac din materiile considerate de redusă importanță a putut fi intreprinsă întrucât atât legea fundamentală a țării noastre cât și documentele europene, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu includ dreptul atacării unei hotărâri judecătorești în materie civilă printre drepturile fundamentale.
Legislația procesual civilă în vigoare nu definește apelul, însă doctrina oferă o varietate de definiții. „Apelul este mijlocul procesual prin care partea interesată, procurorul sau, în condițiile legii, o terță persoană interesată solicită schimbarea sau anularea sentinței.” Partea care se consideră prejudiciată prin hotărârea judecătorească dată de instanța de fond poate transpune litigiul înaintea instanței ierarhic superioare, cu scopul de a obține îndreptarea ei.
Într-o definiție mai amplă care reunește trăsăturile esențiale, apelul este definit ca fiind „măsură a principiului dublului grad de jurisdicție, este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare, având vocația de desăvârșire a procesului, prin care partea (sau Ministerul Public), justificând un interes, aduce hotărârea – și întreaga procedură ce a precedat-o – în fața instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat-o, învestind-o cu cercetarea cauzei, de regulă în limita motivelor de nelegalitate și/sau netemeinicie invocate, în scopul înlăturării erorilor cuprinse în hotărârea primei instanțe.”
Apelul este calea legală de atac care acordă părților cauzei civile posibilitatea de a provoca controlul judiciar asupra unei sentințe afectate de o greșeală de judecată. Reglementarea, existența instrumentului procedural de reexaminarea a unei cauze civile prezintă importanță pentru părți în sensul că acestea sunt astfel determinate să aibă o poziție activă în cursul procesului printr-o apărare cât mai completă. Existența și posibilitatea exercitării apelului oferă părților și o garanție a dreptului la apărare, acestea având certitudinea că în măsura în care hotărârea pronunțată este nelegală și netemeinică va putea fi desființată, întărind în modul acesta încrederea în justiție.
Pentru Ministerul Public, posibilitatea de a declara apel împotriva unei hotărâri judecătorești prezintă importanță deoarece acesta constituie unul dintre mijloacele practice prin care el își îndeplinește atribuția de a proteja interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și liberățile cetățenilor, prin vegherea la respectarea legalității de către instanțele judecătorești. Importanța posibilității exercitării căilor de atac de către Ministerul Public reiese din faptul că în Constituția României, forma republicată, modificată și completată prin Legea nr. 429/2003, există o dispoziție expresă în acest sens.
Existența căii de atac a apelului este importantă și pentru instanțe deoarece le determină să aibă un rol activ, să respecte dispozițiile legale în cadrul procesului, să pronunțe soluții legale și temeinice. Importanța și necesitatea acesteia este evidentă și pentru instanțele de apel întrucât reprezintă unul dintre mijloacele practice prin care realizează îndrumarea instanțelor inferioare, contribuind și la unificarea practicii instanțelor ale căror hotărâri le controlează.
2.2. Caracterele apelului
Trăsăturile apelului reies din rolul acestei căi de atac de a realiza controlul judiciar în cadrul sistemului dublului grad de jurisdicție. Apelul permite realizarea unei reexaminări a pricinii, rejudecarea fondului, controlul asupra modului în care s-a pronunțat prima instanță și schimbarea hotărârii primei instanțe.
Conform principiului dublului grad de jurisdicție, litigiile pot trece, după o primă judecată, în fața unei instanțe superioare care în urma reexaminării cauzei va putea reforma hotărârea dată de prima instanță, înlocuind-o cu propria hotărâre prin care statuează atât în fapt cât și în drept.
Principiul dublului grad de jurisdicție este definit cu ajutorul a trei noțiuni diferite: egalitate, echilibru, legalitate. „Egalitate, prin însăși existența controlului judiciar; echilibru, prin modalitatea de exercitare a acestuia; legalitate, prin scopul statornicirii controlului, acela al înlăturării erorilor judiciare prin pronunțarea unei hotărâri ce respectă eminamente legea.”
Principiul dublului grad de jurisdicție conturează posibilitatea ca o hotărâre judecătorească a unei instanțe să fie controlată de către o instanță superioară celei ce a pronunțat-o, instanța de control având puterea de a înlocui hotărârea primei instanțe cu propria hotărâre. În legislația noastră, articolul 456 din Codul de procedură civilă, este cel care dă expresie principiului dublului grad de jurisdicție, prin enumerarea principalelor căi legale de atac de care dispune partea împotriva hotărârilor judecătorești, precizând că apelul este calea ordinară de atac, iar căile extraordinare de atac sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.
În materie civilă, dreptul de a declara apel, drept acordat pe baza principiului dublului grad de jurisdicție, nu este consacrat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție. În articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului se reglementează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, însă Curtea Europeană consideră că acest articol „nu impune statelor existența sau crearea unui sistem înăuntrul căruia hotărârile pronunțate în primă instanță, conținând dispoziții cu privire la drepturile și obligațiile civile ale persoanei, să poată fi atacate, cu scopul de a fi supuse reanalizării de către un tribunal imparțial și independent.” Cu alte cuvinte, în materie civilă nu s-a statornicit expres dreptul de a se solicita o nouă analiză a cauzei, prin exercitarea căii de atac împotriva hotărârii judecătorești din fond.
În cadrul mecanismului dublului grad de jurisdicție, apelul este și el mijlocul procesual prin care se realizează controlul judiciar. Controlul judiciar reprezintă „dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilite de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice.” În afară de controlul judiciar, în procesul civil mai există și un control judecătoresc, definit ca „dreptul și obligația instanțelor de a verifica, în cazurile, în condițiile și cu procedura stabilite de lege, legalitatea și temeinicia ori numai legalitatea unor acte – cu sau fără caracter jurisdicțional – care emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională.” Din definire rezultă că prin controlul judiciar sunt controlate hotărâri judecătorești, iar prin cel judecătoresc se controlează acte ce emană de la organe care nu sunt incluse în sistemul judiciar, cu sau fără activitate jurisdicțională. Controlul judiciar este realizat de către tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție prin apel și recurs, pe când controlul judecătoresc este realizat de către judecătorii cu ajutorul căilor de atac specifice, cum ar fi contestația și plângerea.
Mijlocul procesual prin care părțile, persoanele ori organele cu legitimare procesuală, interes justificat și în anumite condiții prevăzute de lege, exprimă critici de nelegalitate și/sau netemeinicie împotriva unor hotărâri judecătorești, apelul, este o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, fiind prevăzută de legislația procesual civilă.
Apelul este o cale de atac ordinară întrucât există o libertate deplină de exercitare a acestui remediu, invocarea se poate realiza pentru orice motiv de nelegalitate și netemeinicie a hotărârii atacate, neexistând condiții restrictive de declarare a acestuia. Motivele pentru care se declară apel pot viza atât modul cum s-a aplicat norma de drept material sau cea procedurală, cât și modul în care prima instanță a stabilit starea de fapt. În sistemul nostru de drept singura cale de atac ordinară este apelul.
Caracterul comun al apelului reiese din faptul că se află la dispoziția tuturor părților din proces, iar nu numai a unui subiect calificat.
Apelul mai are caracter devolutiv, ceea ce înseamnă că prin declanșarea ei s-a învestit instanța de control judiciar, care are puterea de a judeca cauza sub toate aspectele, atât în fapt cât și în drept, provocându-se o nouă judecată în fond.
Întrucât apelul reprezintă al doilea grad de jurisdicție acesta este suspensiv de executare. În virtutea acestui caracter, pe durata termenului de apel, precum și a judecării apelului, hotărârea atacată nu se poate pune în executare, cu alte cuvinte aceasta se poate pune în executare doar după ce judecata a parcurs și cel de-al doilea grad de jurisdicție ori după ce se constată că părțile nu au declarat apel și că termenul în care o puteau face a expirat. Caracterul susupensiv de executare al apelului rezultă atât din articolul 468 alineatul (5) cât și din articolul 632 și următoarele două din Codul de procedură civilă. În primul articol anterior menționat se statuează faptul că atât termenul în care părțile pot uza de beneficiul pus la dispoziție de legiuitor cât și declararea în termen a apelului suspendă executarea hotărârii instanței de fond, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Apelul nu constituie o cauză care suspendă executarea silită, procedura care îl constrânge pe debitor să-și execute în mod silit obligațiile dintr-un titlu executoriu pe care le are față de creditorul său, cu ajutorul organelor de stat competente, ci este un impediment legal al declanșării procedurii de urmărire silită. Urmărirea silită se realizează doar la existența unui titlu executoriu, precum hotărârile executorii, hotărârile definitive, alte hotărâri și înscrisuri care conform legii se pot pune în executare. Hotărârile executorii sunt cele date în apel, dacă legea nu prevede altfel, cele date în primă instanță fără drept de apel, ori cele asupra cărora părțile au convenit să exercite recursul omisso medio.
Hotărârile definitive sunt cele ce nu sunt supuse căii de atac a apelului și nici recursului, cele fără drept de apel și neatacate cu recurs, cele pronunțate în fond și neatacate cu apel, cele date în apel fără drept de recurs sau neatacate cu recurs și alte hotărâri împotriva cărora nu se poate formula recurs.
Apelul este o cale de atac ierarhică, „opțiunea pentru judecarea căii de atac de către o instanță superioară este una firească, întrucât cei chemați să o soluționeze sunt mai mulți la număr, mai în etate și mai cu experiență.” Calea de atac a apelului este una de reformare de vreme ce soluționarea acesteia revine instanței ierarhic superioare celei ce a pronunțat hotărârea, având posibilitatea de a modifica hotărârea atacată, de a o reforma prin înlocuirea hotărârii instanței de fond cu propria hotărâre.
Trăsăturile căii de atac a apelului rezultă din rolul acesteia de a realiza controlul judiciar în mecanismul dublului grad de jurisdicție.
2.3. Formele apelului – scurtă prezentare
Calea de atac a apelului poate îmbrăca mai multe forme, în sensul că aceasta poate fi exercitată ca apel principal, apel incident și apel provocat.
Apelul principal este mijlocul procesual prin care partea care nu și-a văzut pretențiile satisfăcute în hotărârea pronunțată de prima instanță, declanșează o nouă judecată a cauzei, pentru orice motiv de fapt sau de drept, în fața instanței ierarhic superioare. Partea neamulțumită care declară apel principal dobândește în fața instanței de control judiciar poziția de apelant, iar partea care a câștigat procesul devine intimat.
Denumirea de apel principal coincide cu generica denumire de apel, întrucât acesta este cel care se exercită în momentul în care partea nemulțumită de dezlegarea cauzei decide să critice soluția primei instanțe în fața instanței superioare acesteia. Hotărârile judecătorești care pot face obiectul apelului principal sunt prevăzute în articolul 466 din Codul de procedură civilă, iar cele care nu pot constitui obiectul apelului principal sunt enumerate în următorul articol.
Instanța de control judiciar poate fi sesizată nu numai printr-un apel principal, ci și printr-un apel incident, deci atât printr-o cerere principală cât și prin una incidentală. Apelul incident este acela formulat după declararea unui apel principal de către intimatul din cererea principală, cu scopul lărgirii limitelor învestirii, urmărind, în contradictoriu cu apelantul inițial, reformarea hotărârii în favoarea autorului său. Dispoziții exprese cu privire la apelul incident se regăsesc în articolul 472 din Codul de procedură civilă, republicat.
Nu este apel incident, cel care este declarat al doilea împotriva hotărârii, de către partea adversă celei care și-a exercitat prima dreptul, chiar dacă se dorește o reformare a hotărârii diferită, atâta timp cât se încadrează în intrevalul de timp în care se poate apela o hotărâre. În acest caz cel de-al doilea apel poartă denumirea tot de apel principal, întrucât apelul incident poate fi exercitat în alt termen decât cel principal. Prin apelul incident nu se pot ridica pretenții care nu au făcut obiect de cercetare în fața primei instanțe, deoarece așa cum prevede articolul 478 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, „prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe.”
Apelul provocat este condiționat și el de preexistența unui apel principal, acesta putând fi exercitat de către intimatul din apelul principal. Așa cum se stipulează în articolul 473 din Codul de procedură civilă, prin apelul provocat intimatul poate, doar în cazul coparticipării procesuale ori a intervenției terțelor persoane în cadrul primului proces, să declare apel împotriva unui alt intimat ori împotriva unei persoane care a figurat în primă instanță, dar care nu este parte în apelul principal.
Între toate cele trei forme ale apelului există atât asemănări cât și deosebiri. În ceea ce privește asemănările: atât aplelului principal, cât și celui incident și provocat li se aplică aceleași reguli de judecată, respectiv cele prevăzute pentru apelul principal; toate formele de apel se formulează printr-o cerere scrisă, întâmpinarea fiind obligatorie; atât cererea de apel principal, cât și cererea de apel incident și de apel provocat se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă; pregătirea judecății în toate formele de apel se realizează de către instanța care a pronunțat hotărârea apelată.
Apelul principal poate fi formulat de către cel care a avut calitatea parte în primă instanță, pe când apelul incident și apelul provocat sunt exercitate numai de intimatul din apelul principal, ceea ce înseamnă că „partea din primă instanță împotriva căreia nu s-a exercitat apelul principal nu poate să exercite vreuna dintre celelalte forme de apel.” Apelul principal poate fi formulat numai înăuntrul termenului de apel, pe când de celelalte două forme pot fi folosite doar după împlinirea termenului de apel, altfel acestea sunt apeluri princiaple.
Între apelul incident și apelul provocat există similitudini: admisibilitatea ambelor feluri este condiționată; și într-un caz și în celălalt calitatea procesuală activă aparține părților care au poziția de intimați în apelul principal; și într-un caz și într-altul scopul este acela de a schimba hotărârea primei instanțe în favoarea autorilor lor.
Atât obiectul, subiectele, cât și termenul ori efectele apelului principal, incident sau provocat sunt analizate în capitolele următoare ale acestei lucrări.
Capitolul 3. Obiectul și subiectele apelului
3.1. Obiectul apelului
Dacă legea nu-l suprimă în mod expres, apelul este unul dintre drepturile procesuale de care dispun părțile, făcând parte din dreptul la apărare, ca manifestare a unei justiții echitabile. Prin urmare, așa cum în doctrină s-a reținut, apelul reprezintă exercițiul unui drept procesual care determină soluționarea cauzei într-o fază superioară a procesului civil, fiind exercițiul practic al acțiunii civile.
Exercitarea căii de atac a apelului este supusă unor condiții de fond și formă. Obiectul apelului reprezintă una dintre cele mai importante condiții de fond ale acestei căi de atac. Prin obiect al apelului sunt desemnate hotărârile aupra cărora se poate realiza controlul judiciar de către instanța ierarhic superioară celei ce a pronunțat hotărârea apelată.
Sfera hotărârilor susceptibile de apel principal sunt hotărârile pronunțate în primă instanță, hotărârile pronunțate în ultimă instanță și încheierile premergătoare, în condițiile legii.
Potrivit primului alineat al articolului 466 din Codul de procedură civilă, hotărârile pronunțate în primă instanță sunt susceptibile de apel principal. În principiu, pot fi atacate cu apel toate hotărârile judecătorești pronunțate în primă instanță, indiferent de gradul instanței judecătorești. Articolul anterior menționat consolidează existența principiului dublului grad de jurisdicție în materie civilă și doar printr-o mențiune expresă a legii se poate suprima calea de atac a apelului.
Hotărârile pronunțate în primă instanță sunt susceptibile de apel, oricare ar fi natura litigiului: cereri patrimoniale sau nepatrimoniale, care au ca obiect drepturi reale sau personale, principale, incidentale, accesorii, în realizare, constatare sau constituire, dacă legea nu suprimă expres acest drept.
Ca să fie susceptibile de apel principal, hotărârile de primă instanță trebuie să fie pronunțate de către judecătorie și tribunal, nu de către curtea de apel, întrucât, în conformitate cu articolul 97 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are atribuită în competență soluționarea apelurilor, ceea ce înseamnă că hotărârile pronunțate în primă instanță de curțile de apel nu sunt supuse apelului.
Împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorii și tribunale se poate declara apel, indiferent dacă prin acestea s-a judecat sau nu fondul pricinii.
Se mai poate exercita calea de atac a apelului și împotriva hotărârilor pronunțate în ultimă instanță, potrivit alineatului 2 al articolului 466 din Codul de procedură civilă care stipulează că „sunt supuse apelului și hotărârile date în ultimă instanță dacă, potrivit legii, instanța nu putea să judece decât în primă instanță.” Cu alte cuvinte se poate exercita calea de atac a apelului împotriva unor hotărâri date în ultimă instanță, doar dacă instanța care a soluționat cauza avea competența de a se pronunța în primă instanță, nu în ultimă instanță, așa cum aceasta a procedat. În această situație, hotărârea este apelabilă, deoarece se promovează principiul legalității căilor de atac.
Per a contrario, rămân neapelabile hotărârile pronunțate în ultimă instanță, chiar dacă în hotărâre s-a indicat că au fost pronunțate în primă instanță, argumentul fiind acela că mențiunea greșită din cuprinsul hotărârii nu poate deschide calea de atac a apelului, deoarece s-ar încălca principiul legalității în exercitarea căilor de atac, care prevede că o hotărâre judecătorească este supusă doar căilor de atac prevăzute de lege, așadar judecătorii printr-o mențiune greșită în dispozitivul hotărârilor nu pot suprima căi de atac sau deschide căi de atac.
Obiect al apelului principal îl pot constitui și încheierile premergătoare. Împotriva încheierilor premergătoare părțile au deschisă calea de atac a apelului decât odată cu fondul, exceptând situațiile în care legea dispune altfel. Încheierile premergătoare sunt încheierile de ședință care sunt anterioare fondului pricinii. Sunt încheieri premergătoare atât încheierile preparatorii cât și cele interlocutorii. Afară de cazul în care legea dispune altfel, este inadmisibilă atacarea separată cu apel a încheierilor premergătoare, întrucât s-ar produce „prelungirea excesivă a duratei procesului și contribuie, prin aceasta, la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.” Cu titlu de exemplu, încheierile premergătoare care pot fi atacate separat numai cu apel sunt cele prin care se dispune vânzarea la licitație a bunului; încheierile de suspendare a executării, în conformitate cu alineatul (6) al articolului 718 din Codul de procedură civilă.
Există însă și încheieri împotriva cărora părțile nu au deschisă nicio cale de atac, cum sunt: potrivit cu articolul 53 alineatul (2) din Codul de procedură civilă, cele de admitere sau respingere a cererilor de abținere, ori cele care au încuviințat recuzarea. Există și încheieri care sunt atacabile numai de anumite persoane, bunăoară încheierile de respingere a cererii de încuviințare a executării silite poate fi atacată numai de către creditor, așa cum prevede articolul 665 alineatul (6) din Codul de procedură civilă.
Încheierile premergătoare nu pot fi atacate în mod individual cu apel, după pronunțarea hotărârii, dacă nu este declarat apel și împotriva hotărârii finale. Acest fapt nu este posibil întrucât nu există interes să se atace doar o încheiere premergătoare, deoarece dezlegarea dată prin sentință ar dobândi autoritate de lucru judecat. Partea trebuie să indice în mod expres care încheiere o atacă prin formularea de critici concrete împotriva acesteia, deoarece apelul exercitat împotriva hotărârii finale nu se consideră a fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare.
Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 365/30 mai 2012 în articolul 7 alineatul (1) indică posibilitatea exercitării numai a apelului în situația în care o lege specială prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este definitivă, cu condiția ca prezenta lege să nu stipuleze altfel. Tot prin această lege se stabilește ca în cazul în care o lege specială arată că o hotărâre în primă instanță este supusă recursului, aceasta să poată fi atacată numai cu apel, cu precizare că nu se aplică în materie de contencios administrativ și fiscal și în materia azilului.
Situații în care hotărârile sunt nesusceptibile de apel principal sunt prevăzute în articolul 467 din Codul de procedură civilă. Într-o primă ipoteză nu poate exercita apel principal partea care a renunțat expres la acesta. „Doar achiesarea expresă totală la hotărârea atacată este cea care suprimă părții dreptul de a mai exercita calea de atac”, ceea ce înseamnă că în cazul unei achiesări exprese parțiale partea nu pierde decât dreptul de a formula apel principal împotriva soluțiilor care au făcut obiectul renunțării.
A doua ipoteză în care nu poate declara apel partea este aceea în care a executat parțial hotărârea de primă instanță, cu toate că nu era susceptibilă de executare provizorie. De reținut este faptul că în aceste două situații, partea este lipsită de dreptul de a face apel principal, nu incidental sau provocat și că nu se poate vorbi de o suprimare a legiuitorului, deoarece imposibilitatea de a declara apel este determinată de atitudinea concretă a părții, ca act unilateral de voință, act procedural de dispoziție al părții.
Există hotărâri judecătorești din anumite materii împotriva cărora părțile nu au deschisă calea de atac a apelului. Spre exemplificare, împotriva hotărârilor date în baza recunoașterii de către pârât a pretențiilor reclamantului este deschisă numai calea de atac a recursului la instanța ierarhic superioară, aceasta fiind expres menționată în lege. Tot cu titlu de exemplu, împotriva hotărârilor pronunțate în baza renunțării de către reclamant la dreptul pretins sau la judecată este deschisă calea de atac a recursului la instanța superioară, iar nu calea de atac a apelului. Aceeași regulă se aplică și în cazul hotărârii pronunțate în baza tranzacției intervenite între părți.
Există și hotărâri judecătorești care nu sunt supuse niciunei căi legale de atac. De pildă, căile de atac sunt suprimate în hotărârile pronunțate cu privire la alegerea președintelui României, în temeiul alineatului (2) al articolului 68 din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, cu modificările și completările ulterioare.
Atât apelul incident cât și apelul provocat pot fi formulate numai împotriva unei hotărâri deja atacate cu apel, acest drept existând pentru toate materiile în care legea a recunoscut dreptul de a formula apel principal. Obiectul apelului incident nu este restrâns doar la dispozițiile din hotărâre atacate prin apel principal, intimatul putând să ceară o nouă cercetare în fond a tuturor pretențiilor formulate în prima instanță.
Apelul, o cale legală de atac împotriva hotărârilor judecătorești, o expresie a dublului grad de jurisdicție în sistemul de drept, este deschis pentru orice nemulțumire cu privire la soluționarea cauzei de prima instanță. Nemulțumirile pot viza atât nelegalitatea cât și netemeinicia hotărârii. Legea nu a limitat motivele care pot legitima un apel, dar nici nu a prevăzut obligativitatea motivării apelului, în acest caz instanța superioară are obligația de a reexamina pricina și de a se pronunța în baza susținerilor din primă instanță.
3.2. Subiectele apelului
Exercitarea apelului nu semnifică începerea unui proces distinct de cel declanșat prin cererea de chemare în judecată, ci o continuare a lui, hotărârea primei instanțe fiind doar actul prin care se încheie o etapă a acelui proces.
Articolul 458 din Codul de procedură civilă cu titlul „subiectele căilor de atac”, se referă la „subiecții căilor de atac, la persoanele care pot exercita aceste mijloace procesuale făcând parte din acțiune.” Întrucât apelul este o continuare a exercițiului acțiunii, iar hotărârea judecătorească are, în principiu, efecte numai cu privire la părțile ce s-au judecat, este firesc ca părțile să fie în continuare subiectele acestuia, condiționate fiind de existența interesului, excepție fiind situația în care potrivit legii, acest drept este recunoscut și altor persoane sau organe. Apelul care este declarat de cel căruia legea nu i-a oferit acest drept este respins ca fiind formulat de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Părțile în apelul principal poartă denumirea de apelant și intimat, apelantul fiind partea care a declarat apel, iar intimatul partea adversă. În cazul în care ambele părți au declarat apel, ele vor avea calități duble, atât de apelant cât și de intimat.
În categoria părților sunt incluse părțile inițiale și succesorii lor în drepturi, terții care au intervenit voluntar în proces, terții care au fost introduși, în condițiile legii, forțat în porces, dobândind astfel calitatea de parte. În legătură cu intervenienții accesorii se precizează în alineatul 4 al articolul 67 din Codul de procedură civilă, că o cale de atac, deci și apelul, exercitat de aceștia se socotește ca neavenită în situația în care partea pentru care a intervenit nu a exercitat acea cale de atac, a renunțat la exercitarea acesteia ori a fost anulată, perimată sau respinsă fără să fi fost cercetată în fond.
Moștenitorii au și ei posibilitatea să exercite calea de atac a apelului, acest drept neputând fi contestat întrucât prin calitatea pe care o au de succesori dobândesc și drepturile procesuale ale antecesorilor lor.
Dacă a existat coparticipare procesuală, calea de atac a apelului este deschisă oricăruia dintre coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii. În caz de coparticipare procesuală necesară, efectele apelului se răsfrâng și asupra celorlalți coparticipanți.
Dreptul de a apela o hotărâre este recunoscut și creditorilor chirografari, în cazul în care debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale, cu excepția acțiunilor cu caracter personal împotriva cărora aceștia nu pot face apel.
Este deschisă calea de atac a apelului și pentru alte persoane sau organe care nu au fost părți în proces, însă numai în baza unor dispoziții exprese ale legii. Ministerul Public, prin procuror, are posibilitatea de a ataca cu apel o hotărâre judecătorească pronunțată în acțiunile privind apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, dispăruților, persoanelor puse sub interdicție și în alte cazuri prevăzute expres de legiuitor. Acesta poate declara apel chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă, dar și atunci când a participat la judecată, cu mențiunea că în această ultimă situație el nu este realmente parte în proces așa cum sunt părțile din proces, deoarece el nu-și apără propriile interese, ci acționează în interesul legii.
Pentru a putea declara apel, partea trebuie să se declare nemulțumită cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de fond, deci să justifice un interes. Interesul reprezintă condiția pentru îndeplinirea oricărui act procedural, însă interesul în exercitarea apelului este justificat în măsura în care hotărârea îi este prejudiciabilă, excepție „atunci când posibilitatea exercitării căii de atac de către persoane sau organe care nu au avut calitatea de părți în proces este prevăzută de lege în mod expres, nu mai trebuie verificată condiția interesului.”
Pentru ca să se poată folosi de calea de atac a apelului împotriva unei hotărâri judecătorești, pe lângă calitatea de parte și să justifice un interes, aceasta nu trebuie să fi renunțat expres la apel și nici să nu fi exercitat parțial hotărârea de primă instanță, fiind apelabile doar dispozițiile neexecutate. În aceste situații menționate se stinge pentru parte doar dreptul de a face apel principal.
O altă condiție cerută pentru exercitarea apelului este aceea a capacității procesuale, întrucât atât Convenția Europeană a Drepturilor Omului în articolul 6 cât și Constituția României, republicată, în articolul 21 prevăd ca persoana care învestește instanța de judecată, ca expresie a principiului accesului liber la justiție, să dispună de capacitatea de a sta în judecată. Capacitatea procesuală este cerută oricărei părți din proces, fie că îl avem în vedere pe apelant sau intimat. Capacitatea procesuală este privită prin prisma capacității procesuale de folosință și capacității procesuale de exercițiu. Capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi și obligații de natură procesuală, iar capacitatea procesuală de exercițiu reprezintă capacitatea unei persoane de a se angaja și a conduce personal un proces, îndeplinindu-și obligațiile procesuale și în același timp să-și realizeze drepturile procesuale, pentru a-și valorifica dreptul litigios. În cazul apelului incident, legitimare procesuală activă o are partea care este intimat în apelul principal. Intimatul dintr-un apel principal, pentru a putea să declare apel incident trebuie să aibă un interes, și anume să tindă să schimbe hotărârea pronunțată de prima instanță în favoarea sa.
În momentul introducerii unui apel incident, principiul „non reformatio in pejus” este inaplicabil atât față de apelantul principal, cât și de apelantul incident, întrucât soluția instanței de apel întotdeauna va profita unei părți, iar celeilalte îi va înrăutăți situația, din moment ce pretențiile au fost potrivnice.
Tot intimatul dintr-un apel principal poate declara și apel provocat. Legitimare procesuală pasivă în apelul provocat o are un alt intimat sau o persoană care nu este parte în apelul principal, dar care a figurat în judecata în primă instanță.
Capitolul 4. Sesizarea instanței de apel
4.1. Termenul de apel
Termenul de apel reprezintă una dintre cele mai importante condiții ale exercitării acestei căi de atac, deoarece este cunoscut faptul că „o cale de atac, indiferent de natura ei, nu poate fi exercitată oricând, căci aceasta ar periclita în mod inadmisibil stabilitatea circuitului civil.” În aceste condiții, legea procesual civilă a limitat în timp exercițiul atât al căii ordinare de atac cât și al celor extraordinare. Termenul în care se poate exercita apelul este unul procedural, reprezentând intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie să se producă actul de declarare a apelului.
Potrivit articolului 468 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, termenul în care se poate exercita apel împotriva unei hotărâri este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă în lege nu se prevede altfel. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel este o aplicare a principiului înscris în articolul 184 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, care stipulează că „termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.” Hotărârea va fi comunicată de îndată ce este redactată și semnată conform legii, în maxim 30 de zile de la pronunțare.
Termenul de declarare a apelului este un termen legal, pentru că este stabilit prin lege, iar nu printr-o dispoziție a instanței. Termenul de 30 de zile în care se poate execercita calea de atac a apelului este prevăzut ca termen comun, de la care se poate deroga doar printr-o dispoziție expresă. În doctrină, acesta este caracterizat ca fiind un termen onerativ sau activ (deoarece se impune exercitarea dreptului de a declara apel într-o limită de timp), succesiv (curge de la comunicarea hotărârii spre înainte), cert sau precis determinat, imperativ în sensul că nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii, apelul exercitat peste termen va fi respins ca tardiv.
Termenul de apel se calculează „pe zile” după prevederile articolului 181 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se ia în calcul ziua din care începe să curgă și nici ziua când se împlinește termenul. În cazul în care termenul se împlinește într-o zi nelucrătoare, acesta se prelungește până în prima zi lucrătoare. Acest termen procedural se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se mai poate îndeplini actul de procedură.
Termenul comun și legal de apel vizează doar apelul principal, apelul incident și apelul provocat au alt termen până la care să fie declarate.
Legea poate stipula și alte termene de declarare a apelului, așa cum reiese din folosirea în articolul 468 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, a expresiei „dacă legea nu prevede altfel.” Derogările de la termenul de apel de drept comun vizează fie punctul de plecare, fie durata termenului, ori atât punctul de plecare cât și durata. Cu titlu de exemplu, împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție a primei instanțe se poate declara apel în 5 zile de la pronunțare, pentru partea care a fost prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea care a lipsit.
În situațiile expres și limitativ prevăzute de lege, se aplică principiul echipolenței sau echivalenței, literatura de specialitate definindu-l ca fiind regula potrivit căreia și alte acte de procedură, în afară de actul comunicării, în termenul comun de apel, au valoare echivalentă cu acesta din punct de vedere al efectului de a face să curgă termenul de apel de la momentul realizării lor.
Principiul echipolenței își are sorgintea în articolul 468 alineatul (2) al Codului de procedură civilă, în sensul că termenul comun înăuntrul căruia se poate exercita apel „curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.” În mod firesc, încuviințarea executării silite se poate efecuta, printre altele, în baza unei hotărâri definitive, care este titlu executoriu. Hotărârea susceptibilă de apel este definitivă dacă nu a fost atacată cu apel. Însă, pentru a se putea constata că hotărârea nu a fost atacată cu apel, este necesar să fi curs termenul de apel fără să se fi exercitat calea de atac, ceea ce presupune că hotărârea a fost comunicată. Echipolența pe care o conține articolul anterior menționat constă în aceea că actul de procedură prin care se comunică încuviințarea executării silite este echivalent cu actul de procedură prin care hotărârea este comunicată. Cu alte cuvinte, termenul de apel curge chiar și în situația în care comunicarea hotărârii s-a făcut odată cu încheierea de încuviințare a executării silite.
O altă aplicare a principiului echipolenței este în situație în care o parte declară apel înainte să i se comunice hotărârea, aceasta socotindu-se comunicată la data depunerii cererii de apel. Depunerea cererii de apel substituie actul de procedură al comunicării hotărârii judecătorești. Termenul de apel începe să curgă de la data depunerii cererii de apel, însemnând că partea are posibilitatea să depună o nouă cerere de apel în cazul în care în cea anterioară există neregularități.
În cazul în care partea a primit sub semnătură copie de pe act, precum și în cazul în care aceasta a cerut comunicarea actului unei alte părți, se consideră că actul i-a fost comunicat. Primirea sub semnătură a unei copii a hotărârii este echivalentă cu însăși comunicare acesteia, la fel cum și cererea de comunicare a hotărârii părții adverse echivalează cu comunicarea hotărârii. Nu este echipolență dacă partea solicită să i se comunice hotărârea.
Pentru procuror, termenul în care poate să declare apel curge de la pronunțarea hotărârii, excepția fiind în cazul în care acesta a participat la judecarea cauzei când termenul de apel începe să curgă de la comunicarea hotărârii.
Termenul comun în care partea poate exercita apel împotriva unei hotărâri de primă instanță suspendă executarea acesteia, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Caracterul suspensiv al apelului este prelungit prin introducerea cererii de apel, până la pronunțarea hotărârii de instanța de control judiciar. În anumite situații reglementate expres de lege termenul de apel nu este suspensiv de executare, bunăoară în cazul în care instanța a încuviințat executarea provizorie sau dacă hotărârea este executorie de drept în mod provizoriu.
Termenul de apel, de vreme ce este unul imperativ și de decădere, curge continuu, însă în prezența unor împrejurări deosebite, acesta devine susuceptibil de întrerupere. Cazurile în care termenul de apel este întrerupt sunt prevăzute în articolul 469 din Codul de procedură civilă.
Intervine întreruperea termenului de apel prin moartea părții care avea interes să facă apel, caz în care se va face din nou o singură comunicare la ultimul domiciliu al defunctului, pe numele moștenirii, neindicându-se numele și calitatea fiecărui moștenitor. Un alt termen de apel începe să curgă de la data acestei comunicări. Pentru moștenitorii lipsiți de capacitate de exercițiu, cu capcitate de exercițiu restrânsă sau dispăruți, ori în caz de moștenire vacantă termenul de declarare a apelului începe să curgă din ziua în care este numit un tutore, curator sau administratorul provizoriu. În alineatul al treilea din articolul precizat anterior, se consacră regula conform căreia apelul nu este prin el însuși un act de acceptare a moștenirii. Poate fi invocat drept temei pentru întreruperea termenului de exercitare a apelului numai decesul părții care a pierdut procesul, pentru că doar această parte avea interes să atace hotărârea.
Întreruperea termenului de apel survine doar în măsura în care decesul părții interesate să atace hotărârea s-a produs până la împlinirea termenului de apel, intervenția ulterioară a acestui motiv de întrerupere nu produce efecte din acest punct de vedere. Dacă termenul de exercitare a apelului curge de la pronunțarea hotărârii, iar decesul a survenit până la împlinirea acestuia, moștenitorii pot cere o repunere în termen folosind decesul părții ca motiv justificat.
Alt caz care întrerupe termenul de apel este moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. Un nou termen de apel începe să curgă de la data comunicării hotărârii la domiciliul părții. Și în acest caz, dacă termenul de apel curge de la data pronunțării, iar mandatarul a decedat înăuntrul termenului, partea ar putea invoca decesul acestuia drept o împrejurare de natură să justifice repunerea în termen.
Așa cum în doctrină s-a reținut, articolul 184 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, prevede o altă ipoteză în care termenele procedurale se întrerup, deci și termenul de apel, și anume: „față de cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste.”
Dacă partea a fost împiedicată să exercite calea de atac a apelului din motive temeinic justificate, aceasta poate solicita repunerea în termen. Durata în care partea este repusă în termen este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea apelului, respectiv 30 de zile.
Pentru apelul incident și apelul provocat, legiuitorul nu a stabilit un termen de exercitare pe zile, dar a determinat limitele de exercitare. Atât apelul incident cât și cel provocat se depun de către intimat în același timp cu întâmpinarea la apelul principal, conform articolului 474 din Codul de procedură civilă. Dacă acestea sunt depuse până la împlinirea termenului de apel sunt considerate ca fiind apeluri principale, iar dacă sunt exercitate după expirarea termenului de 15 zile în care se depune întâmpinarea intervine sancțiunea decăderii și sunt respinse ca tardiv formulate.
+
4.2. Cererea de apel și efectele acesteia
Cererea de apel este un act de procedură prin care apelantul învestește instanța de control cu soluționararea criticilor acestuia asupra hotărârii din primă instanță, iar „mențiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel, contribuie la individualizarea exactă a participanților la soluționarea apelului.”
Într-un mod imperativ, condițiile de formă ale cererii de apel sunt înscrise în articolul 470 al Codului de procedură civilă. Conform primului alineat al acestui articol cererea de apel trebuie să cuprindă pentru părțile care sunt persoane fizice: numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința, iar pentru cele care sunt persoane juridice: denumirea, sediul lor, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau cel de înscriere în registrul persoanelor fizice, contul bancar. În cazul în care apelantul locuiește în afara țării, el trebuie să indice domiciliul ales în România în vederea efectuării comunicărilor privind procesul. În literatura de specialitate s-a arătat că cerința indicării de către apelant a contului bancar în cererea de apel, cu toate că are caracter neconstituțional, nu a fost înlăturată de către legiuitor, dar nici nu a fost sancționată cu nulitatea apelului.
Indicarea acestor elemente în cererea de apel sunt necesare pentru o corectă identificare a părților, însă lipsa acestora nu este sancționată cu nulitatea, întrucât ele sunt prevăzute în cererea de chemare în judecată. În măsura în care lipsește numele apelantului, cererea de apel va fi anulată în baza articolului 196 coroborat cu articolul 482 din Codul de procedură civilă, în cel din urmă menționându-se că „dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul articol”, iar în primul se menționează că cererea de chemare în judecată este nulă dacă nu cuprinde numele și prenumele oricăreia dintre părți.
Indicarea domiciliului sau reședinței părților prezintă importanță atunci când au survenit modificări față de situația de la judecata în fond, aceste modificări fac imposibilă comunicarea legală a actelor de procedură. Pentru lipsa acestora, legiuitorul nu a stipulat sancțiunea nulității cererii de apel.
În cererea de apel trebuie să se indice hotărârea care se atacă, prin numărul hotărârii, data pronunțării și instanța care a pronunțat-o. „Dar identificarea hotărârii primei instanțe se poate face prin orice elemente, suficiente și neîndoielnice.” Dacă în cererea de apel nu se indică hotărârea care se atacă, echivalează cu lipsa obiectului apelului, astfel că sancțiunea aplicată este nulitatea, așa cum prevede în mod expres alineatul 3 al articolului 470 din Codul de procedură civilă.
Alte elemente pe care trebuie să le conțină cererea de apel sunt motivele de fapt și cele de drept pe care se întemeiază apelul. Motivarea apelului se face după ce hotărârea este comunicată deoarece după acel moment apelantul cunoaște hotărârea în întregime și poate formula critici și asupra considerentelor. Motivarea apelului se face prin însăși cererea de declarare a apelului, dar și separat, în cazul în care termenul înăuntrul căruia se poate declara apel curge de la alt moment decât comunicare hotărârii. Dacă termenul de declarare a apelului curge de la pronunțare sau dacă a fost exercitat înainte de comunicarea hotărârii, atunci acesta trebuie motivat într-un interval de timp egal cu durata termenul de exercitare a apelului. Prin motivarea apelului se evidențiază aspectele nesatisfăcătoare din cauza cărora partea a atacat hotărârea primei instanțe, cu scopul schimbării acesteia. Fiind expresia principiului disponibilității în procesul civil, prin motivele de fapt și cele de drept se stabilește limitele învestirii instanței de apel, determinând cadrul în care activitatea procesuală se va desfășura.
În fapt, prin motive se stabilește limitele învestirii instanței de apel, fiind expresia principiului disponibilității în procesul civil. Cerința motivării apelului este importantă atât pentru instanță deoarece i se aduc la cunoștință motivele de nemulțumire ale apelantului față de hotărârea pe care o atacă, cât și pentru intimat pentru că în acest mod cunoaște criticile aduse de apelant hotărârii atacate, având astfel timp să-și pregătească apărarea.
Calea de atac a apelului se exercită o singură dată pentru una și aceeași hotărâre, așadar, în fața instanței de control judiciar se aduce în discuție cauza în întregul ei, toate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul trebuie arătate deodată. În situația în care instanța de control judiciar invocă din oficiu motive, ea nu se poate pronunța asupra lor decât după ce au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților. Dacă apelul nu este motivat, acesta nu va fi respins ca nemotivat, dar sancțiunea va fi decăderea apelantului din acest drept. Sancțiunea decăderii pentru nemotivare constă în aceea că apelantul nu mai poate să invoce în calea de atac motive, mijloace de apărare, probe noi, care nu s-au indicat în primă instanță.
Instanța de control este obligată să examineze toate motivele pentru care s-a declarat apel, prin urmare aceasta nu poate să refuze cercetarea unor motive, pe considerentul că ele au fost analizate și respinse ca nefondate de către prima instanță.
În cererea de apel trebuie indicate și probele invocate în susținerea apelului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a mai administra probe noi. Indicarea de către apelant a probelor de care înțelege să se folosească prezintă importanță pentru intimat sub aspectul posibilității de a-și pregăti o apărare temeinică. Nu este suficient ca apelantul să precizeze că dorește să administreze dovezi, ci el trebuie să le arate. Probele care au fost invocate în fața primei instanțe pot fi invocate de apelant și oral în fața instanței de control judiciar. Există această posibilitate deoarece se consideră că intimatul avea cunoștință de dovezi încă din prima instanță, „că adversarul le cunoște, iar instanța superioară – în baza principiului devoluțiunii apelului, este chemată și autorizată să le examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului – cu toate că nu sunt menționate în mod expres în petiția de apel.”
Dacă apelantul invocă proba cu martori, el va trebui să indice toate elementele care sunt necesare pentru identificarea și citarea acestor, iar dacă înțelege să se prevaleze de proba cu înscrisuri, el va anexa la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris în atâtea exemplare câte părți sunt, precum și câte o copie pentru instanță. Aceste cerințe sunt obligatorii a fi îndeplinite numai în măsura în care sunt nearătate la prima instanță.
Actul declarării apelului și criticile aduse hotărârii primei instanțe trebuie să fie confirmate prin semnătură. În cazul în care motivele de apel sunt depuse printr-un înscris separat și ulterior, trebuie și ele să fie semnate de apelant. Semnătura de pe cererea de apel indică voința neîndoielnică a apelantului de a critica hotărârea primei instanțe, deci de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil. Absența semnăturii de pe cererea de apel atrage sancțiunea nulității. Lipsa semnăturii poate fi acoperită în tot cursul judecății apelului, dacă intimatul invocă lipsa semnăturii, apelantul este obligat să semneze cel mai târziu la termenul următor, iar când este prezent la termenul când s-a invocat, chiar în timpul ședinței.
În urma enumerării și analizării elementelor pe care trebuie să le cuprindă orice cerere de apel, exemple de modele de cerere de apel principal, cu motive și fără motive, sunt atașate ca Anexa 1, respectiv Anexa 2. În Anexa 3 este atașat un memoriu prin care sunt depuse motivele de apel.
O cerință extrinsecă a cererii de apel este aceea a atașării dovezii achitării taxelor de timbru, sub sancțiunea nulității. Lipsa dovezii achitării taxelor de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată a apelului la care partea este legal citată.
Depunerea cererii de apel produce o serie de efecte, și anume: învestește instanța de control judiciar cu soluționarea apelului; suspendă executarea silită a hotărârii primei instanțe, dacă legea nu prevede altfel; efect devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Instanțele de control judiciar sunt învestite cu soluționarea căii de atac a apelului numai în măsura în care partea interesată formulează o cerere în acest sens, așadar, dacă hotărârea primei instanțe nu este atacată cu apel, devine definitivă în sensul articolului 634 alineatul (1) punctul 3 din Codul de procedură civilă. Dacă hotărârea judecătorească a devenit definitivă în urma neexercitării căii de atac a apelului, atunci aceasta nu mai poate fi atacată nici cu recurs.
Cererea de apel și motivele acesteia, atunci când sunt indicate separat se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în numărul de exemplare indicate în articolul 195 din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește depunerea cererii de apel, și, când este cazul, a motivelor acestuia în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă și până la data de 31 decembrie 2015 se aplică dispozițiile Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Până la data de 31 decembrie 2015, cerererile de apel se depun în conformitate cu dispozițiile legii menționate, în sensul că acestea se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, fără a menționa cerința depunerii apelului sub sancțiunea nulității. Altfel spus, cererea de apel se poate depune și la instanța competentă să judece apelul fără ca în această conjunctură să fie incidentă sancțiunea nulității.
Dispozițiile Codului de procedură civilă, cu modificările și compeltările ulterioare, privitoare la depunerea cererilor de apel se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2016, când cererile de apel și a motivelor de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.
Atât apelul incident cât și apelul provocat se formulează printr-o cerere scrisă, în condițiile legii. Întrucât atât cererea de apel incident cât și cea de apel provocat trebuie depuse cel mai târziu până la expirarea termenului de depunere a întâmpinării împotriva apelului principal, rezultă că acestea se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în numărul de exemplare prevăzute de lege.
La cererea se apel, dacă este cazul, se anexează dovada calității de reprezentant, întrucât „în lipsa împuternicirii avocațiale, avocatul nu poate susține cererea de apel.”
Capitolul 5. Judecarea apelului
5.1 Procedura de judecată în apel
După depunerea cererii de apel și, când este cazul, a motivelor de apel la instanța a cărei hotărâre se atacă, urmează procedura de regularizare a acesteia. În ceea ce privește procedura de regularizare a cererii de apel, până la data de 31 decembrie 2015 se aplică dispozițiile din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr 134/2010 privind Codul de procedură civilă, lege cu caracter tranzitoriu. Astfel că până la data menționată procedura de regularizare a cererii de apel nu se realizează în fața instanței a cărei hotărâre se atacă, ci în fața instanței de apel.
După data de 1 ianuarie 2016, regularizarea cererilor de apel se efectuează de instanța a cărei hotărâre se atacă, iar nu de către instanța de apel, în conformitate cu dispozițiile articolului 471 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare. Într-o asemenea situație președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori persoana desemnată în acest sens va stabili lipsurile prin rezoluție, iar dacă există îi va pune în vedere apelantului să le complinească.
Completarea sau modificarea cererii de apel se face înăuntrul termenului de apel, cu mențiunea că în cazul în care președintele sau persoana desemnată apreciază că nu este suficient intervalul rămas până la expirarea termenului de apel, va acorda un termen de cel m ult 5 zile de la expirarea acestuia, în care să depună cererea modificată ori completată. În doctrină s-a reținut că în acest caz nu există o veritabilă repunere în termen, întrucât partea nu a pierdut termenul de exercitare a acestui drept.
Etapa de regularizare a cererii de apel vizează verificarea îndeplinirii condițiilor privitoare la conținutul acesteia. Apelantului, în această etapă nu-i vor fi învederate lipsurile privitoare la taxele de timbru datorate, întrucât acest aspect este clarificat de către instanța de apel. Ulterior, președintele instanței la care s-a depus apelul dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile de pe înscrisurile care nu au fost depuse în primă instanță, cu mențiunea că este obligat să depună întâmpinare în 15 zile de la comunicare. Aceeași instanță comunică întâmpinarea apelantului, punându-i în vedere să depună la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de 10 zile de la data comunicării. Intimatului nu i se mai comunică răspunsul la întâmpinare, acesta îl poate lua la cunoștință de la dosarul cauzei. După împlinirea termenului de apel, precum și a termenelor prevăzute pentru depunerea întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, președintele instanței a cărei hotărâre se atacă sau o altă persoană desemnată de acesta va înainta instanței competente cu soluționarea apelului „dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare și dovezile de comunicare a acestor acte”, așa cum prevede articolul 471 alineatul (7) din Codul de procedură civilă.
Însă, până la data de 1 ianuarie 2016 aprecierea regularității cererii de apel va fi făcută de instanța de apel, iar nu de instanța care a pronunțat hotărârea. Până atunci, instanța care a pronunțat hotărârea și la care s-a depus cererea de apel are doar rolul de a pregăti dosarul pentru a fi înaintat instanței superioare spre soluționare, ceea ce înseamnă că după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, dosarul împreună cu apelurile făcute este transmis de către președintele instanței a cărei hotărâre se atacă sau de judecătorul desemnat de acesta la instanța competentă să soluționeze apelul, în vederea pregătirii judecății apelului, a judecării și soluționării apelului.
Instanța competentă să judece apelul este instanța superioară aceleia care a pronunțat hotărârea care se critică. Instanță de apel poate fi ori tribunalul ori curtea de apel. Conform punctului 2 din articolul 95 din Codul de procedură civilă, tribunalul, ca instanță de apel judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță”, iar potrivit aceluiași punct din următorul articol, curtea de apel ca instanță de apel judecă: „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunbale în primă instanță.” Din dispozițiile ulterioare reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție nu este instanță de apel. Completul care judecă apelurile este compus din doi judecători, conform articolului 54 alineatul (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare. În cazul în care cei doi judecători nu se pun de acord asupra hotărârii, procesul se va judeca din nou, în complet de divergență. Completul de divergență este format din completul de judecată și din judecătorii identificați de legiuitor, respectiv președintele sau vicepreședintele instanței, președintele de secție sau judecătorul desemnat de președinte.
În literatura de specialitate, compunerea instanței de apel reprezintă participarea la judecată a numărului legal de judecători, pe când constituirea instanței de judecată semnifică alcătuirea completului de judecată cu toate persoanele și organele stipulate în lege, în acest caz se constituie din judecători, grefier și, în condițiile legii, din procuror. Dacă la judecata în primă instanță participarea procurorului a fost obligatorie, atunci și în calea de atac a apelului va fi necesar ca acesta să pună concluzii.
După primirea dosarului de la instanța a cărei hotărâre se atacă, instanța de apel în vederea soluționării cauzei trebuie să ia unele măsuri pentru pregătirea judecății apelului, respectiv să ia unele măsuri pregătitoare pentru soluționarea cauzei în ședință publică. Președintele instanței de apel ori o persoană desemnată de acesta, va lua prin rezoluție măsuri care vizează repartizarea aleatorie a cauzei la un complet de judecată în sistem informatic, prin programul ECRIS. Această măsură este luată prin rezoluție, iar nu prin încheiere deoarece este considerată act de administrare judiciară, în sensul articolului 465 din Codul de procedură civilă. În situația în care există mai multe forme de apel, iar acestea au fost repartizate la complete diferite, ultimul învestit va dispune trimiterea apelului la cel dintâi complet învestit cu soluționarea.
În apelurile introduse până la data de 31 decembrie 2015, instanța competentă să judece apelul îndeplinește procedura de regularizare a cererii de apel de către completul căruia i s-a repartizat dosarul. Dacă cererea de apel nu este realizată în condițiile legii, completul va stabili lipsurile și îi va comunica apelantului obligația de a le complini în termen de 10 zile de la data comunicării. După ce sunt complinite lipsurile, aceasta este comunicată intimatului cu indicarea obligației de a depune întâmpinare în 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea este comunicată apelantului cu mențiunea obligației de a depune răspuns la întâmpinare în cel mult 10 zile de când i s-a făcut comunicarea.
În cel mult 3 zile de când este depus răspunsul la întâmpinare la dosarul cauzei judecătorul va fixa primul termen de judecată care nu poate fi mai lung de 60 de zile de la data rezoluției. Acest termen de fixare a primei ședințe de judecată reprezintă o limită maximă impusă de lege, dar a cărei nerespectare nu atrage nicio sancțiune procedurală. Când președintele completului de judecată stabilește primul termen de judecată, el dispune și citarea părților.
În ipoteza în care nu s-a depus întâmpinare sau, după caz, apelantul nu a depus răspuns la întâmpinare, după expirarea termenului, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen de judecată, termen care nu poate fi mai lung de 60 de zile de la data rezoluției.
După 1 ianuarie 2016, atunci când procedura regularizării cererii de apel nu va mai fi realizată de către instanța competentă să judece apelul, primul termen de judecată stabilit va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției președintelui instanței de apel prin care a repartizat aleatoriu dosarul la un complet de judecată.
Așa cum prevede articolul 482 din Codul de procedură civilă, dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță sunt aplicabile și în calea de atac a apelului, în măsura în care nu sunt potrivnice celor care reglementează apelul. Pe lângă regulile de procedură de drept comun, în instanța de apel se aplică și dispoziții speciale de judecată, specifice căii de atac a apelului.
Dispoziții speciale privind judecata sunt înscrise în articolul 479 din Codul de procedură civilă. În acest articol sunt înscrise reguli speciale privitoare la întinderea controlului judiciar, precum și îndatoririle instanței de apel în ceea ce privește probele. Prin acest articol se stabilește regula conform căreia, în limitele cererii de apel, controlul se exercită asupra modului de stabilire a stării de fapt și a modului de aplicare a legii de către prima instanță. Se menționează că instanța poate invoca din oficiu motive de ordine publică, ceea ce înseamnă nerespectarea normelor de drept material și cele de drept procesual.
Instanța de apel nu este obligată să invoce motive de ordine publică, așadar, criticarea deciziei instanței de apel pe motiv că nu a invocat din oficiu nerespectarea unor norme de ordine publică nu conduce la admiterea recursului, așa cum doctrina a reținut.
Instanța de apel, respectând limitele învestirii sale, verifică nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe. Spre exemplu, în cazul în care sentința a fost criticată numai sub aspectul modului de soluționare a unui capăt de cerere, instanța de control va analiza legalitatea și temeinicia hotărârii numai în privința a ceea ce s-a atacat. În ipoteza în care apelul nu a fost motivat ori intimatul nu a depus întâmpinare, instanța de apel va cerceta legalitatea și temeinicia hotărârii criticate doar sub aspectul cererilor, apărărilor, probelor administrate în fața primei instanțe.
În cel de-al doilea alineat al articolului 479 din Codul de procedură civilă, este prevăzută o altă regulă specială și anume aceea că instanța de control judiciar poate să dispună refacerea sau completarea probelor de care s-au prevalat în primă instanță în măsura în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, dar poate dispune și administrarea probelor noi propuse. Refacerea sau completarea unor probe administrate în primă instanță pot fi necesare atât pentru soluționarea apelului, cât și pentru dezlegarea fondului. A reface o probă înseamnă „o veritabilă readministrare de către instanța de apel a probelor.”
Instanța poate dispune administrarea de noi probe doar dacă au fost propuse prin motivele de apel sau prin întâmpinare, însă în baza articolului 478 alineatul (2) din Codul de procedură civilă, „instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.” Instanța de control judiciar poate să dispună administrarea de dovezi ori de câte ori necesitatea rezultă din dezbateri în baza rolului său activ.
Instanța de apel își poate sprijini soluția doar pe probele administrate în primă instanță; pe probele care au fost administrate în primă instanță, dar completate sau refăcute în calea de atac a apelului; atât pe probele administrate la prima instanță cât și pe cele noi administrate; doar pe probele administrate în apel.
5.2. Soluțiile instanței de apel
Instanța de control judiciar finalizează judecata apelului printr-o hotărâre judecătorească, numită decizie, așa cum arată articolul 424 alineatul (3) din Codul de procedură civilă.
Soluțiile care pot fi pronunțate de către instanța de apel sunt indicate în articolul 480 din Codul de procedură civilă.
O primă soluție pe care o poate pronunța instanța de apel este prevăzută în întâiul articol menționat și anume: păstrarea hotărârii atacate, situație în care, după caz, instanța va anula apelul, va respinge apelul ori va constata perimarea lui.
Sentința atacată este păstrată de către instanța de control judiciar atunci când respinge apelul. O atare soluție se pronunță în cazul în care motivele invocate nu sunt întemeiate. Cu consecința păstrării hotărârii atacate, apelul se poate respinge ca nefondat, ca tardiv formulat, ca inadmisibil sau ca fiind formulat de o persoană lipsită de capacitate procesuală ori de interes. Spre exemplu, în doctrină s-a reținut că apelul va fi respins ca inadmisibil în ipostaza în care apelul nu era calea de atac prezăzută de lege pentru acea hotărâre, situație în care instanța de apel va proceda la calificare corectă a căii de atac.
Hotărârea primei instanțe este păstrată de către instanța de apel și atunci când apelul este anulat. De pildă, instanța anulează apelul dacă este formulat de o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință sau de exercițiu; dacă în cererea de apel nu este indicată hotărârea care se atacă sau nu a fost semnată, conform articolului 470 alineatul (3) din Codul de porcedură civilă; dacă acesta nu a fost timbrat în condițiile articolului 33 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, conform articolului 470 alineatul (3) din Codul de procedură civilă.
Și atunci când instanța de control constată perimarea apelului, hotărârea judecătorească atacată este păstrată. Față de dispozițiile articolului 416 alineatul (1) din Codul de procedură civilă, instanța va constata perimarea apelului dacă cererea de apel a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. Termenul de perimare curge de la ultimul act procedural îndeplinit de părți sau instanță, chiar și împotriva incapabililor.
Instanța de apel păstrează hotărârea atacată și atunci când apelantul a renunțat la judecarea apelului. A achiesa la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi sau la calea de atac deja exercitată. În cazul în care există achiesare tacită totală la hotărârea instanței anterioare promovată în cursul judecării apelului, atunci intimatul „va trebui să dovedească instanței de apel acele acte sau fapte precise și concordante care exprimă intenția certă a apelantului de a-și da adeziunea la hotărârea care constituie obiectul apelului (de regulă, executarea benevolă).”
O altă soluție pe care instanța de apel o poate pronunța este indicată în articolul 480 alineatul (2) și următoarele din Codul de porcedură civilă. În sensul acestui alineat, o soluție care poate fi pronunțată în calea de atac a apelului este aceea de admitere a apelului, caz în care se dispune anularea sau schimbarea hotărârii apelate.
Anularea hotărârii atacate, după admiterea apelului, intervine în situațiile descrise în alineatele (3)-(6) ale articolului 480 din Codul de procedură civilă. Bunăoară, instanța va anula hotărârea apelată dacă aceasta constată că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului sau dacă judecata s-a efectuat în lipsa părții care nu a fost legal citată.
După ce instanța de apel anulează apelul în baza motivelor anterior expuse, aceasta poate trece ori să judece procesul, evocând fondul, ori să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe sau unei alte instanțe egale în grad cu acesta din aceeași circumscripție. Instanța de apel pronunță o singură decizie prin care anulează sentința și evocă fondul, însă numai în cazul în care nu este necesar administrarea de probe noi. În măsura în care este necesar adminsitrarea de probe noi, instanța de control judiciar „pronunță două decizii, una prin care anulează sentința, cealaltă prin care, la un termen ulterior, evocă fondul.”
Instanța de apel trimite cauza spre rejudecare doar dacă în cererea de apel sau întâmpinare există o solicitare a vreuneia dintre părți în acest sens. Trimiterea spre rejudecare nu poate fi dispusă decât o singură dată în cursul unui proces, cu mențiunea că judecătorii fondului sunt obligați să țină cont de dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și de necesitatea administrării unor probe. Dacă trimiterea spre rejudecare pentru soluționarea pricinii de către prima instanță fără a intra în judecata fondului poate fi cerută atât de apelant, cât și de intimat, cea pe motivul lipsei părții care nu a fost legal citată poate fi cerută doar de apelant, întrucât doar față de el nu s-au respectat regulile de citare.
Instanța de apel va admite apelul prin anularea hotărârii atacate, ori, după caz, va respinge cererea ca inadmisibilă dacă stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în conformitate cu prevederile legale, dispunând totodată și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente sau unui organ cu activitate jurisdicțională competent. În măsura în care instanța de apel constată că este competentă ea însăși să judece litigiul, atunci aceasta va reține cauza spre judecare. În aceste condiții, hotărârea pronunțată de instanța de apel este o hotărâre de fond și este susceptibilă a fi atacată după caz, cu apel sau recurs.
Instanța de apel va pronunța acest tip de soluție după cum se invocă încălcarea normelor de competență generală, materială, teritorială exclusivă sau de drept comun, întrucât acestea sunt de ordine publică sau, după caz, de ordine privată, având deci un regim diferit de invocare. Chiar dacă normele de competență materială, teritorială exclusivă, generală sunt de ordine publică, ele nu vor putea fi invocate în orice stare a pricinii, cu excepția necompetenței generale care poate fi invocată oricând în cursul judecății.
În cazul în care au fost încălcate norme de competență generală, iar excepția de necompetență a fost invocată în primă instanță, iar aceasta a respins-o, instanța de apel va admite apelul, va anula sentința și va respinge cererea ca inadmisibilă.
Dacă excepția de necompetență generală a fost invocată în fond, iar instanța a admis-o și a respins cererea ca inadmisibilă pe motiv că este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau că nu este de competența instanțelor române, atunci nu este deschisă calea de atac a apelului, ci a recursului la instanța ierarhic superioară.
Când instanța de control judiciar constată că prima instanță a judecat în fond și că există un alt motiv de nulitate, altul decât cel analizat anterior, va anula total sau doar parțial procedura urmată în fața primei instanțe și hotărârea atacată, apoi va reține cauza spre judecare și va pronunța o hotărâre împotriva căreia se poate exercita calea de atac a recursului. Bunăoară, sentința poate fi lovită de nulitate dacă au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil: minuta nu a fost semnată; nu s-au respectat dispozițiile privitoare la încuviințarea și administrarea probelor; judecătorul a fost incompatibil; precum și alte asemenea reguli.
După ce s-a judecat apelul, dacă împotriva deciziei nu s-a exercitat calea de atac a recursului, dosarul se restituie în vederea conservării sau executării la prima instanță.
Capitolul 6. Efectele apelului
Exercitarea căii de atac a apelului de către partea interesată produce importante efecte procedurale. Efectele utilizării acestui instrument procedural reprezintă consecințele juridice pe care legea le recunoaște acestei căi de atac.
Efectele pe care le produce declararea căii de atac a apelului se referă la: dezînvestirea cu totul a primei instanțe și învestirea instanței de apel; suspendarea executării hotărârii susceptibile de apel sau care face obiectul apelului și devoluțiunea cauzei în fața instanței competente a statua asupra căii de atac.
Dezînvestirea primei instanțe, „lata sententia, judex desinit esse judex”, reprezintă un prim efect al exercitării căii de atac a apelului. Un asemenea efect nu poate fi considerat neapărat rezultatul exercitării dreptului de apel de partea interesată, el producându-se independent de utilizarea acestei căi de atac, însă dintr-o cronologie a efectelor apelului nu poate fi exclus acesta. Potrivit doctrinei, de regulă, dezînvestirea instanței de fond se produce în momentul pronunțării publice a hotărârii deoarece de atunci sentința aparține părților.
Un alt efect al apelului este acela al transferului litigiului de la judecătorul primei instanțe la instanța de control judiciar, cu alte cuvinte, învestirea instanței de apel cu exercitarea controlului judiciar în limitele stabilite prin cererea de apel. Din momentul în care instanța de apel este sesizată, aceasta dobândește dreptul, dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei. Învestirea instanței de control judiciar are pentru aceasta un caracter imperativ, ceea ce înseamnă că, instanța învestită legal nu are posibilitatea să refuze judecata în apel.
În momentul în care partea interesată a declarat apel la instanța superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, se suspendă executarea hotărârii de primă instanță, întrucât apelul este o cale de atac ordinară suspensivă e executare, „appellatione pendente nihil innovandum.” Problema prezenței efectului suspensiv nu se mai pune spre exemplu, în cazul în care s-a achiesat la hotărâre, când partea nu mai are deschisă calea de atac a apelului.
Efectul suspensiv se produce prin declararea apelului, ceea ce înseamnă că hotărârea nu poate fi valorificată pe calea executării silite până în mometul în care nu rămâne definitivă. Acest efect al apelului este condiționat de introducerea acestuia în înăuntrul termenului legal.
Efectul devolutiv reprezintă cea mai semnificativă și specifică consecință juridică a acestei căi de atac. Cuvântul „devolutiv” provine de la verbul latin „devolvere” care semnifică a transmite, în consecință devoluțiunea reprezintă „transmiterea dreptului de a judeca de la un judecător de grad inferior (a quo) la un judecător de grad superior (a quam).” Efectul devolutiv al apelului constă într-o reînnoire, o reeditare a judecății, întrucât părțile au posibilitatea de a supune judecării în această cale de atac litigiul în ansamblul lui.
Acest remediu juridic procesual readuce în discuție instanței superioare problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe, fiind o rejudecare a fondului cauzei, apelul are efect devolutiv.
Efectul devolutiv al apelului este cea mai definitorie caracteristică a acestei căi de atac, întrucât prin acesta apelul se distinge de recurs. Pentru a sublinia importanța acestui efect al apelului, legiuitorul l-a meționat și anlizat în mod expres în articolul 476 și următoarele două din Codul de procedură civilă.
Sub denumirea „efectul devolutiv al apelului”, articolul 476 din Codul de procedură civilă, în primul alineat instituie principiul potrivit căruia exercitarea acestei căi de atac provoacă „o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept.” Cu alte cuvinte, instanța de control judiciar verifică atât legalitatea hotărârii atacate, în ce măsură prima instanță a interpretat și aplicat corect norma de drept material aplicabilă în acel litigiu, cât și temeinicia acesteia, respectiv dacă situația de fapt stabilită corespunde probelor care au fost administrate.
Datorită efectului devolutiv pe care legiuitorul l-a acordat apelului, în legislația procesual civilă română există sistemul dublului grad de jurisdicție, așa cum este arătat și în doctrină. Existența efectului devolutiv al apelului este justificat din multiple considerente: necesitatea unei reeditări a judecății pe motivul parțialității primei instanțe; ideea că o a doua jurisdicție, ierarhic superioară este mai calificată în exercitarea unui control asupra legalității și temeiniciei hotărârii.
Cercetarea apelului de către instanță se realizează numai în limitele criticilor formulate prin cererea de apel, respectându-se principiul disponibilității părților în procesul civil. Dacă se formulează critici doar în privința anumitor capete de cerere, instanța de control judiciar analizează hotărârea atacată numai din perspectiva a ceea ce s-a criticat prin motivele de apel.
În cazul în care sentința este criticată în întregime ori nu este motivată sau dacă actele de procedură nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, hotărârea apelată va fi analizată sub toate aspectele, pe baza celor invocate în prima instanță. Efectul devolutiv al apelului există, indiferent dacă este motivat sau nu.
Efectul devolutiv al apelului este limitat sub două aspecte, și anume: de ceea ce s-a apelat și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac sunt exprimate prin regula „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum” înscrise în articolele 477 și 478 din Codul de procedură civilă.
Prima limită a devoluțiunii, „tantum devolutum quantum appellatum”, fiind o expresie a principiului disponibilității părților, instanța de control judiciar cercetează cauza numai în limitele criticii formulate de apelant, adică numai cu referire la motivele indicate în cererea principală de apel și, bineînțeles, dacă este cazul, în apelul principal sau incidental. Altfel spus, „instanța de apel, procedând la rejudecarea în fond a litigiului, nu va putea aborda fondul litigiului ultra appellatum.”
Limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat sunt prevăzute în articolul 477 din Codul de procedură civilă.
În principiu, instanța de apel va analiza legalitatea și temeinicia sentinței în limitele criticilor formulate de părți acesteia însă, va exista devoluțiune integrală ori de câte ori „apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”, în sensul alineatului (1) al articolului 477 din Codul de procedură civilă. Așadar, devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză în lipsa unei precizări exprese a apelantului în legătură cu ce soluții din dispozitiv atacă, întrucât se prezumă că partea a avut în vedere toate soluțiile pronunțate în dispozitivul sentinței. Va opera devoluțiunea integrală atât în situația în care se tinde la anularea hotărârii, deoarece instanța de apel nu poate avea posibilitatea de a evita rejudecarea, dar și în ipoteza în care obiectul litigiului este indivizibil.
Prin excepție de la limitele efectului devolutiv cauzate de ceea ce s-a apelat, motivele de ordine publică pot fi invocate de instanță din oficiu.
În articolul 478 din Codul de porcedură civilă, este înscris o a doua limită a devoluțiunii, „tantum devolutum quantum judicatum”, în apel nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în primă instanță, pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicție.
Această regulă de procedură exprimă ideea că exercitarea căii de atac a apelului nu poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Cu alte cuvinte, în apel nu se pot formula pretenții care nu au format obiectul primei judecăți. În acest sens părțile nu pot folosi în fața instanței de control judiciar alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele pe care le-a invocat în fața primei instanțe sau pe care le-a indicat în motivarea apelului ori în întâmpinare. Cu toate acestea, instanța de apel poate încuviința administrarea unor probe a căror necesitate și utilitate rezultă din dezbateri, în scopul finalizării legale și temeinice a procesului.
O limitare a efectului devolutiv determinată de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță este stipulată în articolul 478 alineatul (3) din Codul de procedură civilă, și anume: „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.” În textul citat, se instituie principiul inadmisibilității modificării elementelor esențiale ale acțiunii civile și ale judecății în fața primei instanțe.
Este prevăzută regula inadmisibilității schimbării a calității părților în apel, ceea ce înseamnă că părțile nu pot apărea în altă calitate decât cea în care au figurat la instanța de fond. Schimbarea în apel a calității părților se referă atât într-un sens procesual cât și în sensul dreptului material. De pildă, în doctrină s-a reținut că se schimbă calitatea părților atunci când acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamant în temeiul calității de moștenitor, iar în apel acesta solicită pretenții în baza calității de cumpărător a imobilului revendicat; se schimbă calitatea părților și în situația în care în instanța de fond se promovează pretenții în calitate de moștenitoare a tatălui, iar în apel în calitate de moștenitoare a surorii.
În calea de atac a apelului este inadmisibilă schimbarea pretențiilor formulate în fața primei instanțe. Se consideră o schimbare de obiect dacă în fond s-a revendicat un bun, iar în apel se cere doar recunoașterea dreptului de folosință. Tot o schimbare de obiect este și atunci când în primă instanță s-a cerut nulitatea actului de vânzare – cumpărare, iar în calea de atac se cere restituirea prețului.
Nu se consideră că obiectul cererii a fost modificat dacă în apel s-a micșorat pretențiile deoarece o astfel de modificare este în beneficiul intimatului. Obiectul cererii nu este modificat nici atunci când sunt majorate pretențiile, doar dacă acestea sunt cele prevăzute expres de lege: dobânzi, rate, despăgubiri ivite după darea hotărârii, compensație legală, precum și venituri ajunse la termen. Majorarea în apel a pretențiilor , care nu se încadrează în cerințele legale, ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție deoarece această schimbare este de natură să surprindă apărarea adversarului.
În apel nu este admisă schimbarea cauzei acțiunii civile, așadar partea interesată nu poate schimba temeiul juridic în baza căruia s-a formulat cererea de chemare în judecată, întrucât ar constitui o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății. Suntem în prezența unei alte cauzei atunci când în fond se solicită anularea unei convenții pentru lipsa de formă, apoi în apel pentru vicii de consimțământ. Există schimbare de cauză când la prima instanță se cere restituirea unei sume de bani cu titlu de preț, iar în apel se invocă împrumutul; când în primă instanță se invocă dobândirea dreptului de proprietate în temeiul uzucapiunii, iar în apel solicită pronunțarea unei hotărâri care să înlocuiască actul autentic de vânzare –cumpărare.
Instanța de control judiciar nu poate, din oficiu, să schimbe obiectul cererii de chemare în judecată și cauza, încadrarea sa juridică deoarece s-ar încălca principiul disponibilității părților în procesul civil.
În apel sunt inadmisibile și formularea de pretenții noi, respectiv formularea de cereri care ar conduce la o condamnare nesolicitată în primă instanță. Prin urmare, sunt considerate pretenții noi: cererea prin care în apel se solicită revendicarea unui imobil, după ce în primă instanță s-a solicitat doar grănițuirea; cererea prin care pârâta cere restituirea bunurilor rămase în aparatment, dacă în fond reclamantul a solicitat evacuarea pârâtei.
Calea de atac a apelului are efect devolutiv doar dacă se urmărește judecarea sau rejudecarea fondului, nu și în cazul în care se atacă numai considerentele.
Devoluțiunea pe lângă principiile „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum” mai este limitată și de principiul „non reformatio in pejus”, prevăzut în articolul 481 din Codul de procedură civilă. Neagravarea situației apelantului reprezintă un beneficiu acordat de către legiuitor, întrucât în lipsa acestuia părțile ar fi tentate să renunțe la exercitarea dreptului la apel de teamă că ar putea să li se creeze o situație mai grea în urma criticilor aduse hotărârii primei instanțe. Potivit doctrinei se înlătură aplicarea acestui principiul în situația în care apelantul consimte expres la aceasta și în cazurile în care legea prevede posibilitatea înrăutățirii situației părții în propria cale de atac, de pildă în situația în care se invocă motive de ordine publică de drept material.
Consecințele juridice ale apelului se produc atât anterior pășirii la judecarea apelului cât și pe parcursul derulării procedurii de judecată.
Capitolul 7. Studiu de caz
`
Cunoștințele teoretice dobândite în ceea ce privește exercitarea căii de atac a apelului împotriva unei hotărâri judecătorești în materie civilă sunt puse în practică printr-o analiză amănunțită a unui litigiu aflat în stadiul procesual al apelului.
Cauza civilă împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a apelului va fi analizată din perspectiva pretenției ce a fost afirmată; a probelor de care părțile au înțeles să se folosească în fața primei instanțe; a soluției instanței de fond în legătură cu ceea ce s-a cerut și ceea ce s-a dat; a modului în care s-a exercitat calea de atac a apelului împotriva hotărârii judecătorești; precum și a soluției instanței de control judiciar raportată la respectarea principiului „non reformatio in pejus”, la limitele efectului devolutiv al apelului: „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum.”
În vederea realizării studiului de caz, am ales spre cercetare cauza civilă în care instanța de fond s-a pronunțat prin sentința civilă numărul **** din 15 septembrie 2011 a Judecătoriei Vișeul de Sus. Prezenta acțiune civilă a fost intentată de către reclamantii H.A. și H.B. împotriva pârâtei H.C., având ca obiect partajul judiciar în urma defunctului H.V., decedat la data de 16 decembrie 2009.
În fapt, reclamanții H.A și H.B., având calitatea de descendenți ai defunctului H.V. au introdus cerere de chemare în judecată împotriva pârâtei H.C., în calitate de soție supraviețuitoare, în vederea pronunțării unei hotărâri judecătorești prin care să se stabilească cotele părți din bunurile imobile și mobile care revin fiecărui moștenitor în parte.
În urma defunctului H.V. a rămas masa succesorală compusă din: teren în suprafață de 4 000 mp, având valoarea de 80.000 lei, potrivit evaluării efectuate de expert B.A.; casă de locuit și împrejmuire în valoare de aproximativ 320.000 lei, cu mențiunea că aceasta avea demisol; autoturisme marca Opel Zafira și Volskwagen Golf II, aparat de sudură, mașină de tencuit, o betonieră, cazan pentru fiert țuică, în valoare de 26.000 lei.
În urma probelor administrate, instanța de fond a reținut că în urma defunctului H.V. a rămas masa succesorală compusă din: cota de ½ parte din terenul în suprafață de 4 000 mp, cealaltă jumătate aparținând pârâtei H.C., întrucât a fost achiziționat de defunct împreună cu aceasta; cota de ½ parte din casa de locuit, din care valoarea demisolului reprezintă contribuția exclusivă a defunctului, cealaltă jumătate aparține pârâtei din proces ca bun dobândit în timpul căsătoriei; cota de ½ parte din bunurile mobile aparțin defunctului, iar cealaltă cotă de ½ parte fiind a pârâtei.
Prin hotărârea judecătorească pronunțată de către instanța de fond s-a constata că părțile sunt coproprietare aupra acestor bunuri, respectiv pârâta H.C. în calitate de soție supraviețuitoare în cotă de ¼ părți, în conformitate cu articolul 972 din Codul civil în vigoare de la 1 octombrie 2011, cu modificările și completările ulterioare, și reclamanții H.A. și H.B. în calitate de descendenți ai defunctului, în cote de ¾ părți împreună.
Pârâta H.C. are cota de ½ parte din fiecare bun, întrucât au fost achiziționate în comun cu defunctul, în timpul vieții acestuia, dar a mai beneficiat și de cota de ¼ parte ca soție supraviețuitoare. Instanța de fond a mai dispus ca toate bunurile din masa succesorală să fie atribuite în natură pârâtei H.C., aceasta fiind obligată la 138.000 lei cu titlu de sultă, constatându-se totodată că cheltuielile de judecată s-au compensat pentru că hotărârea profită tuturor în egală măsură.
În urma sentinței pronunțate cu privire la modul de realizare a partajului judiciar, reclamanții H.A. și H.B. au exercitat calea de atac a apelului, formulând critici în ceea ce privește stabilirea cotelor de contribuție ale defunctului H.V. și ale soției supraviețuitoare cu privire la bunul imobil: casă de locuit și împrejmuirile și cu privire la bunurile mobile, solicitând instanței de apel să constate că aceste bunuri intră în masa succesorală în cotă de 1/1 parte, astfel că intimatei – pârâte H.C. îi revine o cotă de ¼ parte iar apelanților – reclamanți o cotă de ¾ parte, din masa succesorală. De asemenea au formulat critici și cu privire la modul de atribuire în natură a bunurilor, solicitând atribuirea în natură către apelanții H.A. și H.B. a imobilului: casă de locuit.
Prin decizia civilă numărul 164/A din 16 aprilie 2014 a Tribunalului Maramureș s-a admis apelul exercitat de apelanții – reclamanți H.A. și H.B. împotriva sentinței civile sus menționate, pe care a schimbat-o în parte în ceea ce privește conținutul masei succesorale, reținând că bunurile care intră în cotă de 1/1 sunt: casa de locuit, autoturismul Opel Zafira, autoturismul Volkswagen Golf II, aparatul de sudură, mașina de tencuit, flexul și betoniera. În cotă de ½ parte în masa succesorală intră bunurile: împrejmuirile, consemnându-se că cealaltă jumătate aparține intimatei; cazanul de fiert țuică.
Prin decizie s-a dispus ca intimata H.C. să achite 271.000 lei cu titlu de sultă către apelanții H.A. și H.B.
Cele mai sus menționate instanța de apel le-a reținut în urma probatoriului administrat. Din probele administrate a rezultat că defunctul H.V. a decedat la data de 16 decembrie 2009, că apelanții H.A și H.B. sunt copiii defunctului din prima căsătorie, că H.C. și H.V. s-au cunoscut din anul 2003, iar în anul 2005 s-au căsătorit.
Tot din probele administrate a rezultat că imobilul casă de locuit era deja edificat până la data încheierii căsătoriei între H.C. și H.V, astfel se constată că în masa succesorală intră în cotă de 1/1. Întrucât din probele administrate a rezultat că defunctul era de meserie constructor, bunurile care serveau la desfășurarea acestei meserii au intrat în masa succesorală de 1/1.
În ceea ce privește autovehiculele, din probele administrate, s-a constatat că au fost achiziționate în anul 2004, deci anterior încheierii căsătoriei între H.C. și H.V. Pentru că intimata nu a făcut dovada existenței unei convenții de dobândire în comun a acestora, s-a reținut de către instanță că bunurile aparțineau în totalitate defunctului.
Soluția pronunțată prin decizie de către instanța de apel a fost de admitere a apelului promovat de către apelanții – reclamanți H.A. și H.B. împotriva intimatei – pârâte H.C., prin schimbarea în parte a hotărârii instanței de fond, numai cu privire la capetele de cerere împotriva cărora s-au formulat critici.
Instanța de apel a pronunțat o asemenea soluție în baza motivelor de apel formulate, ca urmare a analizei efectuate asupra hotărârii instanței de fond. Instanța apel a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, în limitele cererii de apel formulate de către apelanții – reclamanți H.A. și H.B.
Analizând speța din studiul de caz se impune a face câteva comentarii în legătură cu limitele judecății în calea de atac a apelului.
Se constată că instanța de apel a făcut aplicarea regulilor „tantum devolutum quantum appellatum” și „tantum devolutum quantum judicatum”, aceste limite fiind privitoare la devoluțiunea căii de atac. Limitele efectului devolutiv al apelului se găsesc reglementate expres la articolele 477 și 478 din Codul de procedură civilă, în vigoare de la 15 februarie 2013, republicat în Monitorul Oficial numărul 247 din 10 aprilie 2015.
În urma studierii atât a stării de fapt și a probelor administrate în fața instanței de fond, cât și a crticiilor aduse de către apelant hotărârii atacate, sunt de părere că dezlegarea instanței de fond a fost dată cu respectarea limitelor efectului devolutiv, întrucât exercitarea controlului judiciar s-a efectuat în raport cu ceea ce s-a apelat și ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.
Din speță rezultă că instanța de apel a mai avut în vedere la pronunțarea hotărârii și principiul „non reformatio in pejus” consacrat în articolul 481 din Codul de procedură civilă. Potrivit acestei reguli apelanților nu li se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Principiul neînrăutății situației în propria cale de atac este de ordine privată deoarece legiuitorul a lăsat la latitudinea părții să aleagă dacă renunță sau păstrează acest beneficiu conferit de lege, dând astfel eficiență principiului disponibilității. De la regula generală există o excepție în care principiul dobândește caracter de ordine publică, respectiv cazul în care există identitate de calitate procesuală, obiect și cauză cu o altă hotărâre rămasă definitivă, care poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat.
În urma analizării speței sub aspectul criticilor formulate în apel, consider că soluția pronunțată de instanța de apel a fost dată cu respectarea dispozițiilor privitoare la neînrăutățirea situației apelanților în propria cale de atac, întrucât dezlegarea dată de instanță este una favorabilă părților apelante.
Concluzionând, soluția speței aflată în stadiul procesual al apelului a fost pronunțată de către instanța de control judiciar cu respectarea atât a dispozițiilor legale în materie procesual civilă cât și a principiilor care guvernează existența și exercitarea căii ordinare de atac, apelul.
Concluzii
Instituția apelului reprezintă în sistemul procesual civil unul dintre cele mai importante instrumente procedurale, cu ajutorul căruia partea litigantă care este nemulțumită de dezlegarea dată pricinii de către prima instanță poate transpune litigiul în fața instanței ierarhic superioare, cu scopul de a obține o remediere a erorilor săvârșite fie în cursul procesului, fie cuprinse în sentință.
Calea de atac a apelului este singurul remediu juridic procesual instituit de către legiuitor care acordă părților cauzei civile posibilitatea de a provoca controlul judiciar pentru orice motiv de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii judecătorești atacate, fiind astfel singura cale de atac ordinară reglementată de legislația procesual civilă română.
Calea ordinară de atac poate fi exercitată sub mai multe forme, și anume: ca apel principal, apel incident și apel provocat.
Apelul principal coincide cu generica denumire de apel, întrucât acesta este cel care se exercită în momentul în care partea care nu și-a văzut pretențiile satisfăcute prin sentința pronunțată decide să critice soluția instanței de fond în fața instanței imediat superioare. În momentul în care partea nemulțumită de dezlegarea cauzei formulează cerere de apel principal dobândește în fața instanței de control judiciar calitatea de apelant, iar partea împotriva căreia se îndreaptă aceasta devine intimat.
În cazul în care ambele părți dintr-un litigiu au interes să provoace o nouă judecată a cauzei prin exercitarea unui apel principal, atunci ele în fața instanței de apel au o calitate dublă, atât de apelant cât și de intimat.
Partea în favoarea căreia s-a pronunțat instanța de fond, de regulă, nu are interes să formuleze cerere de apel principal, însă, în situația în care dobândește calitatea de intimat, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca acesta să formuleze critici prin promovarea unui apel incident sau apel provocat.
Intimatul dintr-un apel principal poate formula critici printr-o cerere proprie, în contradictoriu cu apelantul inițial, cu scopul reformării sentinței în favoarea autorului acțiunii. Tot intimatul dintr-un apel principal are deschisă și calea apelului provocat, care poate fi exercitat în contradictoriu cu un alt intimat din apelul principal ori cu un terț intervenient. În cazul apelului provocat condiția coparticipării procesuale este obligatorie astfel fiind asigurată poziția procesual pasivă.
Concluzionând cu privire la obiectul apelului putem remarca că orice parte din proces poate cere efectuarea controlului judiciar prin această cale ordinară de atac asupra hotărârilor date în primă instanță, precum și asupra hotărârilor pronunțate în ultimă instanță, în cazul în care instanța care a pronunțat hotărârea în exercitarea atribuțiunilor sale nu putea să judece decât în primă instanță. Și împotriva încheierilor premergătoare părțile au deschisă calea de atac a apelului, însă numai odată cu fondul, afară de cazul în care legea prevede expres posibilitatea atacării în mod individual.
Sfera hotărârilor menționate sunt susceptibile de apel numai dacă sunt pronunțate de către judecătorie și tribunal, nu de către curtea de apel, întrucât, așa cum reiese din analiza acestei condiții de fond într-un capitol anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are atribuită în competență soluționarea apelurilor.
În ceea ce privește procedura de judecată apelului, în urma analizării în cadrul acestei cercetări teoretice a regulilor procedurale de urmat și îndeplinit, se ajunge la concluzia că în afară de câteva reguli specifice acestei căi de atac, restul sunt reprezentate de regulile generale privind procedura contencioasă în primă instanță.
Dispozițiile speciale de judecată a apelului sunt referitoare la limitele în care instanța de apel verifică modul în care prima instanță a stabilit starea de fapt și a aplicat legea. În acest stadiu procesual mai există și alte reguli speciale, referitoare atât la administrarea de probe noi cât și la posibilitatea ca instanța de apel să dispună refacerea sau completarea unor probe deja administrate în fața instanței de fond.
Limitele în care instanța de control judiciar poate analiza fondul cauzei reies din efectul devolutiv al cererii de apel. Reeditarea fondului de către instanța de apel este limitată pe de o parte de ceea ce s-a apelat și, pe de altă parte, de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.
O încălcare a acestor limite ale efectului devolutiv al apelului ar conduce la încălcarea principiului disponibilității părților dar și la situația în care s-ar schimba părțile sau obiectul judecății prin faptul că apelantul a cerut mai mult sau altceva prin cererea introductivă, ceea ce ar conduce la perturbarea ordinii de drept.
Ca și în procedura de judecată în fața primei instanțe, după parcurgerea etapelor judecății în apel, instanța de control judiciar pronunță o decizie prin care soluționează criticile aduse hotărârii atacate cu a căror dezlegare a fost învestită.
Soluțiile cauzelor aflate în stadiul procesual al apelului care pot fi pronunțate de către instanță sunt: păstrarea hotărârii atacate, situație în care, după caz, va respinge, anula ori constata perimarea apelului sau admite apelul și dispune anularea ori schimbarea hotărârii apelate.
Ca urmare a analizării în cadrul acestei lucrări a fiecărei posibile soluții pe care instanța de apel le poate pronunța, am remarcat că evocarea fondului cauzei direct de către instanța de apel poate conduce la încălcarea drepturilor și garanțiilor procedurale ale părții, întrucât nu se mai poate exercita o cale de atac prin care să se invoce netemeinicia hotărârii, ci doar nelegalitatea hotărârii, prin exercitarea recursului. Cu alte cuvinte, în cazul în care prima instanță a soluționat cauza fără a intra în judecata fondului, atunci ar fi firesc ca instanța de apel să trimită cauza spre rejudecare instanței de fond, fie că părțile au cerut acest lucru, fie că nu. Trimiterea spre rejudecare primei instanțe se face cu mențiunea că dezlegările problemelor de drept, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Soluționare criticilor aduse unei hotărâri judecătorești prin exercitarea căii ordinare de atac se realizează cu respectarea principiilor „tantum devolutum quantum appellatum” , „tantum devolutum quantum judicatum” și „non reformatio in pejus”. Respectarea acestor reguli sunt obligatorii în virtutea pronunțării unei soluții legale.
Așa cum reiese atât din noțiunile teoretice ale acestei căi de atac dezvoltate pe parcursul prezentei lucrări, precum și din efectuarea studiului de caz, soluțiile pronunțate de către instanța de control judiciar asupra criticilor hotărârii apelate sunt guvernate de cele trei principii mai sus menționate.
Bibliografie
Legislație
Constituția României publicată în Monitorul Oficial al României numărul 233 din 21 noiembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României numărul 767 din 31 octombrie 2003;
Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României numărul 485 din 15 iulie 2010, republicată în Monitorul Oficial al României numărul 247 din 10 aprilie 2015, în vigoare de la 15 februarie 2013;
Legea 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial al României numărul 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României numărul 89 din 12 februarie 2013, cu modificările și completările ulterioare;
Legea 370/2004 pentru alegerea Președintelui României publicată în Monitorul Oficial numărul 887 din 29 septembrie 2004, republicată în Monitorul Oficial numărul 650 din 12 septembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare;
Doctrină
Leș, Ioan: (2001), Tratat de drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București;
Roșu, Claudia: (2014), Drept procesual civil, Partea specială conform noului Cod de procedură civilă, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București;
Ciobanu, Viorel Mihai; Briciu, Traian Cornel; Dinu, Claudiu Constantin: (2013), Drept procesual civil- curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Editura Național, București;
Tăbârcă, Mihaela: (2013), Drept procesual civil Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București;
Leș, Ioan: (2013), Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole – art. 1-1133, Editura C.H. Beck, București;
Boroi, Gabriel; Spineanu-Matei, Octavia; Răducan, Gabriela; Constanda, Andreia; Negrilă Carmen; Teohari, Delia-Narcisa; Eftimie, Marius; Gavris, Marcel Dumitru; Dănăilă, Veronica; Pancescu, Flavius: (2013), Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Vol. I, art. 1-526, Editura Hamangiu, București;
Tăbârcă, Mihaela: (2014), Drept procesual civil Vol. III – Căile de ataci, Editura Universul Juridic, București;
Tăbârcă, Mihaela: (2013), Drept procesual civil Vol. II – Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Editura Universul Juridic, București;
Ciobanu, Viorel Mihai: (1997), Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București;
Deleanu, Ion: (2007), Tratat de procedură civilă, Vol. II, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București
Frențiu, Gabriela Cristina; Băldean, Denisa-Livia: (2013), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu, București;
Atasiei, Daniel; Țiț, Horia: (2010), Mica Reformă în Justiție, Editura Hamangiu, București;
Oprina, Evelina: (2010), Instituții de drept procesual civil, Vol. II – Judecata în primă instanță. Căile de atac, Editura Universul Juridic, București;
Documente online
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 459 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld =33007115];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 460 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld=33007116];
Spinei, Sebastian: „Apelulul (I) Fundamente ale apelului și caracterele sale în noul Cod de procedură civilă”, Revista Română de Drept Privat, nr. 4 din data de 30 aprilie 2012, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012795];
Decizia Curții Constituționale nr. 201 din 4 iulie 2002 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. 2 și ale art. 299 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 806/ 2 noiembrie 2002, accesat martie 2015 la adresa [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt= 38556];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 458 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld=33007114];
Deleanu, Ion: Considerații cu privire la apel în ambianța proiectului Codului De Procedură civilă, publicat în Revista Pandectele Române cu numărul 12 din data de 30 decembrie 2009, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld =1100766];
Florea, Sonia: Considerații privind regimul juridic aplicabil cererii de apel potrivit noului Cod de procedură civilă, publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 4 din data de 31 octombrie 2013, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld= 11013430];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 476 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld =33007132];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 477 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/Document View.aspx?Documentld=33007133];
Bibliografie
Legislație
Constituția României publicată în Monitorul Oficial al României numărul 233 din 21 noiembrie 1991, republicată în Monitorul Oficial al României numărul 767 din 31 octombrie 2003;
Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României numărul 485 din 15 iulie 2010, republicată în Monitorul Oficial al României numărul 247 din 10 aprilie 2015, în vigoare de la 15 februarie 2013;
Legea 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă publicată în Monitorul Oficial al României numărul 365 din 30 mai 2012, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României numărul 89 din 12 februarie 2013, cu modificările și completările ulterioare;
Legea 370/2004 pentru alegerea Președintelui României publicată în Monitorul Oficial numărul 887 din 29 septembrie 2004, republicată în Monitorul Oficial numărul 650 din 12 septembrie 2011, cu modificările și completările ulterioare;
Doctrină
Leș, Ioan: (2001), Tratat de drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București;
Roșu, Claudia: (2014), Drept procesual civil, Partea specială conform noului Cod de procedură civilă, Ediția 5, Editura C.H. Beck, București;
Ciobanu, Viorel Mihai; Briciu, Traian Cornel; Dinu, Claudiu Constantin: (2013), Drept procesual civil- curs de bază pentru licență și masterat, seminare și examene, Editura Național, București;
Tăbârcă, Mihaela: (2013), Drept procesual civil Vol. I – Teoria generală, Editura Universul Juridic, București;
Leș, Ioan: (2013), Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole – art. 1-1133, Editura C.H. Beck, București;
Boroi, Gabriel; Spineanu-Matei, Octavia; Răducan, Gabriela; Constanda, Andreia; Negrilă Carmen; Teohari, Delia-Narcisa; Eftimie, Marius; Gavris, Marcel Dumitru; Dănăilă, Veronica; Pancescu, Flavius: (2013), Noul Cod de procedură civilă – comentariu pe articole, Vol. I, art. 1-526, Editura Hamangiu, București;
Tăbârcă, Mihaela: (2014), Drept procesual civil Vol. III – Căile de ataci, Editura Universul Juridic, București;
Tăbârcă, Mihaela: (2013), Drept procesual civil Vol. II – Procedura contencioasă în fața primei instanțe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, Editura Universul Juridic, București;
Ciobanu, Viorel Mihai: (1997), Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura Național, București;
Deleanu, Ion: (2007), Tratat de procedură civilă, Vol. II, ediția a 2-a, Editura C.H. Beck, București
Frențiu, Gabriela Cristina; Băldean, Denisa-Livia: (2013), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, Editura Hamangiu, București;
Atasiei, Daniel; Țiț, Horia: (2010), Mica Reformă în Justiție, Editura Hamangiu, București;
Oprina, Evelina: (2010), Instituții de drept procesual civil, Vol. II – Judecata în primă instanță. Căile de atac, Editura Universul Juridic, București;
Documente online
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 459 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld =33007115];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 460 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld=33007116];
Spinei, Sebastian: „Apelulul (I) Fundamente ale apelului și caracterele sale în noul Cod de procedură civilă”, Revista Română de Drept Privat, nr. 4 din data de 30 aprilie 2012, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=11012795];
Decizia Curții Constituționale nr. 201 din 4 iulie 2002 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 282 alin. 2 și ale art. 299 din Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 806/ 2 noiembrie 2002, accesat martie 2015 la adresa [http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt= 38556];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 458 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld=33007114];
Deleanu, Ion: Considerații cu privire la apel în ambianța proiectului Codului De Procedură civilă, publicat în Revista Pandectele Române cu numărul 12 din data de 30 decembrie 2009, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld =1100766];
Florea, Sonia: Considerații privind regimul juridic aplicabil cererii de apel potrivit noului Cod de procedură civilă, publicat în Revista Română de Drept Privat cu numărul 4 din data de 31 octombrie 2013, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld= 11013430];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 476 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/DocumentView.aspx?Documentld =33007132];
Deleanu, Ion; Mitea, Valentin; Deleanu, Sergiu: Noul Cod de Procedură Civilă din 15-feb-2013 – Comentariu la articolul 477 din Noul Cod de procedură civilă, Editura Universul Juridic, accesat octombrie 2014 la adresa [http://idrept.ro/Document View.aspx?Documentld=33007133];
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Apelul – Principala Cale DE Atac DE Reformare In Procesul Civil (ID: 126333)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.