Analiza Formelor Care Califica Infractiunea de Omor

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza formelor care califica infractiunea de omor

CUPRINS

OMORUL

CAP. I. CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Noțiuni introductive privind infracțiunile contra vieții

1.2. Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor

1.3. Date istorice privind infracțiunea de omor

CAP. II. CONDIȚII PREEXISTENTE

2.1. Obiectul infracțiunii de omor simplu

2.1.1. Obiectul juridic generic

2.1.2. Obiectul juridic special

2.1.3. Obiectul material al infracțiunii de omor

2.2. Subiecții infracțiunii

2.2.1. Subiectul activ al infracțiunii de omor

2.2.2. Subiectul pasiv

CAP. III. CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR

3.1. Latura obiectivă

3.1.1. Elementul material

3.1.2. Rezultatul (urmarea imediată)

3.1.3. Legătura de cauzalitate

3.2. Latura subiectivă

3.2. l. Intenția ca formă de vinovăție în cazul infracțiunii de omor

3.2.2. Considerații suplimentare cu privire la latura subiectivă

CAP. IV. FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI

4.1. Formele infracțiunii de omor

4.2. Modalitățile infracțiunii de omor

4.3. Sancțiunile infracțiunii de omor

CAP. V, EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

5.1. Corelații ale infracțiunii de omor cu alte infracțiuni

5.1.1. Corelații cu infracțiunile de vătămare corporală

5.1.2. Corelații cu infracțiunea de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte

5.2. Aspecte criminologice privitoare la infracțiunile contra vieții

5.3. Euthanasia – problemă specială în legătură

cu infracțiunile de omor

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL l

CONSIDERAȚII GENERALE

1.1. Noțiuni introductive privind infracțiunile contra vieții

1.2. Conceptul și caracterizarea infracțiunii de omor

1.3. Date istorice privind infracțiunea de omor

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII

Omul ca si creator a tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate pe care le-a transmis din generație în generație, a asigurat valori pentru progresul continuu al omenirii. Doar omul, spre deosebire de celelalte ființe, este acela care reușește să-și domine pornirile primare, să acționeze conștient și să se comporte in baza unor principii fundamentale de viață care țin seama de ceea ce este adevărat și drept în relațiile sociale.

Astfel, numai el este capabil să se perfecționeze continuu, să-și examineze critic comportarea, să se lase influențat de regulile de conduită din societate (elaborate în decursul timpului tot de oameni) și să acționeze cu devotament și pasiune pentru realizarea marilor idealuri ale omenirii.

In baza celor descrise mai sus, reiese faptul ca, legea penală trebuie să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii vieții omului.

Legea penală, ca expresie a voinței societății apără viața omului nu ca bun individual (deși este neîndoios că ea reprezintă un interes primordial pentru fiecare individ)ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși.

Sub denumirea generică de "omucidere", Codul nostru penal incriminează faptele ce aduc atingere vieții omului ca atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane și de care depinde existenta și ființa sa. Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii.

Apărarea persoanei și, îndeosebi, a vieții constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept, în orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenta societății care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.

Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate mijloacele ocrotirea vieții indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiționale (cutumiare), la reguli religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre toate mijloacele juridice de apărare, legea penală a avut de timpuriu un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale a societății.

În toate legiuirile, începând cu codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile chinezești (sec. XHI), cărțile sacre egiptene, legile lui Mânu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec. VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice și până la legiuirile epocii modeme, grija pentru ocrotirea vieții omului stă în atenția legiuitorului. Vechile noastre pravile incriminau de asemenea, faptele de omor întocmai ca și codurile penale ale României moderne din 1864,1936.

Primul act al poporului american eliberat a fost Declarația de Independență din 4 iulie 1976 care proclamă solemn dreptul la viață al tuturor oamenilor: "oamenii sunt fâcuți de Creator", se arată în declarație, "cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se găsește și viața", ocrotirea ei dă expresie celor mai nobile năzuințe ale omenirii. Aceleași idei au fost exprimate și prin Declarația Universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. Ia 10.XII. 1948.

În articolul 3 din declarație se arată că: "Orice om are dreptul la viață, libertate și la

inviolabilitatea persoanei", iar Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art. 6 pct.1, că: "Dreptul Ia viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar". Acest drept figurează și în alte importante documente internaționale, și anume, în Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și libertăților fundamentale (art. 2) cât și în Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. Constituția României adoptată în decembrie 1991, reglementează și garantează dreptul Ia viață în art. 22.

Determinate de factori criminogeni variați, infracțiunile contra vieții ocupă dimensiuni îngrijorătoare în criminalitatea și victimologia acestei epoci istorice, fenomenologie care odată cunoscută pe baze științifice de criminologi penaliști, criminaliști etc., poate conduce la măsuri profilactice moderne la nivelul standardelor societății secolului XXI.

În fasciculul intereselor ocrotite de lege, persoana este titularul dreptului absolut la viață, iar ceilalți membri ai societății au obligația de a nu atenta în nici un mod la viața titularului acestui drept. Aceasta îndreptățește pe legiuitor să pretindă tuturor cetățenilor să-și respecte reciproc viața și să se abțină de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale și implicit intereselor vitale ale comunității.

Fiind strâns legate de interesele grupului social, viața omului își dobândește adevărata ei semnificație și valoare numai în cadrul relațiilor sociale; numai raportată la aceste relații viața devine un drept la viață a omului (dreptul nu reglementează decât relații sociale și nu ipotetică relație a individului cu el însuși). O persoană nu poate stabili relații sociale cu sine însăși, ca urmare, lipsește obiectul juridic special al ocrotirii penale adică relația socială care se creează în jurul acesteia și conferă semnificație acestei valori devenită astfel o valoare socială.

1.2.CONCEPTUL ȘI CARACTERIZAREA

INFRACȚIUNII DE OMOR

Incriminat și sancționat cu asprime de toate legislațiile moderne și contemporane, omorul săvârșit cu știința și voința făptuitorului, este infracțiunea cea mai gravă în criminalitatea și victimologia omenirii.

Omorul, așa cum apare definit în art. 174 Cod penal constă în uciderea unei persoane, mod de exprimare care nu reprezintă altceva decât o explicare mai precisă a denumirii marginale a infracțiunii (omorul), fără a reprezenta o descriere explicită a tuturor elementelor constitutive ale infracțiunii.

Nici chiar formularea, în sensul că omorul a reprezentat "fapta persoanei care cu intenție, ucide o altă persoană", sub un anumit aspect nu ar fi completă. Deoarece nu ar scoate în evidență toate elementele conținutului juridic al infracțiunii de omor (de pildă, ar evidenția numai actul de violență asupra altei persoane, dar nu și rezultatul constând din moartea acelei persoane precum și raportul de cauzalitate între act și rezultat).

Dacă totuși legiuitorul român (și nu numai acesta) a preferat să folosească o exprimare eliptică, explicația constă și trebuie căutată în faptul că nu a socotit necesară descrierea mai amplă a conținutului incriminării.

În definirea omorului legiuitorul se folosește de însușirea obiectivă a substantivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a exprima în el descrierea acțiunii (manifestarea de violență față de victimă), rezultatul imediat (moartea victimei) cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat și de a exprima concludent aceste realități.

Este interesantă și definiția omorului dată de juristul englez I. Coke în sec. Al XVII-lea "când un om cu memoria sănătoasă și la vârsta la care răspunde de faptele sale ucide pe nedrept, cu premeditare sau intenționat orice ființă rațională".

Aceste definiții eliptice sunt tehnici pe care legiuitorul le folosește și în cazul altor incriminări (de exemplu: distrugerea, lipsirea de libertate etc.).

Cu acest mod de exprimare legiuitorul operează nu numai în definirea variantei simple a omorului dar și a variantelor specie (pruncuciderea, uciderea din culpă, determinarea și înlesnirea sinuciderii) precum și a variantelor agravate ale omorului (omorul calificat și omorul deosebit de grav).

Deși textul art. 174 Cod penal nu poartă ca denumire marginală expresia "omor simplu", totuși această denumire este implicit acceptată de noul Cod penal, din moment ce în textele următoare sunt prevăzute forme agravate ale omorului, "omorul calificat" și "omorul deosebit de grav", așa încât, potrivit normelor generale de interpretare, omorului calificat sau omorului deosebit de grav, i se opune în mod logic și firesc omorul simplu.

DATE ISTORICE PRIVIND

INFRACȚIUNEA DE OMOR

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Acei care suprimau viața unui membru al grupului social era alungat din comunitate și, numai atunci când nu prezenta un pericol pentru trib, părțile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era, în mod practic condamnat Ia dispariție.

Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată (legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).

Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel legea prevede că: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis, pentru neachitarea datoriilor.

Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreția victimei și a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie și o încălcare a intereselor grupului social, în vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinților victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunității, iar, potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crd nu prezenta un pericol pentru trib, părțile interesate aveau la îndemână posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era, în mod practic condamnat Ia dispariție.

Treptat, un rol mai mare revine răzbunării, nelimitate la început, apoi limitată (legea talionului); răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte).

Cea mai străveche lege care are la bază legea talionului este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1792-1749 î. Hr.). Astfel legea prevede că: dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis, pentru neachitarea datoriilor.

Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreția victimei și a rudelor acesteia, omuciderea n-a încetat niciodată să fie și o încălcare a intereselor grupului social, în vechile obiceiuri latine pedeapsa pentru omucidere (răzbunarea sângelui) era lăsată în seama părinților victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunității, iar, potrivit celei mai vechi legi romane, aceea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivitate.

Cel mai vechi cuvânt roman pentru a denumi omuciderea era "parricidium" care însemna orice ucidere intenționată a unei persoane. Numai spre finele Republicii acest termen va denumi exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru omucidere în general. Cuvântul "homicidus" apare în latina clasică pe lângă "sicarius" (ucigaș plătit) și "veneficius" (otrăvitor).

Legea Iui Sylla asupra ucigașilor plătiți și otrăvitori ("lex Cornelia de Sicariis et Veneficiis") a rămas fundamentală în această materie, în timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a făcut decât să modifice sancțiunile. La început a fost exclusă din noțiunea de omucidere uciderea sclavilor, considerată numai ca o faptă producătoare de daune dacă era comisă de o altă persoană decât proprietarul, ulterior (sub împăratul Claudiu), s-a recunoscut că un asemenea fapt putea fi urmărit și ca omucidere. Sub denumirea de omucidere era pedepsită orice faptă de ucidere intenționată a unei persoane libere, chiar săvârșită în scop de furt, aplicarea pedepsei cu moartea unui cetățean fără o judecată anterioară era considerată omucidere, tot astfel, otrăvirea sau uciderea prin vrăjitorie sau magie; la fel incendiul intenționat, ca și infracțiunile comise cu ocazia unui naufragiu.

Exercitarea dreptului la viață și la moarte, în Roma antică de către un ascendent asupra descendenților supuși autorității sale, nu constituia o faptă de omucidere; până m epoca lui Constantin era posibilă uciderea fiului supus puterii părintești, de acela care era investit cu această autoritate.

De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată aceluia care omora o persoană, aflându-se în legitimă apărare sau ucidea adversarul, în timp de război, ori dacă suprimarea vieții unei persoane s-a comis în executarea legii sau din ordinul autorității; la fel nu se aplica vreo pedeapsă aceluia care a ucis pe ruda sa adulteră.

Omuciderea voluntară care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligația de despăgubire. Era pedepsită ca faptă consumată, tentativa și chiar simpla manifestare a voinței de a ucide; numai în timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai redusă în aceste cazuri, decât pentru omuciderea consumată.

Spre sfârșitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea și omorul agravat, omorul prin mandat, omorul unei rude, asasinatul (denumire dată, la începutul Evului Mediu, omorului prin mandat, apoi a fost extins și la omorul premeditat).

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în Dacia; locuitorii erau judecați de guvernator sau de locțiitorul acestuia. El avea "ius gladii" adică dreptul de a pedepsi cu moartea.

Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populațiilor migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia fiind luat treptat de către obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor.

O contribuție la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o "Bazilicalele", o colecție de legi civile și penale, elaborată treptat în capitale Imperiului roman de răsărit. Pedepsele prevăzute pentru infracțiunile de omor erau moartea și mutilarea făptuitorului, în situația când făptuitorii aparțineau nobilimii, ele puteau fi transformate ui plata unor sume de bani.

În perioada de cristalizare și formare a statelor feudale române continuă să aibă aplicare dreptul cutumiar sau nescris. Cele dintâi legiuiri românești au fost "Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești", tipărită în 1646 la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și "îndreptarea legii", tipărită în 1652 la Târgoviște. în aceste legi, omorul era pedepsit cu asprime și discriminare. Uciderea unei persoane de pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitarea, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparține vinovatul; erau prevăzute unele cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) și cauze de micșorare a pedepsei (mânia, beția, somnambulismul, somnul și dragostea).

Omorul era considerat infracțiunea cea mai gravă, fiind judecat, Ia început, de căpeteniile obștii, după aceea de către domn, făcându-se deosebire între omorul intenționat și cel fără de voie.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiuire feudală care a intrat în vigoare la l septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la l decembrie 1865. Omorul, potrivit acestei legi " iaște mai înainte cugetat sau necugetat", cine va omorî "cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare".

Codul penal din 1865 incriminează omorul săvârșit cu voință în articolul 225, pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp nemărginit.

În perioada de aplicare a acestui cod, dup 1918, au rămas în vigoare și unele dispoziții din codurile transilvănean și bucovinean. Legislația penală a fost unificată prin Codul penal din 1937 care avea astfel meritul de a fi primul Cod penal românesc.

În acest cod se reglementau următoarele forme de omor: omorul simplu (art. 463); omorul calificat (art. 464); pruncuciderea (art. 465); oferta de omor (art. 466); omuciderea prin imprudentă (art. 467); omorul la stăruință (art. 468); omorul prin consens (art. 469).

La l ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal în care infracțiunea de omor simplu inclusă în cadrul infracțiunilor de omucidere, e reglementată sub chiar această titulatură, în cadrul titlului II privitor la infracțiuni contra persoanei în cadrul articolului 174 C. pen.

CAPITOLUL II

CONDIȚII PREEXISTENTE

2.1. Obiectul infracțiunii

2.1.1. Obiectul juridic generic

2.1.2. Obiectul juridic special

2.1.3. Obiectul material

2.2. Subiecții infracțiunii

2.2.1. Subiectul activ

2.2.2. Subiectul pasiv

2.1. OBIECTUL INFRACȚIUNII DE OMOR SIMPLU

2.1.1. Obiectul juridic generic

Viața umană este ocrotită de legea penală într-un cadra mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea,

Fiecare din aceste însușiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea și obligația să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea.

Aceste valori nu reprezintă realități izolate, exclusiv individuale, ci au o importanță socială; înjurai și pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații interurbane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori în a căror existență este interesată întreaga societate și totodată, de valori al căror conținut se relevă pe deplin numai în cadrai relațiilor sociale.

Săvârșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din valorile sociale care reprezintă atribute, însușiri ale persoanei, pune în pericol sau vătăma însăși relațiile sociale care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.

Legea penală ocrotind, așadar, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără, totodată relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul acestei valori. Săvârșirea oricărei infracțiuni, pune în pericol social sau vătăma o anumită valoare socială și prin aceasta amenință sau aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorilor sociale respective. Apărând, de pildă, persoana omului ca valoare socială fundamentală împotriva faptelor susceptibile să o pună în pericol sau să o vatăme, legea penală ocrotește implicit și relațiile sociale care se dezvoltă în jurul persoanei și a principalelor sale atribute. Viața reprezintă principalul atribut al persoanei umane ca valoare socială fundamentală pe care legea penală, ca expresie a voinței societății, o apără nu ca bun individual, ci ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existența colectivității însăși. 'Viața, ca interes protejat de lege, se bucură de ocrotire ca relație între oameni, deoarece și dreptul penal se preocupă numai de raporturile între oameni și între aceștia și colectivitate și nu de acțiunile, chiar imorale, pe care individul le-ar putea comite față de propria persoană; dacă acestea nu lezează colectivitatea, ele nu au relevantă juridică.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor simplu trebuie neîndoielnic inclus în obiectul juridic comun al subgrupului infracțiunilor contra vieții și anume, acel mănunchi de relații sociale care se formează și se dezvoltă în jurul acestei valori sociale, viața omului, relații sociale ocrotite prin incriminarea faptelor, care aduc atingere acestei valori sociale.

Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor prevăzută și pedepsită de art. 174 este comun cu cel al tuturor infracțiunilor contra persoanei având în vedere faptul că la fel ca și celelalte infracțiuni care sunt incluse în categoria celor contra persoanei și infracțiunea de omor simplu are ca și obiect juridic generic ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale: viața, integritatea corporală, libertatea, demnitatea și inviolabilitatea sexuală.

Obiectul juridic special

În afară de obiectul juridic generic care e comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omucidere au de asemenea comun și obiectul lor juridic special în sensul că toate și deci fiecare dintre ele contribuie la ocrotirea tuturor relațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare nu ar fi posibilă fără asigurarea respectului vieții umane. Obiectul juridic special al infracțiunii de omor îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normală implică respectul acestei valori sociale, care este viața omului.

Prin incriminarea omorului este ocrotită această valoare esențială (viața omului) și prin mijlocirea acesteia sunt apărate relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în jurul valorii sociale menționate, legea impunând tuturor membrilor colectivității de a avea o comportare respectuoasă față de viața fiecăruia dintre ei.

Omul este o valoare socială fundamentală, fiindcă prin om și în jurul său se formează și se dezvoltă imensa majoritate a relațiilor sociale, ocrotind aceste valori implicit sunt apărate toate relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare implică respectul acestei valori sociale, care este viața omului.

Obiectul material al infracțiunii de omor

Toate infracțiunile contra vieții persoanei au ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică.

Obiectul material al omorului constă din corpul unui om în viață, indiferent de vârstă (copil sau nou-născut, tânăr sau adult și bătrân), sex (bărbat sau femeie), starea sănătății (sănătos, bolnav, muribund) sau a normalității bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozități anatomice sau antropologice etc).

Viața este un fenomen complex ca formă de mișcare; ea are Ia bază procese biologice și psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă încetează viața în sens biologic, încetează și viața ca valoare socială, ca relație socială; implicit relațiile legate de ea. De aceea, ne interesează nu numai aspectul social al vieții dar și cel biologic.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confundă cu subiectul pasiv care este persoana ui viață căreia i s-a suprimat ori s-a încercat să i se suprime viața. După consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv și devine o victimă; din subiect pasiv devine numai obiect material al infracțiunii, în acest caz, obiectul material al infracțiunii este corpul lipsit de viață al persoanei ucise, în caz de tentativă însă, persoana continuând să trăiască, trăsăturile sale, ca subiect pasiv, se confundă în totul cu cele ale obiectului material.

În problematica definirii obiectului material al infracțiunii de omor, doctrina și practica judiciară au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbătut și în alte țări și anume: considerarea ca tentativă de omor a unei situații care, cel puțin în dreptul nostru penal de până acum, era considerată un fapt putativ. Altfel spus, în analiza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material) a infracțiunii de omor. S-a ridicat chestiunea dacă reprezintă sau nu o condiție sine qua non faptul că subiectul pasiv să fi fost în viață în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei. Problema este, în primul rând, ridicată de practică și ea, având în vedere faptul că ea prezintă un interes cert.

Spre exemplu, două autovehicule trec succesiv peste același individ la un interval foarte scurt (de ordinul secundelor), primul distrugându-i victimei creierul, iar al doilea cordul, întrebarea este dacă cel de al doilea șofer a comis sau nu infracțiunea de omor? De rezolvarea problemei profită și situația în care faptele sunt comise din culpă. Sau, într-o altă speță, făptuitorul, fără a-și da seama că ținta atacului său este o persoană care decedase cu puțin timp înainte, îl împușcă mortal. S-ar putea afirma că în toate aceste cazuri fapta săvârșită este infracțiunea de omor? Este evident că răspunsul afirmativ la această întrebare se bazează pe faptul că autorii nu știau că victima decedase anterior acțiunii lor și că, prin urmare, din punct de vedere penal, vinovăția lor este sinonimă cu aceea a unor autori care comit fapta asupra unei persoane aflate indubitabil, în viață.

Spre o asemenea soluție este înclinată mai ales jurisprudența, în dorința ei de a nu lăsa nesancționată o atitudine deosebit de periculoasă pentru societate, atitudine care s-a și obiectivat.

Această tendință a jurisprudenței conduce Ia includerea faptului putativ în sfera represiunii penale. Jurisprudența franceză oferă un exemplu în acest sens: la un interval de câteva secunde, doi oameni trag asupra aceleiași victime, dar medicul legist a stabilit că victima era deja moartă arunci când al doilea glonț a fost deja tras; numai aparențele 1-au făcut să creadă, pe cel de-al doilea trăgător, că victima scăpase primului foc. încadrarea juridică a fost aceea de tentativă la omor.

Această concepție – care își desprinde argumentele din latura subiectivă a infracțiunii și din necesitatea protejăm eficiente și oportune a ordinii sociale și a valorilor pe care ea se întemeiază – conduce la reținerea tentativei infracțiunii de omor în toate exemplele mai sus citate. Trebuie recunoscut că, este destul de dificil de a considera că cel de-al doilea trăgător, în exemplul menționat, nu a săvârșit decât un fapt putativ, din moment ce el s-a manifestat deja într-unul dintre cele mai periculoase moduri pentru ordinea de drept.

Admiterea însă, a unei atare soluții ar avea valoare de principiu și acest lucru se crede că ar fi de natură să conducă la departajarea faptului penal de cel nepenal, folosindu-se cu preponderență, criteriul laturii subiective. Gândind astfel, am ajunge la o "spiritualizare" a obiectului represiunii penale, deoarece acesta nu se va mai adresa exclusiv unui fenomen obiectivat, care a produs în realitate urmarea prevăzută de lege, ci a purei gândiri, exteriorizată m ceea ce ar constitui doar o parte din structura unei infracțiuni.

Legea noastră penală nu acordă nici o relevanță consimțământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevanță sub aspectul existenței infracțiunii.

Viața este ocrotită de legea penală din momentul apariției și până la încetare.

Momentul de început al vieții persoanei este cel al nașterii. Deși s-ar părea că determinarea acestui moment este simplă, în realitate nu este așa. Nașterea persoanei, implicit a vieții, fiind un proces format din mai multe etape, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe păreri asupra momentului în care se poate considera că un om este în viață. După o opinie mai veche, omul era considerat în viață din momentul în

care fătul a dobândit, prin naștere, existența extrauterină independentă, moment pe care-I marchează respirația copilului.

Sub Codul penal anterior, în literatura română de specialitate, s-a exprimat și punctul de vedere potrivit căruia, despre un om în viață se poate vorbi nu neapărat din momentul respirației copilului, ci chiar din momentul în care copilul se angajează în procesul nașterii, prin urmare înainte ca acesta să fie expulzat și să-și înceapă existența sa extrauterină.

Acest punct de vedere a fost reafirmat de unii autori și după intrarea în vigoarea a Codului penal din 1968, desprinzându-se concluzia că suprimarea copilului după ce s-a declanșat procesul nașterii, chiar după expulzarea acestuia nu a avut încă loc, constituie omor, adică o infracțiune contra vieții.

Împotriva acestei păreri s-a susținut că, dreptul la viață implică existența vieții; ori, despre aceasta se poate vorbi nu din momentul începerii procesului fiziologic al nașterii naturale, ci abia din momentul când acest proces, luând sfârșit copilul este expulzat și își începe viața sa extrauterină.

Există și opinia după care nu ar fi posibil să se fixeze teoretic și în abstract, momentul apariției vieții și, implicit, a dreptului la viață al copilului, acest moment fiind condiționat de particularitățile procesului nașterii în fiecare caz în parte.

Împotriva acestei păreri s-ar putea susține că oricâte particularități ar prezenta procesul nașterii unui individ sau altul – criteriul după care viața începe odată cu existența autonomă a copilului și când acesta s-a desprins de viața intrauterină rămâne valabil mai departe, fund impus de procesul natural al apariției vieții.

Momentul când se sfârșește viața, de asemenea, constituie o problemă care nu a fost pe deplin elucidată, în ciuda aparențelor și cu excepția unor cauze rare, moartea persoanei nu constituie un fapt instantaneu, viața nu părăsește deodată întreaga emisferă cerebrală și cu atât mai puțin celelalte organe sau țesuturi. Există situații de tranziție ale dispariției vieții, caracterizate prin șoc, colaps, sincopă, comă, agonie, moarte

aparentă, când trecerea spre moartea definitivă se desfășoară în etape, ca o succesiune de stări care îngreunează surprinderea momentului morții. În morțile violente, prin leziuni traumatice sau diencefalice, agonia poate lipsi, ca și unele morți subite, în alte cazuri însă, cum sunt asfixiile, intoxicațiile cu cianură, agonia este de scurtă durată, iar în altele cum sunt bolile cronice, ca tuberculoza, cancerul și unele intoxicații, ea este de lungă durată.

În raport cu acest spectru larg de situații concrete în care se desfășoară procesul morții unei persoane, este dificil de adoptat reguli absolute; totuși medicii iau în considerare două situații distincte și anume: moartea clinică, determinată de încetarea funcțiilor aparatului respirator și ale aparatului circulator și moartea cerebrală sau biologică, care se instalează ceva mai târziu, după o stare de comă cu o durată mai lungă sau mai scurtă, în funcție de cauza morții. Între aceste două momente, deși funcțiile sistemului nervos central, respirator și circulator sunt oprite, se poate încă interveni în unele cazuri prin metodele de reanimare ca viața să fie salvată, aceasta nu mai posibilă după ce a intervenit moartea cerebrală sau biologică, în acest sens sunt și prevederile Legii nr. 3/1978 privind asigurarea sănătății populației; legea fixează ca moment al decesului moartea biologică.

2.2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

2.2.1. Subiectul activ al infracțiunii de omor

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului, în consecință, infracțiunea poate fi săvârșită de orice persană care îndeplinește condițiile generale psihofizice ale răspunderii penale. Omorul poate fi comis de o singură persoană ori prin contribuția conjugată a două sau mai multor persoane (coautor, instigator, complici). Este vorba de o cooperare a mai multor persoane care contribuie, fiecare într-o măsură mai mare sau mai mică, cu o poziție subiectivă identică sau diferită (la participația improprie), la realizarea infracțiunii, întrucât problema este deosebit de importantă dat fiind săvârșirea frecventă a acestei infracțiuni în participație, apare justificată ideea dezbaterii mai pe larg a unor chestiuni specifice pe care le ridică participația penală în cazul omorului și a corectei încadrări juridice a contribuției fiecărui participant la săvârșirea infracțiunii.

Astfel, în cazul coautorului, în literatura juridică se subliniază necesitatea unei contribuții nemijlocite la faptă a coautorului (faptă consumată ori faptă tentată). Există o asemenea contribuție nemijlocită a coautorului când acesta săvârșește acte care aparțin acțiunii tipice, specifice laturii obiective a infracțiunii date descrise sau indicate de verbum regens din norma incriminatoare, în cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice activitate susceptibilă să producă moartea unei persoane, să realizeze activitatea de ucidere.

Dar chiar atunci când actele materiale ale unui coautor nu îndeplinesc aceste cerințe, ele ar putea constitui acte de coautorat dacă sunt săvârșite în anumite condiții.

Astfel, în practica judiciară s-a decis că există coautorat dacă mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cuțit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar dacă, numai lovitura unuia dintre participanți a fost mortală; acționând simultan, cu aceeași intenție de a ucide și completându-se unul pe altul, inculpații sunt coautori (Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1362,1983). în sprijinul acestei soluții s-ar mai putea susține că, acționând cu intenția de a omorî și în legătură nemijlocită cu acțiunile celorlalți coautori, coinculpați, chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitură mortală, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităților acesteia de a se apăra, la slăbirea forțelor fizice și psihice ale victimei, consecințe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus Ia moartea acesteia. Sub acest aspect, loviturile nemortale aplicate victimei de unii coinculpați nu pot fi desprinse de ansamblul acțiunilor agresive la care a fost supusă victima, neputându-se delimita măsura în care, o lovitură sau alta, obiectiv nemortală, a împiedecat victima să se apere, i-a diminuat capacitatea de ripostă față de toți coinculpații.

Tot astfel s-a considerat că reprezintă o contribuție nemijlocită la fapta de omor și actele persoanei care înlătură obstacolele din fața autorului. Astfel, din analiza practicii judiciare s-a reținut că sunt coautori la omor atât aceia care lovesc mortal victima, cât și cei care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze, sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei, ori conduce cu viteză vehiculul, pentru a împiedica victima pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuțitul, să se salveze, sau dacă lovește cu pumnul în față victima, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice celălalt inculpat.

Această comportare a coautorului este de natură să exercite o presiune psihică asupra victimei, o dezarmează în fața agresorilor, îi insuflă ideea neputinței și a imposibilității oricărei rezistențe. De aceea, pe drept cuvânt în asemenea situații, fapta coautorului a fost asimilată cu a aceluia care acționează direct și nemijlocit asupra corpului victimei, lovind-o concomitent și cu instrumente apte să producă moartea.

Coautoratul la omor presupune, de asemenea, o intenție comună a participanților de a săvârși fapte de omor; această hotărâre comună poate fi luată anticipat sau concomitent cu săvârșirea faptei. De asemenea, înțelegerea poate fi explicită sau tacită, în lipsa unei asemenea înțelegeri, fiecare persoană care lovește victima răspunde pentru fapta proprie în calitate de autor. De exemplu, dacă după ce a lovit-o pe aceasta în mână cu un cuțit cauzându-i leziuni care puteau fi vindecate în 3-4 zile a intervenit alt inculpat care, i-a aplicat victimei o lovitură de cuțit în inimă, în urma căreia aceasta a decedat, neexistând o înțelegere prealabilă, și deci, o cooperare subiectiv a celor doi inculpați în vederea uciderii victimei, fapta primului inculpat se încadrează în infracțiunea de vătămare, iar a celuilalt inculpat în infracțiunea de omor (Tribunalul mun. București, Secția a H-a penală, Decizia nr. 533/1992).

Intenția coautorilor este diferită de aceea specifică complicității, în timp ce coautorul implică realizarea în comun a uciderii victimei, fiecare acționează conștient că participă ca autor în comun cu ceilalți la producerea rezultatului, fiind răspunzător pentru faptă în întregul ei, implicit și pentru partea realizată de ceilalți coautori; la complicitate, făptuitorul urmărește să ajute sau să înlesnească acțiunea unuia sau mai multor făptuitori, el acționează conștient că ajută, înlesnește săvârșirea faptei, în acest sens, în practica judiciară s-a reținut situația victimei care fiind lovită cu pumnul de către unul dintre inculpați, s-a retras într-o curte. Fiind înconjurată de inculpați, cu ajutorul unui topor a încercat să se apere, lovindu-1 pe cel care o lovise, apoi a încercat să sară gardul, în acest moment a fost ajunsă de celălalt inculpat care i-a aplicat o lovitură cu toporul.

În aceste condiții faptele inculpaților nefiind concordante sub aspectul intenției la omor, este exclusă existența coautorului.

Există instigare Ia omor, când o persoană a determinat cu intenție o altă persoană să săvârșească o asemenea faptă. Activitatea instigatorului la omor, cel mai adesea, ia forma unui îndemn insistent, a unei sugestionai! insidioase, menite să substituie voinței celui instigat voința instigatorului, făcându-1 pe instigat să accepte și să realizeze voința instigatorului. Instigarea implică, așadar caracterul determinant al îndemnului, în sensul că îndemnul trebuie să aibă un rol esențial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima. Pericolul faptei instigatorului constă în aceea că utilizează slăbiciunea altuia, acționează din umbră, perfid, uneori prin metode dificil de sesizat, provocând o mutație esențială, de ordin negativ în conștiința instigatului. Anterior intervenției instigatorului, cel instigat se află inactiv, indiferent sau nedecis, pentru ca, ulterior (și ca urmare a intervenției instigatorului), să se decidă să săvârșească o faptă atât de gravă cum este omorul.

În practica judiciară s-a decis că răspunderea unei persoane pentru instigare la omor implică existența unui îndemn la săvârșirea omorului și împrejurarea că executantul a fost determinat la luarea rezoluției infracționale din acest îndemn.

Procesul instigării nu constă numai din contribuții cu caracter imaterial, deoarece instigatorul întreprinde adesea și o activitate fizică, materială (acte de convingere a celui instigat, procurarea de informații), prin care acesta își exteriorizează intenția de instigator și își realizează scopul urmărit. Deși instigatorul exercită, sub un anumit aspect, o influență puternică asupra celui instigat, aceasta nu poate fi asimilată unei constrângeri psihice (morale) din partea instigatorului, deoarece, în final, hotărârea de a acționa pe care o ia autorul, chiar sub influența instigatorului, este rezultatul propriei sale voințe; de aceea, el va răspunde ca autor al infracțiunii.

Dacă se exercită acte de constrângere fizică sau morală asupra celui instigat, acesta din urmă nu va răspunde penal, răspunderea revenind aceluia care a exercitat constrângerea.

Voința de a instiga Ia omor, nu presupune existența unui acord al părților și nici nu cuprinde, în mod necesar, comunicarea intenției de instigare către cel instigat; făptuitorul poate fi instigat și din umbră, fără ca acesta să-și dea seama de influența exercitată asupra lui, devenind, fără să știe, un executant docil al voinței altuia.

În cazul instigării există, de regulă, identitate între fapta prevăzută de legea penală aflată în reprezentarea autorului și fapta aflată în reprezentarea instigatorului, deoarece autorul nu face decât să execute fapta a cărei săvârșire a fost, inițial, hotărâtă de instigator. Dacă însă, autorul a săvârșit o infracțiune mai gravă, excesul acestuia nu se va răsfrânge asupra situației instigatorului. Astfel, în cazul în care instigatorul îndeamnă pe autor numai să lovească victima și îi pune la îndemână, în acest scop, un băț, neacceptând ideea unei posibile ucideri a victimei, el va răspunde nu ca instigator la infracțiunea de omor săvârșită de autor, ci la aceea care ar fi putut fi comisă folosind un băț, adică la infracțiunea de loviri și vătămări cauzatoare de moarte (Tribunalul Suprem, Secția Penală, Decizia nr. 2355 din 27 octombrie 1984). Dacă executantul luase deja hotărârea de a ucide, îndemnul instigatorului echivalează cu întărirea rezoluției infracționale și astfel este vorba despre complicitate morală. Simultaneitatea îndemnului la executarea unei fapte cu realizarea ei, nu constituie altceva decât un ajutor intelectual dat pentru consolidarea rezoluției delictuoase deja formate. Fapta unuia dintre inculpați de a striga către ceilalți coinculpați – care în acel moment loveau victima – că aceasta "trebuie omorâtă" nu constituie instigare Ia omor, deoarece nu a avut efect determinant pentru declanșarea agresiunii, ci complicitate morală (Tribunalul mun. București, Secția a II-a penală, Decizia nr. 381/1993). De asemenea omorul nu reprezintă un îndemn din partea acelei persoane la săvârșirea omorului și cu atât mai puțin un îndemn determinant în sensul instigării (Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 443/1994).

În ceea ce privește complicitatea, aceasta există în cazul când persoana, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod pe altul la săvârșirea unei fapte de omor. Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită. Există complicitate la omor atunci complicele săvârșește acte specifice de pregătire, care constau în crearea condițiilor necesare pentru ca o altă persoană (autorul) să-și desfășoare activitatea lui de ucidere.

Contribuția complicelui are caracter secundar (accesoriu) față de activitatea autorului la omor – care săvârșește actul de ucidere și față de activitatea instigatorului la omor care determină pe altă persoană să ucidă victima. Acest caracter secundar este deosebit de important, pe de o parte, pentru că nu se poate concepe complicitatea în lipsa unei activități principale de executare a omorului, iar pe de altă parte, pentru că aportul complicelui la rezultat apare ca o activitate indirectă și imediată spre deosebire de cea a autorului, care este directă și imediată.

Dacă fapta autorului nu este pedepsită, pentru că a rămas în faza actelor preparatorii, ori acesta s-a desistat de la executarea uciderii, complicele nu se pedepsește, dimpotrivă complicele se pedepsește dacă autorul este achitat pentru legitimă apărare sau oricare din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (participație improprie), în caz de deces al autorului există fapta principală și deci, complicele răspunde în limitele contribuției sale Ia fapta aceea; de asemenea, complicele rămâne răspunzător, chiar și în caz de nepedepsire a autorului, pentru actele săvârșite de el, dacă acestea constituie infracțiune distinctă (de exemplu, deținerea de arme fără autorizație, mânuirea sau procurarea de materiale explozive sau radioactive).

Sprijinul dat de complice poate fi material sau moral.

Constituie complicitate materială, activitatea de ajutare, înlesnire efectivă sau sprijinire materială Ia pregătirea sau executarea faptei săvârșite de autor.

Actele de complicitate materială la omor constau, în general, din procurarea mijloacelor de ucidere (arme, instrumente, otravă, aparate explozive, vehicule ori bani pentru procurarea lor sau a altor bunuri materiale care servesc autorului pentru aducerea la îndeplinire a faptei sale); din înlăturarea piedicilor din calea săvârșirii actului de ucidere; din înlăturarea riscurilor ca autorul să fie prins, ori din orice asemenea acte, care relevă contribuția expresă și substanțială a complicelui Ia uciderea unei persoane.

Specific complicității morale este activitatea desfășurată de complice, prin care se ajută, din punct de vedere moral, la pregătirea sau executarea unei infracțiuni de omor.

În practica judiciară sunt caracterizate ca acte de complicitate morală la omor, acele acte care au o anume rezonanță în mintea persoanei căreia i se adresează (îi înlătură ezitările, o încurajează prin diverse promisiuni de bani sau avantaje, îi oferă sfaturi, instrucțiuni care să-i asigure scăparea și îi mențin perseverența infracțională). Spre exemplu, fapta unei persoane de a se fi înarmat cu o bâtă și de a fi mers apoi, împreună cu alte persoane înarmate cu turci și topoare la casa victimei, cu scopul de a comite împotriva ei o agresiune – pentru a se răzbuna în urma unui conflict anterior – și de a se fi aflat la locul faptei fără a săvârși ea însăși vreun act material de lovire, în timp ce însoțitorii săi au ucis victima prin lovirea ei repetată cu furcile și topoarele, constituie complicitate morală la infracțiunea de omor. Prin prezența sa, înarmat la locul agresiunii, inculpatul a contribuit, în mod conștient, Ia săvârșirea infracțiunii, prin încurajarea celorlalți inculpați sub forma unui sprijin moral la comiterea faptei (Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 903/1984); de asemenea, promisiunea făcută anterior săvârșirii infracțiunii de omor autorului, de a pune un revolver lângă cadavrul victimei, pentru ca autorul să poată invoca legitima apărare, chiar dacă promisiunea nu s-a realizat (Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 251/1992); fapta celui care, având cunoștință despre intenția inculpaților de a ucide victima le-a întărit intenția aceasta prin sfaturi și îndemnuri repetate, insuflându-le ideea că trebuie să scape de victimă, omo-rând-o, constituie complicitate morală la infracțiunea de omor (Tribunalul mun. București, Secția a H-a penală, Dec. nr. 456/1991).

Complicele trebuie să-și dea seama de semnificația faptei, adică de contribuția pe care o aduce la săvârșirea omorului de către altă persoană. Aceasta presupune ca, în momentul în care complicele săvârșește actele de ajutor sau înlesnire a uciderii persoanei, el să fi cunoscut ce urma să întreprindă autorul și să voiască să-1 ajute pe acesta, în lipsa acestor elemente cumulativ cuprinse în intenția de complicitate, răspunderea penală nu subzistă.

În practica judiciară elementul cunoașterii de către complice a faptei ce urmează să fie săvârșită de autor este obținută uneori, prin referire la înțelegerea prealabilă sau concomitentă ce a avut loc între autor și complice, ceea ce evident, înlătură dubiile. Cum însă proba unei asemenea înțelegeri nu este ușoară și ceea ce se cere, sub aspect subiectiv nu este înțelegerea ca atare, ci voința complicelui de a-1 ajuta pe autor, dorind sau acceptând rezultatul infracțiunii, instanțele recurg atunci la analiza actelor materiale, încercând să stabilească concordanța între actele săvârșite de complice și cele ulterioare ale autorului, metodă care poate fi considerată suficientă, îndeosebi dacă este susținută și de alte probe din dosar.

2.2.2. Subiectul pasiv

Sub aspect general, subiectul pasiv al infracțiunilor contra vieții este persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea (inacțiunea) de ucidere; aceasta poate fi orice persoană, în cazul celorlalte infracțiuni contra vieții, legea cere existența unei anumite calități a subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul pruncuciderii); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii (de exemplu calitatea de soț sau rudă apropiată la infracțiunea de omor calificat).

După săvârșirea faptei, subiectul pasiv devine victima infracțiunii. Aceasta din urmă, poate avea un rol semnificativ în producerea rezultatului infracțional, studierea rolului victimei în provocarea faptei ilicite nu constituie, însă, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei, iar în cadrul acesteia a victimologiei.

În cazul infracțiunii de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen., subiectul pasiv este persoana ucisă ca urmare a activității făptuitorului, deci cea care suferă răul cauzal prin comiterea infracțiunii. Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor este suficient să se constate că persoana titulară a valorii ocrotite penal, a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii, adică moartea sau punerea în pericol a vieții.

După consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoană ci o victimă. De aceea pentru existența infracțiunii de omor, se cere condiția esențială ca subiectul pasiv al acestei infracțiuni să fi fost o persoană în viață în momentul săvârșirii faptei, având în vedere faptul că este exclusă infracțiunea de omor când subiectul pasiv este fătul ori un cadavru.

În literatura de specialitate, s-a subliniat, pe drept cuvânt, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii, adică persoana vătămată, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, adică cu persoana care a suferit paguba din infracțiune. Distincția este importantă fiindcă, dacă de cele mai multe ori, persoana vătămată este în același timp și persoana păgubită, prin infracțiune, există și cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv deci persoană vătămată, fără să fie însă și persoana păgubită (de exemplu copiii victimei unei infracțiuni de omor au calitatea de persoane ce au suferit o pagubă prin infracțiune, însă nu au calitatea de persoane vătămate, această calitate având-o victima.

CAPITOLUL III

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

AL INFRACȚIUNII DE OMOR

3.1. Latura obiectivă

3.1.1. Elementul material

3.1.2. Rezultatul (Urmarea imediată)

3.1.3. Legătura de cauzalitate

3.2. Latura subiectivă

3.2.1. Intenția ca formă de vinovăție în cazul infracțiunii de omor

3.2.2. Considerații suplimentare cu privire la latura subiectivă

3.1. LATURA OBIECTIVA

3.1.1. Elementul material

Elementul material al infracțiunii de omor simplu, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174 C. pen., se realizează, din punct de vedere obiectiv, prin uciderea unei persoane, adică prin orice activitatea materială care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta dintr-o acțiune (comisiune) sau dintr-o inacțiune (omisiune); în oricare din ipotezele menționate, acestea se referă la incriminare nu la fapta concretă, fiind vorba de un act care să posede, o anumită forță distructivă, adică, sa! fie apt obiectiv, să provoace moartea persoanei în condițiile date. O asemenea forță distructivă exercitată asupra victimei se poate manifesta sub forma unor acțiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, tăiere, împușcare, înțepare, electrocutare etc.), acțiuni Chimice (otrăvire), acțiuni psihice (șocuri psihice) etc. Aceeași forță distructivă este prezentă și în cazul inacțiunii, atunci când făptuitorul avea obligația (legală, contractuală, socială etc.), de a face sau a îndeplini acțiunea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlătura desfășurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei (de exemplu, prin nehrănirea intenționată a copilului, a unui bolnav sau neputincios, prin lăsarea lor în frig, prin neadministrarea medicamentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), s-a dat posibilitatea să acționeze procesele naturale care au condus la moartea victimei.

Acțiunea ucigătoare poate fi săvârșită în mod direct sau nemijlocit asupra victimei sau în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forțe sau energii neanimate sau animate (de exemplu asmuțirea unui câine, folosirea unui animal sălbatic, a unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin folosirea energiei fizice a victimei, constrânsă fizic sau moral la aceasta (să se împuște, să se înjunghie, să se arunce de Ia înălțime etc.)

3.1.2. Rezultatul (Urmarea imediată)

Se știe că descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe lângă descrierea acțiunii (inacțiunii) incriminate și arătarea rezultatului acolo unde legiuitorul condiționează existența faptei incriminate de producerea unui rezultat material conceput ca o entitate exterioară conduitei, diferită, cronologic și logic, de acțiune și cauzată de acesta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea acțiunii, (din elementul material al laturii obiective) și constituie consecința, urmarea acesteia; rezultatul face parte împreună cu acțiunea (inacțiunea) din descrierea faptei incriminate și se înfățișează în cazul infracțiunii de omor, sub forma unei modificări a substanței obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane.

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiționează existența incriminării, este arătat, de regulă, în mod explicit, prin anumite expresii, în mod excepțional însă, rezultatul poate să nu fie descris explicit, ci să apară ca o consecință a modului cum este descrisă acțiunea; aceasta sugerează, prin ea însăși, necesitatea unui rezultat diferit de acțiune în timp și spațiu, în acest mod se înfățișează rezultatul material la infracțiunea de omor. în acest caz, substantivul folosit nu redă numai acțiunea, ci și rezultatul, uciderea victimei, consecință a acțiunii (incriminarea cu rezultat comprimat).

Incriminările în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de incriminare se numesc incriminări de rezultat, spre deosebire de cele unde lipsește o atare cerință și care se numesc incriminări de simplă acțiune (formale).

Delimitarea celor două categorii de incriminări nu este întotdeauna ușor de făcut, mai ales în ipoteza incriminărilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tentativei terminate; incriminările la care se poate concepe o atare modalitate a tentativei (chiar dacă tentativa nu este pedepsibilă), va constitui, incontestabil, o incriminare de rezultat și nu de simplă acțiune la care nu este posibilă decât tentativa neterminată.

Delimitarea este importantă deoarece numai în cazul infracțiunilor de rezultat este necesară probarea existenței rezultatului (la infracțiunile de simplă acțiune urmarea imediată este implicită acțiunii); tot astfel, legătura de cauzalitate nu trebuie stabilită decât în cazul în care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat; există și alte consecințe legate de această delimitare (de exemplu, în privința prescripției răspunderii penale a aplicării legii penale în timp etc.).

În doctrina penală se discută despre un sens restrâns al noțiunii de rezultat (și care ar coincide cu rezultatul descris în norma de incriminare) și de un sens larg al noțiunii de rezultat, acela care ar putea fi conceput și la incriminările de simplă acțiune și care ar consta din simpla săvârșire a acțiunii. Acest sens larg al noțiunii de rezultat este folosit de legea penală română atunci când definește intenția și culpa prin expresia "prevede rezultatul" sau "nu prevede rezultatul".

Dacă în aceste cazuri s-ar avea în vedere noțiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusă posibilitatea ca în norma de incriminare să se prevadă cerința vinovăție în raport cu incriminările formale.

În realitate, expresiile citate se referă la noțiunea de rezultat în sens larg, și anume, rezultatul ca finalitate a acțiunii și care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea acțiunii cât și ipoteza când rezultatul coincide cu însăși acțiunea.

În doctrina penală italiană, se face deosebire între rezultatul în sens naturalist și rezultatul în sens juridic. S-a subliniat că acțiunea însăși poate fi un rezultat, deoarece este consecința impulsurilor volitive ale agentului; sub acest aspect se poate discuta despre un rezultat în sens larg și în sens restrâns, acesta din urmă având o valoare practică, deoarece numai în acest caz se pune problema legăturii cauzale. S-a relevat faptul că rezultatul nu poate fi privit în afara acțiunii; rezultatul capătă rezonanță și sensuri semnificative numai prin raportare la acțiune (de exemplu, suprimarea vieții unei persoane poate fi rezultatul, în egală măsură al unei fapte intenționate, din culpă sau intenționate, numai acțiunea va clarifica semnificația juridică a rezultatului. Tocmai pentru că acțiunea poartă în ea rezultatul, poate fi considerată ea însăși rezultat.

Aceste semnificații ale noțiunii de rezultat trebuie diferențiate de noțiunea de rezultat conceput ca o relație logico-juridică între acțiune și valoarea socială protejată de legea penală (obiectul juridic). Legiuitorul nu incriminează decât acele acțiuni (inacțiuni) care aduc atingere valorilor sociale ocrotite; în acest sens, toate incriminările presupun ab initio un rezultat logico-juridic, acela care se răsfrânge asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare, nu apare necesitatea de a fi probată nici existența sa nici și a legăturii de cauzalitate între acțiune și rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul menționat al noțiunii de rezultat nici pentru a defini intenția și culpa, deoarece prevederea rezultatului care stă la baza acestor procese psihice, trebuie raportate la consecințele firești, nemijlocite ale acțiunii (inacțiunii) făptuitorului și nu la valorile sociale ocrotite de lege. S-a subliniat că prin "rezultatul faptei" se înțelege urmarea firească, imediat produsă printr-o modificare în lumea exterioară.

Actul de violență devine relevant sub aspectul infracțiunii de omor în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei, în lipsa lui, actul de violență poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infracțiuni de violență, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor.

Infracțiunea de omor fiind o infracțiune de rezultat se cere deci producerea unui rezultat determinat, indiferent dacă moartea s-a produs chiar în timpul efectuării activității de ucidere, imediat după aceasta sau mai târziu.

3.1.3. Legătura de cauzalitate

Fiind infracțiuni condiționate de producerea unui rezultat, infracțiunile contra vieții implică întotdeauna necesitatea stabilirii raportului de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultat (moartea victimei).

Legătura de cauzalitate este o categorie obiectivă care dobândește anumite trăsături specifice datorită împrejurării că se referă la fapte social-umane, la relații între oameni.

Dacă în sens filozofic cauza unui fenomen este formată din totalitatea condițiilor, indiferent de natura acestora, care au favorizat producerea rezultatului, în sensul dreptului penal, cauza presupune identificarea acelei condiții care reprezintă o manifestare exterioară a omului (deoarece numai omul poate fi tras la răspundere penală), susceptibilă să fi produs rezultatul.

Dacă rezultatul a fost produs prin contribuția mai multor persoane, identificarea comportării umane care a reprezentat condiția necesară producerii rezultatului (acțiune sau inacțiune) prezintă serioase dificultăți.

În doctrină s-au propus diferite criterii de identificare (teoria cauzei necesare, a cauzei adecvate, a cauzei proxime, a cauzei preponderente etc.), criterii valabile pentru un grup de situații, dar care nu rezolvă toate situațiile mai ales cele atipice.

Legătura de cauzalitate apare sub forma relației de la cauză la efect care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al infracțiunii și urmarea imediată cerută de lege pentru existența acestei infracțiuni.

Prin urmare, între activitatea desfășurată de făptuitor și moartea victimei trebuie să existe un raport de cauzalitate, în descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care să sugereze legătura cauzală, însă aceasta rezultă, implicit, din descrierea acțiunii (fiind o acțiune cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul derivat dintr-un verb – uciderea – folosit în descrierea faptei de omor, arată nu numai în ce constă acțiunea incriminată dar și rezultatul și implicit, potentele cauzale ale acțiunii.

Literatura juridică de specialitate a relevat faptul că nu trebuie să se confunde fapta constând dintr-o acțiune cu rezultat comprimat cu fapta incriminată care se epuizează prin însăși acțiunea descrisă de legiuitor și a cărei existență nu este condiționată explicit sau implicit de producerea unui rezultat. In aceste din urmă situații nu este de conceput existența legăturii cauzale. S-ar putea susține, prin urmare, că legătura cauzală nu este specifică oricărei incriminări, ci numai acelora în care acțiunea descrisă este condiționată de producerea unui rezultat distinct de acțiune însăși, fie că acest rezultat apare explicit descris de legiuitor (regula generală), fie că el rezultă implicit din verbum regens (excepția).

Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimată explicit cerința legăturii cauzale, legiuitorul nu clarifică în nici un mod conținutul acestei relații; o atare îndatorire revine doctrinei penale, în acest sens s-au exprimat multiple păreri asupra modului de izolare a legăturii cauzale, considerându-se că poate avea caracter cauzal, din ansamblul condițiilor fenomenului, condiția eficientă, condiția preponderentă, condiția ilicită, condiția tipică, condiția indispensabilă etc. în dreptul anglo-american s-a exprimat ideea că are caracter cauzal condiția cea mai apropiată și în relație directă și imediată cu rezultatul (proximate căușe).

Teoria dominantă consideră că, de regulă, este cauză a rezultatului orice acțiune care a constituit condiția necesară producerii rezultatului (condițio sine qua non). Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum) printr-o interpretare extensivă a sferei condițiilor necesare (de pildă, ar putea fi considerată condiție-cauză a morții victimei chiar părinții subiectului, deoarece, iară existența acestora, n-ar fi putut apare pe lume infractorul), s-a propus introducerea unor corective care să limiteze cercul condițiilor cauză. Acest rol, într-o concepție, ar putea să-1 joace vinovăția, în sensul că numai condiția necesară creată de o persoană care a acționat cu vinovăție ar putea avea caracterul de cauză. O asemenea concepție ar conduce la o evaluare subiectivă a relației cauzale, deși, principial, aceasta are caracter obiectiv.

Jurisprudența franceză folosește frecvent criteriul vinovăției pentru a identifica cauza dintre condițiile necesare, în realitate, legătura de cauzalitate nu poate fi concepută decât între acțiunea făptuitorului privită în complexitatea ei psiho-fizică și rezultat fără a rezolva totodată și problema vinovăției; aceasta din urmă, se raportează la un rezultat care s-a dovedit că a fost deja cauzat de făptuitor. Odată cu analiza acțiunii se va verifica și dacă făptuitorul a avut reprezentarea legăturii de cauzalitate dintre acțiunea sa și rezultat.

În doctrină s-a admis și un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al condiției necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei judecăți "ex ante" dacă, în raport cu experiența comună de viață, acțiunea (inacțiunea) analizată drept condiție a rezultatului era în stare să provoace, prin ea însăși rezultatul.

În această viziune, de pildă, legătura de cauzalitate nu ar fi înlăturată chiar dacă au survenit complicații ale bolii victimei în măsura în care se stabilește că acțiunea inculpatului a fost aptă, prin ea însăși, să conducă Ia producerea rezultatului, altfel zis, dacă ceea ce agentul a realizat se găsea, ca posibilitate, chiar în acțiunea comisă.

În acest sens, s-a decis și de instanțele române faptul că nu întrerupe legătura de cauzalitate neaplicarea unei terapeutice complete de către organele medicale dacă se constată că fără acțiunea inculpatului moartea victimei nu s-ar fi produs. Metoda astfel, nu are relevanță că victima s-a internat tardiv în spital și, că vasele craniului erau foarte subțiri, dacă moartea victimei s-a datorat lovirii de către inculpat cu o cărămidă, ceea ce a provocat un traumatism cranio – cerebral și fractura osului frontal stâng (Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 4115/1975, R.l, pg. 272). La fel este irelevantă împrejurarea că moartea victimei s-a produs datorită unor complicații septice, din moment ce ea a survenit ca urmare a loviturii de cuțit aplicate victimei în abdomen de inculpat. (Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 2894/1971, în R.R.D. nr. 3, 1971, pg. 165)

Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei condiției necesare, s-a propus selectarea condiției-cauză din ansamblul condițiilor rezultatului prin analiza cerințelor conținutului incriminării considerând că aceasta relevă cu suficiență care, trebuie să fie condiție completă cu rol cauzal (teoria relevanței), limitând corespunzător cercul persoanelor susceptibile să răspundă pentru o infracțiune determinată.

Dar chiar și cu aceste corective, n-au fost remediate insuficiențele concepției condiției necesare. Așa de pilă, s-a observat că rezultatul poate să fie produs nu numai printr-o cauză unică, ci și printr-o pluralitate de cauze (concauze). În această situație, în calitate de concauze ar putea apare atât o cauză necesară, cât și o cauză nenecesară care s-a alăturat celei necesare; ca urmare, chiar și o condiție nenecesară poate fi considerată cauză (de exemplu, dacă mai multe persoane urmăresc și lovesc victima, acțiunea tuturor va fi considerată cauză a rezultatului, deși este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanți să fi fost mortală și să constituie cauza necesară a rezultatului).

De asemenea, s-a remarcat că cerința condiției de a fi necesară (sine qua non), poate fi îndeplinită numai dacă, în prealabil s-a cunoscut cauza rezultatului; numai atunci se poate afirma dacă o condiție a fost necesară producerii rezultatului sau nu. în ipoteza inversă (dacă nu se cunoaște cauza rezultatului), nu se poate afirma dacă o anumită condiție a fost necesară (așa de exemplu, până când experții nu au ajuns Ia un acord în privința efectului thalidomidei asupra embrionului nu s-a putut determina nici condiția necesară a rezultatului ilicit).

Jurisprudența a mai învederat situații când o condiție a atras răspunderea penală a subiectului fără ca, în realitate, aceasta să fi fost, cauzal, legată de rezultat și fără să fi avut Ioc o selecție prin producerea eliminării, a cauzei necesare din ansamblul condițiilor rezultatului. Dar chiar în acele situații unde judecătorii au urmărit să identifice cauza reală a fenomenului dintr-un ansamblu complex de condiții, s-a dovedit că simpla lor experiență nu este suficientă, fiind necesar să se apeleze la persoane de specialitate, care să determine legătura cauzală dintre acțiune și rezultat orientând, implicit, soluția juridică (de exemplu, dacă A și B toarnă câte o cantitate de otravă în ceașca lui C, fără să știe unul de altul și victima moare, condiția care a produs rezultatul nu poate fi stabilită decât prin analiza cantității și calității otrăvii vărsate de fiecare dintre agenți și a efectului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine răspunde pentru infracțiunea consumată de omor și cine pentru tentativă la această infracțiune.

Aceste insuficiențe ale teoriei condiției necesare par să justifice tendința unor autori de a renunța la cerința unei legături cauzale a condiției necesare cu rezultatul.

Hans Heinrich Jescheck arăta că relația dintre acțiune și rezultat nu trebuie să fie întotdeauna cauzală pentru a atrage răspunderea agentului, pe lângă faptul că o atare relație nu este întotdeauna suficientă pentru atribuirea răspunderii penale, agentului. După părerea sa, relația cauză efect nu este esențială pentru dreptul penal ci numai chestiunea dacă s-ar putea imputa agentului rezultatul din punctul de vedere al unei sancționări echitabile; ori, aceasta presupune o verificare a realității după criterii normative nu cauzale. Atribuirea obiectivă a unui rezultat agentului nu trebuie să aibă la bază întotdeauna cauzalitatea; uneori imputabilitatea trebuie recunoscută chiar în afara cauzalității; aceasta nu constituie o condiție necesară imputabilității. Acela care împiedică pe altul să dea ajutor unui accidentat lăsând să se producă rezultatul mortal, nu reprezintă o cauză reală a rezultatului, ci o cauză ipotetică, probabilă.48 Alteori este imputabil un rezultat chiar dacă numai parțial există și o legătură cauzală ori dacă rezultatul a fost provocat de agent împreună cu alte persoane, acțiunea sa neavând caracter necesar.

3.2. LATURA SUBIECTIVA

3.2.1 Intenția ca formă de vinovăție în cazul infracțiunii de omor

Omorul se săvârșește cu intenția de a suprima viața unei persoane adică, fie cu intenție directă, atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale (moartea victimei) și a urmărit producerea acestuia, fie cu intenție indirectă când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și fără a-1 urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciară, deși se reține just existența intenției de omor, nu se face o distincție clară, în raport cu probele administrative, între săvârșirea faptei cu intenție directă ori cu intenție eventuală, considerându-se, probabil, că, producând efecte juridice identice, nu ar apare necesară o motivare specială privind stabilirea acestor modalități ale intenției, ele putându-se substitui una celeilalte.

De regulă, unii practicieni folosesc motivarea că inculpatul "chiar dacă nu ar fi urmărit producerea rezultatului, aflat în reprezentarea sa, dacă 1-a prevăzut și acceptat, există intenția de omor".

Dominați de exigențele încadrării juridice corecte a faptelor, s-ar putea reproșa acestei practici că, nestrăduindu-se în fiecare cauză să stabilească modalitatea intenției cu care s-a săvârșit omorul, instanța competentă nu are posibilitatea să valorifice aceste deosebiri în justa individualizare a răspunderii penale.

Dar o asemenea delimitare ar fi necesară și pentru o aplicare unitară și consecventă a dispozițiilor legale care diferențiază conținutul celor două modalități ale intenției, definindu-le în art. 19 Cod penal în mod distinct.

Ar fi greu de admis că, de pildă, o faptă constând din aplicarea mai multor lovituri cu cuțitul m regiuni vitale ale vieții omului și au intensitate, să fie încadrată în legea penală, ca infracțiune de omor săvârșită cu intenție indirectă, iar alteori ca infracțiune de omor săvârșită cu intenție directă, deși cunoașterea activității materiale exterioare desfășurată impune diferențieri evidente în plan subiectiv.

În practica judiciară, intenția de ucidere se deduce din materialitatea acrului (dolus ex re) care, în cele mai multe cazuri, relevă poziția infractorului față de rezultat.

Demonstrează astfel intenția de ucidere: perseverența cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare (Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 130/1993); multitudinea loviturilor și locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime (Tribunalul mun. București, Secția a II-a penală, Decizia nr. 646/1993); intensitatea cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur (Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 311/1992).

Rezultatul, constând din moartea victimei poate fi produs și ca urmare a contribuției unor procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere transformările din organismul victimei în momentul săvârșirii faptei; pentru bătrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violență, pentru producerea rezultatului mortal; ca urmare, intenția de a ucide se relevă și din modul de a acționa al făptuitorului cunoscând starea victimei asupra căreia acționează. Astfel, trebuie relevat faptul că, inculpatul care lovește pe socrul său în vârstă de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meringo-cerebrală, exteriorizează intenția de a ucide, nu de vătămare corporală (Tribunalul mun. București, Secția a n-a penală, Decizia nr. 332/1992); faptul de a lovi doar cu palma pe o fetiță de două luni, dar în mod repetat ceea ce a provocat fractura bolții craniene și moartea ei, constituie infracțiunea de omor și nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (Tribunalul Județean Constanța, Decizia penală nr. 268/1993).

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, s-a arătat că poziția psihică a făptuitorului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete și îndeosebi în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu numărul și intensitatea loviturilor (o simplă lovitură sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor și victimă, anterioare săvârșirii faptei (raporturi de dușmănie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului după săvârșirea faptei (a încercat să dea un prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o). De asemenea, s-a subliniat că este necesară luarea în considerare a tuturor acestor împrejurări și nu numai a unora, deoarece, chiar dacă unele împrejurări par concludente, privite în mod izolat, pot duce totuși la o încadrare juridică greșită a faptei. Astfel, de exemplu,

Împrejurarea că făptuitorul a folosit un cuțit, deci armă aptă de a produce moartea victimei, nu este suficientă pentru determinarea intenției de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza și intenția de a produce numai vătămări corporale. Dacă acestei împrejurări i se adaugă și altele, de exemplu, lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat și cu mare intensitate – se va retine, fără nici o dificultate, că făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide.

3.2.2. Considerații suplimentare cu privire la latura subiectivă

Latura subiectivă a omorului nu include cerința săvârșirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamnă că infracțiunea există, chiar dacă nu s-a stabilit mobilul săvârșirii faptei. Cu toate acestea, instanța de judecată va fi preocupată ca să stabilească, în fiecare caz, mobilul faptei, deoarece aceasta influențează gravitatea faptei și prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizări juridice a pedepsei. Dacă pentru existența omorului simplu este indiferent mobilul săvârșirii faptei, în schimb, săvârșirea omorului din interes material, de pildă, este o împrejurare care atribuie infracțiunii caracter calificat (art. 175 lit. c, Cod penal).

Omorul nu este condiționat, în forma sa simplă nici de săvârșirea faptei într-un anumit scop. Chiar dacă scopul urmărit de făptuitor constă, de exemplu, în curmarea suferințelor fizice ale victimei, care suferă de o boală incurabilă, fapta va constitui infracțiune. Astfel că, legislația română s-a situat ferm pe poziția pedepsirii omorului, chiar în condițiile euthanasiei.

Codul penal român de la 1936 incrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane în urma rugăminții stăruitoare și repetate a acesteia sau sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468, alin. l și 3). Conform Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficiență juridică. Dispozițiile art. 468 din vechiul Cod penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din 1969, motivându-se că, în astfel de cazuri, vor opera dispozițiile privitoare la reducerea pedepsei pentru existența unor circumstanțe atenuante judecătorești și că, pe drept cuvânt, în legea noastră, consimțământul victimei nu înlătură răspunderea penală nici în caz de euthanasie, pentru că dreptul la viață, integritatea corporală și sănătatea sunt valori fundamentale ale omului.

Întrucât scopul, ca și mobilul, influențează periculozitatea socială a faptei și a făptuitorului, instanța de judecată va fi preocupată să-1 stabilească în fiecare caz, tot în vederea unei juste individualizări judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, conferă un grad de pericol social mai ridicat, este prevăzut ca circumstanță agravantă (art. 175, alin. g și h, Cod penal).

După unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influență asupra vinovăției făptuitorului și nu înlătură răspunderea sa penală, deoarece această eroare nu are caracter esențial, adică nu se referă la o împrejurare de care depinde caracterul penal al faptei. Se susține că legea penală apără viața oricărei persoane, în genere, astfel că eroarea agentului asupra identității victimei nu are relevanță penală.

Într-o altă viziune se susține că eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanță decât atunci când agentul acționează cu voința de a ucide orice persoană pe care ar întâlni-o. în acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra căreia s-a manifestat voința generică de a ucide a subiectului; tot astfel, dacă agentul a acționat cu intenția indirectă acceptând riscul să ucidă orice altă persoană în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmărea să o ucidă, în aceste cazuri, se poate vorbi despre existența unui doi impersonal. Astfel, s-a subliniat faptul că atât în cazul lui "error in personam" cât și în cazul lui "aberratio ictus", subiectul n-ar fi acționat dacă nu s-ar fi găsit în eroare, ca atare ar trebui concepută o soluție unitară pentru ambele ipoteze. S-a pus legitima întrebare dacă se poate extinde însă ideea dolului impersonal dincolo de aceste limite.

Dacă în compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intră uneori trăsăturile unei persoane "în general" pe care urmărește să o suprime, n-ar putea exista și situații în care agentul să urmărească suprimarea vieții unui subiect bine identificat; tocmai trăsăturile specifice ale acestuia, relațiile sale cu subiectul, să fie cele care să determine, hotărâtor, pe agent de a acționa violent până al suprimarea vieții victimei. Ideea uciderii unei persoane "în general", n-ar putea fi factor dinamizator al voinței agentului decât în cazuri rare și numai la persoane la care uciderea a devenit o obișnuință sau o profesie; în toate celelalte cazuri, el își concentrează eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (să ucidă o anumită victimă) și nu să producă un rezultat echivalent celui tipic, prevăzut în norma de incriminare; ca urmare, el n-ar putea răspunde decât pentru suprimarea, intenționată a acestei persoane.

S-ar putea susține că intenția agentului trebuie să fie concretă, să se refere la un obiect individualizat după trăsături obiective, ea nu se poate referi ca categorii de obiecte.

Chiar dacă i s-ar reproșa agentului că din vina lui s-a produs confuzia asupra identității subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intenția.

Aceste argumente par să justifice teza contrară în soluționarea ipotezelor de "error in personam", și anume, existența tentativei la omor în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului și infracțiunea de ucidere din culpă în ce privește victima efectiv suprimată.

Infracțiunea de omor există și atunci când făptuitorul își îndreaptă acțiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, datorită unei greșite manipulări a instrumentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmărit se produce asupra unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresivă). Tot astfel, când datorită cauzelor de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflată în reprezentarea agentului, cât și o altă persoană (aberratio ictus, ipoteza bioagresivă), sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lângă victima inițială (aberratio ictus, ipoteza pluriagresivă).

În concepția unor autori, "aberratio ictus" în forma sa monoagresivă, ar trebui să fie asimilată cu "error in personam" și să primească aceeași soluție juridică. Agentul va răspunde, în raport cu victima reală, pentru infracțiunea consumată de omor și care s-ar fi reținut și dacă nu se producea eroarea de execuție în raport cu victima aflată în reprezentarea agentului.

CAPITOLUL IV

FORME, MODALITĂȚI, SANCȚIUNI

4.1. Formele infracțiunii de omor

4.2. Modalitățile infracțiunii de omor

4.3. Sancțiunile infracțiunii de omor

4.1. FORMELE INFRACȚIUNII DE OMOR

O analiză generală a infracțiunilor contra vieții prin prisma cauzelor penale cercetate ar putea releva faptul că această categorie de infracțiuni sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp; ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.

Infracțiunea de omor, fiind o infracțiune comisivă (care poate fî realizată atât prin acțiune cât și prin inacțiune) și o infracțiune materială condiționată de producerea unui rezultat material distinct de acțiune în timp și spațiu și determinat de aceasta, este susceptibilă de desfășurare în timp, și deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii și tentativa.

Actele pregătitoare, deși posibile la majoritatea infracțiunilor contra vieții, totuși nu sunt incriminate ca atare. Nici în cazul infracțiunii de omor simplu, actele pregătitoare nu se pedepsesc.

Actele pregătitoare la infracțiunea de omor sunt incriminate totuși în legea română doar dacă sunt comise chiar de autorul faptei. Relativ la această problemă, trebuie menționat fără rezerve că ele sunt absorbite în fapta consumată, în ipoteza în care autorul a continuat executarea faptei până la consumare. Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de altă persoană decât autorul, ele ar putea avea caracterul unor acte de complicitate anterioară, în cazul în care autorul, după ce a actul de pregătire la omor, nu a continuat, el nu va răspunde pentru nici o infracțiune. Spre exemplu, dacă autorul a cumpărat un cuțit pentru a omorî victima, însă nu a mers mai departe, autorul va fi absolvit de orice răspundere.

Dacă actele pregătitoare la infracțiunea de omor nu se pedepsesc, totuși legiuitorul prin art. 174 alin. 2 subliniază faptul că tentativa ca formă imperfectă se pedepsește, fiind posibilă în toate formele sale.

Tentativa la infracțiunea de omor poate fi întreruptă atunci când activitatea autorului a fost oprită și împiedicată să se desfășoare din cauze exterioare voinței făptuitorului. Spre exemplu, Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, prin Decizia nr. 340/1992 a reținut tentativă întreruptă la infracțiunea de omor simplu în sarcina unei persoane care a aplicat victimei două lovituri de cuțit în zona toracelui, după care a fost imobilizat de cei prezenți.

Infracțiunea de omor poate îmbrăca și forma tentativei perfecte, care se realizează atunci când acțiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul – moartea victimei – nu s-a produs. Astfel, Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 898/1983, a decis că există o asemenea modalitate când făptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 ale unei clădiri, acțiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorită faptului că a căzut întâmplător pe un sol afinat și cu vegetație. De asemenea, Tribunalul mun. București, Secția a n-a penală, Decizia nr. 255/1991, a reținut în sarcina inculpatului tentativă perfectă la infracțiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a acționat asupra victimei, infractorul a pus intenționat în pericol viața acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea victimei, nu s-a produs datorită intervențiilor medicale prompte și calificate.

Tentativa la infracțiunea de omor poate îmbrăca și modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizează prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se afla. Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 881/1980 a decis că există această modalitate a tentativei în situația când făptuitorul, pentru a suprima viața victimei, i-a administrat o doză de otravă insuficientă. Tot pentru completarea acestei idei, trebuie subliniată Decizia nr. 1529/1979 a Tribunalului Suprem, Secția penală când s-a reținut această modalitate a tentativei în sarcina inculpatului care a folosit o cantitate insuficientă de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele.

Tentativa de omor poate fi comisă și cu intenția directă, dacă inculpatul, așa cum s-a reținut prin Decizia nr. 1400/1988 a Tribunalului Suprem, Secția penală, a aplicat mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, și cu intensitate, prevăzând posibilitatea morții victimei, rezultat pe care 1-a acceptat. De asemenea, Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 1272/1982 sau Tribunalul mun. București, Sectia a II-a penală, Decizia nr. 621/1992, au decis că există tentativă de omor în situația când inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei, în viteză spre a o călca ori dacă inculpatul a lovit victima cu cuțitul în abdomen, provocându-i leziuni interne.

Este discutabil dacă tentativa se poate comite și cu intenție indirectă, într-o opinie, s-a motivat că, în cazul tentativei, există același conținut subiectiv ca și în cazul infracțiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din acțiunea tipică susceptibilă să conducă la consumarea infracțiunii; ca atare, tocmai ca infracțiunea consumată, tentativa poate fi comisă și cu intenție indirectă.

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea susține că, potrivit art. 20 Cod penal, în redactarea actuală tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a comite infracțiunea, de unde se deduce că numai actele care relevă intenția directă a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infracțiuni și ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, să constituie tentativă la infracțiunea respectivă.

Hotărârea de a comite infracțiunea face parte din conținutul psihic al intenției directe. Numai într-o asemenea modalitate a intenției, autorul prevede rezultatul faptei și urmărește producerea lui. A urmări producerea rezultatului înseamnă a da expresie, prin conduita exterioară, a hotărârii de a comite o faptă determinată, în cazul hotărârii indirecte, autorul urmărește (este hotărât) să obțină un alt rezultat (care poate fi și licit), însă admite posibilitatea survenirii și a unui rezultat care să-i atragă răspunderea penală. Pe acesta, deși îl prevede, nu îl urmărește, ci numai îl acceptă ca o consecință posibilă a actelor de executare îndreptate spre obținerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndreptate spre obținerea unui rezultat care este numai acceptat și nu urmărit), s-ar părea că nu se înscrie în conținutul art. 20 Cod penal și nu ar trebui să atragă răspunderea penală, dacă au fost întrerupte ori nu și-au produs efectul.

Făptuitorul, ar putea răspunde în acest caz, numai odată cu consumarea faptei și producerea rezultatului prevăzut, dar pe care nu I-a urmărit, deoarece numai în acest moment rezultatul posibil și acceptat a devenit relevant juridic.

Trebuie subliniat faptul că există rezerve cu privire la ideea dacă prin noțiunea de "hotărâre" folosită de legiuitor în acest art. 20 Cod penal se exprimă intenția sub ambele forme, așa cum se susține în prima opinie și dacă s-ar putea vorbi de hotărâre chiar în cazul intenției indirecte.

S-ar părea că, noțiunea de hotărâre la care face referire art. 20 C. penal, are în vedere numai rezultatul aflat în reprezentarea făptuitorului, nu și acțiunea prin care acesta va ajunge la această finalitate. Acțiunea, chiar susceptibilă de rezultate multiple, ar putea să reflecte o anumită hotărâre a făptuitorului, dar ceea ce interesează, în raport cu prevederile art 20 C. penal, ar fi rezultatul urmărit și pe care făptuitorul este hotărât să-I realizeze. Ori, a fi hotărât să realizeze rezultatul, implică în sensul art. 20 C. penal, intenția directă.

Dar, apărând pe legiuitor în fața unei posibile neînțelegeri a conținutului noțiunii menționate nu înseamnă dezaprobarea practicii instanțelor care, așa cum s-a arătat, consideră că tentativa nu este incomparabilă cu intenția indirectă.

În sprijinul acestei soluții s-ar putea arăta că fiecare act de executare a faptei are același caracter, ca și fapta în ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocația să realizeze atât rezultatul urmărit, cât și pe cel acceptat. De aceea, întreruperea acestor acte trebuie să atragă răspunderea penală a autorului dacă tentativa pentru infracțiunea respectivă este pedepsibilă, indiferent dacă făptuitorul a urmărit producerea rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui.

Deosebirea dintre infracțiunea consumată și cea tentată fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relația dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea opune condițiile subiective de tragere la răspundere pentru săvârșirea întregului acelora care privesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrată și în cuprinsul art. 20 C. pen. Prin modificarea corespunzătoare a acestor prevederi. Așa de pildă, s-ar putea înlocui expresia "punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea" cu expresia "punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea".

Infracțiunea de omor se consumă în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei. Până la producerea acestui rezultat, care, poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea activității de ucidere, fapta constituie o tentativă de omor și va fi urmărită ca atare, sub rezerva schimbării încadrării în cazul când, ulterior se va produce consumarea.

Infracțiunea de omor de omor e considerată în mod unanim ca o infracțiune instantanee. Acțiunea, prin care se execută această infracțiune, ia sfârșit în momentul în care se produce rezultatul constând în moartea persoanei, moment în care are lor consumarea infracțiunii.

Termenii folosiți în textul incriminator "uciderea unei persoane" (art. 174 C. pen.), scot în evidență acest caracter precis delimitat în timp, specific infracțiunii instantanee, în fapt însă se pot ivi situații în care, în executarea infracțiunii, să-și facă loc anumite elemente de durată. Astfel, luând ca exemplu otrăvirea lentă prin introducerea în mod regulat în alimentarea subiectului pasiv a unor cantități mici de substanțe toxice, destinate să-și facă efectul după trecerea unui interval mare de timp – aceasta pentru ca fapta să nu poată fi descoperită – executarea acțiunii materiale se prelungește, încât din momentul când se începe acțiunea de otrăvire până în momentul producerii morții, se poate interpune o durată uneori apreciabilă. Acțiunea de otrăvire apare în mod incontestabil, în acest caz ca o acțiune e durată. Aceasta însă nu modifică caracterul de infracțiune instantanee a omorului astfel săvârșit căci ceea ce interesează nu este durata acțiunii, ci măsura în care, odată cu producerea rezultatului, aceasta ia sfârșit.

Pentru a ilustra mai bine această problemă, se cuvine redarea unui alt exemplu și astfel fapta săvârșită în condiții în care rezultatul intervine la un anumit interval de timp după ce executarea a luat sfârșit. Spre pildă, infractorul trage un glonte de revolver cu intenția de a ucide o persoană; glontele își atinge ținta, dar victima nu moare imediat ci dusă la spital mai trăiește câteva zile după care de abia intervine sfârșitul letal.

E incontestabil că, consumarea infracțiunii are loc m momentul când victima moare. Atunci se produce rezultatul specific al infracțiunea de omor. Dar executarea acțiunii, care nu a durat decât un moment, a luat sfârșit cu mult înainte de producerea rezultatului.

Intervalul de timp ce a trecut din momentul când acțiunea a luat sfârșit și până s-a produs rezultatul nu e de natură a aduce vreo modificare caracterului instantaneu al infracțiunii, în acest interval, nu s-a prelungit nici acțiunea și nici nu s-a prelungit procesul dinamic de producere a rezultatului căci acesta nu a fost încă produs.

Atunci când în caracterizarea infracțiunilor instantanee, se arată că acțiunea ia sfârșit odată cu producerea rezultatului, trebuie înțeles că după producerea acțiunii, rezultatul nu se mai prelungește în timp. Producerea rezultatului e momentul final al întregii dinamici infracționale. După acest moment, nici o formă de executare a acțiunii infracționale nu mai poate avea Ioc.

4.2. MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII DE OMOR

Infracțiunea de omor prevăzută în art. 174 C. pen., constituie forma tipică, modalitatea simplă a acțiunii de ucidere. Această infracțiune, în forma sa tipică, poate prezenta numeroase și variate modalități faptice, determinate de împrejurările concrete în care aceasta a fost săvârșită. Pentru sublinierea acestei idei, practica judiciară oferă numeroase exemple. Astfel, în ceea ce privește mijloacele folosite, se poate afirma că acestea sunt variate așa cum reiese din cauzele cercetate: cuțit, ciomag, piatră, lemne, mâinile, picioarele, unelte agricole, diverse instrumente improvizate etc.; toate fiind folosite pentru aplicarea de lovituri în zonele vitale ale corpului, în ceea ce privește locul și timpul săvârșirii infracțiunii de omor, acestea diferă de la caz la caz, ele neavând relevanță juridică cu privire la existența sau inexistența infracțiunii de omor. Pe aceeași poziție, se situează și împrejurările reprezentate de relațiile dintre făptuitor și victimă sau mobilul faptei. Sunt anumite împrejurări în care omorul săvârșit, capătă întotdeauna un grad de pericol social sporit. De aceea legiuitorul, în actualul Cod penal, a prevăzut prin dispoziții specifice aceste împrejurări, dispoziții ce privesc modalitățile normative ale infracțiunii de omor. Aceste modalități au fost incriminate în texte separate ca variante agravate, devenind astfel, infracțiuni de sine stătătoare (art. 175 și 176 Cod penal).

Analizând dispozițiile articolelor 175 și 176 Cod penal, se poate observa că omorul calificat cât și cel deosebit de grav, nu sunt decât incriminări ale omorului simplu, atunci când acesta este comis în anumite condiții care îi conferă un pericol deosebit, condiții descrise limitativ m norma de încriminare.

43. SANCȚIUNILE INFRACȚIUNII DE OMOR

Infracțiunile contra vieții fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei au avut ca și consecință (în urma săvârșirii lor), stabilirea de către legiuitor pentru aceste fapte a celor mai aspre sancțiuni.

Ocrotirea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă încă din timpurile cele mai îndepărtate. Sancțiunile aplicate persoanelor ce suprimau viața altor persoane difereau în funcție de gradul de civilizație a diferitelor popoare. La început, un rol mare i-a revenit răzbunării nelimitate, locul ei fiind luat treptat de răzbunarea limitată. Aceasta era reprezentată de legea talionului; răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi și dintre pentru dinte).

În ceea ce privește aplicarea sancțiunii faptelor de suprimare a vieții pe teritoriul actualului stat român, se impune cu necesitate sublinierea unor particularități.

Odată cu înfrângerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în Dacia; locuitorii erau judecați de guvernator sau de locțiitorul acestuia. El avea "ius gjadii", adică dreptul de a pedepsi cu moartea; atunci când cel judecat era un fruntaș din rândul popoarelor supuse, pedeapsa capitală nu putea fi pronunțată decât de împărat.

Chiar după retragerea armatelor romane, în perioada năvălirii populațiilor migratoare, continuă să se aplice în Dacia dreptul roman, dar numai în parte, locul acestuia luân-du-1 treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone formate în decursul secolelor.

O contribuție la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborată treptat în capitala Imperiului roman de răsărit.

Pedepsele prevăzute pentru infracțiunile de omor erau moartea și mutilarea făptuitorului. Totuși în situația când făptuitorii aparțineau nobilimii, ele puteau fi transformate în plata unor sume de bani.

În Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 și îndreptarea legii, tipărită în 1652, uciderea unei persoane se pedepsea cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparținea vinovatul.

Legiuirea Caragea, ce a intrat în vigoare la l septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la l decembrie 1865, arată faptul că cine va omorî "cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare".

Codul penal din 1865 incriminează în art. 225, omorul săvârșit cu voință, pentru care pedeapsa era munca silnică pe timp mărginit.

Primul nostru Cod penal ce a avut o contribuție hotărâtoare la elaborarea unor dispoziții modeme privitoare la sancționarea omorului a fost cel din 1937. El a constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor dispoziții modeme și sistematizate, introducând un spirit novator și științific.

La l ianuarie 1969 a intrat în vigoare actualul Cod penal, a cărui dispoziții au fost modificate ulterior datorită condițiilor geo-politice din țara noastră.

Conform art. 174, infracțiunea de omor în forma sau varianta sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi din cele prevăzute în art. 64 C. penal. Tentativa se pedepsește, potrivit cu regulile arătate în art. 21 alin. 2, cu închisoare de la 5 la 10 ani.

CAPITOLUL V

EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

5.1. Corelații ale infracțiunii de omor cu alte infracțiuni

5.1.1. Corelații cu infracțiunile de vătămare corporală

5.1.2. Corelații cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

5.2. Aspecte criminologice privitoare la infracțiunile contra vieții

5.3. Euthanasia – problemă specială în legătură cu infracțiunile de omor

5.1. CORELAȚII ALE INFRACȚIUNII DE OMOR

CU ALTE INFRACȚIUNI

5.1.1. Corelații cu infracțiunile de vătămare corporală

Este discutabil în practica judiciară modul de delimitare a tentativei de omor de infracțiunea de vătămare corporală. Opinia dominantă este în sensul că actele de punere în executare a omorului, comise până în momentul intervenției evenimentului întrerupător, trebuie să releve, prin natura lor și în raport cu împrejurările în care au fost săvârșite, că infractorul a avut intenția specifică de omor, nu intenția generală de a vătăma sau de a săvârși o infracțiune nedeterminată, împrejurarea constatată medical că victima a suferit leziuni care necesită un număr de zile pentru îngrijiri medicale nu este convingătoare pentru încadrarea faptei îft vătămare corporală și nu în tentativă de omor. în asemenea situații, instanța de judecată, pe baza analizei circumstanțelor concrete ale speței, ar trebui să stabilească gravitatea ipotetică a acrului de violență și anume, dacă vătămarea corporală ar fi evoluat sau nu spre producerea morții victimei și dacă făptuitorul a avut în reprezentarea sa această evoluție, ceea ce ar releva că făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide, nu de a vătăma integritatea corporală sau sănătatea victimei.

Suntem în prezența tentativei de omor și nu a vătămării corporale ori de câte ori făptuitorul acționează, în așa mod, încât provoacă leziuni Ia nivelul organelor vitale ale organismului victimei, ori folosește instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voința acestuia. Nu are relevanță timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic infracțiunilor de vătămare corporală și exprimă dinamismul interior al actului.

Astfel, relevă intenția de ucidere și nu de vătămare corporală: aplicarea unei lovituri puternice în abdomen – regiune vitală a corpului – cu un cuțit care a cauzat o plagă înjunghiată penetrantă abdominală, paraombilicală cu hemiperitoneu masiv, ce a necesitat operație de urgență; posibilitățile mai mari de vindecare, create la un moment dat de cuceririle științei medicale, nu constituie un factor care ar putea să influențeze încadrarea juridică esențial fiind caracterul activității desfășurate de agent și ceea ce și-a reprezentat acesta. Spre exemplu: răspunde de tentativă de omor inculpatul care lovește victima și aceasta cade într-un Ioc prăpăstios, rămânând acolo în nesimțire și dacă inculpatul nu acordă nici un ajutor victimei, lăsând-o în frig pradă animalelor sălbatice; mai mult, împiedică și pe altă persoană să-i acorde ajutor. Aceste moduri de a acționa, prin soluționarea cazurilor în mod corect de către Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 262/1992 și Tribunalul Suprem, Secția penală, Decizia nr. 776/1979 au rolul de a releva intenția de omor a inculpatului.

În cadrul actelor de violență cu caracter repetat, când infractorul este dezarmat sau imobilizat înainte de a realiza rezultatul cel mai grav, este evident că, pentru determinarea intenției, nu se iau în considerare exclusiv actele de violență săvârșite până în momentul întrerupător al acțiunii, căci acestea singure nu oferă un răspuns concludent cu privire la intenția de a vătăma sau intenția de a ucide. Trebuie să se adauge încă un element, cu caracter prospectiv, și anume să se stabilească până la ce limită ar fi continuat infractorul să repete actele sale de violență. S-a decis astfel de către Tribunalul mun. București, Secția a n-a penală, Decizia nr. 201/1992, că fapta inculpatului de a aplica victimei cu un cuțit două lovituri, fără a reuși să continue agresiunea, deoarece a fost dezarmat și imobilizat, constituie tentativă de omor. De asemenea, Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Decizia nr. 340/1993 a decis că, în situația în care datorită intervenției unui terț și a modului de apărare a victimei, loviturile nu au mai putut fi continuate, există tentativă de omor.

Anumite stări ale făptuitorului ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului nu au relevanță în sine. Intenția de omor se deduce din modul în care s-a acționat, nu din elemente exterioare. Spre exemplu, existența unui discernământ diminuat nu justifică concluzia că inculpatul a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar nu pe aceea de tentativă de omor. Tribunalul Suprem, Secția penală prin Decizia nr. 158/1987 a stabilit că inculpatul a aplicat victimei, cu un cuțit, o lovitură în abdomen, ceea ce evidențiază – chiar dacă a avut discernământul diminuat – că a prevăzut rezultatul acțiunii sale și a urmărit uciderea, nu vătămarea acesteia.

Unele împrejurări legate de comportarea victimei nu pot să fie invocate în favoarea inculpatului, în situația în care victima nu stă pasivă, ci se apără, reușind să atenueze forța loviturilor de cuțit, aplicate de infractor, care au penetrat totuși cavitatea toracică, fapta se consideră săvârșită cu intenția de a ucide nu de a vătăma, așa cum reiese din Decizia nr. 1041/1980 a Tribunalului Suprem, Secția penală.

În alte situații, materialitatea violențelor este ascunsă, dar ea apare din examenul de ansamblu al datelor cauzei. Astfel, s-a decis prin decizia nr. 680/1992, a Curții Supreme de Justiție, Secția penală, că inculpatul care, înarmat, a pătruns cu forța în locuința victimei și aceasta, de spaimă s-a aruncat pe geam de la etajul IV, suferind o fractură de coloană vertebrală, care a necesitat pentru vindecare 70-75 zile îngrijiri medicale, răspunde pentru tentativa de omor, nu pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă.

Prin Decizia nr. 700/1980 a Tribunalului Suprem, Secția penală s-a decis că nu demonstrează intenția de a ucide ci aceea de a vătăma inculpatul care aruncă o țeava în direcția victimei peste gard și de la o distanță de aproximativ 8 m.

Dacă este pusă în primejdie viața unei persoane, fapta poate fi calificată vătămare corporală gravă, potrivit art. 182 C. pen.

Atunci însă, când făptuitorul a pus în primejdie viața unei persoane, reprezentând-duși, că prin aceasta s-ar putea produce și moartea, dacă a urmărit sau acceptat acest rezultat, fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voința sa, fapta va constitui tentativă la infracțiunea de omor. Dacă făptuitorul, punând în mod obiectiv în pericol viața persoanei vătămate, nu a avut reprezentarea morții victimei sau, chiar dacă

și-a reprezentat această posibilitate, nu a unnărit-o sau acceptat-o, fapta constituie infracțiune de vătămare corporală gravă.

5.1.2. Corelații cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte

Este, de asemenea, discutabilă deosebirea dintre infracțiunea de omor și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, astfel că se impune evidențierea diferențelor.

O primă deosebire rezultă chiar din însăși terminologia folosită de legiuitor, în cazul infracțiunii de omor se folosește expresia ''uciderea unei persoane", ceea ce denotă că acțiunea (infracțiunea) ce a condus Ia decesul victimei (ar putea reprezenta nu numai cauza primară declanșatoare, ci și cauza conexă, dar nu în mod necesar), în alte condiții sau împrejurări, este aptă a produce prin ea însăși rezultatul letal.

În cazul lovirii sau vătămării cauzatoare de moarte, legiuitorul folosește expresia "dacă vreuna din faptele prevăzute în art. 180-182 C. pen. a avut ca urmare moartea victimei", deci avem, pe de o parte, o lovire (vătămare, cu caracteristicile prevăzute de articolele precedente, care nu provoacă, în mod obișnuit, prin ea însăși, rezultatul letal), iar pe de altă parte moartea – condiție specifică de existență a acestei infracțiuni – elementul său circumstanțial.

Un criteriu distinctiv se desprinde și din specificul raportului cauzal. La infracțiunea de omor, procesul cauzal este liniar, în sensul existenței unei legături imediate de la cauză primară la efect; în cazul concurenței unor cauze echivalente (de natură violentă și de natură patologică), dacă în determinismul decesului fiecare cauză, luată independent, ar putea produce rezultatul letal, fapta va trebui încadrată la infracțiunea de omor și nu Ia cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Se poate spune că, în acest caz, efectul primar (vătămarea) este absorbit în mod natural de efectul mai grav care este efectul secundar, urmând ca fapta inculpatului să fie încadrată la omor intenționat, neputându-se reține culpa, în cazul unui astfel de raport de cauzalitate, agentul nu s-ar putea prevala de preexistenta ori apariția unor elemente pe care nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă sau, prevăzându-le a socotit, fără temei., că nu se vor produce, pentru simplul fapt că ele nu mai ajung să îndeplinească vreun rol de cauză sau condiție, de exemplu, în ipoteza survenirii morții ca urmare a unei puternice lovituri la cap, generatoare de traumatisme craniuo-cerebrale cu dilacerare, este irelevant faptul că victima era în vârstă și suferindă, eventual și sub influența alcoolului, aceste elemente fiind extrinseci raportului cauzal, deoarece lovitura prin intensitatea ei ar fi avut același efect dacă ar aplicată la o persoană mai tânără și viguroasă.

Repartizarea psihică a infractorului pentru vătămare se va extinde, în mod necesar, în situația de mai sus și asupra ultimului efect (rezultatul letal) sub forma putinței de a prevedea potențialul rezultat mortal al acțiunii inițiale; aici trebuie avut în vedere nu numai ipoteza morții produse prin vătămarea unui organ vital, ci și a unei regiuni a corpului nevitale, unde am constatat o anumită eterogenitate a jurisprudenței.

Astfel, când leziunile sunt potențiale, apte a produce în mod nemijlocit moartea, deși au afectat organe nevitale (braț, coapsă, antebraț, gambă, deget, falangă), tendința dominantă este de a încadra fapta la loviri sau vătămări cauzatoare de moarte arunci când moartea s-a produs sau la vătămare corporală (gravă) atunci când rezultatul letal nu a intervenit O a doua tendință este în sensul reținerii intenției de a ucide când, în urma lezării unor organe nevitale, victima a decedat, în funcție de producerea sau neproducerea morții, fapta fîind încadrată ca omor consumat.

Analizând prin prisma celor expuse mai sus, apar discutabile deciziile care încadrează în art. 183 C. pen. și nu în art. 174-176 C. pen. următoarele fapte: aruncarea cu putere în capul victimei a unui coș cu nuiele, producătoare de contuzie și hemoragia cerebrală ce au condus în mod nemijlocit la decesul victimei; aplicare în scop de corecție a unor lovituri cu bâta în capul victimei, decesul producându-se în scurt timp; conducerea unui vehicul hipo pe un teren accidentat și cu grămezi de pietriș, cu viteză exagerată și cotituri bruște, urmând aruncarea unei persoane în afară, acest fapt având ca urmare chiar căderea și moartea victimei.

În cazuri similare s-a apreciat și încadrat în mod corect în art. 174-176 C. pen.: Fapta inculpatului de a aplica victimei, ca o corecție, mai multe lovituri cu o bâtă ciobănească peste cap, urmare cărora victima a decedat, lovirea repetată cu o cheie de fier fa cap sau aplicarea unei singure lovituri cu muchia sapei, ulucă ori par, soluționate de Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, Deciziile nr. 2700 și 1080 din 1993.

Se va reține infracțiunea de omor și nu cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și în cazul când moartea survine ca urmare a activității de vătămare a unei persoane imature (copil mic sau nevârstnic). Astfel, inculpatul, aplicând fiicei sale, în vârstă de numai doi ani și jumătate, multiple lovituri cu palma peste cap – din care cauză i-a produs un traumatism cranio-cerebral, cu fractură de boltă, hematom subdural și hemoragie meningee – i-a provocat moartea.

Față de intensitatea loviturilor, de locul de unde au fost aplicate și de gravitatea leziunilor produse, precum și de împrejurarea că, în raport cu vârsta fragedă a victimei, era evident că orice legătură mai puternică aplicată într-o regiune vitală putea cauza moartea acesteia, se impune concluzia că inculpatul – care în plus a și împiedicat luarea victimei pentru a i se da ajutor necesar – a prevăzut rezultatul faptei sale și chiar dacă nu 1-a dorit, a acceptat producerea Iui.

Mai mult chiar, intenția de a ucide se va reține și în cazul când se constată că acțiunea făptuitorului de a fi lovit o altă persoană provocându-i căderea și rostogolirea într-un loc prăpăstios – în munte – de a fi împiedicat pe însoțitorul său să-i dea ajutor și de a fi lăsat-o acolo în nesimțire, iama, pe timp de noapte, cu conștiința existenței a două pericole ce i-ar fi putut determina decesul – temperatura scăzută și animalele sălbatice – învederează, prin însăși materialitatea ei, intenția indirectă de a ucide, concretizată în prevederea și acceptarea morții victimei, ca rezultat eventual al întregii sale activități. Această urmare neproducându-se în cauze independente de voința făptuitorului – căci victima, fiind găsită a doua zi în stare gravă, a fost transportată la spital, salvându-i viața.

Ar fi de remarcat, de asemenea, că nu întotdeauna se lămurește poziția psihică a infractorului în momentul săvârșirii faptei.

Astfel, într-o speță, inculpatul a aplicat cu o furcă numeroase și dure lovituri pe corpul victimei – ocazie cu care s-a rupt și coada de la furcă – în urma cărora victima a încetat din viață. Din raportul medico-legal de necropsie întocmit în cauză, rezultă că moartea s-a datorat insuficienței cardiace acute, consecință directă a unui infarct miocardic survenite leziuni cardio-vasculare preexistente, durerea cauzată de multiplele traumatisme și stresul psihoemoțional, conducând direct la instalarea insuficienței coronariene acute. Instanța a încadrat fapta la art. 183 C. pen. în fapt, credem că era necesar să insiste mai mult în lămurirea poziției psihice a infractorului, deoarece, în raport de condițiile concrete de săvârșire – lovirea repetată și cu putere în cazul victimei cu coada unei furci până aceasta s-a rupt – pe fondul unei stări conflictuale vechi cu victima și de posibilitatea ca infractorul să fi cunoscut afecțiunile preexistente ale victimei, era de discutat dacă acesta a prevăzut-o ori nu că moartea se putea produce și deși n-ar fi dorit-o a acceptat-o.

Într-o speță asemănătoare, inculpatul, în cursul unei altercații, a aplicat mai multe lovituri cu sapa în capul părții vătămate, urmare cărora coada sapei s-a și rupt. Ca urmare a loviturilor, partea vătămată a suferit un traumatism cranio-facial, plăci contuzie în regiunea frontală și pe obrazul stâng, cu înfundare frontală stângă, concluzionând-duse că pentru aceste leziuni sunt necesare 45-50 zile îngrijiri medicale, leziuni care însă nu i-au pus în pericol viața. Inițial, prin rechizitorul procuraturii se reține tentativă la infracțiunea de omor calificat (art. 175 litc C. pen) însă, pe baza aprecierii că leziunile nu au pus în primejdie viața, instanța de fond a tras concluzia că, sub aspect subiectiv, inculpatul nu a încercat să ucidă pe fiul său – partea vătămată – încadrând fapta în dispozițiile art. 181 C. pen. în motivarea soluției se arată că lovirea într-o regiune vitală nu este determinantă pentru a deduce intenția de a ucide, deoarece împrejurările anterioare (inculpatul venise neînarmat) și concomitente (atacul era orientat inițial către soțiapârții vătămate) săvârșirii infracțiunii duc la o altă concluzie. Totuși, aceste împrejurări nu ni se par de natură a atrage înlăturarea intenției (indirecte); faptul că inculpatul venise neînarmat poate contura, mai degrabă, absenta premeditării, iar orientarea inițială a atacului asupra altei persoane nu are, însăși, relevanță, sub aspectul modului de acțiune al inculpatului (observând o sapă rezemată de casă, a lut-o și s-a repezit spre martoră – soția părții vătămate, dar a fost dezarmat de partea vătămată, după care inculpatul a luat altă sapă, aflată în apropiere intenționând să repete atacul și tot partea vătămată a intervenit, apucând cu mâinile de coada sapei, luptându-se cu inculpatul, care încerca să smulgă sapa și să plece după martoră); în fine, trebuie observat că acest caracter, nepericulos pentru viață al loviturilor a fost în mare măsură consecința parării lor de către partea vătămată. Lovirea părții vătămate s-a făcut în timp ce ambele părți țineau de coada sapei, iar inculpatul a lovit cu aceasta la întâmplare, nevizând o anumită parte anatomică a corpului. Așadar, intenția de a ucide nu poate fi dedusă nici din materialitatea faptelor, așa cum ele s-au petrecut. Se impune a observa că pentru conturarea intenției de a ucide este suficient ca făptuitorul – din modul cum a acționat – să fi avut reprezentarea morții victimei, nefiind relevant faptul că independent de voința acestora rezultatul nu s-a produs.

De altfel, trebuie arătat că și în ipoteza unei altercații în care se uzează de mijloace proprii de atac (lovituri de picioare, pumni, palme etc) iar moartea survine ca urmare a loviturilor – repetate – date la întâmplare de către făptuitor, se reține de regulă, și cu mai mult prea multă ușurință – culpa pentru rezultatul mai grav. De obicei, se invocă argumentul – în sprijinul ideii lipsei intenției de a ucide – că făptuitorul a acționat la întâmplare, neurmărind lezarea unei anumite legiuni a corpului victimei, îndeobște cunoscută ca vitală. O asemenea argumentare, care nu are capacitate de convingere, sprijină o poziție pe cât de neaprofundată, pe atât de dăunătoare, ce se impune a fi reconsiderată.

În surprinderea poziției psihice pe care făptuitorul a avut-o în momentul comiterii infracțiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat lovituri repetate, cu o anumită intensitate și la întâmplare, este de natură să conducă la ideea că făptuitorul a prevăzut și acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potențial mortal ridicat (cap, torace, abdomen, carotidă). Este adevărat că orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni reliefează mai puternic intenția de a ucide (care este directă), însă lipsa acestei orientări concretizată în loviri întâmplătoare a unor atare regiuni, nu poate constitui o prezumție de înlăturare a intenției (indirecte). Astfel, într-o speță s-a încadrat în mod corect în art. 174 C. pen. fapta inculpatului de a aplica victimei – care era mai în vârstă și sub influența alcoolului – lovituri puternice și numeroase, cu pumnul și picioarele, la întâmplare, care i-au rupt coastele și sternul și care i-au cauzat o insuficiență respiratorie acută și în cele din urmă decesul.

De asemenea, în mod justificat s-a apreciat de către organele judiciare că nu există preterintenție, ci intenția de a ucide, atunci când persoana, care, conectând cablul de la rețeaua de curent electric de 220 V la gardul de sârmă împrejmuitor al terenului său, cultivat cu porumb, a cauzat astfel moartea victimei, care a atins sârma gardului încărcată cu electricitate.

Împrejurarea că inculpatul si-a reprezentat consecințele faptei se deduce, în speță, din faptul că el a avertizat pe membrii familiei sale și pe unii vecini de pericolul ce s-ar putea produce. Pe de altă parte, inculpatul a prevăzut că, deși terenul cu porumb se află la câteva sute de metri de locuințele din vecinătate, totuși fiind amplasat în interiorul localității, pe timp de vară, noaptea, unele persoane, circulând de la o casă la alta, fără a folosi drumurile sau potecile din acea zonă, pot atinge gardul de sârmă împrejmuitor; precum și îmbrâncirea unui copil în apă, urmată de înec, deși inculpatului i se spusese că victima nu știe să înoate.

Într-o speță, prin Decizia nr. 149/A/1995 a Curtii de Apel București, Secția a Il-a penală, se demonstrează că fapta comisă se încadrează în art. 174 C. pen. și nu în prevederile art. 183 C. pen.

Ceea ce deosebește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.) de infracțiunea de omor (art. 174 C. pen.) comisă cu intenție indirectă este împrejurarea că, deși la ambele, lovirile sunt comise cu intenție, în cazul celei dintâi moartea victimei se produsese din culpă, inculpatul neprevăzând acest rezultat, deși trebuia și putea să-1 prevadă. Pe când în cazul celei de-a doua rezultatul letal a fost prevăzut, iar inculpatul cu toate că nu 1-a urmărit sau dorit, 1-a acceptat în mod conștient.

Pentru a conchide asupra încadrării juridice a infracțiunii trebuie să se demonstreze nu numai existența actului material săvârșit de inculpat, dar și poziția subiectivă a acestuia, intenția cu care a acționat.

Stabilirea intenției – necesară pentru calificarea faptei ca omor sau ca loviri ori vătămări cauzatoare de moarte se face tinându-se seama și de: circumstanțele anterioare săvârșirii infracțiunii (relațiile dintre inculpați și victimă); circumstanțele în care a fost săvârșită fapta (instrumentul folosit, numărul și intensitatea loviturilor, locul unde acestea au fostaplicate); circumstanțele posterioare săvârșirii faptei (abandonarea victimei, lăsarea acesteia ară sprijin medical).

În speța sus-menționată, inculpatul a aplicat victimei două lovituri asupra capului (regiune anatomică vitală) cu un par din lemn, având grosimea de 5 cm și lungimea de 1.30 m, cu două cuie la unul din capete, deci un instrument apt să provoace moartea, cu o intensitate deosebită, relevată de gravitatea și profunzimea leziunilor produse (traumatism cranio – cerebral, cu fractură de boltă, hematom extradural, contuzie în focare influente, cortico – subcortical, frontopariento – temporal stânga) ceea ce a provocat moartea victimei. După aceea a părăsit locul faptei, abandonând victima și lipsind-o de sprijin medical.

Procedând în modul arătat, în condițiile în care asemenea acte de violență produc urmări din cele mai grave, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al acțiunii sale și chiar dacă nu 1-a urmărit, a acceptat producerea lui.

Deci, a acționat cu intenția de a ucide și nu doar de a produce vătămări corporale, cărora decesul le-ar fi urmat ca un rezultat praterintenționat în consecință, fapta se încadrează în art. 174 C. pen.

5.2. ASPECTE CRIMINOLOGICE PRIVITOARE

LA INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII

Societatea românească plătește un tribut greu infracționalității care aduce atingere vieții, deoarece continuu sunt curmate viețile a numeroase persoane.

O succintă trecere în revistă a datelor statistice privind evoluția criminalității a infracțiunilor contra vieții cu perioada post-totalitară a României este suficientă pentru a ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieții în societatea actuală. Se știe că violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reușește să-și impună valorile și să-și facă respectate normele.

Analiza statistică de mai jos se bazează pe datele furnizate de Inspectoratul General al Poliției. Aceste date relevă următoarele:

TABELUL NR. 1: CADRU GENERAL

Raportate la 100.000 de locuitori, rezultă o creștere de ansamblu care ar putea fi considerată spectaculoasă dacă nu ar fi tragică.

Evaluând datele statistice, în raport cu anul 1989, se constată o creștere masivă a infracțiunilor contra vieții, chiar fără luarea în considerare a cauzelor rămase cu autori nedescoperiți.

De altfel, și numărul cauzelor privind infracțiunile contra vieții, aflate în evidență, cu autori necunoscuți, a suportat unele fluctuații, determinate nu numai de cauze obiective (nedescoperirea autorilor), dar și de cauze subiective (neînregistrarea tuturor acestor cauze ori încadrarea unora dintre ele în categoria "persoanelor dispărute" și a cadavrelor neidentificate).

În anul 1990, pentru cel 2088 infracțiuni contra vieții (13,98 % din totalul infracțiunilor constatate în anul 1990), au fost învinuiți 9338 prezumtivi infractori (16,59 % din totalul general 56.282 învinuiți în 1998). S-a remarcat o deplasare a criminalității contra vieții din mediul urban spre cel rural. Astfel, 4.291 (52,70 %) din învinuiți locuiesc în mediul urban, situație care, în mod frecvent, a fost pusă în legătură cu starea conflictuală generală de aplicarea Legii fondului funciar.

În anul 1991, pentru cele 2.537 infracțiuni contra vieții (10,6 % din total) au fost învinuite 14.045 persoane (14,44 % din totalul general de 97.248). S-a constatat o accentuare a criminalității din acest domeniu rural (7.486 învinuiți, respectiv 53,30 % din total).

În ceea ce privește persoana infractorilor trimiși în judecată, datele statistice evidențiază că, între 1990-1994 au fost trimise în judecată 12.481 persoane pentru infracțiuni contra vieții.

Încercând unele generalități asupra cauzelor infracțiunilor contra vieții este de observat că, în majoritatea cazurilor, aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au pierdut simțul uman, dominați de mentalități profund retrograde, de concepții suburbane, primitive și josnice, elemente inadaptate, ale căror structuri psihologice și etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceștia manifestând o desăvârșită insensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături dizarmonice, adică cu tendințe impulsive, agresive, obsesive, paranoice sau chiar schizoide, ori cu sugestibilitate exacerbată.

Majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieții utilizează conceptul de "personalitate criminală" ca bază teoretică a explicării acestui tip de comportament.

Astfel, din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entitățile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Șinele cât și Supereul. La nivelul Sinelui, comportamentul violent este un rezultat al declanșării necontrolate (iraționale) ale pulsurilor organice antisociale care, în anumite condiții înlătură cenzura impusă de EU și Supereu. La acest nivel, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârșească infracțiuni grave, cu violență. Manifestarea spontană și nespecifică a instinctelor abisale distructive nu exclude vinovăția penală sub forma intenției directe sau indirecte.

Totuși, Freud insistă asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică vinovată de comportamentul antisocial este Supereul, în funcție de tipul său de structurare.

Astfel, insuficienta structurare a Supereului permite acceptarea nediferențiată a instinctelor și tendințelor abisale cu caracter antisocial, cenzura morală fiind abolită din necunoaștere, nepricepere, indiferență ori lipsă de maturitate socială. Acesta este motivul pentru care, de altfel, infractorii minori se bucură de un tratament penal atenuat.

Structurarea negativă a Supereului sugerează existența unei personalități profund antisociale care, în timp, a asimilat norme și valori total opuse celor general acceptate de societate.

în această categorie se plasează infractorii care săvârșesc infracțiuni de omor calificat și omor deosebit de grav. Principala lor caracteristică, alături de agresivitate, este indiferența afectivă, lipsa de sensibilitate față de suferința umană. Structurarea aberantă a Supereului sugerează constituirea unei conștiințe morale extremiste. Din această categorie fac parte fanaticii de toate nuanțele cât și cei ce suferă de complexul de vinovăție.

Supereul fanatic se formează în contextul unor situații de frustrare cu bază diversă (rasială, etnică, politică, religioasă).

Reprezentanții fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se contopește într-un Eu colectiv, adesea nebulos și absurd, ce utilizează deviza "distruge pentru a salva".

Persoanele care suferă de un complex de vinovăție cu baza reală sau imaginară (exemplu: complexul Oedip), se implică uneori în săvârșirea unor infracțiuni cu violență, pe care le "semnează" pentru a fi descoperiți cu ușurință și a primi o pedeapsă pe care ei înșiși nu sunt în stare să și-o aplice.

Pe aceeași linie etiologică se află argumentarea teoretică a criminologului John Dollard, care consideră că agresiunea este un comportament deviant ce reprezintă o reacție la o situație frustrantă. Reacția poate fi atât spontană, cât și decalată în timp (premeditată).

Criminologul belgian Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea personalității antisociale cu caracter agresiv, în opinia autorului, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, denumit proces criminogen, care îl conduce pe individ, în cele din urmă, la săvârșirea actului infracțional.

În evoluția acestui proces se disting trei etape, în prima etapă, individul suferă o degradare progresivă a personalității, ca urmare a unor frustrări repetate. Din momentul în care se convinge de injustiția mediului său social, el nu mai găsește nici o rațiune pentru a respecta cadrul legal al acestui mediu, în a doua etapă a procesului criminogen, individul acceptă comiterea crimei, își caută justificări, precum și un mediu mai tolerant, în a treia etapă, se produce "trecerea la act". Trăsătura psihică fundamentală care permite săvârșirea infracțiunii violente ar fi indiferența afectivă.

De altfel, acest punct de vedere a fost preluat de criminologul francez Jean Pinatel care a formulat teoria personalității criminale. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite Ia infractori (egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea și indiferența afectivă) nu conduc la constituirea personalității criminale decât prin reunirea lor într-o constelație care reprezintă nucleul acestui tip de personalitate.

În consecință, între personalitatea infractorilor și cea a non – infractorilor ar exista o diferență cantitativă și nu una cantitativă.

În ceea ce privește societatea actuală din România, se observă că, începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieții în țara noastră își are cauze și motivații strâns legate de perioada de criză pe care o traversăm.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluționare în general și rezidă în declanșarea unei stări anemice de ansamblu, cu consecințe greu de evaluat pe termen mediu și lung. Starea de anomie, înțeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să aparțină unei epoci trecute.

Această situație a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia. Starea de timorare a reprezentanților acestor instituții a încurajat în bună măsură un val infracțional multidimensional. Lipsa lor de reacție a permis crearea unei false imagini asupra drepturilor și obligațiilor indivizilor certați cu normele morale și legale, care și-au imaginat că democrația permite orice și că pot scăpa nepedepsiți pentru faptele lor antisociale.

O altă cauză a fost lipsa de reacție a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice și economice, fapt care a permis inițierea, desfășurarea și amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morți și răniți. Se are astfel în vedere, conflictele politice mutate în stradă, cele interetnice precum și conflictele economice grave. La acestea se adaugă deciziile eronate ale factorilor de punere în materia detensionării și anihilării unor conflicte majore previzibile (Târgu Mureș, martie 1991) precum și adoptarea unor legi insuficient de clare, a căror punere în aplicare au creat și continuă să genereze conflicte interpersonale soldate cu victime omenești (Legea fondului funciar nr. 18/1991).

Tot la nivelul ansamblului social post-revoluționar se remarcă apariția unei cauzalități economice din ce în ce mai pronunțate, determinată – pe de o parte – de "furia devastatoare" a goanei după îmbogățire rapidă – iar pe de altă parte – de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri.

Alte cauze ale infracțiunilor săvârșite cu violență sunt de ordin individual (cum ar fi: alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar și acestea se manifestă pe fundalul etiologici generate de evoluția ansamblului social.

Este interesantă și dinamica infracțiunilor contra vieții la nivel mondial. Se știe că în ultimii ani, această problemă a devenit extrem de îngrijorătoare pentru autoritățile din întregul Occident, prin amplificarea și intensificarea actelor de violență, în special a omorului în scop de jaf exercitate împotriva unor necunoscuți .

Procentul de omucideri, cât și a celorlalte infracțiuni contra vieții a crescut în ultimii ani în marea majoritate a țărilor occidentale în proporții mult mai ridicate decât a crescut rata medie a populației. De pildă, numai în anul 1992 au fost comise în SUA 12.000 de omoruri.

Statisticile naționale ale majorității țărilor occidentale reflectă participarea, din ce în ce mai masivă, a minorilor la criminalitatea care vizează viata persoanei.

Există o strânsă și nemijlocită relație între escaladarea infracțiunilor contra vieții și consumul de alcool și de stupefiante, mai cu seamă la tineri – reprezentând pentru cei care se droghează, mijlocul la care recurg în mod disperat, pentru procurarea banilor necesari consumului costisitor de stupefiante.

5.3. EUTHANASIA – PROBLEMĂ SPECIALĂ

ÎN LEGĂTURĂ CU INFRACȚIUNILE DE OMOR

Legată de problema încriminării omorului, și mai ales, de poziția subiectului pasiv al infracțiunii este și mult controversata chestiune a euthanasiei.

Originea națiunii o găsim în cuvintele grecești "EU", care înseamnă "bine, bun" și "1HANATOS", prin care se înțelege "moarte", într-o traducere liberă, euthanasia ar însemna provocarea unei morți ușoare, scurtarea suferințelor, uneori îngrozitoare ale sfârșitului fizic.

Dicționarul juridic penal definește euthanasia astfel: "Uciderea săvârșită sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane, care suferă de o boală incurabilă și a cărei moarte este din această cauză, inevitabilă".

Consecința săvârșirii omorului în aceste condiții, și anume de a face bine victimei, a constituit obiect de cercetare încă din timpurile străvechi, în orânduirea primitivă, euthanasia apare sub forma obiceiului de a suprima viața bătrânilor și a celor neajutorați, ca o practică acceptată pentru binele societății.

În antichitatea greacă și romană – suprimarea vieții copiilor nedezvoltați, a celor neviabili, era o practică unanim admisă; de asemenea, fapta de a lua viața unui camarad, în vederea eliberării lui de chinuri, nu numai că nu era pedepsită, dar era și privită ca un act demn, umanitar, camaraderesc.

La romani, principiul "volenti et consentienti non fit injuria" excludea posibilitatea pedepsirii celui care a luat viața victimei, la cererea acesteia. Numai în ultima perioadă a Imperiului roman acest principiu tradițional n-a putut opri intervenția legii, care, în anumite cazuri concrete de omor, prevedea pedepsirea făptuitorului fără să tină seama de motivele umanitare ale medicului sau de consimțământul victimei. Treptat, dreptul roman a evoluat, ajungând să considere omorul ca un prejudiciu adus mai degrabă societății decât individului.

Termenul de euthanasie este folosit în trei sensuri:

a. Suprimarea vieții tuturor persoanelor "de valoare inferioară", cum ar fi: nebunii, copiii cu infirmități mintale sau fizice grave, persoanele handicapate.

b. Accelerarea morții persoanelor care nu mai au nici o șansă de însănătoșire și care suferă chinuri mari, fiind deja în faza finală a bolii.

c. Reducerea chinurilor finale, fără să provoace moartea.

În primul caz, ne aflăm în prezența unei euthanasii forțate care astăzi și-a pierdut orice valoare; nici un grup social nu mai îndrăznește, în prezent, să o invoce sau să o folosească. Evident, nici sensul de la punctul c nu face obiect de discuție, din punct de vedere al dreptului penal deoarece ușurarea suferințelor bolnavilor, a răniților, nu numai că nu este și o îndatorire de bază a medicilor și a personalului sanitar.

Numai semnificația euthanasiei arătată de punctul b mai constituie astăzi teren pentru dispute între specialiștii dreptului penal sau între aceștia și medici.

Legislația română s-a situat ferm pe poziția pedepsirii omorului, chiar în condițiile euthanasiei. Codul penal român de la 1936 incrimina, în mod distinct, uciderea unei persoane m urma rugăminții stăruitoare și repetate a acesteia, sau sub impulsul unui sentiment de milă pentru a curma chinurile unui bolnav incurabil (art. 468 alin. l și 3). în Expunerea de motive se arată că textul urmărește să înlăture discuțiile din doctrină, după care consimțământul victimei ar anula criminalitatea faptului. Deși actele de . euthanasie nu erau asimilate cu omorul sau asasinatul, ele erau pedepsite; pentru pedepsirea mai blândă a omorului comis în aceste condiții se cerea ca rugămințile să fie făcute de victimă, în deplinătatea facultăților mintale, să fie serioase și stăruitoare (adică făcute cu insistență), repetate (să denote, deci, că hotărârea victimei persistă), ceea ce exclude o hotărâre luată în pripă într-un moment de deznădejde, în comentariul asupra textului, V. Dongoroz sublinia că nu are importanță cauza pentru care victima își dorește moartea (boală incurabilă, onoare, cauze sentimentale etc).

În același sens s-a pronunțat și V. V. Stanciu, care susținea că elementele unei veritabile euthanasii sunt:

– o boală incurabilă cu evoluție fatală

– suferințe atroce

– cerere repetată a bolnavului, care imploră moartea ca o eliberare.

Chiar și când aceste trei elemente sunt reunite, omorul din milă nu constituie un fapt justificativ, în nici una din legislațiile țărilor civilizate, susține același autor.

Potrivit Codului penal în vigoare, euthanasia nu are nici o eficiență juridică. Dispozițiile art. 468 din vechiul Cod penal nu au mai fost reeditate în Codul penal din 1969, motivându-se că în astfel de cazuri, vor opera dispozițiile privitoare la reducerea pedepsei pentru existența unor circumstanțe atenuante judecătorești și că, pe drept cuvânt, în legea noastră consimțământul victime nu înlătură răspunderea penală nici în caz de euthanasie, pentru că dreptul la viață, integritate corporală, sănătate sunt valori fundamentale ale omului.

Deși autorii care susțin euthanasia invocă lipsa de "umanism a legii penale", se poate susține că nu există garanții că într-o zi, un medic sau oricare altă persoană nu va practica euthanasia din alte considerente decât cele de compasiune. Până când nu se va reuși stabilirea unui control eficient asupra practicării euthanasiei, este mai prudent ca EA SĂ FIE ȚINUTĂ ÎN AFARA LEGII.

Jurisprudența, nici ea nu este unitară în soluționarea proceselor de omor la rugămintea victimei; de regulă, instanțele consideră aceste fapte ca omor.

Jurisprudența franceză, de asemenea, nu a admis nepedepsirea acelora care săvârșesc un omor din milă, la cererea victimei; cel mai adesea, asemenea fapte ajung în fața Curților de Jurați, care, este adevărat, manifestă o mare indulgență față de cei care nu au comis omorul în aceste condiții.

Împotriva acelora care au propus nepedepsirea faptelor de omor, săvârșește din compasiune și la cererea victimei s-a răspuns că legalizarea euthanasiei ar exercita o presiune inadmisibilă asupra unor handicapați, bătrâni, bătrâni, bolnavi incurabili care au încă dorința de a trăi; aceștia ar fi culpabilizați, reproșându-li-se că au devenit ființe inutile și că trăiesc pe seama colectivității. De asemenea, s-a motivat că, criteriul incurabilității este dificil de a fi folosit fată de progresele științei, iar consimțământul victimei, în aceste cazuri, cu greu s-ar putea afirma că este pe deplin liber. Spre deosebire de alte legislații însă, care incriminează distinct omorul la rugămintea sau la consimțământul victimei, prevăzând limite de pedeapsă mai scăzute, legislația franceză prevede posibilitatea atenuării pedepsei pentru omor pe baza aplicării dispozițiilor referitoare la circumstanțele atenuante.

CONCLUZII

Analizând societatea actuală din România, observăm că începând cu anul 1990, criminalitatea contra vieții în țara noastră își are cauze și motivații aflate în strânsă legătură cu perioada de criză pe care o traversăm.

Prima dintre cauze este specifică evenimentelor revoluționare în general și rezidă în declanșarea unei stări anomice de ansamblu, cu consecințe greu evaluabile pe termen mediu și lung.

Starea de anomie, înțeleasă ca o stare de anormalitate socială determinată de crize de amploare, determină o devalorizare a sistemului de norme și valori care par să aparțină unei epoci trecute.

O altă cauză a fost lipsa de reacție a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice și economice, fapt care a permis inițierea, desfășurarea și amplificarea unor conflicte majore, soldate cu morți și răniți. Am în vedere conflictele politice mutate în stradă, cele interetnice precum și conflictele economice grave (de exemplu: nenumăratele mineriade).

Tot la nivelul ansamblului social post – revoluționar se remarcă apariția unei cauzalități economice din ce în ce mai pronunțate, determinată – pe de o parte – de "furia devastatoare" a goanei după o îmbogățire rapidă, – iar pe de altă parte – de lipsa efectivă a mijloacelor de trai în anumite cazuri.

Alte cauze ale infracțiunilor săvârșite cu violență sunt de ordin individual (cum ar fi: alcoolismul, conflictele interpersonale etc.), dar și acestea se manifestă pe fundalul etiologici generate de evoluția ansamblului social.

Pe viitor, în combaterea faptelor antisociale și mai ales a celor îndreptate contra vieții, trebuie acordată o atenție mult mai ridicată mijloacelor juridice, dreptul nostru penal constituind un mijloc eficient de apărare a intereselor legitime de asigurare a securității persoanei.

În soluționarea cauzelor, se impune o lămurire a tuturor aspectelor legate de conținutul concret al infracțiunii săvârșite și de împrejurările comiterii ei, pe de o parte, precum și consecințele și scopul urmărit, iar, pe de altă parte, examinarea mai temeinică a persoanei făptuitorului, fapt ce este de natură a ajuta la stabilirea unor sancțiuni care să corespundă nevoilor de îndreptare a inculpatului, luând în considerare și faptul că sistemul penal român nu conține și dispoziții relative la pedeapsa cu moartea.

BIBLIOGRAFIE

1. TRATATE, CURSURI, MANUALE

1. Vintilă Dofigoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Butai, Rodica Stănoiu – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, voi. I – Ed. Academiei, București, 1969

2. Vmtilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roșea – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, voi. III – Ed. Academiei, București, 1971

3. Vintilă Dongoroz – Drept Penal, București, 1939

4. Constantin Bulai – Curs de Drept Penal. Partea specială, voi. I, București, 1975

5. Constantin Bulai – Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, București, 1992

6. Ion Dobrinescu – Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei, București 1987

7. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Lazăr Valerică, Alexandru Boroi – Drept penal, Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

8. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Valerică Lazăr, Alexandru Boroi – Drept penal, Partea generală, Editura Atlas Lex, București, 1994

9. Octavian Loghin, Tudorel Toader – Drept Penal Român, Partea Specială, Ed. "Șansa" 1994

10. Emttian Stâncii – Criminalistică, voi. I, II, Ed. Proarcadia, București, 1993

11. Gheorghe Beleiu – Drept Civil Român, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, 1992

12. Cesare Beccaria – Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București, 1965

13. Tultto Padovani – Diritto penale, Giuffire editore, Milano, 1990

14. Jean Pradel – Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991

15. Vmcenzo Manzini – Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937

II. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI

1. Avram Filipaș – Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracțiunii de omor, Revista de drept penal, nr. 2/1994

2. Vasile Papadopol – Tentativa în reglementarea noului Cod penal, Revista română de drept nr. 4/1969

3. Ion Dobrinescu – Cu privire Ia raportul cauzal în materie de complicitate, Justiția nouă nr. l, 1965

4. Oliviu Stoica – Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor Codului penal, Revista Română de Drept nr. 6,1971

5. Constantin Bulai – Premise teoretice și metodologice ale cercetării criminologiei, Studii și cercetări juridice nr. 3/1970

6. Dom Pavel – Atribute caracteristice ale infracțiunii instantanee, Revista Română de Drept nr. 1/1980

7. George Antonia – Eroarea de drept penal, Revista de drept penal nr. 1/1994

III. ALTE PUBLICAȚII

1. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi – Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, București, 1992

2. Alexandru Boroi – Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991

3. Ion Suceavă, Viorel Mărcii, Gheorghe Constantin – Omul și drepturile sale. Ed. M.I. 1991

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. G. Antonia, C Bulai, & Stănoiu, A Filipaș, C. Mitrache, V. Papadopol – Practica judiciară penală, voi. I, II, III, IV – Ed. Academiei Române, București, 1988-1993

2. V. Papadopol, Mihai Popovici, Șt Daneș – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală 1969-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1977, 1982,1988

3. V. Dobrinoiu, N. Conea – Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. M.I., 1987

4. V. Papadopol – Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, 1992 și 1993.

BIBLIOGRAFIE

1. TRATATE, CURSURI, MANUALE

1. Vintilă Dofigoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Butai, Rodica Stănoiu – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, voi. I – Ed. Academiei, București, 1969

2. Vmtilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roșea – Explicații teoretice ale Codului Penal Român, Partea specială, voi. III – Ed. Academiei, București, 1971

3. Vintilă Dongoroz – Drept Penal, București, 1939

4. Constantin Bulai – Curs de Drept Penal. Partea specială, voi. I, București, 1975

5. Constantin Bulai – Drept Penal Român, Partea generală, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, București, 1992

6. Ion Dobrinescu – Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei, București 1987

7. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Lazăr Valerică, Alexandru Boroi – Drept penal, Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

8. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Ion Molnar, Valerică Lazăr, Alexandru Boroi – Drept penal, Partea generală, Editura Atlas Lex, București, 1994

9. Octavian Loghin, Tudorel Toader – Drept Penal Român, Partea Specială, Ed. "Șansa" 1994

10. Emttian Stâncii – Criminalistică, voi. I, II, Ed. Proarcadia, București, 1993

11. Gheorghe Beleiu – Drept Civil Român, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, 1992

12. Cesare Beccaria – Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică, București, 1965

13. Tultto Padovani – Diritto penale, Giuffire editore, Milano, 1990

14. Jean Pradel – Droit penal general, Editions Cujas, Paris, 1991

15. Vmcenzo Manzini – Trattato di diritto penale italiano, volume ottavo, Torino, 1937

II. ARTICOLE, STUDII, COMUNICĂRI

1. Avram Filipaș – Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracțiunii de omor, Revista de drept penal, nr. 2/1994

2. Vasile Papadopol – Tentativa în reglementarea noului Cod penal, Revista română de drept nr. 4/1969

3. Ion Dobrinescu – Cu privire Ia raportul cauzal în materie de complicitate, Justiția nouă nr. l, 1965

4. Oliviu Stoica – Apărarea intereselor persoanei în lumina prevederilor Codului penal, Revista Română de Drept nr. 6,1971

5. Constantin Bulai – Premise teoretice și metodologice ale cercetării criminologiei, Studii și cercetări juridice nr. 3/1970

6. Dom Pavel – Atribute caracteristice ale infracțiunii instantanee, Revista Română de Drept nr. 1/1980

7. George Antonia – Eroarea de drept penal, Revista de drept penal nr. 1/1994

III. ALTE PUBLICAȚII

1. Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi – Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, București, 1992

2. Alexandru Boroi – Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. M.I., 1991

3. Ion Suceavă, Viorel Mărcii, Gheorghe Constantin – Omul și drepturile sale. Ed. M.I. 1991

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. G. Antonia, C Bulai, & Stănoiu, A Filipaș, C. Mitrache, V. Papadopol – Practica judiciară penală, voi. I, II, III, IV – Ed. Academiei Române, București, 1988-1993

2. V. Papadopol, Mihai Popovici, Șt Daneș – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală 1969-1985, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1977, 1982,1988

3. V. Dobrinoiu, N. Conea – Cauze penale comentate, Partea specială, Ed. M.I., 1987

4. V. Papadopol – Culegere de practică judiciară penală pe anii 1990, 1991, 1992, Casa de Editură și Presă "Șansa" SRL, 1992 și 1993.