Analiza Studiilor Stiintifice Privind Problematica Abuzului de Drept

Întru realizarea obiectivelor propuse și pentru a argumenta ipotezele formulate în introducere urmează să trecem în revistă, supunînd unei analize minuțioase cercetările științifice ce se referă la fenomenul abuzului de drept.

Deci, teza de față are ca obiectiv principal de cercetare fenomenul abuzului de drept. Ne-am propus această temă în virtutea circumstanțelor doctrinare, normative și factologice ale instituției nominalizate.

De ce ne-am oprit tocmai asupra abuzului de drept? Din mai multe motive de ordin normativ și moral dar și celelalte motivații sînt extrem de diverse și conțin o gamă largă de aspecte. Într-o ordine consecutivă, începînd de la origini și continuînd pînă în zilele de astăzi, influențați de conjunctura din doctrina internă și internațională, vom încerca să redăm unul din cele mai discutabile și dificile fenomene – abuzul de drept.

Abuzul de drept este o problemă conexă cu interpretarea juridică. Elementul structural al sistemului normativ-juridic este norma de drept pentru care cei mai mulți teoreticieni înregistrează în manualele de Teoria generală a dreptului o temă sub genericul ”Interpretarea normelor juridice”. Însă, clarificarea conținutului respectiv al unuia sau altuia dintre textele legale cere raportarea la întreg, care, pe diferitele paliere ale normativității juridice îl reprezintă izvoarele de drept în varietatea lor calitativă, iar pe ansamblu – sistemul dreptului.

În raport cu acesta din urmă se luminează însuși sensul unui izvor de drept și în ultima instanță al unui anunț juridic. De aceea, susținem opinia și preferăm să folosim, cu rol integrativ, sintagma ”interpretare juridică”. Aptă a fi luată într-o accepțiune mai cuprinzătoare ea vizează pe lîngă descifrarea semnificației punctuale a unor texte normative, corelativ cu aceea a faptelor, actelor ori evenimentelor la care ele trimit – înțelegerea fenomenului juridic normativ în integritatea sa constitutivă, precum și în relația sa interactivă cu viața socială din care face parte [136, p.27].

Dat fiind faptul că Abuzul de drept în cadrul Teoriei generale a dreptului se studiază la tema ”Interpretarea normelor juridice” și că după cum am menționat abuzul de drept este o problemă conexă cu interpretarea juridică, vom încerca să reliefăm unele aspecte ale naturii interpretării juridice în doctrină.

Luată în sensul ei cel mai larg interpretarea constă în atribuirea unei semnificații fenomenului cercetat. În sensurile ei specializate, interpretarea însemnă, de pildă, comentarea și explicarea unui text vechi, exprimarea prin mijloace specifice a conținutului unei creații științifice (cum ar fi întruchiparea unui rol dramatic, a unei piese muzicale ș.a.) [87,p.436].

Termenul latin interpretatio privește transpunerea sensului unui enunț dintr-un limbaj necunoscut într-unul cunoscut destinatarului. Interpretarea este efortul intelectual de a dezvălui acel sens, care într-o relație contextuală este învăluit de expresia lui [177, p.48].

Interpretarea privește – în mod inevitabil – și sistemul juridic-normativ. Pe acest teren ea a fost și este, însă, considerată cel mai adesea, doar un moment, o fază a procesului de aplicare a dreptului. Iată, în acest sens cîteva opinii ale unora dintre autorii consacrați în Teoria generală a dreptului: I. Ceterchi și I. Craiovan afirmă că ”interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluționării unor cauze” [43, p.97]; Gh. Boboș susține tranșant că ” … interpretarea apare ca o parte a procesului de aplicare a dreptului” [30, p.233]; M. Liburici accentuează, la răndu-i că ”interpretarea dreptului, adică lămurirea sensului exact și complex al normelor juridice, constituie o condiție necesară a procesului de realizare a dreptului” [165,p.202]; D. Mazilu consideră că interpeetarea ”… urmărește lămurirea sensului acesteia, în scopul aplicării ei corecte în fiecare caz concret” [70,p.268]; I. Dogaru, D. C. Dănișor și Gh. Dănișor, deși prezintă problema mai nuanțat, concluzioneză că ”interpretarea este, astfel, o etapă a procesului de aplicare a legii” [91,p.379]; N. Popa admite pe lângă ”interpretarea normelor juridice” și ”interpretarea dreptului” (aceasta din urmă implicînd în concepția autorului, o abordare teoretico-filizofică a dreptului, ”care să pună în valoare explicația temeiurilor principali ale poziției și funcționării dreptului în societate”. Cu toate acestea reputatul autorrezerva Teoriei generale a dreptului, dintr-o perspectivă oarecum pozitivistă, doar ”competențe” pe linia interpretării normelor așa cum pare să rezulte din următoarea afirmație accentuată: ”se impune precizarea că privim interpretarea ca un moment al aplicării dreptului” [200,p.276-277].

În ce ne privește, susținem opinia prof I. Humă, că deși am împărtășit, o vreme același punct de vedere, credem acum că, în drept, interpetarea nu se reduce la așa-zisa interpretare a normelor (mai exact a textelor normative) și că, totodată, interpretarea integrativă a dreptului se ligitimează și din partea științei generale a dreptului, nu numai în planul discursului filozofic, chiar dacă într-o manieră inevitabil particularizată, adică sub specie juridică [36,p.22].

Fără să ignorăm această ipostază a interpretării ca fază a procesului de aplicare a dreptului, care, deși necesară, nu este suficientă pentru înțelegerea rolului și sferei reale a interpretării juridice, dorim să evidențiem că aceasta presupune un sens mai cuprinzător, care, într-un orizont integrativ, evidențiază mai pregnant însăși rațiunea de a fi a interpretării textelor de lege aplicate situațiilor date, texte, a căror interpretare se prezintă ca parte organică a interpretării juridice.

Fenomenalitatea atît de diversă a dreptului, numită, mai riguros, sistem juridic sau realitate juridică, care cuprinde în sine și fenomenul abuzului de drept, este supusă, în procesul cunoașterii ei, precum și al modelării active, fie interpretării sociologice, fie etice, psihologice, politice, teologice ori de altă natură. Din oricare din aceste perspective, lumea dreptului își dezvăluie elementele proprii, integrate, însă, normativității sociale în general și societății ca realitate sistemică. Direcțiile extrajuridice ale investigării și acțiunii asupra fenomenului juridic operează sub semnul genului proxim. Dar dreptul ca parte a întregului, avînd capacitatea de a refșlecta în sine, nu mecanic și nu automat, întregul însuși, conferă acestuia determinări ireductibile: dreptul în general și abuzul de drept în special stă acum sub semnul deferenței specifice. Aceasta din urmă face obiectul interpretării juridice a fenomenului dreptului [136,p.29].

Așadar, interpretarea juridică ca parte conexă a problemei abuzului de drept, deschide, în ordinea ei, noi orizonturi semantice și mai ales valorice: ea face parte din lumea datului, deci a dreptului luat ca ansamblu de norme și tehnici juridico-formale, o lume a posibilităților axiologice-germinative, care salvează prescripția normei de la precaritatea spațiului, mecanic înțeles, al literii legii [136,p.29].

În manualele de Teorie generală a dreptului majoritatea autorilor [12;18;187] la finele temei ”Interpretarea normelor juridice”, într-o secțiune distinctă ce poartă denumirea ”Litera și spiritul legii”, ne fac cunoștință cu noțiunile de ”abuz de drept” și ”frauda la lege”, ca probleme conexe, indisolubil legate de relația dintre ”spiritul” și ”litera legii”. Așa de exemplu, prof. Gh. Avornic, vorbind despre abuzul de drept ne spune că, acesta reprezintă neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a prevederilor normei juridice, exprimate în formă de drepturi sau anumite competențe stabilite de către puterea publică cetățenilor, persoanelor juridice, organelor de stat sau altor subeicte de drept, prin care nu se realizează scopul, finalitatea urmărită de legiuitor, încălcîndu-se, astfel, ”spiritul legii”. Aceasta se produce și atunci cînd este încălcată ”litera legii” prin care se atentează la drepturile și interesele legitime ale oricărui subiect de drept, sau, invers, ea este utilizată în mod ilegal, fapt prin care se produc anumite consecințe negative pentru oricine protejat de legiuitor [12,p.238].

Un alt autor, B. Negru, evidențiază rolul dreptului obiectiv, care este fixat în texte normative, din care decurg prerogativele subiectului de drept concret, cunoscute sub numele de drepturi subiective, pe care, în condiții conrete, le poate exercita subiectul de drept concret. Este firesc, continuă autorul, ca dreptul să urmărească derularea conduitelor individuale și de grup în conformitate cu modelele de comportament prescrise prin normele instutuite, încadrarea acestora în perimetrul legalității și ordinii sociale. Acest proces implică comportamentul care corespunde ”spiritului” și ”literii legii” [187,p.440]. ”Spiritul legii” scoate în evidență scopul, finalitatea, avută în vedere de legiuitor cînd a reglementat comportamentul subiectului. Revine să determinăm, dacă subiectul de drept poate face orice cu drepturile sale subiective, avînd în vedere legea sub care se află în momentul alegerii libere a variantei de comportament. Această variantă nu poate rezulta în exclusivitate din bunul plac al subiectului, ea rezultă din ”litera legii”.

”Litera legii” ne obligă la interpretarea literală exactă a conținutului normei juridice. Acest comportament nu poate să nu se încadreze în cerința prevăzută de art. 55 al Constituției Republicii Moldova (exercitarea drepturilor și libertăților): ”orice persoană își exercită drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile altora”. În acest sens normele juridice orientează, influențează și determină comportamentele subiecților de drept. De cele mai multe ori subiecții manifestă tendințe de adeziune la normele și valorile promovate de societate, conformîndu-se acestora. Alteori, însă, normele juridice sînt nesocotite, negligate, încălcate de subiecți. În aceste cazuri se poate vorbi de abuzuri de drept și fraudă la lege.

În cazul abuzului de drept, drepturile, libertățile, competențele, atribuțiile conferite de lege subiecților nu sînt exercitate cu bună-credință, încălcîndu-se spiritul legii, inteția legiuitorului – finalitățile normelor juridice [187,p.441].

După cum am menționat și am argumentat anterior, abuzul de drept este o problemă conexă cu interpretarea normelor juridice. După cum am convenit, abuzul de drept constă în exercitarea drepturilor subiective conferite de lege cu rea-credință, cu încălcarea obiectivelor pentru care ele au fost instituite de fapt în scopul de a produce consecințe vătămătoare pentru altcineva. Litera legii este folosită în mod nelegitim. Mobilul acestui comportament nociv, poate fi dorința de șicană, răzbunare etc. De exemplu, întroducerea unei acțiuni în justiție cu scopul de al șicana pe cel reclamat, cel care reclamă știind foarte bine că nu are dreptate, un funcționar în exercițiul atribuțiilor sale nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește delictuos pentru a cauza o vătămare drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane.

Dacă ne referim exclusiv la domeniul doctrinar, reflectarea problemelor nominalizate și alese de noi în acest studiu, nu am putea spune că acest fenomen este insuficient studiat sau că există careva lacune în studiile existente. Ba dimpotrivă, studiile de specialitate, mai ales cele ramurale, prezintă o diversitate de puncte de vedere, în ceea ce privește analiza fenomenului abuzului de drept în dreptul civil, comercial, dreptul muncii etc. Studii există și sunt diverse și multiple în acest sens.

Însă, ceea ce ne-a determinat pe noi să alegem și să examinăm această instituție, categorie, este tocmai faptul că, în doctrina de specialitate lipsesc studii, din punct de vedere al Teoriei generale a dreptului, care ne formează o viziune unitară și esențială asupra permanențelor dreptului, care studiază conceptele, categoriile, principiile, funcțiile și noțiunile de bază ale acestuia.

Dreptul, cu întreaga componență juridică a vieții sociale, este un fenomen deosebit de complex, a cărui cunoaștere presupune o cercetare aprofundată a legităților obiective a existenței care-l configurează și valorilor pe care le promovează [43, p.15].