Ancheta Judiciara din Perspectiva Psihologica
CUPRINS
Introducere
Capitolul I
ASPECTE GENERALE PRIVIND ASCULTAREA SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI ÎN PROCESUL PENAL
I.1.Considerații introductive
1.1.Terminologie – noțiunile de: ascultare, audiere, anchetă, interogatoriu
1.2.Noțiunea și importanța ascultării suspectului sau inculpatului
1.3.Noțiunea de tactică a ascultării suspectului sau inculpatului
1.4.Declarațiile suspectului/inculpatului
1.4.1.Noțiunea și importanța declarațiilor suspectului/inculpatului
1.4.2.Clasificarea declarațiilor suspectului/inculpatului
1.4.3.Importanța și rolul declarațiilor suspectului/inculpatului în raport cu celelalte mijloa-
ce de probă
1.4.4.Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului/inculpatului
I.2.Aspecte de drept procesual penal
2.1.Calitatea de suspect/inculpat în cadrul procesului penal
2.2.Reglementarea procesual-penală a ascultării suspectului/inculpatului
2.3.Drepturile, obligațiile și garanțiile procesuale ale suspectului/ inculpatului
Capitolul II
ANCHETA JUDICIARĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ
II.1.Precizări prealabile
1.1.Caracterizare generală a anchetei judiciare
1.2.Coordonatele activității de anchetă judiciară
II.2.Problematica psihologică a relației anchetator – anchetat
2.1.Caracteristicile interogatoriului judiciar ca relație interpersonală de tip special
2.2.Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară
2.3.Secretele comunicării nonverbale
2.4.Comportamentul nonverbal și detectarea minciunii
2.5.Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confuntare
Capitolul III
SUSPECT / INCULPAT VERSUS ANCHETATOR
III.1.Suspectul/inculpatul în fața anchetatorului
1.1.Personalitatea suspectului/inculpatului
1.2.Psihologia suspectului/inculpatului
1.3.Atitudinea suspectului/inculpatului în raport cu învinuirea ce i se aduce
1.3.1.Recunoașterea suspectului/inculpatului
1.3.2.Atitudinea de negare a faptelor
1.3.3.Atitudinea de tăcere sau refuzul de a da declarații
III.2.Anchetatorul în fața suspectului/inculpatului
2.1.Personalitatea anchetatorului
2.1.1.Calitățile moral – afective
2.1.2.Calitățile psiho – intelectuale
2.2.Conduita profesională a anchetatorului
2.3.Exemple în doctrină privind unele modele de conduită și tipuri de anchetatori
Capitolul IV
CERCETARE APLICATIVĂ
Spețe
CONCLUZII
Bibliografie selectivă
Introducere
Suspectul sau inculpatul este personajul central în cadrul anchetei penale. Întreaga activitate a organelor judiciare se rotește în jurul acestuia ca o spirală ascendentă până într-un punct final ce reprezintă aflarea adevărului și tragerea sa la răspundere. Nimeni în afara lui nu cunoaște mai bine când?, cum?, unde?, de ce? s-a deliberat, pus în act și finalizat gestul infracțional. De aceea apare și dorința profesională a anchetatorului de a exploata psihicul acestui personaj prin intermediul celor mai eficiente mijloace legale în cadrul activității procesuale de ascultare.
Tema lucrării – Considerații juridice și psihologice asupra relației dintre suspect/inculpat și organul de urmărire penală – nu constituie prin ea însăși un element de noutate. Consider că pentru aceasta există și o explicație bazată pe cel puțin două argumente: din punct de vedere legislativ, în acest domeniu nu au existat reglementări noi semnificative în ultimii ani iar din punct de vedere al psihicului uman, acesta nu suferă modificări majore în timp, mecanismele psihice dominate de sentimentul de culpabilitate având o manifestare relativ constantă și asemănătoare. Totuși, cercetări cu privire la diferite segmente ale acestui vast domeniu m-au determinat să abordez tema precizată.
Bazându-mă în mare parte pe reperele identificate în literatura română de specialitate, am reușit să detaliez aspecte importante ale activității de ascultare precum detectarea comportamentului simulat prin observarea unor indicii ce reprezintă secrete ale comunicării nonverbale sau stabilirea contactului psihologic favorabil mărturisirii și înfrângerea rezistenței la interogatoriu.
Prin acestea am încercat să ofer expunerii mele, elemente pe care le consider absolut necesare unui discurs științific cu pretenții calitative. Dacă am reușit sau nu atingerea acestui obiectiv, urmează să constatați Dumneavoastră în cele ce urmează…
Capitolul I
ASPECTE GENERALE PRIVIND ASCULTAREA SUSPECTULUI SAU INCULPATULUI ÎN PROCESUL PENAL
I.1. Considerații introductive
1.1. Terminologie – noțiunile de: ascultare, audiere, anchetă, interogatoriu
În literatura de specialitate, în legislația procesual-penală precum și în practica judiciară, actul procedural prin care suspectul sau inculpatul, celelalte părți sau martorii sunt chemați în fața organelor judiciare pentru a furniza informații în legătură cu infracțiunea ce formează obiectul urmăririi penale sau al judecății este desemnat prin termeni variați, nu întotdeauna proprii a contura conținutul acestei activități. De aceea, consider a fi necesare anumite precizări și delimitări terminologice.
Astfel, ascultarea persoanelor reprezintă actul procedural prin care suspectul sau inculpatul, celelalte părți, martorii, cu privire la care există o presupunere că dețin informații în legătură cu infracțiunea sau făptuitorul acesteia, sunt chemate să dea relații sau explicații în fața organelor judiciare penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează și termenul de audiere. Acesta este considerat a fi sinonim, putând fi folosit, atât în limba vorbită cât și în limba literară, în locul celui de ascultare. La fel și în legislația procesual-penală, în limbajul juridic precum și în cel al literaturii juridice și criminalistice. În mod nejustificat, se consideră că audierea constă în activitatea de ascultare a persoanelor numai de instanța de judecată. Legiuitorul, reglementând această activitate procesuală, utilizează, cu precădere, termenul de ascultare (art.107 și urm. C.pr.pen.).
Termenul general de anchetă desemnează cercetarea ordonată de stat pentru strângerea dovezilor privitoare la o faptă ilegală și stabilirea răspunderii. Ancheta judiciară sau ancheta penală trebuie înțeleasă în sensul de ansamblu al ativităților operative și de cercetare penală efectuate de organele judiciare abilitate, începând de la momentul sesizării până la cel al soluționării cauzei, cu precizarea că poate exista și o cercetare judecătorească pe care o desfășoară instanța și care în esență este tot o activitate de anchetă. Prin urmare, termenul de anchetă nu se identifică cu cel de ascultare ci îl include în conținutul său. Astfel, ancheta penală cuprinde o serie de activități de urmărire penală și tactică criminalistică (cercetare la fața locului, percheziții, audieri de martori, confruntări, reconstituiri etc.) precum și de investigații operative desfășurate de organele specializate având ca scop și finalitate identificarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor, constatarea și probarea temeinică a faptelor și corecta aplicare a legii.
Termenul de interogatoriu desemnează totalitatea întrebărilor adresate de organul judiciar persoanelor ce sunt ascultate în procesul penal și a răspunsurilor date de acestea cu privire la faptele ce formează obiectul procesului. În literatură precum și în practica judiciară termenul interogatoriu este folosit, uneori, într-un mod impropriu. Astfel, datorită, probabil, împrejurării că suspectului sau inculpatului, cu prilejul ascultării, i se adresează cele mai multe întrebări, termenul interogatoriu este utilizat pentru desemnarea activității de ascultare a acestuia și ar consta în totalitatea întrebărilor puse suspectului/inculpatului, precum și răspunsurile la aceste întrebări. Utilizat în această accepțiune termenul interogatoriu prezintă anumite neajunsuri. Astfel, acesta privește doar o latură a activității de ascultare (momentul adresării întrebărilor și al primirii răspunsurilor), neacoperind integral conținutul acestui act procedural. Ascultarea suspectului/inculpatului presupune, în primul rând relatarea liberă a faptelor de către cel ascultat și apoi adresarea de întrebări de către organul judiciar. Prin urmare, activitatea de ascultare în ansamblu constituie rezultatul aplicării procedeului mixt de audiere, adică al relatării spontane a faptelor și a interogatoriului. Apoi, termenul interogatoriu, utilizat în sensul precizat mai sus, ar privi numai ascultarea suspectului sau inculpatului, ceea ce ar putea conduce la concluzia că numai acesta ar putea fi supus unui interogatoriu. O astfel de concluzie ar fi falsă deoarece dispozițiile legale care reglementează ascultarea suspectului/inculpatului (privind relatarea liberă și adresarea de întrebări) se aplică în mod corespunzător și la ascultarea celorlalte părți precum și martorilor (art.111, art.112 și art.114 C.pr.pen.).
Alți autori analizează aceste noțiuni din perspectivă strict psihologică și se precizează că ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiați verificării unor cunoștințe școlare sau schimbului unilateral de informații, conotațiile ambilor termeni având caracter contemplativ-static, iar această semnificație este departe de relația de opozabilitate interpersonală de tip special specifică urmăririi penale. De asemenea, termenul de anchetă ar părea impropriu, deoarece trimite către domeniile sociologiei, pe de o parte, iar pe de altă parte acest termen, prin specificul consacrării sale în trecut, se asociază relelor tratamente și abuzului specific anchetatorului de tip torționar.
Din această perspectivă psihologică se apreciază că termenul de interogatoriu și, respectiv, interogare judecătorească, desemnează cel mai bine realitățile pe care în fond le vizează. Astfel, interogatoriul este definit ca fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul de a culege date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și, în funcție de adevăr, a stabili răspunderile.
În literatura americană de specialitate, pentru a desemna activitatea de ascultare a persoanelor în cadrul procesului penal este folosit termenul de interogatoriu și, mai nou, termenul de „interviu investigativ” .
În concluzie, termenul de ascultare a suspectului/inculpatului este folosit pentru a desemna această activitate din punct de vedere al reglementărilor procesual-penale, termenul de audiere ca sinonim al ascultării cu sensul precizat iar, pentru a surprinde și conotațiile de natură psihologică, este folosit termenul de interogatoriu. Termenul de anchetă include în conținutul său atât activitatea de ascultare a persoanelor cât și alte activități de urmărire penală, de tactică criminalistică și de investigații operative pentru identificarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.
1.2. Noțiunea și importanța ascultării suspectului sau inculpatului
Săvârșirea unei infracțiuni antrenează întotdeauna o vie activitate de probațiune desfășurată de organele judiciare în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor referitoare la faptă și făptuitor.
Posibilitatea aflării adevărului în cauzele penale este dată de împrejurarea că infracțiunea, ca faptă a omului, este însoțită, în majoritatea aproape absolută a situațiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător. Astfel de modificări de natură materială, desemnate prin termenul general de urme, sunt susceptibile de o constatare nemijlocită și pot fi percepute direct de către organele judiciare pe calea efectuării unor activități operative (cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, etc.) sau prin supunerea acestora unor examinări de specialitate (expertize, constatări tehnico- acest termen, prin specificul consacrării sale în trecut, se asociază relelor tratamente și abuzului specific anchetatorului de tip torționar.
Din această perspectivă psihologică se apreciază că termenul de interogatoriu și, respectiv, interogare judecătorească, desemnează cel mai bine realitățile pe care în fond le vizează. Astfel, interogatoriul este definit ca fiind contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul de a culege date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și, în funcție de adevăr, a stabili răspunderile.
În literatura americană de specialitate, pentru a desemna activitatea de ascultare a persoanelor în cadrul procesului penal este folosit termenul de interogatoriu și, mai nou, termenul de „interviu investigativ” .
În concluzie, termenul de ascultare a suspectului/inculpatului este folosit pentru a desemna această activitate din punct de vedere al reglementărilor procesual-penale, termenul de audiere ca sinonim al ascultării cu sensul precizat iar, pentru a surprinde și conotațiile de natură psihologică, este folosit termenul de interogatoriu. Termenul de anchetă include în conținutul său atât activitatea de ascultare a persoanelor cât și alte activități de urmărire penală, de tactică criminalistică și de investigații operative pentru identificarea și tragerea la răspundere penală a făptuitorilor.
1.2. Noțiunea și importanța ascultării suspectului sau inculpatului
Săvârșirea unei infracțiuni antrenează întotdeauna o vie activitate de probațiune desfășurată de organele judiciare în vederea stabilirii tuturor împrejurărilor referitoare la faptă și făptuitor.
Posibilitatea aflării adevărului în cauzele penale este dată de împrejurarea că infracțiunea, ca faptă a omului, este însoțită, în majoritatea aproape absolută a situațiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător. Astfel de modificări de natură materială, desemnate prin termenul general de urme, sunt susceptibile de o constatare nemijlocită și pot fi percepute direct de către organele judiciare pe calea efectuării unor activități operative (cercetarea la fața locului, ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, etc.) sau prin supunerea acestora unor examinări de specialitate (expertize, constatări tehnico-științifice etc.). Descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza și sinteza acestor elemente materiale furnizează utile informații cu privire la infracțiunea comisă și la autorul acesteia.
Dar, săvârșirea infracțiunii este întotdeauna însoțită de o serie de transformări de natură imaterială. Este vorba de acele schimbări petrecute în plan psihic, în planul conștiinței conservate în memoria celor care într-o calitate sau alta au participat la săvârșirea infracțiunii: suspect sau inculpat, persoană vătămată, martori. Astfel de modificări produse în psihicul omului, sub forma unor impresii, nu pot fi cunoscute organelor judiciare decât pe o cale mijlocită, ocolită. Între organul judiciar și sursa informației se interpune purtătorul informației, cel care a perceput împrejurări legate de infracțiune și de făptuitor. Cunoașterea acestor informații presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a impresiilor lăsate în memorie. Aceasta implică un contact direct între organul judiciar și purtătorul informației, contact care se realizează prin chemarea în fața organelor judiciare a celor care cunosc împrejurări legate de infracțiune în vederea ascultării lor.
Ascultarea suspectului/inculpatului este una dintre activitățile cele mai importante căreia, organul de urmărire penală îi consacră o mare parte din timp și un volum mare de muncă. Ascultarea suspectului/inculpatului poate fi definită drept activitatea procesuală și de tactică criminalistică efectuată de către organul de urmărire penală în scopul stabilirii unor date cu valoare probatorie necesare pentru aflarea adevărului în cauza care face obiectul cercetării penale.
Așadar, ascultarea suspectului/inculpatului este un act procedural dar și de tactică criminalistică, care oferă organului de urmărire penală și instanței de judecată cele mai multe informații cu privire la fapta săvârșită și la personalitatea făptuitorului. Datorită valorii informațiilor pe care organul judiciar le obține din ascultarea suspectului/inculpatului, de regulă, procesul penal (atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății), nu se poate desfășura fără ascultarea celui în jurul căruia se va concentra întreaga activitate a organelor judiciare și a părților, purtătorul celor mai ample și utile informații – suspectul sau inculpatul. Această concluzie reiese din obligația organului judiciar de a se deplasa și de a asculta pe suspect/ inculpat la locul unde se află, dacă acesta nu poate să se prezinte pentru a fi ascultat. Situațiile în care procesul penal poate începe și continua fără contactul direct dintre organul judiciar și suspect sau inculpat sunt de excepție și strict reglementate de lege. Dispozițiile legale prevăd că organul de cercetare penală va continua urmărirea și fără a-l asculta pe inculpat când acesta este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuiește în țară, iar în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă, deși a fost legal citat.
Ascultarea suspectului/inculpatului este o activitate deosebit de importantă și ocupă un loc special în rândul celorlalte activități legate de strângerea probelor pe de o parte, datorită informațiilor pe care le furnizează iar pe de altă parte, această activitate constituie prima manifestare a dreptului de apărare al suspectului/inculpatului. Prin informațiile pe care le oferă, deși în cele mai multe cazuri suspectul/inculpatul nu are interes să arate complet adevărul, declarațiile lui cuprind numeroase aspecte ale infracțiunii cercetate (participanți, metode de săvârșire și de acoperire sau ascundere a faptei, bunuri sau valori sustrase, împrejurări legate de comiterea faptei) care, coroborate cu ansamblul probelor existente în dosar pot reda imaginea fidelă a modului de săvârșire a faptei și, nu în ultimul rând, acestea servesc la justa soluționare a cauzei. De asemenea, această activitate, fiind prima manifestare a dreptului de apărare, îi conferă suspectului/inculpatului largi posibilități de prezentare a faptelor și împrejurărilor ce vin în favoarea sa și a tuturor datelor pe care le consideră necesare, putând solicita în acest sens administrarea probelor.
Suspectul/inculpatul este persoana care cunoaște cel mai bine împrejurările și modalitățile prin care s-a săvârșit infracțiunea și poate oferi date pe care nimeni altcineva nu le cunoaște. Astfel, prin ascultarea lui se pot descoperi mijloace de probă ce pot servi la dovedirea activității sale infracționale indiferent dacă, ulterior, revine sau nu asupra declarațiilor inițiale. Prin urmare, informațiile furnizate de suspect/inculpat în cadrul ascultării contribuie la strângerea materialului probator ce va servi atât la acuzarea cât și la apărarea sa.
În acest sens, cu ocazia ascultării, suspectul/inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa, iar atunci când există probe de vinovăție, suspectul/inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Sarcina probării vinovăției suspectului/inculpatului incumbă organului de urmărire penală, iar până la stabilirea vinovăției operează principiul prezumției de nevinovăție.
În concluzie, ascultarea suspectului/inculpatului este o activitate de o importanță majoră în cadrul activităților procesuale probatorii datorită informațiilor care se pot obține atât cu privire la împrejurările și modalitățile în care a fost săvârșită fapta dar și cu privire la personalitatea făptuitorului. Aceste informații ajută organul judiciar la înțelegerea cazului sub toate aspectele, determinând astfel o încadrare juridică corectă a faptei săvârșite și în final contribuie la justa soluționare a cauzei. Dar pentru ca această activitate să-și poată atinge scopul este necesară o cunoaștere aprofundată de către organul de urmărire penală atât a regulilor și procedeelor legale de acțiune, cât și a unor elemente de tactică criminalistică, de psihologie judiciară și de comunicare interpersonală.
1.3. Noțiunea de tactică a ascultării suspectului sau inculpatului
Prin intermediul organelor sale de simț și al gândirii abstracte, omul cunoaște ceea ce se întâmplă în lumea înconjurătoare și păstrează multă vreme în memorie imaginile evenimentelor ce se produc în fața sa. Astfel că el are capacitatea să reproducă în conștiința sa faptele și fenomenele petrecute cu multă vreme în urmă. Deci și infracțiunile, percepute în timpul săvârșirii lor, pot fi reproduse de subiectul receptor și redate altor persoane, cu suficiente caracteristici generale și de detaliu pentru a fi înțelese cu ușurință. Martorii oculari, infractorii și chiar victimele, percepând nemijlocit procesul săvârșirii infracțiunii, sunt în măsură să facă relatări utile despre modul și împrejurările în care a fost comisă. De aceea, știința criminalisticii elaborează metodele tactice de ascultare a acestor persoane.
Tactica ascultării suspectului/inculpatului în procesul penal poate fi definită drept acea parte a tacticii care, în scopul obținerii unor declarații complete și fidele, elaborează, cu respectarea normelor procesual penale, un ansamblu de procedee referitoare la organizarea ascultării, la elaborarea planului pe baza căruia se va desfășura ascultarea, la modul propriu-zis de efectuare a acestei activități, modul de fixare a declarațiilor suspectului/ inculpatului, la verificarea și aprecierea acestora.
Având în vedere faptul că de multe ori suspectul/inculpatul ascunde fapte sau împrejurări cu privire la care este audiat de anchetator sau face declarații nesincere cu scopul de a se sustrage de la răspunderea penală care îl amenință (folosind în acest sens cele mai abile mijloace pentru inducerea în eroare a organului judiciar), este necesară elaborarea și folosirea unor procedee tactice de ascultare a suspectului/inculpatului. Folosirea acestor procedee tactice nu poate depăși cadrul legal și trebuie să se facă cu respectarea demnității umane. În același timp trebuie să se țină seama de diversele atitudini pe care suspectul/inculpatul le poate adopta în fața anchetatorului. Astfel, activitatea de ascultare aduce în poziții opuse pe participanții la această activitate: organul judiciar, purtător al autorității de stat, care va folosi numai mijloace legale neputând periclita prestigiul și demnitatea specifice acestei funcții și suspectul/inculpatul care este interesat să ascundă adevărul, fiind autorul infracțiunii și utilizând în acest sens și mijloace perfide și imorale, fară pericolul de a fi sancționat. Așadar, anchetatorul trebuie să folosească o gamă largă de procedee tactice adecvate fiecărei situații în parte. Aceste procedee tactice reprezintă „arma” cea mai eficace în vederea obținerii unor declarații exacte și sunt puse la îndemâna organului judiciar de acea parte a tacticii criminalistice denumită tactica ascultării suspectului/inculpatului.
Natura procedeelor tactice și modul de aplicare a acestora diferă după cum suspectul/ inculpatul este de bună sau de rea-credință. Astfel, pe suspectul/inculpatul de rea-credință procedeul tactic trebuie să-l determine să renunțe la tendința de minciună, de negare a faptelor și să-l determine să recunoască adevărul; acest procedeu trebuie să aibă însușirea de a surprinde, de a descumpăni, de a-l determina pe acesta să colaboreze și în final să facă declarații sincere. Astfel de procedee tactice constau, de regulă, în folosirea de către organul judiciar a unor strategii care, plasate în cel mai favorabil moment psihologic și adaptate personalității suspectului/inculpatului, au scopul de a-l îndruma spre o anumită comportare, adică renunțarea la atitudinea de rea-credință și recunoașterea faptelor săvârșite. În cazul în care suspectul/ inculpatul se caracterizează prin inteligență, abilitate, spirit de observație, va putea înțelege intenția organului judiciar și se va strădui să păstreze tăcerea asupra acelor împrejurări a căror dezvăluire l-ar pune în pericol. Dar, dacă procedeul tactic este utilizat într-un mod inteligent și este plasat în cel mai propice context psihologic, suspectul/inculpatul ar putea să nu sesizeze finalitatea urmărită de anchetator și, în consecință, ar putea dezvălui fapte asupra cărora până în acel moment a păstrat tăcerea; aceasta nu înseamnă că a fost silit, constrâns la această atitudine, nu înseamnă că a fost indus în eroare, comportarea organului judiciar fiind una onestă și având ca scop moral aflarea adevărului. Libertatea organului judiciar nu este nelimitată. Acesta nu poate folosi procedee care să contravină dispozițiilor legale sau care să inducă în eroare pe suspect/inculpat sau pentru a-l determina să recunoască forțat anumite fapte pe care nu le-a săvârșit.
Procedeele tactice sunt folosite nu numai cu privire la ascultarea suspectului /inculpatului de rea-credință ci și în cazul suspectului/inculpatului de bună-credință, deoarece, acesta din urmă comite, mai presus de voința lui, erori, inexactități ce trebuie însă reparate pentru a facilita obținerea unei declarații complete și fidele. De regulă, scopul utilizării unor astfel de procedee este reamintirea unor împrejurări temporar uitate sau verificarea exactității celor declarate, mai ales când relatările acestora se referă la însușirile subiective de apreciere a raporturilor spațiale, la localizarea și determinarea duratei în timp a unor fenomene.
Procedeele tactice folosite în ascultarea suspectului/inculpatului în procesul penal nu sunt construcții artificiale, hibride, ci dimpotrivă, reprezintă rezultatul generalizării științifice a experienței pozitive acumulate de organele judiciare de-a lungul timpului, de practica cercetării infracțiunilor. Procedeelor tactice le este specific un anumit caracter de generalitate, implicând anumite elemente tipice, comune. Eficacitatea lor a fost constant verificată în activitatea practică a organelor judiciare. Procedeele tactice folosite de organul judiciar se diferențiază însă după cum sunt aplicate unuia sau altuia dintre suspecți/inculpați. Astfel, un anumit procedeu tactic poate fi eficient în cazul unui suspect/inculpat și ineficient în cazul altui suspect/inculpat. În practica judiciară s-a constatat că procedeele tactice de ascultare au, în mod necesar, și un caracter individual, ele diferențiindu-se unele de altele în funcție de mai multe criterii, între care un rol important îl are personalitatea suspectului/inculpatului și ansamblul datelor în care se înscrie cauza. De aceea, ele trebuie aplicate nuanțat, specific personalității suspectului/ inculpatului și tuturor circumstanțelor cauzei. Aceste criterii de diferențiere în aplicarea practică determină situația ca procedeele tactice de ascultare să aibă doar caracterul unor indicații, unor modele sau recomandări care lasă un nelimitat câmp de acțiune imaginației, perspicacității, fanteziei organului judiciar.
Prin urmare, regulile tactice după care se desfășoară ascultarea suspectului/inculpatului au fost elaborate pe baza unei îndelungate cercetări iar aplicarea lor nu poate depăși prevederile normelor în vigoare, utilizându-se numai în limitele și în spiritul acestora. Aceste reguli au fost sistematizate de partea criminalisticii denumită tactica ascultării persoanelor în procesul penal și, mai concret, tactica ascultării suspectului sau inculpatului.
1.4. Declarațiile suspectului/inculpatului
1.4.1. Noțiunea și importanța declarațiilor suspectului/inculpatului
Întreaga activitate procesuală se desfășoară în vederea dovedirii activității infracționale a suspectului/inculpatului și tragerii lui la răspundere penală. Această dovedire a activității infracționale se face prin probe, prin descoperirea și administrarea de probe și reprezintă o obligație legală care îi revine organului judiciar.
Potrivit concepției legiuitorului nostru, constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care cotribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Categorie juridică distinctă, mijloacele de probă reprezintă izvorul probei, adică acele mijloace care pun în evidență proba, prin care pot fi constatate elementele de fapt ce pot servi ca probă în procesul penal. Mijloacele de probă sunt enumerate în mod expres de către legiuitor, acestea fiind: declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare , procese-verbale, fotografii, mijloacele materiale de probă, orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. Prin urmare, pe baza prevederilor legale, declarațiile suspectului/ inculpatului pot fi definite ca fiind mijloc de probă specific dreptului penal prin care se constată elemente de fapt (împrejurări, realități, întâmplări) ce pot servi ca probă și care contribuie la aflarea adevărului și la lămurirea aspectelor cauzei ce face obiectul cercetării.
Ascultarea suspectului sau inculpatului, ca activitate procesuală, are ca rezultat obținerea declarațiilor acestuia. Declarațiile suspectului/inculpatului sunt făcute, de regulă, oral în fața organelor judiciare și se consemnează în scris de acestea. Există și situații, întâlnite mai rar în practica judiciară, când declarațiile suspectului/inculpatului, din cauza unei infirmități fizice (de exemplu: muțenia) nu pot fi făcute oral ci numai scris. Aceasta însă nu schimbă natura declarațiilor, ele având aceeași valoare probantă.
Declarațiile suspectului/inculpatului sunt primele în enumerarea făcută de lege, poate și datorită rolului deosebit de important pe care acest mijloc de probă îl are în cadrul procesului penal. Astfel, în cazul declarațiilor sincere, declarațiile suspectului/inculpatului contribuie întotdeauna la justa soluționare a cauzei întrucât, dacă suspectul/inculpatul este vinovat, stabilesc cu multă exactitate împrejurările în care a fost săvârșită fapta, iar dacă nu este vinovat, fac cunoscute împrejurările care infirmă învinuirea. De asemenea, și declarațiile mincinoase sunt necesare deoarece organul judiciar ia cunoștință de atitudinea suspectului/inculpatului față de învinuirea ce i se aduce, atitudine care poate influența individualizarea pedepsei. De aceea, aceste declarații sunt un mijloc de probă dintre cele mai importante, pentru organul judiciar existând obligația de a le obține în orice cauză penală atât în faza de urmărire penală cât și în faza de judecată.
În literatura de specialitate se face vorbire de o dublă importanță a declarațiilor suspectului: ca izvor de probațiune în cauză și ca mijloc de apărare al acestuia. Delimitarea în analiza acestor aspecte se face doar în plan teoretic deoarece, în practică, aceste două laturi ale ascultării suspectului sunt indisolubil legate între ele. Alți autori analizează funcțiile declarațiilor suspectului sau inculpatului pentru a evidenția mai bine importanța acestora. Astfel, se precizează că declarațiile suspectului/inculpatului îndeplinesc două funcții: funcția de mijloc de probă și funcția de mijloc de apărare.
Ca mijloc de probă, declarațiile suspectului/inculpatului furnizează organului judiciar elemente de fapt care pot servi ca probe pentru aflarea adevărului în cauza penală. Astfel, suspectul/inculpatul, în cazul în care el este în realitate cel care a săvârșit fapta imputată, are cunoștințe direct dobândite cu privire la faptele comise și împrejurările în care au fost săvârșite deoarece cunoaște cel mai bine aceste aspecte și deține date pe care nimeni altcineva nu le cunoaște. În cazul în care o persoană este pe nedrept învinuită sau inculpată, prin declarațiile sale are serioase posibilități de dezvinovățire și de preîntâmpinare a unei erori judiciare.
Ca mijloc de apărare, declarațiile suspectului/inculpatului constituie prima manifestare a dreptului de apărare a suspectului/inculpatului deoarece prin acestea are posibilitatea de a prezenta faptele și împrejurările care vin în apărarea sa, încercând astfel să se disculpe. Astfel, dacă suspectul/inculpatul este vinovat, prin declarațiile sale, el va încerca, de cele mai multe ori, să prezinte faptele astfel încât să-și creeze o situație mai ușoară, iar dacă este nevinovat se va strădui să invoce toate acele împrejurări care probează nevinovăția sa.
Tot ca un mijloc de apărare, declarațiile suspectului/inculpatului pun în lumină sistemul de garanții al exercitării dreptului la apărare consacrat de Constituție și dispozițiile legale în vigoare – garantarea dreptului la apărare – care împiedică exercitarea abuzivă a puterii de către organele judiciare și în același timp constituie o cale de prevenire a erorilor judiciare. Ele sunt deci de natură să oprească subiectivismul celor care sunt purtători ai calității de subiecți activi oficiali ai administrării probei. Și tot ca o manifestare a dreptului de apărare al suspectului/ inculpatului se constituie și dreptul la tăcere pe tot parcursul procesului penal, darea declarației fiind un drept al suspectului/inculpatului și nu o obligație.
1.4.2. Clasificarea declarațiilor suspectului/inculpatului
Declarațiile suspectului/inculpatului pot fi clasificate în: declarații judiciare sau declarații extrajudiciare.
Declarația este judiciară atunci când este făcută în cadrul procesului penal, în fața organelor judiciare, cu respectarea procedurii penale, constituind prin ea însăși mijloc de probă.
Declarația este extrajudiciară când a fost făcută în afara procesului penal, conținutul ei ajungând la cunoștința organului judiciar prin alte mijloace de probă. Acestea pot fi anumite scrisori, declarații ale unor martori (cărora suspectul/inculpatul le-a relatat despre faptă și participația sa) ori anumite înscrisuri în care s-au consemnat declarațiile suspectului/ inculpatului făcute în cadrul unor cercetări administrative. De asemenea, pot fi incluse în această categorie și informațiile desprinse dintr-un jurnal personal, dintr-un memoriu redactat de suspectul sau inculpat ori din alte înscrisuri.
1.4.3. Importanța și rolul declarațiilor suspectului/inculpatului în raport cu celelalte mijloace de probă
Legiuitorul a condiționat valoarea declarațiilor suspectului/inculpatului – mijloc de probă, de existența unor fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ele neavând o valoare mai dinainte stabilită. Astfel, declarațiile suspectului/inculpatului servesc la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză: declarațiile martorilor sau persoanei vătămate, înscrisurile, fotografiile, mijloacele materiale de probă, rapoarte de expertiză sau constatare.
În raport cu aceste mijloace de probă, importanța declarațiilor suspectului/inculpatului nu este de neglijat datorită poziției pe care acesta o ocupă în cadrul procesului penal, fiind figura centrală a acestuia. Cum am mai precizat, suspectul/inculpatul oferă o serie de date pe care le cunoaște mai bine decât oricine și care, de multe ori, sunt cunoscute numai de el. Astfel că, fără declarațiile sale, este foarte greu uneori să se stabilească acele împrejurări care au importanță esențială pentru cauză.
Pentru a înțelege mai bine rolul declarațiilor acestui subiect procesual în raport cu celelalte mijloace de probă este necesară cunoașterea acestora și punerea în evidență a trăsăturilor specifice fiecăruia.
Printre mijloacele de probă orale se înscriu, alături de declarațiile suspectului/inculpatului și declarațiile martorului și cele ale persoanei vătămate. Persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală poate fi audiată în calitate de martor. Orice persoană citată în calitate de martor are următoarele obligații: de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație; de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței; de a spune adevărul. Martorului i se aduce la cunoștință obligația de a da declarații conforme cu realitatea, atrăgându-i-se atenția că legea pedepsește infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Spre deosebire de declarațiile martorului ce constituie, după cum am arătat, o obligație, neîndeplinirea acestora fiind sancționată, declarațiile suspectului/inculpatului nu reprezintă o obligație pentru acesta. El poate face declarații în fața organului judiciar sau poate adopta atitudinea de tăcere, nefiind tras la răspundere pentru aceste atitudini. De asemenea, suspectul/inculpatul poate face declarații mincinoase sau incomplete fără a putea fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă deoarece darea declarațiilor constituie un drept al său și nu o obligație.
Suspectul/inculpatul poate să revină asupra declarațiilor sale, poate face completări, rectificări sau precizări. În această privință, martorul nu poate schimba sau modifica declarația sa datorită obligației legale impuse acestuia de a declara tot ce știe încă de la început, riscând altfel sancțiunea penală pentru mărturie mincinoasă. Suspectul/inculpatul însă poate reveni, schimbându-și declarația dată inițial. Organul judiciar îl va întreba ce anume l-a determinat să revină asupra declarației pentru a aprecia care declarație este adevărată. Prin completări, suspectul/inculpatul își menține declarațiile anterioare, însă mai adaugă ceva la ele. Suspectul/inculpatul va fi întrebat de ce nu a făcut completările după relatarea liberă, când i s-au pus întrebări de completare și a avut posibilitatea de a face aceste completări. Rectificarea constă în îndreptarea sau completarea unor afirmații, iar precizarea urmărește ca anumite afirmații vagi să fie stabilite în mod detaliat. De exemplu, declară că au fost mai multe persoane fără a arăta care, pentru ca ulterior să precizeze numărul acestora.
Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală și care participă în această calitate în procesul penal. Aceasta poate oferi informații utile și necesare cu privire la momentul săvârșirii infracțiunii, în vreme ce declarațiile suspectului/inculpatului conțin și date anterioare și ulterioare acestui moment.
Declarațiile martorilor și ale persoanelor vătămate au rol ajutător fiind ascultate înaintea suspectului/inculpatului, astfel că în momentul ascultării acestui din urmă subiect procesual, organul judiciar are deja o părere asupra felului în care a fost săvârșită infracțiunea și câteva date despre făptuitor.
Informațiile obținute prin celelalte mijloace de probă (înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare , procese-verbale, fotografii, mijloacele materiale de probă, orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege) au, de asemenea, un rol foarte important în probarea activității infracționale a suspectului/inculpatului. Dar, potrivit reglementărilor legale, probele nu au valoare mai dinainte stabilită. De aceea, pentru a cunoaște adevărul cu privire la infracțiune și făptuitorul ei este necesară coroborarea tuturor probelor administrate în cauză.
Ca o concluzie privind administrarea probelor și folosirea mijloacelor de probă analizate, se poate preciza că organul judiciar trebuie să ia în considerare două reguli speciale ce au valoare de pricipiu: principiul prezumției de nevinovăție și principiul „in dubio pro reo”. În conformitate cu dispozițiile legii procesual-penale care consacră prezumția de nevinovăție , orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. Această prezumție legală determină faptul că suspectul sau inculpatul nu este obligat să-și probeze nevinovăția. Prezumția de nevinovăție are caracter procesual, astfel că suspectul/ inculpatul continuă să beneficieze de aceasta în tot cursul procesului penal, chiar în situația în care există indicii ori probe de vinovăție împotriva sa. Cealaltă regulă specială constă în faptul că în toată activitatea de administrare a probelor și a folosirii mijloacelor de probă operează principiul „in dubio pro reo” adică orice îndoială în formarea convigerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului. Aceasta semnifică faptul că, pentru a putea fi reținute de organele judiciare, probele trebuie să aibă un conținut precis.
1.4.4. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului/inculpatului
Concepția asupra forței probante a mărturisirii suspectului/inculpatului a cunoscut de-a lungul timpului o evoluție, care a mers de la atribuirea unei valori probante supreme („regina probelor”), până la considerarea acesteia ca o probă relativă a cărei valoare depinde de concordanța ei cu alte probe administrate în aceeași cauză penală.
Astfel, în legislația mai veche, mai exact în sistemul probelor formale, declarațiile suspectului/inculpatului prin care acesta își mărturisea fapta și își recunoștea vinovăția erau considerate „regina probelor”.
În legislația modernă acest lucru nu mai este valabil, declarațiile acestui subiect procesual având valoare probatorie numai prin coroborarea acestora cu celelalte mijloace de probă existente în cauză. Totuși, unele reminiscențe ale formalismului probelor pe planul acestui mijloc de probă mai sunt întâlnite în dreptul de tip anglo-saxon unde, în funcție de recunoașterea sau negarea vinovăției, procedura judecării cauzei este diferită. Astfel, dacă suspectul/inculpatul declară de la început că se recunoaște vinovat, procedura se simplifică – se exclude participarea juriilor – în care caz se va pune doar problema pedepsei.
Teoria și practica unor sisteme de drept occidentale oferă mărturisirii suspectului/ inculpatului valoarea oricărei probe ceea ce permite să se pronunțe o condamnare în temeiul unei mărturisiri ferme și concrete. Această concepție are la bază principiul liberei aprecieri a probelor și prezumția că nimeni nu are interesul să se recunoască vinovat pentru o faptă pe care nu a săvârșit-o. Practica a arătat însă că această prezumție nu este valabilă întotdeauna. S-au întâlnit astfel situații în care inculpatul și-a recunoscut vinovăția cu privire la săvârșirea unei fapte din variate motive: pentru a ascunde o infracțiune mai gravă, din teamă, din devotament pentru adevăratul făptuitor, din interese personale, ori uneori, ca urmare a presiunilor ce s-au făcut asupra sa. Drept urmare, baza teoretică a acestei susțineri nu este prea sigură, astfel că nu se poate acorda mărturisirii inculpatului valoarea unei probe complete și ferme de vinovăție. De asemenea, progresele făcute de psihologia judiciară – psihologia infractorului în special – au demonstrat că nu trebuie să se acorde prea multă încredere acestui mijloc de probă deoarece, de cele mai multe ori, voluntar sau involuntar, suspectul/inculpatul denaturează declarațiile sale.
Potrivit sistemului nostru probator, probele nu au valoare mai dinainte stabilită prin lege. Și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Prin urmare, declarațiile suspectului/inculpatului, ca mijloc de probă necesar pentru aflarea adevărului în procesul penal, sunt lăsate la libera apreciere a organelor judiciare care, pe baza examinării tuturor probelor administrate în cauză, poate să condamne fără recunoașterea suspectului/inculpatului sau să-l achite chiar dacă acesta a recunoscut fapta și vinovăția sa.
Indiferent de conținutul declarațiilor sale – recunoaștere sau negare a faptei etc. – declarațiile suspectului/inculpatului pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Declarațiile suspectului/inculpatului au o forță probantă relativă, pe de o parte datorită felului de percepere, memorizare, reproducere, adică a procesului de formare a declarațiilor, iar pe de altă parte datorită faptului că suspectul/inculpatul este direct interesat în desfășurarea și soluționarea procesului penal. Relativitatea acestui mijloc de probă, trebuie privită în raport cu natura și importanța declarațiilor făcute de suspect/inculpat, de momentul în care au fost obținute, de atitudinea acestuia în desfășurarea procesului penal, de antecedentele sale penale și în special, de menținerea constantă a declarațiilor sau după caz de revenirea asupra lor.
Potrivit regulilor procesual penale, organul de urmărire penală este obligat să manifeste un rol activ și să adune probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. În acest sens, organul judiciar trebuie să administreze probele care susțin învinuirea chiar dacă învinuitul/ inculpatul recunoaște fapta. Așadar, mărturisirea suspectului/inculpatului are o valoare probatorie condiționată de a fi confirmată de celelalte probe administrate. Luată izolat, ruptă de celelalte probe, nu are forță probantă. De asemenea și declarațiile prin care suspectul/inculpatul neagă săvârșirea faptei penale sunt apreciate în același mod.
Din coroborarea articolelor privind probele în general și declarațiile în special decurge caracterul divizibil și retractabil al declarațiilor suspectului/inculpatului.
Declarațiile suspectului/inculpatului sunt divizibile, în sensul că cele înfățișate de suspect/inculpat pot fi acceptate în tot sau în parte, după cum sunt confirmate sau nu de celelalte probe existente în cauză. De exemplu, organul judiciar poate considera ca adevărată acea parte din declarații prin care se recunoaște săvârșirea infracțiunii și poate înlătura, considerând-o ca neadevărată, partea din declarații care se referă la provocare, la legitima apărare, parte care este neconfirmată de celelalte probe administrate.
Declarațiile suspectului/inculpatului pot fi retractate atât în faza de urmărire penală cât și cu prilejul cercetării judecătorești, organul judiciar – organul de urmărire penală sau instanța de judecată – având sarcina de a aprecia care dintre aceste declarații succesive și contradictorii sunt adevărate.
În practică, s-a constatat că oricare dintre aceste declarații poate fi reținută ca verosimilă, indiferent că acestea au fost date în faza de urmărire penală sau în faza de judecată. Condiția este ca aceste declarații să fie confirmate de ansamblul probelor existente în cauză. Prin urmare, posibilitatea retractării se menține în orice fază a procesului penal, chiar și în căile extraordinare de atac. De asemenea, recunoașterea faptei nu constituie o piedică în revizuirea ulterioară a hotărârii. Retractarea trebuie să fie temeinic motivată și de natură să formeze convingerea că relatările anterioare nu reprezintă adevărul.
În concluzie, declarațiile suspectului/inculpatului sunt divizibile – organul judiciar reținând numai ceea ce se coroborează cu alte probe – și retractabile – numai dacă aceasta se impune în urma aprecierii întregului material probator în cauză. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că existența unor contradicții între declarațiile succesive ale suspectului/inculpatului indică falsitatea uneia sau a unora dintre ele, cel puțin în acele elemente asupra cărora poartă contradicțiile. Practica judiciară a statuat, de asemenea, că între declarațiile date în mod succesiv nu există o ordine de preferință.
În aprecierea valorii probante a declarațiilor suspectului/inculpatului, organul de urmărire penală nu trebuie să plece de la idei preconcepute, presupuneri sau versiuni neverificate. El trebuie să dea dovadă de bună-credință și obiectivitate astfel încât să aprecieze declarațiile suspectului/inculpatului numai în contextul celorlalte probe verificate existente în cauză. Necesitatea aprecierii în acest mod a declarațiilor se explică pe de o parte prin faptul că, potrivit legii, probele nu au o valoare prestabilită iar pe de altă parte prin faptul că recunoașterea, chiar sinceră și completă a suspectului/inculpatului, privită izolat, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală.
Este evidentă concluzia că forța probantă a declarațiilor suspectului/inculpatului nu poate fi cuantificată dinainte, valoarea probantă a acestui mijloc de probă fiind lăsată la aprecierea organului de urmărire penală și instanței de judecată, apreciere care trebuie să aibă la bază convingerea intimă a organului judiciar izvorâtă din analizarea întregului material probator administrat în cauză.
I.2. Aspecte de drept procesual penal
2.1. Calitatea de suspect/inculpat în cadrul procesului penal
Noțiunile de suspect și inculpat, deși sunt folosite pentru a desemna aceeași persoană în cadrul procesului penal, nu sunt sinonime. Potrivit dispozițiilor procesual-penale, suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală și devine parte în procesul penal. Momentul în care este pusă în mișcare acțiunea penală este ales de către organul de urmărire penală și coincide cu existența temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor administrate în cauză.
O infracțiune poate avea mai mulți autori, situație în care se poate vorbi de cosuspecți sau de coinculpați. Cosuspecții/coinculpații sunt acei suspecți/inculpați care au săvârșit împreună o infracțiune și sunt urmăriți și/sau judecați deodată. Aceștia din urmă (coinculpații) formează consorțiul procesual al coinculpaților. Trăsăturile acestuia sunt următoarele:
toate probele privind existența infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților;
orice act efectuat de vreunul dintre coinculpați produce efecte față de toți coinculpații, dacă privește fapta sau circumstanțele reale ale acesteia;
căile de atac folosite de unul sau unii dintre coinculpați profită tuturor coinculpaților, dacă sunt admise pe temeiuri obiective.
Din perspectivă terminologică, autorul unei infracțiuni este numit făptuitor până la momentul începerii urmăririi penale. După acest moment el devine suspect și, prin punerea în mișcare a acțiunii penale, acesta devine inculpat. Prin urmare, diferențierea dintre suspect și inculpat este importantă, dată fiind poziția procesuală diferită a acestora. Astfel, conform prevederilor exprese ale legii procesual-penale, inculpatul este parte în proces. Deoarece legea nu face o astfel de precizare și cu privire la suspect, rezultă că acesta este numai subiect de drepturi și obligații procesuale.
2.2. Reglementarea procesual-penală a ascultării suspectului/inculpatului
Ascultarea suspectului/inculpatului trebuie să se realizeze în cadrul legal reglementat de normele procesual-penale. Acest cadru legal este unul general, sistemul de procedee și reguli specifice, bazate pe dispozițiile legii procesual-penale și pe experiența generalizată a organelor judiciare și care se referă la modul concret de efectuare a acestei activități, fiind elaborat de tactica criminalistică, parte integrantă a științei criminalistice. Regulile după care se desfășoară ascultarea suspectului/inculpatului trebuie respectate atât de organele de urmărire penală cât și de organele judecătorești în scopul asigurării legalității și eficienței ascultării ca act procedural și ca mijloc de probă.
Codul de procedură penală al României conține reguli procedural-penale exacte după care se desfășoară activitatea de ascultare a suspectului/inculpatului. Acestea presupun următoarele:
ART.107, C.pr.pen – La începutul primei audieri, organul judiciar adresează întrebări suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efectiv, și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației ale personale.
Întrebările se repetă la audierile ulterioare doar atunci când organul judiciar consideră necesar.
ART.108, C. pr.pen. – (1) Organul judiciar comunicăsuspectului sau inculpatului calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică a acesteia.
(2) Suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute la art. 83, precum și următoarele obligații:
a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
b) obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zil, orice schimbare a adresei, atrăgâdu-i-se atenția că în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile sau orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că le-a luat la cunoștință.
(3) În cursul urmăririi penale, înainte de prima udiere a suspecului sau inculpatului, i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile prevăzute la alin.(2). Aceste drepturi și obligații i se comunică în sris, sub semnătură, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces verbal.
(4) Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștință inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii.
ART.109, C.pr.pen – După îndeplinirea dispozițiilor art.107 și 108, suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări.
(2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât și în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poatepermite acestuia să utilizeze însemnări și notițe proprii.
(3) În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
ART.10, C.pr.pen – (1) Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat.
(2) Părțile, subiecții procesuali pricipali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia.
(4) Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li să pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație.
(5) Organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
ART.89, C.pr.pen – (1) Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori mai mulți avocați, în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul din avocați este prezent.
(2) Persoana reținută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.
ART.90, C.pr.pen. – Asistența juridică este obligatorie:
a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;
b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;
c) în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5.
ART.91, C.pr.pen.- (1) În cazurile prevăzute în art.90, dacă suspectul sau inculpatul nu și-a ales un avocat, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
ART.92, C.pr.pen – (1) În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală cu excepția:
a) situației în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV;
b) percheziție corporale sau a vehiculelor în cazul infracțiunilor flagrante.
(2) Avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoștiințat de dat și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Încunoștiințarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) Lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că cesta a fost încunoștiințat în condițiile alin.(2).
ART.110, C.pr.pen – (1) Declarațiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. În declarație se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării, menționându-se cine le-a formulat, și se menționează de fiecare dată ora începerii și ora încheierii ascultării.
(2) Dacă este de acord cu conținutul declarației scrise, suspectul sau inculpatul o semnează. Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori preczări, acestea sunt indicate la finalul declarației, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului.
(3) Când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
(4) Declarația scrisă este semnată și de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului ori de judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată și de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, dacă aceștia au fost prezenți, precum și de interpret când declarația a fost luată printr-un interpret.
Prin urmare, după prezentarea regulilor generale, se poate concluziona că activitatea de ascultare a suspectului/inculpatului este efectuată ori de câte ori interesul urmăririi sau al judecății o cere, precum și în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, suspectul/inculpatul este ascultat și cu ocazia luării măsurilor reținerii, controlului judiciar, controlului judiciar pe caușiune, arestului la domiciliu sau arestării preventive, iar inculpatul și în cazul continuării cercetării după punerea în mișcare a acțiunii penale. O precizare importantă este aceea că ascultarea învinuitului sau a inculpatului, efectuată ca act procedural cu valoare probatorie, nu trebuie confundată cu ascultarea acestor subiecți procesuali cu prilejul îndeplinirii unor acte procedurale (de exemplu: referitor la inculpat – în cazul recuzării, strămutării, la schimbarea încadrării juridice, la darea cuvântului sau ultimului cuvânt în faza judecății), în această situație declarațiile având caracterul de concluzii orale.
Aceste dispoziții legale interne se completează cu cele cuprinse în art. 5-6 din Constituția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, dispoziții în aplicarea cărora sunt pertinente regulile statornicite de articolele 1-8 din Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat prin Rezoluția nr. 34.169 a Adunării Generale a O.N.U. în ședința din 17 decembrie 1979.
2.3. Drepturile, obligațiile și garanțiile procesuale ale suspectului/inculpatului
Suspecții și inculpații au anumite drepturi și obligații și beneficiază de anumite garanții în cadrul procesului penal.
Drepturi ale suspectului/inculpatului sunt:
dreptul de apărare;
dreptul de a cunoaște materialele de urmărire penală;
dreptul de a avea ultimul cuvânt în fața instanței de judecată;
dreptul de a ataca hotărârile pronunțate împotriva sa;
dreptul de a formula cereri noi.
Ca o manifestare a dreptului de apărare este și „dreptul la tăcere” sau dreptul suspectului/ inculpatului de a nu face declarații. Acest drept este recunoscut în toate procedurile de ascultare atât în fața poliției, cât și în fața procurorului, judecătorului care dispune arestarea preventivă sau în fața instanței de judecată. Trebuie precizat că el se referă la faptele reținute în sarcina suspectului/inculpatului și nu cu privire la datele sale personale. Refuzul de a comunica datele personale poate constitui motiv de reținere administrativă la sediul poliției până la 24 de ore în vederea identificării în baza legii nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române (art. 31, lit. b).
Obligații ale suspectului/inculpatului sunt:
suportarea învinuirii ce i se aduce în legătură cu săvârșirea infracțiunii;
suportarea unor măsuri procesuale – reținerea, arestul la domiciliu, arestarea preventivă etc.;
obligația de a anunța în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal;
obligația de a se prezenta în fața organului judiciar ori de câte ori este citat.
De asemenea suspectul/inculpatul beneficiază de garanții precum: dreptul la libertate și siguranță, potrivit căreia în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertateși siguranță. Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii. Respectarea demnității umane și a vieții private este o altă garanție procesual penală de care beneficiază suspectul/inculpatul. Potrivit acesteia, orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane. Respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condițiile legii și dacă acesta este necesară.
O altă garanție de care se bucură suspectul/inculpatul este prezumția de nevinovăție, potrivit căreia orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.
Garantarea dreptului la apărare este un alt beneficiu al suspectului/inculpatului reglementat de Codul de procedură penală. Potrivit acestuia, în cursul procesului penal organele judiciare au obligația de a asigura exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare de către părți și subiecții procesuali principali în tot cursul procesului penal. Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadarea juridică a cesteia. Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat.
O altă garanție acordată suspectului/inculpatului este folosirea limbii materne în fața instanțelor de judecată. Limba oficială în procesul penal este limba română. Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce ține de soluționarea cauzei.
Capitolul II
ANCHETA JUDICIARĂ DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ
II.1. Precizări prealabile
Caracterizare generală a anchetei judiciare
În cazul săvârșirii unei infracțiuni, aflarea adevărului și determinarea autorului să-și recunoască vina și să facă mărturisiri cât mai complete cu privire la fapta săvârșită reprezintă sarcini ce revin organelor judiciare competente. Demersul efectuat într-o asemenea împrejurare poate fi numit generic anchetă judiciară iar persoanele care îl efectuează, anchetatori. Astfel, ancheta judiciară reprezintă o cercetare efectuată de un organ de stat (anchetator), desfășurată sistematic și organizată științific în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală, a prelucrării și verificării acestora cu scopul final de a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs și de a stabili răspunderile făptuitorilor.
Ancheta judiciară presupune un contact direct, nemijlocit, între două părți, determinate de apariția unui raport juridic procesual penal specific, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni. Principalii subiecți ai acestui raport juridic procesual penal sunt statul, reprezentat de organele competente să soluționeze cauza penală și infractorul, care va fi tras la răspundere penală pentru faptele săvârșite.
Față de obiectul său, stabilirea existenței sau inexistenței raportului juridic penal substanțial, raportul juridic procesual penal conduce la o confruntare între autoritatea legală chemată să stabilească adevărul și persoana celui care a încălcat legea, persoană ce încearcă, pe diverse căi, să se apere sau să evite tragerea la răspundere penală. Această confruntare se desfășoară pe teren psihologic.
Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală și cercetarea judecătorească)
reprezintă o relație interpersonală de tip special care reunește, de regulă, două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr și un anchetat care, de cele mai multe ori, caută să-l acopere, să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze cât mai mult consecințele care ar urma să decurgă. Deși anchetatorul, ca subiect dominant în această relație, are o poziție net avantajoasă față de poziția inferioară a suspectului/inculpatului, el are totuși de întâmpinat numeroase dificultăți, are de clarificat multe împrejurări, o mare parte din ele pe calea unei lupte, a unui duel psihologic. A câștiga acest duel în favoarea adevărului înseamnă stăpânirea de către anchetator a unor cunoștințe de psihologie judiciară aflate la baza aplicării regulilor tactice criminalistice specifice ascultării suspecților sau inculpaților. Ar fi de neconceput să se realizeze scopul procesului penal fără o cunoaștere exactă a omului, în calitatea sa de autor al unei fapte penale, a mecanismelor psihice pe care se bazează formarea declarației și, în general, a poziției suspectului/inculpatului în fața organelor de urmărire penală sau a instanțelor de judecată, element nelipsit de importanță pentru conturarea laturii subiective a infracțiunii.
În relația anchetator-anchetat, indiferent dacă acesta din urmă este suspect sau inculpat, elementul de interacțiune îl constituie convorbirea. În această situație însă, convorbirea nu este un simplu dialog, o discuție, ci un proces deosebit de complex, un demers anevoios, o stare conflictuală profund tensionată în care, pe de o parte, se încearcă obținerea de date cât mai veridice, iar pe de alta, ascunderea sau denaturarea acestora, eșecul fiind posibil la oricare din cei doi protagoniști. Sarcina legală a anchetatorului este subordonată principiului prezumției de nevinovăție care are rolul de a asigura obiectivitate rezultatelor anchetei judiciare.
Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic: ancheta de urmărire penală și cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi, de exemplu, în situațiile de extindere a acțiunii penale datorită suficienței probelor când cercetarea judecătorească îndeplinește obiectivele urmăririi penale. Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialiști aparținând Poliției (ofițeri) și Ministerului Public (procurori), iar cercetarea judecătorească este de competența judecătorilor.
1.2. Coordonatele activității de anchetă judiciară
Activitatea profesională a organelor de urmărire și cercetare penală constă într-o confruntare permanentă pe care o poartă în calitate de anchetatori cu persoanele bănuite, suspecte sau inculpate. Această confruntare se desfășoară în plan psihologic și creează anumite stări de tensiune emoțională (nervoasă). Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de șah în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul tehnic, plin de imaginație și infractorul viclean și speculativ. Lupta psihologică se desfășoară pe mai multe planuri, oferind diferite situații în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl are anchetatorul.
Din perspectiva experienței practice se disting următoarele patru situații sau planuri situaționale în care se confruntă anchetatorul și anchetatul:
a) planul situațional deschis este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute de ambele părți (ex. infracțiunile flagrante). Aici pot să apară unele capcane psihologice legate de infracțiunea în cauză, situație în care infractorul, dându-și seama și cunoscând exact datele pe care le știe sau despre care are cunoștință anchetatorul, le poate nega pe considerentul că nu sunt probe suficiente împotriva sa. O altă situație delicată se ivește atunci când infractorul recunoaște cu ușurință fapta pentru care este cercetat, acoperind practic altele mai grave, dar despre care anchetatorul nu are informații. Deși în mod practic acest gen de situații nu ridică probleme deosebite din perspectiva probațiunii, trebuie acordată o atenție deosebită întregului context și dacă infractorul a recunoscut totul cu ușurință, trebuie să fie analizată cu atenție și această poziție.
b) planul situațional orb este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii, probele materiale și informaționale sunt cunoscute numai de anchetator (ex. denunțurile, exploatarea mijloacelor speciale etc.). În această situație, anchetatorul nu trebuie să-l determine pe infractor să recunoască faptele, punându-i probele direct în față prin procedeul frontal, deoarece este posibil să mai existe totuși alte date și informații ascunse despre care anchetatorul să nu știe. Interogatoriul trebuie să decurgă lent, urmărind toate detaliile, iar probele trebuie administrate pe rând, de la cele mai simple la cele complexe, urmărind reacția infractorului de fiecare dată când i se administrează o altă probă. În practică, infractorii anchetați de pe poziția planului situațional orb au comis erori flagrante în construcția apărărilor formulate, de obicei pline de contradicții, iar în final și-au recunoscut vinovățiile.
c) planul situațional ascuns este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii sunt cunoscute numai de către persoana interogată. Aceste situații se întâlnesc predilect în cauzele cu autori necunoscuți, cauze vechi (A.N.-uri), peste care timpul a curs în favoarea făptuitorilor. De regulă, este vorba de infracțiuni grave, complexe, faptele fiind comise cu premeditare, în finalizarea acestora autorii ștergând urmele, distrugând sau ascunzând corpurile delicte, denaturând și dezinformând, creându-și alibiuri sau determinând tăcerea eventualilor martori.
În practica judiciară se cunosc situații în care infractorii au fost cunoscuți în calitate de bănuiți în cadrul interogatoriului, dar audierile clasice nu au condus la nici un rezultat, iar dosarele au rămas în stadiul inițial, cu urmărirea penală începută in rem, iar autorul continuând să rămână necunoscut. În condițiile utilizării investigațiilor comportamentului simulat prin tehnica poligraf, planurile situaționale ascunse sunt tot mai frecvent răsturnate, autorii fiind demascați prin identificarea matricei infracționale (amintirea despre faptă), structurată în conștientul acestora și concomitent (prin conversie) efectuându-se în mod operativ probațiunea completă.
d) planul situațional necunoscut este caracterizat de situația în care datele despre comiterea infracțiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator (acesta nu știe dacă bănuitul din fața sa este cel care a comis infracțiunea vizată), nici de infractor (bănuitul neștiind dacă anchetatorul cunoaște vreuna din faptele comise de el, când?, cum? și de unde? a aflat – exemplul tipic pentru suspecții cercetați cu ocazia unor razii, scotociri, filtre de circulație etc.).
În situația planului necunoscut, convorbirea dintre anchetator și infractor este lipsită de temei informațional, iar respectarea prezumției de nevinovăție blochează orice dialog constructiv pentru anchetă, mai ales că o persoană invitată la poliție pentru o asemenea procedură de interogare ar putea reclama pur și simplu un abuz din partea organelor de urmărire penală.
Aceste situații sunt excelente oportunități de a clarifica prin investigațiile comportamentului simulat, implicarea sau nu a persoanei bănuite în speța care face obiectul interogatoriului.
Referitor la planurile situaționale ascunse sau necunoscute, apar situații neprevăzute care pot duce la descoperirea întâmplătoare a faptelor în cauză. Aceasta presupune răbdare, calm, tact în discuțiile purtate de către anchetator cu orice persoană care nu are aparent nici o legătură cu fapta comisă. Astfel se educă și se exersează intuiția, calitățile și aptitudinile personale, valorificându-se și transformându-se o dată cu trecerea anilor în ceea ce se numește fler profesional.
Toate aceste situații reprezintă în plan psihologic repere, coordonate generale ale activității de anchetă judiciară în funcție de care se vor stabili și dezvolta relațiile interperpersonale specifice dintre anchetator și anchetat.
II.2. Problematica psihologică a relației anchetator – anchetat
2.1. Caracteristicile interogatoriului judiciar ca relație interpersonală de tip special
Confruntarea psihologică dintre anchetator cu tehnica și imaginația sa și infractor cu spiritul său viclean și speculativ se concretizează în contextul unor contacte, unor relații interpersonale cu caracter special. Analizat din această perspectivă, interogatoriul reprezintă contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoțional, desfășurat sistematic și organizat științific, pe care îl poartă reprezentantul organului de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date și informații despre o faptă infracțională în vederea prelucrării și lămuririi împrejurărilor în care s-a comis fapta, a identifica făptuitorii și în funcție de adevăr a stabili răspunderile.
Practica judiciară a impus evidențierea câtorva caracteristici distincte proprii interogatoriului judiciar:
1. Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de standardele sale profesionale, de aflarea adevărului cu privire la făptuitor și faptă, de elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul este motivat de diminuarea responsabilității sale în cauză; pe unul îl animă prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preț a libertății sale. De fapt, opozabilitatea de interese dintre suspect sau inculpat și organul judiciar este explicată de statutul diferit al celor doi participanți la proces.
2. Inegalitatea statutului – inculpatul sau suspectul apare în poziția celui ce a săvârșit infracțiunea, în poziția celui care a nesocotit legea, iar în cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecințele faptei comise; organul judiciar ocupă o poziție opusă, el este învestit de autoritatea de stat cu prerogative proprii funcției pe care o exercită în vederea tragerii la răspundere penală a suspectului sau inculpatului. Aparent, avantajul poziției este deținut de organul judiciar. El are posibilitatea de a ține sub un permanent control pe cel interogat, de a observa acele indicii psihologice ale stării de emotivitate provocate de diverse tulburări neurovegetative, de a observa întreaga atitudine, modul de a se comporta al suspectului sau inculpatului și pe această bază să identifice momentele psihologice de alternare și diversificare a procedeelor tactice de ascultare. De asemenea, organul judiciar se poate folosi și de „elementul surpriză” atunci când se află în posesia unor date verificate și pe care în cursul ascultării le poate folosi, nu o dată caracterul surprinzător al acestora zdruncinând rezistența opusă.
Se întâlnesc însă și cazuri când organul judiciar este pus în situația de a duce confruntarea în condiții inegale. Este vorba de faptul că în timp ce organul judiciar folosește în exclusivitate mijloacele legale, suspectul sau inculpatul poate uza de orice mijloace, chiar și ilegale, fără a fi sancționat în mod expres.
Toate acestea explică complexitatea activității de interogare a supectului sau inculpatului, importanța care trebuie să i se acorde, precum și multitudinea însușirilor cerințelor impuse celui chemat să o efectueze – așadar ascultarea suspectului sau inculpatului constituie o luptă, un joc al inteligenței, purtat, înainte de toate, cu arme psihologice.
3. Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea suspectului sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana autoare a infracțiunii își dirijează comportarea în mod conștient, ținând seama de situația reală prezentă și prevăzând și urmările actelor sale. Habitudinile lui sociale vor fi prezente în atitudinea infractorului constituind unul din factorii ei determinanți. Atitudinea suspectului sau inculpatului este rezultatul dintre habitudinile sociale și dominanta defensivă constând din prezența și persistența pe scoarța cerebrală a suspectului sau inculpatului a unor puternice focare de excitație cu caracter dominant reprezentând pericolul care amenință libertatea lui. Există în jur de patru categorii de manifestări în timpul interacțiunii dintre anchetator și anchetat, care reprezintă elemente accesibile unei observări psihologice în timpul interogării:
– anumite trăsături de comportament care apar din prima clipă când suspectul sau inculpatul este introdus în cabinet (motricitatea, timpul de reacție, disconfort psihic etc.);
– expresiile emoționale care se pot urmări, fie prin libera lor manifestare, fie prin modul discret de inhibare a lor (modificări de paloare, spasm glotic etc.);
– gândirea suspectului sau inculpatului este și ea obiectul observării, dar și parte în raționamentul logic sau mai puțin logic privind faptele expuse sau în contradicții mai mari sau mai mici care compun relatarea faptelor (raționamente și judecăți, argumentație logică sau afectivă etc.);
– atitudinea socială a suspectului sau inculpatului care se reflectă în comportamentul pe care îl are față de anchetator sau în modul în care răspunde la avansurile, serviciile pe care organul judiciar i le oferă în timpul interogatoriului.
4. Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag” – practica judiciară demonstrează că infractorii, în special cei ocazionali, chiar dacă nu imediat, ajung să mărturisească din ce în ce mai mult din fapta comisă, iar în final, în funcție de abilitatea anchetatorului, ajung la mărturisiri totale. În aceste cazuri, dominanta defensivă se manifestă prin anumite ajustări mai mari sau mai mici ale realității, aici având de a face cu o atitudine lineară în cabinetul de anchetă.
Însă de cele mai multe ori infractorul „merge în zig-zag” (rectiliniu), recunoscând o parte la început, negând apoi cu înverșunare, revenind câteodată asupra celor declarate, pentru ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar și aceea, de foarte multe ori incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziții tactice ale infractorului (suspectului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de gradul de vinovăție a lui, ci și de poziția relativă pe care o are față de anchetator. Dacă suspectul sau inculpatul socotește organul judiciar inferior lui, fie ca posibilitate de gândire, fie în raport de datele, dovezile deținute de acesta, atunci suspectul sau inculpatul va fi foarte atent și va mărturisi cât mai puțin și nu va renunța la poziția lui, decât în fața celor mai zdrobitoare probe. Când însă superioritatea anchetatorului este clară și pentru infractor, atunci dominanta defensivă a acestuia se va manifesta doar prin ajustări ale faptei.
5. Intimitatea, stresul și riscul – sunt specifice derulării interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci concomitent psihologică. Pentru ca aceasta să se transpună în fapt, relația interpersonală devine specială, prin intimitate. În cabinetul de interogare nu trebuie să pătrundă alte persoane, camerele trebuie izolate fonic, să aibă luminozitate și confort minim.
Nu o dată suspectul trebuie să treacă peste sentimentul de rușine, peste starea de teamă, știut fiind că este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă etc., în prezența unor persoane, altele decât anchetatorul. În același timp, mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câștigarea încrederii, cu trăirea sentimentului de înțelegere, cel puțin umană, a dramei judiciare pe care suspectul o trăiește.
Desigur, rămas singur cu suspectul, în raporturile de confruntare nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire penală poate avea în față o personalitate cu un mental disfuncțional, disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- și autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul consimte liber și pe care și-l asumă din perspectiva profesionistului.
Prin urmare, se poate spune că interogatoriul judiciar aduce pe poziții opuse protagoniștii acestei relații interpersonale de tip special, care nu colaborează, ci se confruntă.
2.2. Contactul interpersonal în biroul de anchetă judiciară
Relația interpersonală anchetator – anchetat pune în evidență, în primul rând, trăirea emoțională creată de contactul cu reprezentantul oficial al autorității, în cadrul căruia se va derula o activitate cu caracteristici absolut speciale (ancheta judiciară). Atitudinea oficială, politicoasă, dar rezervată, profesională, prin ținută și vocabular a anchetatorului, care solicită lămuriri, chestionează, pune în vedere, precizează etc., creează un fond difuz emoțional pentru persoana anchetată (bănuit, suspect, inculpat).
Datorită acestui fapt, majoritatea cercetărilor se desfășoară într-o anumită tensiune emotivă sau nervoasă, cel interogat, de multe ori, apreciind hiperbolizat gesturi, expresii, fapte etc. ale anchetatorului. Din motive diferite (între care: lipsa obișnuinței de a avea de-a face cu autoritățile, tradițiile deformate referitoare la caracterul represiv ori optica relelor tratamente exercitate de organele de cercetare etc.), persoana anchetată manifestă teamă. Din aceste motive, cunoștințele de psihologie devin obligatorii pentru cel însărcinat cu derularea anchetei judiciare, în cadrul căreia psihologul vine să „cenzureze” penalul în sensul benefic aflării adevărului, aceasta presupunând consolidarea așa-zisului „fler” prin „știința anchetei” în efortul mereu perfectibil de a-i reda acestei activități profesionalismul și demnitatea care i se cuvin în actul de justiție independentă.
În baza contactelor inițiale, anchetatorul apreciază comportamentul expresiv, în mod special mimica suspectului ca pe o realitate evidentă, ca pe o totalitate de trăsături și caracteristici dinamico-funcționale care evidențiază stări, sentimente și dispoziții sufletești a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. În acest sens, anchetatorul trebuie să fie atent asupra componentei voluntare a comportamentului expresiv, înțelegând prin aceasta procesele funcționale dinamice mai mult sau mai puțin deformate emoțional, deghizate, simulate în scopul de a masca adevăratele stări sufletești resimțite în timpul ascultării. Suspectul poate simula stăpânirea de sine, calmul, nedumerirea, unele stări de suferință (boală, leșin) atitudinea de revoltă ori de protest, toate cu scopul de a impresiona, de a intimida pe anchetator.
Lipsa de naturalețe și de convingere a acestor simulări este evidentă în fața unei conduite ferme, ofensive a anchetatorului, înlăturarea lor fiind, de regulă, consecința exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. Spre deosebire de acestea, manifestările involuntare reprezintă reacții fiziologice interne ale anumitor sisteme funcționale aflate preponderent sub dependența sistemului neurovegetativ, ele nu pot fi mascate și nici nu pot fi provocate de om în scop voit.
Literatura de specialitate subliniază că cele mai ilustrative manifestări în acest sens sunt: înroșirea (paloarea feței), creșterea volumului vaselor sanguine (observabile la tâmple sau în zona carotidei), spasmul glotic, tremurul vocii, sudorația temporală, frământatul mâinilor, perioada de latență în răspunsuri, ezitarea privirii anchetatorului. Este evident că un anchetator experimentat nu poate scăpa un astfel de comportament. Pentru acesta, temurul vocii, al mâinilor, culegerea unor scame imaginare, mototolirea pălăriei ori a poșetei, pauzele, contraîntrebările etc. vor fi suficient de lămuritoare asupra conduitei unei persoane care trăiește din plin disconfortul psihic intern în contact cu autoritatea. Experiența demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci deficiența de a le interpreta corect. Astfel, de multe ori, inhibiția emoțională (teama inocentului prilejuită de contactul interpersonal cu reprezentantul autorității) este interpretată ca indiciu al vinovăției, iar comportamentul suspectului se apreciază ca fiind simulat.
Problematica interpretării corecte a tabloului psihocomportamental își are fundamentele în științe precum psihologia persoanei, psihologia medicală etc. dar acestea nu pot stabili formule interpretative precise ale gesturilor, ale mimicii, ale conduitei de relație și expresie a unei persoane într-o împrejurare. Trecerea de la știință către arta anchetei judiciare se face prin personalitatea anchetatorului, observator și investigator fin, a cărui intuiție profesională este izvorul interpretării.
În cadrul acestei analize psihocomportamentale trebuie să se discearnă între motivele care provoacă starea emoțională. Ele sunt, ca primă posibilitate, legate de labilitatea psiho-temperamentală a suspectului, de trecutul său infracțional, de starea prezentă, de problemele personale pur și simplu (inclusiv starea de sănătate psihomedicală) sau, ca o a doua posibilitate, izvorând exclusiv în raport cu problematica critică a cauzei pentru care acesta este cercetat. De regulă, procedând la discuții introductive, corelate, legate de situația familială, profesională, antecedente, stare de sănătate, probleme de perspectivă ș.a. se obține o anumită deconectare a individului, o încălzire a relației interpersonale, absolut necesară trecerii către chestionarea cu privire la învinuirea care i se aduce.
În cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (sfera în care, de regulă, intră minorii, femeile, bătrânii, convalescenții), fără experiență în raport cu situațiile de acest gen, este necesară, ca o condiție a reușitei, crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat în care ele să înțeleagă statutul în fața autorității și ce obligații le revin. Nerealizarea acestui climat poate duce (mai ales atunci când se utilizează procedeul frontal al ascultării), o dată cu atacarea problemei critice, la inhibări emoționale artificiale, cu întregul lor cortegiu de manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative. Labilul emoțional (chiar fără a fi vinovat) va reacționa și-și va argumenta spusele împovărat de disconfortul inhibant al temerii naturale pe care o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv față de interlocutorul însuși. Gesturile de nervozitate, ticurile sau ridicarea tonului, pe lângă faptul că semnifică lipsa de profesionalism a anchetatorului, pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea și stările sufletești ale suspectului emotiv.
Există în acest punct al contactului interpersonal, pericolul de a se interpreta greșit așa-zisul „moment psihologic” creat și de a-l „exploata eficient” prin chestionare directă, implicare. Precizările cu caracter acuzatorial sau prezentarea de probe poate complica și mai mult tabloul psihocomportamental al emotivului, el putând ajunge, în ultimă instanță, chiar la recunoașterea unor fapte pe care nu le-a săvârșit. Din acest motiv trebuie privită cu multă precauție orice relatare a suspectului și, în special, tot ceea ce afirmă și îi este defavorabil. Așa stând lucrurile, dacă labilul emoțional (în situația bănuitului- suspectului care totuși nu a comis fapta), i s-a creat un climat introductiv de încredere (realizabil prin abordarea în faza contactului inițial, a unor problematici colaterale, față de care organul de urmărire să manifeste interes, să dea un sfat, să aibă o intervenție, să strecoare o glumă sau să știe să asculte cu răbdare) i se poate aduce în față problematica critică fără nici un risc. Mai mult, aceasta prilejuiește, de regulă, un comportament în care se descifrează ușor indiciile naturaleții și dezinvolturii în argumentare și justificări, sinceritatea surprinderii, suspectul manifestând, mai degrabă, curiozitate față de învinuire decât teamă, exprimându-și păreri, răspunzând prompt la întrebări și punând, la rândul său, o serie de întrebări.
Altfel stau lucrurile în situația în care în persoana suspectului se află chiar autorul faptei. Se constată, de regulă, că discuțiile introductive pe problematica colaterală nu dau roadele scontate. Ambianța rămâne rece, răspunsurile sunt monosilabice, suspectul nu se angajează sincer în dialog, „nu dă nimic de la el”. Analizând comparativ reactivitatea mimico-gesticulară a suspectului, o fină interpretare va surprinde faptul că, dacă totuși pe fondul sărac al dialogului colateral, se obțin răspunsuri și crâmpeie de discuții în limite relativ normale, nu același lucru se întâmplă atunci când se atacă problemele critice. Astfel, prin aducerea în discuție a problematicii ridicate de împrejurările săvârșirii faptei, se pot evidenția pe lângă negările stereotipe („nu cunosc”, „nu știu”, „nu-mi amintesc”), manifestări frecvente de evitare a privirii, pauze înainte de răspuns, spasmul glotic, sudorație, tremurul mâinilor, lipsa oricărei inițiative, toate acestea pe un fond general de suspiciuni din partea suspectului .
Manifestarea acestor tulburări psihocomportamentale net diferențiate se explică printr-un mecanism psihologic extrem de subtil. Esența sa constă în aceea că persoana care nu a comis fapta dispune, în planul intim al personalității sale, de capacitatea psihică de a se degaja cu ușurință de situația de suspect în cauză. Ea, neavând nimic cu cauza în care este ascultată, își comută cu ușurință sfera preocupărilor și a atenției către problematica introductivă, colaterală ce o captivează și pe care o acceptă cu plăcere și interes. Dimpotrivă, suspectul care a săvârșit infracțiunea „nu are posibilități pentru tematici colaterale”, cu alte cuvinte, nu dispune de capacitatea psihică de comutare. Problematica sa centrală se exercită cu o forță inhibitorie deosebită asupra oricăror altor aspecte care se aduc în discuție. Centrul excitației sale nervoase, polarizează întreaga personalitate exclusiv către fapta săvârșită și implicațiile acesteia. Chiar dacă i se oferă posibilitatea destinderii, structurile subconștiente, prin mecanisme inhibitive îl țin prizonierul condiției de suspect în cauză, statut și rol pe care nu le poate abandona.
Deși în fața organului de urmărire penală, suspectul își impune conștient ieșirea din rol, stă în posibilitățile anchetatorului experimentat să desprindă cu ușurință și să interpreteze corect notele artificialului, lipsa de participare, starea de disconfort psihic, teama și suspiciunea continuă în întreaga atitudine de relație și expresie a învinuitului nesincer. Această teamă rezultă din aceea că persoana care a comis fapta realizează natura pur introductivă a discuțiilor colaterale. Ea este preocupată de ceea ce bănuiește că va urma după aceasta, fiind continuu în gardă cu privire la aspectele critice pe care le intuiește că urmează și în raport cu care își făurește alibiurile.
Cât privește suspectul care nu a săvârșit fapta ce i se impută, acesta se dăruiește lesne tematicii abordate, participând cu naturalețe la dezvoltarea ei. Odată fiindu-i lămurite statutul și rolul în cadrul ascultării, el va alunga din plan psihic toată problematica ce-i provocase temere, iar cu privire la învinuire va argumenta natural, dezinvolt, participativ, dezinhibat, neavând, cu alte cuvinte, nimic care să-i inspire teamă.
Rezultate deosebit de interesante în diferențierea celor două conduite opuse se pot obține prin interpretarea manifestărilor psihocomportamentale și a reactivității de expresie a suspecților față de întrebările directe în raport cu aspectele critice. Astfel de întrebări pot fi:
– Dacă susțineți că nu a-ți săvârșit fapta, atunci pe cine bănuiți?
– Ce credeți, va fi descoperit autorul acestei fapte?
– Ce credeți că ar merita autorul pentru fapta sa? etc.
Față de aceste întrebări, suspectul care nu a săvârșit fapta va fi caracterizat printr-o participare autentică. De regulă, persoana sinceră este deosebit de spontană, își spune părerea deschis și chiar dacă, de exemplu, nu bănuiește o persoană anume, oferă totuși păreri care se vor plauzibile, cu forță, cu argumente. De obicei, aceasta își exprimă convingerea că autorul „nu poate scăpa de rigorile legii”, că „oricât de târziu, adevărul tot va ieși la lumină”. În privința pedepsei, își exprimă, de regulă, indignarea și ura pentru făptuitor, cerând sancțiuni foarte mari sau suplicii. Toate acestea pe fondul unei atitudini sincere, apropiate, deschise, care oferă indicii suficiente pentru un comportament natural, degajat, dincolo de implicațiile cauzei.
În fața acelorași întrebări, suspectul care a comis infracțiunea este ezitant, stânjenit, „deosebit de încurcat”. Explicația psihologică constă în efectul paralizant-inhibitoriu, în stupoarea creată de acest gen de întrebări puse tocmai într-o împrejurare deloc plăcută pentru acesta, vizând tragerea la răspundere penală pentru înfăptuirea justiției. De asemenea, referitor la identificarea făptuitorului, răspunsurile sale de obicei sunt: „eu știu ce să zic?”, „depinde”, iar în privința pedepsei pe care o consideră că ar merita-o autorul, cele mai frecvente răspunsuri sunt: „ce-o vrea legea” sau „eu știu ce să zic?”, „nu mă pricep”. De aceea, ce trebuie interpretat este nu atât răspunsul în sine, care poate să difere de la o persoană la alta, cât mai ales, efectele de-a dreptul paralizante ale acestor întrebări în conștiința individului care ascunde adevărul.
Suspiciunea bănuitului în raport cu sărăcia datelor pe care le deține referitor la ce știe anchetatorul, cât știe, de la cine știe, împovărează la maximum conduita acestuia. Neparticipativ, ostil, rămânând în expectativă, de regulă, nu are puterea de a bănui pe cineva, vine cu justificări și temeri de genul „nu pot să dau vina pe nimeni” ori „s-ar putea să greșesc”, nepropunând soluții sau, chiar dacă o face, devine stângaci, neplauzibil, artificial.
Neputând fi mascate, dar nici provocate de om în scop voit, aceste manifestări comportamentale și psihofiziologice vor acompania ca un veritabil cortegiu starea de disconfort psihic pe care o trăiește suspectul. Cu privire la această complexă problematică trebuie subliniat însă faptul că a socoti asemenea manifestări drept probe de vinovăție înseamnă a face o greșeală tot atât de mare ca și atunci când s-ar afirma că siguranța de sine ori promptitudinea și certitudinea răspunsurilor date sunt probe certe ale nevinovăției. Ceea ce trebuie reținut este faptul că expresiile emoționale, coroborate cu probe verificate, pot sublinia, adică pot confirma sau infirma, ca un argument în plus, o teză valabilă, constituind indicii orientative asupra tentativelor comportamentului simulat în ancheta judiciară.
2.3. Secretele comunicării nonverbale
„Omul stătea cu stoicism la un capăt al mesei, alegându-și cu atenție replicile la întrebările agentului FBI. Nu era considerat suspectul principal în cazul acelei crime. Alibiul său era credibil și el părea sincer, cu toate acestea agentul insista. Cu acordul suspectului, investigatorul i-a mai pus câteva întrebări despre arma crimei:
„Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un pistol?”
„Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un cuțit?”
„Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit o daltă de gheață?”
„Dacă ai fi comis crima, ai fi folosit un ciocan?”
Una dintre aceste arme, dalta de spart gheță, chiar era implicată în comiterea crimei, dar informația nu a fost făcută publică. De aceea, doar criminalul ar fi știut care era adevărata armă a crimei. În timp ce-i citea lista armelor, agentul FBI îl observa atent pe suspect. Când a fost pomenită dalta de spart gheață, pleoapele suspectului s-au lăsat în jos și au rămas așa până când a fost menționată următoarea armă. Agentul a înțeles imediat semnificația mișcării pleoapelor la care fusese martor, iar din acel moment așa-zisul suspect a devenit personajul principal în acea investigație. Mai târziu și-a mărturisit crima”.
Această relatare făcută de un fost agent FBI evidențiază importanța pe care comunicarea nonverbală o poate avea în aflarea adevărului într-un caz concret. De aceea consider a fi necesare anumite precizări mai detaliate privind aspecte ale comunicării nonverbale, aspecte care își găsesc aplicabilitate directă în cadrul analizei relației anchetator-anchetat.
Comunicarea dintre anchetator și suspect sau inculpat, nu se efectuează numai pe plan verbal, utilizând limbajul natural articulat, ci oamenii realizează transfer de informații și pe alte canale, prin așa-numita comunicare nonverbală, extralingvistică (gestică, mimică, fond sonor al vorbirii). Canalele nonverbale realizează un surplus de comunicare, transmițându-se stări psiho-emoționale, anxietate, depresie etc. Avantajul comunicării extraverbale constă în faptul că aceasta scapă, în general, controlului voluntar, conștient, creând astfel o posibilitate de acces spre procesele informaționale, atât din sfera gândirii reflectate, cât și a nivelurilor psihologice nereflectate, antrenate în comunicarea realizată involuntar.
Acest tip de comunicare, deseori numită și comportament nonverbal sau limbajul corpului, este o modalitate de a transmite informații (la fel ca și cuvintele), doar că se realizează prin intermediul expresiilor faciale, gesturilor, atingerii, mișcărilor, posturii corpului, accesoriilor personale (haine, bijuterii, stilul părului, tatuaje etc.) și chiar prin tonul, timbrul și volumul vocii fiecăruia. Componentele nonverbale includ aproximativ 60-65% din întreaga comunicare interpersonală.
Comunicarea nonverbală poate scoate la iveală, de asemenea, adevăratele gânduri, sentimente și intenții ale unei persoane. Elementele ei sunt uneori numite „indicii”, pentru că dezvăluie adevărata stare mentală a persoanei. Deoarece oamenii nu sunt mereu conștienți de comunicarea nonverbală, limbajul corpului este de cele mai multe ori mai sincer decât cel verbal, care este utilizat deliberat (conștient) pentru a atinge obiectivele vorbitorului. De aceea, decodificarea acestui mijloc tăcut al comunicării prezintă o importanță deosebită și în cadrul anchetei judiciare.
Explicația sincerității elementelor de comunicare nonverbală și a faptului că scapă controlului voluntar, conștient este aceea că ele sunt comunicate la exterior de sistemul limbic al creierului. Oamenii știu că au un singur creier, care este sediul abilităților lor cognitive. În realitate, în cutia craniană se află trei „creiere”, fiecare cu funcțiile sale specializate, care cooperează ca un adevărat centru de comandă și control, reglementând tot ce face corpul nostru. Aceste trei părți sunt: „creierul reptilian” (trunchiul cerebral), „creierul mamifer” (sistemul limbic) și „creierul uman” (neocortexul). Dintre acestea, sistemul limbic are rolul cel mai mare în exprimarea comportamentului nonverbal deoarece este acea parte a creierului care reacționează la ceea ce se întâmplă în jurul nostru în mod spontan și reflex, în timp real și fără gândire. Din acest motiv, el oferă o reacție sinceră la informația ce-i parvine din mediul înconjurător.
Sistemul limbic este și centrul emoțional. Din acest loc pornesc semnalele spre alte părți ale creierului care ne orchestrează pe rând comportamentele în funcție de emoțiile noastre sau de supraviețuire. Aceste comportamente pot fi observate și decodificate în timp ce se manifestă fizic prin reacții ale picioarelor, toracelui, brațelor, mâinilor și feței. Acestea apărând fără gândire, spre deosebire de cuvinte, sunt autentice. De aceea, sistemul limbic este considerat a fi „creierul onest” atunci când e vorba de comunicarea nonverbală.
A treia parte a creierului nostru este o adăugire relativ recentă în cutia craniană. Se numește neocortex, ceea ce înseamnă „creier nou”. Acestei părți a creierului i se mai spune componenta „umană”, „rațională” sau „intelectuală”, deoarece este responsabilă pentru nivelul cel mai înalt de cogniție și memorie. Neocortexul ne distinge, ca oameni, de celelalte mamifere tocmai datorită masei sale mari (cortex) folosite pentru gândire. Prin capacitățile lui calculăm, analizăm, interpretăm, acționăm la nivel unic, specific doar omului. Este creierul nostru critic și creativ. În același timp, este și cel mai puțin onest, fiind considerat „creierul mincinos”. Deoarece este capabil de o gândire complexă, acest creier – spre deosebire de sistemul limbic – este cel mai lipsit de încredere dintre cele trei componente cerebrale majore.
Descifrarea limbajului nonverbal al suspectului/inculpatului în timpul anchetei judiciare presupune, în primul rând, o abilitate specială în persoana anchetatorului numită capacitate de observare. La fel cum ascultarea atentă este necesară pentru comunicarea verbală, și observarea atentă este crucială pentru înțelegerea limbajului corpului. Observarea este o abilitate care poate fi învățată printr-o pregătire corespunzătoare și prin practică. Observarea concertată (care presupune un efort de concentrare) este esențială pentru detectarea cu succes a indiciilor nonverbale.
Pe lângă această abilitate mai este necesară și cunoașterea modului de funcționare a procesului de gestionare a stresului și pericolului, cunoașterea reacțiilor limbice care generează comportamente nonverbale și a semnificațiilor acestora în cadrul anchetei judiciare. Asfel, una din modalitățile clasice prin care sistemul limbic ne-a asigurat supraviețuirea ca specie, producând un număr consistent de indicii nonverbale, este adaptarea comportamentului nostru în fața pericolului. Răspunsul foarte elegant al creierului la stres sau amenințare poate lua trei forme: reacție de încremenire, reacție de fugă sau reacție de luptă.
Încremenirea este numită uneori „efectul căprioară în lumina farurilor”. Surprinși într-o situație potențială de pericol, încremenim înainte de a acționa. Dar nu încremenim doar când suntem confruntați cu amenințări fizice și vizuale, ci și la amenințarea unor lucruri pe care le auzim și care ne pot alerta sistemul limbic. Acest tip de comportament poate fi observat în timpul interogatoriilor când persoana interogată stă așezată pe locul său ca într-un scaun de catapultare și își reține suflul sau respirația ei devine superficială. O manifestare asemănătoare este și faptul că oamenii chestionați despre o infracțiune își așază deseori picioarele într-o poziție de securitate (fixate în spatele picioarelor scaunului) și le mențin în acea poziție nemăsurat de mult timp.
Observatorii experimentați au remarcat foarte des că oamenii care mint nu-și mișcă picioarele în timpul interogatoriului, părând încremeniți, sau și le imobilizează într-un mod care le limitează mișcările. Constatarea este în concordanță cu cercetările care indică faptul că oamenii au tendința de a-și reduce mișcările brațelor și picioarelor atunci când mint. Acest indiciu poate fi folosit pentru a depista disconfortul în anumite situații și poate orienta direcția investigației. În timp ce observatorul îl privește, cel interogat îi va spune – prin indiciile oferite de picioarele sale – tocmai acele lucruri despre care nu vrea să vorbească. Dacă subiectul se schimbă, devenind mai puțin sresant, picioarele vor fi scoase din nou la iveală, exprimând ușurarea sistemului limbic al creierului că subiectul incomod a ieșit din discuție.
Când anchetatorul întâlnește astfel de comportamente trebuie să-și dea seama că sunt reacții limbice care solicită o explorare amănunțită. S-ar putea ca persona respectivă să mintă sau nu, înșelăciunea neputându-se discerne direct. Dar, din limbajul corpului său, este sigur că ceva o deranjează. De aceea, trebuie explorată prin interogare sursa acestui disconfort.
Creierul și corpul nostru lucrează împreună pentu a ne asigura confortul și a ne consolida siguranța personală. Ori de câte ori există o reacție limbică, în special la o experiență negativă sau amenințătoare, ea va fi urmată de un comportament de calmare. Aceste acțiuni, de obicei calificate în literatura de specialitate „de adaptare”, ne ajută să ne calmăm după ce am trecut printr-o situație neplăcută sau dureroasă. În încercarea sa de a restabili „condițiile normale”, creierul îi cere corpului să manifeste un comportament de confort (calm). Fiind semnale evidente care pot fi citite în timp util, ele se pot observa și decodifica imediat și în funcție de fiecare context. Este important ca aceste comportamente să fie observate deoarece ele dezvăluie extrem de multe lucruri despre starea mentală a persoanei din momentul respectiv și o fac cu o precizie uluitoare.
Comportamentele de calmare pot lua diverse forme. Când o persoană este stresată se poate ca ea să-și maseze cu blândețe gâtul, să-și atingă fața, să se joace cu părul, să-și plimbe limba pe partea interioară a obrajilor sau a buzelor sau să scoată ușor aerul din plămâni umflându-și obrajii. Oamenii au preferințe diferite în ceea ce privește mijloacele de calmare: unii aleg să mestece gumă, să fumeze, să-și lingă buzele, să-și frece bărbia, să-și mângâie fața, să se joace cu obiecte (pixuri, creioane, ruj sau ceas), să se tragă de păr sau să-și scarpine antebrațele. Câteodată calmarea este și mai subtilă, cum ar fi în cazul unei persoane care își mângâie partea din față a cămășii sau își aranjează cravata. Toate aceste comportamente de calmare răspund aceleiași solicitări din partea creierului: acesta îi cere corpului să facă ceva pentru a-i stimula terminațiile nervoase, eliberând în creier endorfinele pentru calmare, așa încât acesta să se simtă liniștit.
Orice atingere a feței, capului, gâtului, umerilor, brațelor, mâinilor sau picioarelor ca răspuns la un stimul negativ (spre exemplu: o întrebare dificilă, o situație stânjenitoare sau o stare de încordare determinată de ceva auzit, văzut sau gândit) reprezintă un comportament de calmare. Aceste comportamente sunt guvernate în ultimă instanță de sistemul limbic și apar ca reacție la stres. Abilitatea de a corela coportamentul de calmare cu un anumit stimul de stres care l-a cauzat poate contribui la o interpretare corectă și la o înțelegere mai bună a gândurilor, a sentimentelor și a intențiilor oamenilor.
În timpul unei anchete, un astfel de comportament poate apărea în urma unei întrebări sau comentariu specific. Comportamentele care semnalează disconfort (îndepărtarea corpului, încrețirea frunții, încrucișarea sau întinderea brațelor) sunt de obicei urmate de comanda dată de creier mâinilor să intervină în scopul calmării. Astfel de indicii trebuie căutate și observate de către anchetator pentru a descoperi ce se întâmplă în mintea persoanei cu care discută. Ca un exemplu, dacă de fiecare dată când îl întreabă pe suspect sau pe inculpat „Îl cunoașteți pe domnul Popescu?”, răspunsul este „nu”, dar este urmat imediat de atingerea gâtului sau a gurii, înseamnă că acesta „se liniștește” în legătură cu întrebarea respectivă. Anchetatorul nu poate ști cu siguranță că cel din fața lui minte, minciuna fiind extrem de greu de identificat, dar poate ști că acesta este deranjat de întrebarea sa atât de mult încât are nevoie să se calmeze după ce o aude. Acest lucru trebuie să-l determine pe anchetator să aprofundeze cercetarea în direcția respectivă.
Un alt comportament de calmare care poate fi întâlnit în timpul ascultării suspectului/ inculpatului este „curățarea piciorului”. În acest gest de liniștire, persoana ascultată își așază mâna (sau mâinile) pe picior (sau picioare) și apoi o (le) coboară pe coapse până la nivelul genunchilor. Unii indivizi fac acest gest o singură dată, dar de obicei fie este repetat, fie piciorul este mai degrabă masat. Mișcarea mai este folosită și pentru a șterge palmele transpirate din cauza anxietății, dar în principal are scopul de eliberare a tensiunii. Acest comportament nonverbal merită urmărit deoarece este un bun indicator al faptului că cineva se află într-o stare de stres. El are o semnificație deosebită pentru că apare extrem de rapid ca reacție la un eveniment negativ. Această acțiune a fost observată de-a lungul anilor de anchetatori când suspecților li se prezintă probe zdrobitoare, cum ar fi imagini de la locul crimei cu care ei sunt deja familiarizați (sentimentul de culpă).
Anchetatorul trebuie să urmărească semnele de liniștire cu mâna pe picior care apar când începe o ședință de interogare și apoi să observe dacă se intensifică pe parcurs, când se pun întrebări dificile. Creșterea frecvenței mișcărilor sau sporirea vigorii „curățării” piciorului este un indiciu foarte bun că acea întrebare a provocat un anumit disconfort persoanei, fie că se știe vinovată, fie că minte, fie că anchetatorul se apropie de un subiect pe care nu vrea să îl discute. Dar comportamentul poate apărea și din cauza faptului că persoana interogată este stresată când i se cere să răspundă la întrebări. De aceea trebuie reținută o notă de precauție cu referire la acest gest. Deși apare cu siguranță la oamenii care încearcă să-și mascheze o vină, el a fost observat și la indivizi inocenți care sunt pur și simplu nervoși, așa că o concluzie nu trebuie trasă prea repede. Cea mai bună modalitate de a interpreta gestul este ca anchetatorul să cunoască faptul că acesta reflectă nevoia creierului de a se liniști și, de aceea, motivele care au stat la baza lui trebuie analizate mai atent.
Este important ca un investigator/anchetator să observe comportamentele de calmare deoarece ele pot ajuta la descoperirea unei minciuni sau a unor informații. Indiciile de calmare au o importanță și o siguranță mai mare decât încercarea de a stabili veridicitatea afirmațiilor. Ele permit identificarea elementelor care îl deranjează sau stresează pe un anumit individ. Cunoașterea acestora poate duce deseori la descoperirea unor informații ascunse care pot oferi noi aspecte ale cauzei cercetate sau noi direcții de investigare și cercetare.
Alte gesturi care indică stresul pot fi observate urmărind mâinile sau fața suspectului/ inculpatului. Cercetările au stabilit că mincinoșii au tendința de a recurge la gesturi mai puține, atingeri mai puține și că își mișcă brațele și mâinile mai puțin decât persoanele oneste. Aceste rezultate sunt în concordanță cu reacțiile sistemului limbic. În fața amenințării (în acest caz dezvăluirea unei minciuni), oamenii se mișcă mai puțin sau chiar încremenesc pentru a nu atrage atenția. De asemenea, când persoanele interogate își frâng mâinile sau își împletesc degetele, mai ales ca reacție la o întrebare dificilă sau la un comentariu semnificativ, este un semn care indică stresul sau îngrijorarea. Pe măsură ce gestul frângerii mâinilor crește în intensitate, culoarea pielii se poate schimba, albindu-se, din cauza faptului că sângele este îndepărtat din punctele de presiune. În astfel de situații poate apărea și gestul de frecare a mâinilor cu degetele împreunate. Imediat ce apare un subiect delicat, degetele se îndreaptă și se împreunează, iar mâinile încep să se frece una de alta. Contactul tactil sporit dintre mâini îi furnizează creierului mai multe mesaje de calmare. Acest gest este un indicator clar de stres major care a fost observat în timpul celor mai dure și dificile interogatorii.
Observarea feței suspectului/inculpatului în timpul ascultării poate surprinde indicii utile referitoare la starea sa în plan psihologic. Ochii reflectă în anumite situații mecanismul limbic al refuzului de a privi sau al respingerii imaginii sau ideii. Orice micșorare a ochilor, fie prin îngustarea privirii, fie prin contractarea pupilelor, este o formă de respingere a imaginii. Gesturi asemănătoare sunt și acoperirea ochilor cu mâinile, închiderea și strângerea pleoapelor într-un mod mai accentuat, o întârziere în deschiderea ochilor sau închiderea lor pentru mai mult timp, toate acestea la auzirea unei informații negative sau a unei întrebări sensibile. Aceste comportamente de respingere sunt bine înrădăcinate în creierul omului; chiar și feții încă nenăscuți îl folosesc din instinct atunci când percep zgomote puternice. Și mai mult, și copiii care s-au născut orbi își acoperă ochii la auzul unor vești proaste. Prin urmare, anchetatorul trebuie să cunoască faptul că gesturile de respingere sunt indicii ale îngrijorării, neplăcerii, dezacordului sau percepției unei amenințări potențiale din partea suspectului /inculpatului.
Alteori, mișcarea ochilor este cea care poate oferi indicii prețioase. Astfel, când o persoană gândește, ea accesează diferite părți ale creierului său, în funcție de informația căutată. La dreptaci, accesarea memoriilor vizuale este însoțită de o mișcare a ochilor în sus și în partea stângă iar la stângaci este o mișcare opusă – în sus și în partea dreaptă. În schimb, crearea unor imagini sau fapte (informații), la dreptaci este însoțită de o mișcare a ochilor în sus și în partea dreaptă iar la stângaci – în sus și în partea stângă. Prin urmare, aceste indicii pot fi folosite pentru a distinge dacă persoana respectivă doar accesează informații stocate în memorie (încearcă să-și aducă aminte de ceva) sau crează informații (încearcă să „fabrice” răspunsuri cu privire la ceva ce nu s-a întâmplat niciodată).
Îngustarea buzelor sau dispariția lor în timpul interogatoriilor este un alt indiciu care poate apărea exact în momentul în care se pune o întrebare dificilă. Nu înseamnă neapărat că individul minte, în schimb, transmite informația că întrebarea aceea specială a funcționat ca un stimul negativ și l-a deranjat în mod evident. De aceea, trebuie continuat șirul întrebărilor.
Încrețirea buzelor este o altă expresie facială care poate fi observată mai ales când unui suspect sau inculpat i se prezintă eronat faptele. Acesta își va încreți și țuguia buzele în semn de dezacord deoarece știe că anchetatorul nu deține informațiile corecte. Gestul este un indiciu atât de exact încât ar trebui să i se acorde mai multă atenție. Apare în numeroase situații și transmite informația sigură că persoana are în vedere o alternativă sau respinge complet ceea ce aude sau vede.
Rictusul, ca și datul ochilor peste cap, este un indiciu universal al disprețului. Pentru manifestarea lui, mușchii buccinatori (de pe părțile laterale ale feței) se contractă și trag colțurile gurii către urechi, conturând în obraji gropițe batjocoritoare. În timpul investigațiilor sau ascultării au fost observate rictusuri pe figurile suspecților sau inculpaților atunci când aceștia credeau că știu mai multe decât anchetatorul sau simțeau ca acesta nu știa toată povestea.
Și limba poate oferi anumite indicii nonverbale. Scoaterea limbii printre dinți este un gest folosit de persoanele care cred că au scăpat cu fața curată dintr-o anumită împrejurare, dintr-o situație delicată. Se manifestă inconștient și are o diversitate de înțelesuri care trebuie analizate în context (el poate semnifica: „am fost prins asupra faptului”, „am scăpat”, „am făcut o prostie”).
Prin urmare, toate aceste secrete ale comunicării nonverbale pot contribui la descifrarea limbajului corpului suspectului/inculpatului. Ele pot oferi anchetatorului indicii și mesaje care să-l ajute în conducerea cu succes a interogatoriului. Nu îl pot transforma într-un „detector uman de minciuni” dar pot contribui la identificarea minciunilor, a informațiilor false și la obținerea unor declarații cât mai veridice.
2.4.Comportamentul nonverbal și detectarea minciunii
Detectarea minciunii este extrem de dificil de realizat. Pentru a descoperi mincinoșii, unele organizații folosesc mostre ale scrisului, analiza stresului din voce sau poligraful. Rezultatele obținute prin toate aceste metode sunt însă discutabile. Nici o mașină, nici o metodă, nici un test și nici o persoană nu pot descoperi minciuna în proporție de sută la sută. În privința detectării comportamentului simulat, chiar și poligraful are o rată de corectitudine de doar 60-80% din situații, eficiența sa depinzând și de operatorul care efectuează testarea.
În observarea și interpretarea comportamentului nonverbal, anchetatorul trebuie să ia în considerare faptul că nu există nici un singur semnal care să fie un indiciu clar al minciunii – nici măcar unul. Aceasta nu înseamnă că trebuie abandonate eforturile de a studia minciuna și de a observa comportamente care, în context, sunt sugestive pentru descoperirea înșelăciunii. Corpul uman trebuie lăsat să vorbească despre ceea ce simte, gândește sau intenționează individul iar semnalele nonverbale trebuie interpretate cu claritate și siguranță astfel încât să se obțină o imagine de ansamblu în urma acțiunii de observare și studiere a lor.
O abordare nouă pentru demascarea minciunii a fost propusă de un fost agent FBI. Acesta a scris un articol în publicația FBI-ului în care a prezentat cercetarea și descoperirile sale despre posibilitățile de identificare a minciunii, incluzând și o listă cu referințe bibliografice din ultimii patruzeci de ani. Articolul se numește „Un model în patru etape pentru detectarea minciunii: o paradigmă alternativă pentru interogare” .
Această lucrare prezintă un nou model pentru identificarea lipsei de sinceritate, bazat atât pe conceptul de activare a sistemului limbic cât și pe interpretarea indiciilor de confort și disconfort. Astfel, este sugerat faptul că, în situațiile în care oamenii spun adevărul și nu își fac griji, se simt mai bine decât atunci când mint sau sunt îngrijorați să nu fie prinși deoarece în al doilea caz au un sentiment de vinovăție. Modelul evidențiază de asemenea tendința de a avea un comportament mai degajat și gesturi mai ample atunci când sunt sinceri și se simt bine, spre deosebire de situația contrară, când gesturile sunt mult mai reținute.
Acest model este folosit în prezent la nivel mondial. Scopul său a fost de a-i pregăti pe ofițerii din structurile de apărare a legii pentru a detecta minciuna în timpul investigațiilor și interogatoriilor. El cuprinde patru etape, patru domenii care trebuie urmărite: ecuația confort/ disconfort, accentuarea, concordanța și managementul percepției.
O primă etapă este aceea a înțelegerii rolului esențial al ecuației confort/disconfort în detectarea minciunii. Persoanele care mint sau sunt vinovate de ceva au conștiința încărcată cu minciunile sau delictele lor. De aceea le este greu să se simtă bine și să fie relaxate, iar starea de tensiune și îngrijorare se face observată destul de repede. Încercarea de a-și ascunde vina sau minciuna le împovărează cu o doză semnificativă de stres în timp ce se zbat să-și fabrice răspunsul la întrebări care în condiții normale nu le-ar ridica nici un fel de probleme.
Pentru a avea rezultate în detectarea minciunii, anchetatorul trebuie să își dea seama care este impactul său asupra acțiunilor suspectului sau inculpatului și să conștientizeze că felul în care se va comporta îi va influența reacțiile. Modul în care pune întrebările (acuzator), în care stă (prea aproape), în care se uită (suspicios) va contribui fie la susținerea nivelului său de confort, fie la scăderea lui. Este bine stabilit că dacă violează spațiul personal al celui ascultat, dacă acționează cu suspiciune, dacă se uită într-un fel nepotrivit sau pune întrebările pe un ton acuzator, interogatoriul va fi afectat negativ. Cel mai important lucru pentru demascarea mincinoșilor nu este identificarea lipsei de onestitate, ci mai degrabă felul în care îi observă și îi chestionează pentru a detecta minciunile. Apoi, este vorba despre colectarea de informații nonverbale. Cu cât înregistrează mai multe (grupări de indicii nonverbale), cu atât va putea fi mai încrezător în observațiile sale și va avea mai multe șanse de a sesiza momentul când cel ascultat nu este sincer.
Chiar dacă încearcă în mod activ să descopere indicii ale minciunii în timpul discuției sau interogatoriului, atitudinea anchetatorului trebuie să fie cât mai neutră posibil, nu suspicioasă. În momentul în care devine suspicios influențează felul în care persoana îi va răspunde. Dacă-i va spune „minți" sau „cred că nu spui adevărul" sau pur și simplu o va privi bănuitor, îi va influența comportamentul. Cel mai bun procedeu este să întrebe pur și simplu, încercând să clarifice cât mai multe detalii ale situației și spunând din când în când „nu înțeleg" sau „poți să-mi explici din nou cum s-a întâmplat?". Deseori, cerând cât mai multe informații detaliate, îi va fi suficient pentru a deosebi minciuna de adevăr. Păstrarea calmului este esențială în timpul ascultării suspectului/inculpatului. Anchetatorul trebuie să încerce să rămână calm când pune întrebările și să nu-și arate suspiciunea. Procedând în acest fel, va fi creată o zonă de confort psihic care ușurează detectarea minciunii prin observarea indiciilor nonverbale iar cel ascultat va fi mai puțin defensiv și/sau lipsit de dorința de a divulga informații.
Gradul de confort sau disconfort al unei persoane în timpul unui interogatoriu, când se discută un subiect dificil sau sensibil, este unul dintre cele mai importante indicii care trebuie urmărit. Indiciile unei stări de confort sunt mult mai evidente când oamenii spun adevărul; nu au nevoie să ascundă nici un stres și nu au nici conștiința vinovăției care să-i facă să nu se simtă în largul lor. Așadar, pentru a detecta o eventuală minciună, trebuie ca anchetatorul să caute semnele clare ale disconfortului – când apar și în ce context.
Disconfortul apare mai întâi la nivel fiziologic, din cauza activării sistemului limbic. Inima bate mai repede, se ridică părul, se accentuează transpirația, respirația devine mai precipitată. În afara reacțiilor fiziologice, care sunt autonome (automate) și nu necesită implicarea gândirii, corpul exprimă disconfortul și prin limbajul nonverbal.
În încercarea de a observa disconfortul ca indicator potențial al minciunii, cel mai bun spațiu ar fi acela în care să nu existe obiecte (mese, birouri sau scaune) între anchetator și persoana ascultată. Un astfel de obstacol va ascunde o mare parte din părțile corpului care ar trebui observate (aproape 80%). Mincinoșii folosesc obstacole sau obiecte (cum ar fi un pahar cu apă/cafea sau un scaun) pentru a ridica o barieră între anchetator și ei. Folosirea obiectelor respective este un semn că acel individ își dorește să se distanțeze, să se separe și că are ceva de ascuns, deoarece este mai puțin deschis – ceea ce merge mână în mână cu starea de disconfort și chiar cu minciuna. Este indicat chiar ca, uneori, anchetatorul să stea în picioare pentru a obține mai multe informații nonverbale.
Alte semnale clare de disconfort includ frecarea frunții lângă regiunea tâmplelor, contracția mușchilor feței, mângâierea sau atingerea gâtului sau a cefei. Unii își pot arăta neplăcerea dându-și ochii peste cap în semn de dispreț, culegându-și scamele de pe haine sau „vorbind în doi peri” cu persoana care le pune întrebări – dau răspunsuri scurte, devin potrivnici, ostili, sarcastici sau chiar fac mici gesturi cu conotații indecente. Pe fața suspectului/inculpatului pot fi observate eventuale indicii de disconfort: încordarea fălcilor, freamătul orificiilor nazale, îngustarea ochilor, tremurul gurii sau strângerea buzelor. Este important de știut că nici o expresie facială care durează prea mult sau se prelungește, fie că este vorba despre un zâmbet, o încruntare sau o privire surprinsă, nu este normală. Astfel de comportamente artificiale în timpul unui interogatoriu au menirea de a influența opinia anchetatorului și nu sunt autentice.
Mecanismele de respingere prin închiderea sau acoperirea ochilor sunt comportamente care se manifestă inconștient și se leagă de obicei de un anumit subiect incomod. Clipirea deasă poate fi de asemenea observată în astfel de momente. Toate aceste manifestări ale ochilor sunt indicii puternice ale modului în care este primită o informație sau ale întrebărilor care sunt problematice pentru persoana ascultată. Totuși, ele nu sunt neapărat indicii directe ale minciunii.
De asemenea, un contact vizual mai redus sau chiar evitat nu este indiciu de minciună. Mulți psihologi sunt de părere că evitarea privirii în ochii altora, mai ales în ochii celor investiți cu autoritate, este un semn de frustrare. De cele mai multe ori, suspecții sau inculpații sunt într-o puternică stare de frustrare care în majoritatea cazurilor duce la manifestări agresive. Agresivitatea în camera de audiere se manifestă mai ales în răspunsuri insolente, încercări de sfidare și ca reacție la privirea scrutătoare a anchetatorului, evitarea de a-l privi în față. Simptomul stării de frustrare nu trebuie să fie, deci, confundat cu o trăsătură de personalitate (sinceritate – nesinceritate). Anchetatorul care vrea să stabilească un contact uman cu suspectul sau inculpatul trebuie să evite orice privire, gest sau vorbă care ar potența, cât de cât, starea de frustrare în care se găsește acesta.
Într-o stare de disconfort, sistemul limbic preia controlul și fața persoanei audiate fie se înroșește, fie pălește. În timpul unor discuții incomode, poate apărea o transpirație mai abundentă sau o respirație întețită. Orice tremurat al mâinilor, al degetelor, al buzelor sau orice încercare de a ascunde buzele (îngustându-le până aproape nu se mai văd) sau mâinile ori de a le diminua mișcările pot indica disconfortul și/sau minciuna, mai ales dacă aceste manifestări apar după ce semnele inițiale de nervozitate normală au dispărut. Vocea unei persoane se poate schimba brusc sau poate părea slabă în timpul unui discurs mincinos; înghițirea devine dificilă deoarece gâtul se usucă de la stres. Această situație poate fi însoțită de dregerea repetată a glasului.
Toate aceste comportamente indică disconfortul. Trebuie însă reținut că ele nu sunt neapărat indicii de minciună ci pot fi provocate și de stres. Așadar, indiciile de încordare și de neliniște trebuie descifrate în context.
Alte două domenii principale ale comportamentelor nonverbale care sunt utile pentru detectarea minciunii sunt: accentuarea și concordanța.
Accentuarea se referă la faptul că oamenii însoțesc deseori ceea ce spun prin gesturi ale diverselor părți ale corpului (cum ar fi sprâncenele, capul, mâinile, pieptul, picioarele) pentru a scoate în evidență un lucru pe care îl consideră foarte important, profund sau care le trezește o stare emoțională intensă. Observarea acestei accentuări este importantă deoarece este o manifestare universală atunci când oamenii sunt sinceri. Reliefarea vorbelor reprezintă contribuția sistemului limbic la comunicare. Prin contrast, când sistemul limbic nu susține afirmațiile, gesturile de accentuare sunt mai reduse sau chiar lipsesc.
În majoritatea situațiilor mincinoșii nu accentueză prin gesturi ceea ce declară. Ei își folosesc partea rațională a creierului pentru a decide ce să spună și cum să înșele dar foarte rar se gândesc la felul cum vor prezenta minciuna, nefiind conștienți de felul cum intervine accentuarea sau sublinierea cuvintelor. Când mincinoșii încearcă să-și construiască un răspuns, accentuarea acestuia prin gesturi pare forțată sau este întârziată; foarte rar subliniază ei ceva atunci când este cazul s-o facă sau accentuează doar problemele neimportante.
Accentuarea unei idei se poate face atât verbal cât și nonverbal. Verbal, se scoate în evidență ceva prin voce (prin intensitatea sau tonul ei) ori prin repetiție. Accentuarea nonverbală poate da anchetatorului indicii mai corecte și mai utile decât cuvintele atunci când încearcă să detecteze adevărul sau lipsa de onestitate într-un interogatoriu. Unele persoane care dau mult din mâini în timp ce vorbesc își punctează remarcile prin gesturi. La altele, accentuarea se face „din vârful degetelor", fie prin atingerea unor lucruri, fie prin anumite gesturi. Mișcările mâinilor completează discursul sincer, gândurile și sentimentele adevărate. Arcuirea sprâncenelor și mărirea ochilor sunt de asemenea modalități prin care poate fi evidențiat un punct de vedere. Alt gest de accentuare este aplecarea pieptului în față, în semn de interes.
Din contră, oamenii mincinoși slăbesc semnificația cuvintelor rostite sau își manifestă lipsa de angajament față de propriul discurs ascunzându-se în spatele mâinilor (acoperindu-și gura cu mâinile) sau printr-o mimică limitată. O persoană se controlează și adoptă diverse mijloace de restrângere a mișcărilor și de retragere când nu are susținere pentru ceea ce spune. Cei care mint afișează deseori deliberat o postură reflexivă, ducând degetele la bărbie sau atingându-și obrajii, de parcă încă s-ar mai gândi la ceea ce vor spune; aceste atitudini sunt în deplin contrast cu felul în care se manifestă oamenii sinceri, care își accentuează punctele de vedere. Mincinoșii își consumă timpul evaluând ceea ce spun și felul în care va fi primită informația, tendință care este neconcordantă cu un comportament sincer.
În mod frecvent declarațiile suspecților/inculpaților care mint sunt foarte slabe, lipsite de subliniere, cu gesturi moderate. Acestora le lipsește angajamentul și încrederea în ceea ce spun. Explicația este că, deși creierul rațional (neocortexul) va decide ce să spună pentru a induce în eroare, partea emotivă (sistemul limbic – cea mai onestă componentă a creierului) pur și simplu nu se angajează în înșelăciune și, drept urmare, nu va accentua afirmațiile prin mesaje nonverbale (gesturi). Sentimentele din zona limbică a creierului sunt foarte greu de păcălit.
Concordanța este un domeniu de studiu important pentru identificarea unei stări de confort în relațiile interpersonale. Acest indiciu este de asemenea util și în detectarea minciunii în timpul unei audieri. Anchetatorul trebuie să caute concordanța dintre limbajul verbal și cel nonverbal al corpului suspectului/inculpatului, dintre circumstanțele momentului și afirmațiile subiectului, dintre evenimente și emoții și chiar în legătură cu timpul și spațiul.
O persoană care dă un răspuns afirmativ la o întrebare ar trebui să-1 susțină imediat de mișcarea capului, nu cu întârziere. Lipsa de concordanță apare când cineva afirmă „nu eu am făcut-o", în timp ce capul se înclină ușor în sens afirmativ. De asemenea, nu există concordanță nici când, la întrebarea dacă ar minți în legătură cu un anumit subiect, ar da ușor din cap în jos, răspunzând însă „nu”. Surprinzându-se făcând aceste gesturi care-i dau de gol, cei ascultați își modifică mișcările capului, încercând să repare ce au stricat. Aceste gesturi dau impresia de artificialitate și patetism. Mai des se întâmplă ca o afirmație nesinceră, cum ar fi minciuna „nu eu am făcut-o”, să fie urmată de o întârziere perceptibilă a mișcării negative a capului și de accentuarea mai redusă a gestului. Aceste comportamente sunt neconcordante și prin urmare pot fi echivalate cu minciuna, deoarece manifestarea lor indică disconfortul.
Un ultim domeniu principal care trebuie observat în încercarea de a detecta minciuna în timpul interogatoriului este acela al managementului percepției. Acest concept se referă la încercările suspectului sau inculpatului de a controla și influența modul în care este perceput de către anchetator. Variantele în care se realizează controlul apar atât verbal cât și nonverbal.
Verbal, cei care mint vor încerca să-și susțină onestitatea, integritatea și imposibilitatea de a fi implicați în săvârșirea infracțiunii. Aceștia pot folosi și anumite afirmații precum: „nu aș putea niciodată să rănesc pe cineva”, „a minți nu-mi stă în fire”, „nu am mințit niciodată / nu aș minți niciodată”, „nu aș face niciodată așa ceva”. Alte declarații precum: „ca să fiu sincer”, „să fiu cinstit”, „să spun adevărat” sau „am fost învățat să spun adevărul întotdeauna” au, de asemenea, scopul de a-l influența pe anchetator.
Nonverbal, mincinoșii vor încerca într-un mod insistent sau excesiv să pară plictisiți, relaxați sau să ocupe cât mai mult spațiu pentru a-și demonstra confortul. De asemenea, o formă de gestionare a modului în care este perceput este și controlul din priviri. Acesta se efectuează de către suspect sau inculpat chiar și în timpul în care el vorbește. Pe parcursul relatărilor sale, el urmărește reacția (nonverbală) a anchetatorului și, în funcție de ceea ce i se pare că vede la el, își ajustează a doua parte a expunerii sale. Un astfel de studiu din priviri e făcut frecvent în cabinetul de interogatoriu când suspectul sau inculpatul nu știe de ce probe dispune anchetatorul și mai ales atunci când emite informații denaturate sau false deoarece pentru el este important să constate dacă anchetatorul a „înghițit” sau nu informația incorectă.
În timpul unei conversații obișnuite sau al unei relatări, privirea pendulează la partener cu intermitență. În momentele cruciale, exact la argumentele cele mai importante, ori unde ar fi, privirea revine la interlocutor spre a controla dacă a înțeles, dacă este de acord sau nu cu cele relatate. Urmărirea acestei pendulări oculare cere din partea anchetatorului foarte multă experiență și inteligență, căci revenirea la privirea directă poate semnala că suspectul sau inculpatul a ajuns la un punct nodal unde vrea să strecoare un neadevăr care ar putea avea importanță.
Cunoașterea valorii informative a pendulării privirii trebuie să îl facă circumspect pe anchetator, care este dator să-și însușească controlul cât mai bun al mimicii, al privirilor sale. În anumite momente ale dialogului, suspectul/inculpatul nu trebuie să știe sub nici un motiv că anchetatorul aprobă sau nu unele din afirmațiile sale. Cu cât anchetatorul vrea să fie mai puțin permisiv cu atât trebuie să fie mai stăpân pe cele mai mici reacții involuntare care l-ar putea trăda și ar da o „armă” valoroasă celui din fața sa.
De aceea, o deosebită importanță în cadrul acestor relații interpersonale o are autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoțională, simpatie sau antipatie față de persoana interogată etc.).
Autocontrolul este o necesitate menită a contracara studierea anchetatorului de către suspect sau inculpat. Practica evidențiază în acest sens existența unei categorii de infractori extrem de intuitivi și vicleni, capabili să interpreteze cu abilitate comportamentul anchetatorului, reușind să-și dea seama de impresiile pe care le produc declarațiile sale sau să deducă ce informații sau probe deține organul judiciar în legătură cu obiectul ascultării. În plus, anchetatorul trebuie să știe că infractorii și mincinoșii înrăiți se implică de fapt în contacte vizuale mai mult decât majoritatea oamenilor. Cercetările arată clar că oamenii duplicitari (de exemplu, psihopații, escrocii și mincinoșii) își sporesc durata contactului vizual în timp ce mint.
Explicația tuturor acestor comportamente este aceea că învinuitul sau inculpatul va încerca întotdeauna să gestioneze modul în care este perceput de anchetator. Prin intermediul unor elemente de comunicare, atât verbale cât și nonverbale, cel interogat va face eforturi de a controla și influența opinia reprezentantului autorității cu privire la persoana sa. De aceea, este bine ca anchetatorul să cunoască adevărata semnificație a acestor elemente și să nu se lase înșelat.
Concluzionând cu privire la observarea comportamentului nonverbal și la detectarea minciunii cu ajutorul său se poate spune că identificarea înșelăciunii este o sarcină dificilă. Cercetările din ultimii douăzeci de ani sunt lipsite de echivoc. Nu există semnale nonverbale care, doar prin ele însele, să indice clar minciuna. Dar anchetatorii își pot îmbunătăți abilitățile în a separa adevărul de ficțiune bazându-se pe patru domenii principale: comportamente care sugerează confortul/disconfortul, gesturile prin care se accentuează cuvintele, concordanța indiciilor și managementul percepției. Când vor observa un individ care nu se simte în largul lui, care nu-și accentuează cuvintele prin gesturi, care adoptă atitudini neconcordante și care face eforturi evidente pentru a fi perceput într-un anumit mod, anchetatorii trebuie să realizeze că există o mare posibilitate ca respectivul să mintă. Ei se pot aștepta ca suspecții/inculpații să reacționeze negativ în unul sau două din cele patru domenii. Însă, a reacționa în acest fel cu privire la toate domeniile de analiză indică probleme de comunicare ce pot fi un rezultat al sentimentului de vinovăție, al nevoii de ascundere a informațiilor sau al minciunii pur și simplu.
Nu există nici o modalitate prin care anchetatorul să-l poată împiedica pe suspect/inculpat să mintă, dar cel puțin, prin recunoașterea și interpretarea corectă în context a indiciilor comportamentului nonverbal, el poate fi avertizat când cel din fața sa va încerca să facă acest lucru. De aceea, pentru observarea și recunoașterea cu succes a indiciilor menționate, organele judiciare cu atribuții în acest domeniu trebuie să cunoască anumite reguli tactice specifice.
2.5. Reguli tactice specifice raporturilor interpersonale de opozabilitate și confruntare
În urma experienței practice în domeniul ascultării suspectului/inculpatului, în literatura de specialitate au fost elaborate anumite reguli tactice care pot facilita observarea în ansamblu a celui interogat, stabilirea unui contact verbal între interlocutori și, chiar mai mult, pot aduce un oponent în situația de a colabora.
Aceste reguli tactice specifice sunt:
1. Anchetatorul trebuie ca, înainte de a vorbi, să știe să observe și să asculte. În acest sens, se poate menționa următoarea afirmație: „nu este suficient să știi să pui întrebări, ci trebuie să înveți să asculți” (Camil Suciu). Din primele clipe de contact cu suspectul/inculpatul, acesta trebuie studiat la început în ansamblu și apoi, pe parcursul ascultării, trebuie urmărite mișcările necontrolabile și indiciile nonverbale în momentul în care este chestionat asupra problematicii critice. De aceea, anchetatorul trebuie să aibă un punct de observație bun. Este indicat să nu existe nimic care să-l împiedice să vadă în întregime persoana ascultată.
2. Starea de nervozitate inițială într-un interogatoriu este normală, mai ales în circumstanțe stresante. Pe măsură ce interogatoriul progresează, cei implicați ar trebuie să se calmeze. Un bun anchetator trebuie să aibă întotdeauna grijă să-și rezerve timp pentru ca persoana interogată să devină mai relaxată înainte de a-i pune întrebări sau de a explora o temă ce poate fi stresantă.
3. Exprimarea anchetatorului trebuie să fie clară și într-un limbaj pe înțelesul suspectului/ inculpatului.
4. Anchetatorii buni, asemenea comunicatorilor buni, nu „mitraliază" întrebare după întrebare. Nu poate fi detectată clar minciuna dacă nerăbdarea sau aroganța anchetatorului va atrage împotrivirea persoanei cu care vorbește. Anchetatorul trebuie să pună o întrebare și apoi să aștepte pentru a observa toate reacțiile. Trebuie să-i acorde celui interogat timp să se gândească și să răspundă, intercalând pauze considerabile deoarece tirul de întrebări provoacă un stres puternic și acoperă semnalele nonverbale ale celui anchetat. Mare semnificație au și pauzele pe care le face suspectul/inculpatul, durata acestora putând fi interpretată ca indice al efortului de denaturare sau disimulare.
De asemenea, întrebările trebuie în așa fel formulate încât să se reușească obținerea anumitor răspunsuri specifice pentru a putea face diferența dintre fapte și ficțiune. Cu cât este mai specifică întrebarea, cu atât va putea provoca semnale nonverbale mai precise și cu atât vor fi mai corecte evaluările pe care le va face anchetatorul, având în vedere semnificația gesturilor inconștiente.
5. Față de suspect/inculpat se recomandă a se avea o atitudine deschisă. Adesea cel anchetat trebuie să fie încurajat, fie prin flatare („eu te știam de băiat deștept…”, „înțeleg, cum ai fi putut să…”. ), fie prin utilizarea unei formule de generalizare și nu de particularizare („da, au mai făcut și alții așa ceva, nu ești singurul…”, „oricine în această situație ar fi putut să…”, „toți facem greșeli”), ori de minimalizare și îndepărtare a pericolului („se întâmplă și accidente”, „vezi unde duce anturajul, consumul de alcool, în alte împrejurări fapta asta nu s-ar fi putut întâmpla…”).
6. Suspectul sau inculpatul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare atenție căci această atitudine exprimă respectul anchetatorului față de el. De aceea, după ce își termină relatarea și are impresia că a fost integral crezut, se pot valorifica momentele psihologice create de întrebările de verificare a elementelor contradictorii sau nonconcordante, consecință a neadevărurilor structurate de interlocutor.
7. În timpul ascultării, trebuie păstrată concentrarea suspectului/inculpatului asupra subiectului care interesează. Anchetatorii trebuie să țină minte că de multe ori când oamenii vorbesc pur și simplu, deci când își spun partea lor de poveste, vor emite mai puține semnale nonverbale decât atunci când controlează ei evoluția discuției. Întrebările clare și la obiect vor determina anumite manifestări comportamentale care sunt utile în evaluarea onestității persoanei.
8.Vorbăria multă nu este echivalentă cu adevărul. O greșeală pe care o fac atât începătorii cât și anchetatorii experimentați este tendința de atribui limbuției valoare de adevăr. Când cei interogați vorbesc mult, există tendința de a-i crede; când sunt rezervați, se presupune că mint. În timpul discuțiilor, oamenii care oferă o cantitate mare de informații și detalii despre un eveniment sau o situație par să spună adevărul; totuși, s-ar putea ca ei să nu facă decât să arunce o perdea de fum prin care să-și acopere faptele sau să conducă discuția într-o altă direcție. Adevărul este scos la iveală nu prin volumul materialului povestit, ci prin verificarea faptelor afirmate de vorbitor. Până când informația nu este verificată, este doar o relatare personală, poate chiar lipsită de sens.
9. Stresul vine și pleacă. Un individ care are un sentiment de vinovăție va manifesta succesiv două tipuri de comportamente distincte în momentul în care i se pune o întrebare incomodă precum: „Ai fost vreodată în casa domnului Popescu?”. Prima reacție va reflecta stresul trăit la auzul întrebării. Va reacționa inconștient prin diverse gesturi de distanțare, cum ar fi retragerea picioarelor dinspre anchetator, înclinarea trupului în sens invers sau încleștarea fălcilor și strângerea buzelor. Va urma un al doilea set de comportamente legate de primele, reacțiile de calmare, care pot include gesturi precum atingerea gâtului, mângâierea nasului sau masarea gâtului în timp ce reflectează la întrebare sau la răspuns.
10. Cauza stresului trebuie izolată. Cele două comportamente în serie, gesturile de stres urmate de cele de calmare, au fost de multe ori asociate în mod eronat cu minciuna. Este o interpretare nefericită deoarece aceste manifestări reprezintă indicii de stres și de eliberare a stresului, nu neapărat o lipsă de onestitate. Și mincinoșii pot avea astfel de comportamente dar ele pot fi observate și la indivizii care sunt nervoși. De aceea, trebuie știut că gesturile de calmare permit identificarea problemelor care necesită sporirea atenției și a cercetărilor. Odată identificate, aceste probleme sau aspecte sensibile pentru suspect/inculpat pot fi exploatate în continuare prin tehnica întrebărilor eficiente.
11. Față de suspect/inculpat se recomandă a se avea o atitudine echilibrată, calmă, răbdătoare (de fapt tenacitate și rezistență). Aceasta deoarece în majoritatea cazurilor, timpul operează în defavoarea suspectului sau inculpatului, starea tensională în care se află până la mărturisirea completă, insecuritatea crescândă pe care o resimte în privința viitorului făcându-l să comită greșeli.
12. Înțelegerea umană față de suspect/inculpat dar care nu se confundă cu „bunăvoința” sau cu „iertarea” și respectul persoanei sale oricare ar fi crima pe care a săvârșit-o creează un climat favorabil pentru a obține, în limitele posibilului, cât mai multe informații de la acesta. Un gest de prietenie (apropierea scaunului, oferirea unei țigări, a unei cafele etc.), un sfat, istorisirea unei întâmplări asemănătoare prin consecințe, un proverb, o bătaie prietenească pe umăr etc., pot duce uneori, în momentele psihologice adecvat create, la mărturisiri complete.
Capitolul III
SUSPECT / INCULPAT VERSUS ANCHETATOR
III.1. Suspectul/inculpatul în fața anchetatorului
Personalitatea suspectului/inculpatului
Din punct de vedere juridic actul infracțional este rezultatul comportării negative a ființei umane responsabile în raport cu cerințele normelor penale pozitive. În orice definiție dată infracțiunii, definiție legală sau doctrinară, pot fi regăsite condițiile minime care se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infracțiune. Însă, cei însărcinați cu aplicarea legii nu pot opera pur și simplu doar cu conceptul juridic al infracțiunii. Ei apelează la științe auxiliare precum sociologia și psihologia judiciară pentru ca aplicarea legii să nu se facă mecanic ci în funcție de specificul fiecărui individ în parte.
Omul ca persoană se caracterizează prin existența anumitor sisteme interne de motivații și scopuri, de trăsături temperamentale și de caracter care condiționează natura și dinamica faptelor sale. Toate aceste însușiri personale își pun amprenta pe conduita și activitatea omului, imprimând și proceselor psihice un aspect personal. În acest sens, sinteza tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect, pentru a-i da o fizionomie proprie, specifică este considerată a fi personalitatea sa.
Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: unitatea și identitatea care realizează un tot coerent, organizat și rezistent; vitalitatea ca ansamblu însuflețit, ierarhizat, a cărei existență este condiționată de oscilațiile sale endogene și de stimuli exteriori la care răspunde și reacționează; conștientizarea ca proces prin care individul își făurește reprezentarea mentală a tuturor activităților sale fiziologice și psihice; raportul individului cu mediul ambiant și reacțiile la mediu în vederea reglării comportamentului (Porot și Kam Merer).
O amplă teorie asupra personalității criminale a creat Jean Pinatel care consideră că în comportamentul criminal „trecerea la act“ constituie elementul decisiv. Condițiile trecerii la act sunt comandate, la delincvenții care comit acte grave, de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. De asemenea, el pune accentul pe faptul că nucleul personalității criminale nu este un dat, ci o rezultantă și că diferența dintre nedelincvenți și delincvenți constă în „pragul delincvențial“. Astfel, unii dintre nedelincvenți au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacție delincvențială, alții trec la act dintr-o incitație exterioară foarte ușoară. Spre deosebire de aceștia, delincventul format – în opoziție cu nedelincventul – nu așteaptă ivirea unei ocazii propice, a unei incitații exterioare, ci provoacă el însuși ocaziile în care apoi operează.
Conceptul de personalitate este esențial pentru o justiție ce se fundamentează pe adevăr, știință și dreptate, pe respectarea demnității umane și în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Prin urmare, analiza și studiul personalității suspectului/inculpatului reprezintă cerințe în sarcina organelor judiciare care pot contribui semnificativ la îndeplinirea cu succes a scopurilor anchetei penale: aflarea adevărului în cauză și tragerea la răspundere a celor vinovați printr-o corectă individualizare a pedepsei.
Analiza personalității suspectului/inculpatului se poate face în funcție de elementele sale constitutive: temperament, caracter, aptitudini.
Temperamentul – această noțiune desemnează latura dinamico-energetică a personalității, vizând caracterele generale ale conduitei în funcție de care se constituie un stil specific fiecărei persoane de manifestare la excitațiile exterioare. Temperamentul este condiționat, cu precădere, de particularități fiziologice ale sistemului nervos central, forța, mobilitatea și echilibrul proceselor fundamentale: excitația și inhibiția.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri temperamentale fundamentale:
tipul sanguin, caracterizat atât de aspecte pozitive (optimism, sensibilitate, echilibru, adaptabilitate, mobilitate etc.), cât și de aspecte negative (instabilitatea sentimentelor, influențabilitate, în unele situații lipsă de putere de concentrare și aprofundare etc.);
tipul coleric, caracterizat de intensitatea proceselor afective, reactivitate accentuată (aspecte pozitive) și excitabilitate, agresivitate, încăpățânare (aspecte negative);
tipul flegmatic, caracterizat de echilibru, calm, toleranță, bună dispoziție dar și de reactivitate redusă, comoditate, pedanterie, tendință de stereotipizare etc.
tipul melancolic, perseverent, serios, sensibil, responsabil (aspecte pozitive), neîncredere, pesimism, nesiguranță (aspecte negative).
Aceste tipuri temperamentale nu se găsesc în stare pură la o persoană, ci ele se regăsesc îmbinate, închegate într-un mod armonios la fiecare persoană.
Caracterul rezultă din ansamblul trăsăturilor de atitudine sau comportament față de mediul social, diferențiate prin educație, pe fondul însușirilor temperamentale înnăscute. Structura caracterului unei persoane se formează prin educație dar, în același timp, este influențată de modul de asimilare a educației primite, de capacitatea de preluare, funcționare și adaptare specifice fiecărei persoane.
Educabilitatea face ca o persoană să accepte și să însușească într-o manieră proprie influențele sociale pozitive sau negative. Aceste influențe provin în primul rând din mediul familial și apoi din celelalte relații sociale la care persoana respectivă ia parte. În acest sens psihologii consideră că există două tipuri de personalitate: unele conforme cu normele unei societăți date și unele neconforme, numite și personalități deviante.
Aptitudinile sunt o altă componentă a personalității care trebuie cunoscută de către anchetator. Acestea sunt însușiri psihice individuale, relativ stabile și prezintă o bază structurală exprimată de anumite particularități anatomo-fiziologice. Aptitudinile se clasifică în generale (inteligență, spirit de observație,memorie vizuală etc.) și speciale (ureche muzicală, talent etc.).
Un real folos în cunoașterea personalității suspectului/inculpatului îl poate avea și cunoașterea teoriilor criminologice ale devianței care încearcă să explice „rădăcinile” comportamentului deviant. Acestea atribuie originile comportamentului deviant unor factori spirituali, sociali și biologici. Cunoașterea acestora și înțelegerea modului lor de aplicare oferă anchetatorului șansa de a-l „înțelege” pe suspect/inculpat și, în final, de a-l face pe acesta să colaboreze și să mărturisească faptele comise.
Comportamentul deviant (infracțional) decurge întotdeauna din antecedentele individului. În analiza acestor antecedente, de-a lungul timpului s-au cristalizat mai multe concepții și anume: concepția după care comportamentul infracțional este rezultatul eredității iar după o altă concepție, el este rezultatul influențelor exercitate de mediu. Majoritatea autorilor însă, sunt de acord că cei doi factori se află în interacțiune.
La formarea personalității fiecărui om, ca membru al societății contribuie o serie de factori endogeni (ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului) și exogeni (ansamblul factorilor mediului social). Drept urmare, pentru a cunoaște cât mai bine personalitatea suspectului/inculpatului, organul judiciar va trebui să cerceteze și mediile sociale în care făptuitorul a crescut și s-a format ca persoană.
Astfel, organul judiciar va avea în vedere:
mediul familial – ineluctabil;
mediul ocazional – școala, pregătirea profesională, locul de muncă;
mediul ales sau acceptat – anturajul;
mediul impus – penitenciar;
De asemenea, pasiunile, preocupările extraprofesionale, viciile, starea sănătății oferă date importante cu privire la personalitatea făptuitorului. Organul judiciar va putea obține astfel de informații de la vecini, prieteni, cunoscuți, rude, colegi de serviciu, medici (în legătură cu bolile de care a suferit sau chiar suferă și influența acestora asupra capacității de rațiune și voință, etc).
Cronologic, primele date pe care organul judiciar le deține despre personalitatea infractorului sunt cele care reies din cercetarea locului în care a fost săvârșită infracțiunea. Astfel, cercetarea la fața locului oferă numeroase informații despre făptuitor datorită urmelor create în perimetrul acestuia, mijloacelor utilizate la săvârșirea infracțiunii, modului de distrugere a anumitor urme, preferinței pentru unele obiecte sau valori precum și din declarațiile martorilor oculari obținute doar cu prilejul cercetării la fața locului.
În timpul anchetei, verificarea cazierului judiciar este o activitate obligatorie. Dacă suspectul/inculpatul a mai săvârșit anterior și alte infracțiuni, datele obținute constituie un ajutor pentru anchetator în cazul noii fapte săvârșite de cel anchetat. Anchetatorul trebuie să cunoască ce natură au avut faptele respective, când anume au fost săvârșite, în ce împrejurări, ce fel de sancțiuni au fost aplicate, unde și cum au fost executate.
Date despre suspect/inculpat pot fi obținute atât pe cale indirectă – cercetare la fața locului, declarațiile martorilor, persoanei vătămate, verificarea cazierului judiciar etc. cât și pe cale directă.
Calea directă prin care pot fi obținute date importante despre suspect/inculpat este, în primul rând, ascultarea acestuia. Contactul direct dintre suspect/inculpat și organul judiciar oferă acestuia din urmă numeroase date despre personalitatea celui cu care se confruntă, fiind mijlocul principal de investigare psihologică a suspectului/inculpatului. De asemenea, percheziția, reținerea sau arestarea oferă informații concludente cu privire la persoana și personalitatea făptuitorului.
1.2. Psihologia suspectului/inculpatului
Conținutul juridic al infracțiunii cuprinde condiții referitoare la anumite elemente ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp și de loc în care se săvârșește fapta. O analiză strict psihologică a actului infracțional are în vedere modul în care pregătirea, comiterea și atitudinea post-infracțională se manifestă în psihicul autorului și în elementele sale componente: inteligență, afectivitate și voință.
La săvârșirea unei fapte penale infractorul participă cu întreaga sa ființă, mobilizându-și pentru reușită întregul său potențial volitiv și cognitiv-afectiv. Punerea în acțiune a hotărârii de a comite fapta prevăzută de legea penală este precedată de o serie de procese de analiză și sinteză și de o luptă între motive, deliberare și actele executorii, antrenând profund întreaga personalitate a individului. Acest lucru face ca faptul ilicit să nu rămână ca o achiziție întâmplătoare, periferică a conștiinței infractorului, ci să se integreze în ea sub forma unei structuri infracționale stabile, cu conținut și încărcătură afectiv-emoțională specifică, cu un rol motivațional bine diferențiat.
Din aceste motive, organul judiciar încearcă să cunoască toate momentele și procesele psihice petrecute înainte, în timpul și ulterior săvârșirii infracțiunii încercând astfel să înțeleagă mobilul ce l-a determinat pe suspect/inculpat să săvârșească infracțiunea pentru a stabili cât mai complet și în mod corect vinovăția acestuia.
A. Procesele psihologice care au loc în perioada preinfracțională. Până la luarea hotărârii de a comite infracțiunea, făptuitorul în condiții de calm, chibzuiește asupra modului de săvârșire a faptei, asupra mijloacelor, condițiilor de loc și de timp etc. În această fază procesele psihologice dominante ale personalității infractorului sunt caracterizate prin perceperea și prelucrarea informațiilor declanșatoare de trebuințe și motivații antisociale pe care se întemeiază mobilul comportamentului ilicit.
De asemenea, apar și premisele subiective ale săvârșirii infracțiunii acestea fiind condiționate, în afara trebuințelor personale, de reprezentările, deprinderile, obiceiurile, scopurile, interesele, predispozițiile psihice care caracterizează persoana făptuitorului precum și de împrejurările favorizante cu valențe declanșatoare.
Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea constituie rezultatul unor îndelungate procese psihice mai ales din punct de vedere reflexiv-afectiv și motivațional. Această etapă se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, o întreagă zbatere psihică privind riscul și mai ales miza pusă în joc.
Un rol decisiv în luarea acestei hotărâri îl joacă funcția de proiecție-anticipare. Această funcție determină reflectarea asupra consecințelor acțiunii sale culpabile raportată la reușită sau nereușită. Această activitate se desfășoară mintal, sub forma unui plan de acțiune ce conține reprezentări ale mijloacelor de realizare a scopului, timpul de săvârșire a acțiunii precum și ale altor elemente necesare comiterii faptei. În acest caz sentimentul de satisfacție coexistă cu sentimentul de anxietate, cu nesiguranță și îndoială. Toate aceste trăiri deosebit de intense și adânc impregnate în ființa făptuitorului sunt procese psihologice caracterizate printr-un mare consum psihic, desfășurându-se la unii infractori printr-un înalt grad de surescitare. De asemenea, un rol important în prevederea și anticiparea mintală a finalității acțiunii incriminate îl au stabilitatea orientării antisociale și experiența din trecut a infractorului.
În ceea ce privește modul cum acționează, infractorul, în toată această perioadă, desfășurând activități pentru a delibera, a lua o decizie „optimă” sau pentru a realiza un plan care să aibă finalitatea dorită de el, se izolează de anturajul său și de familie, fiind întâlnit mai mult singur, în locuri retrase.
După ce infractorul ia hotărârea de a săvârși infracțiunea și după ce și-a pus la punct planul de acțiune (la nivel mintal), acesta caută prilejul pentru a face următorul pas, punerea în practică, materializarea acestui plan. Va desfășura mai întâi acțiuni cu caracter pregătitor. Actele preparatorii presupun procurarea uneltelor necesare, a mijloacelor materiale ajutătoare, căutarea de complici și a altor persoane care să-l ajute în atingerea scopului ilicit, culegerea de informații, supravegherea obiectivului sau viitoarei victime, deplasarea în jurul lui, respectiv urmărirea victimei etc.
Aceste activități preparatorii au ca rezultat fie materializarea hotărârii de a comite fapta prin realizarea condițiilor optime realizării ei, fie desistarea, amânarea, așteptarea unor condiții și împrejurări favorizante.
B. Procesele psihologice care au loc în timpul săvârșirii infracțiunii. În momentul săvârșirii infracțiunii făptuitorul este stăpânit, din punct de vedere psihologic, de tensiuni emoționale deosebit de puternice, de intense. Actele și acțiunile pe care făptuitorul le desfășoară în acest moment se subordonează crizei de timp și neprevăzutului care creează un puternic sentiment de precipitare și teamă. Deci, infractorul în acel moment poate intra în criză de timp și, precipitându-se, începe să-i fie teamă și este obsedat de dorința de a părăsi cât mai repede locul faptei, de a produce cât mai puține modificări, conștient că orice imperfecțiune, orice omisiune l-ar putea trăda. În aceste momente el se află într-o slabă concentrare psihologică. Tentativa și consumarea faptei, datorită acestor stări psihologice prin care trece infractorul, sunt cele mai prielnice momente pentru a lăsa urme la locul comiterii infracțiunii sau a comite alte greșeli care să-l dovedească drept autorul faptei. Aceste stări psihologice se caracterizează prin neliniște, surescitare, o capacitate redusă de control asupra conduitei.
Teama de a nu fi descoperit, necesitatea de a găsi noi soluții unor situații neprevăzute, conștientizarea profundă a riscului îl tulbură pe făptuitor și-l dezorientează emoțional determinându-i precipitarea acțiunilor sale. Acesta își pierde controlul normal, nu mai are o comportare obișnuită caracteristică unei gândiri și activități normale. Toate acestea au ca rezultat o serie întreagă de scăpări, erori și inadvertențe (pierde obiecte corp delict, uită obiecte personale la locul infracțiunii, lasă urme uitând să le șteargă, renunță în cursul activității la portul mănușilor, se accidentează creând astfel alte urme) care pot fi exploatate ulterior de organul de cercetare, ducând la identificarea și prinderea mai ușoară a făptuitorului, soluționând astfel cauza.
C. Procesele psihologice care au loc în perioada postinfracțională. Ceea ce caracterizează faptele infractorului după săvârșirea infracțiunii este tendința sa de a se scăpa, de a se apăra, de a se sustrage identificării, urmăririi și sancționării. În aceasta fază comportamentul făptuitorului este reflexiv-acțional, întreaga lui activitate psihică fiind îndreptată spre trecerea în revistă a celor petrecute și totodată spre crearea de strategii de sustragere de la răspunderea penală.
Astfel, o serie de infractori (în general cei care și-au pregătit din timp și amănunțit infracțiunea) își creează alibiuri care să demonstreze și să convingă că era imposibil ca ei să fi săvârșit fapta penală. Cea mai folosită modalitate este aceea de a se îndepărta cât mai repede de la locul faptei și de a apărea cât mai repede în alt loc unde, prin acțiuni demne de a atrage atenția, caută să fie văzuți pentru a-și crea probe.
O altă stratagemă folosită de făptuitor este aceea de a apărea în preajma locului unde se desfășoară cercetarea, căutând să obțină informații referitoare la desfășurarea acesteia, acționând ulterior prin denunțuri, scrisori anonime, modificări ale câmpului faptei, înscenări, înlăturări de probe, dispariții de la domiciliu, internări în spital sau chiar comiterea de infracțiuni mărunte pentru a fi arestat, toate acestea în scopul de a deruta ancheta aflată în curs de desfășurare.
Pentru a-și atinge scopul – sustragerea de la răspunderea penală – infractorul nu ezită să întrebuințeze orice mijloace care l-ar putea ajuta: minciuna, perfidia, declarații sincere și incomplete, știind că nu poate fi tras la răspundere penală atâta vreme cât nu există probe concludente împotriva sa. Astfel, folosește tot felul de atitudini pornind de la ideea de a inspira compătimire pentru nedreptatea ce i se face sau pentru situația în care a ajuns și până la aroganța și chiar intimidarea anchetatorului, apreciind desfășurarea cercetării ca tendențioasă, ilegală. De asemenea, deseori lasă să se înțeleagă că în scopul „punerii lucrurilor la punct” va apela la „persoane foarte importante” cu care are relații.
O atenție deosebită trebuie acordată proceselor psihice care caracterizează mustrările de conștiință întâlnite pentru o anumită categorie de infractori. În funcție de starea psihică avută în momentul ascultării și în raport cu învinuirea ce i se aduce, suspectul/inculpatul poate manifesta diferite atitudini și comportamente.
1.3. Atitudinea suspectului/inculpatului în raport cu învinuirea ce i se aduce
În fața anchetatorului, față de învinuirea ce i se aduce, suspectul/inculpatul poate adopta diferite atitudini, după cum urmează:
a) suspectul/inculpatul recunoaște învinuirea ce i se aduce și face declarații fidele, sincere și complete asupra tuturor împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea;
b) suspectul/inculpatul recunoaște învinuirea ce i se aduce dar face declarații nesincere. În acest caz, recunoașterea poate fi totală sau parțială dar declarațiile sale nu sunt sincere deoarece suspectul/inculpatul dorește fie să ascundă împrejurările reale, grave în care a comis infracțiunea sau alte infracțiuni fie dorește să acopere din diferite motive alte persoane luând asupra sa vina, fie dorește să ascundă eventualii complici.
c) suspectul/inculpatul nu recunoaște învinuirea ce i se aduce dar face declarații sincere deoarece într-adevăr nu este autorul faptei.
d) suspectul/inculpatul nu recunoaște învinuirea ce i se aduce și face declarații nesincere în scopul de a se sustrage de la răspunderea penală propunând chiar administrarea unor probe false care să-i dovedească nevinovăția.
Alături de aceste atitudini suspectul/inculpatul mai poate adopta și atitudinea de tăcere refuzând să dea declarații.
1.3.1. Recunoașterea suspectului/inculpatului
De multe ori în practică s-au constatat situații în care, din diferite motive, fără a se împotrivi, suspectul/inculpatul recunoaște faptele săvârșite și face declarații sincere în acest sens.
Mărturisirea suspectului/inculpatului, considerată în trecut regina probelor, are în procesul penal modern doar valoarea unei probe obișnuite și este prezumată sinceră dacă, în principiu, există motive a o considera de bună-credință, adică este obținută la adăpost de orice presiune, provine de la o persoană în deplinătatea facultăților mintale și este dată în deplină cunoștință de cauză.
Din punct de vedere psihologic, prezumția de sinceritate a mărturisirii are la bază două teorii:
cel ce se recunoaște vinovat de săvârșirea unei infracțiuni este conștient de gravitatea consecințelor la care se expune;
este nefiresc ca cineva să se acuze în mod fals de săvârșirea unei infracțiuni deoarece o astfel de conduită se opune înclinației naturale spre autoconservare, tendință instinctuală căreia nicio persoană adultă normală nu i se poate sustrage.
Valoarea mărturisirii este legată de existența unor fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor care să o sprijine deoarece nu este exclusă posibilitatea acelor situații, rar întâlnite în practica judiciară, de autoînvinuire falsă.
Recunoașterea poate fi determinată de o serie de motive. Necesitatea de a aprecia corect declarațiile sale impune cunoașterea mobilurilor care l-au determinat pe suspect/inculpat să facă aceste mărturisiri. Cunoașterea adevăratelor mobiluri ale mărturisirii impune o fină analiză psihologică a conduitei suspectului/inculpatului, a stărilor de spirit prin care acesta trece în cursul procesului penal, ceea ce dezvăluie adevărata personalitate a suspectului/inculpatului.
La baza mărturisirii pot sta motive etice sau raționale. Din punct de vedere etic, suspectul/ inculpatul poate avea sentimente de căință, dorința de a se elibera psihic, de a repara paguba pricinuită, de a suferi pentru răul făcut, împrejurări ce determină o credibilitate mai mare acordată acestor mărturisiri. Recunoașterea determinată de motive raționale este mai puțin convingătoare deoarece ea este impusă, de regulă, de evidența faptelor, de convingerea inutilității tăgăduirii sau de conștiința faptului că această împrejurare va constitui o circumstanță favorabilă la individualizarea pedepsei.
Motivele principale care explică atitudinea sinceră a suspectului/inculpatului (de recunoaștere a faptelor săvârșite), de cele mai multe ori sunt:
a) Există o anumită categorie de infractori care, după săvârșirea infracțiunii, își supun propria activitate unei critici a conștiinței ce are ca rezultat dezaprobarea faptei săvârșite sau luarea hotărârii de a înlătura consecințele dăunătoare ale propriei activități. În cazul acestei situații, motivul principal al recunoașterii îl constituie remușcarea, căința, regretul, dorința de a dobândi liniște sufletească etc., nevoia de eliberare din „chingile” conștiinței împingându-l pe făptuitor să mărturisească.
b) În alte cazuri recunoașterea suspectului/inculpatului este pornită din nevoia de ușurare interioară, din nevoia de a se elibera. În cursul ascultării, între cei doi participanți ai acestei activități – suspect/inculpat și organul judiciar – se duce o luptă psihologică care creează celui audiat o stare de extremă încordare și consum interior. De-a lungul acestei dispute istovitoare, efortul prelungit, permanentul autocontrol, pot înfrânge capacitatea de rezistență astfel că suspectul/inculpatul mărturisește eliberându-se din acest stres.
c) Alteori, recunoașterea este pornită din nevoia de a se explica, de a se confesa, de a se destăinui. Această tendință este proprie, în special, celor ce au săvârșit infracțiuni sub stăpânirea unor pasiuni violente. O astfel de atitudine este provocată de învinuirea ce i se aduce, în fața căreia făptuitorul nu rezistă tentației de a-și spune punctul de vedere, de a explica ceea ce l-a determinat să săvârșească fapta, toate acestea într-un scop defensiv, de atenuare, de scuză.
d) Mărturisirea poate fi provocată și de rațiuni logice atunci când natura și caracterul probelor ce susțin învinuirea alcătuiesc un lanț de breșe iar suspectul/inculpatul se află în impas, nu vede altă ieșire din situație, toate acestea convingându-l de inutilitatea negării faptelor care sunt deja cunoscute. În astfel de situații, recunoașterea este favorizată de apelul, uneori repetat, al organului judiciar de a spune adevărul și de asigurarea că recunoașterea sinceră va constitui o împrejurare favorabilă ce va fi luată în considerare la individualizarea pedepsei.
e) Uneori mărturisirea poate fi determinată de orgoliu, de o vanitate exagerată. Această situație se întâlnește la unele categorii de infractori, în special la cei tineri sau la cei ce săvârșesc infracțiuni sub imboldul unei pasiuni.
Este important ca anchetatorul să poată face diferența între recunoașterea sinceră și cea nesinceră. Însă, sinceritatea sau nesinceritatea nu pot fi întotdeauna constatate în cursul ascultării. Astfel, există situații când în cursul ascultării, organul judiciar deține puține informații care nu-i îngăduie să se pronunțe asupra poziției pe care se situează suspectul/inculpatul. În astfel de cazuri, sinceritatea sau nesinceritatea recunoașterii se constată ulterior, în momentul verificării declarațiilor, al confruntării lor cu celelalte mijloace de probă existente în cauză.
Dar, oricât de convingătoare ar fi declarațiile suspectului/inculpatului, chiar și atunci când nu există un motiv aparent pentru a pune sub semnul îndoielii sinceritatea recunoașterii, nimic nu garantează că suspectul/inculpatul își va păstra declarațiile, rămânând pe aceeași poziție sinceră. Această situație poate apărea și în cazul în care recunoașterea este obținută în momentul imediat următor săvârșirii infracțiunii, când făptuitorul, de regulă, se află sub stăpânirea unei puternice tulburări iar mărturisirea este pusă sub semnul unor sentimente superioare (remușcare, nevoia de eliberare, descătușare). Cu trecerea timpului însă, intensitatea acestor stări sufletești se atenuează, fiind înlocuite cu diferite explicații pentru a justifica propria conduită. Sub imboldul unor astfel de justificări, suspectul/inculpatul poate reveni asupra recunoașterii, retractând declarațiile anterioare.
Pericolul retractării mărturisirii este însă mai evident în cazul suspectului/inculpatului de rea-credință. Astfel, suspectul/inculpatul abil, având o anumită experiență în domeniul infracțional, prin recunoașterea faptelor urmărește, de regulă, să determine trimiterea lui în judecată fără ca recunoașterea să fie sprijinită și de alte probe temeinice, pentru ca în fața instanței de judecată să retracteze declarațiile, în scopul de a se sustrage de la răspunderea penală.
Așadar, nu este suficientă simpla recunoaștere a faptei. Totodată, nu este satisfăcătoare consemnarea la modul general a declarațiilor suspectului/inculpatului. Este necesară raportarea declarațiilor sale la faptele cunoscute de organul judiciar. Aprecierea sincerității declarațiilor suspectului/inculpatului impune detalierea acestora, deci consemnarea tuturor împrejurărilor săvârșirii infracțiunii – circumstanțe de loc, timp, mod, mijloace de săvârșire, mobilul și scopul infracțiunii, participanții – precum și a probelor care să permită verificarea ulterioară a acestor împrejurări. De asemenea, este recomandată chiar consemnarea acelor detalii referitoare la actele premergătoare săvârșirii infracțiunii, aparent fără legătură cu aceasta, dar care între timp pot dobândi o mare forță probantă. Astfel de elemente fac posibilă verificarea ulterioară a declarațiilor suspectului/inculpatului și, în același timp, vor constitui un obstacol în calea retractării.
Pot apărea situații în care suspectul/inculpatul recunoaște integral sau parțial faptele, dar declarațiile sale nu sunt sincere deoarece sunt pornite din mobiluri străine de realitate. Aceste declarații sunt cunoscute sub denumirea de false mărturisiri. Având în vedere faptul că, de regulă, suspectul/inculpatul încearcă să se apere prin tot felul de mijloace, inclusiv tăgăduind fapta săvârșită ca o expresie a instinctului de autoconservare, falsele mărturisiri pot avea la bază diverse motive și, uneori, chiar pot pune în discuție însăși integritatea facultăților sale mintale.
Motivele care pot conduce la false recunoașteri pot fi căutate atât în limitele normalului, al conștientului, cât și în limitele patologicului. În seria cauzelor de natură patologică, în mod frecvent se înscriu afecțiunile psihice cum ar fi melancolia, isteria etc. De aceea, ori de câte ori organul judiciar are motive să pună la îndoială integritatea facultăților mintale ale suspectului/ inculpatului, trebuie să apeleze la un medic de specialitate.
Recunoașterea suspectului/inculpatului poate fi integral adevărată ori integral falsă sau numai parțial adevărată. În practica judiciară, situația obișnuită este mărturisirea parțial sinceră deoarece, cel mai adesea, făptuitorul silit de probele deținute de organul judiciar, recunoaște infracțiunea săvârșită dar, alături de situația reală, adaugă elemente false sau deliberat omite anumite împrejurări pentru a-și ameliora situația.
Astfel, de cele mai multe ori, pot apărea următoarele situații:
– când suspectul/inculpatul este urmărit pentru săvârșirea mai multor infracțiuni (furturi, omoruri), acesta recunoaște numai una din ele și neagă săvârșirea celorlalte;
– în situațiile când suspectul/inculpatul este urmărit pentru săvârșirea unei singure infracțiuni, dar care a fost săvârșită în condiții agravante, recunoaște fapta doar în forma simplă pentru a beneficia de pedeapsa redusă specifică acestei forme.
– în cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă sau de omor, suspectul/inculpatul recunoaște faptele dar invocă în apărare cauze justificative (de exemplu, legitima apărare) sau împrejurări care constituie circumstanțe atenuante (de exemplu, provocarea).
Ca și în cazul mărturisirii sincere, falsa recunoaștere trebuie să conțină cât mai multe detalii iar prin întrebările adresate să se obțină informații care, verificate ulterior, să poată demonstra caracterul fals al mărturisirii.
Pentru a dezvălui caracterul fals al mărturisirii, organul judiciar utilizează diferite tactici în funcție de cauzele care determină mărturisirea falsă.
1.3.2. Atitudinea de negare a faptelor
Cea mai întâlnită atitudine adoptată de suspect/inculpat în fața organului judiciar este nerecunoașterea faptelor. În același timp suspectul/inculpatul face declarații mincinoase în speranța că organul judiciar, fără recunoașterea sa, nu va reuși să strângă suficiente probe care să-i dovedească vinovăția. În această situație, anchetatorul va urmări prin procedeele tactice adoptate atingerea unui singur scop: determinarea suspectului/inculpatului de a renunța la atitudinea sa nesinceră și de a da declarații complete, sincere și fidele.
Suspectul/inculpatul poate adopta această atitudine dintr-o varietate de motive. Astfel, de regulă, suspectul/inculpatul are convingerea că împotriva sa nu sunt și nu pot fi strânse probe suficiente și, în concluzie, în lipsa recunoașterii sale nu va putea fi tras la răspundere penală. Altă determinare poate fi dorința de a nu dezvălui identitatea participanților la infracțiune dacă în rândul acestora se află persoane apropiate sau dacă ceilalți participanți exercită presiuni asupra sa, creându-i astfel teamă. Un alt motiv întâlnit în cazul suspectului/inculpatului care adoptă o asemenea atitudine este temerea că recunoașterea faptelor ar atrage desconsiderarea, oprobiul public, supradimensionarea nejustificată a gravității infracțiunii și a pedepsei cu care este amenințat.
În toate cazurile recunoașterea adevărului are implicații profunde asupra vieții și relațiilor suspectului/inculpatului, acesta fiind în postura de a face decizii critice pentru viața sa. Luarea unor astfel de decizii necesită timp pentru a reflecta asupra consecințelor acestora. În acest sens, se apreciază că șansa anchetatorului de a obține o mărturisire crește cu 25% pentru fiecare oră de ascultare (într-un interval de până la 4 ore). Încheierea audierii după 30 de minute sau chiar o oră de la momentul începerii ei duce la o rată a eșecului de 75%. De aceea, pentru ca audierea să se termine cu succes, anchetatorul trebuie să acorde suficient timp acestei activități.
Înainte de toate, anchetatorul va trebui să cunoască cărui tip de personalitate îi aparține suspectul/inculpatul. Astfel, dacă suspectul/inculpatul va da dovadă de dârzenie, tenacitate, capacitate de rezistență la eforturile prelungite ale anchetatorului este de înțeles că suspectul/ inculpatul nu va ceda cu ușurință ci va stărui în minciună, se va apăra cu îndârjire. Prin observarea unor asemenea însușiri, organul judiciar va înțelege că față de un asemenea suspect/inculpat trebuie adoptată o linie tactică energică, pe măsura rezistenței opuse pentru a-l determina pe acesta să renunțe la minciunile sale și să recunoască faptele comise.
În al doilea rând anchetatorul va trebui să țină seama și de trăsăturile temperamentale ale suspectului/inculpatului adică dacă aparține tipului emoțional sau neemoțional. Suspectul/ inculpatul aparținând tipului emoțional, după săvârșirea infracțiunii va fi dominat de un puternic sentiment de regret, de remușcare, de sentimentul vinovăției. De aceea, în aceste cazuri, cea mai indicată tactică este atitudinea conciliantă, de înțelegere a situației în care se află acesta, a creării acelei atmosfere de apropiere favorabilă recunoașterii sincere a faptelor. Dimpotrivă, în cazul tipului neemotiv, atitudinea de înțelegere nu va mai avea aceleași rezultate deoarece suspectul/ inculpatul nu va mai fi dominat de remușcări, de mustrări de conștiință sau acestea sunt de o intensitate mai redusă. Procedeele tactice utilizate în această situație vor trebui să se bazeze pe analiza faptelor, pe prezentarea riguroasă a probelor în acuzare.
În legătură cu atitudinea de negare a faptelor, în practica judiciară s-a constatat că de multe ori, suspecții/inculpații abili, cu o anumită experiență în domeniul vieții infracționale își pregătesc un alibi furnizând anchetatorului explicații menite a-l convinge că în momentul comiterii faptei se aflau într-un alt loc decât cel în care fapta a fost săvârșită, cu scopul de a-și susține nevinovăția.
Alibiul constă fie în evocarea unui fapt, a unei împrejurări, întâmplări neadevărate, imaginate, situație în care pentru ca spusele sale să aibă o mai mare credibilitate suspectul/ inculpatul creează de la un capăt la altul o explicație care, de regulă, este bogată în detalii (succesiunea unui întreg șir de fapte, întâmplări, evenimente, activități, localizarea foarte exactă în timp a acestora etc.), fie în invocarea unui fapt real care însă a avut loc într-un alt moment, anterior sau ulterior săvârșirii acțiunii.
Când alibiul constă într-un fapt real, înainte de săvârșirea faptei, suspectul/inculpatul ia hotărârea de a provoca și memora cât mai fidel o serie de împrejurări care, în raport cu fapta comisă, se situează într-un moment anterior sau posterior comiterii acesteia și care au scopul de a convinge organul judiciar că în momentul săvârșirii infracțiunii se afla într-un alt loc. Astfel, suspectul/inculpatul ocupat cu procurarea unui alibi va căuta să părăsească cât mai repede locul săvârșirii faptei și să se deplaseze într-un loc îndepărtat unde va încerca în mod deosebit să-și facă remarcată prezența în rândul anumitor persoane. Va face eforturi de a reține tot ce a perceput, de a memora cu exactitate întreaga activitate desfășurată în acel loc și persoanele participante. Suspectul/inculpatul va miza pe faptul că persoanele cu care a venit în contact nu vor putea localiza foarte precis în timp momentul sosirii acestuia printre ei.
Realitatea sau falsitatea alibiului trebuie minuțios verificată. Confirmarea alibiului constituie o dovadă a nevinovăției suspectului/inculpatului și astfel se economisesc timp și mijloace iar cercetările vor fi îndreptate într-o altă direcție. Neconfirmarea alibiului constituie, aproape fără excepție, o puternică dovadă a vinovăției suspectului/inculpatului.
1.3.3. Atitudinea de tăcere sau refuzul de a da declarații
Refuzul de a da declarații este o excepție a atitudinii pe care o adoptă de regulă suspectul/ inculpatul în fața organelor judiciare. Această atitudine de tăcere se opune instinctului primar de apărare, propriu tuturor celor care au calitatea de suspect/inculpat.
După cum am mai precizat într-o secțiune anterioară, ascultarea suspectului/inculpatului nu numai că reprezintă unul din cele mai importante mijloace cu ajutorul căruia poate fi soluționată cauza, dar ea reprezintă și un mijloc de apărare al suspectului/inculpatului (manifestarea dreptului de apărare), conferindu-i acestuia largi posibilități de prezentare a faptelor și împrejurărilor ce vin în favoarea sa. Astfel, indiferent dacă este vinovat sau nu, rareori suspectul/inculpatul renunță la această posibilitate, nesocotind-o, rezistând intenției de a vorbi, de a se disculpa.
Tipic, suspectului/inculpatului îi sunt două atitudini:
dacă este vinovat de săvârșirea infracțiunii sub evidența probelor, fie recunoaște, fie caută să prezinte astfel faptele încât să-și creeze o situație mai ușoară;
dacă nu este vinovat se va strădui să invoce toate acele împrejurări care-i dovedesc nevinovăția.
Reiese astfel că tăcerea suspectului/inculpatului este nefirească deoarece situația în care se află impune adoptarea uneia sau alteia din cele două atitudini, recunoașterea (totală sau parțială) sau negarea faptelor. Așadar, tăcerea nu poate fi pusă pe seama neputinței de a se apăra ci pe seama altor cauze cum ar fi:
convingerea greșită că în lipsa recunoașterii sau nerecunoașterii sale nu va putea fi tras la răspundere penală;
dorința de a nu dezvălui identitatea celorlalți făptuitori (fie din cauza temerii provocate de unul dintre participanți, fie datorită raporturilor de rudenie apropiată sau de puternică afecțiune);
existența unor cauze de natură patologică – tulburări psihice de care suferă suspectul/ inculpatul.
Refuzul de a da declarații pune organul judiciar în fața celei mai anevoioase situații ce se poate ivi în cursul ascultării suspectului/inculpatului dar, deși suspectul/inculpatul își exercită dreptul la tăcere, anchetatorul are încă dreptul de a pune întrebări.
Pentru a-l determina pe suspect/inculpat să colaboreze, organul judiciar trebuie, prin anumite întrebări, să identifice motivul real al tăcerii acestuia. Cunoscând cauza acestei tăceri organul judiciar va folosi calea persuasiunii încercând să înlăture sau să-l convingă pe suspect/inculpat de netemeinicia unei asemenea cauze. De exemplu, dacă organul judiciar ajunge la concluzia că tăcerea suspectului/inculpatului este determinată de temerea de răzbunare din partea celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii ori a rudelor sau prietenilor acestora, trebuie să-l asigure pe suspect/inculpat că va lua toate măsurile pentru a preîntâmpina răul cu care este amenințat.
De asemenea, organul judiciar trebuie să-l convingă pe suspect/inculpat că atitudinea adoptată este greșită deoarece, în cele din urmă, faptele vor fi cunoscute iar adevărul va fi aflat pe alte căi chiar dacă el refuză să dea declarații. Totodată, anchetatorul trebuie să-l determine pe cel audiat să conștientizeze că atitudinea de tăcere îi este dăunătoare deoarece în felul acesta nesocotește posibilitatea de a se explica, de a se apăra. Prin atitudinea sa, el își face un deserviciu pentru că renunță la posibilitatea de a cere administrarea unor probe care să-i dovedească nevinovăția sau cel puțin să-i atenueze situația, probe care ar determina o apreciere corectă a vinovăției sale și o justă soluționare a cauzei.
Pot fi întâlnite și situații în care suspectul/inculpatul face declarații la început dar refuză să facă declarații mai târziu, pe parcursul procesului penal. Conform dispozițiilor legale, în faza de judecată, când inculpatul refuză să dea declarații, instanța dispune citirea declarațiilor pe care acesta le-a dat anterior. Astfel, teoretic atitudinea celui acuzat nu produce consecințe importante. În baza dreptului la tăcere învinuitul sau inculpatul își poate exercita la un moment dat opțiunea de a da declarații și apoi, opțiunea de a nu da declarații.
În practică însă, ori de câte ori într-un moment inițial suspectul sau inculpatul a dat declarații, organele judiciare depun toate demersurile pentru a-l convinge să depună mărturie și în momentele ulterioare. Această atitudine a organelor judiciare este justificată prin încercarea acestora de a bloca o eventuală apărare a suspectului sau inculpatului constând în susținerea că a fost condamnat fără a fi ascultat.
Există și o explicație bazată pe experiența statului totalitar comunist, în sensul că organele de anchetă trebuiau cu orice preț și prin orice mijloace să obțină recunoașterea comiterii acelei infracțiuni. Această tendință există și astăzi când, în ciuda altor probe pertinente ce dovedesc vinovăția celui acuzat, organele judiciare desfășoară o activitate susținută în sensul de a obține și o declarație de recunoaștere/mărturisire din partea celui acuzat.
În acest fel dreptul de a nu face declarații are eficiență doar în măsura în care cel acuzat nu a făcut nici un fel de declarații.
III.2. Anchetatorul în fața suspectului/inculpatului
2.1. Personalitatea anchetatorului
În literatura de specialitate, vorbindu-se despre importanța interogatoriului, au fost conturate trăsăturile celui care desfășoară această activitate: „Acela care cunoaște oamenii, care este înzestrat cu o bună memorie și prezență de spirit, care își îndeplinește cu plăcere și zel sarcinile, care rămâne întotdeauna pe terenul strict al legalității și care vede în inculpat un frate căzut în păcat sau un nevinovat bănuit pe nedrept, acela va interoga bine. Dar acela căruia îi lipsește una din aceste calități nu va face niciodată ceva bun” .
Munca anchetatorului denotă o foarte mare responsabilitate față de societate, acesta având obligația de a veghea la respectarea legilor și, în cazul încălcării acestora, de a-i sancționa pe aceia care le-au încălcat. De asemenea, anchetatorul are obligația de a preveni criminalitatea și de a proteja populația împotriva consecințelor negative pe care aceasta le are. Dar anchetatorul nu este numai un apărător al legii și protector al societății ci și un reprezentant moral al societății. De aceea, pentru îndeplinirea rolului său, statul, opinia publică și chiar aparatul de justiție formulează o serie de exigențe morale, legale și de competență, destul de mari încât acestea nu sunt accesibile oricărui om.
Un rol foarte important în îndeplinirea obligațiilor ce-i revin îl are personalitatea anchetatorului. Acesta, în decursul anilor, datorită contactului îndelungat cu persoane care au încălcat legea și împrejurărilor complexe din cauzele cu un înalt grad de dificultate se formează, dobândește experiență profesională punându-și în valoare și dezvoltându-și calitățile pe care deja le avea sau pe care le-a dobândit de-a lungul timpului. Printre aceste calități speciale se numără: perspicacitatea, spiritul de observație, subtilitatea deducțiilor, rapiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice a căror rezultantă formează intuiția profesională, așa-zisul fler.
2.1.1. Calitățile moral – afective
Dintre calitățile moral-afective cu care trebuie să fie înzestrat în mod obligatoriu un bun anchetator, practica pune accent pe stăpânirea de sine, răbdarea, calmul, perseverența, echilibrul emoțional. De asemenea, el trebuie să dea dovadă de mult tact în relația cu suspectul/inculpatul.
Un bun anchetator trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze cu oamenii, să știe să asculte, să le câștige încrederea și respectul, pentru că, altfel, nu va poseda niciodată forță de persuasiune, ca o condiție absolut necesară unei interogări eficiente.
Calmul reprezintă adeseori cheia reușitei activității de ascultare deoarece, în majoritatea situațiilor, timpul lucrează în defavoarea suspectului/inculpatului. Sentimentul de insecuritate pe care curgerea timpului îl intensifică explică apariția contradicțiilor în declarațiile acestuia sau revizuirea versiunii inițiale, toate acestea ducând, în cele din urmă, la mărturisirea faptelor.
Opusul acestei stări, lipsa calmului, poate prejudicia atmosfera în care trebuie să se desfășoare ascultarea. Astfel, dacă anchetatorul nu va reuși să-și păstreze calmul și, prin manifestările sale negative, va apărea în fața suspectului/inculpatului ca un om nervos, agresiv, frământat de problemele proprii, atunci atmosfera de încredere în care se desfășura până atunci ancheta va fi pusă în pericol, diminuându-se astfel șansele de realizare a scopurilor propuse. Suspectul/inculpatul, constatând că organul judiciar și-a pierdut calmul, stăpânirea de sine, intuiește că acesta dorește să termine cât mai curând ascultarea și astfel va fi încurajat în atitudinea sa de negare, de denaturare a faptelor. Dacă, din cauza atitudinii de rea-credință sau a stratagemelor folosite de suspect/inculpat, organul judiciar și-a pierdut calmul necesar, atunci acesta trebuie să se străduiască să dea dovadă de autocontrol. El va trebui să-și disimuleze starea de dezgust, plictiseală, silă, agresivitate, adoptând o atitudine de stăpânire de sine și calm.
Anchetatorul trebuie să știe să trateze suspecții/inculpații vulnerabili, emoționali cu o deosebită atenție. În acest sens, calmul trebuie să caracterizeze conduita anchetatorului și atunci când cel care se află în fața sa este de bună-credință și dorește să facă declarații sincere dar care, datorită emotivității sau uitării temporare a unor împrejurări, întâmpină dificultăți în verbalizarea faptelor cu consecințe negative asupra integrității și fidelității declarațiilor. Într-o asemenea atmosferă de calm și încredere, suspectul/inculpatul poate să-și depășească emotivitatea și temerile care-l stăpânesc și astfel să colaboreze cu anchetatorul.
O altă însușire care trebuie să caracterizeze personalitatea anchetatorului este perseverența. Perseverența înseamnă constanță în aflarea adevărului, nerenunțarea la luptă, continuarea ascultării chiar și atunci când organul judiciar se lovește de atitudinea refractară, de rezistența înverșunată a suspectului/inculpatului.
Nu în ultimul rând, anchetatorul trebuie să fie și un profesionist de bună-credință. Buna-credință va trebui să conducă la soluții temeinice și legale atât în activitatea de urmărire penală cât și în cea a instanțelor judiciare.
2.1.2. Calitățile psiho – intelectuale
Obținerea unor declarații complete și fidele, direcția și chiar finalitatea cercetărilor depind în mare măsură de măiestria cu care organul judiciar efectuează ascultarea suspectului/inculpatului. Finalizarea cu succes a acestei activități pretinde, pe lângă calitățile moral-afective, și calități psiho-intelectuale. Inteligența, perspicacitatea, abilitatea, intuiția, obiectivitatea sunt doar câteva din calitățile pe care trebuie să le aibă anchetatorul. Măiestria de a conduce interogatoriul reprezintă criteriul de apreciere a organului judiciar, adică activitatea ce dă adevărata măsură a însușirilor și aptitudinilor sale.
În ceea ce privește profilul psiho-intelectual al anchetatorului, psihologia judiciară se oprește în mod constant asupra gândirii, memoriei și integrității senzoriale.
Gândirea anchetatorului trebuie să fie orientată spre esența realității judiciare, a evenimentului judiciar și trebuie să se caracterizeze prin claritate, profunzime, rigoare și să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic introspectiv. De regulă, faptele relatate în ancheta judiciară par întotdeauna reale, verosimile dar se întâmplă ca unele afirmații să fie, mai ales la nivelul amănuntelor, contradictorii sau neplauzibile. Pentru ca aceste aspecte să fie sesizate de anchetator, acesta trebuie să acționeze cu perspicacitate, să aibă o mare putere de discernământ și să se folosească de rațiune, de gândire.
J.P.Guilford a introdus în știință termenul de gândire divergentă definindu-l ca fiind capacitatea persoanei de a părăsi șabloanele și soluțiile-model existente și de a crea o soluție nouă sau o nouă cale rațională. Referitor la ancheta judiciară, gândirea divergentă se reflectă în felul de analiză și sinteză a cazului. Astfel, la primul contact cu materialul cazului pe care urmează să-l cerceteze anchetatorul poate constata că acest material este nesistematizat și lacunar, fiind necesar ca, în primul rând, să se efectueze o ordonare pentru a stabili punctele ce urmează a fi elucidate și pentru a elabora tactica cercetării. Pentru realizarea acestei operații, organului judiciar îi sunt necesare calități perceptive, observative, de gândire logică dar și imaginație.
În acest sens, E.Locard, unul din fondatorii științei polițienești moderne, afirma că „într-o anchetă, logica ajută doar să nu greșești dar succesul anchetei este asigurat de imaginație”. Bineînțeles, un rol deosebit în cercetarea unui caz îl are și experiența anterioară a anchetatorului, experiență ce se cere a fi creativă deoarece între două cazuri nu poate exista decât cel mult o asemănare dar nu și identitate. Aplicarea șablon a unor tehnici sau gândirea după șabloane, fie ele chiar și șabloane legale, împiedică detalierea și analiza nuanțată a cazului.
Memoria este o altă calitate psiho-intelectuală a anchetatorului și care are un rol foarte important în rezolvarea fiecărui caz în parte. Memoria constituie capacitatea acestuia de stocare și conservare a informației primite privind stările surselor externe și acțiunile și trăirile subiective în raport cu ele.
Anchetatorului îi este necesară atât memoria de lungă durată cât și cea de scurtă durată. Memoria de lungă durată este definită ca fiind „principalul rezervor de păstrare a experienței acumulate în cursul activității anterioare”. Acest fel de memorie nu stochează doar informațiile de constatare privind evenimentele percepute sau trăite ci și evaluările și interpretările acestora prin prisma unor criterii și modele sociale, culturale, științifice, filosofice, etice, estetice etc. Cu ajutorul acesteia anchetatorul poate face asocieri cu cazuri similare rezolvate în trecut, dobândește experiență profesională, ceea ce îi conferă posibilitatea rezolvării cu succes a cazurilor cu care se confruntă. De asemenea, deoarece ancheta judiciară se desfășoară în mod oral, anchetatorului îi este necesară și memoria de scurtă durată pentru a reuși să consemneze în scris relatările suspectului/inculpatului, operațiune care se desfășoară ulterior convorbirii.
Alături de memorie și gândire, psihologia judiciară studiază drept trăsătură psiho-intelectuală și integritatea senzorială. Integritatea senzorială a anchetatorului se manifestă prin corectitudinea și exactitatea cu care redactează documentele de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. De aceea, anchetatorul trebuie să dispună de o stare corespunzătoare a sănătății și de o mare capacitate de efort voluntar.
Cu tot acest avantaj exprimat în calitățile psiho-intelectuale pe care anchetatorul le are, totuși, ar fi un „serios handicap” dacă nu ar poseda și folosi acea inteligență de contact cu cei pe care îi anchetează. Adaptarea tacticii la personalitatea suspectului/inculpatului și la situațiile neprevăzute care se pot ivi impune abilitate, gândire tactică, spontaneitate în luarea deciziilor, adică însușiri ce pot fi sintetizate în această inteligență de contact cu care trebuie să fie înzestrat organul judiciar.
De asemenea, un rol esențial în rezolvarea oricărei cauze îl are pregătirea de specialitate a anchetatorului. Aceasta presupune cunoștințe juridice precum și cunoașterea regulilor și procedeelor de tactică și metodică criminalistică. Alături de acestea, un rol important îl ocupă și cunoștințele din diverse domenii datorită feluritelor urme și probe pe care organul judiciar trebuie să le cerceteze și să le dea o interpretare exactă. De asemenea, datorită faptului că suspecții/inculpații și, în general, persoanele cu care organul judiciar vine în contact provin din diferite medii profesionale, organul judiciar trebuie să stăpânească cunoștințe proprii diverselor profesii sau meserii, mai ales în cazul infracțiunilor legate de îndeplinirea îndatoririlor de serviciu. Dovedind că este un bun cunoscător al modului de organizare și desfășurare a activității în legătură cu care s-a săvârșit infracțiunea, organul judiciar va produce o puternică impresie asupra suspectului/inculpatului și îl va convinge de inutilitatea tăgăduirii faptelor.
Concluzionând asupra aspectelor personalității în contextul tacticii interogatoriului, relevante sunt nu numai calitățile ca atare ale anchetatorului, dar, mai ales, importanța procesului de autocunoaștere și de adaptare a trăsăturilor de personalitate, a comportamentului acestuia la fiecare situație concretă. El trebuie sa aibă puterea să recunoască și să-și controleze anumite trăsături ale personalității de natură să se repercuteze negativ asupra cercetărilor, cum ar fi de exemplu, nervozitatea, superficialitatea, duritatea, supra-aprecierea propriilor calități, tendința de exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea acesteia.
2.2. Conduita profesională a anchetatorului
În timpul anchetei, suspectul/inculpatul poate adopta diverse atitudini și poate folosi o serie de mijloace tendențioase încercând astfel să scape de răspunderea penală. Pentru a finaliza cu succes ancheta, organul judiciar va trebui să contracareze aceste atitudini ale suspectului/ inculpatului. Dar prestigiul, demnitatea și gradul înalt de responsabilitate cu care este învestit prin funcție, fiind purtătorul autorității de stat, îl opresc să adopte aceleași metode și mijloace folosite de cel anchetat, multe fiind nelegale.
Autoritatea anchetatorului se fundamentează pe o conduită profesională ce are ca suport norme deontologice și de etică profesională reglementate de o serie de acte normative, interne și internaționale, cum sunt: Codul penal al României, Codul de procedură penală al României, Codul de conduită pentru persoanele răspunzătoare de aplicarea legii etc. Aceste norme impun o comportare demnă, loială, corectă, incompatibilă cu inducerea în eroare a suspectului/ inculpatului, respect și înțelegere fără a echivala cu toleranța. Conduita profesională exclude procedeele umilitoare, jignitoare, acestea constituind o înjosire adusă demnității sale. În acest sens Codul de conduită, într-unul din articolele sale stabilește obligația juridică a acestora de a respecta și proteja demnitatea umană și de a apăra drepturile fundamentale ale oricărei persoane.
Ascultarea suspectului/inculpatului trebuie să se desfășoare într-un cadru strict legal. Astfel, în încercarea de a obține recunoașterea celui ascultat, un anchetator nu trebuie să recurgă la promisiuni, amenințări sau tratamente inumane. Toate cele stabilite între aceștia trebuie respectate cu strictețe pentru ca suspectul/inculpatul să nu fie indus în eroare prin promisiuni ce nu pot fi onorate, respectate. De asemenea, în Codul de conduită (art.5), se precizează că: „nici o persoană răspunzătoare de aplicarea legilor nu poate aplica, provoca ori tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă ori tratament crud, inuman sau degradant, nici nu poate invoca un ordin al superiorilor săi ori împrejurări excepționale, cum ar fi: starea de război sau amenințarea cu război, o amenințare contra securității naționale, instabilitatea politică internă sau orice altă stare de excepție, pentru a justifica tortura ori alte pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante”.
Reglementării internaționale care incriminează asemenea tratamente i se alătură și reglementările interne: Codul penal incriminează și pedepsește arestarea nelegală și cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura și represiunea nedreaptă. Tot în acest sens, Codul de procedură penală conține dispoziții ce interzic folosirea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe. Totodată, este oprit a determina o persoană să săvârșească sau să continue săvârșirea unei fapte penale în scopul obținerii unei probe.
De asemenea, nu este îngăduită încercarea de a convinge suspectul/inculpatul de inutilitatea tăgăduirii pe considerentul că unul dintre participanți ar fi recunoscut faptele și în realitate să nu existe o astfel de recunoaștere sau a susține că bunurile produs al infracțiunii au fost găsite într-un anumit loc, în urma percheziției efectuate la unul dintre complici, deși în realitate acestea nu au fost descoperite. Această atitudine este nerecomandată deoarece, pe de o parte, este nedemn ca organul judiciar să inducă în eroare pe suspect/inculpat pretinzând existența unor probe care în realitate nu există, o astfel de conduită constituind un obstacol în calea realizării rolului educativ al procesului penal, aducând astfel grave prejudicii autorității, prestigiului funcției cu care statul l-a învestit pe organul judiciar; pe de altă parte, această conduită de inducere în eroare a suspectului/inculpatului ar putea avea consecințe negative asupra întregii anchete întrucât suspectul/inculpatul ar putea sesiza că organul judiciar afirmă neadevăruri, convingându-se că acesta nu dispune de probe suficiente în învinuire, ceea ce îl va determina să opună o rezistență și mai energică.
Prin întreaga sa conduită anchetatorul trebuie să transmită suspectului/inculpatului un sentiment de securitate, de încredere și considerație. Organul judiciar trebuie să inspire respect nu abuzând de autoritatea cu care este învestit ci prin personalitatea sa, prin caracterul său integru, numai în acest fel ascultarea putându-se finaliza printr-un succes.
În acest sens, anchetatorul trebuie să-l asigure pe suspect/inculpat că este interesat în cel mai înalt grad de cunoașterea adevărului iar prin activitatea sa nu urmărește decât recunoașterea sinceră a faptelor. Organul judiciar nu trebuie să piardă din vedere faptul că suspectul/inculpatul poate fi recuperat și că este o persoană care are și trăsături pozitive de caracter. Va încerca astfel să-l convingă că, deși fapta săvârșită este reprobabilă iar societatea dezaprobă asemenea manifestări, totuși în individualizarea sancțiunii, organul judiciar va ține cont nu numai de activitatea sa ilegală ci și de trăsăturile pozitive ale personalității sale și de modul în care colaborează cu autoritățile. Pe această cale îl va încredința pe suspect/inculpat că declarațiile sale sincere vor fi apreciate cu toată obiectivitatea și nimic altceva nu i se va pune în sarcină.
Uneori, atmosfera de încredere și liniște ce trebuie să caracterizeze activitatea de ascultare a suspectului/inculpatului este pusă în pericol tocmai datorită adoptării de către organul judiciar a unei atitudini potrivnice creării acelui cadru favorabil confesiunii. Astfel, șansa de a realiza contactul psihologic poate fi ratată din chiar momentul intrării organului judiciar în camera de ascultare dacă acesta manifestă o expresie prea severă și prea aspră sau manifestă aroganță, superioritate și satisfacție față de situația critică în care se află suspectul/inculpatul.
De asemenea, și modul de exprimare sau limbajul utilizat de anchetator are o importanță deosebită. Trebuie știut că termenii folosiți de legiuitor (furt, omor, vătămare) care desemnează conduita infracțională au o rezonanță dură în psihicul celui care a săvârșit infracțiunea. De aceea, limbajul folosit de organul judiciar trebuie astfel ales încât să ușureze expunerea fără reticențe a faptelor de către suspect/inculpat. Este indicat ca acești termeni „brutali” să fie înlocuiți cu termeni eufemistici ca „luare”, „lovire” etc.
Aceasta nu înseamnă că pentru a obține declarații sincere și complete, anchetatorul va folosi limbajul convențional, argotic, propriu mediului infractorilor. Această atitudine nu este indicată deoarece organul judiciar, ca purtător al autorității de stat, trebuie să-și vădească superioritatea, să se impună față de cei care nu și-au conformat conduita imperativelor normelor vieții sociale. De asemenea, anchetatorul trebuie să evite folosirea expresiilor de jargon față de oamenii cu nivel de cultura ridicată, precum și folosirea unui vocabular și a unei pronunții de licențiat universitar față de persoanele cu un grad scăzut de cultură și educație. Anchetatorul trebuie să se remarce printr-o exprimare corectă și clară, cerință ce trebuie adaptată posibilităților de înțelegere ale celui cu care vine în contact.
În cadrul întregii activități, anchetatorul trebuie să fie conștient de responsabilitatea pe care o are și să nu abuzeze de puterile conferite în exercițiul autorității de stat. Prin depășirea limitelor abilităților conferite de legiuitor se poate ajunge la săvârșirea de infracțiuni, fiind vorba despre așa-numitul „abuz de drept”. Excluzând atitudinile foarte grave precum încercările de șicanare a organelor de anchetă sau orientarea pe piste greșite a cercetărilor, există totuși posibilitatea ca anchetatorii să săvârșească abuzuri începând cu prelungirea în mod nejustificat a duratei unei activități, interzicerea satisfacerii unor necesități de tratament sau fiziologice și mergând până la promisiunea unui tratament favorizant pe perioada detenției, negocierea între făptuitor și victimă pentru recuperarea unor bunuri care au constituit obiectul material al infracțiunii sau lăsarea unor „găuri negre” în dosarul de urmărire penală pentru a fi exploatate ulterior în folosul uneia sau alteia dintre părți. Astfel de atitudini pot avea la bază diverse motive dar, de cele mai multe ori acestea sunt tangente cu infracțiunile de corupție.
Prin urmare, întreaga conduită profesională a anchetatorului trebuie să se supună exigențelor legale, morale și de competență în acest domeniu. Dar asigurarea înfăptuirii dreptății în statul de drept democratic, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane și justiția supusă numai legii reprezintă valori supreme garantate de Constituție, este condiționată, printre altele, de înțelegerea și aplicarea corectă și imparțială de către organele judiciare a normelor legale în spiritul și litera lor. În sensul celor menționate, art. 7 din Codul de conduită prevede că „persoanele care răspund de aplicarea legilor nu trebuie să comită nici un act de corupție. Ele trebuie să se opună cu vigoare oricăror acte de acest gen și să le combată” deoarece organul judiciar este nu numai apărătorul legii ci și reprezentantul moral al societății care pune în practică normele de etică și echitate specifice societății.
2.3. Exemple în doctrină privind unele modele de conduită și tipuri de anchetatori
Contactul îndelungat cu suspecții/inculpații, situațiile și împrejurările complexe în care se află de cele mai multe ori anchetatorul, își pun amprenta profesională asupra personalității sale. Astfel, se dezvoltă calități speciale ca perspicacitatea, spiritul de observație, insistența, subtilitatea deducțiilor și sintezelor, rapiditatea sesizării unor relații și forța argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiția profesională.
De-a lungul experienței însă, anchetatorul capătă și unele deprinderi sau obișnuințe care sunt incompatibile cu reușita anchetei și cu personalitatea sa. Astfel, pot fi menționate: mulțumirea de sine generată de experiența proprie, ruperea contactului cu elementele teoretice sau de noutate din profesiune, bănuiala excesivă privind orice persoană anchetată, instalarea stereotipurilor, automatismelor și spiritului rutinier, tendința de a suspecta orice om de activități infracționale, amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificației acordată unor gesturi și manifestări secundare din conduita celor anchetați, modul uneori absent sau defectuos de a formula întrebări, impertinență, aroganță sau chiar vulgaritate în relațiile cu persoanele anchetate, sentimente de simpatie sau antipatie față de suspect/inculpat.
Toate aceste manifestări se pot repercuta, într-un fel sau altul, defavorabil asupra activității organului judiciar. De aceea, pentru a înlătura sau atenua efectele nedorite ale unor astfel de manifestări, organul judiciar, conștient de aceste laturi ale propriei psihologii, trebuie să se supună unui necontenit control, să supună unui sever examen critic capacitatea de percepție a faptelor, intuiția sa, aptitudinea de a formula versiuni verosimile. Aceasta implică o anumită capacitate de detașare, de desprindere de poziția sa procesuală, o atitudine de imparțialitate, de apreciere lucidă atât a faptelor și împrejurărilor care susțin învinuirea cât și a celor ce militează în favoarea suspectului/inculpatului.
Pentru ca ascultarea suspectului/inculpatului să se finalizeze cu succes, cu aflarea adevărului în cauza respectivă, anchetatorilor le este recomandat să exerseze și să dobândească și unele aptitudini precum: obișnuința de a privi interlocutorii pe tot parcursul ascultării, sondându-le și interpretându-le corect comportamentul expresiv în raport cu întrebările semnificative, deprinderea de a asigura anchetei liniștea și intimitatea necesară, deprinderea anchetatorului de a nu-și permite gesturi de nervozitate, ticuri, ridicarea tonului ori alte accese de slăbiciune, deprinderea de a intra în anchetă cu încredere în capacitatea personală, calm și echilibrat, precum și tăria morală de a mai insista încă puțin din momentul în care a ajuns la concluzia că totul este zadarnic.
O constatare importantă făcută în acest domeniu de practicieni este aceea că nici un anchetator nu poate avea succes în absolut toate audierile sale. Cel puțin 10% din subiecții interogați nu vor mărturisi indiferent de eforturile și talentul anchetatorului. Prin urmare, acesta nu trebuie să fie descurajat de faptul că suspectul/inculpatul nu recunoaște faptele comise sau nu colaborează deoarece există și suspecți/inculpați care, în ciuda tuturor procedeelor tactice folosite și a eforturilor depuse de anchetator, nu renunță la atitudinea lor și nu colaborează cu anchetatorul. În această categorie intră și unii infractori recidiviști care cunosc foarte bine sistemul de justiție.
Studierea comportamentului anchetatorilor în relația anchetator – anchetat a condus la diferite clasificări. Dintre acestea, cea mai frecvent întâlnită în literatura de specialitate este următoarea:
Anchetatorul temperat: se caracterizează printr-un comportament firesc, ascultându-și cu atenție și interes interlocutorul, este răbdător, calm și analitic. Intervine oportun și eficient, cu tactul corespunzător situației pentru lămurirea aspectelor esențiale ce interesează ancheta.
Anchetatorul amabil: în relația sa cu cel anchetat manifestă o anumită transparență și jovialitate, nu ezită să-l trateze cu o țigară sau cu o cafea. Atmosfera degajată pe care o creează îi oferă posibilitatea de a-și putea studia mai bine din punct de vedere psihologic interlocutorul. Apare însă riscul ca, în cazul în care amabilitatea nu este constantă, echilibrul anchetei să se rupă, cel anchetat să se inhibe iar investigația poate fi compromisă.
Anchetatorul autoritar: se caracterizează printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate, impunându-și la modul imperativ voința în fața celui ascultat. Nu este interesat în studiul psihologiei celui anchetat și de aceea nu găsește modalitățile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Anchetatorul autoritar mizează mai mult pe intimidarea celui anchetat decât pe stimularea psihologică a acestuia pentru a coopera.
Anchetatorul vorbăreț: este un tip complexat de necesitatea afirmării sau necesitatea de a se descărca de o tensiune afectivă iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din aceste motive, anchetatorul intervine inoportun și lipsit de eficiență în relatările anchetatului, putând compromite ancheta.
Anchetatorul cabotin: acest anchetator exagerează în utilizarea procedeelor actoricești ceea ce poate provoca stări improprii pentru ancheta judiciară ca de exemplu, amuzamentul, disprețul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situații ce pot prejudicia rezultatele anchetei.
Anchetatorul patern: adoptă un comportament blând, de slăbiciune, de inferioritate în anchetă, aspect ce poate fi sesizat sau speculat de infractorii recidiviști care nu vor ezita să-și atenueze faptele.
Alte clasificări ale diferitelor tipuri de anchetatori:
a) din perspectiva implicării spiritului de observație în alcătuirea scenariului infracțional, se poate identifica:
Anchetatorul de „tip analitic”: acesta își construiește scenariul probabil al infracțiunii din foarte multe detalii, dând fiecăruia o însemnatate deosebită și insistând în direcția verificării amănunțite a tuturor elementelor componente. Ancheta evoluează lent și presupune un efort consistent dar are avantajul că evită eventualele erori.
Anchetatorul de „tip sintetic”: acest tip de anchetator acordă o importanță diferențiată informațiilor inițiale, construindu-și scenariul pe informațiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implică un comportament probabilist, în sensul că se urmărește validarea celei mai probabile soluții. Demersul anchetei are o evoluție mai rapidă dar trebuie evitate posibilele erori.
b) din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două tipuri de anchetatori:
Anchetatorul de „tip conservator”: acesta utilizează schemele mintale construite anterior, cărora le subordonează în mod exagerat informațiile oferite de realitate, „obligându-le” să se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire, manifestând chiar tendința de a „ajusta” realitatea la schemele mintale vechi cu care operează.
Anchetatorul de „tip creator”: acesta manifestă o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achiziționate, ele constituind o parte din experiența profesională. Dar, el își construiește proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate, ci și pe elemente specifice cazului în speță. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare, facilitează clarificarea unor situații, aparent fără ieșire.
Sistemele mai vechi de drept cunosc, pe lângă aceste tipuri de anchetatori, și pe acela de anchetator violent, torționar. Nu este inclus în această clasificare deoarece, se consideră că în sistemul judiciar modern, existența acestuia este greu de imaginat. Detalii despre astfel de anchetatori se găsesc însă în „Manualul de Contraspionaj și Anchetă KUBARK” (declasificat în anul 1997) al Agenției Centrale de Informații a SUA care conține un capitol întreg referitor la tactici și metode coercitive începând de la anumite restricții și până la metode medicale, chimice sau electrice. În același sens și „Manualul de Exploatare a Psihicului Uman” elaborat în anul 1983 și aparținând tot CIA. Spre deosebire de primul, acest manual conține recomandări cu privire la neutilizarea metodelor coercitive, catalogându-le ca ineficiente. Însă și acest curs de interogatoriu conține un capitol în care sunt descrise „tehnici coercitive” motivându-se că „anchetatorii trebuie să le cunoască foarte bine pentru a le putea evita”.
În concluzie, se poate spune că anchetator ideal nu există dar, pentru a-și îndeplini cu profesionalism atribuțiile, trebuie să aibă calități multiple, dublate de o experiență practică acumulată în timp, care să-i permită rezolvarea corespunzătoare a problemelor complexe ce se ivesc în carieră.
Capitolul IV
CERCETARE APLICATIVĂ
Pentru a fundamenta componenta teoretică a prezentei lucrări de licență, m-am oprit la analiza a 5 spețe reale, soluționate cu trimiterea în judecată a inculpaților. În cele ce urmează veți putea observa că atitudinea suspectului/inculpatului în relația cu organul de urmărire penală, nu este întotdeauna cea „ideală” prezentată în partea de teorie. Atâta timp cât suspectul/inculpatul, care în conformitate cu art. 99 alin.(2) C.p.p., nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, chiar și în fața probelor indubitabile, nu recunoaște săvârșirea faptelor ce i-au fost reținute în sarcină.
Speța nr. 1.
La data de 28.02.2014, organele de poliție au fost sesizate de către numita R. P. din Ploiești, cu privire la faptul că în perioada iunie 2013-februarie 2014, nepoata sa minoră E. L.-R. a fost violată de mai multe ori de suspectul R. V..
Din actele aflate la dosarul cauzei, rezultă că persoana vătămată E. L.- R., care are în prezent vârsta de 13 ani, locuiește împreună cu inculpatul, care este bunicul ei vitreg, precum și cu bunica ei, R. P., în îngrijirea cărora se află. Tatăl minorei este decedat, iar mama acesteia, numita Z. M. G., locuiește la aceiași adresă cu bunicii persoanei vătămate, fiind bolnavă de schizofrenie, așa cum reiese din înscrisurile atașate la dosar.
În cursul lunii iunie 2013, într-o zi neprecizată, inculpatul i-a cerut persoanei vătămate, în vârstă de 12 ani la acea dată, să-l însoțească la râul Teleajăn. La un moment dat, inculpatul i-a cerut minorei să se dezbrace, și, pentru că aceasta a refuzat, a dezbrăcat-o cu forța, și, imobilizând-o sub greutatea corpului său, a întreținut un raport sexual normal complet. Deși persoana vătămată a opus rezistență, dată fiind disproporția vădită de forță fizică, nu a reușit să împiedice consumarea actului sexual. După finalizarea actului sexual, inculpatul a plecat împreună cu persoana vătămată spre casă, context în care a amenințat-o că dacă va povesti vreunei persoane ce s-a întâmplat, o va omorî.
Relațiile intime cu bunicul vitreg au continuat până în luna februarie 2014, inculpatul întreținând raporturi sexuale normale cu minora atât la domiciliul lor, într-o magazie, atunci când bunica nu era acasă (precizăm că inculpatul venea de la muncă în jurul orelor 17.00, minora venea de la școală în jurul orelor 18.00, iar bunica revenea la domiciliu în jurul orelor 19.30), cât și la locul său de muncă, unde persoana vătămată se deplasa împreună cu inculpatul, de regulă la sfârșit de săptămână, pentru a duce mâncare unor câini care asigurau paza societății unde acesta lucra.
Persoana vătămată a susținut că actele de constrângere fizică au fost exercitate doar prima oară; ulterior, aceasta nu a manifestat opoziție față de inculpat, însă faptul că victima se afla în îngrijirea inculpatului, ascendentul inculpatului determinat de diferența de vârstă dintre inculpat și victimă, vârsta fragedă a victimei care o punea în imposibilitatea de a se opune inculpatului sunt aspect ce conturează constrângerea psihică a victimei de a adopta un anume comportament.
Menționăm că în luna iulie 2013, minora a încercat să se sinucidă, ingerând mai multe pastile aparținând mamei sale, susținând cu ocazia audierii că motivul pentru care a recurs la acest gest a fost relația intimă cu bunicul vitreg. Așa cum reiese și din raportul psihologic întocmit în cauză “ acțiunea comună în suicid este evadarea, evitarea confruntării cu anumite situații interpretate drept stresante, stimulul declanșator fiind durerea psihologică intolerabilă”.
Bunica persoanei vătămate a sesizat anumite aspecte în ceea ce privește relația minorei cu bunicul vitreg, și deși inițial, de rușine și de frică, nu a recunoscut relația intimă cu inculpatul, totuși, în luna februarie, întrucât potrivit propriilor susțineri ” nu mai suporta abuzurile bunicului” (care devenise violent cu ea și cu bunica), minora i-a povestit bunicii cele întâmplate, iar aceasta din urmă a sesizat organele de cercetare penală.
Potrivit declarațiilor persoanei vătămate, ultimul act material al abuzului sexual a avut loc înainte cu două zile de 14.02.2014, aspect ce se coroborează cu concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. 119/24.02.2014, potrivit cărora minora prezintă o deflorare veche (mai veche de 10 zile), a cărei dată de producere nu poate fi precizată, iar la examenul extern nu au fost constatate leziuni de violență”.
Deși în concluziile examinării psihologice a minorei s-a menționat că « nu se observă efecte imediate ale abuzului sexual », totuși acest aspect trebuie privit, așa cum a subliniat și psihologul, prin perspectiva faptului că a trecut o perioadă mare de timp. Totodată, s-a observat la minoră o stimă de sine scăzută, dificultăți de relaționare și tulburări de comportament., minora având nevoie de stabilitate și suport emoțional, precum și de consiliere psihologică pe termen lung.
Trebuie precizat că probațiunea în astfel de cauze (infracțiunile la viața sexuală se desfașoară, de regulă, în intimitate, la adăpostul clandestinitații) a cunoscut anumite particularități date de limitarea în mod obiectiv a capacității organelor judiciare de a strânge dovezi cu sursă directă, sarcina aflării adevărului și lămuririi tuturor aspectelor cauzei fiind și mai dificilă în condițiile în care victimele sunt minori sub 16 ani. Cu toate aceste neajunsuri, prezente și în cauza de față, în care natura relațiilor dintre subiecții infracțiunii și întârzierea în denunțarea faptelor a împiedicat prelevarea unor probe materiale sau constatarea unor urme fizice ale faptelor imputate, coroborarea unor indicii suficient de grave, precise și concordante, a situat probatiunea vinovatiei inculpatului dincolo de orice indoiala rezonabila.
Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, susținând că soția sa încearcă astfel să intre în posesia casei pe care acesta o deține. Netemeinicia apărării inculpatului rezultă atât din ansamblul trăirilor, sentimentelor și tensiunilor manifestate de persoana vătămată minoră, împrejurări de care au luat cunoștință bunica minorei și reprezentanții Centrului de Primire în Regim de Urgență “Cireșarii” Ploiești, cât și din concluziile examinării cu tehnica poligraf, potrivit cărora, răspunsul inculpatului la întrebările relevante ale cauzei au provocat modificări specifice comportamentului simulat.
Apreciem că vinovăția inculpatului a fost în mod indubitabil dovedită, vârsta victimei, ca și starea psihică a acesteia, determinând-o să relateze fapta comisă de inculpat, neputând fi identificate împrejurări care să conducă la concluzia că ar fi fost capabilă să pună în sarcina inculpatului o faptă imaginară.
Prin ordonanța din data de 23.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru infracțiunea de viol, prevăzută de art. 218 alin. 1, alin. 3 lit.a, b și c, C. pen, constând în aceea că, în perioada iunie 2013- februarie 2014, numitul R. V. a întreținut în mod repetat raporturi sexuale cu nepoata sa, E.L.- R.. în vârstă de 13 ani, prin constrângerea morală a acesteia.
Prin ordonanța, din data de 04.03.2014 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspectul R. V. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 218 alin.1, alin.3 lit.a, b, c) C. pen., cu aplic. art. 35 alin. 1 C. pen.
Prin ordonanța din data de 06.03.2014 s-a pus în mișcare a acțiunea penală împotriva inculpatului R. V. pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prev. de art. 218 alin.1, alin.3 lit.a, b, c, C. pen., cu aplic. art. 35 alin. 1 C. pen.
Inculpatul R. V.este în vârstă de 63, fără antecedente penale, 8 clase, ocupția lăcătuș mecanic.
Comiterea faptelor rezultă din următoarele probe:
Plângere și declarații persoană vătămată;
Declarații martor;
Raport de expertiză medico-legală;
Raport de expertiză privind comportamentul simulat;
Raport psihologic;
Inculpatul R.V. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv.
* * *
În cazul infracțiunii de viol, cu prilejul ascultării trebuie lămurite o serie de aspecte:
– împrejurările în care au cunoscut victima și natura relațiilor cu aceasta;
– metodele și mijloacele folosite pentru acostarea ori ademenirea victimei;
– data și locul unde au întreținut raportul sexual sau alte acte sexuale, de orice natură;
– metodele și mijloacele folosite pentru a constrânge victima la raport sexual sau la alte acte sexuale ori pentru a o pune în imposibilitate de a-și exprima voința sau de a se apăra;
– proveniența mijloacelor utilizate pentru imobilizarea victimei, înfrângerea împotrivirii sau pentru a-i neutraliza capacitatea de apărare ori de a-și exprima voința;
– în ce au constat amenințările adresate victimei și care a fost efectul acestora;
– modul în care s-a împotrivit victima, dacă a strigat după ajutor, dacă între cei doi a avut loc vreo luptă, inclusiv urmele pe care victima le-a lăsat pe corpul agresorului ori pe ținuta sa vestimentară;
– perioada de timp cât victima a fost lipsită de libertate;
– în caz de participație, persoanele care i-au ajutat, în ce a constat în concret acest ajutor;
– unde se aflau ceilalți participanți în momentul consumării actelor sexuale;
– de câte ori au întreținut raporturi sexuale cu victima și dacă, în afara acestora, au forțat-o și la alte acte sexuale, de orice natură, în caz afirmativ, natura acestora;
– starea victimei după săvârșirea violului;
– acțiunile întreprinse de victimă după viol și care au avut ca rezultat fie sinuciderea acesteia, fie vătămarea gravă a integrității sale corporale ori a sănătății;
– momentul în care a survenit moartea victimei;
– acțiunile întreprinse pentru a șterge urmele infracțiunii, inclusiv pentru ascunderea cadavrului;
– obiectele, înscrisurile sau valorile de care a fost deposedată victima, în ce moment și în ce mod s-a produs aceasta și care a fost destinația lor ulterioară;
– dacă au mai săvârșit astfel de fapte, când, unde, persoanele vătămate, participanții etc;
– ce alte persoane mai cunosc despre săvârșirea violului și împrejurările în care au aflat despre acesta etc.
În cazul infracțiunii de act sexual cu un minor, ascultarea suspectului/inculpatului urmărește să lămurească, îndeosebi, următoarele aspecte:
– de când o cunoaște pe victimă și în ce împrejurări a cunoscut-o;
– calitatea pe care o are față de minor ori relațiile în care se află cu acesta;
– acțiunile pe care le-a întreprins pentru a obține consimțământul victimei la actul sexual;
– data și locul unde a întreținut actul sexual cu victima;
– de câte ori a întreținut actul sexual cu victima;
– dacă avea cunoștință despre vârsta minorului în momentul în care a avut cu acesta actul sexual;
– ce alte persoane mai cunosc fapta comisă și împrejurările în care au luat cunoștință despre săvârșirea ei.
Speța nr. 2
La data de 09.03.2014, în jurul orei 18:51,numitul B.P.I fără a poseda permis de conducere, a condus autoturismul marca Ford Mondeo, cu numărul de înmatriculare P5803AK, care nu avea încheiată o poliță de asigurare pentru răspundere civilă auto valabilă, pe str. Izvoare din mun. Ploiești, jud. Prahova, dinspre str. Mircea cel Bătrân, a pierdut controlul asupra direcției, a pătruns pe sensul opus de mers, accidentând pe numiții I. D. și I. D. M. care au suferit vătămări corporale, după care a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție. În urma accidentului, persoana vătămată I. D. a suferit vătămări ce necesită pentru vindecare un număr de peste 40 zile de îngrijiri medicale, iar minorul I. D. M. 2-3 zile de îngrijiri medicale.
Prin ordonanța cu nr. 11613 din data de 09.03.2014, ora 19.00, organul de cercetare al poliției judiciare a dispus începerea urmăririi penale în cauză cu privire la infracțiunile de conducerea unui autoturism care nu are dreptul de a circula în România, conducerea unui autoturism pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 din C.pen. și părăsirea locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, prev. și ped. de art. 334 alin. 4, art. 335 alin. 1, art. 196 și art. 338 alin. 1 din C.pen.
În data de 10.03.2014, prin ordonanța procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, a fost dispusă continuarea urmăririi penale față de B. P. – I. de 31 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor de conducerea unui autoturism care nu are dreptul de a circula în România, faptă prev. de art. 334 alin. 4 din C.pen. rap. la art. 82 alin. 4 din OUG 195/2002 Rep., conducerea unui autoturism pe drumurile publice fără a poseda permis de conducere, faptă prev. de art. 335 alin. 1 din C.pen., două infracțiuni de vătămare corporală din culpă, faptă prev. de art. 196 alin. 1 din C.pen, cu aplicarea art. 38 alin. 2 din C.pen. și părăsirea locului accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, faptă prev. de art. 338 alin. 1 din C.pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. 1 din C.pen.
Prin ordonanța din data de 10.03.2014, organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Poliției Municipiului Ploiești – Biroul Rutier, au dispus reținerea suspectului B. P. – I. pentru o durată de 24 de ore, măsura urmând să înceteze la data de 11.03.2014, ora 14.00.
În cauză au fost administrate următoarele mijloace de probă:
Din declarația persoanei vătămate I. D. arată că la data de 09.03.2014, în jurul orei 18.45, a coborât împreună cu fiu său I. D. M. din autobuzul nr. 7. În timp ce se deplasau pe str. Izvoare, în dreptul magazinului “Butoaie”, au hotărât să traverseze strada, iar în momentul în care fiu său a ajuns pe trotuar iar ea mai avea aprox. până la trotuar, a fost lovită din spate de un autoturism. După impact, o persoană cu semnalmentele suspectului a venit la ea și a încercat să o ajutate să se ridice, aceasta comunicându-i că nu se poate ridica deoarece o doare puternic piciorul, după care șoferul a plecat.
Din procesul-verbal de cercetare la fața locului reiese că șoferul nu a fost găsit la fața locului.
Faptul că suspectul se afla la volanul autoturismului reiese din declarația martorului ocular M.I. și B.O., care arată că l-au văzut pe suspect când a coborât din autoturismul implicat în accident având urme de sânge pe față și au confirmat că acesta a plecat de la fața locului. Aceste declarații se coroborează cu cea a suspectului.
Din procesul-verbal întocmit de polițiști reiese că suspectul s-a prezentat organelor de poliție în data de 10.03.2014, în jurul orelor 12.30.
Din adresa Serviciului Rutier Prahova reiese că suspectul nu posedă permis de conducere pentru nici o categorie de autovehicule.
Din procesul-verbal de verificare întocmit de polițiști reiese că autoturismul nu avea încheiată o poliță valabilă pentru răspundere civilă auto, fiind înmatriculat în Bulgaria.
Se reține că inculpatul s-a ascuns în scopul sustragerii de la urmărirea penală. Astfel, accidentul de circulație s-a produs la ora 18.51, iar inculpatul s-a prezentat organelor de poliție a doua zi la ora 12.30. Trebuie reținut că persoana vătămată I.D. a declarat că șoferul autoturismului mirosea puternic a alcool în momentul în care a încercat să o ajute să se ridice. Prin atitudinea inculpatului s-a făcut imposibilă stabilirea pe cale științifică a gradului de îmbibație etilică avută de inculpat la momentul săvârșirii faptei. Desfășurarea normală a urmăririi penale presupune ca toate probele să poată fi administrate pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, iar fapta inculpatului de a se sustrage de la urmărirea penală a făcut imposibilă efectuarea urmăririi penale în bune condiții, ceea ce echivalează cu o sustragere de la urmărirea penală, în sensul articolului 223 alin. 1 lit. a) din C.P.P.
În ce privește modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor trebuie observat că inculpatul a săvârșit doar una dintre infracțiunile reținute în sarcina sa din culpă și anume vătămarea corporală din culpă, restul infracțiunilor fiind comise cu intenție directă.
După cum se demonstrează faptul că autoturismul condus de inculpat a fost pierdut de sub control, rezultă că inculpatul nu avea cunoștințele și aptitudinile necesare conducerii unui autoturism în condiții de siguranță, acesta nefiind posesor al permisului de conducere. Chiar dacă inculpatul a urmat cursurile unei școli de șoferi după cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, acest lucru nu înseamnă că avea cunoștințele necesare conducerii autoturismelor. Mai mult decât atât, urmând un curs de legislație rutieră, cunoștea că fapta sa constituie infracțiune. Cu toate acestea, el nu s-a gândit nici un moment să respecte dispozițiile legale și, fără a se gândi la potențialele urmări periculoase, s-a urcat la volanul autoturismului, acesta pentru el fiind un gest normal, deși nu poseda permis de conducere
Faptul că inculpatul reprezenta un pericol pentru ceilalți participanți la trafic s-a văzut la doar câteva sute de metri după ce s-a urcat la volan. Astfel, a pierdut controlul asupra autoturismului și a accidentat cele două victime. Deși a văzut că una dintre victime este rănită destul de grav și nu se poate ridica în picioare, a ales să aibă o atitudine de dezinteres total față de starea acesteia și a părăsit locul accidentului, manifestând interes doar pentru propria persoană, gândindu-se doar cum să se sustragă de la suportare consecințelor pentru faptele sale. Un alt aspect care relevă că inculpatul a realizat gravitatea faptei sale și necesitatea prezentării în fața organelor de poliție este acela că s-a prezentat medicilor sub o altă identitate pentru a preveni depistarea sa de către organele de poliție, după cum rezultă din declarația dată în fața procurorului. Toate aceste aspecte dovedesc că inculpatul este o persoană care manifestă un dispreț total față de normele de conviețuire socială.
Inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv.
Speța nr. 3
La data de 13.11.2013, după ce în prealabil a consumat aprox. 150 gr. de țuică, în jurul orei 01:00, inculpatul C. N. a condus autoturismul marca Dacia Logan, cu numărul de înmatriculare PH……KLU, proprietate personală, pe str. Șos. Vestului din mun. Ploiești, fiind oprit de un echipaj de poliție rutieră.
Organele de poliție au procedat la testarea inculpatului cu aparatul etilotest, rezultatul înregistrat la ora 01,03 fiind de 0,60 mg/l alcool pur in aerul expirat conform diagramei nr. 01061 / 13.11.2013. Aceste aspecte reies din procesul-verbal de depistare – filele 4-6, protocolul etilotest – fila 7, declarații inculpat – filele 15-17.
Inculpatul C. N. a fost condus de Urgență Ploiești unde i-au fost recoltate două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Rezultatul a fost conform B.A.T.A. nr. 2321 – 2322 / 13.11.2013, emis de S.M.L. Ploiesti, la prima probă recoltată la ora 01,25 de 1,20 g‰ iar la cea de-a doua probă recoltată la ora 02,25 de 1,00 g‰. (fila nr.7)
Conform concluziilor raportului de expertiză privind calculul retroactiv al alcoolemiei nr. 8/i/2014 reiese că inculpatul ar fi avut o alcoolemie de 1,25-1,30 g/l alcool pur în sânge în data de 13.11.2013 la ora 01.00 (fila 24).
Prin rezoluția din 15.11.2013 (fila 3) a organelor de poliție din cadrul I.P.J. Prahova – Pol. mun. Ploiești – Biroul Rutier, confirmată prin rezoluția din aceeași zi a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești, s-a dispus începerea urmăririi penale față de C. N. pentru săvârșirea infracțiunii de conducere pe drumurile publice cu o îmbibație alcoolică mai mare de 0.80 mg/litru alcool pur în sânge, prev. de art. 87 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
Prin procesul-verbal aflat la fila 14 din dosar s-a consemnat aducerea la cunoștință a învinuirii și a dreptului la apărare, precum și a dreptului de a nu face nici o declarație, potrivit disp. art. 6 și 70 alin. 2 C.P.P.
Având în vedere intrarea în vigoare a Codului penal la data de 01.02.2014, se constată că infracțiunea de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului este reglementată de această lege la art. 336 alin. 1. Față de vechea reglementare, respectiv art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată, care prevedea că această faptă se pedepsea exclusiv cu închisoare de la 1 la 5ani, art. 336 alin. .pen prevede ca sancțiune pentru aceeași faptă pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani alternativ cu pedeapsa amenzii.
Prin urmare, se observă că noua lege este mai favorabilă în ceea ce privește regimul sancționator, motiv pentru care se justifică reținerea noii incriminări în sarcina inculpatului ca lege penală mai favorabilă.
Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești din data de 18.02.2014 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului din infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 republicată în infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. . pen. cu aplicarea art. 5 alin. .pen..
Prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploiești din data de 18.02.2014 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpatului C. N. pentru săvârșirea infracțiunii de conducerea unui vehicul sub influența alcoolului, prev. de art. 336 alin. 1 din Codul Penal cu aplic. art. 5 alin. 1 din Codul Penal.
Conform art. 309 alin. 2 din Codul de proc. pen., în dat de 20.02.2014 inculpatului i s-a adus la cunoștință schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa, punerea în mișcare a acțiunii penale și drepturile și obligațiile pe care le are în calitate de inculpat. (proces-verbal fila 29).
În cauză nu s-au dispus măsuri preventive.
Situația de fapt reținută este susținută de următoarele mijloace de probă:
– Proces-verbal de depistare (filele 4-6);
– Protocol etilotest (fila 7);
– Buletin de analiză toxicologică a alcoolemiei (fila 10);
– Declarații martor C. I.C. (filele 11 – 12;
– Declarații inculpat C. N.(filele 15-17);
– Fișă de cazier judiciar inculpat C. N. (fila 18);
– Raport de expertiză medico-legală privind interpretarea retroactivă a alcoolemiei (filele 23-24);
Inculpatul C. N., de 33 ani, cetățean român, căsătorit, studii medii, stagiu militar satisfăcut, muncitor la SC …… SRL, a avut o atitudine sinceră pe parcursul urmăririi penale, recunoscând săvârșirea faptelor și colaborând cu organele de urmărire penală.
Inculpatul a fost trimis în judecată în stare de libertate.
Speța nr.4
Prin ordonanța din data de 09.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art. 234 alin.1 lit. a și d din C.pen., constând în aceea că în noaptea de 09.02.2014, în jurul orei 04:00, suspectul O.A.R., împreună cu suspecții H.A.M. în vârstă de 16 ani și B.A.P., în vârstă de 17 ani, l-au deposedat pe persoana vătămată Ș.I.S., prin violență și prin folosirea de subtanțe paralizante, de un telefon mobil marca „Samsumg Galaxy Note 3”, iar pri ordonața din data de 09.02. 2014 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale cu privire la această faptă față de suspecții O.A.R., H.A.M. și B.A.P..
La data de 09.02.2014 a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva suspectului O.A.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art.234 alin.1 lit. a și d din C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a și d din C.pen., respectiv împortiva suspecților H.A.M. și B.A.P sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie calificată, prev. de art.234 alin.1 lit. a și d din C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a și d din C.pen. și a art. 113 alin 3 din C.pen., ulterior fiind dispusă arestarea preventivă a inculpatului O.A.R., conform Mandatului de Arestare Preventivă nr._____/UP/10.02.2014, emis de către Judecătoria sectorului 5 București pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 10.02.2014 și până la data de 11.03.2014 inclusiv, iar față de inculpații H.A.M. și B.A.P. instanța a respins propunerea de arestare preventivă și a luat față de aceștia măsura controlului juduiciar.
Prin ordonanța nr. 1178/P/2014 din data de 20.02.2014, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei comise de către inculpatul O.A.R., din infracțiunea de tâlhărie calificată, prev. de art.234 alin.1 lit. a și d din C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a și d din C.pen. în infracțiunea de instigare la tâlhărie, prev. de art.47 din C.pen. rap la art. .234 alin.1 lit. a și d din C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a și d din C.pen., iar prin ordonanța nr. 1178/P/2014 din data de 20.02.2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 București a dispus punerea în mișcare a cțiunii penale împotriva inculpatului O.A.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigare la tâlhărie, prev. de art.47 din C.pen. rap la art. .234 alin.1 lit. a și d din C.pen. cu aplicarea art. 77 lit. a și d din C.pen.
La data de 09.02.2014, la Secția 19 Poliție, din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, a fost înregistrat procesul verbal de constatare a infracțiunii flagrante, întocmit de lucrătorii din cadrul Biroului de Ordine Publică, din care rzultă faptul că la data de 09.02.2014, persoana vătămată Ș.I.S. a sesizat organele de poliție prin Serviciul Național Unic Apeluri de Urgență „112” că la aceeași dată, în timpul nopții (ora 03:55), inculpații O.A.R., B.A.P. (minor în vârstă de 17 ani) și H.A.M (minor în vârstă de 16 ani) l-au deposedat prin violență, respectiv prin folosirea unui spray lacrimogen și prin acte de lovire, de un telefon mobil marca „Samsumg Galaxy Note 3”, în valoare de 3000 lei, bun ce a fost ridicat ulterior de lucrătorii de poliție de la inculpatul B.A.P.
În fapt, din verificările efectuate în cauză șpi din coroborarea probelor administrate, au rezultat următoarele:
În data de 08.02.2014, în jurul orei 20:00, inculpații O.A.R., B.A.P. și H.A.M., s-au întâlnit în zona de domiciliude pe raza sectorului 2 și au plecat împreună spre Cartierul Ferentari pentru a se întâlnicu o cunoștință, însă pe drum, în urma unei conversații telefonice purtate de inculpatul O.A.R., cu persoana vătămată Ș.I.S., au convenit sp se întâlnească cu acesta în zona Cartierului rahova, la domiciliul persoanei vătămate, pentru a consuma împreună băuturi alcoolice.
Ulterior acestei discuții telefonice, în timp ce se îndreptau spre locul de întâlnire cu persoana vătămată, inculpatul O.A.R. le-a propus inculpațolor B.A.P. și H.A.M. să îi sustragă persoanei vătămate telefonul mobil despre care știa că este achiziționat recent și este foarte valoros, propunere acceptată de cei doi inculpați.
În continuare, cei trei inculpați s-au întâlnit cu persoana vătămată în scara blocului unde domiciliază acesta și au consumat în decurs de câteva ore mai multe sticle cu vin, iar în jurul orei 03:30, cei patru au hotărât să plece în provincie la rudele inculpatului H.A.M., motiv pentru care inculpatul B.A.P. i-a solicitat persoanei vătămate telefonul său mobil în vederea apelării unei cunoștințe care să îi transporte în provincie.
În momentul în care persoana vătămată a scos din buzunartelefonul său mobil marca „Samsumg Galaxy Note 3” și a încercat să scoată bateria pentru a introduce cartela telefonică a inculpatului B.A.P., inculpatul H.A.M. i-a pulverizat în față un jet de spray iritant-lacrimogen pe care îl avea asupra sa, după care inculpatul B.A.P. l-a lovit pe persoana vătămată cu piciorul la nivelul capului, i-a sustras acetuia telefonul mobil menționat anterior, după care cei trei inculpați au fugit în direcția străzii.
După ce și-a revenit din șoc, persoana vătămată a plecat în urmărirea celor trei inculpați, iar în momentul în care s-a apropiat de ei a fost lovit cu pumnul la nivelul feței de către inculpatul B.A.P., persoana vătămată pierându-și echilibrul și precipitându-se în zăpadă.
La scurt timp, la fața locului și-a făcut apariția mama persoanei vătămate, martora Ș.M., care a coborât din apartamentul de domiciliu fiindalarmată de strigătele pe care le-a auzit în fața blocului, aceasta împreună cu persoana vătămată reușind să îl imobilizeze pe inculpatul H.A.M. după câteva sute de metri., moment în care acesta a încercat fără succes să îl lovească pe persoana vătămată și să îi pulverizeze din nou spraz iritant-lacrimogen în față.
Ulterior, martora Ș.M. a apelat la Serviciul Național Unic Apeluri de Urgență „112” și a relatat cele întâmplate, la fața locului sosind la scurt timp un echipaj de poliție din cadrul Secției 19 Poliție, care a condus persoanele indicate la sediul secției.
La scurt timp, în urma verificării amănunțite a străzilor adiacente locului comiterii faptei, polițiștii l-au depistat pe str. Buzoieni, sector 5, în dreptul imobilului cu nr.4, pe inculpatul B.A.P., iar în urma controlului corporal sumar efectuat asupra acestuia a fost descoperit telefonul mobil marca „Samsumg Galaxy Note 3” sustras de la persoana vătămată, cel în cauză împreună cu bunul menționat anterior fiind condus la sediul Secției 19 poliție în vederea continuării cercetărilor.
Aspectele prezentate mai sus au fost confirmate de martora Ș.M..
Cel de-al treilea inculpat, respectiv O.A.R., nu a mai fost depistatîn apropierea locului comiterii faptei, însă a fost identificat la aceeași dată, în jurul orei 09:30, la adresa de domiciliu și condus la sediul Secției 19 Poliție în vederea continuării cercetărilor.
La data de 09.02.2014, martora Ș.M. a participat la sediul Secției 19 Poliție la efectuarea unei identificări de persoane din grup, ocazie cu care l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul B.A.P. ca fiind persoana care în data de 09.02.2014, în jurul orei 04:00, l-a agresat fizic pe fiul său Ș.I.S., lovindu-l cu pumnii la nivelul capului în timp ce se afla în fața blocului ____ din str._____, sector 5.
La data de 09.02.2014, martora Ș.M. a participat la sediul Secției 19 Poliție la efectuarea unei identificări de persoane din grup, ocazie cu care l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul H.A.M. ca fiind persoana care în data de 09.02.2014, în jurul orei 04:00, având asupra sa un spray lacrimogen, a încercat să-l agreseze fizic pe fiul său Ș.I.S. și pe care a reușit să-l imobilizeze și să-l predea polițiștilor.
La data de 20.02.2014, martora Ș.M. a participat la sediul Secției 19 Poliție la efectuarea unei identificări de persoane după fotografii, ocazie cu care l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul B.A.P. ca fiind persoana care în data de 09.02.2014, în jurul orei 04:00, l-a agresat fizic pe fiul său Ș.I.S., lovindu-l cu pumnii la nivelul capului în timp ce se afla în fața blocului ____ din str._____, sector 5.
La data de 20.02.2014, martora Ș.M. a participat la sediul Secției 19 Poliție la efectuarea unei identificări de persoane după fotografii, ocazie cu care l-a recunoscut fără ezitare pe inculpatul H.A.M. ca fiind persoana care în data de 09.02.2014, în jurul orei 04:00, având asupra sa un spray lacrimogen, a încercat să-l agreseze fizic pe fiul său Ș.I.S. și pe care a reușit să-l imobilizeze și să-l predea polițiștilor.
La data de 20.02.2014, persoana vătămată Ș.I.S. a participat la sediul Secției 19 Poliție la efctuarea unei identificări de obiecte, ocazie cu care a recunoscut fără ezitare telefonul mobil marca „Samsumg Galaxy Note 3” ce i-a fost sustras în data de 09.02.2014 de către inculpații O.A.R., H.A.M. și B.A.P. și care a fost descoperit ulteior de către polițiști asupra inculpatului B.A.P..
Telefonul i-a fost restituit persoanei vătămate pe bază de proces-verbal.
În urma cercetării locului faptei, a fost descoperit spray-ul iritant-lacrimogen, folosit la sîvârșirea infracțiunii, inscriptionat „American Style Nato Pepper Spraz”, bun ce a fost ridicat și introdus la camera de corpuri delicte.
În urma comparațiilor dactiloscopice efectuate asupra urmelor papilare relevate și ridicate de pe display-ul telefonului mobil marca „Samsumg Galaxy Note 3”, sustras de la persoana vătămată Ș.I.S., s-a stabilit faptul că acestea au fost create de mâinile inculpatului B.A.P.
Pe parcursul cercetărilor inculpații O.A.R., H.A.M. și B.A.P. au avut o atitudine nesinceră și nu au recunoscut fapta comisă recunoscut fapta comisă, declarând că cele petrecute a fost „doar o glumă între prieteni”.
Fapta săvârșită de inculpații O.A.R., H.A.M. și B.A.P. se probează cu următoarele mijloace de probă:
-proces-verbal de constatare a infracțiunii flagrante;
-plângere și declarații persoană vătămată Ș.I.S.;
-proces-verbal de identificare a bunului sustras și planșă fotografică;
-proces-verbal de cercetare la fața locului și planșă fotografică;
-adresa de comparare dactiloscopică a urmelor papilare rămase în evidență;
-procese-verbale de reconstituire și planșe fotografice;
-declarații martor Ș.M.;
-proces verbal de identificare a inculpatului B.A.P. după fotografii efectuată de martora Ș.M. și planșă fotografică;
-proces verbal de identificare a inculpatului H.A.M. după fotografii efectuată de martora Ș.M. și planșă fotografică;
-proces verbal de identificare a inculpatului B.A.P. din grup de persoane efectuată de martora Ș.M. și planșă fotografică;
-proces verbal de identificare a inculpatului H.A.M. din grup de persoane efectuată de martora Ș.M. și planșă fotografică;
-declarații inculpați.
Inculpații O.A.R., H.A.M. și B.A.P au fost trimiși în judecată, O.A.R. aflându-se în stare de arest preventiv.
* * *
Atât în cazul furturilor, cât și în cazul tâlhăriilor, din declarația suspecților/inculpaților trebuie să rezulte:
– modul în care s-au pregătit în vederea săvârșirii infracțiunii – obiectele, instrumentele pregătite sau confecționate în acest scop, persoanele care le-au confecționat și dacă acestea cunoșteau destinația lor, informațiile culese despre victime, înțelegerile dintre participanți;
– timpul și locul săvârșirii infracțiunii;
– mijloacele folosite pentru a intra în posesia bunurilor sau valorilor;
– traseul parcurs, modul de escaladare – efracție, locul unde se aflau bunurile, drumul parcurs în incinta imobilulului, felul în care a transportat bunurile ori valorile furate etc, precum și activitățile desfășurate pentru a pune victima în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și exprima voința – loviturile aplicate, obiectele sau instrumentele folosite, zona corpului în care au lovit victima, substanțele folosite și modul în care le-au procurat, în ce au constat amenințările etc.;
– bunurile și valorile sustrase – cu evidențierea caracteristicilor individuale și destinația ulterioară a acestora;
– modul în care a reacționat victima când a fost atacată;
– cine i-a ajutat la săvârșirea furtului sau tâlhăriei și în ce a constat contribuția celorlalți participanți la pregătirea, săvârșirea și ascunderea urmelor infracțiunii;
– traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;
– locul unde se află obiectele sau instrumentele folosite pentru comiterea infracțiunii – atât cele utilizate la efracție, cât și cele ce au servit pentru amenințarea ori exercitarea violențelor asupra victimei;
– modul în care au valorificat produsul infracțiunii;
– dacă s-au constituit în grup în vederea comiterii de infracțiuni, modul de organizare și rolul ce revenea fiecărui participant;
– alte persoane care cunosc despre săvârșirea infracțiunii și împrejurările în care au luat cunoștință despre aceasta;
– alibiurile pe care și le-au creat în vederea derutării organelor de urmărire penală etc.
Practica judiciară evidențiază faptul că în cazul unor astfel de infracțiuni pot fi folosite, cu rezultate pozitive, următoarele procedee tactice – fie separat, fie combinate:
– ascultarea sistematică a participanților cu privire la fiecare infracțiune săvârșită și referitor la rolul fiecăruia;
– solicitarea de a justifica modul în care infractorii și-au petrecut timpul în perioada comiterii furturilor sau tâlhăriilor ori solicitarea justificării bunurilor și a valorilor descoperite cu ocazia perchezițiilor ori în momentul prinderii;
– ascultarea unui suspect/inculpat despre activitatea celorlalți coautori/coinculpați;
– folosirea întrebărilor detaliu și ascultarea repetată.
Ultimele două procedee și-au dovedit eficiența în cazul grupurilor de infractori care au acționat o perioadă mare de timp. De regulă, infractorii se înțeleg (în eventualitatea în care vor fi prinși) ce anume să declare, cum să declare și care să fie „participația” fiecăruia. Nu puține sunt cazurile când unii infractori, asumându-și întreaga răspundere pentru faptele săvârșite, încearcă să-i facă „scăpați” pe ceilalți, îndeosebi pe organizatorii grupului. Alteori, deși unii dintre membrii grupului au avut o contribuție majoră la pregătirea, organizarea și punerea în aplicare a rezoluției infracționale, ceilalți încearcă să le rezerve un rol minor, insignifiant, de „victime inocente” care au ajuns cu totul întâmplător să participe la săvârșirea faptelor. Or, întrebările detaliu, ascultarea repetată au tocmai menirea de a evidenția contrazicerile dintre declarațiile participanților cu privire la amănuntele legate de împrejurările comiterii faptei.
Speța nr. 5
Din actele existente în dosarul de urmărire penală nr. 0039/2014 , nr. unic 12663/P/2013 , aflat în supravegherea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 București, constat că prin ordonanța din data de 05.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de furt calificat și tăinuire, fapte prev. de art. 228 alin. 1 rap. La art. 229 alin. 1 lit. d din C.pen. și art. 270 alin.1 din C. pen.
Prin ordonanța procurorului din data de 06.02.2014 s-a dispus continuarea urmăririi penale față de suspecții:
– B.D.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt calificat, faptă prev. de art. 228 alin. 1 rap. la art. 229 alin. 1 lit. d , C.pen., cu aplicarea art. 41 alin.1 C.pen.;
– C.G., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, faptă prev. de art.270 alin. 1 C.pen.;
– C.M.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire, faptă prev. de art. 270 alin 1. C.pen.;
– C.S.Ș., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tăinuire faptă prev. de art. 270 alin.1 C.pen.
Prin ordonanța din data de 27.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz de încredere și distrugere, fapte prev. de art. 238 alin.1 C.pen. și art 253 alin.1 C.pen.
Prin ordonanța din data de 28.02.2014, s-a dispus reunirea cauzei penale cu numărul 800104/2014 privind plângerea persoanei vătămate R.A., în care la data de 27.02.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz de încredere și distrugere, fapte prev. de art. 238 alin. 1 C.pen. și art. 253 alin.1 C. pen. la dosarul penal numarul 12663/P/2013.
Prin ordonanța din data de 03.03.2014, s-a dispus extinderea urmăririi penale față de suspectul C.M.A., pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz de încredere, faptă prev. de art.238 alin.1 C.pen. și distrugere faptă prev. de art 253 alin.1 C.pen., constând în aceea că în cursul lunii octombrie 2013, a tăiat suportul amortizor purtător de serie de șasiu al autoturismului Dacia 1310, culoare roșie, cu numărul de înmatriculare BV-…..-MKL, aducându-l astfel în stare de neîntrebuințare, autoturism ce a fost lăsat la reparat de persoana vătămată R.A.. Suportul amortizor l-a sudat pe autoturismul Dacia 1310, culoare roșu (vișiniu), cu numărul de înmatriculare B-…….-HAH.
Prin aceeași ordonanțaă s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii pentru care se efectuează urmărirea penală față de suspectul C.M.A., din săvârșirea infracțiunii de tăinuire, faptă prev. de art 270 alin.1 C.pen. în săvârșirea infracțiunilor de tăinuire, abuz de încredere și distrugere fapte prev. de art 270 alin.1 C.pen. , art 238 alin.1 C.pen. și art 253 alin. 1 C.pen. , fiecare cu aplicarea art. 41 alin.1 C.pen., toate cu aplicarea art.33 alin.1 lit.a Vechiul Cod penal cu aplicarea art.5 C.pen.
Prin ordonanța procurorului din data de 17.03.2014 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpații:
B.D.M., recidivist, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, faptă prev. de art. 228, alin.1 rap. la art.229 alin.1 lit.d C.pen, cu aplicarea art. 41, alin.1 C.pen.
C.M.A., recidivist, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tăinuire, abuz de încredere și distrugere, fapte prev. de art. 238 alin.1 C.pen. și art. 253 alin.1 C.pen., fiecare cu aplicarea art.41 alin.1 C.pen., toate cu aplicarea art 33 alin.1 lit.a Vechiului Cod penal cu aplicarea art. 5 C.pen.
La data de 23.04.2013, persoana vătămată P. D. din București, str. L. G., nr.14, sector 6, a sesizat Serviciul Furturi de Autovehicule din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, faptul că în perioada 19.10.2013, orele 12:00 – 23.10.2013 orele 16:00, autori necunoscuți au sustras din parcarea blocului de domiciliu, autoturismul proprietate personală marca Dacia 1310, culoare roșu (vișiniu), cu numărul de înmatriculare B-…..-HAH, fila nr ________ .
Cu ocazia depunerii reclamației de furt, persoana vătămată apreciază prejudiciul în valoare de 10.000 lei, fila nr ________ .
În fapt , din verificările efectuate în cauză și din coroborarea probelor administrate, au rezultat următoarele:
Audiat la data de 08.01.2014 pentru comiterea mai multor furturi de autoturisme de pe raza Municipiului București, care fac obiectul altor dosare penale, numitul B. D. M. a declarat că își amintește că i-a dus lui “GOGU” ( suspectul C. G.), o Dacia berlină de culoare vișinie, pe care știe că a vopsit-o roșie și știe că a schimbat seria de șasiu și i-a montat plăcuțe de înmatriculare cu nr BV-……-MKL. Autoturismul l-a luat din zona cartierului Ghencea, străzile care dau spre Restaurantul Drumețului. Pentru autoturism a primit de la Gogu suma de 350 lei, filele nr._______ .
La data de 09.01.2014 cu ocazia percheziției domiciliare efectuată la adresa din str. V. nr 84-88, sector 5, la locuința numiților C. G., C. M. A., C. S. Ș., a fost găsit un autoturism carca Dacia 1310, culoare roșie, cu numărul de înmatriculare BV-….-MKL, care prezenta suspiciuni în ceea ce privește veridicitatea seriei de identificare, a elementelor de caroserie și culoare, autoturism ce a fost ridicat de organele de poliție pentru cercetăro, proces-verbal, filele nr. _______ .
La data de 17.01.2014, având in vedere declarațiile persoanei vătămate P. D., precum și a soției acestuia , numita P. L., filele nr. ________ , din care rezultă că își pot recunoaște autoturismul dupa semne particulare, le-a fost prezentat autoturismul cu numărul de înmatriculare BV-……-MKL. Aceștia indicând semnele particulare, au afirmat ca autoturismul prezentat este unul și același cu cel reclamat furat, procese verbale și planșe foto filele nr. ____.
Urmare a constatării thenice efectuate de către Registrul Auto Român, asupra autovehiculului marca Dacia 1310, cu numărul de identificare ………, s-au constatat următoarele:
– contraaripa cu suportul amortizor dreapta față pe care se află poansonat original de către fabricant numărul de identificare …………a fost resudată la o caroserie tip Dacia 1310 având culoarea de bază vișiniu metalizat. Pe această caroserie se află colantul constructor original fixat conform pe stâlpul central dreapta, acesta având numărul de identificare …………….ce corespunde autovehiculului cu CIV D-………., autovehiculul a fost revopsit în totalitate în culoarea roșu, neavând lucrări de tinichigerie la structura de rezistență;
motorul are plăcuța cu tipul 102-13 și seria ………… originală, cu an de fabricație 1998, provenind de pe autovehiculul Dacia 1310 cu numărul de identificare ………..;
cutia de viteze este cu 5 trepte și are carterul ambreiaj specific motoarelor cu injecție pe benzină;
autovehiculul prezentat nu prezintă aceleași caracteristici cu cele menționate în CIV A-…………., adresa fila nr. _______.
Seria de șasiu …………. identificată de specialiștii RAR, a fost verificată în baza de date rezultând că aceasta aparține autoturismului marca Dacia 1310, culoare roșu metalizat (vișiniu), cu numărul de înmatriculare B-……..-HAH, furat în noaptea de 22/23.10.2013, din București, str. L. G. nr 14, sector 6, proces verbal fila nr. _______ .
Prin ordonanta procurorului din data de 20.02.2014, s-a dispus :
repoansonarea seriei de identificare ………… la autoturismul marca Dacia 1310, culoare roșie, căruia i-a fost înlocuită, contrar legii, contraaripa cu suportul oală amortizor din partea dreaptă față pe care se află poansonat numărul de identificare …………;
restituirea persoanei vătămate P. D. a autoturismului marca Dacia 1310, culoare roșie , având poansonată contrar legii, numărul de identificare ……….. și punerea în vederea acestuia a obligației prev de art.255 alin.2 C.p.p. de a păstra autoturismul până la soluționarea definitivă a cauzei, filele nr _______ .
Reaudiată, persoana vătămată P. D. declară că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 3000 lei, reprezentând prejudicial cauzat și nu dorește să se împace cu suspecții, filele nr. ______ .
La data de 27.02.2014, persoana vătămată R. A. din București, str. M. nr 15, sector 5, a depus plângere organelor de poliție din cadrul Serviciului Furturi de Autovehicule, prin care solicită recuperarea autoturismului Dacia 1310, culoare roșie, cu numărul de înmatriculare BV-…..-MKL. Despre care afirmă că l-a lăsat la reparat numiților C. G. și C. S. Ș. și tragerea la răspundere penală a persoanelor care i-au distrus autoturismul, filele nr _______ .
Persoana vătămată declară că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 2000 lei, reprezentând prejudiciul cauzat.
În cauză a fost audiat martorul D. M., care confirmă faptul că persoana vătămată R. A. i-a dus lui “nea Gogu” (suspectul C. G.), autoturismul la reparat. Martorul precizează că este cunoștință comună a celor doi. De asemenea precizează că nu cunoaște ce reparații s-au facut la autourism dar acesta arăta altfel după reparații, filele nr. ______ .
Audiat în calitate de suspect, B. D. M. a recunoscut comiterea furtului autoturismului Dacia 1310, culoare roșu (vișiniu), cu numărul de înmatriculare B-…..-HAH, despre care acesta afirmă că ulterior l-a vândut numiților C. G. și C. S. Ș., filele nr. ______ .
Audiat în calitate de inculpat, B. D. M. a declarat că menține declarațiile date, dorește să se împace cu persoana vătămată, nu are probe de propus în apărarea sa, recunoaște și regretă fapta comisă, filele nr. _______ .
Suspectul C. G. declară faptul că în cursul lunii octombrie 2013, i-a fost lăsat la reparat autoturismul Dacia 1310, culoare roșu, cu numărul de înmatriculare BV-….-MKL de către o persoană pe nume A.. Precizează că autoturismului i-a reparat doar motorul și nu i-a adus modificări la nivelul caroseriei sau seriei de șasiu, fiind posibil ca acestea să fi fost facute de fiul său C. M. A., care a folosit autoturismul. Pe B. D. M. l-a văzut o singură dată în luna decembrie 2013, cand a venit cu un autoturism Dacia 1310, culoare gri și i l-a oferit spre vânzare , dar pentru că nu avea acte la el, l-a refuzat. Precizează ca nu a cumpărat de la B. D. M. vreun autoturism Dacia de culoare vișinie și nici nu i-a cerut acestuia să-i aducă un astfel de autoturism, filele nr. ________ .
Suspectul C. S. Ș. declară că în luna octombrie 2013 a fost lăsat la reparat la garajul din str. Int. D. nr 22, sector 5, autoturismul Dacia 1310 culoare roșu , cu numărul de înmatriculare BV-…..-MKL de către proprietarul acestuia, autoturism căruia i-a schimbat motorul, ambreiajul și frânele. Își aminteste ca la un moment dat a observat în curtea garajului componente de caroserie de culoare vișinie, posibil aduse de fratele său dar nu l-a întrebat de proveniența acestora. Precizează că nu a adus modificări și nu a participat la schimbarea elementelor de caroserie și componentelor autoturismului Dacia 1310, culoare roșu cu numărul de înmatriculare BV-…..-MKL, fiind posibil ca acestea să fi fost facute de fratele său C. M. A. care folosea autoturismul. Pe B. D. M., l-a văzut o singură dată în momentul în care acesta a venit la garajul din str. Int. D., nr 22, sector 5 cu un autoturism Dacia 1310, culoare gri, pentru a-l vinde , dar fost refuzat de tatăl său C. G., pentru că nu avea acte, autoturismul fiind cumpărat ulterior de fratele său C.M. A. și dus la un centru de colectare a fierului vechi. Personal nu a cumparat de la B. D. M. vreun autoturism Dacia 1310 de culoare vișinie sau de vreo alta culoare, filele nr. __________ .
Suspectul C. M. A. recunoaște că în luna octombrie 2013 a cumpărat un autoturism Dacia 1310 culoare roșu(vișiniu), de la suspectul B. D. M., sustras de acesta, pe care l-a substituit cu autoturismul marca Dacia 1310 culoare roșie cu numărul de înmatriculare de Brașov, pe care îl avea la reparat, prin decuparea suportului amortizor purtător de serie de șasiu, pe care l-a sudat pe autoturismul cumpărat de la B. D. M. și ulterior l-a revopsit, filele nr ___________ .
Reaudiat în calitate de inculpat, C. M. A. declară că menține declarțiile date anterior care corespund adevărului, nu are de propus probe în apărarea sa. Caroseria autoturismului cu numărul de înmatriculare BV-…..-MKL, după ce i-a decupat seria cu tot cu suportul amortizor dreapta față, a tăiat-o și a valorificat-o la fier vechi pentru suma de 200 lei. Recunoaște și regretă faptele comise, filele nr ___________ .
În drept
Fapta săvârșită de inculpatul B. D. M. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat prev. de art.228 alin.1 rap. la art. 229 alin.1 lit.d C.pen. cu aplicarea art.41 alin.1 C.pen.
Faptele săvârșite de inculpatul C. M. A. întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de tăinuire, abuz de încredere și distrugere, fapte prev. și ped. de art.270 alin.1 C.pen., art 238 alin.1 C.pen și art 253 alin.1 C.pen., fiecare cu aplicarea art. 41 alin.1 C.pen., toate cu aplicarea art. 33 alin.1 lit.a Vechiului Cod penal cu aplicarea art 5 C.pen.
Faptele săvârșite de inculpații B. D. M. și C. M. A. se probează cu următoarele mijloace de probă:
proces verbal de percheziție domiciliară, filele nr. ________
plângere și declarații persoană vătămată P. D., filele nr __________
plângere și declarații persoană vătămată R. A., filele nr __________
procese verbale de recunoaștere auto și planșe fotografice, filele nr __________
declarație martor D. M., filele nr ________
declarații suspecți, filele nr.__________
declarații inculpați , filele nr. ________
Faptele pentru care s-a efectuat urmărirea penală față de suspecții C.G. și C. S.Ș., nu întrunesc elementele constitutive infracțiunii de tăinuire, fapta prev. de art.270 alin.1 C.pen., din probatoriu rezultând cauza de neimputabilitate eroarea prev. de art 30 alin.1 C.pen., urmând a se propune clasarea.
Date suplimentare conform art.321 alin.2 din C.pr.pen.
Inculpații B.D.M. și C.M.A. sunt recidiviști fiind cunoscuți ca autori ai furturilor de autoturisme, fără ocupație, recurgând la săvârșirea de infracțiuni în vederea obținerii de mijloace materiale într-un mod facil.
Pe parcursul cercetărilor inculpații B.D.M. și C.M.A. au avut o atitudine sinceră și au recunoscut faptele comise, declarând întocmai cele petrecute.
CONCLUZII
Ascultarea suspectului//inculpatului este o activitate de o importanță majoră în cadrul activităților procesuale probatorii datorită informațiilor care se pot obține atât cu privire la împrejurările și modalitățile în care a fost săvârșită fapta dar și cu privire la personalitatea făptuitorului. Aceste informații ajută organul judiciar la înțelegerea cazului sub toate aspectele, determinând astfel o încadrare juridică corectă a faptei săvârșite și în final contribuie la justa soluționare a cauzei. Dar pentru ca această activitate să-și poată atinge scopul este necesară o cunoaștere aprofundată de către organul de urmărire penală atât a regulilor și procedeelor legale de acțiune, cât și a unor elemente de tactică criminalistică, de psihologie judiciară și de comunicare interpersonală.
Regulile tactice după care se desfășoară ascultarea suspectului/inculpatului au fost elaborate pe baza unei îndelungate cercetări iar aplicarea lor nu poate depăși prevederile normelor în vigoare, utilizându-se numai în limitele și în spiritul acestora. Aceste reguli au fost sistematizate de partea criminalisticii denumită tactica ascultării persoanelor în procesul penal și, mai concret, tactica ascultării suspectului sau inculpatului.
Forța probantă a declarațiilor suspectului/inculpatului nu poate fi cuantificată dinainte, valoarea probantă a acestui mijloc de probă fiind lăsată la aprecierea organului de urmărire penală și instanței de judecată, apreciere care trebuie să aibă la bază convingerea intimă a organului judiciar izvorâtă din analizarea întregului material probator administrat în cauză. Analiza declarațiilor suspectului/inculpatului și confruntarea datelor (rezultate din verificările efectuate) cu probele existente în cauză permit organelor judiciare să-și formuleze convingerea intimă asupra vinovăției ori nevinovăției acestuia.
Secretele comunicării nonverbale, dacă sunt cunoscute și corect interpretate de anchetator, pot contribui în timpul ascultării la descifrarea limbajului corpului suspectului/inculpatului. Ele pot oferi anchetatorului indicii și mesaje care să-l ajute în conducerea cu succes a interogatoriului. Nu îl pot transforma într-un „detector uman de minciuni” dar pot contribui la identificarea comportamentului simulat, a informațiilor false și la obținerea unor declarații cât mai veridice.
Referitor la acest domeniu se poate spune că identificarea minciunii este o sarcină dificilă. Cercetările din ultimii douăzeci de ani sunt lipsite de echivoc. Nu există semnale nonverbale care, doar prin ele însele, să indice clar minciuna. Dar anchetatorii își pot îmbunătăți abilitățile în a separa adevărul de ficțiune bazându-se pe patru domenii principale: comportamente care sugerează confortul/disconfortul, gesturile prin care se accentuează cuvintele, concordanța indiciilor și managementul percepției. Nu există nici o modalitate prin care anchetatorul să-l poată împiedica pe suspect/inculpat să mintă, dar cel puțin, prin recunoașterea și interpretarea corectă în context a indiciilor comportamentului nonverbal, el poate fi avertizat când cel din fața sa va încerca să facă acest lucru.
Stabilirea primului contact cu cel suspectat sau inculpat poate constitui un aspect decisiv pentru obținerea unor declarații sincere și complete, determinând succesul sau insuccesul întregii activități de cercetare. Alegerea unui loc care oferă intimitatea necesară precum și crearea unei atmosfere favorabile mărturisirii constituie o regulă generală ce trebuie aplicată încă de la început, mai ales în cazul primei audieri.
Discuțiile introductive purtate cu suspectul sau inculpatul trebuie să fie sistematizate pe trei etape: raționalizare, proiecție și minimizare. Această strategie e denumită „RPM-ul interogatoriului” și are la bază ideea de a oferi suspectului/inculpatului o modalitate demnă prin care să-și recunoască fapta. Metoda exploatează mecanismele psihice de apărare ale celui ascultat și oferă acestuia „scuze morale” (nu și legale) pentru fapta săvârșită.
Acest RPM combinat cu motivele de mărturisire formează așa-numitele „teme”, adică variante de exploatare și sondare a sentimentului de vinovăție care domină psihicul suspectului/inculpatului. Pentru dezvoltarea și îmbunătățirea utilizării acestor teme în timpul interogatoriilor de către anchetatori, cercetătorii americani în domeniu au creat și un program computerizat care simulează personalitatea umană. Prima versiune a fost experimentată în 1998 și a primit un nume de persoană – „Mike Simen”.
„Creierul lui Mike” a fost înzestrat cu componente de logică dar și emoționale astfel încât utilizatorul nu știe niciodată cum va reacționa Mike de la o întrebare la alta sau de la un interogatoriu (exercițiu) la altul. De aceea, consider că acest program poate reprezenta un subiect de cercetare și perfecționare în continuare. Dacă ar fi implementat și în România, acesta ar reprezenta un instrument care ar veni în ajutorul practicienilor neexperimentați și mai ales al studeților din facultățile de profil care se pregătesc pentru munca de anchetă.
Cu privire la procedeele tactice de ascultare a suspectului/inculpatului, se poate spune că ascultarea prezintă un grad ridicat de dificultate și complexitate, întrucât situațiile cu care se confruntă organele judiciare sunt infinit de diverse. De aceea, folosirea unui procedeu sau a altuia nu constituie reguli obligatorii de urmat, de multe ori, fiind necesară folosirea combinată a mai multor procedee, chiar în ascultarea unuia și aceluiași suspect/inculpat.
Alături de procedeele tactice folosite în ascultarea suspectului/inculpatului, se utilizează și anumite modalități tehnice auxiliare de depistare a comportamentului simulat precum Poligraful sau Testul de amprentare cerebrală. Prudența care se impune la folosirea rezultatelor înregistrate cu aceste tehnici e dictată de împrejurarea că această cale de investigare nu este scutită de posibilitatea ivirii unor erori, de posibilitatea unor diagnosticări greșite. Dar, așa cum în terapia medicală specialistul trebuie să uzeze de toate mijloacele de investigare, chiar dacă acestea nu oferă întotdeauna rezultate de certitudine, tot astfel, în terapia socială, organele judiciare cărora le revine obligația de a folosi toate mijloacele în vederea aflării adevărului, trebuie să utilizeze, cu precauțiile care se impun, și această cale de investigare.
Consider că până la momentul în care controversele referitoare la admisibilitatea acestora ca probe în instanțele judecătorești se vor sfârși, aportul lor la justa soluționare a cauzelor se va putea manifesta mai cu seamă în direcția stabilirii unor indicii de natură a contribui la excluderea din cercul de bănuiți a persoanelor nevinovate, la elaborarea și verificarea versiunilor ce vor dirija investigațiile și cercetările pe făgașul dorit și la lămurirea unor aspecte semnificative ale cauzei (cum ar fi: participanți, instrumentele de săvârșire a infracțiunii, locurile în care au fost ascunse mijloacele materiale de probă etc.).
Aplicată în mod adecvat, de către examinatori competenți, instruiți, cu un înalt grad de profesionalitate și probitate morală, cu respectarea riguroasă a normelor eticii judiciare, testarea sincerității cu ajutorul tehnicilor menționate mai sus constituie un mijloc de investigare a unor reacții psiho-fiziologice ce însoțesc încercarea de simulare sau disimulare, mijloc a cărui utilitate la stabilirea vinovăției sau nevinovăției unei persoane nu poate fi nesocotită.
Deși în prezent, există și posibilitatea administrării unor probe științifice de o valoare incontestabilă (Testul ADN, identificarea dactiloscopică ș.a.), declarațiile suspectului/ inculpatului rămân totuși importante deoarece mărturisirea sinceră a faptelor săvârșite ajută organele judiciare să rezolve foarte multe din cazurile cu care se confruntă în activitatea lor.
Recunoscută ca fiind un proces deosebit de coplex și considerată chiar ca o formă de manifestare a artei („arta interogatoriului”), ascultarea suspectului/inculpatului reprezintă „sângele” care dă viață cercetărilor și, în același timp, „nervul central” al întregii anchete.
Concluzionând cu privire la întreaga lucrare, pot menționa că am construit expunerea în funcție de reperele identificate în literatura română de specialitate dar că am dezvoltat modul de abordare a subiectelor, a conținutului discursului științific prin raportarea la publicații de nivel internațional.
Demersul științific se oprește aici. Faptul că îmi desfășor activitatea profesională ca organ de cercetare penală al poliției judiciare, mă determină să cred că voi putea să aplic cunoștințele dobândite dar și să le dezvolt. Îmi doresc să dau caracter de continuitate cercetării în acest domeniu al ascultării suspectului/inculpatului (și ascultării de persoane în general) în cadrul procesului penal. Consider că, demersului științific la care se adaugă și experiența practică, alcătuiesc un tot unitar, profesia de anchetator !
Bibliografie selectivă
A
Aionițoaie C-tin, Bercheșan V., Butoi T. , Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C-tin., Sandu I. E., Stancu Em. – Tratat de tactică criminalistică, ediția a-II-a, Editura Carpați,1992
Aionițoaie C-tin., Bercheșan V., Dumitrașcu I. N., Pletea C-tin., Sandu I. E. – Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1994
B
Bogdan T. – Probleme de Psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973
Butoi T. , Butoi I.T. – Psihologie judiciară, Casa de editură și presă Șansa, București, 1992
Bercheșan V. – Metodologia investigării infracțiunilor, vol. II, Editura Paralela 45, București, 2000
Bercheșan V. – Cercetarea penală. Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2001
Buș I. – Psihologie judiciară, Note de curs – Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Butoi T. – Interogatoriul – psihologia confruntării în procesul judiciar, Editura Pinguin Book, București, 2004
Bogdan S. – Studiu de drept pentru România în The rights of suspects and defendants
in criminal proceedings, vol.I, 2007
B. P. Boeting, A. R. Bellmer, Understanding Interrogation, FBI Law Enforcement Bulletin, 2008
B. P. Boeting, Reducing a Guilty Suspect’s Resistance to Confessing, FBI Law Enforcement Bulletin, 2005
C
Ciopraga A. – Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, 1996
Cârjan L. – Criminalistică – Tratat, Editura Pinguin Book, București, 2005
Coroiu V., Mândășescu H. – Metodologii practice de anchetă, Editura Estfalia, București, 2008
D
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C-tin., Iliescu N., Stănoiu R. – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura Academiei Romane, București, 1976
Dragomirescu V. – Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
H
HUMAN RESOURCE EXPLOITATION, Training manual, 1983, CIA-SUA.
J
J. Navarro, M. Karlins, Secretele comunicării nonverbale, Editura Meteor Press, 2008
J. Navarro, A four-Domain Model for detecting Deception, FBI Law Enforcement Bulletin, 2003
J. J. Webster, How To Get The Truth Out of Anyone!, articol-rezumat al lucrării Never Be Lied To Again de D. J. Lieberman, Ph. D., St. Martin’s Press, New York, 1998
K
KUBARK, Counterintelligence Interrogation,Iulie 1963, CIA-SUA.
M
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologie judiciară, Casa de editură și presă Șansa, București, 1997
N
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
P
C. Pletea, Criminalistica – elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2004
Acte normative
Constituția României;
Codul penal al României;
Codul de procedură penală al României;
Bibliografie selectivă
A
Aionițoaie C-tin, Bercheșan V., Butoi T. , Marcu I., Pălănceanu E., Pletea C-tin., Sandu I. E., Stancu Em. – Tratat de tactică criminalistică, ediția a-II-a, Editura Carpați,1992
Aionițoaie C-tin., Bercheșan V., Dumitrașcu I. N., Pletea C-tin., Sandu I. E. – Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpați, Craiova, 1994
B
Bogdan T. – Probleme de Psihologie judiciară, Editura Științifică, București, 1973
Butoi T. , Butoi I.T. – Psihologie judiciară, Casa de editură și presă Șansa, București, 1992
Bercheșan V. – Metodologia investigării infracțiunilor, vol. II, Editura Paralela 45, București, 2000
Bercheșan V. – Cercetarea penală. Îndrumar complet de cercetare penală, Editura Icar, București, 2001
Buș I. – Psihologie judiciară, Note de curs – Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca
Butoi T. – Interogatoriul – psihologia confruntării în procesul judiciar, Editura Pinguin Book, București, 2004
Bogdan S. – Studiu de drept pentru România în The rights of suspects and defendants
in criminal proceedings, vol.I, 2007
B. P. Boeting, A. R. Bellmer, Understanding Interrogation, FBI Law Enforcement Bulletin, 2008
B. P. Boeting, Reducing a Guilty Suspect’s Resistance to Confessing, FBI Law Enforcement Bulletin, 2005
C
Ciopraga A. – Criminalistica. Tratat de tactică, Editura Gama, 1996
Cârjan L. – Criminalistică – Tratat, Editura Pinguin Book, București, 2005
Coroiu V., Mândășescu H. – Metodologii practice de anchetă, Editura Estfalia, București, 2008
D
Dongoroz V., Kahane S., Antoniu G., Bulai C-tin., Iliescu N., Stănoiu R. – Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român, Editura Academiei Romane, București, 1976
Dragomirescu V. – Psihologia comportamentului deviant, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
H
HUMAN RESOURCE EXPLOITATION, Training manual, 1983, CIA-SUA.
J
J. Navarro, M. Karlins, Secretele comunicării nonverbale, Editura Meteor Press, 2008
J. Navarro, A four-Domain Model for detecting Deception, FBI Law Enforcement Bulletin, 2003
J. J. Webster, How To Get The Truth Out of Anyone!, articol-rezumat al lucrării Never Be Lied To Again de D. J. Lieberman, Ph. D., St. Martin’s Press, New York, 1998
K
KUBARK, Counterintelligence Interrogation,Iulie 1963, CIA-SUA.
M
Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologie judiciară, Casa de editură și presă Șansa, București, 1997
N
Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
P
C. Pletea, Criminalistica – elemente de anchetă penală, Editura Little Star, București, 2004
Acte normative
Constituția României;
Codul penal al României;
Codul de procedură penală al României;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Ancheta Judiciara din Perspectiva Psihologica (ID: 126292)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.