Analiza Infractiunilor de Coruptie
ABREVIERI
cit. = citat (ul);
Ed. = editura;
lit. = litera;
nr. = număr (ul);
op.cit. = operă citată;
pag. = pagina;
vol. = volum (ul);
urm. = următoarele.
INTRODUCERE
Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că, deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate, precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, întemeiate pe fraudă, santaj, mită și corupție. Reprezentând o problemă socială, ale cărei modalități de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație), cât și opinia publică, asemenea tipuri de delicte și crime comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor.
Între formele de delicvență și crimă cu un grad sporit de periculozitate socială se numără și delictele de corupție, constituite din ansamblul de activități ilicite, ilegale și imorale desfășurate de anumiți indivizi, grupuri și organizații (publice sau private) în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale sau a unor poziții sociale și politice superioare, prin utilizarea unor forme și mijloace de mituire, fraudă, santaj, înșelăciune, abuz, influență, intimidare, escrocherie, evaziune fiscală etc.
Întrucât fenomenul corupției nu este nou în societatea românească deoarece darul, tributul, peșcheșul, ciubucul, bacșisul reprezintă forme care s-au plătit de-a lungul timpului pentru a obține foloase politice, economice, sociale, consider că într-o societate aflată într-o permanentă tranziție și «asuprită» de-a lungul secolelor, individul uman a simțit nevoia să-și faciliteze traiul în comunitate, recurgând chiar și la metode ilegale. Iar pentru a înțelege instabilitatea creată în societate de către corupție, este necesar să recurgem la analiza acestui fenomen pentru a-i înțelege cauzele, formele și pentru a preveni din timp producerea lui.
Omul, ființă socială, prin esența și definiția sa, nu trăiește izolat, singur, ci într-o permanentă conviețuire cu semenii săi, de acțiune comună pentru existență, pentru supraviețuirea și evoluția lui, pentru ameliorarea mediului natural și perfecționarea celui social. El este purtătorul personalității, iar aceasta se relevă ca o însușire pe care tinde s-o dobândească, s-o exprime într-o modalitate cât mai deplină.
La rândul ei, societatea își are asigurată și poate realiza dezvoltarea sa complexă numai prin valorificarea deplină a aptitudinilor membrilor săi, a personalității acestora. Societatea este pentru fiecare individ, pentru fiecare membru al său, cadrul care asigură existenta și dezvoltarea acestuia, prin aceea că fiecare are un statut al său în care se însumează totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care societatea le acordă sau le pretinde de la fiecare.
În cadrul vieții de relație, a vieții sociale, conduita (acțiunea) fiecăruia este apreciată, evaluată de ceilalți membrii ai societății și considerată „convenabilă” ori „neconvenabilă”, pentru ei sau grupul social construit după cum ea se armonizează sau vine în conflict cu acestea.
Corupția face indiscutabil parte dintre acele acțiuni ale omului care sunt neconvenabile pentru societate, pentru ceilalți membrii ai acesteia. Ea este un fenomen social, fiindcă este condiționată în apariția și existența ei, de viață de relație, de viață socială și de normele de conduită statornicite în cadrul societății.
Forțele naturale care au trezit și sădit în om imperativul sociabilității, au avut darul și puterea de a inspira și determină acestuia spiritul de ordine făcându-l să înțeleagă că în cadrul grupului social, interesele și acțiunile fiecăruia trebuie să se armonizeze cu acelea ale celorlalți, că acțiunilor neconvenabile trebuie să le răspundă reacții convenabile, că existența comună, conviețuirea oamenilor în societate nu este posibilă fără ordonare căreia trebuie să i se conformeze fiecare în parte și toți laolaltă.
Corupția este un fenomen social prin condițiile de existența și totodată unul antisocial prin consecințele sale. Odată cu incriminarea ei, corupția a devenit și un fenomen juridic.
Ca urmare a incriminării sale, corupția trece limitele faptului exclusiv social devenind și un fapt juridic, generator de consecințe juridice, de răspundere penală.
Corupția este un fenomen juridic, fapt pentru care ea este și rămâne un fenomen social, ea având loc în societate și producând urmări periculoase, dăunătoare pentru aceasta. Dacă nu ar exista corupția în realitatea socială, nu ar produce urmări antisociale periculoase, ea nu ar fi incriminată, nu ar fi devenit fapt juridic. Așadar, corupția devine un fapt juridic, reglementat prin norme de drept penal, fiindcă în prealabil ea este un fapt social, o realitate socială care nu poate fi și nici nu trebuie ignorată și care creează urmări periculoase pentru ordinea socială.
În accepțiunea generală corupția este o manifestare, o abatere de la moralitate, de la datorie, care exprimă o gravă degradare, descompunere morală, venalitate. Corupția, ca fenomen social, a atras atenția spre studiul ei, încă din antichitate.
Conform Dicționarului limbii romane cuvântul “corupție” derivă din latinescul “coruptio-onis” și înseamnă stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.
În materia dreptului penal, termenul caracterizează o anumită comportare a funcționarului care își comercializează, își vinde atributele funcției și încrederea acordată de societate, primind în schimb bani ori alte foloase. Reprezintă un pericol social pentru societate prin vătămarea sau punerea în pericol a desfășurării activității statului și a tuturor sectoarelor vieții sociale. Ea a existat din cele mai vechi timpuri, din antichitate însoțind nefast societatea umană, organizată statal de la începuturile ei, de-a lungul existenței și evoluției milenare a acesteia, până în zilele noastre.
Protecția juridică împotriva corupției s-a impus nu numai datorită sentimentului firesc de ostilitate, ci mai ales din nevoia pe care societatea organizată și-o datorează și o datorează membrilor săi, de apărare împotriva descompunerii morale grave, a degradării, a venalității celor investiți cu exercițiul puterii sau al unei funcțiuni.
Despre corupție, la evreii antici, amintește Vechiul Testament – Cartea regilor cap. 8-3, când referindu-se la fiii lui Samuel, desemnați de el judecători, afirma că: „Fiii lui nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri și judecau strâmb”.
În legislațiile antice, cele mai vechi cunoscute, corupția a fost aspru pedepsită, în special atunci când era săvârșită de judecător. Frecvența îngrijorătoare a mitei în Grecia antică l-a determinat pe Platon să propună pedeapsa cu moartea pentru funcționarii care primeau daruri pentru a-și face datoria. El spunea: "Nu trebuie să primești daruri nici pentru lucrurile bune, nici pentru lucrurile cele rele".
Erau aspru pedepsiți magistrații care judecau strâmb în schimbul banilor primiți. De la Herodot aflăm că regele persan Cambyse II (Cambyses II 530 – 522 î.e.n. din dinastia Ahemenizilor, fiul lui Cirus II) a poruncit uciderea unui judecător vinovat de corupție, regele tapisându-și scaunul cu pielea acestuia. Darius, tot un rege persan, condamna la moarte, prin crucificare, toți judecătorii corupți.
Cicero, mare gânditor al antichității considera că magistratul care se lăsă corupt săvârșește o crimă dintre cele mai grave. Legile mozaice dispuneau pedepsirea prin biciuire a judecătorilor corupți, iar legile indiene îi pedepseau pe judecătorii în drept penal vinovați de corupție cu confiscarea bunurilor. La Roma: "simplul soldat primește o soldă, dar nu și ofițerul; meșteșugarul și scribul sunt plătiți, dar nu și administratorul afacerilor și avocatul; în sfârșit și mai ales, adunarea municipală și magistrații acordă în mod gratuit serviciile lor". Din acest text deducem că nu era permis să se accepte compensații pentru îndeplinirea unora din cele mai importante îndatoriri civice. În timp fenomenul corupției a luat amploare, permițându-se magistraților să primească daruri, fără însă să depășească o anumită sumă în cursul unui an.
În Rusia, pe vremea țărilor, se practică mituirea funcționarilor, inclusiv la nivelul demnitarilor de stat. S-a întipărit în istorie celebrul răspuns al unui înalt demnitar atunci când pentru aprobare i s-au oferit 3000 de ruble, spunandu-i-se cu tot respectul că nu va afla nimeni. Răspunsul a fost: "dă-mi 5000 și spune-i cui vrei". Un alt exemplu în istorie este omul politic de la începutul secolului trecut, prințul Talleyrand, care a strâns o avere considerabilă din "atențiile" primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor care apelau la el.
Modificarea de-a lungul timpului, a tradițiilor, a condițiilor istorice și geografice influențate de factori de natură socială, au transformat percepția opiniei publice referitoare la fenomen, sensibilizând-o în evaluarea gravității acestor fapte și în incriminarea lor.
Criza social-economică, concurență neloială, slăbirea autorității statului, degradarea nivelului de trăi pentru majoritate, neadaptarea legislației la condițiile economice și sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept precum și dorința individului de a se îmbogăți rapid și prin orice mijloace, în condițiile în care lipsurile generează specula, iar prohibițiile de tot felul influențează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial.
Dacă la început, oferirea ori primirea de foloase de către funcționari ține de curtoazie și eventual, leza normele moralei, Codul penal francez din 1810, de pe timpul lui Napoleon, a prevăzut sancțiuni grave pentru infracțiunile de corupție atât referitor la îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu de către funcționari cât și pentru efectuarea unor acte contrare atribuțiilor de serviciu.
Această poziție a societăților statelor în dezvoltarea lor istorică a fost preluată în majoritatea legislațiilor statelor europene.
ARGUMENT
„După cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea dintre toate” afirma Aristotel, reliefând că la temelia existenței sociale în mod indubitabil este necesar să se afle pe de o parte conștiința individului, care îl asistă în acțiunea de separare a binelui de rău, permisului de interzis, legii de fărădelege, și pe de altă parte dreptul, respectiv juridicul, care nu se limitează doar la a separa binele de rău, dar reglementează și acele măsuri cu caracter represiv, respectiv sancțiunile, pe care le va suporta acel individ care acționează neconform acestor reglementări. Drept urmare, legea este cea în măsură să stabilească nivelurile libertății cetățenilor, pentru că libertatea omului este întregită, doar atâta timp cât aceasta nu limitează libertatea celorlalți.
Astfel de fapte ilicite, cu consecințe nefaste asupra libertății cetățenilor, prevenite de canoanele bisericești, de principiile moralei, de normele dreptului, sunt infracțiunile – acțiuni sau inacțiuni care periclitează valorile sociale, generând relații sociale conflictuale, pe de o parte între făptuitor și persoana vătămată, iar pe de altă parte, între făptuitor și comunitate.
„O faptă imorală decurge dintr-un calcul greșit al interesului personal” ne relatează filosoful englez Jeremy Bentham. Cu alte cuvinte, în scopul de a prospera într-un timp relativ scurt, spre exemplu, individul ignoră limitele stabilite de lege, ajungând în sfera ilicitului, în scopul obținerii anumitor avantaje. Astfel de fapte intră în sfera fenomenului corupției.
În prezenta lucrare, eu mi-am propus să prezint elementele definitorii ale prinimentului firesc de ostilitate, ci mai ales din nevoia pe care societatea organizată și-o datorează și o datorează membrilor săi, de apărare împotriva descompunerii morale grave, a degradării, a venalității celor investiți cu exercițiul puterii sau al unei funcțiuni.
Despre corupție, la evreii antici, amintește Vechiul Testament – Cartea regilor cap. 8-3, când referindu-se la fiii lui Samuel, desemnați de el judecători, afirma că: „Fiii lui nu umblau pe căile sale, ci se abăteau la lăcomie, luau daruri și judecau strâmb”.
În legislațiile antice, cele mai vechi cunoscute, corupția a fost aspru pedepsită, în special atunci când era săvârșită de judecător. Frecvența îngrijorătoare a mitei în Grecia antică l-a determinat pe Platon să propună pedeapsa cu moartea pentru funcționarii care primeau daruri pentru a-și face datoria. El spunea: "Nu trebuie să primești daruri nici pentru lucrurile bune, nici pentru lucrurile cele rele".
Erau aspru pedepsiți magistrații care judecau strâmb în schimbul banilor primiți. De la Herodot aflăm că regele persan Cambyse II (Cambyses II 530 – 522 î.e.n. din dinastia Ahemenizilor, fiul lui Cirus II) a poruncit uciderea unui judecător vinovat de corupție, regele tapisându-și scaunul cu pielea acestuia. Darius, tot un rege persan, condamna la moarte, prin crucificare, toți judecătorii corupți.
Cicero, mare gânditor al antichității considera că magistratul care se lăsă corupt săvârșește o crimă dintre cele mai grave. Legile mozaice dispuneau pedepsirea prin biciuire a judecătorilor corupți, iar legile indiene îi pedepseau pe judecătorii în drept penal vinovați de corupție cu confiscarea bunurilor. La Roma: "simplul soldat primește o soldă, dar nu și ofițerul; meșteșugarul și scribul sunt plătiți, dar nu și administratorul afacerilor și avocatul; în sfârșit și mai ales, adunarea municipală și magistrații acordă în mod gratuit serviciile lor". Din acest text deducem că nu era permis să se accepte compensații pentru îndeplinirea unora din cele mai importante îndatoriri civice. În timp fenomenul corupției a luat amploare, permițându-se magistraților să primească daruri, fără însă să depășească o anumită sumă în cursul unui an.
În Rusia, pe vremea țărilor, se practică mituirea funcționarilor, inclusiv la nivelul demnitarilor de stat. S-a întipărit în istorie celebrul răspuns al unui înalt demnitar atunci când pentru aprobare i s-au oferit 3000 de ruble, spunandu-i-se cu tot respectul că nu va afla nimeni. Răspunsul a fost: "dă-mi 5000 și spune-i cui vrei". Un alt exemplu în istorie este omul politic de la începutul secolului trecut, prințul Talleyrand, care a strâns o avere considerabilă din "atențiile" primite drept mită pentru diverse servicii făcute celor care apelau la el.
Modificarea de-a lungul timpului, a tradițiilor, a condițiilor istorice și geografice influențate de factori de natură socială, au transformat percepția opiniei publice referitoare la fenomen, sensibilizând-o în evaluarea gravității acestor fapte și în incriminarea lor.
Criza social-economică, concurență neloială, slăbirea autorității statului, degradarea nivelului de trăi pentru majoritate, neadaptarea legislației la condițiile economice și sociale, ceea ce face ca starea de fapt să meargă cu mult înaintea stării de drept precum și dorința individului de a se îmbogăți rapid și prin orice mijloace, în condițiile în care lipsurile generează specula, iar prohibițiile de tot felul influențează consumul, conturează în principal, tabloul cauzelor concrete care generează acest fenomen antisocial.
Dacă la început, oferirea ori primirea de foloase de către funcționari ține de curtoazie și eventual, leza normele moralei, Codul penal francez din 1810, de pe timpul lui Napoleon, a prevăzut sancțiuni grave pentru infracțiunile de corupție atât referitor la îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu de către funcționari cât și pentru efectuarea unor acte contrare atribuțiilor de serviciu.
Această poziție a societăților statelor în dezvoltarea lor istorică a fost preluată în majoritatea legislațiilor statelor europene.
ARGUMENT
„După cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, tot astfel lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea dintre toate” afirma Aristotel, reliefând că la temelia existenței sociale în mod indubitabil este necesar să se afle pe de o parte conștiința individului, care îl asistă în acțiunea de separare a binelui de rău, permisului de interzis, legii de fărădelege, și pe de altă parte dreptul, respectiv juridicul, care nu se limitează doar la a separa binele de rău, dar reglementează și acele măsuri cu caracter represiv, respectiv sancțiunile, pe care le va suporta acel individ care acționează neconform acestor reglementări. Drept urmare, legea este cea în măsură să stabilească nivelurile libertății cetățenilor, pentru că libertatea omului este întregită, doar atâta timp cât aceasta nu limitează libertatea celorlalți.
Astfel de fapte ilicite, cu consecințe nefaste asupra libertății cetățenilor, prevenite de canoanele bisericești, de principiile moralei, de normele dreptului, sunt infracțiunile – acțiuni sau inacțiuni care periclitează valorile sociale, generând relații sociale conflictuale, pe de o parte între făptuitor și persoana vătămată, iar pe de altă parte, între făptuitor și comunitate.
„O faptă imorală decurge dintr-un calcul greșit al interesului personal” ne relatează filosoful englez Jeremy Bentham. Cu alte cuvinte, în scopul de a prospera într-un timp relativ scurt, spre exemplu, individul ignoră limitele stabilite de lege, ajungând în sfera ilicitului, în scopul obținerii anumitor avantaje. Astfel de fapte intră în sfera fenomenului corupției.
În prezenta lucrare, eu mi-am propus să prezint elementele definitorii ale principalelor infracțiuni de corupție, respectiv infracțiunile de dare și luare de mită, primire de foloase necuvenite și de trafic de influență, alegerea acestei teme nefiind făcută la întâmplare, ea reprezentând un interes deosebit atât prin specificul acesteia, cât și prin actualitate.
În „Introducere” mi-am propus să prezint succinte considerații generale privind fenomenul de corupție.
În primul capitol intitulat „Aspecte generale privind fenomenul de corupție” sunt prezentate unele aspecte legate de problemele generale privind fenomenul de corupție, interesând din acest punct de vedere definirea, apariția și evoluția acestuia, precum și preocupări în ceea ce privește prevenirea și combaterea fenomenului de corupție.
În capitolul al doilea intitulat „Analiza infracțiunilor de corupție prevăzute în Codul penal român” sunt aprofundate aspecte din punctul de vedere al conținutului legal, obiectului și subiecților infracțiunii, laturii obiective și subiective privind infracțiunile de luare și dare de mită, de primire de foloase necuvenite și de trafic de influență.
Capitolul al treilea, intitulat „Aspecte de drept comparat” prezintă aspecte comune și deosebite în ceea ce privește fenomenul corupției în Franța, Italia, Spania și Germania.
Capitolul al patrulea, intitulat „Probleme criminologice specifice infracțiunilor de corupție” dezbate probleme de interes specific în ceea ce privește cazuistica și factorii generatori ai fenomenului de corupție
Finalul lucrării se încheie sugestiv cu „Concluzii și propuneri de lege fernda”, în care se prezintă concluziile și propunerile autorului cu privire la caracteristicile mai sus enunțate privind fenomenul corupției.
Am ales această temă pentru abordare, deoarece consider că, în lumina noilor reglementări în materie penală, o pertinentă abordare în ceea ce privește analiza fenomenului corupției se impune.
Prin prezenta lucrare, am dorit să demonstrez importanța deosebită a cunoașterii aspectelor definitorii privind fenomenul corupției, pentru realizarea scopului propus stabilindu-mi următoarele:
Analiza problemelor generale privind principalele infracțiuni de corupție;
Studierea și stabilirea ariei de aplicabilitate și raportării infracțiunilor de corupție în România, Franța, Italia, Spania și Germania;
Analiza și stabilirea conținutului legal, obiectului infracțiunii, subiecților activi și pasivi ai infracțiunii, laturii obiective și subiective a principalelor infracțiuni de corupție;
Identificarea și analiza lacunelor, confuziilor și contradicțiilor în ceea ce privește tema abordată.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND
FENOMENUL DE CORUPȚIE
Definirea fenomenului de corupție
Problema corupției în România post-comunistă a constituit unul dintre factorii ce au îngreunat progresul de dezvoltare economică și politică, un element ce a sabotat din interior drumul și aspirațiile României către o intrare în normalitate după revoluția din 1989. Aceasta este o părere unanim acceptată și recunoscută ca atare, chiar dacă cu nuanțe diferite în cazurile majorității țărilor aparținând fostului bloc comunist.
Odată cu începerea negocierilor în vederea aderării României la Uniunea Europeană, semnalele externe din ce în ce mai frecvente primite de Guvernul României au făcut din problema corupției unul din punctele negative esențiale ce stăteau în calea procesului de aderare. După semnarea tratatului de aderare în 2005, corupția a constituit și constituie încă unul din capitolele problematice, din cauza cărora aderarea României putea fi amânată. În consecință, Guvernul României în colaborare cu diverse organizații ale societății civile și cu ajutorul organismelor internaționale au stabilit că lupta anti-corupție trebuie să devină una dintre preocupările centrale ale întregii societăți românești în vederea creșterii nivelului de integritate și de încredere față de instituțiile statului și a încadrării societății românești în rândul comunității europene.
Problemele corupției preocupă societatea de mai mult timp. S-au făcut și încercări de a delimita corupția pe plan internațional. Astfel, Gardiner subliniază că fenomenul corupției nu are o singură definiție, întrucât aceasta este demult o problemă națională și internațională cu multe forme de manifestare și accepțiuni, iar E. Nirsch Balm afirmă că acest fenomen se manifestă pe diferite căi „fiind conceput ca cea mai populară accepție a cuvântului folosire abuzivă a puterii în propriul avantaj”.
În ultimii ani problema corupției și anticorupției se află în atenția diferitor întruniri internaționale, simpozioane, conferințe, inclusiv în cadrul O.N.U. și Consiliului Europei.
Astfel, în Codul comportării persoanelor cu funcții de răspundere care asigură ordinea de drept, adoptat de Adunarea Generală O.N.U. la 17 decembrie 1971, fenomenul corupției e interpretat ca fiind „comiterea sau abținerea de la comiterea unei acțiuni de către o persoană care se găsește în exercițiul atribuit de serviciu, în urma cadourilor primite sau cerute, promisiunilor sau stimulentelor, sau primirea lor ilegală de fiecare dată când are loc o astfel de acțiune sau inacțiune”.
O definiție mai largă este oferită de către Consiliul Europei: „corupția reprezintă luarea de mită sau orice alt comportament al unor indivizi, cărora li s-a delegat exercițiul unor responsabilități publice sau de stat, ceea ce conduce la încălcarea acestor obligații, care derivă din statutul persoanelor cu funcție de răspundere, colaboratorilor individuali, agenților independenți, în scopul obținerii unor beneficii ilegale”.
Conform art. 2 al prezentei legi, noțiunea de corupție are următoarea semnificație: „Corupția este un fenomen antisocial ce reprezintă o înțelegere ilegală între două părți, una promițând sau propunând privilegii sau beneficii nelegitime, cealaltă, antrenată în serviciul public, consimțind sau propunându-le în schimbul executării sau neexecutării unor anumite acțiuni funcționale ce conțin elemente ale infracțiunii prevăzute de Codul Penal”. Reieșind din această definiție dată corupției de către legiuitor este de menționat faptul că aceasta nu diferă mult de noțiunea mitei, ba chiar este mai îngustă decât aceasta din urmă, fiindcă mita nu poate fi numai propusă sau promisă, consimțită sau primită, dar și extorcată, acest fapt fiind omis din definiția noțiunii de corupție dată de legea sus-numită.
Apoi, legea conține prevederea unor „anumite acțiuni funcționale”, însă în știința dreptului penal s-a constatat că componența luării de mită prevede nu numai cazurile când subiectul acționează în limitele competenței sale de serviciu, ci și „atunci când persoana cu funcții de răspundere, bazându-se pe autoritatea sa de serviciu, influențează asupra altor persoane întrebuințând legăturile sale personale cu alte posibilități legate de situația de serviciu”.
Așadar, se constată că noțiunea dată corupției de Legea privind combaterea corupției și protecționismului nu reprezintă altceva decât darea-luarea de mită.
Există în teorie și altă părere, conform căreia corupția este privită mai larg decât mita. Vasile Lapteacru consideră că „amploarea și pericolul social deosebesc substanțial corupția de mită.” Sunt de acord cu această afirmație, precum și cu faptul că fenomenul corupției după manifestarea sa obiectivă este mai variat decât mit, fiindcă corupția nu rezidă doar în mită, ce cunoaște o deosebită amploare în societate, ci este un fenomen social negativ, care se distinge prin multiple modalități și diverse forme privind folosirea directă și cu intenție de către persoanele cu funcții de răspundere a drepturilor legate de postul deținut în scopuri de îmbogățire personală.
Conceptul de corupție este definit și de mai multe organisme internaționale care derulează programe în acest sens (Banca Mondială, Uniunea Europeană). În România întalnim definiția conceptului de corupție în ultimul raport al Transparency Internațional. Conform acestui raport, «corupția, în sens larg, reprezintă folosirea abuzivă a puterii încredințate, fie în sectorul public fie în cel privat, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de grup». Așa cum reiese și din acest „ghid anti-corupție”, ambiguitatea cu care este folosit termenul de corupție îngreunează stabilirea unei dezbateri publice reale, în locul căreia găsim de cele mai multe ori un șir de lamentări neclare.
În continuare vom menționa unele păreri ale savanților ruși și români privind definirea fenomenului corupției, legislația acestor state fiind cea mai apropiată de legislația din România.
Astfel, M. F. Kuznețova definește corupția ca fiind: „fenomenul social negativ exprimat în coruperea unor persoane de către altele”. În definiția dată, accentul e transferat de la subiectele infracțiunii de corupție la faptă – și acest fapt e corect, fiindcă legea stabilește răspunderea pentru fapta ilicită sau inacțiune și nu după subiecte.
O altă definiție a corupției e cuprinsă în unul din proiectele țărilor C.S.I. privind combaterea criminalității și se afirmă că „prin corupție se concepe folosirea de către persoanele autorizate la exercitarea funcțiilor de stat a situației lor oficiale și posibilităților legate de ea pentru obținerea unor bunuri materiale, altor bunuri ilicite și privilegii, precum și acordarea lor, a acestor bunuri și privilegii de către persoanele fizice și juridice.” Aceasta este o definiție imperfectă a corupției, în primul rând proiectul neîntemeiat limitând cercul subiecților care pot înfăptui acte de corupție, numai cu persoanele care exercită funcții de stat. Reiese deci, că cei care exercită funcții politice, obștești, economice, și alte funcții sunt excluși din rândul subiecților corupției. Și în al doilea rând, definiția analizată nu conține răspuns la întrebarea dacă faptele persoanelor oficiale reprezintă corupție legată de obținerea unor bunuri materiale, privilegii, pentru sine sau pentru alte persoane.
Alt savant rus B. V. Valjenkin susține că „corupția constituie infracțiunile comise de către funcționarii publici care utilizează prin mijloace diferite posibilitățile de care se bucură datorită funcției deținute, întru obținerea ilicită de profit.”
Savanții din România pledează că „corupția nu înseamnă numai luare și dare de mită, traficul de influență, abuzul de putere și funcție, ci și actele de imixtiune ale politicului în sfera privată, utilizarea funcției politice în interes personal, realizarea unui volum de afaceri între indivizi.” Tot în această ordine de idei V.Dobrinoiu susține că: „în esență corupția reprezintă un abuz de putere în scopul obținerii de avantaje materiale sau alte foloase (onoruri, titluri, publicitate, exonerare de răspundere)”.
Profesorul universitar A. Borodac propune următoarea noțiune de corupție, care a fost preluată parțial de către noul Cod Penal al României: „Coruperea pasivă – fapta persoanei care exercită funcții ale puterii de stat sau acțiuni de ordin administrativ de dispoziție sau organizatorico-economice prin numire, alegere, fie în virtutea unei însărcinări anumite, direct sau indirect pretinde sau primește, ofertă, bani, cadouri sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini (a nu îndeplini) ori a întîrzia îndeplinirea unui act privat, la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, precum și în scopul de a face un act de la o autoritate sau de la o administrație publică distincții, funcții, piețe de desfacere sau o oarecare decizie favorabilă. Coruperea activă – promisiunea, oferirea sau darea fără drept de ofertă, bani, cadouri ori alte foloase unei persoane oficiale în moduri și scopuri indicate în articolul care prevede coruperea pasivă”.
Sergiu Ilie dă următoarea noțiune corupției, și anume: ”corupția reprezintă un fenomen social negativ care rezidă în folosirea de către persoanele cu funcții de răspundere a funcției deținute și a posibilităților legate de ea în scopul obținerii ilicite a unor bunuri materiale sau a altor foloase (profituri) și avantaje personale”. Această definiție e una dintre cele mai reușite în legislația națională.
O altă definiție reușită după părerea mea este cea conferită de către profesorul universitar Igor Ciobanu și anume: „corupția e ansamblul actelor ilicite comise de către indivizi, grupuri sau organizații în scopul obținerii unor avantaje economice, politice sau sociale sau a unei situații superioare.”
În documentul adoptat de către Guvernul României în anul 2005 numit „Strategia națională anticorupție”, o altă definitie a ce se înțelege prin termenul de corupție ne este oferită:
Devierea sistematică de la principiile de imparțialitate și echitate care trebuie să stea la baza funcționării administrației publice, și care presupun ca bunurile publice să fie distribuite în mod universal, echitabil și egal;
Substituirea lor cu practici care conduc la atribuirea către unii indivizi sau grupuri a unei părți disproporționate a bunurilor publice în raport cu contribuția lor.
Sintetizând, în final, cele expuse mai sus am definit fenomenul corupției ca: ”fenomenul social de amploare caracterizat prin mituire, protecționism și utilizarea de către persoanele cu funcții de răspundere în scopuri personale sau de grup, a atribuțiilor de serviciu și a posibilităților și avantajelor pe care le oferă funcția publică deținută.”
Apariția și evoluția fenomenului de corupție
Corupția, în sens general, are o veche tradiție, unii autori considerând chiar că tendința omului spre corupție a existat întotdeauna, că ar fi deci un fenomen permanent și inevitabil în existența comunității omenești. Dorința dobândirii unor câștiguri nemeritate și mai ales căutarea unui ajutor eficace în lupta de zi cu zi pentru existență datează din vremuri străvechi.
În vechiul drept penal românesc corupția apare incriminată destul de târziu – în perioada domniilor fanariote – și atunci imperfect. După cum se știe, dregătorii Principatelor Române erau totodată judecători, iar veniturile lor se acumulau atât din impozitele și dijmele strânse sau din alte foloase culese în legătură cu atribuțiile pe care le aveau în administrarea țării cât și din amenzile pe care le pronunțau în calitate de judecători. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fenomenul corupției devenise atât de răspândit, încât linia de demarcație între darurile oficiale și cele neoficiale ajunsese tot mai labilă, sistemul darurilor ajunsese atât de practicat încât făcea parte din arsenalul formulelor de politețe, iar persoanele oficiale le pretindeau pe față.
Menționăm că în dreptul feudal român pedepsele al căror scop principal era intimidarea, pe de o parte, nu erau limitate la cele prevăzute de pravile – căci domnul avea dreptul să aplice și alte pedepse – iar pe de altă parte puteau să fie fixate "după voia judecătorului”.
Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, istoricii nu mai semnalizează nici o lege care să prevadă delictul de corupție. Condițiile vieții materiale și sociale, dar în special influența nefastă a Fanarului, nu a permis incriminarea faptelor de corupție mai devreme, deși numărul cazurilor de mituire a crescut considerabil în timpul domniilor fanariote. Domnitorii fanarioți au condus administrația lor prin despuierea locuitorilor, prin degradarea caracterului național, prin corupția clasei superioare, la care au injectat degradatele și sevilele lor moravuri.
Importantă în incriminarea corupției a fost Pravilniceasca Condică apărută în 1780 în timpul domnitorului Alexandru Ion Ipsilante, care în art. 7, capitolul "Pentru judecători", interzicea sub pedeapsă grea, fără a o determina, deoarece sistemul pedepselor arbitrare era încă în vigoare, luarea de mită de către judecători.
În art. 4, sub titlul "Pentru cei ce se judecă", adică pentru exclamanți și pârâți, se dispunea că, dacă cel fiind parte în proces, face un apel la un al treilea pentru a-i cere să pună în joc influența sa, nu poate continua procesul. Desigur, acest text se referea la apărători și era indiferent dacă persoana interesată a dat sau nu ceva, deci, în concluzie, se cerceta numai dacă se făcuse apel la o persoană influentă fără să fi fost nevoie de contraprestație materială.
În Condica Criminalicească și procedura ei, din anul 1826, apărută în Moldova, sub domnia lui Ioan Sandu Sturza, delictul de corupție – având o sferă de conținut redusă – era prevăzut în art. 203 și 204. Textele incriminatoare vizau pe acei funcționari care, pentru daruri sau alte avantaje materiale, facilitau evadarea condamnaților ce se aflau sub supravegherea lor. Astfel, ei erau pedepsiți cu închisoarea și obligați să ajute la urmărirea evadaților, iar în caz de eșec, trebuiau să plătească despăgubiri statului. Prețul corupției, sumele de bani sau alte lucruri trebuiau vărsate în profitul instituțiilor de binefacere.
O reacție mai adecvată a constituit-o Condica de drept penal și procedura penală, intrată în vigoare în 1852 în Muntenia, sub domnia lui Barbu Știrbei.
Observăm, în lectura acestui text, că legiuitorul a folosit expresia "funcționar public" nu numai a unora din ele. Dintre caracteristicile reglementării cuprinse în acest Cod relevăm: stabilirea destituirii din funcție ca o pedeapsă principală, pedepsirea corupției active (darea de mită) în mod expres, pedepsirea severă a mituitului în comparație cu mituitorul. Legiuirile ulterioare, căutând să se inspire din legislațiile străine, au neglijat elementele dreptului penal național, lipsindu-se de unele dispoziții valoroase.
Codul penal din 1865, deși a avut ca model Codul francez din 1810, nu a incriminat decât mituirea pasivă, modificat apoi prin Legea din 1874 în ce privește sancțiunea. În același timp, Codul a incriminat separat traficul de influență, această dispoziție fiind considerată ca o inovație a legiuitorului de atunci.
Evident, Codul penal din 1865 cuprinde o reglementare modernă a corupției pasive, el conține un sistem de norme unitare, riguros stabilite, prevede pedepse determinate și echilibrate, introduce mai multă precizie în expresie, incriminează și acceptarea promisiunii. El renunță la noțiunea de "funcționar public" existentă în Condica de drept penal și procedura penală din 1852 a lui Barbu Știrbei, pentru a se referi la funcționarul administrativ și judecătoresc, la "agentul sau însărcinatul" unei administrații publice, etc.; de asemenea renunță la incriminarea corupției active, indispensabilă într-o legiuire modernă, dând loc, din această cauză, vreme de peste 70 de ani, la numeroase controverse juridice și soluții judecătorești contradictorii.
Concomitent cu aplicarea Codului penal din 1865 pe teritoriile românești aflate sub stăpânire străină se aplicau și dispozițiile altor coduri penale (exemplu în Bucovina – Codul penal austriac).
Realizarea unității naționale, evoluția vieții social-politice și economice românești, dezvoltarea capitalismului în România au făcut necorespunzătoare în această legislație. Prin urmare, la 17 martie 1936 a fost adoptat un nou Cod penal publicat în Monitorul oficial nr. 65/18 martie 1936 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. Prin incriminarea dării de mită, Codul penal din 1937 punea capăt controverselor din doctrina și practica judiciară. La adoptarea acestor măsuri s-a avut în vedere că "de cele mai multe ori rolul principal îl joacă agenții de corupțiune. Ei sunt aceia care ispitesc pe funcționari, oferindu-le bani și alte foloase. Ispita aceasta e absolut nevoie să fie combătută și împiedicată de a se manifesta cu acea îndrăzneală pe care o dă impunitatea actuală”. La puțin timp după ce a fost exprimată această idee care încununa o întreagă etapă de edificare a statului de drept, valurile dictaturii în mai multe forme între 1938-1989, au modificat succesiv sistemul de drept românesc.
Cu toate acestea, legislația penală privind corupția nu a fost modificată în esență, deoarece ea reflectă principii și prevederi ce reprezintă constante ale dreptului penal, care își mențin valabilitatea oricând și oriunde. Chiar Codul penal intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 și care se dorea de către puterea politică a fi o schimbare fundamentală a dreptului penal, a păstrat conținutul infracțiunilor de corupție.
În vederea prevenirii faptelor de corupție de către funcționarii publici, până la elaborarea statutului acestora, s-au adus anumite modificări în legislația actuală.
Guvernul a emis Hotărârea Guvernului nr. 667/1991 privind asigurarea prestigiului social al funcționarilor publici. Conform art. 3 din această Hotărâre, prin întregul comportament, funcționarii publici trebuie să se arate demni de considerația și încrederea pe care o impune poziția lor oficială și să se abțină de la orice acte de natură să compromită prestigiul funcției pe care o dețin. În acest scop, este interzis funcționarilor publici:
Să accepte pentru ei sau pentru alții, în considerarea funcției lor oficiale, daruri sau alte avantaje sau să li se promită asemenea daruri sau avantaje;
Să primească cereri a căror rezolvare nu este de competența lor și care nu le sunt repartizate de șefii ierarhiei ori să intervină pentru soluționarea unor asemenea cereri.
Să fie mandatarii unei persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția pe care o îndeplinesc.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 473/1992 se prevede obligativitatea funcționarilor publici de a-și declara averea de la data numirii lor în funcție. Prin această hotărâre se dorea rezolvarea unei probleme acute – prevenirea și descurajarea cazurilor de corupție.
De asemenea, România a implementat în cadrul activității organelor statului, după 1989, Rezoluția adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 17 decembrie 1979 intitulată "Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor". Potrivit art. 7 din Cod, nici o persoană responsabilă cu aplicarea legii nu trebuie să comită vreun act de corupție.
În acest sens, conform Legii nr. 12/1990 modificată prin Legea nr. 42/1991, când fapta e săvârșită de un agent constatator, un organ de urmărire penală sau judecător ce instrumentează contravenții sau infracțiuni prevăzute de Legea privind protecția populației împotriva unor activități ilicite, minimul și maximul prevăzut de art. 254 alin. 1 se majorează cu câte 2 ani.
Și în unele legi speciale sunt incriminate fapte de corupție. În Legea nr. 12/1990, art. 5 sunt prevăzute o serie de infracțiuni privind protejarea populației împotriva unor activități ilicite. În Codul Comercial Român, la art. 880 și Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, art. 5, se sancționează penal această practică.
În legile speciale există însă infracțiuni care au un și mai pronunțat caracter de fapte de corupție. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale prevede, la art. 204, că se pedepsesc, chiar dacă votul lor nu a influențat asupra luării hotărârii, persoanelor care:
În cazurile nepermise de lege, în schimbul unui avantaj material, își iau obligația de a vota într-un anumit sens în adunările generale sau de a nu lua parte la vot;
În cazurile nepermise de lege, determină pe un acționar sau deținător de obligațiuni ca, în schimbul unui profit, să voteze într-un anumit sens în adunările generale ori să nu ia parte la vot.
De asemenea, Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției pedepsește fapta părintelui, tutorelui sau ocrotitorului legal, care pretinde sau primește, pentru sine sau pentru altul bani ori alte foloase materiale în scopul adopției unui copil. La fel se sancționează și fapta persoanei care, în vederea obținerii unui folos material necuvenit, intermediază sau înlesnește adoptarea unui copil.
Prin Legea nr. 4/1995 privind donarea de sânge, utilizarea terapeutică a sângelui și organizarea transfuzională în România au fost incriminate, printre altele, acțiunea de a determina o persoană să doneze sânge în schimbul unor drepturi bănești, în scopul comercializării sângelui donat sau a derivatelor sale (art. 36 lit. b) și organizarea transfuziei în scopul obținerii de profit realizat pe seama sângelui, a plasmei și a derivatelor sanguine de origine umană.
Totodată, putem semnala așa-zisa corupție electorală, fie că este vorba despre alegerile locale sau cele pentru Senat ori Camera Deputaților sau Președintele României. Conform Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale se pedepsesc promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase în scopul determinării alegătorului să voteze sau să nu voteze pentru un anumit candidat, precum și primirea acestora de către alegători în același scop (art. 90). Pedeapsa e mai mare dacă fapta a fost săvârșită de un observator intern (art. 77 alin. 2). În conformitate cu prevederile articolului 27 din Legea nr. 69/1992 pentru alegerea Președintelui României se aplică aceleași pedepse și pentru încălcarea dispozițiilor acestei legi.
Spre deosebire de legislația altor state, în legislația noastră nu există vreun text care să incrimineze o infracțiune numită "corupție", dar literatura juridică cuprinde în această noțiune în sens larg numeroase încălcări ale legii penale în ceea ce privește sfera relațiilor de serviciu. Concepută în cel mai popular sens al cuvântului, corupția este folosirea abuzivă a puterii în avantaj propriu. Din această cauză juriștii caută să identifice acele infracțiuni care presupun corupția, adică obținerea de profituri pe căi ilegale.
În literatura juridică de specialitate, în sfera noțiunii de "corupție" în mod strict înțeleasă, sunt induse patru infracțiuni din categoria infracțiunilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, în primul capitol al titlului VI al Codului penal. Este vorba despre:
Art. 254: luarea de mită;
Art. 256: primirea de foloase necuvenite;
Art. 255: darea de mită;
Art. 257: traficul de influență.
Primele două sunt infracțiuni de serviciu, iar ultimele două sunt infracțiuni în legătură cu serviciul, termenul "corupție" apărând în titlul Legii 83 din 21 iunie 1992 privind procedura de urgență, de urmărire și judecare pentru unele infracțiuni de corupție.
Legea nr. 78/2000, în capitolul 2, prevede reguli speciale de comportament privind anumite categorii de persoane, în scopul prevenirii faptelor de corupție. Astfel, în art. 2 se specifică că funcționarii publici și alți funcționari sunt obligați să îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcțiilor, atribuțiilor sau însărcinărilor încredințate, cu respectarea strictă a legilor și a normelor de conduită profesională și să asigure ocrotirea și realizarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, fără să se folosească de funcțiile, atribuțiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.
Tot în vederea stăvilirii fenomenului corupției, în România au luat ființă o serie de organisme cu scopul de a stăvili sfera de manifestare a acestui fenomen, de a limita extinderea și de a acționa pentru combaterea acestuia.
Prin Hotărârea Guvernului 1065 din 25 octombrie 2001 s-a aprobat Programul național de prevenire a corupției și Planul național de acțiune împotriva corupției. Prin această Hotărâre, oficialitățile înțeleg faptul că corupția constituie o amenințare pentru democrație, pentru supremația dreptului, echității sociale și a justiției, erodează principiile unei administrații eficiente, subminează economia de piață și pune în pericol stabilirea instituțiilor statale .Guvernul va acționa cu fermitate pentru combaterea corupției, pentru diminuarea substanțială a fenomenelor de evaziune fiscală, de contrabandă și de spălare a banilor, implicit a economiei subterane.
Ordonanța de Urgență nr. 43 din 11 aprilie 2002 înființează, la nivel național, Parchetul Național Anticorupție, ca parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție (art. 1).
Preocupări privind prevenirea și combaterea fenomenului de corupție
În calitatea sa de țară candidată pentru integrarea europeană, România a făcut obiectul preocupării Uniunii Europene, care a monitorizat și analizează în continuare fenomenul corupției în țara noastră. Raportul Comisiei Europene din 2011 precum și cel din anii precedenți, prezintă corupția drept „o problemă serioasă și extinsă care afectează aproape toate aspectele societății”. Faptul că în ciuda campaniei naționale anticorupție inițiate în 2003, și a eforturilor începute anterior acesteia, raportul din 2004 nu prezintă nici o diferență în ceea ce priveste nivelul de percepție al corupției față de 2003, nu poate fi decât un semnal de alarmă în plus pentru autoritățile române. Aplicarea propriu-zisă a diverselor si numeroaselor strategii apare din nou ca problemă centrală în încetinirea procesului de combatere a corupției.
De asemenea tot în raportul din 2011, este precizat fapul că lupta împotriva corupției este împiedicată chiar de către instituțiile care sunt însarcinate cu aplicarea măsurilor legale, în rândul cărora se regăsesc „probleme de integritate”. Încă o dată apare ca problemă nu lipsa, ci ineficiența sau chiar incorectitudinea instituțiilor responsabile cu lupta anticorupție, în plus, cu toate că adoptate, măsurile din cadrul strategiei naționale anticorupție au „un efect limitat”.
În final, raportul Comisiei din 2011 reclamă slaba coordonare în rândul instituțiilor implicate în lupta anti-corupție, ceea ce duce evident la o eficiență redusă și în cazul întregului proces, și în plus recomandă o mai bună organizare a Parchetului Național Anticorupție, organismul cel mai important în combaterea corupției.
Pe lângă un număr considerabil de observații și recomandări de natura legislativă sau instituțională, concluzia ce pare să reiasă și ce se regăsește explicit în paginile raportului este că “asigurarea aplicării riguroase a legislației existente trebuie să fie o prioritate a Guvernului României”. Astfel că și în raportul Comisiei Europene, problema centrală apare ca fiind aplicarea și nu neapărat inclinația spre abundentă în ceea ce priveste actul legislativ.
Având în vedere amploarea și diversificarea fenomenului corupției, autoritățile române au adoptat o ”Strategie națională anticorupție” materializată în „Programul național de prevenire a corupției” și „Planul național de acțiune împotriva corupției”, adoptate prin Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001. Cele două programe exprimă poziția Guvernului României față de fenomenul corupției, amploarea fără precedent și diversificarea acesteia constituind principala motivație a elaborării unei strategii unitare și ferme de prevenire și combatere în perioada următoare. Din aceeași necesitate a izvorât și adoptarea, în cadrul unui pachet legislativ, a unei legislații secundare anticorupție constând în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.
Constatarea că fenomenul corupției tinde să se globalizeze și să îmbrace forme grave în România a devenit o coordonată obișnuită a discursurilor publice ale înaltelor oficialități ale statului român, care evocă permanent noi metode și instrumente pentru prevenirea și controlul social al corupției.
Gradul de percepere al corupției din România a constituit obiectul unui număr de studii efectuate de organisme internaționale precum Transparency Internațional sau Freedom House Inc. Cea mai importantă astfel de lucrare pare să fie raportul de evaluare al politicilor anticorupție ale Guvernului României realizat de Freedom House la solicitarea Ministerului Justiției în anul 2005. În paginile acestui amplu studiu, se regăsesc observații referitoare la toate nivelurile implicate în lupta anticorupție, dar și o importantă secțiune ce prezintă principalele aspecte pozitive și negative referitoare la eforturile făcute, precum și recomandările organizației pentru continuarea procesului de combatere a corupției în România.
Astfel, ca principal aspect negativ, aspect ce se regăseste de altfel și în raportul Comisiei Europene, găsim neconcordanța sau mai bine zis diferența între strategiile guvernamentale și aplicarea acestora propriu-zisă. Un alt aspect negativ este unul ce a constituit o temă de dezbatere intensă în societatea românească în ultimul timp, și anume lipsa independenței politice și profesionale a procurorilor. Freedom House denunță acest punct ca fiind cu adevărat problematic în procesul anticorupție. De asemenea ca puncte negative studiul menționează slaba coordonare dintre organismele de control și parchet, precum și neutilizarea instrumentelor administrative de combatere a corupției.
După cum este remarcat și în raportul Freedom House, cele mai importante campanii anti-corupție au fost „Coaliția pentru un parlament curat” și „Nu da șpagă”.
Prima a avut drept scop informarea cetățenilor cu privire la integritatea candidaților înscriși pe liste la alegerile parlamentare din noiembrie 2004, fiind mentionați candidații ce au fost implicați în diverse scandaluri. Această campanie a fost realizată la inițiativa unor importante organizații non-guvernamentale, printre care Asociația Pro Democrația. Obiectivele acestei campanii, informarea alegătorilor și responsabilizarea candidaților se poate spune că au fost dacă nu în totalitate îndeplinite, măcar utile, arătând că o asfel de inițiativă nu rămâne fără ecou, în rândul opiniei publice în România. Cu toate că sursele de informare folosite pentru alcătuirea acestor „liste negre” au fost acuzate ca fiind îndoielnice sau chiar partizane, și în ciuda faptului că este recunoscut dezinteresul alegătorului român pentru componenta listelor de partid prezentate pentru alegeri, campania a fost considerată un succes.
A doua campanie mentionată aici, a fost cea intitulată „Nu da șpagă”. Pentru realizarea acestei campanii, a existat o colaborare între Fundația Concept, Oops Media și Transparency Interntional. Aceasta a fost menită spre a avertiza prin intermediul mass-media populația asupra efectelor negative pe care le are practica de dare de mită. Prin intermediul unor spoturi de televiziune sau radio, precum și prin amplasarea unor panouri stradale conținând mesajul „Nu da șpagă” cetățenii ar fi urmat sa fie informați și mai ales atentionați asupra amplorii pe care o are „mica” corupție în România. Populația țintă pentru această campanie a fost constituită de populația cu vârsta cuprinsă între 15 și 25 ani, din mediul urban, cea care în opinia inițiatorilor campaniei este cea mai receptivă la un astfel de mesaj, dar și în acelasi timp cea în rândul căreia darea de mită produce un sentiment de frustrare sau chiar de revoltă.
Prin acest mesaj, „Șpaga este hoție”, campania dorea să ridice nivelul de conștientizare a faptului că mita nu este ceva legitim, sau necesar, ci că este o practică ce nu produce decât o perpetuare a unor relații de corupție între cei ce asigură și cei ce consumă anumite servicii. Bineînțeles, la nivel de inițiativă, campania a fost unanim apreciată, dar un număr impresionant de dificultăți și piedici în calea realizării acestei campanii au fost revelate de către directorul executiv al Fundației Concept, Radu Mateescu. De la lipsa unei cercetări inițiale până la refuzul anumitor televiziuni de a transmite spot-urile (un exemplu elocvent ar fi chiar cazul TVR care a considerat spot-urile drept „violente” ), împreună cu deja obișnuitele dificultăți legate de finanțări (inclusiv cele prin programe europene), au îngreunat realizarea și probabil au micșorat impactul campaniei împotriva corupției mici. Cu toate aceste detalii elocvente pentru greutățile întampinte de organizațiile ce au avut inițiativa acestei campanii, după cum, de altfel este menționat și în raportul Freedom House, campania a fost recunoscută drept o reușită.
Acestea au fost principalele campanii organizate de structuri ale societății civile în România pentru ridicarea gradului de informare referitor la fenomenul corupției, și în ciuda piedicilor încă existente (acuzații de calomnie, piedici de ordin financiar etc.) acestea se pare că vor continua să existe și poate chiar să devină mai frecvente.
CAPITOLUL AL II-LEA
ANALIZA INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE
PREVĂZUTE ÎN CODUL PENAL ROMÂN
Infracțiunea de luare de mită
Conținutul legal
Luarea de mită reprezintă cea mai gravă și periculoasă faptă de corupție care poate chiar distruge existența societății organizate, a statului. Prevenirea și combaterea luării de mită nu sunt numai deziderate, ele fiind mai mult decât atât, o necesitate stringentă, de prim ordin a societății umane.
Luarea de mită este prevăzută în art. 254 Cod penal și constă în fapta funcționarului, care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Corupția ca fenomen a fost prezentă în toate domeniile vieții sociale și politice din cele mai vechi timpuri, dar în prezent se constată o frecvență deosebit de ridicată a faptelor de luare de mită, ceea ce constituie un fapt negativ. De aceea, legiuitorul a incriminat această infracțiune, iar în prezent se duce o politică susținută pentru a elimina corupția sub forma mitei. Alături de luarea de mită, destul de des întâlnită este infracțiunea de trafic de influență, acestea fiind principalele infracțiuni de corupție săvârșite de către funcționari sau alte persoane fizice și care de altfel sunt și cele mai periculoase.
Prin Legea nr. 78/2000, s-a încercat să se acorde mai mare atenție fenomenului corupției la toate nivelurile, având în vedere faptul că astfel de fapte au luat o amploare deosebită. Astfel au fost încriminate noi infracțiuni care au o legătură directă cu faptele de corupție sau fapte care sunt conexe unor infracțiuni de corupție. Totodată, unele articole din lege privesc în mod direct luarea de mită. Prin art. 8 din lege se extinde situația premisă și la alte domenii, iar prin art. 7 alin. 1 și art. 9 se instituie cauze speciale de majorare a pedepsei (de mărire a maximului special), atunci când luarea de mită a fost săvârșită de o anumită persoană (de exemplu, un organ de constatare) sau în interesul unei anumite organizații sau persoane.
Luarea de mită este o infracțiune foarte întâlnită în campaniile de achiziții publice. Funcționarii acceptă mită pentru a favoriza anumite firme în obținerea unor contracte, pentru a accepta oferte mai slabe decât competiția, în defavoarea cetățenilor, etc.
Politica legislativă actuală a statului român în această materie a fost completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1065/2001 privind aprobarea Programului național de prevenire a corupției și a Planului național de acțiune împotriva corupției.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special este reprezentat de acele relații sociale a căror normală naștere, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de exercitarea cu probitate de către toți funcționarii a atribuțiilor de serviciu. Activitatea de serviciu a unităților de stat, publice sau a oricărei persoane juridice, ar fi greu afectată dacă nu s-ar combate faptele de corupție, dacă funcționarii publici n-ar da dovadă de cinste, corectitudine și probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.
Infracțiunea de luare de mită nu are obiect material, având în vedere faptul că activitatea funcționarului public nu se răsfrânge în mod direct asupra unui bun, lucru sau persoană.
Banii, valorile sau alte foloase nu reprezintă obiecte ale mitei. Sumele de bani sau foloasele (atunci când constau în bunuri corporale) reprezintă lucruri dobândite prin săvârșirea infracțiunii, în sensul art. 118 lit. d Cod penal. Unii autori sunt de părere că există obiect material la luarea de mită doar în ipoteza primirii de bani sau alte foloase. În acest caz va exista obiect material dacă actul pentru a cărui îndeplinire făptuitorul a primit mita, privește un lucru.
Nu trebuie confundat obiectul mitei cu cel al infracțiunii de luare de mită ori prin incriminarea faptelor care constituie infracțiunea, legea are în vedere prima și nu cea de a doua accepțiune.
Obiectul material al infracțiunii este bunul, existența corporală asupra căreia este îndreptată, exercitată și se răsfrânge acțiunea făptuitorului, ori la infracțiunea de luare de mită, acesta nu acționează asupra lor.
De aceea ne exprimăm rezerva față de acele opinii care au susținut fie că în toate cazurile infracțiunea de luare de mită are ca obiect material bunurile sau foloasele fie că examinând, tratând și considerând problema mai nuanțat au afirmat existența acestuia atunci când funcționarul a efectuat actul pentru a cărui îndeplinire a primit mita, dacă aceasta privește un obiect material. Acesta va fi în același timp obiectul material al infracțiunii de luare de mită în infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legatură cu acestea, ipoteza săvârșirii elementului material al laturii obiective a acesteia prin pretinderea, primirea sau acceptarea de bunuri ori servicii.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ
Subiectul activ la luarea de mită nu poate fi decât persoana care are calitatea de funcționar, așa cum acesta este definit prin prevederile art. 147 Cod Penal.
Art. 258, care prevede un maxim mai redus al pedepsei în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute în art. 246-250 Cod penal de către funcționari, nu mai are aplicabilitate și în materia infracțiunii de luare de mită. Indiferent că infracțiunea va fi săvârșită de un funcționar public sau un funcționar, pedeapsa aplicabilă se va situa între aceleași limite (minim special – maxim special) prevăzute de lege. Afirm acest lucru pentru că dispoziția art. 258 Cod penal este expresă și limitativă, referindu-se doar la infracțiunile de serviciu, și nu la cele în legătură cu serviciul.
În concluzie, ori de câte ori se va săvârși o infracțiune de luare de mită, excluzând aici varianta alin. 2, pedeapsa aplicabilă va fi întotdeauna între aceleași limite, indiferent de calitatea subiectului activ (funcționar public sau funcționar).
O problemă ridicată de practica judiciară a fost aceea dacă avocatul poate fi “alt salariat” și dacă poate fi subiect al luării de mită. Prin decizia nr. 569 din 16 mai 1990 s-a decis că avocatul pledant nu poate fi asimilat cu „alt salariat”. S-a susținut că, în primul rând, angajarea avocatului se face de către justițiabil, prin intermediul baroului de avocați, avocatul având rolul de mandatar al persoanelor care l-au angajat, totodată având împuternicirea de a le reprezenta sau asista în procesele civile, penale sau în orice alte cauze. În plus, se arată că avocatul este liber profesionist, având anumite drepturi și obligații, dar fără a exista vreo subordonare față de o autoritate publică.
În al doilea rând, se arată că asimilarea avocatului cu alți salariați ar fi de natură să împieteze asupra rolului apărării, ceea ce ar fi în dezacord cu prevederile înscrise în Declarația Universală a Drepturilor Omului, privitoare la garanțiile dreptului la apărare.
În al treilea rând, avocații nu pot fi asimilați cu alți salariați nici cu ceea ce privește modalitatea de plată. Avocații sunt liber-profesioniști, fiind plătiți de către un justițiabil, prin intermediul baroului de avocați.
De asemenea, în practica judiciară recentă s-au pronunțat hotărâri contradictorii și în ceea ce privește calitatea de medic ca subiect activ al infracțiunii de luare de mită. Prin decizia nr. 1647/2.07.1992, invocându-se prevederile Hotărârii Guvernului nr. 220/1992 privind aprobarea principiilor de bază ale Statutului medicului în România, Curtea Supremă de justiție susține că medicul nu poate fi asimilat funcționarilor publici sau altor salariați. În argumentarea acestei ipoteze se arată că medicul nu însumează caracteristicile funcționarului, dreptul lui de inițiativă și decizie manifestându-se numai în exercitarea actului medical, pentru care poartă deplina răspundere.
După adoptarea Legii nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, în activitatea de urmărire penală s-a pus din nou întrebarea dacă medicul poate fi subiect activ al infracțiunii de luare de mită, în raport cu prevederile art. 3 alin. 2 din acest act normativ în care s-a apreciat că „Medicul nu este funcționar public în timpul executării profesiunii medicale prin natura umanitară și liberală a acesteia”. Având în vedere că Legea nr. 74/1995 nu este o lege penală, evident în sensul art. 141 Cod penal, dispozițiile art. 3 alin. 2 din acest act normativ nu pot schimba înțelesul termenului de funcționar, în sensul legii penale, explicat în art. 147 Cod penal, deoarece s-ar nesocoti principiul stabilit în art. 140 Cod penal, potrivit căruia, atât timp cât legea penală nu dispune altfel, este obligatorie explicația dată termenilor și expresiilor în Titlul VIII al Părții generale a Codului penal. Precizarea făcută în art. 3 alin. 2 din Legea nr. 74/1995 are relevanță pentru dreptul administrativ, și nu pentru dreptul penal, care în art. 254 Cod penal, nici nu folosește termenul de funcționar public, ci de funcționar, înțelesul din art. 147 Cod penal.
În concluzie, medicii, salariați la unități din sectoarele de stat sau private, pot avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de luare de mită.
În practica judiciară s-a considerat că și persoanele aflate în termenul de încercare în vederea angajării definitive au calitatea de funcționari în sensul legii penale. S-a decis astfel, având în vedere că în această perioadă persoanele respective îndeplinesc sarcinile de serviciu ale funcției în care urmează să fie angajate, cu toate că nu poate fi vorba de existența unui contract de muncă. Totuși, ele au obligația de a se supune regulamentului de ordine interioară și disciplinei muncii în unitatea respectivă.
În practica judiciară, s-a decis că o persoană neîncadrată cu contract de muncă, dar aflată în executarea unei pedepse la locul de muncă va putea fi subiect activ al luării de mită, doar dacă raporturile dintre condamnat și unitate își au originea în infracțiunea săvârșită și sunt stabilite pe baza mandatului de executare.
O altă problemă care se ridică este aceea de a ști dacă studenții practicanți (indiferent că sunt studenți militari sau civili) pot fi sau nu considerați funcționari sau salariați în sensul legii penale. Problema a fost intens dezbătută și s-a decis că studenții practicanți vor răspunde pentru luare de mită, în funcție de atribuțiile pe care le au în timpul practicii, pentru că numai în raport cu acestea se poate aprecia dacă execută sau nu „o însărcinare în serviciul” unității în care efectuează practica.
Un ultim aspect care trebuie analizat în tratarea subiectului activ, este acela de a stabili ce se înțelege prin funcționar cu atribuții de control variantei agravate prevăzute în art. 254 alin. 2 Cod penal. În varianta prevăzută în alin. 2 se prevede că este vorba despre un funcționar cu atribuții de control. Aceasta înseamnă că se va reține forma agravată ori de câte ori fapta va fi săvârșită de un funcționar cu atribuții de control, dar în exercițiul atribuțiilor de serviciu. Cu alte cuvinte, efectuarea controlului trebuie să constituie una din îndatoririle de serviciu ale funcționarului. Dacă un funcționar cu atribuții de control primește o sumă de bani, dar nu cu ocazia efectuării unui asemenea control, se va reține forma simplă a infracțiunii (de exemplu, șeful Gărzii Financiare dintr-un anumit județ este un funcționar public cu atribuții de control; dar dacă el primește o sumă de bani pentru a facilita angajarea unei persoane ca inspector financiar, atunci funcționarul va comite luarea de mită în forma simplă (art. 234 alin. 1 Cod penal).
Prin funcționar cu atribuții de control se înțelege acel funcționar care are în sfera sa de activitate verificarea permanentă sau inopinată într-un domeniu oarecare, cu scopul de a cunoaște realitățile și modul cum se desfășoară activitatea în domeniul respectiv, spre a preîntâmpina sau a lichida eventualele lipsuri și a îmbunătăți activitatea. Competența de a stabili atribuțiile unui funcționar – inclusiv atribuțiile de control – revine organului sub autoritatea căruia își desfășoară activitatea și care cunoaște specificul și natura activităților funcționarului respectiv. Pentru acest motiv atribuțiile unui funcționar sunt stabilite de organul competent corespunzător și sunt cuprinse în actul normativ care reglementează activitatea sa.
Prin urmare, pentru a statua dacă un funcționar are sau nu atribuții de control este necesar să se examineze cu atenție actele normative referitoare la atribuțiile sale de serviciu. Această examinare trebuie făcută în fiecare caz concret, evitându-se orice generalizări pe categorii de funcționari.
Subiectul pasiv
Subiectul pasiv este reprezentat de organul sau instituția de stat, de o unitate din cele prevăzute la art. 145 Cod penal sau orice altă persoană juridică în serviciul căreia făptuitorul își îndeplinește atribuțiile de serviciu și a cărei imagine a fost puternic afectată, știrbită prin fapta funcționarului public (sau funcționarului).
Situatia premisă care intră în structura juridică a infracțiunii de luare de mită, constă, potrivit art 254 Cod penal, modificat prin art. 8 din Legea nr. 78/2000, în preexistența unui serviciu funcționând ca o autoritate, instituție sau organ de stat, societate comercială, precum și orice alt agent economic, persoană juridică, care are competența de a efectua acte de natura celor care prilejuiesc savârșirea acesteia.
Latura obiectivă
Elementul material
Elementul material la luarea de mită se poate realiza atât prin acțiune, cât și prin inacțiune.
În ceea ce privește acțiunea, modalitățile normative prevăzute de lege sunt pretinderea, primirea de bani sau alte foloase sau acceptarea acestora. Inacțiunea constă în nerespingerea de către funcționarul public (sau funcționar) a unei promisiuni având ca obiect bani sau alte foloase.
„A pretinde” bani sau alte foloase presupune din partea făptuitorului formularea unei cereri, a unei pretenții având ca obiect bani sau alte foloase. Pentru consumarea infracțiunii sub forma pretinderii nu are importanță dacă pretenția formulată a fost satisfăcută sau nu. Întotdeauna în cazul pretinderii inițiativa aparține făptuitorului, putând fi făcută prin cuvinte, gesturi, scrisori sau orice alt mijloc de comunicare, astfel încât cel căruia i se adresează să înțeleagă că i s-au pretins bani sau alte foloase.
„A primi” înseamnă a lua în posesie, a prelua un obiect care i se înmânează, i se dăruiește, sau a încasa o sumă de bani. Săvârșirea infracțiunii de luare de mită presupune și existența infracțiunii corelative de dare de mită. Primirea implică darea efectivă din partea mituitorului, iar acțiunea de primire trebuie să fie voluntară și spontană, caracterizându-se printr-o relativă concomitență între acceptarea propunerii și primire. Dacă primirea este ulterioară actului de acceptare, suntem deja în prezența unei infracțiuni consumate de luare de mită, iar săvârșirea acțiunii de primire nu afectează unitatea de infracțiune. Va exista o singură infracțiune săvârșită în două modalități normative din cele patru posibile aspect ce va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei.
„Primirea” se poate realiza în mod direct între mituitor și mituit, dar și indirect, prin intermediar sau prin alte mijloace (poștă, tren sau depunerea unei sume de bani la o bancă în contul făptuitorului, adică a funcționarului mituit).
Acceptarea ca modalitate de săvârșire a luării de mită presupune acordul explicit al făptuitorului la oferta de mituire. În acest caz inițiativa aparține mituitorului care va comite infracțiunea corelativă de dare de mită sub forma oferirii. Acceptarea promisiunii poate fi expresă, dar și tacită. În acest caz, acceptarea rezultă din anumite manifestări care relevă în mod neîndoielnic acceptarea.
Nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, înseamnă de fapt o acceptare a promisiunii în mod tacit. Legiuitorul ar fi putut să nu mai prevadă în plus această modalitate, ea existând implicit prin incriminarea acceptării, dar s-a dorit încă o dată să se impună funcționarilor obligația de a respinge o asemenea promisiune de mituire.
Pentru existența infracțiunii se cer a fi îndeplinite anumite cerințe esențiale:
Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin expresia „alte foloase” se înțelege un folos patrimonial (comisioane, lucrări gratuite, chiar acordare unui împrumut de bani într-un mod avantajos cu restituirea acestuia) sau un avantaj nepatrimonial sau de orice natură (de exemplu va săvârși infracțiunea de luare de mită directorul unei societăți comerciale, care condiționează angajarea unei persoane de sex feminin, de întreținerea de către acesta din urmă a unor relații sexuale de orice natură cu făptuitorul). În ceea ce privește această cerință, în practica judiciară și doctrină, au existat discuții referitoare la valoarea folosului material și influența pe care această valoare o are asupra existenței sau inexistenței infracțiunii. Într-o părere s-a susținut că atâta timp cât textul art. 254 Cod penal nu face nici o referire la cuantumul folosului, conținutul infracțiunii se realizează. Consider că într-o atare situație, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ar putea fi incidente dispozițiile art. 181 Cod penal referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Într-o altă părere se consideră că micile „atenții”, cadouri cu ocazia zilei de naștere sau onomastice nu pot fi considerate drept mită. Dar și în acest caz instanța de judecată va trebui să stabilească valoarea acestor cadouri. Dacă valoarea este foarte mare se deduce că în realitate este vorba despre o modalitate deghizată de a lua mită.
În al doilea rând se cere ca banii sau alte foloase primite, pretinse, acceptate sau nerespinse să nu fie datorați în mod legal funcționarului sau unității unde acesta își îndeplinește sarcinile de serviciu. În cazul luării de mită banii sau alte foloase reprezintă o retribuție, o răsplată a conduitei incorecte a funcționarului.
În al treilea rând se cere ca acțiunea de pretindere, acceptare ori primire sau inacțiunea de nerespingere a promisiunii, să aibă loc înainte sau să fie concomitentă neîndeplinirii ori întârzierii efectuării unui act ce intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului mituit. Va exista luarea de mită și în situația în care acceptarea are loc înainte de efectuarea actului, iar primirea efectivă după efectuarea unui asemenea act.
În sfârșit, se cere ca actul vizat de acțiunea de corupere să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului, neavând importanță dacă acel act privește o îndatorire de serviciu specifică sau generică.
Dacă în momentul săvârșirii acțiunii specifice elementului material sub forma pretinderii sau primirii, făptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu îndeplinirea acelui act, dar lasă să se creadă acest lucru, atunci fapta va fi calificată ca înșelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1 și 2 Cod penal.
Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă la infracțiunea de luare de mită constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfășurare a activității de serviciu într-un organ sau într-o instituție de stat, într-o unitate dintre cele prevăzute la art. 145 Cod penal sau în orice altă persoană juridică.
Urmarea imediată întotdeauna rezultă din materialitatea faptei, deoarece legea nu condiționează existența infracțiunii de producerea unei urmări.
Legătura de cauzalitate
Luarea de mită, fiind o infracțiune formală (de pericol), nu mai este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între acțiune sau inacțiune și urmarea socialmente periculoasă.
Latura subiectivă
Forma de vinovăție cu care se săvârșește această infracțiune este intenția directă. Intenția specifică luării de mită este calificată prin scop. Aceasta înseamnă că, în momentul când un funcționar pretinde, primește, acceptă sau nu respinge un folos ce nu i se cuvine, el trebuie să fi urmărit scopul special prevăzut de lege, și anume să îndeplinească sau să nu îndeplinească un act privitor la îndatoririle de serviciu, să îndeplinească un act contrar unor asemenea îndatoriri sau să întârzie îndeplinirea unui asemenea act.
Termenul „scop” folosit în art. 254 Cod penal trebuie interpretat în accepțiunea sa strictă de finalitate ce se situează în afara infracțiunii. Infracțiunea va exista indiferent dacă scopul s-a realizat sau nu. De obicei, mobilul, impulsul interior care stă la baza săvârșirii infracțiunii este de cele mai multe ori, dorința funcționarului de a obține câștiguri fără muncă. Pot exista și alte mobiluri, dar acestea nu condiționează existența laturii subiective, de ele ținându-se seama la individualizarea pedepsei.
Forme, modalități, sancțiuni
Forme. Luarea de mită fiind o infracțiune intenționată comisivă, este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii.
Actele de pregătire, „acceptarea” și „nerespingerea promisiunii” sunt considerate ca făcând parte integrantă din conținutul infracțiunii. În esență, acestea sunt acte de pregătire ale „primirii de bani sau alte foloase”, dar prezintă un pericol social deosebit și de aceea sunt incriminate autonom. Tentativa la infracțiunea de luare de mită ar fi posibilă în varianta „primirii”, dar la acest moment infracțiunea ar putea fi deja consumată în forma acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia. Spun „ar putea fi deja consumată”, pentru că se poate concepe și situația când primirea nu a fost precedată nici de pretindere și nici de acceptarea sau nerespingerea unei promisiuni. Oferirea de bani și primirea de bani în acest caz se succed foarte repede. Dar și în situația descrisă primirea este precedată de o acceptare a ofertei, chiar dacă din punct de vedere obiectiv ar fi greu de făcut o asemenea diferență.
În concluzie, și în varianta „tentativei de primire” infracțiunea de luare de mită este deja consumată, așa cum am mai spus, sub forma „acceptării”. De aceea este greșit a spune că tentativa este posibilă, dar legea nu o pedepsește.
Conform art. 254 alin. 3 se poate dispune confiscarea specială a bunurilor care au făcut obiectul luării de mită, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentul lor în bani. Banii, valorile care au făcut obiectul luării de mită nu sunt altceva decât bunuri dobândite prin săvârșirea infracțiunii în sensul art. 118 lit. d Cod penal. Legiuitorul a prevăzut această modalitate specială de confiscare specială tocmai pentru a sublinia caracterul obligatoriu al acesteia și pentru a reglementa și situația când bunurile nu se găsesc (condamnatul fiind obligat la plata contravalorii în bani).
Modalități. În varianta normativă prezentă în art. 254 alin. 1 Cod penal există două modalități, și anume: pretinderea sau primirea de către un funcționar de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin, iar a doua constă în acceptarea sau nerespingerea de către un funcționar a promisiunii de foloase necuvenite. În art. 254 alin. 2 Cod penal este prevăzută și o modalitate agravată, atunci când fapta este săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.
Prin Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție se introduc încă două variante agravate, prevăzute în art. 7 alin. 1 și art. 9. De fapt, prin art. 7 alin. 1, modalitatea agravată prevăzută în art. 254 alin. 2 a fost extinsă și la cazurile în care infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită de o persoană care, potrivit legii, are atribuții de constatare sau de sancționare a contravențiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor.
De asemenea, conform art. 9 din lege fapta este mai gravă, dacă este săvârșită în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale, ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența negocierile tranzacțiilor comerciale internaționale ori schimburile sau investițiile internaționale.
Sancțiuni. Pentru infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. 1 Cod penal pedeapsa principală este închisoarea de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi, iar pentru varianta agravantă, prevăzută în alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În cazul modalității agravate prevăzute prin art. 9 din Legea nr.78/2000 pedeapsa este aceea stabilită prin dispozițiile alin. 1 și 2 al cărui maxim este majorat cu 5 ani închisoare. Astfel în situația săvârșirii infracțiunii de luare de mită, în condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin 1 maximul special al pedepsei este de 17 ani închisoare, iar atunci când raportarea se referă la alin 2, acesta este de 20 ani închisoare.
Infracțiunea de dare de mită
Conținutul legal
Darea de mită este o infracțiune comună licitațiilor deschise. Sunt numeroase firme care oferă mită, funcționarilor implicați în achizițiile publice pentru a fi favorizați. Sunt celebre cazurile de atribuire de contracte pentu construcția de autostrăzi unor oferte nefavorabile chiar păguboase pentru statul român.
Infracțiunea de dare de mită este prevăzută în art. 255 Cod penal și constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui funcționar public (sau funcționar) direct sau indirect, în scopul determinării acestuia să îndeplinească, să nu îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, sau de a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu.
Darea de mită, spre deosebire de luarea de mită, este considerată o infracțiune în legătură cu serviciul, deoarece prin acțiunea de corupere exercitată asupra unui funcționar public (sau funcționar) se aduce atingere imaginii unei unități publice sau persoane juridice, precum și prestigiului acelui funcționar.
Cerând funcționarilor publici sau funcționarilor corectitudine și probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu legea asigură acestora în același timp și o protecție eficientă împotriva actelor de corupere la care ar putea fi expuși.
Din punct de vedere al tehnicii legislative folosite la incriminarea acestei fapte facem precizarea că art. 255 (darea de mită) este în raport cu art. 254 (luarea de mită) o normă de referire, iar art. 254 este o normă la care se face referire. Astfel, între acestea există o legătură indisolubilă, în sensul că ori de câte ori se modifică art. 254 Cod penal implicit se va modifica și art. 255 Cod penal.
Legea nr. 78/2000, despre care am făcut referire când am analizat luarea de mită, se referă și la darea de mită, cu aplicabilitate directă la aceasta fiind art. 7 alin. 3, art. 8 și art. 9 din lege.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special este reprezentat de acele relații sociale a căror naștere, normală desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea unei comportări cinstite din partea funcționarilor în exercitarea atribuțiilor de serviciu și fără combaterea acțiunilor de corupție săvârșite cu privire la acești funcționari.
Încriminarea distinctă a dării de mită este menită, prin natura sa să decurajeze pe cei care încearcă să-și promoveze interesele prin coruperea funcționarilor, să apere probitatea acestora și să contribuie la reducerea corupției.
Obiect material la această infracțiune nu există. Totuși, în doctrină se admite că există obiect material în situația ofertei de mită respinsă de către funcționar bunurile oferite devenind obiecte materiale ale infracțiunii. Într-o altă opinie se consideră că dacă acțiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, infracțiunea are și un astfel de obiect, constând în acel bun.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ
Subiect activ la această infracțiune poate fi orice persoană care are capacitatea de a răspunde penal, legea necerând nici o calitate specială.
Darea de mită poate fi comisă chiar și de un funcționar, când se încearcă oferirea de bani unui alt funcționar public (sau funcționar) în scopurile arătate în art. 254 Cod penal, în acest caz primul funcționar comportându-se ca un simplu particular în raport cu cel de-al doilea.
Având în vedere că luarea și darea de mită sunt infracțiuni corelative, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ la darea de mită (și nu instigator sau complice la luarea de mită), iar cel care a luat mită (adică mituitul) va fi subiect activ la luare de mită (și nu instigator sau complice la dare de mită).
Darea de mită poate fi comisă atât direct de către mituitor, cât și indirect, prin intermediar, în acest caz fiind necesar ca promisiunea, oferta sau folosul să ajungă la funcționar, să nu rămână la intermediar. Dacă acțiunea se oprește la intermediar nu se poate reține nici calitatea de autor al dării de mită, în sarcina primei persoane, nici calitatea de complice la darea de mită în persoana intermediarului. În ipoteza în care chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să comită fapta prin intermediul său, el va dobândi calitatea de instigator la darea de mită, în care se absoarbe aceea de complice.
În literatura juridică s-a ridicat următoarea problemă, care a primit o rezolvare juridică justă: astfel, se pune întrebarea care va fi încadrarea juridică corectă, în situația în care intermediarul a acționat la cererea și în interesul mituitorului, transmițând banii ori celeilalte foloase funcționarului mituit, în același timp intermediarul cunoscând și activitatea autorului celelalte infracțiuni, de luare de mită, prevăzând rezultatul ei socialmente periculos și voind să contribuie la săvârșirea de către autor a faptei de luare de mită. Într-o asemenea situație, acțiunea intermediarului, deși unică, datorită împrejurărilor în care a avut loc și a urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele, atât ale complicității la luare de mită, cât și la dare de mită, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 33 lit. b Cod penal privind concursul ideal de infracțiuni.
Într-o altă opinie, s-a subliniat că în cazul infracțiunilor de luare și dare de mită, care în doctrină sunt considerate infracțiuni bilaterale disociate, ajutorul dat în realizarea uneia dintre ele reprezintă totdeauna un ajutor și pentru cealaltă, ceea ce denotă că pentru complice va exista întotdeauna o dublă participare.
Astfel, fiecare dintre cei ajutați vor răspunde pentru luare de mită, respectiv pentru dare de mită, dar complicele în toate cazurile ar urma să fie sancționat pentru două infracțiuni, ceea ce ar reprezenta o inechitate și o inadvertență. Această părere este printre puținele care combat teza concursului ideal de infracțiuni, fiind soluție adoptată și în prezent.
Astfel, în sprijinul tezei concursului ideal de infracțiuni, în doctrină se analizează următorul exemplu: de pildă, intermediarul l-a ajutat pe mituitor să procure și suma de bani necesară coruperii unui funcționar, după care el a efectuat demersuri în vederea acceptării de către funcționar, a primirii acelei sume, pe care tot el i-a înmânat-o. Observăm că, în acest caz, nu se poate reține doar complicitatea la infracțiunea de luare de mită, deoarece dacă am proceda așa, ar rămâne nesancționată complicitatea la infracțiunea de dare de mită, care s-a săvârșit și prin procurarea sumei de bani necesară coruperii funcționarului.
Subiectul pasiv
Subiect pasiv al infracțiunii de dare de mită este orice unitate din cele prevăzute la art. 145 Cod penal sau o persoană juridică privată, în al cărui serviciu își desfășura activitatea funcționarul căruia i se promite, i se oferă sau i se dă mită.
Subiect pasiv poate fi și funcționarul, în situația în care el respinge promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, prin fapta mituitorului, fiind atins și prestigiul funcționarului, creându-se suspiciunea că acesta, în anumite cazuri, ar putea fi mituit.
În structura juridică a infracțiunii de dare de mită, în conformitate cu prevederile art. 255 Cod Penal, astfel cum au fost modificate prin art. 8 din Legea nr. 78/2000, situația premisă constă în preexistența unui serviciu funcționând ca o autoritate, instituție sau organe de stat, societate comercială, companie ori societate națională, regie autonomă precum și orice alt agent economic, persoană juridică și care are competeța de a efectua acte de natura celor care prilejuiesc săvârșirea ei.
Latura obiectivă
Elementul material
Elementul material se prezintă sub forma a trei acțiuni, și anume promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase.
Promisiunea presupune asumarea unui angajament de către o persoană, de a remite în viitor bani sau alte foloase unui funcționar public (sau funcționar). Promisiunea se poate face în mod direct, verbal sau indirect, în scris sau prin orice alt mod, fiind necesar ca aceasta să ajungă la cunoștința destinatarului, indiferent dacă acesta o respinge sau nu.
Prin „oferire” se înțelege a prezenta, a etala, a înfățișa anumite obiecte, bani, bunuri sau alte foloase, unui funcționar public urmând ca acesta să le primească pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act ce intră în atributele sale de serviciu. Astfel, oferta trebuie să fie precisă, să se concretizeze într-o acțiune efectivă, reală și să pornească la inițiativa mituitorului. Infracțiunea există în această formă indiferent dacă oferta este refuzată sau urmată de acceptare.
Darea de bani sau alte foloase constă în acțiunea mituitorului de a preda în mâna funcționarului mituit aceste valori, ceea ce în mod necesar presupune și săvârșirea infracțiunii corelative de luare de mită, de către acest funcționar. Pentru existența infracțiunii în această formă nu are importanță dacă inițiativa a aparținut mituitorului sau celui care a primit mita, sau dacă cel care a dat mită a cedat solicitărilor funcționarului. De asemenea, pentru a exista infracțiunea în această formă se mai cere ca mituitorul să nu fi fost constrâns prin orice mijloace să dea mită, de către cel care a primit mita. Infracțiunea va exista atât atunci când funcționarul a îndeplinit actul pentru care a primit mită, cât și atunci când funcționarul nu a îndeplinit actul, important fiind să fi avut loc transmiterea banilor, valorilor sau altor foloase.
Darea de mită se poate efectua atât direct, cât și indirect, prin intermediar.
Pentru întregirea laturii obiective se cer a fi îndeplinite următoarele cerințe esențiale:
În primul rând, existența infracțiunii presupune ca întotdeauna promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani, bunuri sau alte foloase. În caz contrar, nu există infracțiunea de dare de mită, chiar dacă funcționarul a fost determinat să facă un act nedrept, sau să întârzie îndeplinirea unui act, dar ca urmare a rugăminților, insistențelor sau unor recomandări venite din partea celui interesat de îndeplinirea acelui act, și nu ca urmare a promisiunii, oferirii sau dării de bani, bunuri sau alte foloase.
A doua cerință constă în aceea ca banii sau foloasele primite, oferite sau date trebuie să fie necuveniți adică să nu fie datorați în mod legal funcționarului sau unității din care acesta face parte și să constituie plata sau răsplata în vederea efectuării unui act determinat.
A treia cerință prevede ca promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase trebuie să aibă loc înainte ca funcționarul să îndeplinească sau nu îndeplinească un act, sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii acelui act. Dacă infracțiunea s-a realizat în forma promisiunii sau oferirii, darea efectivă de bani sau alte foloase, remiterea acestora se poate face și după ce funcționarul a îndeplinit sau nu a îndeplinit atribuțiile de serviciu, a întârziat îndeplinirea acestora sau a făcut un act contrar îndatoririlor de serviciu.
O ultimă cerință se referă la faptul că actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, întârziere, mituitorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, trebuie să fie unul privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului sau contrar acestora.
Există dare de mită când o persoană i-a oferit unui ofițer de poliție suma de bani pentru a nu da curs dosarului de cercetare penală pentru sustragerea constatată (și care a fost săvârșită de acea persoană) sau în cazul unei persoane care oferă unui paznic o sumă de bani pentru a sesiza organele de poliție în legătură cu sustragerea efectuată de acea persoană. Nu va exista infracțiune, când funcționarul căruia i s-a oferit o sumă de bani, nu avea competența de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis fapta; de exemplu atunci când i se oferă o sumă de bani secretarului tehnic al unei comisii pentru soluționarea conflictului de muncă, în vederea obținerii unei soluții favorabile, deoarece acesta nu face parte din componența comisiei, neavând nici o atribuție în acest sens.
În schimb, există dare de mită, când funcționarul căruia i se oferă o sumă de bani are atribuții limitate în ceea ce privește actul care îl interesează pe mituitor (de exemplu, i se oferă o sumă de bani unui funcționar de la primărie având ca atribuții de serviciu verificarea dosarelor pentru acordarea de locuințe sociale și trimiterea lor mai departe spre comisia care acordă efectiv aceste locuințe).
Tot dare de mită se va reține și în situația când fratele unei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni, promite unele foloase unui ofițer de poliție, chiar dacă acesta nu instrumentează efectiv cazul, fiind coleg de birou cu cel care are în competență cauza la care am făcut referire.
Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă constă în producerea unei stări de pericol, concretizată în crearea posibilității ca un funcționar să îndeplinească în mod incorect sau să nu îndeplinească un act ce intră în atribuțiile de serviciu ale acestuia.
De asemenea, se creează o stare de pericol și în ceea ce privește buna desfășurare a activității de serviciu într-un organ de stat, instituție publică sau în cadrul unei persoane juridice. Aceste urmări întotdeauna rezultă din săvârșirea faptelor incriminate.
Legătura de cauzalitate
Legătura de cauzalitate există dacă se probează că activitatea mituitorului a creat în concret, posibilitatea încălcării îndatoririlor de serviciu, de către funcționarii publici (sau funcționarii), care își desfășoară activitatea într-o anume unitate sau persoană juridică.
Infracțiunea de primire de foloase necuvenite
Conținutul legal
Apare în cadrul licitațiilor restrînse dar și a celor deschise. Se manifestă în general prin primirea unor bunuri sau sume de bani, după ce o anumită firmă a câștigat o licitație cu toate că nu a influențat direct rezultatul.
Infracțiunea este prevăzută în art. 256 Cod penal și constă în primirea de către un funcționar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.
Prin Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție au fost extinse ariile de aplicare ale infracțiunilor de corupție prevăzute în Codul penal, unele aspecte vizând în mod direct și infracțiunea de primire de foloase necuvenite.
Astfel, prin art. 8 din lege a fost extinsă situația premisă, în sensul că prevederile art. 256 Cod penal se aplică și managerilor, directorilor, administratorilor și cenzorilor societăților comerciale, companiilor și societăților naționale, ori regiilor autonome și ai oricăror alți agenți economici, ori regiilor autonome și ai oricăror alți agenți economici.
Prin art. 7 și art. 9 au fost introduse cauze speciale de pedepsire, de fapt de majorare a maximului pedepsei prevăzut de art. 256 Cod penal, în cazul în care subiectul activ are o anumită calitate (art. 7) sau în cazul în care infracțiunea a fost săvârșită în interesul anumitor organizații sau persoane (art. 9).
Această infracțiune a fost incriminată în Codul penal, deoarece exercitarea atribuțiilor de serviciu, îndeplinirea actelor la care un funcționar este obligat în temeiul funcției, nu trebuie să constituie pentru acesta o sursă de venituri ilicite, o cale de inițiere a unor foloase necuvenite. Totuși, fapta nu este la fel de gravă ca luarea de mită, întrucât în cazul acestei infracțiuni, funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit actul conform atribuțiilor de serviciu și fără a exercita vreo constrângere asupra beneficiarului actului (după îndeplinirea acestuia).
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale care asigură normala desfășurare a activității unei unități sau instituții de stat sau publice, sau a altor persoane juridice, lucru care nu ar fi posibil fără un comportament cinstit și corect al funcționarilor, chiar și după îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu de către aceștia.
Între infracțiunea de primire de foloase necuvenite și luarea de mită există multe asemănări, de aceea în literatura juridică unii autori au considerat infracțiunea prevăzută în art. 256 Cod penal, o variantă a luării de mită.
Obiect material în cazul acestei infracțiuni nu există. Banii sau foloasele primite constituie bunuri dobândite prin săvârșirea infracțiunii în sensul art. 118 lit. a Cod penal și vor fi supuse confiscării speciale conform art. 256 Cod penal.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ
Subiectul activ al infracțiunii, așa cum rezultă din interpretarea art. 256 Cod penal, este circumstanțiat, putând fi un funcționar public (sau funcționar).
Participația este posibilă în situația în care actul de care a beneficiat persoana fizică a fost îndeplinit de mai multe persoane care aveau acest drept (comisie sau echipă formată din mai mulți funcționari publici sau funcționari), iar foloasele au fost date întregului colectiv, simultan sau succesiv. Astfel, membrii comisiei sau echipei, care au primit banii sau foloasele în mod nemijlocit, sunt coautori la infracțiunea de primire de foloase necuvenite, iar dacă există trei sau mai mulți funcționari publici (sau funcționari) se poate aplica și circumstanța agravantă legală generală prevăzută de art. 75 lit. a Cod penal – „săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună”.
Persoana care cooperează în mod nemijlocit la săvârșirea faptei, neavând calitatea cerută de lege (funcționar public sau funcționar) nu poate răspunde decât pentru complicitate la infracțiunea de primire de foloase necuvenite.
Autor al infracțiunii de primire de foloase necuvenite este atât persoana care primește în mod direct banii sau foloasele, dar și acela care primește foloasele în mod indirect, printr-un intermediar. În acest caz activitatea intermediarului va fi calificată ca fiind complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 256 Cod penal. Persoana care a dat foloasele necuvenite, la fel ca și cel care cumpără influența în cazul art. 257 Cod penal, nu se pedepsește, deoarece fapta sa nu este incriminată ca infracțiune prin nici un text de lege.
Subiectul pasiv
Subiect pasiv la această infracțiune poate fi un organ sau o instituție de stat, o unitate din cele prevăzute la art. 145 Cod penal, precum și orice altă persoană juridică unde își desfășoară activitatea funcționarul public (sau funcționarul) care se face vinovat de primirea de foloase necuvenite.
În structura juridică a infracțiunii de primire de foloase necuvenite situația premisă constă în existența unui serviciu funcționând ca o autoritate, instituție, organ de stat sau alta persoană juridică, unitate care are competența de a efectua acte de natura celor care prilejuiesc săvârșirea acesteia.
Latura obiectivă
Elementul material
Elementul material constă într-o acțiune de primire a unor bani sau foloase de către un funcționar public (sau funcționar), după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia. Primirea semnifică o acțiune de preluare, de luare în posesie a unor bunuri, încasarea unor sume de bani ce i-au fost remise funcționarului, fie în mod direct, fie în mod indirect, prin intermediar.
Prin expresia „a îndeplinit un act în virtutea funcției sale” înțelegem că este vorba despre efectuarea oricărui act ce intră în atribuțiile de serviciu ale făptuitorului. Prin expresia „obligat în temeiul funcției sale” se înțelege că efectuarea acelui act constituie o îndatorire de serviciu a funcționarului public sau funcționarului.
În cazul infracțiunii de primire de foloase necuvenite legiuitorul a avut în vedere îndeplinirea unui act întotdeauna licit și totodată obligatoriu de îndeplinit pentru funcționarul public sau funcționar. În acest sens, în practica judiciară s-a reținut infracțiunea de primire de foloase necuvenite, atunci când un lucrător vamal a primit sume de bani sau bunuri după ce și-a îndeplinit în mod corect atribuțiile de serviciu și la care era obligat.
Dacă un funcționar public (sau funcționar) și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu nu în mod corect, ci prin încălcarea acestora, iar după aceasta primește bani sau bunuri de la o persoană favorizată prin îndeplinirea acelui act, fapta nu va fi încadrată la art. 256 Cod penal, ci va fi considerată abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, dacă sunt îndeplinite toate condițiile cerute de această infracțiune. În schimb, dacă banii au fost primiți înainte de efectuarea actelor, în condițiile descrise mai sus, atunci fapta va fi considerată luare de mită (art. 254 Cod penal).
Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii este necesar a fi îndeplinite următoarele cerințe esențiale:
În primul rând, se cere ca banii, bunurile sau foloasele primite de funcționar să fie necuvenite, adică să aibă caracter de retribuție, de recunoștință pentru îndeplinirea unui act determinat. Această cerință nu este prevăzută în art. 256 Cod penal, dar se desprinde din denumirea marginală a infracțiunii, în plus trebuind să ținem cont și de faptul că funcționarul este retribuit de către organul sau instituția de stat, unitatea prevăzută la art. 145 Cod penal sau orice altă persoană juridică unde își desfășoară activitatea. Foloasele sunt considerate necuvenite atât în situația când a fost îndeplinit un act gratuit, funcționarul primind bani sau bunuri de la beneficiar, cât și atunci când funcționarul, conform dispozițiilor legale, trebuia „retribuit” (mai exact este vorba despre plata unei sume în contul unității pentru eliberarea unui act – de exemplu eliberarea unei adeverințe de licență, foaie matricolă pentru care se percep anumite taxe), dar acesta primește o sumă de bani peste ceea ce se datora în mod legal.
A doua cerință este legată de momentul remiterii foloaselor necuvenite. Astfel, cerința este îndeplinită dacă banii, bunurile sau alte foloase au fost remise funcționarului după ce acesta a îndeplinit un act conform atribuțiilor de serviciu, cu condiția să nu fi existat anterior între ei vreo înțelegere în acest sens. De asemenea, o astfel de înțelegere nu trebuie să existe nici în momentul efectuării actului. În funcție de acest moment se stabilește încadrarea juridică a faptei. Astfel, dacă funcționarul primește banii înainte de a îndeplini actul conform atribuțiilor de serviciu fapta va fi încadrată drept luare de mită (art. 254 Cod penal). De asemenea, va exista tot infracțiunea prevăzută în art. 254 și în situația când înțelegerea are loc înainte de întocmirea actului (sau efectuarea unei anume activități), iar remiterea efectivă are loc după efectuarea acelui act. În sfârșit, pentru îndeplinirea acestei cerințe nu are importanță cui a aparținut inițiativa, în cazul primirii de către funcționar a foloaselor necuvenite, pentru că art. 256 Cod penal incriminează doar primirea, și nu pretinderea. Dacă după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat, funcționarul obligă pe beneficiarul actului să-i remită bani, bunuri, foloase cu titlu de retribuție (indiferent că acesta din urmă i le aduce sau nu), considerăm că suntem în prezența unui abuz în serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246 Cod penal).
Ultima cerință presupune ca actul îndeplinit de către funcționar trebuie să fi fost unul licit, această condiție rezultând din prevederile art. 256 Cod penal potrivit cărora acțiunea de primire a banilor sau a altor foloase trebuie să fie săvârșită după ce funcționarul a îndeplinit un act în virtutea funcției sale și la care era obligat în temeiul acesteia.
Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă se prezintă sub forma unei stări de pericol la adresa unității de stat, autorității publice sau persoanei juridice din care face parte funcționarul, prin afectarea imaginii și știrbirea prestigiului unității de stat, autorității publice sau persoanei juridice.
Legătura de cauzalitate
Urmarea rezultă implicit din săvârșirea faptei, astfel că pentru existența infracțiunii nu este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată, textul de lege necerând pentru existența infracțiunii producerea unui anume rezultat.
Infracțiunea de trafic de influență
Conținutul legal
Este o infracțiune conexă infracțiunilor de corupție. În cazul licitațiilor restrânse se manifestă prin primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, în schimbul promisiunii intervenției pe lângă funcționarii cu atribuții în domeniul pentru favorizarea câstigării acelei licitații.
Infracțiunea de trafic de influență este prevăzută în art. 257 Cod penal și constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Prin Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea și sancționarea faptelor de corupție au fost introduse noi infracțiuni de corupție, precum și infracțiuni conexe acestora, dar în același timp s-a extins și câmpul de aplicare al infracțiunilor de corupție existente în Codul penal, printre care se găsește și infracțiunea de trafic de influență.
Astfel, conform art. 8 din Legea nr. 78/2000, situația premisă necesară existenței infracțiunii de trafic de influență a fost extinsă și cu privire la societățile comerciale, companiile și societățile naționale, regiile autonome și orice agenți economici.
Tot prin Legea nr. 78/2000 a fost introdusă o modalitate specială de majorare a pedepsei; astfel, conform art. 7 alin. 3, dacă infracțiunea a fost săvârșită de o persoană care potrivit legii, are atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, precum și de un funcționar cu atribuții de control, maximul pedepsei se majorează cu 2 ani.
De asemenea, conform art. 9 din Legea nr. 78/2000, dacă infracțiunea de trafic de influență a fost săvârșită în interesul unei organizații, asociații sau grupări criminale, ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influența schimburile sau investițiile internaționale, maximul pedepsei prevăzut în art. 257 Cod penal se majorează cu 5 ani.
Infracțiunea de trafic de influență a fost inclusă în capitolul „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul” întrucât chiar dacă activitatea infracțională, nu este în mod nemijlocit legată de activitatea de serviciu, își răsfrânge negativ efectele asupra acesteia, creând suspiciuni că funcționarii publici sau funcționarii sunt coruptibili sau pot fi influențați în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu. Toate acestea aruncă o lumină defavorabilă asupra organizațiilor de interes public sau a altor persoane juridice și aduc atingere activității acestora.
Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic special este reprezentat de acele relații sociale privitoare la desfășurarea activității unităților publice sau private în condiții care să asigure încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure personalul acestora. Comiterea acestei infracțiuni discreditează activitatea de serviciu și îi aduce grave prejudicii.
Obiect material în cazul acestei infracțiuni nu există, banii sau foloasele pretinse sau primite de subiectul activ, constituind lucruri date pentru săvârșirea infracțiunii, care vor fi supuse confiscării speciale.
Subiecții infracțiunii
Subiectul activ
Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public (sau funcționar) aceste aspecte nefiind condiții ale subiectului acțiuni, ci mijloace prin care se săvârșește infracțiunea.
De cele mai multe ori se prevalează de influența asupra unui funcționar public (sau funcționar) cunoștințele, prietenii, rudele sau orice alte persoane care în anumite cazuri nici măcar nu-l cunosc personal pe funcționarul public sau dacă îl cunosc nu au nici un fel de relație cu acesta. Față de aceste două aspecte menționate, în practica judiciară există controverse, în sensul că unii autori pledează pentru reținerea infracțiunii de trafic de influență, iar alții pentru înșelăciune.
În doctrina penală s-a pus problema că ar trebui incriminată și fapta cumpărătorului de influență, pentru că există și situații când inițiativa de a săvârși traficul de influență aparține cumpărătorului de influență, în acest caz, poziția acestuia din urmă nefiind cu nimic mai prejos sau lipsită de importanță față de a celui care dă mită. În continuare, autorul arată că fapta cumpărătorului de influență prezintă un evident pericol social, pericol ce rezultă din repercusiunile pe care fapta sa le are asupra valorilor sociale ocrotite, și anume asupra relațiilor sociale care în interesul îndeplinirii normale a sarcinilor de serviciu, trebuie să se întemeieze pe respectarea neabătută de către orice persoană a creditului moral, a prestigiului, reputației, probității, atribute ce caracterizează orice funcționar public (sau funcționar), precum și orice salariat.
Într-o altă opinie se arată că, acordând impunitate cumpărătorului de influență, legiuitorul a urmărit să determine denunțarea și deci sancționarea faptelor – cu mult mai grave, căci prin săvârșirea lor se discreditează în mod nemijlocit prestigiul funcționarilor și al organizațiilor cărora ei le aparțin – comise de traficanții de influență.
Participația la această infracțiune este posibilă în toate formele: coautorat, instigare și complicitate. În unele cazuri, subiectul activ, după ce pretinde bani sau alte foloase în scopurile arătate în art. 257 Cod penal, folosește o altă persoană, un intermediar pentru a primi bani sau foloasele prin aceasta. Astfel, persoana care a ajutat autorul, în înțelegere cu acesta, la primirea folosului, are calitatea de complice la infracțiunea de trafic de influență.
În situația în care cel care a conceput infracțiunea și l-a determinat pe autor să o comită este chiar intermediarul, atunci el va cumula atât calitatea de instigator, cât și pe cea de complice, fiind în final pedepsit doar pentru instigare la trafic de influență.
Dacă fapta este săvârșită de un funcționar, iar acesta are și el atribuții în legătură cu actul pe care urmează să-l îndeplinească funcționarul de a cărui favoare se prevalează, există un concurs de infracțiuni între luare de mită și trafic de influență, cu condiția ca făptuitorul să fi asigurat persoana că va beneficia de serviciile care intră în competența sa.
Subiectul pasiv
Subiect pasiv este în primul rând un organ sau o instituție de stat, o unitate din cele la care se referă art. 145 Cod penal sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găsește funcționarul public (sau funcționarul) pentru a cărei influențare subiectul activ primește sau pretinde bani sau alte foloase. În secundar, subiect pasiv este chiar funcționarul public (sau funcționar) a cărui imagine este denaturată prin săvârșirea faptei de către traficantul de influență. Considerăm că în anumite cazuri subiect pasiv este și persoana de la care s-au primit banii sau alte foloase, când conform art. 257 alin. 2 Cod penal, banii sau foloasele au fost supuse confiscării speciale, nemaifiind posibilă restituirea lor. În legătură cu cele arătate anterior menționăm că în anumite condiții, acea persoană căreia i se pretind bani sau alte foloase poate fi subiect pasiv al unei infracțiuni de înșelăciune.
Situația premisă presupune și constă în preexistența unui serviciu aparținând și funcționând în cadrul unui organ, a unei instituții a statului sau altă unitate care are competența de a examina și efectua acte de natura celui în virtutea căruia se săvârșește traficul de influență. În cadrul acestui serviciu își exercită atribuțiile funcționarul pe lângă care făptuitorul are sau lasă să înțeleagă că are influența pe care o trafichează.
Latura obiectivă
Elementul material
Elementul material se poate realiza prin trei acțiuni distincte, și anume primire, pretindere sau acceptare de promisiuni de daruri, direct sau indirect, în vederea determinării unui funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Primirea presupune o activitate de preluare de către făptuitor a unei sume de bani sau a unor bunuri, în mod direct sau prin intermediul altei persoane.
Pretinderea presupune din partea subiectului activ, formularea unei cereri, în mod tacit sau expres, de a i se da o sumă de bani sau bunuri.
Acceptarea de promisiuni sau daruri presupune manifestarea acordului cu privire la promisiunile făcute de cumpărătorul de influență.
Toate cele trei modalități ale elementului material se pot săvârși în mod direct sau indirect, iar primirea, pretinderea de bani sau foloase, precum și acceptarea de promisiuni de daruri se face atât în interesul subiectului, cât și pentru altul.
Inițiativa comiterii traficului de influență poate porni atât de la subiectul activ, cât și de la cumpărătorul de influență. Dacă inițiativa comiterii faptei o are cumpărătorul de influență, pentru existența infracțiunii se cere ca subiectul activ să fi primit efectiv banii sau bunurile, sau să fi acceptat promisiunile făcute de cumpărătorul de influență cu privire la bani, bunuri sau alte foloase. Dacă inițiativa pornește de la traficant, pretinderea este suficientă pentru existența infracțiunii.
Pentru întregirea laturii obiective este necesar a fi îndeplinite mai multe cerințe esențiale.
În primul rând, făptuitorul trebuie să aibă influență sau să lase să se creadă că are influență. A avea influență pe lângă un funcționar înseamnă a fi în relații de prietenie, de amiciție destul de strânse, a se bucura în mod real de încrederea acelui funcționar. A lăsa să se creadă că are influență asupra unui funcționar, înseamnă a crea cumpărătorului de influență falsa impresie că se bucură de trecere în fața acelui funcționar. Considerăm că cerința este îndeplinită dacă funcționarul există în realitate, cumpărătorul de influență știe acest lucru și în plus crede că subiectul activ are trecere față de acel funcționar public (sau funcționar). În această variantă infracțiunea de trafic de influență se aseamănă cu cea de înșelăciune, pentru că în ambele situații se creează celeilalte persoane o falsă impresie despre realitate. Dacă funcționarul nu există sau nu are în competență îndeplinirea actului care îl interesează pe cumpărătorul de influență, atunci în sarcina subiectului activ se va reține infracțiunea de înșelăciune. Practica judiciară a ajuns la concluzia că pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesară numai precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influența făptuitorului, iar nu și indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată, deoarece prin determinarea actului este determinată în mod implicit și persoana care îl va îndeplini ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului, și anume funcționarul sau alt salariat în ale cărui atribuții de serviciu intră îndeplinirea acelui act. Astfel, a fost calificată ca fiind trafic de influență fapta inculpatului care a pretins și primit bani de la cinci persoane, față de care a afirmat că, având influență pe lângă funcționarii de la filialele Pitești, București, Dolj ale Registrului Auto Român, poate să-i determine pe aceștia să le înmatriculeze autoturisme achiziționate din străinătate cu o vechime mai mare de 8 ani de la data fabricării . De asemenea, prima cerință despre care am vorbit va fi realizată și atunci când altă persoană afirmă despre influența subiectului activ față de un funcționar, iar subiectul activ nu dezminte acest lucru. Așadar, în toate situațiile esențial este ca influența făptuitorului să fi constituit pentru persoana interesată motivul determinant al tranzacției.
A doua cerință esențială este aceea ca făptuitorul să promită intervenția sa pe lângă un funcționar public (sau funcționar) pentru ca acesta să facă ori să nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu. Pentru existența infracțiunii este necesar ca instituția, unitatea publică sau orice altă persoană juridică din care face parte funcționarul să aibă competența de a efectua actul în vederea căruia se exercită influența, iar pe de altă parte se cere ca și funcționarul public (sau funcționarul) să aibă competența funcțională de a înfăptui actul solicitat. Nu are importanță dacă intervenția s-a realizat sau nu. Dacă funcționarul nu este competent să îndeplinească acel act, sau unitatea la care se face referire nu este competentă, va exista infracțiunea de înșelăciune.
A treia cerință esențială constă în aceea ca acțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii de trafic de influență să fie realizată mai înainte ca funcționarul pe lângă care s-a promis că se va interveni, să fi îndeplinit actul care îl interesează pe cumpărătorul de influență, sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia. În caz contrar se va reține infracțiunea de înșelăciune dacă făptuitorul cunoștea în momentul când s-a prevalat de influență că funcționarul îndeplinise acel act. Tot înșelăciune va fi și în situația când traficantul afirmă influența sa în legătură cu unele activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe, aspect de care subiectul activ a avut cunoștință.
În concluzie, ori de câte ori se constată că o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența a unui trafic de influență.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de infracțiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat, dar și după ce se săvârșise infracțiunea de trafic de influență). Dacă traficantul de influență va fi condamnat și pentru dare de mită, bineînțeles va exista și fapta corelativă, luarea de mită săvârșită de funcționar, dacă primirea banilor s-a făcut înainte de îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, dar după săvârșirea traficului de influență.
Într-o altă situație, dacă traficantul de influență nu remite funcționarului bani sau alte foloase, ci doar îl determină să facă acel act, atunci se va reține un concurs de infracțiuni între trafic de influență și instigare la infracțiunea de abuz în serviciu săvârșită de funcționar.
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu înșelăciunea, dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare. De exemplu, traficantul de influență, peste plata influenței, pretinde în mod mincinos un folos și pentru funcționar. În acest caz traficul de influență servește ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii, specifică înșelăciunii.
Urmarea imediată
Urmarea socialmente periculoasă constă în starea de pericol ce se creează în legătură cu bunul mers al unui organ sau al unei instituții de stat, al unei unități din cele la care se referă art. 145 sau al unei alte persoane juridice. De asemenea, urmarea constă și în starea de pericol cu privire la prestigiul și onoarea funcționarilor publici (sau funcționarilor).
Legătura de cauzalitate
Urmările amintite rezultă din materialitatea faptei, ele fiind inerente acțiunii incriminate, deoarece legea nu condiționează existența infracțiunii de producerea unei anumite urmări; de aceea nu se ridică nici problema stabilirii legăturii de cauzalitate.
CAPITOLUL AL III-LEA
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Codul penal suedez, cod penal ce a intrat în vigoare din data de 1 ianuarie 1965 – în capitolul al XVII-lea – numit «Infracțiuni contra autorităților publice », incriminează prin art. 7 fapta de a da, a promite sau a oferi un dar sau orice altă remunerație, nedatorată, pentru exercitarea unei funcții publice, caz în care autorul va fi condamnat pentru coruperea funcționarului la amendă sau închisoare până la cel mult 2 ani.
Codul penal elvețian prin titlul al XV-lea «Infracțiuni contra autorităților publice » incriminează prin art. 288, fapta aceluia care pentru a determina un membru al unei autorități, un funcționar, o persoană chemată să facă dreptate, un arbitru sau un expert, trăducător, interpret să comită o încălcare a serviciului sau pe o persoană aparținând armatei să-și încalce obligațiile de serviciu, le oferă, promite ori le dă un dar sau orice alt folos, va fi pedepsit cu închisoare și eventual și cu amendă.
Prin Codul penal belgian se incriminează darea de mită în art. 252.
Acțiunile tipice de corupere sunt asemănătoare celor cuprinse în Codul penal francez și constau din promisiuni, oferte, de daruri și cadouri.
Scopul acestor acțiuni este acela de a-l determina pe funcționar să îndeplinească un act al funcției sale sau al serviciului sau, chiar licit sau pentru a se obține de la un act intrând în atribuțiile sale de serviciu.
Autorul dării de mită se pedepsește cu aceleași pedepse ca și «funcționarul, ofițerul, judecătorul, arbitrul sau membru al unui consiliu culpabil de a se fi lăsat corupt».
Art. 252 în alineatul final prevede că tentativa de constângere sau de corupere va fi pedepsită cu închisoarea de la 8 zile la un an și cu o amendă. Această prevedere justifică concluzia că infracțiunea se consideră numai atunci când s-a realizat coruperea funcționarului. Dacă acesta nu a fost corupt, fapta se pedepsește ca tentativa de corupere.
În afara pedepselor principale, art. 233 mai prevede că «nu se vor restitui niciodată corupătorului bunurile transmise de el, nici valoarea acestora» ; ele vor fi confiscate.
În codul penal al Federației Ruse infracțiunea de trafic de influență nu este prevăzută în mod expres.
După unii autori, asemenea fapte nu rămân nepedepsite atunci când persoana care s-a prevalat de influență este ea însăși un funcționar; M. D. Sorgorodski și N. Beleaev susțin că luarea de mită constă în primirea unei recompense nu numai pentru acțiunea pe care funcționarul poate să o săvârșească doar în virtutea funcției sale, ci si pentru acțiunea pe care el o poate săvârși utilizând influența sa asupra altor funcționari.
Codul penal polonez incriminează infracțiunea de trafic de influență în art. 244 din capitolul al XXXII-lea intitulat "Infracțiunile contra activității instituțiilor de stat si obștești."
Comit această infracțiune aceia care prevalându-se de influența lor într-o instituție de stat sau obștească sau întărind convingerea altei persoane cu privire la existența unei asemenea influențe, mijlocesc soluționarea unei cauze, în schimbul unor foloase materiale sau personale sau în urma promisiunii unor atare foloase; fapta se sancționează cu pedeapsă privativă de libertate de la 1 an la 10 ani.
Codul penal al UngarieiRepublicii incriminează traficul de influență în art. 256, situat ca și infracțiunea de mită, în Titlul al VII-lea, intitulat "Infracțiuni contra purității vieții publice".
Textul sancționează pe acela care, prevalându-se de posibilitatea de a influența o persoană oficială, un lucrător sau un membru al unui organ de stat sau al unei societăți ori cooperații, cere sau primește un folos pentru sine sau pentru altul.
Pedeapsa diferă în raport cu calitatea persoanei asupra căreia subiectul afirmă că își va exercita influența.
Dacă aceasta este o persoană oficială fapta se pedepsește cu privare de libertate până la 3 ani; dacă ea este un lucrător sau membru al unui organ de stat ori al unei cooperații ori al unei asociații pedeapsa este privareade libertate până la un an.
Infracțiunea prezintă si trei forme agravate. Astfel, infracțiunea este mai gravă dacă făptuitorul:
Afirmă sau lasă să se creadă că a mituit o persoană oficială;
Se dă drept o persoană oficială;
Săvârșeste fapta ca o profesie.
În cazul în care influența ar urma să se exercite asupra unei persoane oficiale, sunt aplicate toate aceste agravante, pedeapsa fiind închisoare de la 1 la 5 ani.
În cazul în care cel supus influenței autorului este un lucrător sau membru al unui organ de stat ori al unei cooperații ori al unei asociații este incidentă numai agravanta de la lit. c, iar pedeapsa este privarea de libertate până la 3 ani.
Codul penal al S.U.A include infracțiunea în art. 240,7 ce face parte din capitolul "Infracțiuni contra administrației publice".
Comite această infracțiune acela care solicită, primește, acceptă să primească orice beneficiu bănesc ca răsplată pentru influențarea specială exercitată asupra unui funcționar public sau pentru faptul de a convinge o altă persoană să exercite această influență.
Conform punctului 3 al aceluiași articol persoana care oferă, transmite sau acceptă să se transmită un folos material a cărui primire știe că este interzisă de lege, este pedepsită.
Legislația americană incriminează și fapta de a convinge pe altă persoană să exercite o atare influență, ceea ce ar însemna o activitate de mijlocire între cumpărătorul de influență și vânzătorul de influență.
De asemenea, legea penală americană nu distinge între funcționarul care vinde influența și o persoană particulară. Codul penal modern american incriminează și fapta persoanei care cumpără influența. Acesta pedepsește infracțiunea cu închisoare de până la 1 an fiind considerată a fi o infracțiune mai ușoară.
Franța
În codul penal francez traficul de influență cunoaște o amplă reglementare. Astfel, în Capitolul al II-lea "Fapte ilicite contra administrației publice comise de persoane care exercită o funcție publică", secțiunea a II-a, paragraful al II-lea, art. 432-11 este incriminată, pe lângă corupția pasivă și traficul de influență comis de persoane care exercită o funcție publică. Potrivit art. 432-11, se pedepsește cu 10 ani închisoare si cu amendă de 1.000.000 FF, fapta unei persoane deținătoare a autorității publice sau care exercită un serviciu public, ori este învestită cu un mandat electiv public, de a solicita sau accepta, fără drept, direct sau indirect oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau orice alte foloase pentru a abuza de influența sa reală sau presupusă spre a obține de la o autoritate sau de la o administrație publică semne onorifice, posturi, debușee sau altă decizie favorabilă
In capitolul al III-lea "Fapte ilicite contra administrației publice săvârșite de particulari", secțiunea I art. 433-1 este incriminată, pe lângă corupția activă si traficul de influență săvârșit de particulari. Potrivit art. 433-1, se pedepsește cu 10 ani închisoare si cu 1.000.000 FF. amendă, fapta unei persoane de a face, fără drept, direct sau indirect, oferte, promisiuni ori de a da cadouri, daruri sau orice foloase pentru a obține de la o persoană deținătoare a autorității publice, sau care exercită un serviciu public sau este învestită cu un mandat electiv public, ca ea să abuzeze de influența sa reală sau presupusă, spre a obține de la o autoritate sau de la o administrație publică semne onorifice, posturi, debușee sau orice altă decizie favorabilă.
Conform art. 433-2 se pedepsește cu 5 ani închisoare și 500.000 FF. amendă, fapta oricărei persoane de a solicita sau de a accepta direct sau indirect oferte, promisiuni, daruri, cadouri sau orice folos pentru a abuza de influența sa reală sau presupusă spre a obține de la o autoritate sau de la o administrație publică semne onorifice, posturi, debușee sau orice altă hotărâre favorabilă.
Se pedepsește cu aceleași pedepse faptul de a ceda solicitărilor prevăzute în aliniatul precedent sau a face, fără drept direct sau indirect, oferte, promisiuni, ori de a da daruri, cadouri ori alte foloase, ca o persoană să abuzeze de influența sa reală sau presupusă spre a obține de la o autoritate sau de la o administrație publică semne onorifice, posturi, debușee sau orice altă hotărâre favorabilă.
După cum se poate observa, infracțiunea de trafic de influență este reglementată diferit în cele două legislații. Astfel, mai întâi legea franceză incriminează distinct faptele de trafic de influență comise de funcționari de cele comise de particulari.
În legătură cu funcționarul este incriminată fapta acestuia de a pretinde și primi foloase pentru a-și exercita influența sa reală sau presupusă spre a obține favoruri de la o autoritate sau administrație.
De asemenea, este incriminată corupția activă în vederea traficului de influență de către funcționar, adică fapta de a da ori promite funcționarului foloase spre a-l determina să-și exercite influența sa reală sau presupusă pe lângă o autoritate spre a obține anumite favoruri.
De asemenea, este incriminată fapta aceluia care cedează solicitărilor de mai sus și dă, promite foloase unei persoane pentru ca aceasta să-și exercite influența reală sau presupusă spre a obține favoruri din partea unei autorități sau administrații.
În aceste două situații este incriminată atât vânzarea de influență de către o persoană particulară care solicită foloase pentru aceasta, cât și cumpărarea de influență de către o persoană particulară care dă sau promite altei persoane particulare foloase pentru a obține favoruri de la o autoritate sau administrație.
Italia
Codul penal italian din anul 1931, incriminează în art. 322 fapta oricărei persoane de a oferi sau promite bani sau alt folos, ca o recompensă nedatorată, unui funcționar sau unei alte persoane care exercită un serviciu public având calitatea de agent public pentru a-l determina să îndeplinească un act al funcției sau serviciului. Fapta se pedepsește, dacă ofertă sau promisiunea nu a fost acceptată, cu pedeapsa prevăzută în art. 318 Cod Penal (închisoare până la 3 ani și amendă, prevăzută pentru fapta de luare de bani sau foloase de funcționar pentru a îndeplini un act al funcției) redusă cu o treime.
În cazul în care oferta sau promisiunea este facută pentru a determina pe funcționarul public sau persoana care exercită un serviciu public de a emite ori să întarzie un act al funcției sau serviciului ori să comită un act contrar îndatoririlor sale, autorul va fi pedepsit, dacă oferă sau promisiunea nu este acceptată, cu pedeapsa prevăzută în art. 319, alin. 1 (închisoare de la 2 ani la 5 ani și amendă prevăzută pentru fapta de luare de bani sau foloase, de funcționar pentru a îndeplini un act contrar funcției) redusă cu o treime.
Cu toate acestea, se semnalează ineficiența normelor privitoare la corupție în raport cu amploarea fenomenului și necesitatea care decurge de aici de a se proceda la o reglementare corespunzătoare a materiei.
Spania
Codul penal spaniol incriminează traficul de influență în capitolul al XIII-lea art. 404 bis a, art. 404 b, art. 404 bis c.
Conform art. 404 bis a, funcționarul public sau autoritatea care va influența pe un alt funcționar public sau o altă autoritate, prevalându-se de atribuțiile sale de serviciu sau de orice altă situație decurgând din relația sa personală sau ierarhică cu acesta ori cu un alt funcționar sau autoritate și va dobândi o hotărâre prin care obține un beneficiu economic pentru sine, în mod direct sau indirect, ori pentru o terță persoană, va fi pedepsit cu închisoare de la 1 lună și o zi la 6 luni, incapacitatea specială și amendă egală cu totalul valorii beneficiului obținut.
Conform art. 404 bis b, persoana particulară care influențează un funcționar public sau o autoritate prevalându-se de orice situație decurgând din relația personală cu acesta ori cu un alt funcționar sau autoritate și va dobândi o hotărâre prin care obține un beneficiu economic pentru sine, în mod direct sau indirect, ori pentru o terță persoană, va fi pedepsit cu închisoare de la 1 lună și 1 zi la 6 luni și amendă egală cu totalul valorii beneficiului obținut.
Conform art. 404 bis c, se prevede că cei care, oferindu-se să facă uz de influență pe lângă autoritățile sau funcționarii publici, solicită de la terțe persoane daruri, cadouri sau orice altă remunerație sau acceptă oferte sau promisiuni, vor fi pedepsiți cu închisoare de la 1 lună și 1 zi la 6 luni.
Dacă faptele la care se referă paragraful anterior sunt săvârșite de o persoană având un titlu profesional se va aplica și pedeapsa accesorie a incapacității speciale. În oricare din ipotezele la care se referă acest articol, instanța de judecată va putea dispune, de asemenea, suspendarea activității societății, întreprinderii, organizației sau a biroului, serviciului respectiv sau închiderea sucursalelor deschise pentru deservirea publicului pe o durată de la 6 luni până la 3 ani.
Legea spaniolă sub numele de trafic de influență incriminează o faptă deosebită de acea incriminată de legislația română. Infracțiunea constă în fapta funcționarului sau a persoanei particulare care influențează un funcționar, prevalându-se de anumite relații pentru a dobândi pentru sine sau pentru altul un avantaj economic. Accentul în acest caz este pus nu pe încălcarea atribuțiilor de serviciu de către funcționarul influențat de traficant, ci pe obținerea unor avantaje economice ca urmare a traficului de influență, de către cel care exercită această influență.
Este interesant că legea penală spaniolă concepe posibilitatea ca influența să fie exercitată și de persoane juridice, ipoteză în care se pot dispune măsuri specifice.
Legea spaniolă nu incriminează fapta de cumpărare a influenței așa cum o face legea română.
Germania
În capitolul al XXIX-lea «Infracțiunile de serviciu» Codul penal german incriminează în art. 333, «acordarea de foloase funcționarului». Comite această infracțiune acela care oferă, promite sau acordă unui funcționar, unui angajat special pentru serviciul public sau unui militar al armatei federale, ca recompensă, un fals pentru ca acesta să îndeplinească în viitor un act care intră în atribuțiile sale de serviciu, faptă ce se sancționează cu o pedeapsă privativă de libertate până la 2 ani sau cu amendă.
Acela care oferă, promite sau acordă un folos unui judecător sau unui arbitru, ca recompensă, pentru ca acesta să îndeplinească o acțiune care intră în atribuțiile sale judiciare, se sancționează cu privațiuni de libertate până la 3 ani sau cu amendă.
Fapta care nu se sancționeazâ în conformitate activă este incriminată în art. 334 «Darea de mită». Comite această infracțiune acela care oferă, promite sau acordă unui funcționar, unui angajat special pentru serviciul public sau unui militar al armatei federale, ca recompensă, un folos pentru că a îndeplinit un act care intră în atribuțiile sale de serviciu sau îl va îndeplini pe viitor și prin aceasta și-a încălcat sau își va încălca în viitor obligațiile de serviciu. Fapta se pedepsește cu privarea de libertate de la 3 luni la 5 ani, iar în cazurile mai puțin grave, se pedepsește cu privare de libertate până la 2 ani cu amendă.
Acela care oferă, promite sau acordă unui judecator sau unui arbitru un fals material, ca recompensă, pentru că acesta a îndeplinit un act care intră în atribuțiile sale judiciare, sau îl va îndeplini pe viitor și prin aceasta își va încălca obligațiile sale judiciare, se menționează în primul caz cu privarea de libertate de la 3 luni la 5 ani, iar în al doilea, cu privare de libertate de la 6 luni la 5 ani. Tentativa se pedepsește.
În cazul în care făptuitorul oferă, promite sau acordă foloase ca recompensă, pentru o acțiune viitoare, numai atunci se vor aplica paragrafele 1.I.2., când el încearcă să determine pe altul ca acesta să-și încalce prin acțiunea sa obligațiile de serviciu și în măsura în care acțiunea depinde de aprecierea sa, să se lase influențat, prin folos, în formularea acestei aprecieri.
De observat particularitățile reglementării din legea germana în materia dării de mită (corupția activă).
În primul rând, legea germană reglementează distinct darea de mită în vederea săvârșirii de către funcționar a unui act privitor la serviciu, dar care nu reprezintă o încălcare a îndatoririlor sale de serviciu ale acestuia (art. 333), spre deosebire de ipoteza în care prin darea de mită se pretinde funcționarului să-și încalce obligațiile de serviciu, acest din urmă fapt fiind incriminat distinct și constituind dare de mită proprie (art. 334).
O asemenea deosebire nu o face și legea penală romană (art. 256 Cod penal) care sancționează nedistinct ambele ipoteze în cadrul aceluiași infracțiuni, deși apare evident că pericolul social al faptelor este diferit în fiecare din aceste situații.
În al doilea rând, legea germană sancționează mai grav darea de mită (în ambele modalități normative) când este comisă pentru coruperea unui judecător sau arbitru, agravanță pe care legea română nu o cunoaște.
În al treilea rând, legea germană incriminează darea de mită (inclusiv acordarea de foloase funcționarului) și atunci când acesta îndeplinise deja actul privitor la funcția sa cerut de mituitor, în timp ce legea română nu incriminează fapta aceluia care dă, oferă, foloasele necuvenite funcționarului (cel care dă bacșiș).
În al patrulea rând, legea germană prevede că o cauză de nepedepsire a celui care corupe pe funcționar (dar numai când actul îndeplinit de funcționar, ca urmare a foloaselor primite, nu este un act ilicit) dacă funcționarul public care a primit foloasele a înștiințat autoritatea și aceasta a încuviințat primirea foloaselor.
Aceasta înseamnă că modul de comportare a funcționarului (deci o circumstanță personală a acestuia) va înrâuri și răspunderea penală a corupătorului. Legea romană prevede că o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei când mituitorul a fost constrâns, prin orice mijloace, de cel care a luat mită (ipoteză necunoscută de legea germană) și ca o cauză de nepedepsire dacă mituitorul (nu funcționarul mituit ca în legea germană) denunță faptele autorității înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune.
CAPITOLUL AL IV-LEA
PROBLEME CRIMINOLOGICE SPECIFICE
INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE
Factori generatori ai fenomenului de corupție
Deși există unele diferențieri în ceea ce privește incriminarea și sancționarea celor patru tipuri de infracțiuni considerate ca fiind fapte de corupție, elementul comun ce le caracterizează îl constituie utilizarea funcției publice ca sursă de venituri, de obținere a unor câștiguri materiale sau a altor foloase, chiar neexprimate în bani.
În toate aceste cazuri, persoanele publice sau private pretind sau primesc diferite avantaje materiale sau morale pentru neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii obligațiilor de serviciu, ca urmare a exercitării unor influențe.
În afara accepțiunii sale strict juridice, corupția are și o dimensiune politică și instituțională. Într-adevăr, formele corupției sunt mult mai variate, unele din ele fiind considerate, dacă nu fapte cotidiene, cel puțin abateri minore care nu pot fi sancționate penal. Acestora li se adaugă alte manifestări de corupție, practicate pe o scară din ce în ce mai largă, care rezultă din influența banului în viața politică, tot mai mediatizată, combinată cu descentralizarea puterii locale, urbanizarea rapidă și internaționalizarea relațiilor economice.
De asemenea, corupția poate îmbrăca forme diverse la nivel politic, administrativ și economic, diversitate care influențează direct intensitatea percepției publice față de acest fenomen.
Corupția politică se manifestă îndeosebi sub forma presiunii și chiar a șantajului exercitat asupra funcționarilor publici pentru a-i determina să adopte decizii ilegale sau la limita legii (care încalcă normele morale). Ea poate viza obținerea unor avantaje materiale, pentru sine sau pentru altul (favoritism sau nepotism) sau de altă natură.
Corupția politică este aceea care crează, de fapt, condițiile pentru acele fenomene social-patologice pe care le denumim, în general, criminalitate economică. Cauza corupției politice este, în principal, nevoia de fonduri, având în vedere faptul că partidele politice cheltuie întotdeauna mai mulți bani decât au, necesitățile lor financiare fiind practic nelimitate.
În prezent, problema vizează mai degrabă coruptibilitatea unor politicieni izolați sau a unor înalți funcționari ai executivului, amplu mediatizați, cu mai mult sau mai puțin temei.
De regulă, un politician se găsește înconjurat de un mare numar de corupători, deoarece aceștia doresc să-și asigure , prin corupție, o sursă cât mai bogată de câștiguri. De aici rezultă că există întotdeauna mai multi corupători decât coruptibili.
O altă formă de corupție este corupția administrativă – cea mai răspândită – care se întinde de la fapta reprobabilă a funcționarului public care pretinde o recompensă pentru întocmirea unui act la care este obligat prin funcția pe care o deține și până la deturnarea în interes personal a averii publice, săvârșită de persoanele aflate în pozițiile cheie ale administrației de stat.
Corupția economică (iar în sens mai larg, profesională) cuprinde, de asemenea, un spectru foarte larg. Ea se poate întinde de la servirea preferențială a clienților, până la determinarea funcționarilor unei firme concurente de a trăda interesele propriului patron.
În oricare din formele sale, corupția presupune existența a doi subiecți – corupătorul și coruptul – și a unui interes reciproc care ocazionează relația coruptivă.
În Occident, corupția este considerată ca aparținând așa numitelor infracțiuni ale “gulerelor albe” (White-collar crime) constând în încălcarea, de cele mai multe ori, nesancționată, a legii penale de către anumite grupuri de demnitari sau de către persoanele investite cu funcții oficiale: funcționari ai statului, reprezentanți guvernamentali, autoritățile publice, etc. Aceste categorii de persoane, dintre care o parte are competență de a aplica însăși legea, pot fi direct implicate în delictele care au ca scop principal favorizarea și promovarea unor interese economice cu caracter particular, intern sau internațional, sau pot contribui indirect, prin funcțiile pe care le au, la comiterea acestor delicte. Se poate aprecia chiar că o parte importantă a rețelelor crimei organizate n-ar putea supraviețui ori n-ar avea decât o eficacitate limitată în absența sprijinului oferit de aceste persoane cu funcții oficiale. Crima organizată – subliniază A. M. Mirande – nu poate exista fără ajutorul societății legitime (oficialii publici și funcționarii însărcinați să aplice legea), care sprijină direct sau indirect activități ilicite.
Așa cum subliniază statisticile și studiile criminologice, din punct de vedere al consecințelor lor economice și sociale, estimări recente au arătat că această ultimă categorie de infracțiuni costă de peste trei ori mai mult decât întreaga clasa de infracțiuni și delicte comise contra proprietății, fiind, în același timp, cea mai puțin cunoscută de către populație.
Caracteristica cea mai frecventă a devianței în acest domeniu o reprezintă nu numai angajarea în fenomene de fraudă și corupție, dar și în diferite decizii capabile să afecteze, în cea mai mare măsură, interesele și scopurile sociale dezirabile. L. Sherman apreciază că actele corupte ale agențiilor de control social sau ale reprezentanților lor pot fi cel mai bine definite ca “un abuz ilegal al puterii publice” care are drept scop diferite beneficii particulare ale acestor reprezentanți sau ale altora care participă la “coaliția dominantă a agenției” respective. Noțiunea de abuz al puterii publice se referă la nenumarate cazuri și situații de încălcare a intereselor colective, prin intersectarea ilicită a sferei publice cu cea privată, prin obținerea, prin intermediul unor decizii oficiale, a unor beneficii cu caracter privat. David Ermann și Richard Lundman disting, în acest sens, patru trăsături principale ale corupției cu caracter organizațional:
Actele de corupție trebuie să fie sprijinite de normele interne care caracterizează cultura organizațională a agenției respective de control social;
Aceste acte de corupție trebuie să fie legitimate și justificat fiecărui nou membru care vine în cadrul organizației, printr-un proces de socializare, în cadrul căruia noii membrii învață normele, valorile și codurile de conduită specifice culturii organizaționale respective;
Aceleași acte de abuz și corupție trebuie să fie sprijinite de către membrii care lucrează și îndeplinesc, în mod efectiv, scopurile organizației;
Aceleași acte de abuz și coruptie trebuie să fie sprijinite, în același timp, de către “coaliția” administrativă dominantă a organizației respective .
Problema corupției în asemenea agenții de control social este unul dintre subiectele cele mai dezbătute în lucrările dedicate devianței organizaționale. Aceste lucrări postulează, în general, trei metode teoretice principale ale corupției din cadrul agențiilor de control social:
Modelul participativ sau al cooperării subiecților, asupra cărora se exercită controlul social, la elaborarea politicii de decizie a agenției de control social respective. Odată “cooptat” în agenția de control social, subiecții în cauză pot schimba scopurile formale ale oragnizatiei (agenției), făcând-o să adopte scopuri deviante. Anumite rețele mafiote utilizează sistematic serviciile poliției pentru a le garanta monopolul asupra unor activități care intră în sfera crimei organizate (traficul de droguri, prostituția, jocurile de noroc, etc). În acest sens, scopurile fundamentale legitime ale poliției (în special, apărarea interesului public) sunt deturnate, pentru a face loc unor scopuri și interese private, corupția devenind, în acest mod, un scop organizațional “real” al poliției ca agenție importantă de control social;
Modelul “capturării” agențiilor de control social în beneficiul unor utilizatori sau explotatori externi. Acest model se referă, de exemplu, la utilizarea (exploatarea) principalelor resurse ale agențiilor de control social în beneficiul unor politicieni care le folosesc ca o «marfă de schimb, pentru a obține, fonduri necesare susținerii campaniei electorale de la organizații sau rețele cu scopuri ilicite (gangsteri, mafioți, etc.)».
Modelul “dominației” exercitate de exploatatorii interni ai resurselor agențiilor de control social. Acest model se referă la coaliția administrativă dominantă a agenției de control social, care dirijează în interes propriu activitatea instituției și care profită de orice încălcare a scopurilor legale ale acesteia pentru a obține beneficii personale. Acordarea “imunității” și protecției unor rețele ale crimei organizate de către anumiți șefi ai departamentelor de poliție reprezintă cazul cel mai tipic al acestui model de corupție. De asemenea, cazurile de corupție înregistrate chiar în cadrul brigazii de luptp antidrog a F.B.I. sau în cadrul serviciului de Imigrație și Naturalizare american sunt deosebit de semnificative dovedind că absența controlului estern și autonomia instituțională nu este totdeauna propice realizării scopurilor legitime ale agențiilor de control social.
Cazuistica
Textul normei penale de incriminare: Reprezintă infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. 1 Cod penal fapta funcționarului public care, direct sau indirect, pretinde ori primește bani sau alte folase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Constituie agravantă, potrivit art. 254 alin. 2, fapta prevazută în alin. 1, dacă a fost săvârșită de un funcționar cu atribuții de control.
Pe fondul unei legislații lacunare a fost adoptată Legea nr. 78/2000, pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Astfel, prin faptele de corupție săvârșite de către funcționarii publici sau de către funcționari înțelegem acele infracțiuni de corupție la care face referire Legea nr. 78/2000. Potrivit acestei legi speciale sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, (…), precum și infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale infracțiunilor prevăzute la art. 254-257 din Codul penal (…).
Obiective ale studiului de caz:
Relevarea în speța prezentată a corelației existente între infracțiunile de dare de mită și luare de mită;
Relevarea în speța prezentată a cauzei prevăzute de alin. 3 al art. 255 Cod penal care înlătură răspunderea penală (cauză de impunitate);
Caracterul de infracțiune de corupție al infracțiunii de dare de mită.
Prezentarea Sentinței penale nr. 1 din 4 ianuarie 2007 a Tribunalului Covasna: Prin rechizitoriul din dosar nr. 31/P/05.10.2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov a fost trimis în judecată inculpatul T. I. A., fiul lui J. și E., fără antecedente penale, pentru săvârșirea in fracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 și 8 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare.
În actul de sesizare al instanței s-a reținut în esență că inculpatul în calitate de director general și președinte al Consiliului de administrație al SC C. S.A. Sf. Gheorghe, în cursul lunii august 2006 a pretins în mod necuvenit suma de 20.000 Euro, pe care a primit-o la data de 21.09.2006 de la martorul-denunțător B. M. N. în scopul de a fi de acord cu vânzarea către acesta a unui imobil situat în orașul Covasna, aparținând societății pe care o conducea.
Din actele și lucrările dosarului instanța reține următoarea stare de fapt: Inculpatul T. I. A. este director general și președinte al consiliului de administrație și al comitetului de direcție al S.C. C. S.A. cu sediul în mun. Sf. Gheorghe, societate cu capital integral privat, având ca principal obiect de activitate construcția de clădiri și lucrări de geniu civil, conform statutului acestei societăti.
S.C. C. S.A. prin contractul nr. 490 din 01.06.2006 a închiriat către S.C. Comerț Import – E.V. S.R.L. Covasna, administrată de martorul denunțător B. M. N., suprafața de 14.842 mp., teren aferent punctului de lucru denumit “Baza de producție Covasna”, situat în orașul Covasna, pe o durată de 3 ani, cuantumul chiriei lunare fiind de 50 Euro, pe care martorul o achita personal la caseria societății proprietare, în urma emiterii de către societate a facturii fiscale, astfel cum rezultă din declarația martorului.
La data de 29.05.2006, în ședința comitetului de direcție al S.C. C. S.A., membrii acestuia, respectiv inculpatul și martorii M. A. și K. E., au hotărât vânzarea “Bazei de producție Covasna” cu prețul de 43.000 Euro.
Martorul a aflat despre faptul că imobilul pe care îl are în chirie este aprobat pentru vânzare și i-a relatat inculpatului că dorește să cumpere acest imobil, solicitând relații cu privire la prețul și procedura de achiziție al imobilului.
Prețul inițial comunicat de inculpat martorului, în cursul lunii august 2006, a fost de 55.000 Euro, dar în urma negocierilor s-a stabilit de comun acord că prețul este de 43.000 Euro, însă inculpatul a condiționat vânzarea imobilului de plata, în interes propriu, a sumei suplimentare de 20.000 Euro.
Martorul a lăsat impresia că este de acord cu înțelegerea stabilită, motiv pentru care inculpatul i-a explicat martorului modalitatea în care trebuie să formuleze oferta de cumpărare. Totodată inculpatul i-a indicat martorului modalitatea de predare a sumei de 20.000 Euro, astfel încât, înainte de semnarea contractului de vânzare – cumpărare la notarul public de către părți, inculpatul fiind delegat din partea societății să semneze contractul, martorul urma să-i predea suma menționată mai sus.
Conform ofertei depuse de către martorul denunțător B. M. N. la data de 18.08.2006, la sediul societății, acesta era interesat de cumpărarea imobilului “împreună cu utilajele și bunurile existente la ora respectivă”, pentru prețul de 43.000 Euro, plătibil în trei rate, din care suma de 15.000 Euro la data încheierii tranzacției, următoarea rată în cuantum de 15.000 Euro plătibilă în termen de 3 luni, urmând ca după 6 luni să fie plătită și ultima rată în sumă de 13.000 Euro. Astfel cum rezultă din conținutul ofertei martorului, acesta a considerat că prețul de 43.000 Euro oferiți pentru “teren și clădiri împreună cu mijloacele fixe existente în realitate în momentul de fată” este rezonabil.
Întrucât imobilul care făcea obiectul vânzării era grevat de sarcini în favoarea Administrației Finanțelor Publice Covasna, martortul a solicitat directorului economic al societății, K. E., efectuarea demersurilor pentru radierea ipotecii existente pe imobil în favoarea instituției menționate mai sus.
La data de 30.08.2006, martorul denunțător B. M. N. a formulat denunțul împotriva inculpatului, cu privire la suma de 20.000 Euro pretinsă de inculpat peste prețul imobilului.
După acceptarea de către conducerea S.C. C. S.A. a ofertei martorului și radierea ipotecii, în data de 20.09.2006 martorul denunțător B. M. N. a fost contactat telefonic de către inculpat, care i-a comunicat că se poate vinde imobilul și că se pot prezenta la notarul public, stabilind ca a doua zi să meargă la notar, iar înainte să se întâlnească în biroul său de la societate, pentru stabilirea detaliilor tranzacției.
În ziua următoare, 21.09.2006, la orele 10,30 martorul s-a deplasat la sediul S.C. C. S.A., după ce în prealabil, în jurul orei 9,00 primise de la D.N.A. Brașov suma de 20.000 de Euro.
La sediul societății, martorul a plătit personal la caserie suma de 15.000 Euro, reprezentând avansul pentru cumpărarea imobilului, pentru care a primit chitanță, iar apoi s-a întâlnit cu inculpatul, în biroul acestuia unde au stabilit detaliile cu privire la vânzarea imobilului și predarea sumei de 20.000 Euro, inculpatul cerând ca banii să-i fie predați în mașina sa sau a martorului, înainte de semnarea contractului de către părți.
Inculpatul și martorul denunțător s-au deplasat apoi, în jurul orei 11,30, la sediul notarului public S. M., unde au depus documentația necesară și au dat relații notarului cu privire la obiectul și prețul imobilului care face obiectul vânzării – cumpărării.
Inculpatul și martorul au fost programați să revină pentru semnarea contractului la orele 13,30, între timp urmând să fie redactat contractul de către notarul public.
Părțile s-au despărțit și s-au reîntâlnit înainte de ora 13,30 pe holul biroul notarului public și, după ce s-au asigurat că actul de vânzare – cumpărare este redactat, s-au deplasat, conform înțelegerii anterioare a părților, la autoturismul martorului denunțător B. M. N., unde inculpatul a primit suma de 20.000 Euro, pe care a verificat-o, prin numărare, în sensul în care aceasta corespunde cu cea pretinsă în luna august.
Inculpatul și martorul s-au reîntors la biroul notarului public S. M. unde au semnat contractul de vânzare – cumpărare.
Astfel cum rezultă din conținutul contractului de vânzare – cumpărare, obiectul contractului îl constituie “imobilul situat în orașul Covasna, cu trei hale de producție, p+1 E, din beton armat cu 9 încăperi, corp administrativ, atelier din beton armat cu 14 încăperi, șopron deschis, casă compresor din beton armat cu o singură încăpere, depozit din beton armat cu două încăperi, magazie din cărămidă și teren de construcție în suprafață de 14.432 mp., cu toate utilaj ele existente la data de 21 septembrie 2006”.
Prețul de vânzare al imobilului a fost consemnat că este de 43.000 Euro, din care suma de 15.000 Euro s-a achitat în numerar cu chitanța nr. 07385390 din 21.09.2006, urmând ca diferența de 28.000 Euro să se achite după cum urmează: 15.000 Euro până la data de 20 ianuarie 2007, iar suma de 13.000 Euro până la data de 20 mai 2007.
După semnarea contractului inculpatul a părăsit biroul notarului public, moment în care a fost oprit de lucrătorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, care au găsit asupra lui, în geanta diplomat, suma de 20.000 Euro.
Cele reținute mai sus rezultă din denunțul formulat de martorul denunțător B. M. N., declarația acestuia, procesul-verbal de consemnare a seriilor bancnotelor și de tratare chimică a acestora, cu planșa foto aferentă, procesul-verbal de instalare a tehnicii speciale de înregistrare audio-video, procesul-verbal de predare a sumei de 20.000 Euro pentru realizarea procedurii flagrante, procesul-verbal de constatare a infracțiunii cu planșa foto aferentă, ordonanța de autorizare cu titlu provizoriu a interceptărilor și înregistrărilor, procesul-verbal de redare rezumativă a convorbirilor telefonice relevante, procese-verbale de redare în formă scrisă a unui număr de 8 convorbiri telefonice purtate în intervalul 19.09 – 21.09.2006, proces-verbal de redare în formă scrisă a conținutului discuțiilor ambientale purtate la data de 21.09.2006 începând cu ora 10,30 în incinta sediul S.C. C. S.A. Sf. Gheorghe, proces-verbal de redare în formă scrisă a conținutului discuțiilor ambientale purtate la data de 21.09.2006 începând cu ora 11.28 la BNP S. M. din mun. Sf. Gheorghe, proces-verbal de redare în formă scrisă a conținutului discuțiilor ambientale purtate la data de 21.09.2006 începând cu ora 13.24 la BNP S. M. din mun. Sf. Gheorghe, hotărârea nr. 3 din data de 14.03.2005 a AGA, SC. C. S.A. privind aprobarea Consiliului de Administrație, statutul S.C. C. S.A., proces-verbal nr. 2 din data de 29.05.2006 încheiat cu ocazia ședinței Comitetului de Direcție al SC. C. SA prin care s-a aprobat vânzarea Bazei de producție Covasna, adresa din data de 22.09.2006 a Administrației Finanțelor Publice Sf. Gheorghe și documentele privind evoluția datoriilor S.C. C. S.A. și ridicarea ipotecii instituită asupra imobilului denumit Baza de producție Covasna, cazierul judiciar al inculpatului T. I. A. coroborate cu declarația martorului denunțător, declarațiile inculpatului din faza de urmărire penală, cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă și în faza de judecată.
În ceea ce privește declarația dată în fața instanței de martora K. E., instanța apreciază că susținerile acesteia sunt subiective și făcute în mod expres în favoarea inculpatului, deoarece nu este deloc credibilă susținerea martorei că nu a văzut oferta cumpărătorului din moment ce aceasta a fost depusă în scris la sediul societății, iar martora, membru al Comitetului de Direcție al societății, a aprobat alături de inculpat și martorul M. A. vânzarea imobilului, care nu putea fi făcută fără a cunoaște oferta cumpărătorului.
Susținerile martorei că, obiectul vânzării l-a constituit numai terenul și clădirile sunt în contradicție cu oferta cumpărătorului și mențiunile contractului autentic de vânzare – cumpărare, astfel că și acestea vor fi înlăturate de instanță.
Cu ocazia audierilor, în faza de urmărire penală, la judecarea propunerii de arestare preventivă și în faza de judecată, inculpatul nu a recunoscut fapta reținută în sarcina sa în actul de inculpare.
În declarațiile date la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov și cu ocazia judecării propunerii de arestare preventivă, inculpatul a susținut că suma de 20.000 Euro primită de la martorul denunțător reprezintă diferența de la prețul de cumpărare al imobilului, sumă pe care urma să o depună la caseria societății, pentru ca apoi cu ocazia audierii în fața instanței de fond inculpatul să declare că suma de 20.000 Euro reprezintă contravaloarea utilajelor existente pe terenul imobilului vândut, care nu intrau în prețul de 43.000 Euro.
Inculpatul a declarat că aceasta a fost înțelegerea anterioară a sa cu martorul, în scopul ca B. M. N.să nu plătească taxe notariale și pentru această sumă, martorul insistând ca în contract să fie menționat expres și vânzarea utilajelor, dar fără a fi menționată suma de 20.000 Euro.
Aceste susțineri ale inculpatului, care de altfel sunt contradictorii și reflectă două apărări, cu privire la destinația sumei de 20.000 Euro, diametral opuse, nu se coroborează cu celelalte probe ale dosarului, urmând a fi respinse de către instanță.
Astfel, martorul denunțător B. M. N. a declarat în mod constant că prețul imobilului era de 43.000 Euro, care includea și utilajele, între el și inculpat neexistând nici o înțelegere, nici cu privire la plata următoarei rate, prin înmânarea sumei personal inculpatului în aceeași zi în care s-a încheiat contractul și când s-a plătit prima rată și nici cu remiterea sumei de 20.000 Euro inculpatului, ca reprezentând contravaloarea utilajelor existente pe imobil.
Este puțin credibil ca, după ce martorul personal achita suma de 50 Euro, contravaloarea chiriei, la sediul societății în fiecare lună și a achitat tot personal suma de 15.000 Euro la caseria societății, să procedeze la predarea către inculpat a sumei de 20.000 Euro, fără întocmirea cel puțin a unui înscris sub semnătură privată de predare – primire a banilor, iar mai mult de la sediul notarului public până la sediul S.C. C. S.A., cu mașina nu se parcurg mai mult de 7-8 minute, iar caseria societății se închide la ora 16,00.
Totodată martorul avea posibilitatea, având banii asupra sa, în cazul în care instanța ar fi apreciat apărarea inculpatului corectă, cu privire la faptul că suma de 20.000 Euro reprezenta o parte din contravaloarea imobilului, să predea banii în fața notarului public, astfel că a doua rată nu mai trebuia menționată, motiv pentru care și din acest punct de vedere apărarea inculpatului va fi înlăturată.
În ceea ce privește susținerea și apărarea inculpatului că suma de 20.000 Euro reprezenta contravaloarea utilajelor, aceasta va fi înlăturată, deoarece oferta martorului – cumpărător al imobilului și acceptată de către societatea vânzătoare arăta în mod clar că pentru suma de 43.000 Euro acesta dorește să cumpere imobilul “împreună cu utilajele și bunurile existente la ora respectivă”.
Totodată actul reprezentativ, care întărește convingerea instanței că susținerile inculpatului nu sunt reale este contractul autentic de vânzare-cumpărare, care reflectă voința părților și în care este stipulat în mod clar că se cumpără imobilul cu toate utilajele existente la data încheierii contractului pe acest imobil.
De asemenea faptul că susținerile inculpatului nu sunt reale o dovedesc și înregistrările convorbirilor telefonice dintre inculpat și martor. Astfel în ziua de 21.09.2006 la întrebarea martorului dacă inculpatul va avea asupra lui chitanțierul pentru a achita suma de 15.000 Euro, acesta i-a răspuns că “cei 15 aicea trebuie să-i … “, în concret la sediul societății astfel că, dacă pentru cei 15.000 Euro era necesar să fie achitați la societate de către martor, este inexplicabil cum cei 20.000 Euro puteau fi primiți personal de inculpat și nu trebuiau și aceștia depuși de martor la caseria societății.
Instanța va înlătura apărarea inculpatului, cu privire la faptul că anterior au existat situații în care separat s-au vândut utilajele, iar cumpărătorii i-au achitat în numerar și i-au predat banii lui personal, pe care acesta i-a depus la caseria societății, deoarece din întreaga stare de fapt reținută mai sus nu rezultă că aceasta a fost intenția martorului, de a achita separat utilajele, iar modul de negociere a altor contracte încheiate de S.C. C. S.A. cu alți cumpărători nu are relevanță, fiecare contract și negociere având particularitățile lor, fiind diferite de la caz la caz și nu poate conduce la concluzia că și în speța de față la fel s-a procedat, mai ales că înscrisurile aflate la dosar dovedesc o altă stare de fapt, respectiv în prețul de 43.000 Euro era cuprinsă și contravaloarea utilajelor.
Faptul că inculpatul a pretins suma de 20.000 Euro pentru sine și nu a preluat-o de la martor cu intenția de a o socoti în prețul de vânzare cumpărare al imobilului și a o depune la caseria societății sau că reprezintă contravaloarea utilajelor rezultă pe lângă celelalte probe din dosar și din înregistrările convorbirilor telefonice și audio-video purtate între inculpat și martor.
Astfel, din înregistrările din 21.09.2006 rezultă cu certitudine că inculpatul a fost cel care a spus că “înainte de a semna trebuie să rezolvăm partea de 20.000 Euro”, predarea banilor urmând să aibă loc în mașina martorului sau a inculpatului, după care se vor întoarce să semneze contractul.
După predarea sumei de 20.000 Euro și numărarea banilor de către inculpat, la replica martorului “să fie într-un ceas bun și să vă folosiți de ei”, inculpatul a răspuns că “din păcate mă folosesc”, iar apoi i-a dat explicații martorului cu privire la costul ridicat al medicamentelor pe care trebuie să le ia, în tratamentul făcut pentru metastază la sinusul maxilar drept de care suferă, explicându-i martorului că “medicamentul pe o lună este 80 de milioane lei vechi”, respectiv “numai unul din medicamente, iar statul nu suportă nimic”.
Cele arătate mai sus, coroborate cu toate probele din dosar conving instanța că suma de 20.000 Euro inculpatul a pretins-o pentru sine și a condiționat semnarea actului de vânzare – cumpărare a imobilului de primirea acestei sume de bani.
În drept, fapta inculpatului T. I. A., care, în calitate de director general și președinte al consiliului de administrație al S.C. C. S.A. Sf. Gheorghe, a pretins pentru sine suma de 20.000 Euro de la martorul denunțător, în scopul de a fi de acord cu vânzarea imobilului menționat mai sus, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. 1 Cod penal, raportat la art. 6 și 8 din Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru care va răspunde penal.
La stabilirea și individualizarea pedepsei aplicate se vor avea în vedere dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele minime și maxime speciale fixate în partea specială a Codului penal pentru infracțiunea de luare de mită, gradul de pericol social concret al faptei săvârșite de inculpat, prin infracțiunea săvârșită de inculpat aducându-se atingere relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a relațiilor de serviciu, precum și persoana inculpatului.
Fapta inculpatului, în raport de cuantumul ridicat al sumei pretinse, care la nivelul orașului Sf. Gheorghe reprezintă o sumă importantă și în raport de funcția îndeplinită de inculpat la societate, a avut un impact major și o rezonanță deosebită în comunitatea din municipiul Sf. Gheorghe, aceasta creând un sentiment de nesiguranță și incertitudine în derularea relațiilor comerciale dintre diferiți comercianți.
În ceea ce privește persoana inculpatului, acesta nu are antecedente penale, este în vârstă de 63 de ani, suferă de o boală incurabilă, care constituie împrejurări atenuante în favoarea inculpatului potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei, acesta nu a fost sincer în cauză, declarațiile acestuia fiind contradictorii cu privire la scopul primirii sumei de 20.000 Euro, pentru toate aceste motive urmând a-i fi aplicată pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare și 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza II, b și c Cod penal, constând în “dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice”, “dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat” și “dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii”.
Pe durata prevăzută de art. 71 alin. 1 și 2 Cod penal, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea pedepsei, inculpatul va pierde drepturile prevăzute de art. 64 alin. I lit. a teza II, b și c Cod penal, ca pedeapsă accesorie.
Prin Ordonanța din 21.09.2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov, inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore, iar prin Încheierea nr. 8 din 22 septembrie 2006 a Tribunalului Covasna a fost admisă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție – Serviciul Teritorial Brașov și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 22 septembrie 2006, și până la data de 20 octombrie 2006, inclusiv, considerându-se că sunt întrunite condițiile prev. de art. 148 alin. 1 lit. f Cod procedură penală, fiind emis Mandatul de arestare preventivă nr. 9 din 22 septembrie 2006 al Tribunalului Covasna.
Prin Încheierea nr. 80 din 23 septembrie 2006 a Curții de Apel Brașov, a fost admis recursul declarat de inculpat, iar în baza art. 149/1 alin. 12 raportat la art. 146 alin. 11/1 Cod procedură penală, s-a aplicat inculpatului măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145/1 Cod procedură penalî, pe o durată de 30 de zile și s-a impus acestuia să respecte următoarele obligații:
Să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanța de judecată ori de câte ori este chemat;
Să se prezinte la Poliția municipiului Sf. Gheorghe și să respecte programul de supraveghere întocmit de acest organ de poliție;
Să nu își schimbe locuința fără încuviințarea D.N.A. – Serviciul teritorial Brașov;
Să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
Să nu se apropie de martorul B. M. N.și să nu comunice, direct sau indirect, cu acesta;
Să nu desfășoare activitatea în exercitarea căreia a săvârșit fapta, respectiv aceea de director general al S.C. C. S.A. Sf. Gheorghe.
În baza art. 145/1 raportat la art. 145 alin. 2/2 Cod procedură penală s-a atras atenția inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea credință, a măsurii sau a obligațiilor care i-au fost stabilite, această măsură se va înlocui cu măsura arestării preventive.
Copia încheierii s-a dispus să se comunice, inculpatului, poliției, jandarmeriei și poliției comunitare a municipiului Sf. Gheorghe, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră, precum și S.C. C. S.A. și Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Covasna, această măsură fiind menținută de instanță și în timpul judecării cauzei.
Astfel în baza art. 88 Cod penal se va deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii din 21 septembrie 2006 și a arestării preventive a inculpatului începând din 22 septembrie 2006 și până la 23 septembrie 2006.
În baza art. 350 Cod procedură penală se va menține măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpat prin încheierea Of. 80 din 23.09.2006 a Curții de Apel Brașov și menținută prin încheierea din 18.10.2006 în dosarul cauzei, urmând ca o copie de pe prezenta hotărâre se va comunica inculpatului, secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră, precum și S.C. C. S.A. și Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Covasna.
Suma de 20.000 Euro care a fost pusă la dispoziția martorului – denunțător de Direcția Națională Anticorupție – Serviciul teritorial Brașov a fost restituită acestui serviciu, în urma ridicării acesteia de la inculpat cu ocazia efectuării flagrantului, fiind ridicată pentru cercetări de acest serviciu.
În baza art. 191 Cod procedură penală inculpatul va fi obligat să plătească statului suma de 4.100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
În baza art. 254 alin. 1 Cod penal raportat la art. 6 și 8 din Legea Of. 78/2000 modificată condamnă pe inculpatul T. I. A. fiul lui J. și E., director general la S.C. C. S.A. Sf. Gheorghe, căsătorit, fără copii minori, stagiul militar satisfăcut, fără antecedente penale la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare și 2 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a teza II, b și c Cod penal, constând în “dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice”, “dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat” și “dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii” pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.
Pe durata prevăzută de art. 71 alin. 1 și 2 Cod penal, de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea pedepsei, inculpatul pierde drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza II, b și c Cod penal, ca pedeapsă accesorie.
Deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii din 21 septembrie 2006 și a arestării preventive a inculpatului începând din 22 septembrie 2006 și până la 23 septembrie 2006.
Menține măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă față de inculpat prin încheierea nr. 80 din 23.09.2006 a Curții de Apel Brașov și menținută prin încheierea din 18.10.2006 în dosarul nr. 148/119/2006 a Tribunalului Covasna.
Copia prezentei hotărâri se comunică inculpatului, secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, jandarmeriei, poliției comunitare, organelor competente să elibereze pașaportul, organelor de frontieră, precum și S.C. C. S.A. și Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Covasna.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 4.100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Dezvoltarea obiectivelor stabilite pentru prezentul studiu de caz.
Relevarea în speța prezentată a corelației existente între infracțiunile de luare de mită și dare de mită.
Discuții privind corelația existentă între infracțiunile de luare de mită și dare de mită în cauză. În speța ce face obiectul prezentului studiu de caz este de observat faptul remiterii unei sume de bani inculpatului T.I.A., de către numitul martor denunțător B.M.N., inculpatul în calitate de director general și președinte al Consiliului de administrație al S.C. C. S.A. Sf. Gheorghe, în cursul lunii august 2006 pretinzând în mod necuvenit suma de 20.000 Euro, pe care a primit-o la data de 21.09.2006 de la martorul-denunțător B. M. N. în scopul de a fi de acord cu vânzarea către acesta a unui imobil situat în orașul Covasna, aparținând societății pe care o conducea.
Astfel, elementul material specific luării de mită, constând în remiterea unei sume de bani inculpatului T.I.A., de către numitul martor denunțător B.M.N., este însoțit de elementul material caracteristic infracțiunii de dare de mită săvârșită de către numitul martor denunțător B.M.N., săvârșit în contextul existenței unei cauze de înlăturare a răspunderii penale a acestuia din urmă, în consecința de atragerii incidenței dispozițiilor alin. 3 al art. 255 Cod penal, ce face obiectul dezvoltării în următorul subpunct al prezentului studiu de caz.
Prin urmare, deși rolul instanței se relevă ca fiind hotărâtor în soluționarea pricinii deduse judecății instanței penale, obiectivul cercetării acesteia fiind focalizat pe existența caracterului penal al faptei inculpatului, în măsura în care elementul material specific luării de mită și, respectiv dării de mită coexistă, apreciem că cele două infracțiuni sunt corelative, ca laturi ale uneia și aceleiași fapte complexe ce presupune concursul necesar atât al celui mituit cât și al mituitorului.
Repere teoretice. În general, lucrările clasice de drept penal clasifică mituirea în: mituire activă (darea de mita) și mituire pasivă (luarea de mită). Aceste denumiri, raportate la dispozițiile legii noastre penale, le apreciem ca fiind necorespunzătoare, întrucât ele nu relevă semnificația reală a fiecărei fapte; în sensul art. 254 Cod penal, corupția numită pasivă nu este doar ,,Fapta funcționarului care se lasă cumpărat fie pentru a îndeplini un act al funcției sale, fie pentru a se abține de la el” (subl. ns.), atâta vreme cât, în una dintre modalitățile sale, inițiativa aparține acestuia, iar nu mituitorului.
În ce privește incriminarea mituirii, arătăm că în dreptul penal există două sisteme:
Sistemul incriminării unilaterale, care prevede numai luarea de mită, iar pe mituitor îl tratează ca participant la săvârșirea infracțiunii. R. Vouin – adept al acestui sistem, neîmpărtășit însă de Codul penal francez – scrie că infracțiunile de corupție activă și pasivă sunt atât de strâns legate încât ar părea normal să se incrimineze una dintre ele, iar cealaltă să fie sancționată cu titlul de complicitate;
Sistemul incriminării bilaterale – adoptat de Codul nostru penal – și care cuprinde atât darea de mită, cât și luarea de mită, ca infracțiuni de sine-stătătoare, distincte. Observăm însă că, independent de modul în care sunt incriminate, în esența lor, darea și luarea de mită sunt două laturi ale unei fapte complexe, care – exceptând cazul în care pretinderea mitei nu este urmată de acceptare – presupune concursul necesar a două persoane, mituitorul și cel mituit. De aceea uni autori au văzut în darea și luarea de mită o infracțiune bilaterală – ca o formă a pluralității naturale de infracțiuni – ,,în care faptul ilicit se naște dintr-un raport bilateral, intervenit între subiecții activi”, dar pe care legiuitorul, din considerente de politică penală, a disociat-o, incriminând separat cele două acte care o alcătuiesc. Prin urmare, s-a reținut că desfășurarea faptei, prin natura sa, este savârșită de către un subiect activ plural pe care-l și presupune, activitatea fiecărui subiect în cauză constituind o infracțiune aparte (individuală).
În legătură cu cele de mai sus, este de subliniat că dacă totuși datorită împrejuririlor în care a fost săvârșită ori în absența evenimentului subiectiv, una dintre cele două fapte – darea sau, după caz luarea de mită – nu constituie infracțiune, această împrejurare nu împiedică sancționarea celeilalte.
Darea de mită reprezintă un real și grav pericol pentru relațiile sociale referitoare la buna funcționare a autorităților, a instituțiilor de stat, a instituțiilor ori serviciilor publice sau a altor unități, a corectitudinii funcționarilor în exercitarea atribuțiilor de serviciu și prin aceasta, un pericol pentru existența și echilibrul societății democratice organizate, a ordinii de drept.
Impunând și cerând funcționarilor și altor salariați corectitudine, probitate în îndeplinirea obligațiilor de serviciu, prin incriminarea dării de mită, legea penală le asigură acestora protecția cuvenită și necesară împotriva actelor de corupere la care ar putea fi expuși.
În concepția și reglementarea legii penale române, darea de mită care este în esență un act de determinare a funcționarului la luarea de mită, și care, în condițiile și limitele legii poate constitui o participare la săvârșirea acesteia sub forma instigării, constituie o infracțiune distinctă.
Astfel, în cazul în care luarea de mită se săvârșește în modalitatea primirii de bani sau alte foloase, a acceptării promisiunii unor astfel de foloase sau a nerespingerii acesteia, inițiativa corupției aparține mituitorului, prin urmare celui care dă sau oferă mită. Adeseori inițiativa actului de corupție este a celui care vrea să obțină serviciile favorabile ale funcționarului, a celui care promite, oferă sau dă bani ori alte foloase, în schimbul acestora, fapt regăsit în realitate de zi cu zi și prevăzut și în reglementările legale.
Darea de mită fiind definită ca reprezentând promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase, în modurile și scopurile prevăzute în art. 255 Cod penal,se poate conchide că aceasta, așa cum arată și titlul Capitolului 1 al Titlului VI din Codul penal, constituie o infracțiune în legătură cu serviciul.
Între infracțiunile de dare de mită și luare de mită, există o legătură de necontestat care a determinat susținerea că acestea sunt corelative.
Astfel, corelația reprezintă legătura reciprocă între două sau mai multe lucruri sau o relație în care unul dintre acestea nu poate exista fără celălalt.
În această concepție, corelativitatea celor două infracțiuni se manifestă în principal în planul laturii obiective, întrucât acțiunilor de “oferire” și “de dare” de bani sau alte foloase, care definesc din punct de vedere al elementului material darea de mită, le corespunde în cazul infracțiunii corelative de luare de mită acțiunea de ,,primire”, iar acțiunii de ,,promitere” de la prima infracțiune îi corespund ,,acceptarea” sau ,,respingerea” în cazul celei de a doua. Și în planul laturii subiective cele două infracțiuni sunt, în raport de corelativitate, din moment ce mituitorul urmărește să îl determine pe cel mituit să aibă o anume conduită în legătura cu îndatoririle sale de serviciu, iar acesta devine astfel, dependent de corupător.
Aceasta este înțelesul sau sensul pe care noțiunea de corelație îl asumă și în dreptul penal.
Referitor la problematica ce vizează corelativitatea celor două infracțiuni în literatura juridică au fost exprimate și opinii contrare celor afirmate anterior, și care, în esență, susțin că legăturile strânse care există indiscutabil între infracțiunile de luare și dare de mită nu sunt însă de natură să determine un raport de corelație între ele, din moment ce, în unele dintre modalitațile de săvârșire a elementului material al laturii obiective, una poate exista fără cealaltă. Astfel, în oricare dintre modalitățile normative de săvârșire ale elementului material al laturii obiective – promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase – infracțiunea de dare de mită poate fi săvârșită fără existența celei de luare de mită, legea neimpunând ca funcționarul să primească ori să accepte sau să nu respingă promisiunea lor.
De asemenea, înscriindu-se pe aceeași linie de argumentare, s-a considerat că dacă infracțiunea de luare de mită – în modalitatea de săvârșire a elementului material al laturii obiective pe care o presupune acțiunea de pretindere – are o existență independentă de atitudinea sau conduita celui căruia i se adresează cererea de a da bani sau alte foloase -, și infracțiunea de dare de mită poate fi săvârșită fără existența celei de luare de mită, legea necondiționând existența infracțiunii în discuție de faptul că funcționarul primește ori acceptă sau nu respinge promisiunea banilor sau a altor foloase.
În mod similar, infracțiunea de luare de mită – în modalitate de săvârșire a elementului material al laturii obiective pe care o presupune acțiunea de pretindere – are o existență independentă de atitudinea sau conduita celui căruia i se adresează cererea de a da bani sau alte foloase și deci, de existența infracțiunii de dare de mită.
Or, pe cale de consecință, adepții tezei inexistenței unui raport de corelativitate între cele două infracțiuni, au apreciat că, referitor la problematica corelativității celor două infracțiuni, aceasta nu va putea fi concepută și acceptată numai parțial, respective numai în anumite modalități normative sau faptice de săvârșire a elementului material al laturii obiective.
Inițiativa de corupere aparține de regula mituitorului care promite, oferă sau dă banii sau alte foloase, dar și funcționarului care le pretinde, astfel încât s-a considerat că este discutabilă catalogarea cu caracter generic că luarea de mită reprezintă corupția pasivă iar a celei de dare de mită, corupția activă, astfel reieșind că infracțiunea de dare de mită este mai gravă decât luarea de mită.
Este de observat faptul că legea penală română nu a împărtășit această opinie și considerând că infracțiunea de dare de mită este mai puțin gravă decât aceea de luare de mită și a stabilit un regim sancționator diferențiat, mai blând pentru prima.
Relevarea în speța prezentată a cauzei prevăzute de alin. 3 al art. 255 Cod penal care înlătură răspunderea penală (cauză de impunitate).
Având în vedere denunțul formulat de către martorul denunțător B. M. N. împotriva inculpatului T. I. A., cu privire la suma de 20.000 Euro pretinsă de către acesta peste prețul imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, precum și faptul existenței unei relații de corelativitate între infracțiunile de luare de mită și, respectiv dare de mită, ne propunem în cele ce urmează să punem în discuție problema activării cauzei de impunitate în persoana martorului denunțător B. M. N., cauză reglementată de alin. 3 al art. 255 Cod penal.
În acest sens, ne propunem, pe de o parte, să facem trimitere la opiniile exprimate de-a lungul timpului în doctrină și, pe de altă parte, să punctăm elementele de noutate în materie conținute și de speța ce face obiectul prezentului studiu de caz.
Astfel, potrivit art. 255 alin. 3 Cod penal, “mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune”.
Rațiunea instituirii acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale a mituitorului este dublă. Pe de o parte, s-a avut în vedere că cel care, după ce a dat mită, se autodenunță, regretă fapta și nu prezintă, sub raportul persoanei sale, un pericol social accentuat. Pe de altă parte, s-a ținut seama de interesul descoperirii și sancționării celor care se fac vinovati de luare de mită, precum și de interesul prevenirii unor asemenea fapte, prin insuflarea temerii – celor care ar fi tentați să ia mită – că vor fi denunțați.
Autodenunțarea nu este – se înțelege – sinonimă cu recunoașterea; conținutul celor două noțiuni, deși similar, este diferit. Există similitudine, fiindcă atât în cazul autodenunțării, cât și în cazul recunoașterii, autorul dezvăluie autorităților propria sa faptă. Nu există însă identitate, deoarece în cazul autodenunțării autorul dezvăluie fapta săvârșită de el din proprie initiativă și în mod spontan, fără a fi provocat la aceasta de către autorităti, pe când în cazul recunoașterii, dezvăluirea este totdeauna determinată de intervenția organului de urmărire penală și, de cele mai multe ori, cu neputință de evitat datorită prezenței altor probe, care fac inutilă orice tăgadă.
Folosind termenul “denunță”, legiuitorul și-a manifestat fără echivoc intenția de a excepta de la favoarea nepedepsirii pe cei care au recunoscut fapta, dar nu au denunțat-o. Dacă și simpla recunoaștere ar avea ca efect impunitatea, ar însemna că nu pot fi pedepsiți decât mituitorii care n-au recunoscut comiterea infracțiunii, ceea ce, desigur, nu a putut fi in intenția legiuitorului.
Denunțul poate fi făcut în orice formă. Impunitatea instituită prin art. 255 alin. 3 Cod penal este acordată numai autodenunțătorului. Din împrejurarea că prevederea cauzei de nepedepsire, care se referă la denunțarea faptei, este încorporată în cuprinsul art. 255 Cod penal, se poate trage concluzia că fapta vizată prin denunț nu poate fi decât cea prevăzută de art. 255 Cod penal, adică darea de mită. Deci, pentru ca această cauză de nepedepsire să opereze, se cere să existe o autodenunțare, nu neapărat și denunțarea faptei corelative, de luare de mită, deși corelația dintre cele două fapte va face ca din autodenunțarea mituitorului să rezulte și fapta celui mituit. Nu împărtășim, deci, opinia că, pentru a fi apărat de pedeapsă, “mituitorul trebuie să denunțe, nu să se autodenunțe”. Impunitatea fiind acordată numai autodenunțătorului, nu este apărat de pedeapsă mituitorul care, deși a denunțat faptele săvârșite de alte persoane, nu a menționat participarea sa – descoperită ulterior -, la infracțiunea de dare de mită. Din moment ce mituitorului i se cere doar să se autodenunțe, rezultă că autodenunțul își produce efectul, chiar dacă nu există și infracțiunea corelativă de luare de mită, pentru că oferta sau promisiunea dării de mită nu a fost acceptată.”
Dispozițiile art. 255 alin. 3 Cod penal, insuficient de precise, ridică, în practică, mai multe probleme:
Textul spune că “mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta”. Ce trebuie, oare, să se înțeleagă prin “autorități”: organele judiciare, organele administrației de stat, organele administrative ierarhic superioare etc.? S-a spus că autodenunțul poate fi făcut oricărei autorități, chiar dacă nu este competentă să efectueze urmărirea penală în această materie; autoritatea care a primit denunțul are însă obligația să încunoștiințeze de îndată organul de urmărire penală competent. Nu împărtășim întru totul această opinie, pentru că, bazându-se în mod strict pe noțiunea de “autoritate”, restrânge nejustificat categoriile de persoane cărora li se poate adresa denunțul. Noi credem că fapta poate fi denunțată, cu efect de impunitate, nu numai unei autorități – în sens de organ judiciar, competent sau necompetent să efectueze urmărirea penală pentru dare de mită -, ci și oricărei persoane cu funcție de conducere în organizația din care face parte cel mituit, ori, cu atribuții de control în acea organizație sau chiar și oricărui funcționar sau “alt salariat”, dacă infracțiunea s-a comis în legătură eu serviciul în cadrul căruia acesta își îndeplinește sarcinile; într-adevăr, toate aceste persoane au, potrivit art. 227 Cod procedură penală, obligația să sesizeze de îndată pe procuror sau organele de cercetare penală, despre săvârșirea infracțiunilor de care au luat cunoștință în legătură cu serviciul.
Impunitatea prevăzută de art. 255 alin. 3 Cod penal este condiționată de împrejurarea ca denunțarea faptei să fi avut loc “mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune” (subl. ns.) În legătură cu această condiție se pune, mai întâi, întrebarea: care organ de urmărire trebuie să fi fost sesizat? Organul de procuratură care este competent să urmărească fapta, sau orice organ de urmărire, deci inclusiv organele de poliție, care nu sunt competente să cerceteze această faptă? S-a apreciat că atâta vreme cât organul de urmărire competent să efectueze urmărirea penală – în cazul de față procurorul – n-a fost încă sesizat, autodenunțul mituitorului își produce integral efectul de impunitate prescris de art. 255 alin. 3 Cod penal. Împrejurarea că un organ de stat a putut fi, eventual, sesizat, la o dată anterioară autodenunțului, nu are relevanță sub aspectul examinat, pentru că legea nu se referă la sesizarea oricărui organ ci, evident, la organul de urmărire competent material și teritorial. Alta va fi însă soluția când organul de politiție acționând în baza dispozițiilor art. 213 Cod procedură penală, surprinde pe mituitor în flagrant delict. În acest caz, organul de poliție, deși necompetent, este obligat să efectueze actele de cercetare penală care nu suferă amânare, iar recunoașterea mituitorului nu poate ține loc de autodenunț, întrucât initiațiva nu a aparținut acestuia și, deci, ar fi lipsit de rațiune ca el să beneficieze de impunitate. În acest sens, fostul Tribunalul Suprem a decis că: “in ipoteza când un alt organ de urmărire penală decât procurorul a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante de dare de mită, inculpatul nu poate invoca în fața procurorului care a preluat cercetarea că, recunoscând fapta în prezența primului organ de cercetare, a denunțat autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracțiune, întrucât recunoașterea nu înseamnă denunțare”. La fel, în practica judiciară, pe bună dreptate, s-a decis că, deși, conform an. 209 alin. 4 Cod procedură penală, cercetarea penală pentru infracțiunea de dare de mită se face de procuror, în ipoteza în care un alt organ de cercetare a constatat săvârșirea infracțiunii, autorul nu poate susține în fața procurorului că, prin recunoașterea făcută în prezența primului organ de cercetare, s-a autodenunțat mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracțiune și că, deci, beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 255 alin. 3 Cod penal.
Referitor la aceeași condiție, arătăm că în literatura de specialitate a fost formulată și o altă întrebare, respectiv care este momentul în care organul de urmărire competent se consideră a fi sesizat pentru infracțiunea respectivă?
S-a formulat părerea că mituitorul beneficiază de impunitate și atunci când autodenunțul s-a produs în timpul în care se efectuau actele premergătoare, potrivit art. 224 Cod procedură penală sau în perioada când se încheiau acte de constatare, potrivit art. 214 și 215 Cod procedură penală, atât actele premergătoare, cât și menționatele acte de constatare fiind anterioare sesizării organelor judiciare.
S-a mai spus că mituitorul beneficiază de nepedepsire și atunci când autodenunțul a fost făcut “concomitent cu efectuarea actelor premergătoare de către organele de urmărire penală, întrucât, potrivit arl. 224 Cod procedură penală, aceste acte sunt prealabile începerii urmăririi penale”.
Este neîndoielnic că primul punct de vedere înfățișat mai sus este corect, în măsura în care se referă la actele de constare încheiate, conform art. 214 sau 215 Cod procedură penală, de catre organele poliției sanitar-veterinare, gărzii financiare, inspecțiilor de stat și alte organe de stat, organele de control și cele de conducere ale administrației de stat, comandanții de nave și aeronave, ofițerii și subofițerii din trupele de grăniceri. Toate aceste organe de constatare ce se află în afara aparatului judiciar, nu sunt organe de urmărire penală, așa încât sesizarea lor pe altă cale decât autodenunțul mituitorului nu poate înlătura, pentru acesta – în ipoteza că a făcut denunțul mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate – beneficiul impunității, prevăzut de art. 255 alin. 3 Cod penal, care se referă expres la sesizarea organului de urmărire.
În ceea ce privește referirea, în ambele opinii, la efectuarea actelor premergătoare prevăzute de art. 224 Cod procedură penală, se impune formularea unor rezerve. Pentru a se susține că beneficiul impunității operează și în cazul în care autodenunțul mituitorului a intervenit în perioada efectuării acestor acte, se invocă – după cum s-a văzut – fie argumentul că actele premergătoare sunt prealabile începerii urmăririi penale, fie argumentul că ele preced sesizarea organelor de urmărire penală. Primul argument este irelevant, deoarece, pentru a determina impunitatea mituitorului, autodenunțul trebuie făcut – așa cum se prevede în art. 255 alin. 3 Cod penal¸ până la sesizarea organelor de urmărire, nu până la începerea urmăririi penale. Or, cele două momente nu coincid. Sesizarea organului de urmărire are loc într-un moment anterior începerii urmăririi penale, care, conform art. 228 Cod procedură penală, se dispune, prin rezoluție sau proces-verbal, de către organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 Cod procedură penală.
În literatura juridică s-a apreciat că cel de-al doilea argument este greșit, deoarece – contrar a ceea ce se susține – sesizarea organului de urmărire penală precede efectuarea actelor premergătoare. Sesizarea constituie punctul de plecare al urmăririi penale, care este actul procesual care declanșează activitatea judiciară în această fază a procesului penal. După ce a fost sesizat, în oricare din modurile prevăzute în art. 221 Cod procedură penală (prin plângere, denunț sau din oficiu), organul de urmărire poate efectua, în vederea începerii urmăririi penale – cum se exprimă art. 224 Cod procedură penală – acte premergătoare, deoarece este posibil ca “în momentul când organul de urmărire penală ia cunoștință despre săvârșirea unei fapte penale, datele existente cu privire la infracțiune să fie, deocamdată, insuficiente pentru începerea urmăririi penale, dar să se întrevadă posibilitatea de a fi completate.”
Prin urmare, actele premergătoare se efectuează după ce organul de urmărire penală a fost sesizat, iar nu înainte; că este așa rezultă și din dispozițiile art. 228 alin. 4 Cod procedură penalî, potrivit cărora, “dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale (…) organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate, cu propunerea de a nu se începe urmărirea penală”.
Este adevărat că în momentul efectuării actelor premergătoare existența infracțiunii sau identitatea făptuitorului nu este deplin conturată și că, deci, autodenunțul mituitorului ar putea contribui la stabilirea lor; dar, întrucât legea condiționează impunitatea mituitorului de împrejurarea ca denunțul să se producă anterior sesizării organelor de urmărire penală – act procesual care precede efectuarea actelor premergătoare – trebuie să conchidem că, dacă mituitorul a denunțat fapta în timpul efectuării acestor acte, cauza de nepedepsire prevăzută de art. 255 alin. 3 Cod penal nu poate opera.
În cazul în care mituitorul denunță fapta autorității în termenul stabilit de lege, se va pronunța, în faza urmăririi penale, soluția încetării urmăririi, în baza art. 11 pct. 1 lit. c Cod procedură penală, combinat cu art. 255 alin. 3 Cod penal, iar în faza judecății, încetarea procesului penal, potrivit art. 11 pct. 2 lit. b. Cod procedură penală, combinat cu art. 255 alin. 3 Cod penal, Plenul fostului Tribunalului Suprem a statuat, într-adevăr, că în situația în care răspunderea penală este înlăturată pe temeiul unei prevederi legale speciale de nepedepsire a infractorului, instanța va pronunța încetarea procesului penal pe baza art. 11 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, cu referire la textul de lege care prevede cazul de nepedepsire, iar nu achitarea inculpatului.
Caracterul de infracțiune de corupție al infracțiunii de luare de mită.
Prin corupție, în sens larg, se înțelege o stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie, substantivul corupție derivând din latinescul coruptio,-onis ce semnifică o stare de depravare, de desfrâu, de venalitate.
În literatura de specialitate a fost exprimată opinia că o primă realizare notabilă a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constă în definirea, fie ea și indirectă, a conceptului penal de infracțiuni de corupție, punându-se astfel capăt, din perspectiva legii penale, tendințelor de extrapolare ce au animat polemica epocii.
Referindu-ne la lege în forma ei nemodificată, este de observat că, potrivit formulării inițiale ale art. 5 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, precum și infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale infracțiunilor prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, în funcție de calitatea persoanelor care săvârșesc sau față de care se săvarșesc faptele ori în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit.
Astfel, fapt considerat fără precedent în legislația penală românească, conceptul penal de infracțiuni de corupție a fost restrâns la patru infracțiuni prin prevederile Legii nr. 78/2000, demersul înscriindu-se în concepția reducționistă, situată la antipodul tezei extrapolării. Așadar, așa cum reiese din dispozițiile art. 5 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, anterior modificării acestuia prin Legea nr. 161/2003, sunt considerate de către legiuitor ca fiind infracțiuni de corupție următoarele norme de incriminare: luarea de mită (art. 254 Cod penal), darea de mită (art. 255 Cod penal), primirea de foloase necuvenite (art. 256 Cod penal) și traficul de influență (art. 257 Cod penal).
Legii nr. 78/2000 i-au fost aduse modificări și completări până la data de 1 aprilie 2007 prin Ordonanța nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, prin Ordonanța de Urgență nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, prin Legea nr. 521/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin Ordonanța de Urgență nr. 124/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2006 privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecătorești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene și prin Legea nr. 69/2007 privind modificarea lit. b și c ale art. 10 din Legea nr. 78/2000.
Astfel, prin modificarea formulării inițiale a art. 5 alin. 1 din Legea nr. 78/2000, operată prin dispozițiile Legii nr. 161/2003, sunt incluse conceptului penal de infracțiuni de corupție și infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 6 indice 1 (cumpărarea de influență) și art. 8 indice 2 ale Legii nr. 78/2000, precum și infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale infracțiunilor prevăzute la art. 254-257 din Codul penal, și la art. 61 și 82 din Legea nr. 78/2000, alături de cele incriminate de art. 254-257 din Codul penal (luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite și traficul de influență).
Prin urmare, prin prevederi legale lipsite de echivoc, legiuitorul fixează granițele conceptului penal de infracțiuni de corupție, restrângându-l la cele patru infracțiuni anterior arătate, acestui concept penal fiindu-i mai apoi adăugate infracțiunea de cumpărare de influență (prevăzută și pedepsită de art. 6 indice 1), precum și promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase unui funcționar al unui stat străin ori al unei organizații publice internaționale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obținerii unui folos necuvenit în cadrul operațiunilor economice internaționale (art. 8 indice 2), în consecința modificărilor aduse art. 5 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 prin Legea nr. 161/2003.
CAPITOLUL AL V-LEA
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
DE LEGE FERENDA
Fiecare stat se confruntă cu problemele corupției și urmările sale negative. Totuși până în prezent nu s-a găsit nicio soluție pentru înlăturarea ei definitivă. Aceasta nu înseamnă însă că nu se poate face nimic în sensul diminuării dimensiunilor sale. Incapacitatea statului de a lupta individual, cu eficiență maximă împotriva luării de mită poate fi acoperită de o colaborare internațională care să aibă ca rezultat elaborarea unei strategii anticorupție bine definită și crearea unor structuri care să o stopeze în mod optim.
Cauze diverse policice, economice, sociale, morale concură la dimensionarea infracțiunii. Efectele luării de mită nu pot fi detectate și eradicate decât printr-un efort concentrat în care-și găsesc locul deopotrivă autoritățile, instituțiile statului și cetățenii, sau altfel spus societatea în ansamblul său.
Analizând modurile de manifestare a luării de mită, implicit posibilitățile preîntâmpinării ei nu se poate ocoli problema atitudinii și reacției cetățenilor, cei care în ultimă instanță suportă consecințele nefaste.
Contribuția acestora la stoparea sau diminuarea propagării consecințelor corupției este incontestabilă. Este unanim recunoscut că actul de luare de mită nu este unul secret, reprezentând un pact al tăcerii ce îi reunește pe toți cei care participă la comiterea lui și care au interesul comun de a nu dezvălui activitățile lor. Lipsa vizibilă a victimelor accentuează dificultatea declanșării urmăririi penale și sancționării afacerilor corupte. Această barieră ar putea fi depășită prin implicarea activă a cetățenilor fără de care chiar și cele mai bune și mai moderne servicii represive ar fi incapabile să obțină eficiența dorită.
Trebuie reținută și ideea existenței unui sistem social-educativ care să acorde o atenție deosebită propagării valorilor etice, punându-i în gardă pe tineri asupra pericolelor luării de mită. Ține de responsabilitatea fiecăruia însușirea unei educații în spiritul respectării valorilor sociale. Este vorba de o investiție pe termen lung, care va permite societății să se protejeze mai bine contra infracțiunilor de corupție. A explica pericolele luării de mită și a promova valori ca încrederea, integritatea și respectul în cadrul programelor educative vor contribui la formarea normelor morale ale generațiilor viitoare și la dotarea lor cu o capacitate sporită de rezistență în fața cupidității, dovedind onestitate și decență.
După cum se poate observa în noua formă a Codului penal primirea banilor sau foloaselor este incriminată penal dacă este realizată în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea, întârzierea sau efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu, spre deosebire de textul în vigoare, în cadrul căruia banii sau foloasele se percep în scopul îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii sau efectuării unui act contrar atribuțiilor de serviciu. Astfel, legiuitorul va schimba esențial sub raport temporal modalitatea de când primirea, pretinderea ori acceptarea foloselor se realizează după îndeplinirea, neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii sau după ce a fost efectuat actul contrar atribuțiilor de serviciu de către funcționar.
Legiuitorul încearcă să introducă în cadrul scopurilor pentru care se primește mita și urgentarea actului de serviciu, acesta fiind oricum cuprinsă în conținutul scopului ce vizează îndeplinirea actului aflat în competența funcționarului.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Literatura de specialitate
Anghel, C., Drept diplomatic și consular, București, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Antoniu, C., Codul penal al României, comentat si adnotat, partea generală, Ed. Științifică, București, 1972;
Antoniu, C. și Bulai, C. și Chivulescu, Gh., Dicționar juridic pena1, Ed. științifică sși enciclopedică, București, 1976;
Barbu, C., Aplicarea legii pena1e în spațiu si timp, Ed. Științifică, București, 1972;
Basarab, M., Curs de drept penal, Ed. didactică și pedagogică, București, 2004;
Boroi, A. și Nistoreanu, Gh., Drept penal – partea generală, ediția a IV-a, Ed. All Beck, București, 2004;
Bulai, C., Drept penal genera1, Infracțiunea – vol. II., Universitatea București, Facultatea de Drept, București, 1981;
Diaconescu, H., Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, București, 2004;
Dobrinoiu, V., Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995;
Dobrinoiu, V., Traficarea funcției și a influenței în Dreptul penal, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1983;
Dobrinoiu, V. și Pascu, I. și Lazăr, V. și Nistoreanu, Gh. și Moinar, V. și Boroi, A., Drept penal, partea generală, Ed. didactică și pedagogică, București, 1999;
Dongoroz, V., Drept penal. Partea generală, Ed. Academiei, București, 1939;
Dongoroz, V. și Baranga, S. și Popovici, L., Noul cod penal si codul penal anterior comparat, Ed. Politică, București, 1968;
Dongoroz, V. și Fodor, I. și Kahane, S. și Oancea, I. și Ilie, N. și Bulai, C. și Stănoiu, M., Explicații teoretice ale Codului penal român, partea genera1ă, vol.I+II, Ed. Academiei, București, 1969;
Dongoroz, V. și Tanoviceanu, Ioan, Tratat de drept si procedură penală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1924;
Efim, O., Achizițiile publice și etica publică privind combaterea corupției, Transparency Internațional România, București, 2002;
Filipaș S., Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Ed. Academiei Române, București, 1985;
Guriu, V. și Ilie , S., Corupția, Ed. ARC, București, 2000;
Ioniță-Iulian, Gheorghe, Drept penal. Partea specială II, Ed. Universul Juridic, Colecția Cursuri universitare, București, 2012;
Loghin, O. și Toader, T., Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă Șansa SRL, București, 2001;
Mitrache, C., Drept penal român. Partea generală, Ed. All Beck, București, 2002;
Neagu, I., Drept penal, partea generală, Ed. Academiei, București, 1939;
Oancea, L., Drept penal, partea generală, Ed. didactică și pedagogică, București, 1971;
Petit, E. și Zotta, Constantin, Codul penal „Carol II”, ediția a V-a Ed. Cugetarea, București, 1939;
Rămureanu, V., Competența pena1ă a organelor judiciare, Ed. științifică și enciclopedică, București, 1980;
Staicu, O., Drept penal. Partea specială, Ed. didactică și pedagogică, București, 1976, citat în Revista de Drept Penal nr. 3/1995;
Volonciu, N., Tratat de procedură penală – partea generală, vol. I., Ed. Pa1dela, București, 1993;
Zolyneak , M., Drept penal, partea genera1a, vol. I, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1973.
B. Articole și studii de specialitate
Culegere de decizii ale Tribunalului Militar Brașov, în Revista Română de Drept nr. 6/1982;
Dumitru M., Funcționarul cu atribuții de control – subiect activ calificat al infracțiunii de luare de mită, în Dreptul, nr. 8/1994;
Ivan, Gh., Complicitatea la infracțiunile bilaterale, în Revista de Drept Penal nr. 1/2001;
Lapteacru, V., Noțiunea corupției, în Legea și viața nr. 11-12/1994, București;
Pavel, D., Probleme ale participației penale II, în Revista Română de Drept, nr. 4/1978.
C. Reglementări legislative și norme metodologice
Constituția României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Decretul nr. 203/1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 131 din 31 octombrie 1974;
Hotărârea Guvernului nr. 765/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 652 din 22 iulie 2005;
Legea nr. 104/1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 244 din 1 octombrie 1992;
Ordonanța de Guvern nr. 34/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 418 din 15 mai 2006;
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 60/2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 241 din 11 mai 2001;
Ordonanță de Urgență a Guvernului nr. 30/2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 26 aprilie 2006.
C. Alte surse
Codul de procedură penală, Ed. C. H. Beck, București, 2006;
Codul penal al României , edițiile 1864, 1936, 1968, București;
Culegere de practică judiciară penală, Ed. Șansa, București, 1991/1992;
Decizii ale C.S.J. 1990-1991, Ed. Orizontul, București, 1993;
Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie pena1ă, Ed.
științifică și enciclopedică, București, 1982.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Infractiunilor de Coruptie (ID: 126254)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.