Apararea Dreptului de Proprietate Prin Actiunea In Revendicare

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
PRIN ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE

CUPRINS

INTRODUCEREA

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Noțiunile de proprietate și drept de proprietate

Reglementarea legală a dreptului de proprietate

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Formele dreptului de proprietate

CAPITOLUL II

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Noțiunile de proprietate și de drept de proprietate

Acțiunea în revendicare

Noțiunea de acțiune în revendicare

Felurile acțiunii în revendicare

Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale

Acțiunea în revendicare și acțiunea posesorie

Acțiunea în revendicare și acțiunea confesorie

Acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie

Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

CAPITOLUL 3

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

Proba dreptului de proprietate

Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

CAPITOLUL 4

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ

4.1. Ipoteza reglementată de art. 937, alin. 1 Cod civil

4.2. Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terțul dobânditor de bună – credință

4.3. Revendicarea bunului mobil de la hoț, de la găsitorul care nu s-a conformat dispozițiilor art. 941 și urm. Cod civil, sau de la terțul dobânditor de rea – credință

CAPITOLUL 5

EFECTELE ACȚIUNII ÎN REVENDICARE..

5.1. Restituirea lucrului

5.2. Restituirea productelor și a fructelor

5.3. Restituirea cheltuielilor

CAPITOLUL 6

STUDIU DE CAZ

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCEREA

Așa cum spunea juristul român Constantin Enache, deputat în Parlamentul României în legislatură, între anii 1992-1996, proprietatea fără protecție seamănă cu un act de barbarie, un act ce face societatea defectuoasă. Acesta ne mai spune că este vorba despre niște idei foarte ușor de înțeles și nu se pricepe modul în care nu sunt ingerate și de asemenea cauză contestării și nesocotirii lor. La toate acestea mai adaugă argumentul acela că omul a moștenit proprietatea prin industria să. Dacă tot am menționat acest concept ce face obiectul studiului de față voi defini termenul, urmând a mă ocupa în continuare de toate aspectele ce gravitează în jurul acestuia. Proprietatea constituie temelia oricărui sistem de drept, indiferent de felul acestuia. Absolut orice societate, indiferent de istoria ei proprii, de aspectele ei geografie, de toposul ei, se poate spune că se verticalizează, își are măduva, coloana vertebrală, în conceptul de mai sus, în proprietate. Specialiștii în domeniu discută în studiile lor de specialitate de identificarea indivizilor în funcție de semnele proprietății lor. Voi schița acum felul în care este văzută proprietatea, realizând în acest sens un desen pentru a ilustra complexitatea cuvântului.

Astfel, se pot observa încrengăturile, întocmai ca într-un arbore genealogic, acest grafic surprinzând într-o manieră excepțională, gradul de înrudire ai membrilor conceptului, pe care s-a aplicat acest desfășurător. Mai consider că pe măsură ce relațiile sociale sunt mai complexe, mai diversificate, gradul de organizare al acestora, de reglementare al raportului dintre indivizi, dintre feluriți subiecți crește considerabil, ceea ce conduce la conviețuirea oamenilor în cadrul unei societăți. Altfel spus, la ramificații foarte importante pentru a se stabili între aceștia și alte aspecte ce pot fi la fel cartografiate, căci toate persoanele au nevoie de anumite jaloane printre care, folosindu-se cognitiv și afectiv de propriile instrumente pot naviga într-o manieră juridică, adică aceștia pot năzui la prosperitate. Când utilizăm sintagme ușor clișeice, exprimând posesia anumitor bunuri alor noastre, ori ale altora, când vorbim de numele posesorului lor, aducem în discuție involuntar cuvântul proprietate. De pildă, întrebăm pe posesor/pe o rudă a posesorului, ori un prieten al cui este lucrul acesta? La această întrebare primim un răspuns clar, nu evaziv, despre apartenența obiectului respectiv, firește dacă chestionăm cunoscuții acelora, rare sunt cazurile în care unele lucruri nu au posesor și ni le însușim, în termeni de specialitate vorbim de maniere frauduloase, însușindu-ni-le fără a ni se fi permis acest lucru, dictând în acest caz propria noastră conștiință. De reținut este și aspectul că proprietatea nu este o manifestare economică a secolului XX sau XXI, acțiuni de acest gen înregistrându-se și în mentalitatea economică a Antichității ori a Evului Mediu (un creator de idei de acest gen fiind atât filozoful Toma D’Aquino, care în lucrarea sa “Despre guvernământ” vorbește despre gloria posesiunii, ce stârpește virtutea, devenind un tiran al sufletului, cât și teologul Tomas Müntzer care consideră că proprietatea este un act distrugător)”, geografic înregistrând faptele, în Orientul Antic (adică în India, Mesopotamia, India, Egipt), în Grecia, în Roma Antică, printre mințile luminate ale acestui spațiu, remarcând pe Aristotel, Xenophon, Platon. Pe cât de importante au fost ideile acestora, pe atât după dispariția acestora s-au înregistrat manifestări lente, chiar sterile în ceea ce privește evoluția ideilordespre proprietate.
Paul Lafargue, un teoretician de seamă al jumătății de secol al XIX și începutului de secol XX (1842-1911), care era și un militant important al mișcării muncitorești din Franța și a celei internaționale a scris câteva tratate semnificative în acest sens “Proprietatea – origine și evoluție”. În capitolul al III-lea, Colectivismul consangvin” discută despre evoluția familiei, formarea familiei individuale sub formă matriarhală și sub formă patriarhală, sfărâmarea comunismului de gintă, despre proprietatea gintei, segmentarea acesteia pentru a constitui proprietatea privată, toate acestea demonstrând evoluția conceptului. Într-un alt capitol – Capitolul I- Formele proprietății contemporane, se oprește la clasificare a proprietăților și la o analiză a acesteia ca formă de capital ceea ce constituie o dovadă că termenul nu a rămas inamovibil, întotdeauna identic cu el însuși ci, dovedindu-se contrariul, că evoluează și trece printr-o serie de transformări diferite care se agață unele de celelalte. Concluzionând cele relatate, de la viața nomadă, de la acei crescători de animale care aveau în posesie anumite turme, de la proprietatea colectivă, spun așa că se opera cu termenul de colectiv, de a deține un bun împreună cu cineva, se observă semne clare de ridicare, de evoluție către o altă etapă, cea de care au tot discutat exegeții în domeniu, adică la ajungerea la proprietatea familială, bunurile nemaifiind în comun, ci individuale, fiecare familie având lucrurile, obiectele ei proprii, locuința sa proprie. S-a a înregistrat apoi proprietatea individuală care s-a axat pe bunurile mobiliare. Prelungind datele finale, se constată că de la proprietatea asupra pământului ce a fost recunoscută încă din perioada antichității, despre care am spus în paragrafele de mai sus ce apărea sub forma unei proprietăți colective sau individuale, până la întemeierea Romei, când zonele agricole și pășunile erau proprietatea întregii ginți, doar o firimitură, un heredium, alocându-se pentru construcția casei și a unei grădinuțe, acestea putând fi în proprietatea familiei, semnele de înnoire ale conceptului, de cunoaștere, de dobândire a altor sensuri fiind fundamentale spre o comprehensiune profundă a proprietății capitaliste, moderne și contemporane. Etimologic vorbind, proprietas, (cuvântul latinesc însemnând proprietate), căci așa cum spune și maxima latinească Qui prior tempore, potior jure, adică cel care își înscrie întâiul dreptul, va deveni proprietar/stăpân, a început să fie utilizat după Hristos, odată cu prima decadă a secolului al II-lea. Termeni uzitați frecvent, ce erau sinonime cu acest cuvânt erau mancipium (acțiunea de a lua cu mâna – proprietatea) și herusce, care îl indică pe cel care deținea proprietatea. Mutându-ne în spațiul românesc, pe plaiurile mioritice, supun spre analiză istoricul termenului ce pornește din trecut, de la începuturile societății medievale, întinzându-se până în perioada modernă, privim astfel în ansamblu evoluția proprietății și bineînțeles observăm sensurile dreptului de proprietate. Se cuvine a aminti de transformările continue, de trăsăturile sale și a rolului pe care l-a avut instituția posesiunii, a proprietății pe tot parcursul în care statele medievale și moderne s-au tot dezvoltat. Definiția acestui termen este lesne de înțeles, adică constituie dreptul unui subiect (fie fizic, fie juridic, fie chiar statul) sau mai multor subiecți (sub forma unui grup sau a unor persoane) de a deveni posesorii unui bun, indiferent care, fie prin moștenire, fie prin donație, fie prin cumpărare, fiecare cetățean având datoria prin lege să respecte această regulă morală, așa zisa normă. Firește că explicațiile din dicționarele de specialitate consemnează și faptele de stăpânire integrală sau deplină a unui bun și anumite relații normale între oameni în ceea ce privesc bunurile posedate. Mă voi ocupa acum de conceptul de obiect al proprietății, sub titulatura căruia se ascund acele bunuri care se află în posesia individului. Voi lua în acest caz câteva exemple elementare cu ajutorul cărora o să exemplific conceptual de bun: o bucată de pământ, un bloc, un apartament, o carte, o mașină, un aliment, o haină. Atâta timp cât individul nu există, sau de ce nu, nu există obiectul propriu-zis, nu există termenul de proprietate. În ceea privește clasificarea proprietăților, aceasta se divide în proprietate privată și particulară, în acest sens, fiind foarte relevantă schema făcută de mine la pagina 4. Totuși, revenind puțin la unii termeni, proprietatea mixtă reprezintă acea instituție ce poate aparține atât proprietarilor privați cât și statului. Tot aici încadrăm acea proprietate în care o parte din acțiuni sunt deținute de stat și o altă parte important de posesorii privați. De aici rezultă că proprietatea mixtă ia naștere din cele două tipuri de proprietate, adică cea privată și cea publică. Trăim într-un secol în care se pune tot mai mult accent pe conceptele dihotomico-antonimice de vânzare-cumpărare, Acestea apar tot mai mult în peisajul zilelor noastre, pe internet postate, sub forma anunțurilor de vânzare, de cumpărare, în reviste destinate acestui sector public, privat, pe stâlpi, pe clădiri, ca bunuri destinate comerțului, negocierii, apar tot mai frecvent pe piață, flexibilitatea obiectelor fiind uimitoare. Se vând/se cumpără obiectele proprietarului, se negociază prețul, toate ducând la un adevărat progres al umanității, căci și capacitățile cognitive ale omului devin proprietăți intelectuale, negociabile, de vânzare sau de cumpărare. În această cavacadă de obiecte, de proprietăți, de bunuri comerciabile, se vorbește de pluralismul formelor de proprietate, de fațetele conceptului ce se intersectează, coexist și se găsesc mereu într-o competiție acerbă.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Noțiunile de proprietate și drept de proprietate

În prima parte a capitolului voi realiza o prezentare a unor opinii ce privesc regimul juridic general din țara noastră, cu precădere cel referitor la dreptul de proprietate al subiecților asupra terenurilor. Voi pune accent și pe caracterele lui și de asemenea conținutul acestuia.

Aceasta întrucât terenurile de orice fel, inclusiv terenurile agricole sunt, în înțelesul dispozițiilor de drept comun – Codul Civil – lucruri sau bunuri, în înțelesul unor legi special – Legea nr. 213/1998 – bunuri iar în înțelesul Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, imobile. Bineînțeles, într-un capitol separat voi identifica și trata în mod corespunzător, terenurile ce constituie, în baza unor legi special, cum sunt Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 și altele, proprietate public, proprietate domenială privată a statului și a unit mai frecvent pe piață, flexibilitatea obiectelor fiind uimitoare. Se vând/se cumpără obiectele proprietarului, se negociază prețul, toate ducând la un adevărat progres al umanității, căci și capacitățile cognitive ale omului devin proprietăți intelectuale, negociabile, de vânzare sau de cumpărare. În această cavacadă de obiecte, de proprietăți, de bunuri comerciabile, se vorbește de pluralismul formelor de proprietate, de fațetele conceptului ce se intersectează, coexist și se găsesc mereu într-o competiție acerbă.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL DE PROPRIETATE

Noțiunile de proprietate și drept de proprietate

După un autor proprietatea este aceea care dă expresie omului a pătrunde în sfere supreme, înalte – luat individual sau în colectivitate – la însușirea bunurilor naturale sau create prin activitatea umană.

Economic discutând, proprietatea reprezintă o apropriațiune, iar juridic văzând lucrurile, un drept de proprietate, cu atributele cunoscute: cel de posesie, de folosință și la fel de important ca celelalte cel de dispoziție (fie ea materială sau juridică).

Un alt autor, referindu-se la conținutul proprietății, arată că aceasta este, atât în sens economic, cât și juridic, expresia interesantă prin care oamenii acced la posesia, folosința și dispoziția bunurilor. Regimul proprietății este complex și diversificat și nuanțat nu numai în funcție de natura bunurilor ca obiect al aproprierii, ci și de scopul și modul în care sunt utilizate bunurile, precum și de calitatea titularilor.

Ca terminologie, găsim tautologii interesante, termenul de proprietate și cel de drept de proprietate fiind sinonime, iar termenul de proprietate privată poate fi folosit și în înțeles de categorie economică, deci în sensul său economic. Alții exegeți consideră că între cele două concepte de "proprietate" și de "drept de proprietate" nu se întâlnește mereu o sinonimie perfectă, întrucât termenul de proprietate este susceptibil, polisemantic, sensurile variind în funcție de perspectiva – economică sau juridica din care este abordata, privit cuvântul/sintagma sau expresia, în funcție de contextul în care se găsește:

-Cuvântul de stăpânire a unui bun, în limbajul obișnuit, al vorbitorilor simpli, reprezintă atât dreptul de proprietate, cât și obiectul acestui drept;

Termenul de posesie, din punct de vedere socio-economic reprezintă o legătură economică de însușire a unor lucruri, numite bunuri, adică o existență socială și economică;

Conceptul de semn individul, de stăpânire, posesie, aparține de domeniul juridic din acel moment în care a fost o realitate proprie legilor, de asemenea un asemenea act, prin acea este legat și de Stat care a intervenit în organizarea lui, prin norma juridică a proprietății.

Dacă termenul este pus în planul științei legilor reiese că este vorba de dreptul subiectiv real de proprietate. Chiar și Codul civil consideră proprietatea în art.480 prin aluzie la dreptul subiectiv, de aici concluzionăm că cele două cuvinte, sunt asemănătoare, fiind vorba de o sinonimie parțială, dacă nu totală, citez în acest sens: "Proprietatea constituie dreptul pe care îl are cineva de a se entuziasma și de a poseda un lucru în mod voit, însa în parametri pe care legea îi stabilește "

Reglementarea legală a dreptului de proprietate

Legea fundamentală a statului român, Constituția României care acordă dreptului de proprietate pagini întregi, ca de pildă -art.135 numit "Proprietatea "din "Economia și finanțele publice " art.44, privind dreptul de proprietate privată numit "Dreptul de proprietate privată, "Drepturile și libertățile fundamentale:." Există câteva aspecte constituționale care privesc conceptul ce face studiul lucrării de față (proprietatea):

– Este publică și privată, relevant în acest sens este art.135 alin.1;

– Cea privată este incălcabilă, în termenii legii, ocrotită de aceasta, indiferent de numele titularului relevant în acest sens este art.135 alin.5 și art.44 alin.2;

– Cât privește dreptul de proprietate privată asupra unor terenuri, acesta poate fi obținut atât de cetățenii din afara granițelor noastre, cât și de cei fără drepturi cetățenești, numai dacă se respectă următoarele condiții: trebuie să adere la Uniunea Europeană, la tratatele internaționale, România trebuind să facă parte, importantă fiind și moștenirea legală, relevant în acest sens fiind art.44 alin. 2, partea a II-a;

– Trecerea unui oarecare bun în posesia statului pentru o cauză de folosire publica este legată de despăgubire iar actele de naționalizare sau de asumare a unor acte de proprietate pe principii xenofobe ori discriminatorii sunt interzise, relevant în acest sens, fiind alin.3 și alin.4, art.4;

– Dacă dobândirea averii are anumite îngăduințe legale, atunci are un caracter prezumat, relevant în acest sens este art.44 alin.7;

– Este ocrotită prin actele legale proprietatea publică iar toate lucrurile avute în posesie, toate bunurile nu pot fi înstrăinate, relevant în acest sens este alin.2 și alin.4, art.135.

O mulțime de legi cu caracter special au anumite aspecte referitoare la subiectul lucrării de față, adică al proprietății private și publice, spre exemplu: Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice (M.Of. nr.448/24.11.1998), Legea 10/2001 privind anumite imobile ce au fost luate în mod abuziv (M.Of. nr.75/14.01.2001 Legea nr.7/1996 cea legată de cadastre și de publicitatea imobiliară (M.Of.nr.61/26.03.1996), Legea nr.8/1996 privind articole referitoare la drepturile de autor (M.Of. nr.60/26.03.1998), Legea nr.114/1996 cea a locuinței (M.Of. nr.254.21.10.1996, modificată și completată prin O.G.nr.85/2001privind buna funcționare a asociațiilor de proprietari, în M.Of. nr.544/1.09.2001), Legea fondului funciar nr.18/1991(M.Of.nr.1/05. O1.1998), Legea nr.33/1994 despre trecerea unor bunuri în posesia statului din pricina utilității publice (M.Of), Legea nr.112/1995 privind stabilirea unor reguli privind anumite clădiri, ce funcționau sub titulatura de locuințe ce au trecut în posesia statului (M.Of.nr), Legea nr.50/1991 despre executarea construcțiilor și despre anumite măsuri pentru constituirea locuințelor, ce trebuie autorizate (M.Of.nr.373) etc. În unele tratate internaționale, la care și țara noastră a trebuit să adere, unitatea frazeologică, dreptul de proprietate, cunoaște diferite sensuri. Voi începe cu acea Declarație a drepturilor omului, ce are un caracter universal, iar art.17 spune că orice persoană fizică, juridică, sau grupată în anumite asociații, are dreptul la proprietate, în parametrii legali, absolut nimeni neavând dreptul să-i știrbească dreptul la proprietate, dacă totul este legal. Un act document fundamental, acea Convenție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (ce a intrat în actualitate în 1953, iar în europeană comunitate și în România în 1994), zice că în acel protocol adițional (nr.1, art.1 alin.1) că oricare subiect are dreptul la protejarea propriilor bunuri. Absolut nimănui nu îi este permis să i se ia proprietatea proprie, decât numai atunci când este vorba de o utilitate publică și firește numai în anumite condițiile clare care apar în lege și în articolele din dreptul internațional. Făcând o comparație între Convenție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului care constituie un acord, între statele care semnează și bineînțeles care au obligatoriu o forță juridică, acea Declarație a drepturilor omului, constituie o hotărâre care a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, fiind un model și un izvor de inspirație pentru documentele juridice privitoare la protejarea omului Structurarea sintagmei drept de proprietate presupune: obiect, conținut, subiecte. La rândul lor, subiectele se divid în: active și pasive. Voi realiza acum o schemă pentru a surprinde definirea fiecăruia în parte.

Subiectul activ

Mă voi opri la un alt subiect important și anume la acea dispoziție materială și la acea

dispoziție juridică, reliefând tot printr-un grafic discrepanța între unitățile frazeologice.

Cât privește obiectul dreptului de proprietate, acesta este acel lucru/bun imobil sau mobil care prin anumite mijloace legale poate fi apropiat. Voi reprezenta geometric anumite caractere ale dreptului de proprietate, firește aspectele juridice:

Dreptul de proprietate se poate împărți: a) după subiecte, în colective de drept și individuale, b) după modalități: simplu sau afectat, c) după regimul bunurilor , se cunoaște dreptul de proprietate publică și cel de proprietate privată. Realizând o acoladă la acestea rezultă că dreptul de proprietate privată dă celui care este titular posesia, utilizarea bunului, confortul asupra unui bun, o anumită dispoziție, fie lucrul perpetuu sau exclusiv, numai și numai dacă se respectă legile actuale.

Caracterele juridice ale dreptului de proprietate

Voi prezenta acum câteva elemente legate de regimul juridic în țara noastră, de dreptul de proprietare pe care îl are un subiect sau anumiți indivizi asupra terenurilor. Terenurile indiferent de natura lor: fie că sunt doar pentru agricultură (pășuni, fânețe, cele arabile, etc), fie că au o întrebuințare forestieră (zonele împădurite), fie că se află mereu sub apă (lacurile), cele intravilane, cele cu o special destinație (rutiere, feroviare) sunt bunuri , lucruri immobile (conform Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, Legii nr. 213/1998 – bunuri , imobile). Bineînțeles, într-un capitol separat voi identifica și trata în mod corespunzător, terenurile ce constituie, în baza unor legi special, cum sunt Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 și altele, proprietate publică, domeniala, privată a statului și a unităților administrativ- teritoriale și privată a persoanelor juridice și fizice. Este foarte important și modul în care sunt folosite bunurile, dar și a titularilor calitate, de scopul cu care întrebuințează lucrurile. Proprietatea constituie instituția cea mai nobilă, o unitate fundamentală indivizilor , o plenitudine, plena in re potestas-cu un caracter absolut, ce presupune recunoașterea unor posesori, unor titulari. Această trăsătură este relativă , căci art.480 din Codul civil , ne spune că suferă de anumite îngrădiri, limitări juridice, ajungându-se la visul de stăpânire, de nostalgie de suveranitate. Socialul, presupune mărginiri, limitări, iar proprietatea privată, în însăși forma sa, are un germene al propriei izolări. Se ajune astfel la dreptul de revendicare, căci tot ce nu este interzis, poate să fie și permis, proprietatea beneficiind aici de libertate. Dacă legea nu interzice proprietarului, permite acestuia, dacă bunurile titularului sunt împrumutate unei persoane străine, acesta le posedă pânâ când vine timpul sâ le restituie proprietarului, la data stabilită de comun de acord , este vorba în grosso modo, de legea uzufructului. Cât implică exclusivitatea unor lucruri , trebuie spus că aceasta operează și față de terți și față de Stat. Aceasta impune terților în materie imobiliară interdicția de a intra la altul, proprietatea apărând acum ca un fel de monopol pentru posesorul său. Ea semnifică că terții nu au nici o mică parte din utilitatea lucrului care aparține altui, nu-l pot întrebuința, folosi sau dispune de el. Interesant mi se pare și că proprietarul bunurilor are un drept asupra bunurilor sale la imaginea acestora. De menționat este și faptul că dreptul de proprietate nu este dobândtit pe viață, adică viaer, ci se vorbește de aspectul ereditar.Se transmite pe baza unui testament, se moștenește de succesor, se transmite din generație în generație. În lipsa unui testament ea nu poate fi dobândită, transmisibilă unui de cujus, moștenitor. Proprietatea nu poate fi pierdută prin neuz, chiar dacă un moștenitor nu îl poate dobîndi, nu își poate excercita dreptul de proprietate, el nu își pierde acest drept, pentru că legal ori el ori moștenitorii legali, îl pot revendica la un moment dat pe baza actelor doveditoare, a certificatelor de proprietate. De reținut este și faptul că dreptul de proprietate poate rămâne valabil pe veci. Interesantă este și partea în care un anumit terț poate să pună bunul în posesia sa, să devină prin prescripția achizitivă(uzcapiunea) proprietar de drept. Cercetănd anumite lucrări de drept , am observat că majoritatea definițiilor erau sintetizate geometric, genial. Voi realiza și eu o astfel de sinteză.

Conținutul juridic al dreptului de proprietate

Voi enumera câteva articole relevante : textul art. 480 din Codul civil care prevede ca „în limitele determinate de lege” dreptul de proprietate se exercita , Art. 1 Cod civil care spune că proprietarul le poate folosi și a le poate poseda și administra” bunurile . Posesorul poseda bunurile (jus utendi); îi culege fructele „le poate folosi” ( jus fruendi) și le poate administra” (jus abutendi). “Jus utendi”. și dispune de bunuri întrebuința calitatea utilă a lor .

Stăpânirea bunului poate aparține direct sau nu proprietarului, exercitându-se prin putere proprie și în interes propriu . Există posibilitatea ca altă persoană să posede proprietatea, aceasta convenind ulterior cu cel de fapt, cu proprietarul de drept, dar numai utilizându-se aspectele legale, posesia devenind o expresie a proprietății exterioară, o fațetă exterioară. Evident că a pune semnul echivalentei între starea de fapt și starea de drept -proprietatea este greșit deoarece există cazuri în care proprietatea să aparțină unei persoane, iar altei personae De pildă, o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia (ce este un important atribut al stăpânirii, pentru că fără proprietate, posesorul devine lipsit de utilitate, de eficiență – fiecare stăpân are nevoie de posesie care stă la baza scopului, la utilizarea cu caracter economic a bunului său, așa cum se precizează în doctrina juridică) Pentru a se folosi de bunul său este nevoie și de o posibilitate materială altfel este clar că o simplă utopie va deveni proprietatea . Facultatea prin care posesorul foloseste bunul pentru în propriul să interes, reușind să obțină din aceasta anumite fructe (naturale [acelea care se produc în mod periodic fără intervenția omului – iarba], industriale [se produc tot periodic -intervenția omului] și civile [veniturile bănești produse prin valorificarea bunurilor, cum sunt: chiriile, dobânzile]; recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor cu caracter periodic), venituri (nu au un caracter periodic,), se numește Jus fruendi. A atinge substanța unui lucru presupune o realizare totatală , exemplificând, cercetarea carierei , orio realizare pe un timp mai mare, extins, exemplificând felul în care este exploatat mediul silvic, pădurile. Roadele pot fi culese doar odată cu trecerea timpului. În continuare voi prezenta anumite date culese de mine despre „determinarea destinului bunului”(art. 1, Codul civil), adică voi discuta despre un al doilea atribut, Jus abutendi [dreptul de dispoziție – un atribut esențial al proprietății, drept real de proprietate]– un privilegiu dat celui care deține proprietatea, de a împrumuta bunul altora sau de a-l transforma , firește cu respectarea anumitor legi în actualitate. Subiectul posesor poate să dea alte funcții dreptului de proprietate, nepierzând atributele „jus abutendi”, pentru că dreptul de proprietate s-ar pierde definitiv [jus abutendi insemnând și dreptul posesorului de a nu uza de lucru, de a nu-l poseda, întrucât dreptul de propriatate nu se stinge prin nefolosire], (articolul 89 din Codul civil , referindu-se la toate acestea)

Formele dreptului de proprietate

Transformându-se dreptul de proprietate de stat și cooperatist în drept de proprietate privată și proprietate publică , după anul 1989 s-au dezvoltat mai multe tipuri de acest gen.

1) –

2) –

CAPITOLUL II

APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Notiunile de proprietate și de drept de proprietate

Din dreptul civil patrimonial, dreptul de proprietate, este cel mai important și s-a bucurat mereu de protectie juridica. Dreptul real încălcat sau cel contestat au în sine însemnătatea exercitării acțiunilor petitorii, întrucât fondul dreptului sunt atinse prin acestea.

Mijloacele de aparare a dreptului de proprietate erau ,,acele fapte prin care se ajungea la restabilirea dreptului,drepturi reale realizate prin acțiunile pețitorii [acțiunea în revendicare;de prestație tabulară, acțiunea negatorie, acțiunea confesorie]

Mă opresc acum asupra mijloacelor juridice de aparare a dreptului de proprietate care se împart în : cele juridice nespecifice sau indirecte [acțiunile născute din dreptul de creanță – întemeiat pe obligatii rezultate din neexecutarea contractelor, din fapte ilicite saucvasicontracte, ori din imbogatirea fara just temei], cele juridice specifice [actiunile care se intemeiaza pe dreptul de proprietate sau pe faptul posesiunii, actiunile reale.ce se divid în actiuni petitorii

acțiunile reale menite să protejeze dreptul de proprietate sau alt drept real, spre exemplu, actiunile in revendicare, confesorii, ș.a si actiunile posesorii referitoare la posesiunea unui imobil] . Între aceste două categorii există diferențe, cele petitorii se referă la fondul dreptului, la

proprietate,neputând fi promovate de stăpînul dreptului real, de uzufructar, iar cele posesorii vizează posesia bunului;.putând fi chiar de posesor promovate

Acțiunea în revendicare Văzută din perspectivă istorică, acțiunea în revendicare a luat înfățișarea dreptului pe care îl "consacra"și a aparut dupa definirea dreptului de proprietate.

În secolul al VI-lea p. Chr, Leea celor XII table, Lex duodecim tabularum, constituia premisa instituirii rlealității republicane, unicul iyvor al dreptului public și privat, ce a rămas în vigoarde până în epoca lui Iustinian, toate acestea petrecându-se la Roma, căci așa cum rezultă din aceste date, dreptul de proprietate a fost cunoscut înca de la formarea cetatii si pâna la Institutele lui Iustinian, o perioadă in care revendicarea a suferit modificari importante, la fel și proprietatea. În perioada preistorica , statul roman a cunoscut un drept de proprietate cu caracter individual numai asupra bunurilor mobile , cele imobile care erau în proprietate .

Cât importă proprietatea funciara individuala aceasta nu a fost cunoscuta la Roma si în nu se poate discuta de apararea pe calea revendicarii . Pe măsură ce s-au dezvoltat instituțiile romane, au apărut și sancțiunile. Iată ce spunea Cicero: res publica est res populi, adică treburile publice sunt treburile poporului, republica romană devenind o oranizare juridică în care cetățenii își exercitau pe deplin drepturile., senatus populusque romanus,existînd clar o distincție între senat și popor. Senatul era un corp unitar învestit cu auctoritas, față de popor , ce era divizat în comiții, comitia centuriata, avea atribuții felurite: reliioase, financiare,atribuții politice, militare, juridice.

Pentru practicienii dreptului, atât din perspectiva Codului Civil din anul 1864 cât și din perspectiva Noului Cod Civil din anul 2011, acțiunea în revendicare [titularul acțiunii în revendicare fiind decât proprietarul exclusiv al bunului, în practica judecătorească precizându-se că dacă subiectul activ al acțiunii în revendicare nu este titularul dreptului de proprietate încălcat, acțiunea trebuie respinsă, chiar dacă pârâtul deține bunul fără titlul] este un subiect care a prezentat mult interes,căci dreptul de proprietate era deținut în coproprietate, apărut după apariția Noului Cod Civil în instanțele fondului. Cel care este coproprietar nu poate exercita acțiunea în revendicare împotriva celorlalți copărtași sau împotriva terților, pentru că au numai cote părți ideale asupra proprietății, un drept exclusiv asupra părților ce li se cuvin. lipsindu-le.

Despre acțiunea de revendicare se trasează aspecte importante în Art. 1909 alineat 2 din Codul civil cu referire clară că pierzătorul unui lucru poate sa-l revendice in curs de trei ani chiar dacă i s-a furat sau l-a pierdut, art. 1910 discută de revendicarea mobilelor, art. 1730 face referire la posibilitatea revendicarii obiectelor vandute, de catre vanzator face, făcând parte tot din Codul Civil.

În stiinta dreptului,

2.1.3. Notiunea de actiune in revendicare

Pentru a apăra dreptul real, actiunea în revendicare [obiectul actiunii in revendiacre il prezinta bunuri individual determinate (mobile sau imobile) prin urmare nu este posibil ca acestea sa fie inlocuite de alte bunuri cu o valoare egala sau printr-o recompensa baneasca.] trebuie să fie prima implicată în acest proces. Acest lucru implică acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat cere instantei sa redobandeasca posesia lui de la cel care il stapaneste fara a fi proprietar. și sa i se stabileasca dreptul de proprietate asupra bunului (proprietarul neposesor reclama bunul de la posesorul neproprietar. , este este articolul ce trebuie cercetat în astfel de cazuri – codul civ. nr. 1063/1955 ) . obiectul actiunii in revendiacre il prezinta bunuri individual determinate (mobile sau imobile) prin urmare nu este posibil ca acestea sa fie inlocuite de alte bunuri cu o valoare egala sau printr-o recompensa baneasca. Se recomandă cererea unor despagubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, instanta trebuind sa se pronunte asupra ambelor capete de cerere ale revendicării.

2.1.4. Caracterele juridice ale actiunii in revendicare

Atunci când "proprietarul cere instanței să i se stabilească dreptul și să redobândească posesia asupra bunului", acțiunea în revendicare este o acțiune petitorie punând accent pe dreptul de proprietate în justiția. De aici pot fi extrase anumite caracteristici ale acțiunii în revendicare și anume că este o acțiune petitorie; reală; scopul îl constituie restituirea lucrului aflat în posesie nelegitimă a altei persoane, reclamantul introduce acțiunea de revendicare iar pârâtul se prezintă în fața instanței, firește dovezile încriminatoare, trebuind a fi foarte clare., în cazul în care este în incapacitate de a face dovada titlului, instanță este obligată a respinge cererea reclamantului chiar și în situația în care în culpă. se afla paratul. A fi proprietar este o condiție cerută atunci când este depusă cererea, dar și în timpul procesului, existând probabilitatea că dacă reclamantul proprietar înstrăinează bunul își pierde calitatea de stăpân, introducându-se noul proprietar

În această situație acțiunea în revendicare este o acțiune reală pentru că se întemeiază și apăra dreptul de proprietate, care prin natura lui este un drept real impregnându-i astfel același caracter și acțiunii în revendicare. Un drept opozabil este prin excelență dreptul de proprietate putând fi introdusă încărcătorului dreptului la proprietate (al titularului), dar și împotriva oricărei persoane care săvârșește acest fapt. Cât privește finalitatea acțiunii de revendicare, aceasta presupune recuperarea bunului de la posesorul nelegitim al acestuia de către proprietarul lipsit de posesia bunului. Calitatea de proprietar este o condiție sine qua non pentru exercitarea calității procesual activa. Pârâtul nu poate avea calitatea pasivă de a sta în justiție decât în cazul în care este posesorul bunului (ce reprezintă obiectul acțiunii în revendicare). Dacă pârâtul nu deține bunul respectiv, trebuie să îi spună reclamantului, și să îl înștiințeze de cel în numele căruia deține bunul cu titlu. Acțiunile în revendicare au ca obiect ce le constituie numai bunurile individual determinate căci în privința bunurilor incorporale este inaplicabila. Un caz excepțional sunt titlurile la purtător.

– prob

Felurile acțiunii in revendicare

În Codul Civil se găsesc numai prevederi în titlul consacrat prescripției. Există anumite principii generale ale dreptului civil și care se referă la bunurile mobile și imobile.39

Am să vorbesc de actiunea petitorie (de revendicare imobilara , care sub aspect extinctiv rămâne valabilă totdeauna). Reclamantul trebuie sa certifice că este titularul dreptului de proprietate ce deține acel bun revendicat, paratul având o prezumtie relativa de proprietate, din faptul posesiunii bunului desprinsă. Cel care reclamă trebuie sa aiba ca proba un titlu de proprietate (o hotarare dată de judecător, o tranzactie, un contract, un act de partaj). O asemenea acțiune poate fi atacată, prin invocarea că a dobandit bunul revendicat prin uzucapiune , de parat, astfel , posesorul parat (fie bun sau rău) va fi obligat sa-i dea bunul respectiv (in natura sau, cand aceast lucru nu mai este posibil, prin echivalent) liber de orice sarcina.

Trebuie să le redea acestora cheltuielile necesare adevăratul proprietar pentru conservarea bunului, precum și cheltuielile utile, dacă au determinat o sporire a valorii obiectului posedat. Este permis a se cere și despăgubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, instanța având obligația să se pronunțe asupra ambelor capete de cereri, fără doar și poate. Exemplific acum cele discutate: revendicarea unui apartament, a unui teren, a unei ferme.

Trebuie să facă dovada coproprietarul că a stăpânit bunul acela, având puterea ce duce la dobândirea proprietății prin uzucapiune, va introduce împotriva celorlalți coproprietari acțiunea;

Proprietățile pe cote-părți, presupune că fiecare coproprietar, indiferent de calitatea procesuală;

Să poată sta singur în justiție Cât privește acțiunea în revendicare mobiliară – este limitat de regulă consacrata prin lege, la bunurile mobile posesiunea de buna-credință valorând titlu de proprietate. Poate avea ca obiect numai acele bunuri mobile în a căror regulă precizata nu se primește nimic aplicabil. Tot ceea ce este bun mobil pierdut sau furat poate fi recuperat de la posesorul de bună-credință, dacă este intentat un proces, în termeni juridici, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului., sub sancțiunea decăderii. Dacă se afla în deținerea unui posesor răuvoitor, acțiunea poate fi introdusă, sub sancțiunea decăderii. Pentru câști de câștig de judecată, persoana reclamantului, va trebui să dovedească că el a fost posesor al bunului revendicat, ca acel lucru a ieșit din patrimonial lui involuntar, că este identic cu acela aflat în detenția ilegală a paratului., bunul respectiv (cum ar fi de pildă accesoriile unui imobil)

2.2. Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni reale

Discutăm în acest subcapitol de o acțiune petitorie pentru că pune în discuție dreptul de proprietate al celui care reclamă, nu doar posesia, scopul fiind acela de stabilire a dreptului de proprietate, dobândirea posesiei fiind un act a recunoașterii dreptului de proprietate.

Tot spre deosebire de acțiunile posesorii, în cazul acțiunii în revendicare reclamantul este obligat să dovedească dreptul său de proprietate, drept care constituie temeiul juridic al acestei acțiuni care se face/întemeiază numai pe un titlul de proprietate, pe un act sau fapt juridic care vorbește de dreptul reclamantului asupra unui lucru, de pildă un contract de vânzare-cumpărare, de schimb, de tranzacție, de moștenire, de donație, uzucapiune, ocupațiunea..

Este o acțiune reală acțiunea în revendicare, dreptul de proprietate fiind un drept real, imprima și acțiunii în revendicare, același caracter real, ceea ce presupune în principiu posibilitatea urmăririi în mâinile oricărei persoane a lucrului revendicat.

Întemeierea pe drepturile de creanța constituie o caracteristică a acțiunii de revendicare ce este imprescriptibila deoarece dreptul de proprietate este perpetuu.

2.2.1. Acțiunea în revendicare și acțiunea posesorie

Constituie cea pusă la îndemâna proprietarului spre a proteja și a menține și a redobândi posesia care a fost tulburată. Relevant în acest caz este conștientizarea dreptului de proprietate al celui care reclamă, interesante sunt și efectele privite ca accesorii ale acțiunii

O discrepanță nu foarte crasă se produce între unele articole ale vechiului cod Civil și cele ale Noului Cod Civil, de pildă în cel vechi actele de revendicare a imobilelor erau analizate în raport de dispozițiile, art. 480, lege care definea dreptul de proprietate, în noul C. C, în art. 555 se observă doar dispoziții de natură materială., acțiuni de reglementare în revendicare apărând în Codul civil din anul 2011.

În Noul Cod Civil se discută de aspecte procesuale (legate de mijlocul de apărare), este vorba de art. 563, inclus în a doua. Secțiune. Despre secțiunea distinctă de cea acordată dreptului de proprietate privată, se pomenește în Secțiunea 1, în art. 563-566, privind dreptul de proprietate privată, (art. 555-562), amândouă făcând parte din Proprietatea privată. Titlul II.

Articolul 563 – cel legat de acțiunea în revendicare și acel articol 566 urmările acțiunii în revendicare nu modifică aproape nici o definiție anterioară., fiind în acord cu conceptele constituționale care spun că este garantat. Dreptul de proprietate privată.

Noutatea documentului civil este că proprietatea publică care aparține statului poate fi apărată în justiție, ca și proprietatea privată prin intermediul acelei acțiunii în revendicare, potrivit art. 856 alin. 3 și cu art. 563. Bineînțeles Statul are posibilitatea de a revendica bunurile aflate în domeniul public, arătând mijloacele juridice ce arată că proprietatea publică este garantată. Prin care pot fi realizate principiile constituționale.

Acele acțiuni ale posesorului prezintă următoarele anumite caracteristici juridice.

2.2.2. Acțiunea in revendicare și actiunea confesorie

Reprezintă acea în care reclamantul roagă instanța să stabileasca ca el este titularul unui dreptului de de uz, de uzifruct sau al unui drept de servitute care o sa-l oblige pe parat (adică sa-i permita exercitarea netulburata)..

Pârâtul trebuie să recunoască existența unui drept real, al dreptului de proprietate asupra locuinței, a proprietății altei persoane, dar este obligat să și păstreze acest drept.

Toate acestea sunt actiuni petitorii, deoarece aduce in discutie conștientizarea dreptului real al reclamantului. Acțiunea confensorie in termen de 30 de ani.este prescriptibila.

2.2.3. Acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie

Acțiunea de a nega este cea prin care se neagă, se contestă faptul că există o desfacere a dreptului de proprietate privată, însemnând o protejare a dreptului de proprietate. Se deschid astfel subiectele legate de dreptul de uzufruct, de uz, de abitație, de superficie, de servitute) pe care pârâtul crede că îl are. Este o actiune prin care proprietarul unui bun sau o alta persoana care ar justifica un interes propriu, cheama in judecata pe cel care pretinde ca este titularul unui drept real principal asupra bunului respectiv, contestand existenta acestuia ;

O acțiune reală prin care reclamantul cere instanței de judecată să stabilească, prin hotărârea ce o va pronunța, că pârâtul nu are un drept real asupra bunului ce se află în posesia sa și să-l oblige, la încetarea posesiunii nelegitime a obiectului.

De aici rezultă că : este imprescriptibilă, reală, petitorie.

2.2.4. Acțiunea în revendicare și acțiunea în grănițuire

Se cuvine a discuta și de acțiunea în grănițuire (cu alte cuvinte, în hotărnicie) este constituie o acțiune în justiție prin care se solicită instanței determinarea, prin semne exterioare, a liniei dintre două fonduri vecine ce le desparte.

Aceasta poate fi introdusă de către proprietar și de către titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra domeniului respectiv, dar și de posesor; putând fi exercitată contra voinței proprietarului fondului vecin, a titularului unui alt drept real sau chiar a titularului unui drept de folosință, ca și creanță [drept personal].

Se mai observă cum este constituit hotarul real dintre cele două fonduri, necontestându-ne dreptul de proprietate asupra fondului vecin și față de care se va face delimitarea aceea .

CAPITOLUL 3

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

3.1. Proba dreptului de proprietate

Revine aceasta, reclamantului care se consideră proprietar al locuinței. În acest sens articolul 1169 din Codul Civil spune că dacă spui ceva legat de proprietate, trebuie să dovedești în fața legii afirmațiile susținute. Din punct de vedere etimologic, unitatea aceasta frazeologică provine din latinescul probațio diabolică. Interesant mi se pare și că în sistemul de drept înscrisul proprietății se face cu o dovadă clară a dreptului exercitat de acel proprietar. Te numești proprietar, dovedind cu certificate legale că îți aparține și vorbind firește și de felul cum s-a transmis, cum s-a moștenit. Poate fi introdusă oricând, acțiunea de revendicare, indiferent că este un bun mobil sau imobil, excepție făcând cazurile în care legea dispune altfel, de pildă arta. 937, acel aliniat 1 din Noul Cod Civil bunul ce este mobil care a fost pierdut sau furat poate fi recuperat de la posesorul de încredere ori de bună-credință, numai dacă acțiunea a fost intentată, sub aspectul decăderii, în termen de cel mult trei ani de când stăpânirea materială a bunului anost pierdută de proprietar

Cât privește dreptul de proprietate al titularului, ca element nou, deosebindu-se de acel principiu al unanimității de care discuta vechea reglementare, în situația proprietății pe cote-părți, orice coproprietar poate sta singur în justiție.

Locuințele care sunt înscrise în cartea funciară vor trebui să facă dovada înregistrării înscrierii, cu extrasul de carte funciară.. Dacă un subiect este pârât, va fi obligat să despăgubească, să restituie, atunci când bunul a pierit din vina să s-au a fost chiar înstrăinat; sau să achite contravaloarea bunurilor. Dacă este posesor de rea-credință pârâtul, la cererea celui care reclamă va restitui fructele produse de bun apoi îl va înapoia integral, de asemenea cheltuielile necesare pe care acesta le-a făcut, cele utile, în limita sporului de valoare și cheltuielile necesare pentru producerea/culegerea productelor/fructelor, chiar și cheltuielile voluptoase, putând a-și însuși posesorul lucrările efectuate cu aceste, firește dacă bunul nu se deteriorează prin aceasta. Vorbim astfel de restituirea bunului său de la orice persoană care îl posedă ilegal, fără acceptul nimănui. De asemenea, revendicarea este o acțiune reală și petitorie, pentru că reclamantul cere să i se predea bunul cu dovada dreptului său de proprietate. În aceasta constă și deosebirea față de acțiunea posesorie, prin care se apără numai posesiunea, nu însuși fondul dreptului real. Recunoașterea dreptului de proprietate și posesia asupra bunului revendicat sunt bine tratate în Codul Civil, căci acțiunea în revendicare este imobiliară, revendicând imobile, și mobiliară, revendicând bunuri mobile. Când posesorul, va fi chemat în judecată, acțiunea de revendicare încetează prin doi de a mai poseda, bineînțeles că atunci când deținătorul bunului a decedat și succesorii săi sunt în indiviziune, acțiunea se poate îndrepta contra fostului posesor, sau trebuie îndreptată împotriva coindivizarilor. Titularul dreptului real de proprietate, poate fi orice persoană fizică sau juridică, dar de reținut este și situația în care acțiunea trebuie respinsă, pentru că reclamantul, dacă nu este titularul dreptului real de proprietate, calitatea procesuală activă în cazul lui este nulă.. Pârâtul este persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunul pe care îl revendică reclamantul, dacă el deține bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deține bunul său exercită dreptul. Actul doveditor al dreptului titularului trebuie depus odată cu întâmpinarea, sau cel mai târziu la prima zi de înfățișare (în acest sens art. 64 -65 C. Din Procedura Civilă.). Dacă bunul care se revendică a fost transmis de pârât unei alte persoane pot fi chemate în judecată alte persoane, o terță persoană, printr-o intervenție forțată, indirectă, pe baza articolului 49 din Codul de Procedură Civilă, art. 57 din același și art. 60 – legat de chemarea în garanție. Prin lipsa calității procesuale pasive înțelegem că acțiunea trebuie respinsă, fiind greșit interpretată. Bunurile de care reclamantul a fost deposedat țin de acțiunea de revendicare, se pot cere despăgubiri, ce repară prejudiciul cauzat, considerat de specialiști a fi subsidiar revendicării, să se pronunțe asupra ambelor capete ținând de instanță care este astfel obligată, căci obiectul individualizat nu trebuie să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau printr-o compensație bănească căci acest mod de soluționare este egal cu schimbarea obiectului acțiunii în revendicare, care este o acțiune reală, aceasta la o soluție nelegală, ajungând.

Uzucapiunea constituie dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului prin posedarea lui o anumită vreme, în acest caz, reclamantul putând invoca titlu în baza căruia a dobândit dreptul de proprietate, fiind doar o chestiune relativă. Dintre modurile originale de dobândire a proprietății vom examina numai uzucapiunea, pentru că este mai des invocată în practica judiciară, după care vom cerceta problemă prin prisma titlurilor de proprietate pe care părțile și le pot opune. Uzucapiunea, în practica judiciară este folosită ca mijloc de dobândire a proprietății unei locuințe, ceea ce se concretizează prin exercitarea unei posesiuni îndelungate cu intenția de a avea proprietatea bunului respectiv, animo rem sibi habendin care cere ca reclamantul să dovedească că posedă imobilul așa cum prevede articolul 1846 și 1847 și 1890 și 1895 din Codul civil, adică să fi posedat treizeci de ani [când reclamantul nu a posedat pe baza unui just titlu, posesiunea sa, subiect de rea-credință] sau zece, douăzeci de ani [reclamantul dovedește că a posedat bunul în temeiul unui just titlu, fiind de bună-credință], continuu, neîntrerupt, public și sub nume de proprietar (uzucapiune invocată și dovedită).

Un prim efect al uzucapiunii constă în faptul că transformă pe posesor în proprietar cu efect retroactiv, din clipa posedării bunului. Când vorbim de 10 ani, precizăm că adevăratul proprietar locuiește în apropierea tribunalului unde se află bunul imobil și când zicem de 20 de ani, ne referim la aceea că nu locuiește în raza acestuia (conform articolului 1895 din Codul Civil). Dacă reclamantul face dovada că adevăratul proprietar a locuit o parte din timp în același județ, se reduce pedeapsa (conform articolului 1896 din Codul Civil). De asemenea prin uzucapiune se înțelege orice titlu translativ de proprietate, precum vânzarea, schimbul, donația etc., care provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, singura condiție fiind nelovirea de nulitate absolută (articolul 1897 din Codul Civil vorbind despre aceste aspecte). Așadar, un titlu anulabil poate însemna un just titlu, articolul 1897 din Codul Civil vorbind despre aceste aspecte. Dovada justului titlu după regulile dreptului comun, se înțelege că se face.. Tot prin uzucapiune că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, buna-cuviință fiind cuvântul cheie al reclamantului.

Este suficient ca buna-credință să fi existat în momentul transmiterii imobilului (conform articolului 1898 din Codul Civil) și se presupune totdeauna, sarcina probei relei-credințe a reclamantului revenind pârâtului (conform articolului 1899 din Codul Civil.).

Tot în sfera conceptului intră și joncțiunea posesiunii reclamantului care are posibilitatea de a uni posesiunea sa cu posesiunea autorului său, conform articolului 1860 din Codul Civil. (joncțiunea posesiunilor) Articolul. 1860 din Codul Civil discută de autor, și se înțelege persoana care, nu este titulara dreptului de proprietate, justificându-se joncțiunea posesiei, adevăratul posesor, transmițând succesorului său dreptul acela fără o prescripție achizitivă. De altfel, prescripția achizitivă funcționează ca o sancțiune civilă pe care titularul o suportă (dreptului de proprietate) și se justifică prin faptele pasive, mult timp, cînd în posesia altuia se lasă bunul. Chiar se poate prescrie împotriva titularului dreptului.

Se calculează pe zile întregi termenele de 30 de ani și de 10 – 20 de ani și precizez de asemenea că nu se ia în calcul ziua în care a început posesiunea invocată de reclamant în cauză. Trebuie conștientizat că prescripția începe a curge de la miezul nopții zilei următoare și se sfârșește în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare iar data / termenul care, dacă începe de la 29, 30 sau 31 ale lunii, se termină , conform articolului 101 din Codul de procedură Civilă , într-o lună care nu are o asemenea zi socotindu-se împlinit în cea din urmă zi a lunii. Cât privește prescripția, poate fi întreruptă în mod natural sau în mod civil conform articolului 1863 din Codul civil, când posesorul pierde proprietatea mai mult de un an fie din cauza vechiului proprietar sau a unui terț care-1 deposedează, sau datorită abandonului său, lucru declarat neprescriptibil, prin articolul 1864 din Codul civil. Astfel de întreruperi civile, mai fac referire și acțiunea posesorului de cerere reconvențională sau de intervenire în nume propriu, acțiuni îndreptate împotriva celui ce prescrie;sau de cerere de chemare în judecată sau într-un proces existent. Discutăm de actul începător de executare [ sechestrul sau executarea unui titlu căruia puterea executorie legea îi recunoaște]; Cât privește întreruperea naturală a unui bun, trebuie spus că operează erga omnes, ducând la pierdererea posesiunii. Titlulul de proprietate. constituie un document oficial prin care posesorul face dovada deținerii legale a unui bun, uneori o dovadă relativă, stabilindu-se mai multe reguli.

Articolele. 498 din C. civ. și art. 561 din Codul de Procedură Civilă schițează idei despre acțiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe existența unui titlu de proprietate este imprescriptibilă, cu excepția uzucapiunii În ceea ce privește cererea de chemare în judecată, aceasta trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute articolele din Codul de Procedură Civilă , art. 82 și art 112 . Articolul 5 din Codul de Procedură Civil vorbește de raza în care se află bunurile ce trebuie revendicate, acțiuni care se timbrează la valoarea bunului ce trebuie revendicat. Instanța judecătortească trebuie să acorde un rol important restituirii în natură a bunurilor care are în vedere toate accesoriile sale;cât și bunul imobil posedat de pârât, fiind obliat pârâtul la plata contravalorii bunului , de pildă fructele naturale (fân, iarbă etc.), industriale (cereale, căpșuni, legume, fructe etc.), civile (chiriile), sporul animalelor (prăsila) ce se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune conform articolului 483 din Codul civil, după ce , așa cum ne spune art. 484 C. civ., sunt scăzute cheltuielile efectuate cu producerea lor. Voi realiza o schemă cu cele doup tipuri de posesori.

În ceea ce privește construcțiile și plantațiile , un articol ne lămurește cu exactitate de punctele importante: Art. 494 din C. civ. care reglementează efectele acțiunii în revendicare făcute de proprietar pe terenul revendicat. Trebuie avut în vedere categoria posesorului, cel de bună-credință, nu poate fi obligat să ridice sau să desființeze construcțiile, plantațiile sau alte lucrări, având dreptul să-i fie plătită o sumă egală cu aceea a creșterii fondului, valoarea materialelor și a manoperei sau din art. 494 alin. 3 C. civ. reiese că tot ceea ce s-a construit sau s-a plantat devine proprietatea reclamantului. Dacă avem de-a face cu existența bunei-credințe, art. 494 C. civ., doctrina a decis că rezultă exclusiv din existența unui act translativ ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor ( act de proprietate).

3.2. Imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare

Ce constituie o derogare de la dispozițiile art. 1890 Cod civil, ce zice că orice drept la acțiune este supus prescripției extinctive, iar termenul general de prescripție este de 30 de ani. pentru acțiunile reale, ceea ce decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate de care am vorbit în capitolele anterioare, ce nu se stinge prin neuz chiar dacă titularul nu și l-a exercitat până atunci, stingându-se odată cu dreptul de proprietate, paralizată prin invocarea și proba uzucapiunii. Proprietatea privată este un drept ce se exercită „în mod exclusiv, absolut și perpetuu”, conform articolul 555 din noul Cod civil. Grație ideilor Revoluției franceze din 1789, dreptul de proprietate este sacru și inviolabil , și în legislația noastră civilă., sunt exprimate, dar firește într-o formă juridică . Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, apare așadar în noul Cod Civil ,căci el nu apărea în cel de la 1 octombrie 2011 [ fiind un drept exclusiv, absolut și perpetuu] Se numesc actiuni reale actiunile prin care se urmareste protectia drepturilor reale principale . Imprescriptibile sunt: acțiunile in revendicare: imobiliara sau mobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate publica,cele intemeiate pe dreptul de proprietate privata ;actiunea in partaj, cea negatorie, cea confesorie-ce se referă la apararea unui drept de superficie ; reclamantul urmareste apararea unui dezmembramant al dreptului de proprietate ; este imprescriptibila pentru ca priveste un imobil, cea de granituire-prin care proprietarul unui teren, in contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicita instantei sa determine semne exterioare, intinderea celor doua terenuri invecinate De reținut că bunu e că poate bunul să fie vândut sau furat, pierdut. Din punct de vedere extinctiv dreptul de proprietate va putea fi apărat întotdeauna prin acțiunea în revendicare căci nu se pierde prin neuz,

CAPITOLUL 4

ACȚIUNEA IN REVENDICARE MOBILIARĂ

Principiul articolului din 1909 din Codul Civil este acela că în materie de mobile posesia valorează titlu”,proprietatea asupra mobilelor fiind o funcție achizitivă a principiului, totodată posesia face să se prezume până la proba contrară, căci o dobândire regulată a proprietății în persoana posesorului, aceasta fiind funcția probatorie a principiului)

Fiind introdusă oricând, indiferent dacă revendicarea privește un bun mobil sau un bun imobil, acțiunea de revendicare rămâne imprescriptibilă, excepție făcând cazurile în care prin lege se dispune , art. 937 alin. (1) din noul Cod Civil [bunul mobil pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credință, dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului].

Este pe deplin recunoscut dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii.

Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă.

Cât privește acel obiect al actiunii in revendicare – acestea sunt bunurile imobile si cele mobile ce sunt determinate individual de reclamantul care a fost deposedat ; nu poate fi inlocuit cu alte bunuri de valoare egala ori prin compensatie baneasca. obiectul revendicarii, dar se pot cere despagubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate..

4.1. Ipoteza reglementată de art. 937, alin. 1 Cod civil

În ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate),în cazul aplicării art. 937 alin. (1) noul Cod Civil, se referă la momentul în care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terț de bună, ulterior primul act juridic este anulat, prin acest lucru înțeleându-se că prin actul juridic inițial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale (inclusiv dispoziția), așa încât anularea acestuia ar urma să ducă la desființarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, care ar atrage și desființarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terțe persoane, însă, în baza art. 937 alin. (1) noul Cod Civil, va fi menținut actul juridic încheiat cu terțul de bună-credință.

De regulă, în literatura de specialitate, se arată că ipoteza acestei excepții este următoarea:

Primus îi încredințează lui Secundus un bun mobil, cu titlu precar (spre exemplu, se încheie un contract de comodat, de depozit etc., adică un contract prin care nu se constituie sau transmite un drept real cu privire la bunul mobil respectiv), iar Secundus vinde bunul în cauză lui Tertius, acesta din urmă intrând în posesia bunului fiind de bună-credință (crezând că a tratat cu adevăratul proprietar).

Ulterior, contractul dintre Primus și Secundus se anulează (de exemplu, pentru „error in negotio”), dar aceasta nu antrenează și anularea contractului dintre Secundus și Tertius, întrucât Tertius a dobândit bunul mobil cu titlu oneros și a fost de bună-credință.

Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, cât o excepție numai de la principiul „nemo dat quod non habet”, de vreme ce prin actul juridic inițial nu s-a creat sau transmis un drept care să îi permită lui Secundus înstrăinarea bunului mobil. în alte cuvinte, nu s-ar pune problema ca, anulând actul juridic inițial, să dispară (retroactiv) un drept subiectiv care, ulterior, a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.

Potrivit art. 937 alin. (1) C.civ., „persoana care, cu bună-credință, încheie cu unneproprietar un act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării sale în posesie efectivă”.

Dacă sunt întrunite anumite condiții privitoare la bunuri, la persoane și la posesia terțului dobânditor (condiții la care ne vom referi mai jos), posesia acestuia capătă valoarea unei prezumții legale absolute și irefragabile de proprietate, consecința fiind respingerea acțiunii în revendicare mobiliară. Așadar, modul de dobândire a proprietății asupra unui bun mobil consacrat de art. 937 alin. (1) C.civ. este preferabil oricărui alt mod de dobândire a proprietății.

Regula înscrisă în art. 937 alin. (1) C.civ. se justifică pe considerente de echitate, cât și pe necesitatea asigurării siguranței circuitului civil în privința bunurilor mobile. Terțul a dobândit bunul fiind de bună-credință și întemeindu-se pe aparența de proprietate pe care însuși proprietarul a creat-o atunci când a încredințat bunul mobil unei anumite persoane; lipsa de diligență în alegerea persoanei căreia proprietarul i-a încredințat bunul mobil trebuie suportată de proprietar, iar nu de terțul care, cu bună-credință, a dobândit bunul respectiv de la cel care avea aparența că este proprietar.

Art. 1275 alin. (1) C.civ. face o aplicație a modului de dobândire a proprietății asupra unui bun mobil prin posesia de bună-credință pentru situația transmiterii succesive a unui bun mobil, dispunând că „dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil corporal, cel care a dobândit cu bună-credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului, chiar dacă titlul său are dată ulterioară”, alin. (2) arătând că „este de bună-credință dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu putea să cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător”.

Unii autori sustin că e destul de neobișnuit în privința părții finale este și alin. (3) al art. 1275 C.civ., potrivit căruia, „dacă niciunul dintre dobânditori nu a obținut posesia efectivă a bunului mobil corporal și creanța fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanța de judecată”.

4.2. Revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terțul dobanditor de bună – credință

Se poate spune despre dreptul de proprietate ca el vine sa realizeze un echilibru in cadrul societatii. Atunci cand acest echilibru este rupt, este de datoria legiutorului sa intervina si sa dea o solutie.

Spre deosebire de sistemele de drept anterioare, unde solutia era aceeasi, indiferent daca era vorba despre un bun mobil sau un bun imobil, in sistemul nostru actual de drept solutia este diferita, dupa cum adevaratul prorpietar revendica un bun mobil sau un bun imobil.

Actiunea in revendicare este unul dintre principalele mijloace juridice de aparare a proprietatii. Putem vorbi de actiune in revendicare mobiliara sau imobiliara, dupa cum obiectu sau este un bun mobil sau imobil, individual determinat. Trebuie facuta aceasta distinctie, intrucat in timp ce, in cazul imobilelor, posesia naste o prezumtie simpla de proprietate ce poate fi rasturnata prin proba contrarie, in cazul mobilelor, ea naste o prezumtie absoluta, "juris et de jure", care nu permite dovada contrarie.

Indiferent de obiectul ei, se da posibilitatea proprietarului neposesor de a cere recunoasterea dreptului sau de prorpietate si restituirea bunului sau de la posesorul neproprietar.

Articolul 937 alin. (1) C.civ. nu se aplică în cazul bunului pierdut sau furat, nici chiar atunci când bunul mobil a ajuns în posesia unui terț dobânditor de bună- credință, ci, într-o asemenea situație, se va aplica art. 937 alin. (2) C.civ. ori, dupăcaz, art. 937 alin. (3) C.civ., acțiunea în revendicare mobiliară putând fi admisă. Potrivit art. 937 alin. (2) C.civ., „bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-credință, dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului”.

Cât privește sfera de aplicare a art. 937 alin. (2) C.civ., este de reținut că, pelângă condițiile referitoare la bunuri și la posesia terțului dobânditor (analizate mai sus), mai trebuie îndeplinite încă două condiții speciale. În primul rând, este necesar ca terțul să dobândească bunul mobil de la hoț sau de la cel care și-a însușit nelegitim bunul pierdut de adevăratul proprietar ori chiar de la o altă persoană care, la rândul ei, a dobândit de la hoț sau găsitor. În alte

cuvinte, bunul mobil a ieșit din posesia proprietarului fără voia sa. Tocmai de aceea, cu însușirea bunului prin săvârșirea infracțiunii de furt este asimilată desesizarea produsă pe calea tâlhăriei ori a pirateriei.

În schimb, nu se încadrează în situația avută în vedere de art. 937 alin. (2)C.civ. unele infracțiuni cum ar fi abuzul de încredere, înșelăciunea, gestiunea frauduloasă, deoarece în asemenea cazuri proprietarul s-a desesizat de bunăvoie de bunul său.

Cât privește pierderea bunului mobil, nu prezintă interes dacă aceasta se datoreazăneglijenței proprietarului sau unui eveniment fortuit, în ambele cazuri art. 937 alin. (2) C.civ. fiind aplicabil.

În al doilea rând, pentru a fi admisă, acțiunea în revendicare trebuie introdusă întermen de trei ani de la data pierderii sau furtului bunului mobil, acesta fiind untermen legal de decădere, deci, neintroducerea acțiunii înăuntrul acestui termen are ca efect, potrivit art. 2545 alin. (2) C.civ., chiar pierderea dreptului de proprietate

asupra bunului mobil respectiv.

În concluzie, acțiunea în revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la terțuldobânditor de bună-credință va fi admisă dacă proprietarul o introduce în cel mult trei ani de la data pierderii sau furtului și, desigur, dacă dovedește dreptul său de proprietate asupra bunului, ieșirea bunului din posesie fără voia sa, precum și identitatea dintre bunul revendicat și bunul pierdut sau furat.

Dacă acțiunea în revendicare a fost admisă, terțul dobânditor are la îndemânăregresul împotriva hoțului sau a găsitorului, însă va suporta riscul eventualei insolvabilități a acestuia.

4.3. Revendicarea bunului mobil de la hoț, de la gasitorul care nu s-a conformat dispozițiilor art. 941 si urm. Cod civil, sau de la terțul dobânditor de rea – credință

Art. 941 si urm. Din Codul civil spune că: „Posesorul unui lucru mobil care nu aparține nimănui devine proprietarul acestuia, prin ocupațiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condițiile legii.

(2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum și bunurile care, prin natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peștele și resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale și aromatice și altele asemenea.

(3) Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate lucruri abandonate.”

Dovedirea de către reclamant a dreptului său de proprietate este suficientă pentru a conduce la admiterea acțiunii în revendicare, indiferent dacă bunul mobil se află la autorul furtului, la cel care și-a însușit bunul găsit (fără a se conforma dispozițiilor înscrise în art. 941 și urm. C.civ.) sau la o altă persoană care este de rea-credință. În privința acestor persoane, nu se aplică art. 937 alin. (2) C.civ. și cu atât mai mult nu se aplică nici art. 937 alin. (1) C.civ., ceea ce înseamnă că acțiunea în revendicare poate fi admisă.

Reaua-credință constă în faptul că persoana a intrat în posesia bunului mobil în condiții ce exclud formarea convingerii sale sincere că a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului. Spre exemplu, sunt posesori de rea-credință atât cel care dobândește bunul mobil de la o persoană despre care știa sau ar fi trebuit să știe că nu are calitatea de proprietar, cât și cel care dobândește bunul mobil de la adevăratul proprietar, însă obține consimțământul acestuia prin dol. Desigur că tot posesori de rea-credință sunt și hoțul, precum și cel care și-a însușit bunul găsit.

Pe temeiul art. 563 alin. (2) C.civ., care nu distinge între revendicarea unui imobil și revendicarea unui mobil, acțiunea în revendicarea bunului mobil proprietate privată pierdut sau furat de la terțul de rea-credință este imprescriptibilă extinctiv. Însă, posesorul de rea-credință ar putea invoca, potrivit art. 939 C.civ., uzucapiunea de 10 ani.

Acțiunea în revendicarea unui bun mobil proprietate publică este imprescriptibilă extinctiv art. 136 alin. (4) din Constituție și art. 861 alin. (1) și art. 865 alin. (3) C.civ. și nu poate fi paralizată prin invocarea uzucapiunii art. 861 alin. (2) C.civ..

Mai precizăm că acțiunea în revendicare mobiliară poate fi exercitată și împotriva detentorului precar, urmând a se aplica regulile de la revendicarea bunului mobil de la posesorul de rea-credință, cu particularitatea că în nicio situație detentorul nu poate invoca uzucapiunea.

CAPITOLUL 5

EFECTELE ACȚIUNII IN REVENDICARE

Ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, pârâtul care a pierdut procesul trebuia să restituie lucrul împreună cu accesoriile sale, în special fructele, făcându-se distincția dintre posesorul de bună-credință (bonae fidei possessor) și posesorul de rea-credință (malae fidei possessor). Dacă posesorul de bună-credință era obligat să restituie toate fructele de la data începerii procesului, fie că le-a consumat, fie a omis să le culeagă, posesorul de rea-credință trebuia să restituie toate fructele, chiar și pe cele anterioare procesului.

Și pârâtul avea dreptul de a obține de la reclamant restituirea cheltuielilor făcute cu lucrul ce urma a fi restituit, dar se făcea aceeași distincție între posesorul de bună-credință și cel de rea-credință. Posesorul de bună-credință putea obține restituirea cheltuielilor necesare și utile, dar nu și a celor voluptuare, în timp ce posesorul de rea-credință putea obține numai restituirea cheltuielilor necesare.

În principiu, efectele admiterii acțiunii în revendicare sunt aceleași, indifferent dacă bunul revendicat este mobil sau imobil.

Efectele admiterii acțiunii în revendicare vizează următoarele aspecte:

– restituirea lucrului;

– restituirea productelor și a fructelor produse de lucrul revendicat în intervalul de timp în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestuia;

– suportarea cheltuielilor făcute de către posesorul neproprietar cu privire la

bunul revendicat.

În prealabil, menționăm că, potrivit art.563 alin. (4) C.civ., „hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă”.

5.1. Restituirea lucrului

Dacă acțiunea în revendicare este admisă, reclamantului i se recunoaște dreptul de proprietate asupra lucrului revendicat, iar pârâtul este obligat la restituirea acestuia. Bunul este readus în patrimoniul proprietarului liber de eventualele sarcini cu care fusese grevat de către posesorul neproprietar – resoluto iure dantis resolviturius accipientis.

În cazul în care restituirea lucrului în natură nu mai este posibilă datorită pieirii lucrului din vina pârâtului ori lucrul a fost înstrăinat de către acesta (și, pe temeiul unor dispoziții legale speciale, terțul dobânditor nu mai poate fi evins de către proprietarul originar), obligația de restituire va fi înlocuită cu o obligație de dezdăunare, deci instanța îl va obliga pe pârât la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, evaluată în raport cu momentul restituirii lucrului [art. 566 alin. (1) C.civ.].

În ce ne privește, apreciem că obligarea pârâtului la despăgubiri se va face cu respectarea dispozițiilor procesuale în materie, ceea ce presupune fie că reclamantul a formulat o acțiune prin care a solicitat condamnarea alternativă (în principal, restituirea lucrului în natură, iar, în subsidiar, obligarea la plata contravalorii lucrului), fie modificarea obiectului cererii de chemare în judecată [art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., transformându-se astfel acțiunea în revendicare intentată de reclamant într-o acțiune în despăgubiri, fie introducerea unei cereri de revizuire a hotărârii prin care a fost admisă acțiunea în revendicare (art. 322 pct. 3 C.proc.civ.), fie sesizarea instanței de executare cu o cerere prin care se solicită stabilirea echivalentului valoric al lucrului a cărei predare nu mai este posibilă (art. 574 C.proc.civ.).

Dacă bunul revendicat a pierit fortuit și era asigurat, pârâtul va restitui indemnizația de asigurare pe care a încasat-o sau, după caz, va fi obligat să cedeze dreptul de a primi indemnizația (art. 1642 teza I C.civ., aplicat prin analogie). Î

n cazul în care bunul, care nu era asigurat, a pierit fortuit, posesorul de bună-credință nu poate fi obligat la despăgubiri, deoarece, așa cum prevede art. 558 C.civ., riscul pieirii fortuite a lucrului este suportat de către proprietar – res perit domino; în schimb, posesorul de rea-credință va fi obligat să restituie contravaloarea lucrului, afară de situația când dovedește că lucrul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat la data pieirii, la reclamantul proprietar (art. 1642 teza a II-a C.civ., aplicat prin analogie).

Dacă imobilul revendicat a fost expropriat, pârâtul va restitui doar despăgubirea primită ca urmare a exproprierii.

5.2. Restituirea productelor si a fructelor

Fructele sunt, conform art.483 vechiul Cod.civ. și art.548 Noul Cod civil, naturale, industriale sau civile;

La cererea reclamantului (principiul disponibilității), pârâtul, indiferent că a fost posesor de bună-credință sau de rea-credință, va fi obligat să restituie și productele sau, după caz, să plătească echivalentul valoric al productelor care nu mai pot fi restituite în natură, contravaloarea stabilindu-se în raport cu momentul restituirii [art. 566 alin. (1) C.civ.].

Cât privește restituirea fructelor produse de bunul revendicat în perioada în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestui bun, trebuie să deosebim situația posesorului de bună-credință și cea a posesorului de rea-credință.

Astfel, posesorul de bună-credință va reține în deplină proprietate fructele produse de bun pe tot intervalul de timp cât a durat buna sa credință (art. 948 C.civ.), cu precizarea că buna-credință a posesorului a încetat, cel mai târziu, la data introducerii acțiunii în revendicare.

În schimb, posesorul de rea-credință sau detentorul precar, pe temeiul art.566 alin. (2) C.civ., este ținut să restituie în natură toate fructele produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar sau, după caz, să plătească echivalentul valoric al fructelor valorificate. De asemenea, pe temeiul art.948 alin. (5) C.civ.,

posesorul de rea-credință poate fi obligat și la plata echivalentului valoric al fructelor pe care a omis să le perceapă.

Subliniem că obligarea posesorului de rea-credință la restituirea în natură a fructelor sau la plata contravalorii acestora va fi dispusă de către instanță numai dacă proprietarul solicită în mod expres aceasta, nu însă și din oficiu.

5.3. Restituirea cheltuielilor

Pe temeiul art.566 alin. (3) C.civ., cheltuielile necesare, adică acelea făcute pentru conservarea lucrului, se vor restitui integral, deci pârâtul din acțiunea în revendicare, indiferent dacă a fost de bună sau de rea-credință, este îndreptățit să solicite, fie prin intermediul unei cereri reconvenționale, fie printr-un proces distinct, obligarea proprietarului să îi plătească o sumă de bani egală cu cheltuielile făcute în vederea conservării lucrului.

În baza art.566 alin. (4) C.civ., la cererea posesorului, proprietarul va fi obligat să suporte și cheltuielile utile, adică acelea care, fără a fi necesare, sporesc totuși valoarea lucrului, însă numai în măsura sporului de valoare adus lucrului, socotit în momentul restituirii.

În ambele cazuri, restituirea acestor cheltuieli, indiferent dacă posesorul care le-a efectuat a fost de bună-credință sau de rea-credință, este justificată de necesitatea de a evita o îmbogățire fără justă cauză a proprietarului în detrimentul posesorului.

Se observă că, în cazul în care cheltuielile utile efectuate de posesor depășesc sporul de valoare adus lucrului revendicat, regulile îmbogățirii fără justă cauză nu sunt înfrânte, deoarece există o sărăcire a posesorului (diferența dintre cheltuielile efectuate și suma pe care o va primi de la proprietar), fără însă a exista o înavuțire a proprietarului, de vreme ce acesta profită doar de sporul de valoare adus lucrului

prin cheltuielile respective.

Pe temeiul art.2495 C.civ. [iar nu al art. 566 alin. (6) C.civ., acest text de lege referindu-se doar la cheltuielile făcute pentru producerea și culegerea produselor, adică pentru producerea și culegerea fructelor și productelor], se poate admite că posesorul de bună-credință este îndreptățit să solicite instanței și să obțină recunoașterea unui drept de retenție asupra lucrului revendicat până la data la care proprietarul îi va plăti cheltuielile (necesare și, în limita sporului de valoare, utile) pe care le-a făcut în legătură cu bunul respectiv.

Astfel, in cazul posesorului, acesta va fi obligat la restituirea bunului sau la despagubiri, evaluate in raport cu momentul restituirii, daca bunul a pierit din culpa acestuia ori daca a fost instrainat.

Mai mult, in aceleasi conditii posesorul va fi obligat si la restituirea productelor ori a contravalorii acestora, iar in cazul posesorului de rea credinta ori a detentorului precar, va putea fi obligat si la restituirea fructelor produse de bun pina la inapoierea bunului catre proprietar.

In cazul proprietarului, efectele actiunii in revendicare vizeaza, in afara de reintrarea in posesia bunului, restiuirea catre posesor a cheltuielilor necesare facute de catre posesor, a cheltuielilor utile, in limita sporului de valoare adus bunului, precum si a cheltuielilor necesare pentru producerea si culegerea fructelor si productelor.

In situatia in care cheltuielile necesare, utile sau voluptorii, s-au concretizat intr-o lucrare noua, nu se va putea cere restituirea, in acest caz devenind incidente dispozitiile din materia accesiunii imobiliare artificiale. Pina la restituirea cheltuielilor efectuate, posesorul are un drept de retentie, cu exceptia cazului in care proprietarul ar da acestuia o garantie indestulatoare. In ceea ce priveste hotarirea judecatoreasca prin care s-a admis actiunea in revendicare, aceasta este opozabila si poate fi executata si impotriva tertului dobinditor, in conditiile prevazute de Codul de procedura civila.

Similar soluției regăsite în art.550 alin.5 Noul Cod Civil și în alin.5 al art.566 Noul Cod Civil se recunoaște un drept de retenție asupra produselor (fructe sau producte)pentru posesorul de rea-credință sau detentorul precar până la executarea de către proprietar a obligației sale de plată a cheltuielilor făcute pentru producerea și culegerea acelor produse. Și în acest caz, dacă proprietarul furnizează o garanție îndestulătoare persoanei care a efectuat cheltuielile, dreptul de retenție poate să nu mai fie exercitat.

Situațiile care constituie excepții de la posibilitatea exercitării dreptului de retenție reglementat de alin.6 al art.566 Noul Cod Civil sunt enumerate la alin.7:

a) obiectul dreptului de retenție este (la rândul său) un bun frugifer;

b) intrarea pârâtului (din acțiunea în revendicare) în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori fraudă;

c) produsele sunt bunuri perisabile ori supuse, într-un interval scurt de timp, unei scăderi semnificative a valorii lor;

În cazul manifestării unor astfel de situații, instanța sesizată de către proprietar în vederea restituirii bunului și/sau a produselor sale poate respinge cererea pârâtului prin care i se solicită recunoașterea exercitării dreptului de retenție. Elementele precum „scăderea semnificativă” a valorii produselor reprezintă împrejurări de fapt pe care instanța le va aprecia, de la caz la caz, în soluționarea cererii.

Proprietarul nu poate fi obligat să suporte cheltuielile voluptuare, adică acelea pe care posesorul le-a efectuat pentru simpla lui plăcere, fără a se ajunge, pe această cale, la creșterea valorii lucrului. În măsura în care lucrările sau amenajările aduse bunului ca urmare a unor asemenea cheltuieli se pot detașa de bun fără ca prin aceasta bunul respectiv să se deterioreze, posesorul are dreptul să le ridice, art. 566 alin. (8) C.civ.

CAPITOLUL 6

STUDIU DE CAZ

Obiect al acțiunilor în revendicare îl pot constitui numai bunurile aflate în circuitul civil, atunci când este vorba de acțiunea în revendicare de drept comun, indiferent dacă este mobiliară sau imobiliară. Aceasta, deoarece există bunuri care, fie prin natura lor, fie prin lege, nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată: apele curgătoare, bunurile care fac parte din domeniul public (art. 865 NCC, art. 136 alin. (3) din Constituția României, art. 5 din Legea nr. 18/1991).

Un aspect desprins din natura dreptului de proprietate este cel al bunurilor ce pot forma obiect al acțiunii în revendicare din punct de vedere al materialității lor. Regula este că pot fi revendicate numai bunurile corporale, dar se admite și posibilitatea revendicării bunurilor incorporale.

Bunurile ce pot face obiect al acțiunii în revendicare, fie că sunt mobile, fie că sunt imobile, trebuie să fie individual determinate, pentru că altfel apar probleme deosebite în faza executării și a readucerii bunului în patrimoniul proprietarului. Nu poate fi admisă acțiunea în revendicare dacă obiectul său nu are un caracter determinat, individualizat, dar și dacă nu există identitate între bunul revendicat și cel asupra căruia se pretinde existența titlului de proprietate.

În cazul în care în perioada în care proprietarul nu a avut posesia bunului acesta a fost modificat, transformat, pierzându-și individualitatea, acțiunea în revendicare nu mai poate fi formulată, ci va putea fi formulată o acțiune în pretenții, care, ca orice acțiune personală, este prescriptibilă.

Acțiune în revendicarea bunurilor imobile ce au aparținut unui cult religios. Respingerea acțiunii. Obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzută de legea specială.

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale.Drept de proprietate.

– culte religioase

– acțiune în revendicare

Notă : S-au avut în vedere dispozițiile legale ale Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data învestirii instanței

Ordonanța de Urgență nr. 94/2000 are, în privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestație la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de actul normativ special. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Secția I civilă, decizia nr.4747 din 22 iunie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj și precizată ulterior, reclamantul Ordinul Franciscanilor

din România a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Oficiul Județean de Consultanță Agricolă Cluj, Casa Agronomului Cluj și Centrul Județean de Consultanță Agricolă Cluj și a solicitat, în temeiul art. 480 C.civ., să fie obligați pârâții să-i restituie în deplină proprietate și posesie, imobilele înscrise în CF nr. 4211 Cluj A+1, nr.top. 13789 și imobilele înscrise în CF nr.1340 Cluj A+1, nr.top.13790.

Prin sentința civilă nr. 76 din 27.01.2011, Tribunalul Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice și Camera Agricolă a Județului Cluj.

A admis acțiunea formulată împotriva pârâților Casa Agronomului, Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice, Camera Agricolă a Județului Cluj și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj și, în consecință:

A obligat pârâții să-i predea reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul casă și teren înscris în CF 4211 Cluj, A+1, nr. top. 13789 și imobilul înscris în CF nr.1340 cu nr.top 13790 A+1.

Tribunalul a reținut că instanța a fost investită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., astfel încât calitatea procesuală pasivă revine celui care stăpânește, ca posesor sau chiar ca detentor, bunul revendicat.

Din probele administrate, rezultă că imobilele revendicate sunt deținute de pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Casa Agronomului Cluj, Camera Agricolă (fostul Oficiul Județean de Consultanță Agricolă) și Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice Cluj, astfel încât aceștia au calitate procesual pasivă.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că asupra imobilelor înscrise în CF 4211 Cluj, A+1, nr.top. 13789 și în CF nr.1340 cu nr.top 13790 A+1 figurează ca proprietar tabular Mănăstirea Franciscanilor, astfel cum atestă copiile colilor funciare depuse la dosar. Reclamantul este continuatorul, cu personalitate juridică, a proprietarului tabular, fiind o entitate aflată în subordinea Ordinului Franciscanilor, împrejurare care rezultă din adresele comunicate de Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național – Secretariatul de Stat pentru Culte și Arhiepiscopia Romano-catolică de Alba Iulia.

Cu toate că nu există o dovadă a actului de preluare de către stat și cu toate că statul nu și-a intabulat niciodată dreptul de proprietate asupra acestor imobile, în fapt, această preluare a avut loc anterior anului 1955, imobilele fiind deținute în prezent de pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Casa Agronomului, Camera Agricolă a Județului Cluj și Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice.

În lipsa unui act întocmit de autoritățile de la acea vreme, există prezumția că imobilele din litigiu a fost preluate abuziv.

Este real că, referitor la imobilele ce au aparținut cultelor religioase din România, a fost prevăzută o procedură specială prin adoptarea OUG nr. 94/2000, aprobată, modificată și completată prin Legea nr.501/2002, modificată prin Titlul II al Legii nr.247/2005 și că situația supusă analizei instanței de către reclamant se încadrează în ipoteza reglementată de acest act normativ.

Reclamantul a promovat, însă, prezenta cerere, prevalându-se de dispozițiile dreptului comun, respectiv de prevederile art.480 C.civ.

Din această perspectivă, instanța reține că reclamantul a demarat procedura specială prevăzută de OUG nr. 94/2000 în urmă cu aproximativ 8 ani, fără ca cererea sa să fie în vreun fel soluționată pană în prezent de către Comisia Specială instituită în acest scop.

Mai mult, reclamantul a promovat în cursul anului 2004 acțiunea înregistrată sub nr. 42xx/2004 la Tribunalul Cluj având ca obiect aceleași pretenții, acțiune soluționată prin respingerea ei ca prematură, conform deciziei civile nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, apreciindu-se că reclamantul trebuia să urmeze procedura specială prevăzută de OUG nr. 94/2000, fără a se analiza pe fond cererea sa.

Articolul 6 alin. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul la un proces echitabil. Simplul fapt că partea interesată a avut la dispoziție căi de recurs interne nu satisface exigențele art. 6 alin.1 din Convenție, ci se impune ca gradul de acces asigurat de legislația națională să fie suficient pentru a le asigura părților interesate „dreptul la o instanță”, dat fiind principiul supremației dreptului într-o societate democratică. Ingerința în dreptul reclamantului de acces la o instanță judecătorească nu a fost proporțională cu scopul urmărit, în condițiile în care, prin decizia civilă nr. 728/2005, Curtea de Apel Cluj, i-a opus acestuia existența procedurii prevăzute de OUG nr. 94/2000 și nici în prezent, după mai mult de 8 ani de la inițierea procedurii administrative respective, cererea reclamantului nu a fost soluționată în vreun fel.

Ca atare, reclamantul este îndreptățit să formuleze prezenta acțiune prevalându-se de dispozițiile dreptului comun, în speță ale art. 480 C.civ.

Lipsirea de un bun, în absența oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, or, din jurisprudența Curții, rezultă că, atunci când statul nu mai poate restitui imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să i se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Este adevărat că pârâții au edificat construcții noi, însă ei nu au investit instanța cu vreo cerere sub acest aspect, deși aveau posibilitatea și cadrul legal să o facă. Chiar și ulterior soluționării prezentei cauze, pârâții își pot valorifica eventualele pretenții asupra construcțiilor edificate, utilizând mijloacele juridice corespunzătoare.

Pe de altă parte, aceste construcții nu au fost înscrise în cartea funciară, iar pretențiile reclamantului se referă exclusiv la imobilele înscrise în favoarea sa în evidențele funciare.

Prin urmare, acțiunea în revendicare promovată de reclamant este admisibilă, în temeiul art. 480 C.civ.și al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, imobilele putând fi readuse în patrimoniul reclamantului, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului de proprietate al altei persoane sau securității raporturilor juridice.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții Casa Agronomului Cluj, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Camera Agricolă a Județului Cluj și Oficiul pentru Studii Pedologice și Agrochimice Cluj.

Prin decizia civilă nr. 260/A din 16.06.2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelurile formulate și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Curtea de Apel a reținut că hotărârea primei instanțe este nelegală în ceea ce privește respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Considerentul că legea specială nu s-a dovedit eficientă, procedura administrativă nefiind finalizată de 8 ani este unul greșit, întrucât reclamantul are deschisă calea acțiunii în justiție și împotriva refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i soluționa cererea de restituire, respectiv calea contenciosului administrativ, în temeiul art. 3 alin.(7) din OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, combinat cu art. 1 alin.(1), art. 2 alin.(1) lit. f) și alin.(2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J., pronunțată în recurs în interesul legii, a fost greșit invocată de prima instanță în argumentarea soluției asupra excepției, deoarece, așa cum rezultă din considerentele acesteia, o acțiune de drept comun nu este admisibilă în condițiile existenței unei legi speciale de restituire, excepție făcând situația în care reclamantul nu a putut beneficia, din motive mai presus de voința sa, de dispozițiile legii speciale, ceea ce nu este cazul, fiind formulată cerere de restituire, nesoluționarea acesteia în termenul prevăzut de lege nedeschizând calea unei acțiuni de drept comun, în condițiile în care refuzul nejustificat al soluționării cererii poate fi atacat în contencios.

S-a mai reținut că singura problemă care s-ar putea ridica este cea rezultând din reglementarea cuprinsă în legea specială referitoare la persoanele abilitate să formuleze cereri de restituire, această persoană fiind centrul de cult, și nu reclamantul, ordin călugăresc. Curtea de Apel a apreciat că acesta nu constituie un impediment în ceea ce privește accesul la justiție al reclamantului, întrucât nu s-a susținut existența unor divergențe între acesta și notificator. Oricum, însă, fiind fostul proprietar al imobilului, conform susținerilor sale, notificarea ar fi formulată de centrul de cult în reprezentarea sa, având, astfel, calitate să exercite acțiune în contencios, dreptul comun neconstituind singura posibilitate de acces în justiție.

De altfel, așa cum reține prima instanță, părțile s-au mai judecat într-un proces având același obiect și aceeași cauză, acțiunea reclamantului fiind respinsă ca prematură prin decizia civila nr. 728/2005 a Curții de Apel Cluj, cu motivarea că retrocedarea imobilelor ce au aparținut cultelor religioase poate fi făcută numai în condițiile legii speciale de restituire, respectiv cele prevăzute de OUG nr. 94/2000, iar reclamantul nu a uzat de dispozițiile acestei legi.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, formulând următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C.p.c. :

Prin decizia recurată a fost încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acest drept este definit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest drept nu înseamnă un acces formal la un tribunal, ci dreptul de a primi un răspuns, o rezolvare a problemei deduse judecații.

Or, reclamantului Ordinul Franciscanilor i se respinge dreptul de a-și vedea problema dedusă judecății soluționată pe fond, cererea sa fiind respinsă, fie ca prematură, fie ca inadmisibilă.

În lipsa oricare oricărui act de preluare a bunurilor în litigiu, acțiunea in revendicare este cea mai importantă cale de redobândire a posesiei bunului.

În plus, prezumția înscrisă în Legea nr. 7/1996, conform căreia conținutul cărții funciare se consideră exact în favoarea proprietarului înscris atâta timp cât nu se dovedește contrariul, nu a fost răsturnată, iar acțiunea în contencios aparține doar titularului cererii, Centrului de Cult Arhiepiscopia Româno Catolică Alba-Iulia.

Se susține și încălcarea art. 1 din Protocolul l adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece, în condițiile în care pârâții nu pot demonstra dobândirea în condiții legale a dreptului de proprietate, acțiunea în revendicare a proprietarului nu poate fi respinsă.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, fiind respins pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 94/2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea 501 din 11.07.2002, „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România (…) altele decât lăcașele de cult (…) se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

Reclamantul Ordinul Franciscanilor din România a învestit instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C.civ., obiectul material al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de imobilele înscrise în CF nr. 4211 Cluj A+1, nr.top. 13789 și imobilele înscrise în CF nr.1340 Cluj A+1, nr.top.13790.

Reclamantul nu a finalizat procedura reglementată de Ordonanța de Urgență nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr. 501/2002 pentru redobândirea imobilelor ce au aparținut cultului religios și sunt aflate în prezent în proprietatea statului, ci a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.

În mod corect instanța de apel a considerat că în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu putea fi promovată.

Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09.06.2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.

S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală – specialia generalibus derogant – și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Ordonanța de Urgență nr. 94/2000 aprobată prin Legea nr.501/2002 are, în privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Tot astfel, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, și împotriva refuzului nejustificat al organului administrativ de a-i soluționa cererea de restituire, reclamantul are deschisă calea unei acțiuni în justiție, astfel încât nici în această ipoteză nu s-ar putea susține că ar fi privat de drepturile reglementate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește susținerea recurentului fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte a reținut, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12.10.2010). Or, reclamantul nu este beneficiarul unei astfel de hotărâri, hotărâre care nu poate fi suplinită de înscrierile existente în cartea funciară.

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art.312 alin. (1) C.p.c., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul.

CONCLUZII

-Realizând o sinteză a subiectelor trate în această lucrare, pot spune că proprietatea cunoaște mai multe forme care au evoluat de-a lungul istoriei omenirii, constituind o relație care se stabilește între oameni în legătură cu diverse tipuri de bunuri ce coexistă și sunt interdependente (este vorba de cele trei mari tipuri de proprietate: proprietatea privată, publică și mixtă cu care am și debutat în licență) Se mai reține că dreptul la proprietate este un drept civil ce a fost recunoscut de John Locke, fiind un drept natural, dreptul o însușire a ființei umane ce fiecare l-a avut prin naștere, de la divinitate. Nu exist o rețetă certă pentru a deveni proprietarul unui bun a mai multor bunuri. Se poate face acest lucru prin moștenire, donații, cumpărare. După ce ne obișnuim cu calitatea nou dobândită, trebuie să conștientizăm că și ceilalți semeni ai noștri să ne recunoască drepturile asupra diverselor lucruri, ceea ce se realizează prin așa numitul drept de proprietate, ce constituie meritul unei persoane sau al unui grup de a poseda bunuri, de a le utiliza, de a hotărî în legătură cu rezultatele obținute din acestea. Firește că studiile în acest domeniu nu s-au oprit a dezbate acest subiect foarte interesant, fiind justificat în diferite feluri, în funcție de aparatul cognitiv și afectiv al fiecăruia. Tratatele tradiționale ale dreptului la proprietate considerau că oamenii trebuie să respecte drepturile la proprietate, întrucât acestea derivă din legile sacre, ale naturii sau rațiunii, ceea ce numeau drepturi naturale,. Apar apoi, anumite documente politice, cum a fost „Declarația drepturilor omului și cetățeanului”, Franța, 1879, ce discuta pe larg despre această manifestare umană. Vorbind din perspectiva morală și istorică, drepturile natural urmează după cele apărute în lege.

Garantat dreptul proprietății prin ele a fost: formarea statelor moderne și apariția Constituțiilor. Închid lucrarea prin a sublinia că dreptul de proprietate este asociat cu o serie de responsabilități, de pildă cea a prejudiciilor ce au fost cauzate de proprietatea personală/individuală.

BIBLIOGRAFIE

Arsachi, Apostol, 1860, Chestiunea proprietății înaintea Adunărilor legislative, Iași

Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura Actami, București,2000.

Constantin Oprișan, 1997, Regimul general al proprietății în România în ,,Studii de Drept Românesc” nr. 1/1995, p. 5-35; Corneliu Bîrsan, Maria Gaiță, Mona Maria Pivniceru, Drept civil. Drepturile reale, Editura Institutul European, Iași.

Corneliu Bîrsan, 2007, Drept civil. Drepturile reale principale, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București

Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 comentată și adnotată, Editura All Beck, București

Georgescu, Valentin Al. 1965, ,,Preemțiunea în istoria dreptului românesc. Dreptul de protimisis în Țara Românească și Moldova,, București, 2006.

Constantin Oprișan, Studii de drept românesc, nr. 1/1995, Editura Academiei Române Bucuresti, 1996.

Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2011.

Corneliu Bîrsan, 2001, "Drept civil. Drepturile reale principale", Ed. ALL Beck, Bucuresti, 2013.

C. Hamangiu, I.Rosetti-Balanescu,Al.Baicoianu, Tratat de drept civil roman, Vol.II, Editura ALL, Bucuresti, 1997.

Adrian Stoica, curs de drept civil Cap. III, ,,Teoria generală a dreptului de proprietate,, Bucuresti, 2009.

Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale 1, Editura C.H. Beck, București, 2009.

Constantin Oprișan, Studii de drept românesc, nr. 1/1995, Editura Academiei Române

Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 1996.

Corneliu Bârsan, ,,Drept civil. Drepturile reale principale,, , Editura Hamangiu, București, 2011.

Mariana Rudăreanu, ,,Dreptul bunurilor (drepturile reale),, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.

Eugenia Popa, Acțiunea în revendicare, Editura Lumina Lex, București, 1998.

Gabriel Boroi, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2011.

Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. All Beck 2001

Eugenia Marin, Acținunea in revendicare și regimurile ei juridice, Editia a 2-a , Editura Hamangiu 2011

Marilena Uliescu, Aurelian Gherghe, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011.

Mariana Rudăreanu, Drept civil. Drepturile reale, București, Editura Fundației România de Mâine, 2012.

Sztranyiczki Szilárd, Drept civil. Drepturile reale principale conform Noului Cod civil, ed. C.H.Beck, București, 2012

Teodor Sambrian, Aspecte generale privind acțiunea în revendicare, in “Academos” din 24 March, 2011

Cristian Jora : Drept civil. Drepturile reale, ed. Universul Juridic, București, 2012

Gabriel Boroi , Liviu Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012

I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, ed. a 2-a, Ed. Cartea Românească, București, 1924

Codul civil, Editura Monitorul Oficial, București, 2011

Tribunalul Suprem dec. civ. nr. 1338/1958 in I. Mihuta, Al. ,Repertoriu de practica judiciara in materie civila a Tribunalului Suprem si a altor instante judecatoresti pe anul 1952-1964.