Analiza Circumstantelor Agravante ale Omorului Deosebit de Grav

Drept

Analiza Circumstantelor Agravante ale Omorului Deosebit de Grav

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

În doctrina penală infracțiunile contra integrității corporale au format obiect de preocupare și se află în atenția cercetării științifice românești, dar reține atenția și a autorităților legislative românești.

Este firesc că infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei polarizează atenția deopotrivă a legiuitorului, a cercetării științifice deoarece materia analizată, omorul deosebit de grav, formează un capitol de o importanță deosebită.

Această lucrare și-a propus să analizeaze un fenomen important și actual, de o gravitate aparte, determinat pe de o parte de condițiile socio-economice ale României, pe de altă parte de greutățile inerente unei schimbări de regim politic, economic specifică ultimilor douăzeci de ani. Noile condiții ale vieții moderne s-au caracterizat și printr-o recrudescență a activității infracționale ce implică folosirea violențe, care de cele mai multe ori poate duce la omor. Este evident că nu se poate lupta împotriva violenței fizice fără cunoașterea adevărată a

legislației, fără crearea de către practicieni a unei jurisprudențe în conformitate cu prevederile legislației, fără solide cunoștințe doctrinare. Pregătirea acestora trebuie să aibă o bază științifică, modernă, realistă și cât mai puțin poetică cu putință, dacă se intenționează o luptă cât mai eficientă împotriva infracționalității ce implică violență fizică.

În fața unei jurisprudențe ample și diverse în ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei am încercat să investighez instituția omorului deosebit de grav, să analizez unele concepții avansate anterior în doctrină, să pun în lumină mecanismul probator specific acestor infracțiuni, să examinez amplu și din multiple unghiuri de vedere valoarea și greutatea specifică a infracțiunii omorului deosebit de grav .

Faptul că legea penală este perfectibilă o dovedesc modificările pe care le-au suferit textele de lege reglementând infracțiunile contra integrității sau sănătății persoanei, determinate de nevoia de adaptare a legislației la multitudinea și diversitatea actelor de violență. Începând cu dreptul geto-dac, continuând cu Codul Penal Cuza (1865), Codul Penal Carol al II-lea, Codul Penal de la 1969, Legea nr. 6/1973, Decretul-lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate, Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea codului penal, Legea nr.169/2002, și terminând cu preocupările mai recente de îmbunătățire a legislației în privința infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății persoanei, am evidențiat în această lucrare modificările survenite, atât de ordin terminologic, dar mai ales pe cele care vizau conținutul legal al infracțiunii ce formează obiectul lucrării mele.

Capitolul I – Considerații generale

Normele cu caracter de principiu consacrate de constituție își găsesc eficiența practică prin elaborarea de către legiuitor de norme penale, norme prin care se apăra în concret dreptul la viață.

Făcând distincție între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de "Infracțiuni contra persoanei". Aceste infracțiuni constituie conținutul celui de-al doilea titlu al părții speciale a Codului penal. Dintre drepturile apărate prin incriminarea ca infracțiuni a faptelor ce aduc atingere persoanei, se distinge ca importanță, în concepția legiuitorului penal, dreptul la viață; importanța acordată de legiuitor infracțiunilor contra vieții rezultă, pe de o parte, din sancționarea aspră a acestor infracțiuni, prin comparație cu sancțiunile aplicate altor infracțiuni contra persoanei, iar pe de altă parte, din însăși ordinea în Codul penal a infracțiunilor contra persoanei, cele contra vieții făcând obiectul primei secțiuni din acest capitol.

Codul penal român incriminează sub denumirea generică de "Omucidere" următoarele infracțiuni: omorul (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpă (art. 178), determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 179), sancționându-le cu pedepsele cele mai grave (închisoarea, alternativ cu detențiunea pe viață). Dreptul la viață este apărat însă și prin neprevederea în legea penală a pedepsei cu moartea, aceasta fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viata (Decretul-lege nr. 6 din 7.I.1990).

Dreptul la viață este, în principiu, un drept absolut al persoanei. Cu toate acestea, însăși dispozițiile constituționale prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului acestuia, "pentru: apărarea siguranței naționale, a ordinii, … a drepturilor si libertăților cetățenești…" art. 49 (1).

Asemenea restrângeri (limitări) ale exercițiului dreptului la viață sunt enunțate expres în lege și ele decurg din legitima necesitate a societății de a riposta împotriva unor atitudini periculoase, de fronda la lege, manifestate de unele persoane. Se poate spune deci că această limitare este determinată tocmai și exclusiv de conduita negativă a persoanei căreia i se restrânge dreptul.

Astfel, bunăoară, prin Legea nr. 17 din 02 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor s-au reglementat condițiile în care se poate face uz de armele de foc (art. 47). De asemenea, Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991, privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice (M. Of. nr. 192 din 25 septembrie 1991), astfel cum a fost modificată prin OG. nr. 55 din 19 august 1994 (M. Of. nr. 242 din 29 august 1994) și Legea nr. 40 din 18 decembrie 1990 – privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne (M. Of. nr. 146 din 18 decembrie1990) – prevăd posibilitatea de a uza de arme albe ori de foc în situațiile concret stipulate prin texte și în măsura în care folosirea altor mijloace de împiedicare sau de constrângere nu mai este cu putință.

Reglementările noastre interne în această materie sunt în perfectă armonie cu cele cuprinse în diferite instrumente juridice internaționale, ca de pildă în art. 2 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sau în art. 3 al Codului de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor s. a.

Corespunzător normelor legale prin care s-a restrâns exercițiul dreptului la viață, Codul penal român prevede, prin cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, legitima apărare (art.44), starea de necesitate (art. 45), constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit, situații care odată dovedite prin probe, exclud răspunderea aceluia care a suprimat, în condițiile acolo arătate, viața unei persoane.

1.1 Aspecte de ordin criminologic ale omorului deosebit de grav

Am examinat aspectele criminologice specifice infracțiunii de omor deosebit de grav, deoarece combaterea eficientă a infracțiunilor de violență fizică presupune o abordare multilaterală care, în opinia mea, ar trebui orientată și către identificarea surselor, a cauzelor și condițiilor care determină sau favorizează comiterea infracțiunilor de violență, nu numai a incriminării și sancționării acestor infracțiuni.

În criminologie, personalitatea infractorului este o noțiune mai cuprinzătoare decât cea juridico-penală, cuprinzând ansamblul trăsăturilor, însușirilor, calităților persoanei care a comis o infracțiune, exprimând totodată inter-relația dintre individualitatea persoanei și esența socială a acesteia.

În ceea ce privește grupul infracțiunilor contra persoanei, datorită numărului bogat și variat de fapte social periculoase care îl alcătuiesc, oferă un vast și prețios câmp de cercetări pe tărâm criminologic.

Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra persoanei are ca trăsătură specifică faptul că valorile sociale ocrotite de legea penală privesc direct și intim omul, persoana omului în complexul ființei sale, așa că aceste infracțiuni pun față în față pe omul infractor cu omul victimă mai întâi ca exemplare umane și apoi ca elemente sociale.

Așa se explică de ce, în niciun alt domeniu infracțional nu există – cu privire la factorii criminogeni, cauzele fenomenului infracțional – o abundență, o multilateralitate și o îmbinare mai deplină ca în domeniul infracțiunilor contra persoanei.

Investigațiile criminologice au pus în evidență o gamă largă și diversă de factori cu valoare etiologică în apariția manifestărilor agresive îndreptate împotriva persoanei, factori clasificați în două categorii, în raport cu locul de formare a lor – în interiorul sau în exteriorul individului. În rândul factorilor endogeni s-au reținut: calitatea (nivelul) formării educaționale și a dezvoltării intelective, felul temperamentului, concepția asupra moralei, condiția biologică (un rol însemnat în cadrul acesteia fiind jucat de afecțiunile psihice, dobândite sau genetice). Între factorii exogeni s-au incriminat standardul de viață socio-economică, mediul

ambiant, gradul de civilizație, plăgile sociale (în care alcoolismul, drogomania și, mai de curând, extinderea metodei de „lichidare dură a conturilor” în pegra societății, dețin o însemnată pondere).

Factorii endogeni și exogeni amintiți au fost remarcați datorită frecvenței și importantei lor capacități de a condiționa ori determina comiterea unor astfel de fapte, dar este de subliniat că, dacă fiecare în parte are aptitudinea de a constitui sursa de declanșare a manifestărilor agresive împotriva persoanei, cel mai adesea ei sunt decelați într-o nocivă asociere și împletire.

Printre cauzele sociale și economice se pot menționa: slăbirea funcțiilor familiei și ale școlii; creșterea influenței negative a mediului social în care se formează personalitatea tinerilor; infestarea zilnică a vieții spirituale prin mijloacele de informare în masă care propagă violența extremă și imoralitatea, cauzând un dezechilibru psihologic cu efect criminogen; dezrădăcinarea și alienarea unor largi categorii ale populației, ca efect al industrializării și urbanizării; recesiunea economică, creșterea șomajului, inflația, cu consecințele grave și imediate asupra nivelului de trai, imposibilitatea satisfacerii unor nevoi

materiale și stringente.

Printre factorii favorizanți ai infracțiunilor de omor sunt: alcoolismul, care dobândește proporții din ce în ce mai mari, slăbirea controlului social, mergând uneori până la eliminarea lui din viața unei comunități, atât în mediul urban, cât și în mediul rural; neadoptarea unei conduite preventive din partea victimelor potențiale.

Studiile și statisticile confirmă faptul că violența se amplifică numeric și se accentuează calitativ, și relevă rolul criminogen al unor situații cum ar fi: lipsa de educație școlară, dezinteresul pentru cultură, nivelul redus de trai, consumul exagerat de băuturi alcoolice, utilizarea drogurilor, existența stărilor conflictuale, starea de spirit necorespunzătoare etc.

1.2 Scurt istoric al omorului deosebit de grav

Viața este bunul cel mai de preț al omului. În toate timpurile, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau într-un mod organizat sub rigorile legii-prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop.

Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realiza în modalități originale, uneori potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare, dacă sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului.

1.2.1 Perioada antică

Mult timp, normele de conduită rămân bazate pe obicei, care devine norma obligatorie prin care sunt aparate formele noii economii preponderente.

În matriarhatul gentilic, unde datorită rolului ei în activitatea productivă femeia era ocrotită în mod deosebit, omorârea unei mame este crima cea mai gravă și impune obligația de a o răzbuna.

Patriarhature în masă care propagă violența extremă și imoralitatea, cauzând un dezechilibru psihologic cu efect criminogen; dezrădăcinarea și alienarea unor largi categorii ale populației, ca efect al industrializării și urbanizării; recesiunea economică, creșterea șomajului, inflația, cu consecințele grave și imediate asupra nivelului de trai, imposibilitatea satisfacerii unor nevoi

materiale și stringente.

Printre factorii favorizanți ai infracțiunilor de omor sunt: alcoolismul, care dobândește proporții din ce în ce mai mari, slăbirea controlului social, mergând uneori până la eliminarea lui din viața unei comunități, atât în mediul urban, cât și în mediul rural; neadoptarea unei conduite preventive din partea victimelor potențiale.

Studiile și statisticile confirmă faptul că violența se amplifică numeric și se accentuează calitativ, și relevă rolul criminogen al unor situații cum ar fi: lipsa de educație școlară, dezinteresul pentru cultură, nivelul redus de trai, consumul exagerat de băuturi alcoolice, utilizarea drogurilor, existența stărilor conflictuale, starea de spirit necorespunzătoare etc.

1.2 Scurt istoric al omorului deosebit de grav

Viața este bunul cel mai de preț al omului. În toate timpurile, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau într-un mod organizat sub rigorile legii-prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop.

Într-o lungă perioadă de la începutul istoriei omenirii, ocrotirea dreptului la viață se realiza în modalități originale, uneori potrivit unor cutume dintre cele mai diverse și nu rareori bizare, dacă sunt examinate prin logica și moralitatea prezentului.

1.2.1 Perioada antică

Mult timp, normele de conduită rămân bazate pe obicei, care devine norma obligatorie prin care sunt aparate formele noii economii preponderente.

În matriarhatul gentilic, unde datorită rolului ei în activitatea productivă femeia era ocrotită în mod deosebit, omorârea unei mame este crima cea mai gravă și impune obligația de a o răzbuna.

Patriarhatul a răsturnat această cutumă înlocuind-o cu alta, în care puterea bărbatului devine expresia unor interese economice

Astfel, în Asiria, omuciderea putea fi răscumpărata printr-o despăgubire materială,dar dacă părțile nu ajungeau la o înțelegere, se pedepsea cu moartea.

La vechii egipteni, omuciderea se sancționa cu pedeapsa capitală.

Executarea pedepsei capitale la vechii evrei-care se aplica în caz de omor voluntar avea loc în public și consta în uciderea cu lovituri de pietre, fiind încredințată fie familiei celui care suferise ofensa, fie colectivității. În cazul din urmă, prima piatra trebuiau să o arunce martorii acuzării, după care urmau la rând toți membrii colectivității, până ce cadavrul era acoperit complet cu pietre. În faza sa de nomadism poporul evreu avea, drept lege supremă, ''răzbunarea sângelui'' principiu care nu a putut să fie suprimat nici mai târziu (Facerea, IV, 15; Ieșirea, XXI, 12; Cartea a doua a lui Samuel, III, 27, XIV,7).Moartea se cerea pedepsită cu moartea; familia celui ucis trebuia să-l ucidă pe ucigaș sau pe un membru al familiei acestuia. Legea ''răzbunării sângelui'' s-a păstrat și mai târziu, în perioada vieții sedentare, fiind completată cu principiul juridic, comun multor popoare semite, al ''talionului''.

La perși, asasinatul era pedepsit cu moartea, pedeapsa care era executată prin: otrăvire, tragere în țeapă, răstignire, spânzurarea cu capul în jos, lapidare, jupuire, strivirea capului, acoperirea cu cenușă înfierbântată, îngroparea de viu până la gât, și alte asemenea orori

Aceeași pedeapsă cu moartea se aplica și la vechii indieni, pentru cel ce ucidea o femeie,un copil sau un brahman.

Aceeași pedeapsă cu moartea se aplica și în China pentru asasinat; tot în China se practica și vendeta familială, pe care textele confuciene o ridica la rangul de datorie: " fiul nu poate trai sub același cer cu ucigașul tatălui sau".

Deși a fost cel mai dezvoltat sistem de drept al societății antice, și la romani pedeapsa cu moartea era mijlocul (aproape) exclusiv de represiune al celor care se făceau vinovați de omor. Astfel, în anul 671, Legea Cornelia de Sicarris stabilea ca nobilii vinovați de omor vor fi numai deportați, pe când cei din clasele mijlocii vor fi decapitați iar cei din popor vor fi crucificați și apoi dați animalelor sălbatice. Aceasta lege, ca și Cornelia de falsis și Pompeia de parricidiis, prevedea urmărirea faptelor incriminate, considerate crime publice, după o procedură specială, fiind supuse și unei jurisdicții aparte. Pentru paricid, Legea Pompeia edicta: '' După obiceiul strămoșilor a fost hotărâtă această pedeapsă a omorâtorului de părinte: ca paricidul să fie crunt bătut cu nuiele, apoi vârât în sac cu un câine, un cocoș, după cum și cu o viperă și o maimuța, apoi sacul este aruncat în adâncul mării. Aceasta când marea este foarte aproape; altfel, este aruncat animalelor sălbatice potrivit legii divinului Adrianus''.

1.2.2 Perioada Evului Mediu

În ceea ce privește perioada Evului Mediu, și acum se constata că principiile care guvernau justiția penală sunt mult diferite față de principiile politicii penale contemporane.

Astfel, la celți se stabilea în caz de omucidere mai întâi o despăgubire lus ''prețul onoarei'', iar numai dacă acestea nu erau achitate integral asasinul putea fi ucis.

La vechii germani pedepsirea unui ucigaș nu era de competența statului; dacă acuzatul se declara nevinovat trebuia să se disculpe în fața a 12 jurați – membri ai gintei, care se pronunțau asupra conduitei lui din trecut, de când îl cunoșteau. În ultima instanță acuzatul putea apela la judecata zeilor, la ordalii sau la duelul judiciar. Mai târziu Edictul lui Theoderic stabilea în caz de omucidere o despăgubire în bani (Wergeld), după cum urmează: pentru uciderea unui țăran liber – 200 de solizi de aur; pentru un om semiliber – 60; pentru un servitor de casă – 50; pentru un porcar – 50, dacă avea mai mult de doua ajutoare, sau 25, daca n-avea decât unul sau nici unul; pentru un pastor de capre sau de oi – 20, iar pentru un ajutor al său – 12. După ce i se plătea despăgubirea, dacă partea lezată se răzbuna ucigând, trebuia să plătească familiei sau stăpânului celui ucis dublul despăgubiri pentru un om mort. Se pedepsea însa cu moartea uciderea stăpânului de către un servitor al său, precum și uciderea soțului de către soția sa

Aceeași concepție retributivă o regăsim și la arabi, dreptul islamic căutând să înlocuiască vendeta prin plata unui preț de răscumpărare (diya), dar numai pentru primul omor, nu și în caz de recidivă. Spre deosebire de Pentateuchul evreilor, Coranul distinge între omorul voluntar (intenționat) și cel din imprudență (culpa), care exclude vendeta, înlocuind-o cu plata prețului de răscumpărare

Și în ceea ce privește perioada evului mediu dezvoltat gama supliciilor cu care se pedepseau infracțiunile de omor era de o varietate diabolica; de pilda, în Franța, condamnatul era de obicei sugrumat înainte de a fi spânzurat, iar în unele cazuri i se tăiau înainte brațele sau limba.

1.2.3 Epoca modernă și contemporană

Sub influența lui Beccaria și a beccarianismului care anticipau cuceririle dreptului penal modern sunt aplicate idei raționale și umanitare, relevând importanța prevenirii delictelor, cerând un mai mare respect pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii și a pedepsei cu moartea și arătând că în aplicarea pedepsei trebuie să fie determinantă evaluarea vătămării provocată de infractor în primul rând societății.

Vechile concepții ale apărării dreptului la viață a individului prin judecarea criminalilor după proceduri sui generis și condamnarea lor la pedepse identice cu urmările acțiunilor acestora, exprimată în manifestări și forme ale vendetei, concepții prezente în dreptul antic si medieval, o regăsim astăzi numai în, de exemplu, motivația violentelor "reglări de conturi" din raporturile de tip mafiot. Concepțiile dreptului modern și-au dovedit însă eficiența, astfel încât ele s-au păstrat până în perioada contemporană.

Cu timpul, oamenii și-au dat seama că existenta lor individuală se condiționează reciproc, că viața umană a devenit o valoare socială și că se impune, deci, în mod necesar, ocrotirea ei ca atare. De asemenea, cadrul principiilor care guvernează azi sistemele de drept penal moderne diferă mult față de ceea ce se întâmpla în trecut prin aplicarea lor excluzându-se arbitrariul și în ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii de omor.

Codul penal francez din 1804, denumit și Codul Napoleon, în care se vorbește de influența filosofiei utilitariste a lui Bentham, deși a redus cadrul infracțiunilor pedepsite cu moartea, a menținut totuși această pedeapsă pentru infracțiunile de omor cum ar fi paricidul, otrăvirea, asasinatul, săvârșirea unei crime prin torturi sau acte de barbarie, omorul precedat, însoțit sau urmat de o alta crimă, omorul săvârșit în anumite circumstanțe.

Curând, problema abolirii pedepsei cu moartea devine actuală, creându-se o adevărata mișcare aboliționistă, pedeapsa capitală fiind desființată în România (1864), Portugalia (1866), Olanda (1870), Italia (1899), chiar pentru unele infracțiuni de omor.

Odată cu instaurarea regimurilor fasciste în Italia și Germania, s-a constatat o recrudescență a represiunii și în alte țări ale căror regimuri politice se orientau spre o dictatură de același tip, restaurându-se pedeapsa cu moartea nu numai pentru infracțiunile politice, dar și pentru cele contra vieții. Astfel, pedeapsa cu moartea a fost restabilită în Italia în 1925 și 1930, în Romania în 1938, etc.

După al doilea război mondial are loc o noua mișcare aboliționistă în ceea ce privește pedeapsa cu moartea, care s-a dovedit victorioasa în Italia (1947), Republica Federală Germania (1949), Turcia (1950).

Astăzi, în majoritatea țărilor din lume, infracțiunile contra vieții sunt aspru pedepsite, încercându-se să se apere dreptul la viață nu numai prin sancționarea aspră a celor care au comis infracțiuni contra vieții dar și în sens invers, prin eliminarea din legislații a pedepsei cu moartea pentru cei care au comis astfel de infracțiuni.

1.2.4 Ocrotirea dreptului la viață în România

În epoca formării premiselor societarii sclavagiste și ale statului sclavagist dac, pedepsirea infracțiunilor contra vieții, ca de altfel și a altor infracțiuni, era hotărâta de adunarea poporului înarmat. În epoca Daciei romane, justiția penală aparținea, în provincie, guvernatorului, care dispunea de imperiium merum, adică drept de viață și de moarte. În această perioadă se aplică legea talionului; este, de exemplu, cazul lui Lucius Iulius Bassus, consilier comunal și casierul orașului, ucis în timp ce își căuta sănătatea la Băile Herculane, fiind însă răzbunat de un frate

Într-o altă perioadă, în pravilele domnești, cum sunt Cartea Românească de Învățătură din 1646 a lui Vasile Lupu și Îndreptarea Legii din 1652 a lui Matei Basarab, faptele penale considerate cele mai grave, printre care și infracțiunile contra vieții, erau pedepsite cu moartea.

În timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, pedepsele contra infracțiunilor împotriva vieții se aplicau în mod diferit, după cum era vorba de o clasă socială sau alta: boierilor ucigași li se tăia capul, dar tâlharilor și ucigașilor de rând li se aplica pedeapsa prin spânzurătoare.

În perioada modernă, deși se simte influența ideilor lui Beccaria și în legislația penală română, pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile contra vieții se menține. Astfel, Legiuirea Caragea prevedea pedeapsa cu moartea, printre altele, pentru omorul cu precugetare, omorul savarșit într-un moment de mânie cu ajutorul unei arme sau unui instrument tăios. De asemenea, Codul Calimach prevedea pedeapsa cu moartea pentru omor, paricid, otrăvire. Regulamentul organic al Țării Romanești abolește pedeapsa cu moartea, care a fost însă menținută în Moldova.

Codul penal de la 1864, constituie o victorie pe plan legislativ a ideilor beccariene, abolind pedeapsa cu moartea, inclusiv contra infracțiunilor împotriva vieții. Abolirea pedepsei cu moartea a fost consfințită și pe plan constituțional prin Constituția de la 1866 (art. 18), precum și prin cea din 1923 (art. 16). Constituția din 1938 reintroduce pedeapsa cu moartea, printre altele fiind pedepsită și infracțiunea de tâlhărie cu omor.

Republicat la 27 februarie 1948, Codul penal din 1936 a menținut în vigoare pedeapsa cu moartea, dintre infracțiunile contra vieții fiind pedepsit cu moartea omorul (art. 4641).

Sub imperiul Codului penal din 1969, se menține pedeapsa cu moartea pentru infracțiunile contra vieții, omorul având o reglementare în trei trepte de gravitate: omorul (simplu sau tip), omorul calificat și omorul deosebit de grav.

După Revoluția din decembrie 1989, printr-unul din primele sale acte legislative, Consiliul Frontului Salvării Naționale a abolit pedeapsa cu moartea. Decretul lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 (M. Of. nr. 4 din 8 ianuarie1990) a stabilit că pedeapsa cu moartea este abolită și se înlocuiește cu pedeapsa detențiunii pe viata (art. 1), că toate dispozițiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală și alte acte normative, în afara celor abrogate expres prin art. 4 din Decretul lege, sunt considerate că se refera la pedeapsa detențiunii pe viață (art. 2) și că pedepsele cu moartea aplicate prin hotărâri judecătorești rămase definitive, dar neexecutate, se înlocuiesc cu pedeapsa detențiunii pe viață, potrivit procedurii privind înlocuirea pedepsei capitale. Evident că aceste dispoziții își găsesc aplicarea și în privința infracțiunilor de omor. Succesul ideii aboliționiste a fost consolidat printr-o dispoziție din Constituția României din 1991, potrivit căreia "pedeapsa cu moartea este interzisă" (art. 22 alin. 3).

1.3 Asemănări și deosebiri între omorul deosebit de grav și alte infracțiuni

Omorul deosebit de grav, ca și celelalte variante ale omorului, este o faptă ce are complexitate naturală, în care se absorb toate infracțiunile săvârșite asupra persoanelor fizice (loviri și vătămări corporale).

La rândul său, infracțiunea de omor deosebit de grav este absorbită în conținutul infracțiunii de atentat ce pune în pericol securitatea statului (art. 160 C.p.), atentat contra unei colectivități (art. 161 C.p.) și omor săvârșit contra reprezentantului unui stat străin (art. 171 C.p.).

Omorul deosebit de grav, ca și omorul calificat, presupune săvârșirea omorului în prezența unei circumstanțe agravante prevăzute de art. 174 C.p., respectiv 175 C.p. Dacă omorul se săvârșește în mai multe circumstanțe, care îi determină caracterul deosebit de grav, infracțiunea nu își pierde caracterul inițial. Prezența unei astfel de împrejurări determină sancțiuni deosebite. Astfel, în situația în care inculpatul a vărsat cinci litri de benzină peste soție în fața camerei de baie și i-a dat foc, provocând incendierea acesteia în fața propriului copil, în vârstă de 8 ani și a unor martori, prima instanță a încadrat fapta în dispozițiile art. 174, coroborat cu art.175 lit. c C.p. Instanța de recurs, luând în considerare suferințele de mare intensitate, inutile, provocate victimei, care dovedesc periculozitatea făptuitorului, a încadrat fapta în condițiile art. 176 lit. a

În practica judiciară s-a stabilit modul de delimitare a tentativei de omor de infracțiunea de vătămare corporală. Se consideră că există tentativă de omor ori de câte ori făptuitorul acționează astfel încât provoacă victimei leziuni la nivelul organelor vitale sau folosește instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei neproducându-se din motive independente de voința sa. Relevă intenția de ucidere și nu de vătămare corporală: aplicarea mai multor lovituri în abdomen, regiune vitală a corpului, cu un cuțit care a cauzat mai multe plăgi înjunghiate penetrante abdominale, care au necesitat o operație de urgență, fără de care nu ar fi putut fi salvată viața victimei.

În cazul cercetării unor aspecte comparative pentru infracțiunile de omor deosebit de grav (art. 176 C.p.) și de pruncucidere (art.177 C.p.), trebuie remarcat că, deși obiectul juridic este același, există o serie de diferențe.

Astfel în ceea ce privește subiectul activ, în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, acesta poate fi orice persoană, în timp ce pruncuciderea este o infracțiune cu autor unic, calificat și anume mama victimei, iar în ceea ce privește subiectul pasiv, pruncuciderea vizează numai copilul nou născut.

Latura obiectivă în cazul ambelor infracțiuni se realizează printr-o activitate de ucidere (acțiune sau inacțiune), cu diferența că în cazul infracțiunii de pruncucidere trebuie îndeplinite două condiții: să se producă imediat după naștere și să aibă ca rezultat moartea nou-născutului.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunile se realizează cu intenție directă sau indirectă, dar în cazul infracțiunii de pruncucidere există condiția specială ca infracțiunea să fie determinată de starea de tulburare provocată de naștere (intenție spontană).

Dacă nu se poate constata această stare de tulburare, atunci fapta se va putea încadra în dispozițiile art. 175 C.p.

Spre deosebire de tentativa la infracțiunea de omor deosebit de grav, tentativa la infracțiunea de pruncucidere nu se pedepsește.

Dreptul la viață, pe care legea îl asigură fiecărui om, necesită ocrotire penală și împotriva faptelor săvârșite din culpă.

Infracțiunea de omor deosebit de grav și cea de ucidere din culpă au obiecte juridice speciale și materiale identice, dar între acestea exista unele deosebiri evidente, atât sub aspectul gradului de pericol social care le este propriu, cat și din punctul de vedere al tratamentului penal care le-a fost rezervat.

În privința subiectului activ, acesta poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal, dar pentru existența variantei agravate a infracțiunii de ucidere din culpă, legea a prevăzut o anumită calitate și anume aceea de conducător de vehicul cu tracțiune mecanică sau orice altă persoană aflată in exercițiul profesiei sau meseriei.

Referitor la latura obiectivă a celor două infracțiuni, trebuie subliniat faptul că ambele infracțiuni se realizează printr-o activitate de ucidere care constă într-o acțiune sau într-o inacțiune; în cazul omorului deosebit de grav această activitate se caracterizează printr-o conduită violentă a agresorului, care a hotărât să suprime viața unei persoane, iar în cazul uciderii din culpă, se caracterizează printr-o atitudine greșită într-o situație periculoasă, susceptibilă de a produce consecințe grave.

O altă deosebire privește latura subiectivă a celor două infracțiuni. Astfel, omorul deosebit de grav se săvârșește cu intenție directă sau indirectă, în timp ce uciderea din culpă se săvârșește din culpă, fie sub forma culpei cu previziune, fie sub forma culpei simple. De asemenea, fiind o infracțiune neintenționată, uciderea din culpă, spre deosebire de omorul deosebit de grav, nu este susceptibilă de tentativă.

Legiuitorul a incriminat fapta de determinare și înlesnire a sinuciderii unei persoane. Având în vedere comparația cu omorul deosebit de grav, trebuie precizat faptul că obiectul juridic și cel material, precum și subiectul, sunt identice în cazul ambelor infracțiuni, cu excepția formelor prevăzute de lit. d și e ale art. 176 C.p. și a formei agravate a infracțiunii prevăzute de art. 179 C.p., în care subiect pasiv nu poate fi decât un minor sau o persoană care nu era în stare să-și dea seama de fapta sa ori nu putea fi stăpână pe actele sale. Din punct de vedere al laturii subiective nu există

Infracțiunea de omor deosebit de grav săvârșită asupra unei femei gravide, prezintă aspecte aparent asemănătoare cu infracțiunea de provocare ilegală a avortului, care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate.Ambele infracțiuni au același obiect material și anume corpul femeii însărcinate și produsul concepției, aducându-se astfel o dublă atingere vieții umane.

Deosebirea esențială între cele două infracțiuni constă în forma de vinovăție a autorului. Astfel, în cazul omorului deosebit de grav săvârșit asupra unei femei gravide, făptuitorul acționează cu intenție directă sau indirectă asupra mamei și cu intenție indirectă asupra fătului. În cazul avortului care a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, făptuitorul acționează cu intenție directă în ceea ce privește suprimarea existentei fătului, dar se află în culpă față de moartea femeii însărcinate. Rezultă de aici că fapta prevăzută în art. 176 lit. d C.p. este o infracțiune intenționată, spre deosebire de cea prevăzută în art. 185 al.3 C.p., care este o infracțiune praeterintenționată.

În cazul infracțiunii de tâlhărie (art.211 C.p.) trebuie remarcat conținutul complex al acesteia: activitatea principală, furtul și activitatea secundară, folosirea de violențe sau amenințări. Deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viața și integritatea corporală a persoanei, tâlhăria a fost introdusă de legiuitor în categoria infracțiunilor împotriva patrimoniului. De aceea, obiectul juridic principal este identic cu cel al infracțiunii de furt, în timp ce obiectul juridic secundar constă în relațiile sociale referitoare la viață și integritate corporală, fiind asemănător cu obiectul juridic al infracțiunii de omor deosebit de grav.

În ceea ce privește tâlhăria care a avut ca efect moartea victimei, aceasta este o formă praeterintenționată a infracțiunii de tâlhărie. Dacă făptuitorul a cauzat cu intenție moartea victimei, există concurs între infracțiunea de tâlhărie prevăzută la art. 211 al. l C.p. și infracțiunea de omor.

Dacă făptuitorul a acționat de la început cu intenția de a ucide victima pentru a putea săvârși astfel mai ușor tâlhăria, ne aflăm în prezența unui omor deosebit de grav în. concurs cu infracțiunea de tâlhărie.

Datorită rezultatului deosebit de grav, tâlhăria prevăzută de al. 3 al art. 211 C.p. este sancționată cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi, la fel ca și omorul deosebit de grav

Capitolul II –Analiza circumstanțelelor agravante ale omorului deosebit de grav

2.1. Noțiune și definiție.

Sub denumirea de omor deosebit de grav codul penal reglementează cea de-a doua formă agravată a infracțiunii de omor. Această formă a omorului se realizează când fapta a fost săvârșită în prezența circumstanțelor agravante prevăzute în art. 176 C.pen., care îi imprimă o gravitate extremă:

a) prin cruzimi;

b) asupra a două sau mai multor persoane;

c) de către o persoană care a mai săvârșit un omor;

d) pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;

e) asupra unei femei gravide;

f) asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în

timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu ale

acestora.

2.2 Omorul săvârșit prin cruzimi

Omorul săvârșit prin cruzimi constituie cea mai abjectă dintre posibilele manifestări ale unui individ, o negare a însăși condiției de ființă umană și socială a făptuitorului, justificând ca reacție din partea societății cea mai severă sancțiune penală.

Această circumstanță agravantă privește un element al laturii obiective a infracțiunii și anume modul de săvârșire a faptei.

Se consideră săvârșit prin cruzimi omorul comis cu ferocitate și sadism, prin procedee de chinuire sau torturare a victimei, de natură să-i provoace acesteia suferințe mari și prelungite, ce inspiră sentimente de groază și oroare persoanelor care iau cunoștință despre fapta săvârșită prin asemenea procedee.

Noțiunea de „cruzimi” se caracterizează sub două aspecte: procedeele de săvârșire a uciderii și rezonanța socială a faptei comise în acest mod.

Sunt calificate drept procedee de cruzime acele modalități concrete de săvârșire a omorului care prin specificul lor, instrumentele folosite, modul de folosire a lor, durata acțiunii sau a efectelor ei au aptitudinea de a provoca victimei suferințe intense, prelungite și inutile înainte de producerea morții acesteia.

În practica judiciară s-a reținut agravanta săvârșirii omorului prin cruzimi când fapta a fost comisă prin procedee cum ar fi, de exemplu: lovirea victimei de către cei doi inculpați cu pumnii și picioarele, cu mare intensitate și peste tot corpul, timp de peste două ore, neținând seamă de rugămințile victimei și martorilor de a o cruța, producându-i fractura cartilajului tiroid, fractura sternului, 14 fracturi costale și rupturi ale ficatului, care i-au cauzat moartea; vărsarea unui bidon de 5 litri de benzină pe hainele soției și în camera de baie unde aceasta se

refugiase și aprinderea cu chibritul, în prezența copilului în vârstă de 8 ani, în urma căreia victima a suferit arsuri pe 30% din suprafața corpului, în urma cărora a decedat în spital după 6 zile; aplicarea de lovituri victimei în ochi, zdrobindu-i globii oculari , urmată de asfixierea acesteia prin apăsarea toracelui și strangulare; aplicarea de lovituri victimei cu intensitate medie sau mare, cu obiecte contondente, pe parcursul a câteva ore, iar în cele din urmă turnarea peste victimă de petrol căruia i s-a dat foc, biciuirea victimei peste tot corpul, timp de câteva ore, cu un bici din sârmă împletită; precum și alte asemenea procedee.

Pentru existența agravantei nu este necesar ca victima să fi fost conștientă pe întreaga durată a violențelor. Suferințele la care este supusă victima pot fi nu numai fizice, ci și morale, cum sunt cele pricinuite de maltratarea în prezența sa a unor persoane apropiate (de exemplu copii minori).

Agravanta nu operează în cazul în care violențele exercitate asupra victimei sunt inerente modalității de ucidere concrete, nefiind comise spre a cauza victimei suferințe suplimentare. De exemplu, lovirea victimei cu tăișul toporului în coloana vertebrală (lovitură mortală) urmată imediat de încă două lovituri cu muchia toporului.

Producerea unei reacții de groază, oroare și indignare în opinia publică este relevantă sub aspectul agravantei numai în măsura în care este determinată de procedeele prin care a fost ucisă victima, sau de împrejurări concomitente ale săvârșirii faptei (de exemplu, uciderea mamei prin acte de cruzime în prezența copiilor minori), nu de împrejurări exterioare conținutului infracțiunii. De exemplu, tăierea cadavrului în bucăți și aruncarea acestora ori alte modalități prin care făptuitorul încearcă să înlăture urmele infracțiunii sunt irelevante pentru existența agravantei, deoarece au loc după consumarea infracțiunii de omor.

Acestea pot constitui însă infracțiunea de profanare de morminte.

Reținerea agravantei speciale prevăzute de art. 176 lit. a) C.pen. face inaplicabilă circumstanța agravantă generală similară prevăzută de art. 75 lit. b) C.pen.

Circumstanța agravantă este reală și se răsfrânge asupra participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

2.3 Omorul săvârșit asupra a două sau mai multor persoane

Săvârșirea omorului asupra a două sau mai multe persoane constituie o unitate legală de infracțiune (infracțiune complexă) în al cărei conținut sunt reunite, prin voința legiuitorului două sau mai multe infracțiuni de omor.

S-a optat pentru această soluție legislativă întrucât sancționarea unei pluralități de infracțiuni de omor după regulile concursului de infracțiuni ar fi condus la o pedeapsă insuficientă în raport cu gravitatea extremă a faptelor.

Pentru aplicarea acestei agravante trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) Pluralitatea de victime;

Această condiție a agravantei presupune existența a două sau mai multe victime ale omorului. Infracțiunea se realizează în formă consumată dacă au decedat cel puțin două persoane, iar în forma tentativei dacă nici una dintre victime nu a decedat.

Pentru realizarea tentativei de omor deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane este necesar ca viața a cel puțin două persoane să fi fost pusă în pericol în mod efectiv, concret, în sensul ca acțiunea făptuitorului să fi fost direcționată asupra lor, fie că au fost rănite, fie nu. De exemplu, făptuitorul lovește în mod succesiv cu un briceag două persoane în zone vitale ale corpului, sau trage mai multe focuri de armă automată asupra a trei persoane, dintre care numai una a fost rănită.

Altminteri, dacă numai viața unei persoane a fost efectiv periclitată, pentru altele pericolul fiind doar unul abstract, virtual, generat de instrumentul folosit, fapta constituie tentativă de omor calificat (art. 175 lit. e) C.pen.).

Când făptuitorul a acționat pentru uciderea a două sau mai multe persoane, dintre care numai una a decedat, iar cealaltă (sau celelalte) nu, fapta nu mai constituie unitate infracțională, ci un concurs de infracțiuni și anume: omor consumat (simplu, calificat sau deosebit de grav, după caz) și tentativă de omor (simplu, calificat sau deosebit de grav, după caz).

b ) Săvârșirea faptei în aceeași împrejurare;

Infracțiunea complexă de omor deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane nu este rezultatul voinței arbitrare a legiuitorului, ci are ca premisă existența unei strânse legături între faptele de omor ce formează unitatea de infracțiune.

Această legătură constă în săvârșirea faptei prin aceeași acțiune sau prin acțiuni diferite în aceeași împrejurare de timp și loc (cu aceeași ocazie) – interpretare susținută de majoritatea autorilor și generalizată în practica judiciară.

S-a exprimat și părerea că agravanta ar avea aplicare numai în cazul săvârșirii faptei prin aceeași acțiune.

Când uciderea victimelor se comite prin acțiuni diferite, unitatea de împrejurare trebuie înțeleasă în sensul că aceste acțiuni se realizează în mod succesiv în același loc sau în locuri apropiate, la interval scurt de timp (cu aceeași ocazie), existând o anumită continuitate a procesului infracțional.

Între actele succesive de ucidere a două sau mai multor persoane cu aceeași ocazie există, de regulă, și alte legături, cum ar fi identitatea de mobil sau scop ori relația de la mijloc la scop, a căror constatare în concret facilitează corecta calificare a faptei.

De exemplu, se realizează cerințele agravantei când făptuitorul a aruncat conținutul unei damigene de benzină într-o cameră unde dormeau mai multe persoane, provocând prin incendiere moartea acestora (o singură acțiune) sau când inculpatul, aflându-se într-un restaurant, i-a aplicat soției sale o lovitură cu cuțitul în regiunea cervicală, iar când mai mulți consumatori au încercat să intervină, inculpatul a aplicat unuia dintre ei două lovituri, în zona toracică stângă și în fosa iliacă stângă, viața celor două victime fiind salvată datorită îngrijirilor medicale acordate.

c) Intenția de a ucide două sau mai multe persoane.

Pentru existența agravantei este necesară și condiția de natură subiectivă ca făptuitorul să fi acționat cu intenție directă sau indirectă de a ucide față de douăsau mai multe persoane. Cu alte cuvinte făptuitorul trebuie să fi prevăzut că prin 57acțiunea (sau inacțiunea) sa, respectiv prin acțiunile sale succesive va produce moartea a două sau mai multe persoane, urmări pe care fie să le urmărească, fie să accepte eventualitatea producerii lor.

Intenția poate fi numai directă sau numai indirectă în privința tuturor victimelor sau directă în privința unora și indirectă în privința celorlalte.

Agravanta nu presupune în mod necesar ca făptuitorul să fi avut de la început reprezentarea întregii activități infracționale. Rezoluția infracțională poate fi unică, dar pot exista și rezoluții infracționale distincte în cazul săvârșirii faptei prin acțiuni diferite.

Pentru existența tentativei de omor deosebit de grav asupra a două sau mai multor persoane este necesar ca viața a cel puțin două persoane să fie pusă în pericol în mod efectiv (nu în mod abstract, virtual), iar făptuitorul – având reprezentarea posibilității concrete de a se produce moartea victimelor – să fi dorit ori cel puțin să fi acceptat acele urmări, care în cele din urmă nu s-au produs din cauze independente de voința făptuitorului.

Intenția de a ucide cerută de această agravantă se stabilește pe baza probelor administrate, după criteriile arătate în cazul infracțiunii de omor.

De exemplu, fapta inculpatului de a lovi succesiv două persoane cu un cuțit în abdomen cauzându-le, potrivit actului medico-legal, leziuni care au pus în primejdie viața uneia dintre victime, iar în cazul celeilalte au necesitat 30 de zile de îngrijiri medicale, întrucât din întâmplare nu i-au fost lezate organe vitale, demonstrează că făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide față de amândouă victimele, fapta constituind tentativă de omor deosebit de grav săvârșit asupra a două persoane.

Circumstanța agravantă este reală și se răsfrânge asupra participanților în

măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

2.4 Omorul săvârșit de către o persoană care a mai săvârșit un omor

Agravanta privește subiectul activ al infracțiunii și se justifică prin periculozitatea deosebită a făptuitorului care după un anumit interval de timp de la săvârșirea unui omor săvârșește o nouă infracțiune de acest fel.

Spre deosebire de agravanta prevăzută în art. 176 lit.b) C.pen., în cazul de față uciderea victimelor se realizează întotdeauna prin acțiuni diferite și în împrejurări diferite, motiv pentru care faptele nu mai constituie o infracțiune complexă, ci o pluralitate de infracțiuni. Primul omor va putea fi simplu, calificat ori deosebit de grav, iar cel de-al doilea întotdeauna deosebit de grav.

Pentru existența agravantei se cere o singură condiție și anume ca făptuitorul să mai fi săvârșit un omor. Această condiție implică însă mai multe aspecte, dintre care unele controversate în literatura juridică.

a). Există consens asupra faptului că nu orice fapte anterioare de ucidere a unei persoane satisfac cerința agravantei, ci numai acelea care constituie infracțiune. Prin urmare nu se va lua în considerare uciderea unei persoane în împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, iresponsabilitatea etc.).

b). Întrucât legea se referă în mod expres la săvârșirea anterioară a unui „omor”, agravanta operează numai dacă fapta anterioară are semnificația juridică de infracțiune de omor, potrivit reglementării din codul penal (omor simplu, calificat sau deosebit de grav).

Nu operează agravanta când infracțiunea precedentă a fost una de ucidere din culpă, loviri cauzatoare de moarte, provocare ilegală a avortului care a avut ca urmare moartea victimei, viol care a avut ca urmare moartea victimei, tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei sau orice altă infracțiune prevăzută în codul penal sau vreo lege specială, care a cauzat din culpă sau cu praeterintenție moartea unei persoane. Din aceleași rațiuni nu pot fi luate în considerare nici pruncuciderea și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, chiar dacă fac parte din subgrupa de infracțiuni intitulată „Omuciderea”, iar prima este, în esență, o formă atenuată a uciderii intenționate convertită în infracțiune distinctă.

Sunt însă de părere că agravanta funcționează în cazul în care infracțiunea anterioară este una care absoarbe în conținutul său o infracțiune de omor (atentatul care pune în pericol siguranța statului, atentatul contra unei colectivități, genocidul, tratamentele neomenoase).

c). În privința înțelesului expresiei „persoană care a mai săvârșit un omor”în doctrina dreptului penal și în practica judiciară s-au conturat două puncte de vedere.

Într-o opinie, promovată constant de practica judiciară, prin „persoană care a mai săvârșit un omor” se înțelege – în sensul art. 144 C.pen. – persoana care anterior a săvârșit o infracțiune de omor în formă consumată sau de tentativă, în calitate de autor, instigator sau complice, agravanta fiind aplicabilă în toate aceste cazuri.

Potrivit altei opinii, agravanta este aplicabilă numai dacă fapta anterioară constituie un omor consumat, susținându-se că expresia „a mai săvârșit un omor” semnifică în cazul art. 176 lit. c) C.pen. numai infracțiunea consumată, iar prevederile art. 144 C.pen. nu sunt utile pentru interpretare în cazul de față, ele având altă funcționalitate în codul penal.

Sunt de părere că în raport de reglementarea în vigoare este corectă prima opinie, confirmată și de legiuitor cu prilejul modificării aduse codului penal prin Legea nr. 140/1996.

d). Un alt aspect ce se impune clarificat este acela de a ști dacă pentru aplicarea agravantei se ține seamă de toate infracțiunile de omor săvârșite anterior sau există excepții. În legătură cu această chestiune în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite.

O primă opinie, îmbrățișată și de practica judiciară, consideră că agravanta operează în toate cazurile când făptuitorul a săvârșit anterior o infracțiune de omor, deoarece texul legii nu prevede vreo excepție. Se arată că prescripția, amnistia sau reabilitarea înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, dar aceasta nu echivalează cu inexistența omorului și nu justifică trecerea din domeniul realității în acela al ficțiunii. Agravanta se aplică și în cazul când primul omor a fost comis în prezența unei circumstanțe atenuante.

O altă opinie, susținută cu argumente bazate îndeosebi pe dispozițiile art. 38 C.pen., consideră că omorul comis anterior nu se poate lua în considerare pentru aplicarea agravantei prevăzute de art. 176 lit. c) C.pen. dacă a fost săvârșit în timpul minorității ori a intervenit prescripția răspunderii penale, amnistia sau reabilitarea.

Mă alătur primei opinii, apreciind că elementul esențial care interesează în cazul de față este realitatea săvârșirii anterioare a unui omor de către aceeași persoană, adică aceea că făptuitorul este un ucigaș care comite din nou infracțiunea de omor. În această privință textul legii este limpede, prevăzând că omorul este deosebit de grav când a fost comis de o persoană care „a mai săvârșit un omor”. De aceea, pentru a ști dacă este aplicabilă sau nu agravanta

este suficient să se răspundă la întrebarea: a mai săvârșit această persoană un omor sau nu ?

Dispozițiile art. 38 C.pen., precum și cele privind răspunderea penală a minorului, amnistia, prescripția și reabilitarea ( art. 100 și urm., 119, 121 și urm., 133 și urm. din C.pen.) se vor aplica și în cazul de față, dar numai în limitele finalității lor, neputând avea alte efecte în afara celor prevăzute de lege.

În altă ordine de idei, infractorul care comite o nouă infracțiune de omor dupăce beneficiat de o pedeapsă mai redusă ori de amnistie, prescripție sau reabilitare ni se pare chiar mai periculos decât acela care nu a beneficiat de o asemenea favoare a legii. A nu i se aplica agravanta ar însemna să i se acorde, de data aceasta cu bună știință, o nouă favoare nemeritată. De aceea credem că soluția promovată de practica judiciară este nu numai legală, ci și rațională.

e) Infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 lit. c) C.pen. și infracțiunea de omor comisă anterior sunt autonome, iar răspunderea penală funcționează în mod distinct pentru fiecare. Între ele se pot stabili diferite raporturi sub aspectul pluralității de infracțiuni, situație în care sunt aplicabile, după caz, dispozițiile legale privind concursul de infracțiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară de infracțiuni. Sunt posibile următoarele următoarele situații:

1. Când pentru prima infracțiune a intervenit prescripția răspunderii penale sau amnistia ori pentru cel condamnat a intervenit reabilitarea răspunderea penalăva funcționa numai pentru cea de-a doua infracțiune de omor, cu aplicarea agravantei prevăzute de art. 176 lit. c) C.pen;

2. Când făptuitorul înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru prima infracțiune de omor (fără să fi intervenit amnistia sau prescripția), săvârșește cea de-a doua infracțiune (omorul deosebit de grav), va răspunde pentru fiecare infracțiune în parte, aplicându-se și regulile privitoare la concursul de infracțiuni;

3. Când făptuitorul săvârșește cea de-a doua infracțiune (omorul deosebit de grav) după condamnarea definitivă pentru primul omor, el va fi sancționat pentru cea de-a doua infracțiune, cu aplicarea dispozițiilor legale privind recidiva (postcondamnatorie sau postexecutorie, după caz);

4. Când cea de-a doua infracțiune (omorul deosebit de grav) a fost comisă după condamnarea definitivă a făptuitorului pentru un omor comis în timpul minorității, el va fi sancționat pentru cea de-a doua infracțiune și se vor aplica dispozițiile legale privind pluralitatea intermediară de infracțiuni (art. 40 C.pen.).

Omorul deosebit de grav săvârșit în condițiile acestei agravante se poate realiza atât în formă consumată, când victima a decedat, fie în forma tentativei.

Ca aspect particular, în practica judiciară s-a decis că omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. c) C.pen. poate fi săvârșit (în formă consumată sau de tentativă) chiar și asupra aceleiași victime, dacă prima faptă (omorul anterior) a rămas în faza de tentativă. Consider că soluția este întemeiată deoarece fiind îndeplinită și în această ipoteză cerința agravantei privitoare la antecedentul penal al făptuitorului, nu există nici un temei juridic pentru a nu se da eficiență agravantei.

Circumstanța agravantă este personală și nu se răsfrânge asupra participanților. Participantul va răspunde pentru această agravantă numai dacă el însuși a mai săvârșit un omor (în sensul art. 144 C.pen.).

2.5 Omorul săvârșit pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii

Circumstanța agravantă se referă la scopul special urmărit de făptuitor prin săvârșirea omorului și anume săvârșirea sau ascunderea săvârșirii unei tâlhării sau piraterii. Legiuitorul a apreciat că gravitatea ridicată a infracțiunilor la care se referă scopul omorului (tâlhăria și pirateria) justifică o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută în cazul omorului calificat.

Agravanta este similară celei prevăzute în art. 175 lit. h) C.pen., motiv pentru care facem trimitere la explicațiile date în cazul respectiv.

Pentru existența agravantei sunt esențiale două condiții: făptuitorul să fi acționat cu intenția de a ucide și să fi urmărit unul dintre scopurile speciale prevăzute de art. 176 lit. d) C.pen.

Existența intenției de a ucide se stabilește prin analiza în ansamblu a probelor administrate, potrivit criteriilor arătate la analiza infracțiunii de omor.

Scopul special cerut de această agravantă are un caracter alternativ. El poate consta în urmărirea săvârșirii unei tâlhării sau piraterii ori în ascunderea săvârșirii uneia dintre cele două infracțiuni. Pentru existența agravantei trebuie să se constate din probele administrate că făptuitorul a urmărit unul dintre aceste scopuri și a avut totodată reprezentarea și voința utilizării omorului ca mijloc pentru realizarea scopului respectiv.

Nu este necesar ca făptuitorul să fi avut dinainte reprezentarea întregii activități infracționale și să ia dinainte hotărârea de a comite și omorul și tâlhăria (sau pirateria). Rezoluția infracțională privind comiterea omorului în scopul special arătat mai sus poate fi luată și separat, înaintea, în timpul sau după61săvârșirea tâlhăriei sau pirateriei. De exemplu, făptuitorul decide să ucidă victima în momentul când aceasta opune rezistență la săvârșirea tâlhăriei ori imediat după săvârșirea tâlhăriei, văzând că este în pericol de a fi prins.

Pentru existența agravantei nu are importanță în prima ipoteză dacă s-a comis și tâlhăria sau pirateria, iar în cea de-a doua dacă omorul a avut ca efect ascunderea săvârșirii uneia dintre aceste infracțiuni, fiind suficient să se constate că făptuitorul a comis omorul urmărind acel scop.

„Săvârșirea unei tâlhării sau piraterii” are înțelesul arătat în art. 144 C.pen., ceea ce înseamnă că agravanta subzistă indiferent dacă tâlhăria (sau pirateria) a fost comisă în formă consumată sau de tentativă, ori sub forma participației penale.

Dacă făptuitorul săvârșește atât infracțiunea de omor, cât și infracțiunea de tâlhărie sau piraterie va exista un concurs real caracterizat de infracțiuni (omor deosebit de grav și tâlhărie sau piraterie).

Victima omorului și victima tâlhăriei pot fi persoane diferite (jefuirea unei persoane urmată de uciderea alteia, care a încercat să-l prindă pe făptuitor) sau una și aceeași persoană (uciderea unei persoane urmată de furtul bunurilor sale). Omorul și tâlhăria (sau pirateria) se pot comite prin acțiuni separate, la un anumit interval de timp, fiecare acțiune realizând în întregime conținutul infracțiunii respective.

De cele mai multe ori însă actele de executare ale celor două infracțiuni se realizează concomitent sau într-o succesiune imediată, împletindu-se între ele.

În asemenea cazuri fapta a cărei săvârșire sau ascundere se urmărește prin săvârșirea omorului constituie numai în aparență furt, dar în realitate este tot o infracțiune de tâlhărie, fiind vorba de un furt comis prin violență sau urmat de violență (în sensul art. 211 C.pen.), fapt ce atrage aplicarea agravantei prevăzute de art. 176 lit. d).

De exemplu, făptuitorul plănuiește săvârșirea unui furt fără a folosi violența, dar în momentul dinaintea trecerii la executarea furtului sau în timpul executării ia hotărârea de a ucide victima, hotărâre pe care o și pune în aplicare pentru a reuși săvârșirea furtului. Sau, imediat după comiterea furtului, făptuitorul ucide o persoană pentru a-și asigura scăparea, pentru a păstra bunul furat ori pentru a șterge urmele infracțiunii. În aceste cazuri, „furtul” nu mai constituie din punct de vedere penal infracțiune de furt, ci infracțiunea complexă de tâlhărie.

Într-un exemplu și mai concret, făptuitorul pătrunde în locuința victimei pentru a fura anumite bunuri, dar fiind surprins de aceasta o ucide și apoi fură bunurile. Tot astfel, dacă mai întâi fură bunurile și la plecare ucide victima pentru a nu fi descoperit. Dacă se dovedește că făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide, fapta în ansamblu va constitui infracțiunea de omor deosebit de grav (art. 176 lit. h C.pen.) în concurs cu infracțiunea de tâlhărie (art. 211 alin. 2 lit. f) C.pen.

În acest caz actele de violență sunt element comun infracțiunii de omor și celei de tâlhărie. Pe de o parte actul de violență produce ca rezultat moartea victimei, determinând calificarea faptei ca omor, iar pe de altă parte același act de violență unit cu fapta de furt realizează conținutul infracțiunii complexe de tâlhărie. Și întrucât uciderea victimei constituie mijlocul pentru jefuirea victimei, atât din punct de vedere obiectiv, cât și ca reflectare în conștiința făptuitorului, omorul se încadrează în prevederile art. 176 lit. d) C.pen.

Pentru ca furtul comis prin violență sau urmat de violență să constituie tâlhărie este însă necesar ca actele de violență să preceadă ori să succeadă săvârșirea furtului la un interval scurt de timp (de regulă, imediat), în sensul derulării în continuitate și strânsă legătură a actelor de executare, violența fiind comisă în scopurile prevăzute în art. 211 C.pen. De exemplu, fiind surprins în timp ce comite furtul, făptuitorul fuge urmărit de victima furtului sau de un martor ocular, împrejurare în care ucide pe unul dintre urmăritori).

Dacă nu există o asemenea legătură între furt și actele de violență nu se realizează conținutul infracțiunii de tâlhărie și pe cale de consecință uciderea victimei nu va constitui omor deosebit de grav, ci omor calificat prevăzut de art. 175 lit. h) C.pen. (pentru ascunderea săvârșirii altei infracțiuni). De exemplu, făptuitorul ucide la o dată ulterioară persoana care este pe cale de a-l identifica pe autorul unui furt.

În vederea calificării corecte a faptei trebuie analizată activitatea infracțională a făptuitorului în ansamblu și în dinamica desfășurării sale, ținând seamă de legăturile obiective dintre actele săvârșite, precum și de expresia subiectivă a acestor legături, iar nu în mod fragmentat.

Examinarea cu atenție a formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul în raport cu moartea victimei permite delimitarea în cazurile concrete a omorului deosebit de grav aflat în concurs cu tâlhăria față de infracțiunea unică complexă de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei (art. 211 alin. 3 C.pen., întrucât deosebirea dintre cele două ipoteze rezidă exclusiv în forma de vinovăție.

Dacă din probele administrate rezultă că făptuitorul a săvârșit acte de violență asupra victimei pentru a-i fura bunul, sau le-a comis după săvârșirea furtului pentru a-și asigura scăparea ori pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii de furt, prevăzând totodată că actele de violență pot cauza moartea victimei, rezultat pe care l-a urmărit sau acceptat, fapta în ansamblu constituie un concurs de infracțiuni: omor deosebit de grav și tâlhărie (în forma simplă sau calificată, după caz).

De exemplu, inculpații au lovit victima cu ciomegele cu mare intensitate, până și-a pierdut cunoștința, după care i-au sustras diferite scule și i-au luat haina îmblănită cu care era îmbrăcată, abandonând-o pe câmp într-o noapte geroasă.

Raportul medico-legal a concluzionat că victima a suferit 5 fracturi costale, iar moartea acesteia produs datorită insuficienței cardio-respiratorii, urmare hipotermiei (frigului).

Atât omorul, cât și tâlhăria pot fi consumate ori pot rămâne numai în forma tentativei, ori una poate fi consumată, iar cealaltă tentativă. De exemplu, fapta inculpatului care, după ce a pătruns prin spargerea geamurilor într-un autoturism pentru a fura aparatul de radio, fiind surprins de proprietarul mașinii a încercat să fugă, aplicându-i acestuia o lovitură cu cuțitul în abdomen, viața victimei fiind salvată în urma intervenției chirurgicale, constituie tentativă de omor deosebit de grav în concurs cu tentativă de tâlhărie.

Când se constată însă că făptuitorul nu a urmărit sau acceptat producerea morții victimei, aflându-se în culpă cu privire la acest rezultat, fapta constituie infracțiunea unică complexă de tâlhărie în forma agravată prevăzută de art. 211 alin. 3 C.pen., caracterizată sub aspectul vinovăției prin praeterintenție. Circumstanța agravantă este personală.

2.6 Omorul săvârșit asupra unei femei gravide

Rațiunea agravantei rezidă în gravitatea extremă pe care o prezintă omorul care pricinuiește stingerea a două vieți: a femeii și a produsului de concepție, faptă cu multiple consecințe negative și la nivel familial și social.

Circumstanța agravantă presupune îndeplinirea a două condiții: victima să fie o femeie gravidă (subiect pasiv special), iar făptuitorul să fi cunoscut ori să fi prevăzut că victima se află în această stare.

Nu are importanță vârsta sarcinii, agravanta fiind aplicabilă din momentul concepției și până la nașterea copilului. De asemenea, nu este necesar ca acțiunea făptuitorului să fi fost îndreptată și asupra produsului de concepție, întrucât moartea acestuia se produce drept consecință a morții femeii.

În mod excepțional, dacă moartea femeii nu se produce imediat după exercitarea actelor de violență asupra ei, iar datorită vârstei sarcinii fătul este viabil, există șansa ca acesta să fie salvat printr-o intervenție chirurgicală (cezariană). Cum legea nu prevede nici o excepție, credem că agravanta va funcționa și într-o asemenea ipoteză.

Pentru ca agravanta să fie imputabilă făptuitorului trebuie ca acesta să fi avut cunoștință în concret despre starea de graviditate a victimei, ori să fi prevăzut această stare a ei (datorită unor relații de familie sau de serviciu ori datorită faptului că sarcina era evidentă etc.). Vinovăția făptuitorului sub acest aspect trebuie dovedită în concret, nefiind suficientă simpla prezumție că făptuitorul a prevăzut că victima ar putea fi gravidă întrucât este femeie. Altminteri, necunoașterea împrejurării că victima este gravidă constituie o eroare de fapt esențială (art. 51 alin. 2 C.pen) care înlătură aplicarea agravantei

În cazul erorii asupra identității victimei sau devierii loviturii agravanta nu operează, fie pe considerentul că nu s-a comis efectiv fapta care atrage aplicarea agravantei, fie pentru că făptuitorul nu a acționat cu vinovăție sub aspectul agravantei, cu excepția cazului când atât persoana vizată, cât și victima efectivă era o femeie gravidă.

Circumstanța agravantă este reală și se răsfrânge asupra participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.

2.7 Omorul săvârșit asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

Această circumstanță agravantă are ca rațiune gravitatea deosebită faptei, întrucât prin săvârșirea omorului se aduce atingere nu numai obiectului juridic principal care este viața persoanei, ci și altei valori sociale de mare importanță, ce reprezintă obiectul juridic secundar al infracțiunii și anume autoritatea de stat al cărei exponent este subiectul pasiv special.

Pentru funcționarea agravantei trebuie îndeplinite următoarele condiții:

a) Victima omorului să aibă calitatea specială magistrat, polițist, jandarm sau militar;

În cazul acestei agravante legea prevede în mod expres și limitativ care sunt calitățile speciale ale subiectului pasiv care atrag aplicarea agravantei. Se au în vedere acele calități oficiale deținute de victimă care implică exercițiul autorității de stat și au un rol de o importanță deosebită în statul de drept pentru înfăptuirea justiției, apărarea țării, a siguranței naționale, precum și a ordinii și liniștii publice.

Calitatea de magistrat, polițist, jandarm sau militar are înțelesul prevăzut de legile speciale respective (Legea pentru organizarea judecătorească, Legea poliției, Legea apărării naționale etc.).

Agravanta este aplicabilă pe toată durata îndeplinirii de către victimă a calității respective (din momentul dobândirii ei prin modalități specifice fiecăreia până în momentul pierderii acesteia: pensionare, demisie, trecere în rezervă etc.).

b) Făptuitorul să fi cunoscut calitatea pe care o îndeplinește victima; Îndeplinirea acestei condiții trebuie dovedită, ea fiind necesară pentru existența vinovăției făptuitorului în privința circumstanței agravante. Cel mai adesea această dovadă se va putea face cu ușurință (de exemplu, polițistul, jandarmul sau militarul era îmbrăcat în uniformă sau magistratul instrumenta o cauză la sediul instanței ori parchetului).

c) Fapta să fie săvârșită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei.

În realitate aici este vorba de două condiții cu caracter alternativ, fiind suficientă îndeplinirea uneia dintre ele pentru funcționarea agravantei.

Prima condiție dintre cele două condiții presupune ca în momentul săvârșirii omorului victima să se fi aflat în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau publice specifice calității sale, sau cu alte cuvinte în timpul exercitării acelor îndatoriri. Această împrejurare va trebui dovedită în mod concret, având în vedere sfera atribuțiilor de serviciu (sau publice) aferente calității speciale a victimei, precum și specificul îndeplinirii acelor atribuții (sub aspectul locului, timpului și modului de îndeplinire), în conformitate cu dispozițiile legale. 65

Deși expresia folosită de legiuitor în cazul de față prezintă o deosebire de nuanță față de alte formulări cum ar fi „aflat în exercițiul funcțiunii” (art. 239 C.pen.) sau „în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu” (art. 246 , 248 și altele din C.pen.), înțelesul este identic.

Când victima a fost ucisă în timpul îndeplinirii atribuțiilor sale de serviciu sau publice, agravanta funcționează indiferent de mobilul infracțiunii, el putând fi și unul fără legătură cu această activitate (gelozie, răzbunare, interes material etc.).

Este și firesc să fie așa întrucât în această ipoteză prin uciderea victimei se aduce atingere întotdeauna obiectului juridic secundar, prin punerea în pericol sau împiedicarea exercitării unor atribute ale autorității de stat (judecarea unei cauze, prinderea unui infractor, menținerea ordinii publice etc.). Avem în vedere, desigur, numai situația când victima își îndeplinește în mod legal îndatoririle de serviciu sau publice. În cazul în care motivul comiterii omorului este comportamentul abuziv dovedit al victimei, agravanta nu este aplicabilă.

Nu voi stărui asupra condiției ca fapta să fie săvârșită în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei întrucât ea are semnificația arătată în cadrul analizei omorului calificat prevăzut de art. 175 lit. f), la care fac trimitere.

Circumstanța agravantă are caracter real când omorul a fost săvârșit în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei și personal când a fost omorul a fost comis în alte împrejurări, dar în legătură cu îndeplinirea acestor îndatoriri.

2.8 Sancțiuni

Omorul deosebit de grav se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi. Tentativa se pedepsește.

Pentru realizarea conținutului infracțiunii de omor deosebit de grav este suficient să fie fie aplicabilă una dintre agravantele prevăzute în art. 176 C.pen.

Dacă omorul a fost comis în împrejurări care întrunesc cerințele mai multora dintre agravantele omorului deosebit de grav, pentru corecta încadrare juridică a faptei este necesară reținerea tuturor acestora. De asemeni, dacă sunt îndeplinite și cerințele uneia sau mai multor agravante ale omorului calificat vor fi reținute și acestea. Pluralitatea de circumstanțe agravante se va avea în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei.

La încadrarea juridică a faptei vor fi indicate toate textele de lege aplicabile, inclusiv a art. 174 C.pen. care prevede conținutul de bază al infracțiunii de omor.

De exemplu, încadrarea juridică a unei infracțiuni de omor săvârșite cu premeditare, prin cruzimi și asupra a două persoane se va face prin referire la art. 174, 175 lit. a) și 176 lit. a) și b) C.pen.

Capitolul III Omorul deosebit de grav

3.1 Conținutul legal al infracțiunii de omor deosebit de grav

Infracțiunea de omor implică întotdeauna aceleași caracteristici și anume, existența unei acțiuni sau inacțiuni comise cu intenția de a suprima viața victimei și care are ca rezultat moartea acesteia. În realizarea sa concretă, acțiunea sau inacțiunea poate prezenta anumite particularități, care, fără a schimba substanța faptei, îi conferă un grad .foarte ridicat de pericol social.

Variantă tip a omorului, infracțiunea de omor deosebit de grav aduce atingere nu numai relațiilor sociale ocrotite prin incriminarea faptei, ci și celor mai elementare sentimente de milă și omenie, relevând revoltătoarea decădere morală a făptuitorului.

Conform art. 176 C.p., omorul deosebit de grav este omorul săvârșit în vreuna din următoarele împrejurări: prin cruzimi;asupra a două sau mai multor persoane; de către o persoană care a mai săvârșit un omor; pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;asupra unei femei gravide; asupra unui magistrat, polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

3.2 Elemente preexistente ale infracțiunii de omor deosebit de grav

Omorul deosebit de grav este fapta persoanei care săvârșește un omor în circumstanțe care vădesc atât pericolul social foarte grav al faptei, cât și o periculozitate deosebită a infractorului. Aceste particularități au determinat incriminarea omorului astfel săvârșit, ca o variantă de sine stătătoare, deosebită, nu numai în raport cu omorul simplu, dar și cu omorul calificat.

3.2.1 Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic generic al infracțiunii de omor deosebit de grav este format din același grup de relații sociale ce formează obiectul juridic comun al infracțiunilor contra persoanei.

După cum rezulta și din denumirea lor, infracțiunile contra persoanei, sunt fapte îndreptate împotriva persoanei, luată în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fizică și de personalitatea ei, drepturi fără de care aceasta nu ar putea fi concepută. Ca drepturi esențiale ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut, sunt opozabile tuturor (erga omnes), în sensul ca toți ceilalți membri ai societății sunt obligați a nu face nimic de natura să aducă atingere dreptului titularului.

Infracțiunile contra persoanei au și un obiect juridic special, care constă în relațiile sociale referitoare numai la unul dintre drepturile absolute ale persoanei, drept încălcat nemijlocit prin săvârșirea faptei – în cazul omorului, dreptul la viață.

În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular al dreptului absolut la viață, iar toți ceilalți membri ai societății au obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață al titularului.

În ceea ce privește obiectul juridic special al infracțiunii de omor deosebit de grav, acesta este identic cu cel al infracțiunilor de omucidere, adică relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare normala implică acele valori umane și sociale care este viața omului.

Obiectul material al infracțiunii de omor deosebit de grav este comun cu cel al celorlalte infracțiuni de omucidere.

Acest obiect material este constituit din corpul unei persoane, corpul unui om în viață, fiindcă acțiunea de ucidere, de ridicare a vieții operează asupra corpului celui ucis.

Nu interesează cât ar fi trăit victima dacă nu ar fi fost ucisă. Chiar dacă exista cauze care ar fi dus ulterior la o moarte naturală, fapta constituie omor.

Pe de altă parte însă, inexistența obiectului material – corpul victimei – duce la inexistența infracțiunii; de exemplu, îndreptarea acțiunii de ucidere asupra unui cadavru nu constituie infracțiune, ci un fapt lipsit de semnificație juridică datorită modului cum este concepută executarea sa.

Cunoașterea obiectului material este importantă deoarece astfel se poate stabili cu corectitudine gravitatea rezultatului faptei, evitându-se confuziile de calificare juridică (de exemplu, dacă ulterior săvârșirii infracțiunii de omor simplu, făptuitorul săvârșește acte care demonstrează cruzime.

Obiectul material al infracțiunii nu trebuie, însă, să fie confundat cu mijloacele (arme, etc.) care au servit la săvârșirea infracțiunii.

3.2.2 Subiectul infracțiunii

Subiect activ nemijlocit (autor) al acestei infracțiuni poate fi orice persoană care săvârșește o acțiune de ucidere în împrejurările prevăzute de art. 176 C. pen.

Existența infracțiunii de omor deosebit de grav nu este condiționată de vreo calitate specială a subiectului. În consecință, infracțiunea poate fi săvârșita de orice persoana care îndeplinește condițiile generale cerute subiectului unei infracțiuni și anume: a) vârsta minimă cerută de lege (potrivit art. 99 C. pen. minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal – alin. 1 – iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal; minorul între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ); b) responsabilitate; c) libertate de voință și acțiune.

Participația penală este posibilă atât în forma coautoratului, cât și în forma instigării și complicității.

În cazul săvârșirii omorului deosebit de grav cu participație, dacă acțiunile participanților sunt conjugate atât sub aspect rezolutiv, cât și sub aspect material, având drept finalitate suprimarea vieții victimei, există coautorat, chiar și atunci când numai acțiunea unuia dintre ei a produs acel rezultat.

Aceasta este o soluție jurisprudențială în materie de omor simplu, dar ea ar putea fi extinsă și la cazurile de omor deosebit de grav; prin urmare, ceea ce vom prezenta în continuare credem că este valabil și pentru materia ce ne interesează aici.

Jurisprudența a motivat soluția pe care a dat-o în materie de coautorat, susținând, în prelungirea concepției, ca acțiunile coinculpaților – care nu au aplicat lovituri letale victimei – au contribuit nemijlocit la reducerea posibilității acesteia de a se apăra, la diminuarea capacității sale fizice și psihice de a rezista agresiunii, consecințe care, neîndoielnic, se înscriu in nex-ul cauzal al infracțiunii.

Este însă evident că săvârșirea infracțiunii de omor, în forma coautoratului, presupune, necesarmente, ca persoana (persoanele) prezentă la locul și timpul consumării faptei să desfășoare activități de orice tip, indispensabile acțiunii ucigătoare, simpla prezență a ei la locul omorului (asistarea) nesatisfăcând cerința unei cooperări în sensul noțiunii penale de coautorat. Într-o astfel de ipostază faptică, s-ar putea examina, eventual, în ce măsură prezența acelei persoane poate fi reținută ca o complicitate (morala) la comiterea omorului, ori ca infracțiune de nedenunțare, în cazul că aceasta nu a comunicat autoritarilor judiciare fapta de omor despre care a luat cunoștința.

În ceea ce privește participația la infracțiunea de omor în forma complicității, aceasta se poate concretiza fie într-un ajutor material acordat făptuitorului – de pildă, procurarea armei necesare uciderii victimei (complicele cunoscând intenția autorului și dorind sau acceptând producerea rezultatului), efracționarea ușii de la locuința victimei pentru a permite pătrunderea autorului în scopul suprimării vieții acesteia etc. -, deci complicitate materială, fie într-un ajutor moral – ca, spre exemplu, încurajarea sa de a purcede la executarea acțiunii ucigătoare, s.a. – complicitate morală.

Subiect pasiv general și imediat al infracțiunii de omor deosebit de grav va fi societatea vătămata întotdeauna prin săvârșirea unei fapte antisociale și prin dispariția unuia din membrii săi.

Subiect pasiv special și imediat este persoana contra căreia se îndreaptă activitatea desfășurată de autorul infracțiunii.

Subiect pasiv al infracțiunii de omor deosebit de grav poate fi orice persoană, fiindcă orice membru al societății are drept la ocrotire juridică împotriva infracțiunilor. Este suficient, deci, pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii, să se constate că persoana titulară a valorii sociale ocrotite penal (dreptul la viață) a suferit răul produs prin săvârșirea infracțiunii (a fost ucisă).

În literatura de specialitate s-a subliniat, cu drept cuvânt, că nu trebuie confundat subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămata, cu subiectul pasiv de drept civil al infracțiunii, adică cu persoana dăunată prin infracțiune. În timp ce persoana vătămata sau subiectul pasiv de drept penal al infracțiunii este acela ce a suferit răul provocat prin infracțiune, persoana dăunată sau subiectul de drept civil este acela care a suferit o pagubă provocată prin săvârșirea infracțiunii. Distincția este importantă deoarece, în cazul infracțiunii de omor deosebit de grav, calitatea de persoană vătămată o poate avea numai victima, pe când calitatea de persoană dăunată o au alte persoane, în nici un caz cel ucis (de exemplu, familia persoanei ucise).

Subiectul pasiv al infracțiunii de omor deosebit de grav nu a fost deci circumstanțiat de text, putând fi orice persoană. Atunci când subiectul (subiectele) pasiv(e) are (au) o anumită calitate – reprezentant (ți) în România al unui stat, lider(i) politic(i) ucis(și) în legătură cu activitatea sa (lor) etc. – fapta va avea o alta încadrare juridică decât aceea de omor deosebit de grav.

3.3 Conținutul constitutiv al infracțiunii de omor deosebit de grav

Infracțiunea de omor deosebit de grav, fiind o variantă de tip a omorului, se caracterizează prin structura sa complexă, în care se îmbină conținutul constitutiv al infracțiunii de omor simplu cu împrejurări reținute de lege ca elemente circumstanțiale ce agravează fapta.

Ca și în cazul infracțiunii de omor simplu (art. 174), în cazul omorului deosebit de grav nu există o situație premisă. În acest fel conținutul juridic se confundă cu conținutul constitutiv al infracțiunii, adică cu ceea ce obiectiv și subiectiv făptuitorul trebuie să înfăptuiască pentru existența faptei.

Conținutul constitutiv are deci o latura obiectivă și o latură subiectivă.

3.3.1 Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracțiunii de omor deosebit de grav este alcătuită dintr-un element material, o urmare imediată și o legatură de cauzalitate.

Elementul material al infracțiunii de omor deosebit de grav constă în acțiunea de ucidere, adică acțiunea prin care viața unei persoane este suprimată.

În plus, față de omorul simplu, această acțiune trebuie să se desfășoare într-una din împrejurările circumstanțiate de lege, altfel infracțiunea nu va putea fi calificată ca omor deosebit de grav, ci omor simplu, eventual omor calificat – dacă se întrunesc condițiile cerute de lege pentru a se putea da o astfel de calificare juridică.

Acțiunea poate fi efectuată prin acte comisive, în care sunt concentrate marea majoritate a acțiunilor de ucidere a unei persoane, caracterul ucigător putând fi identificat de magistrat prin examinarea modalității de concepere și de înfăptuire a acesteia.

Vor imprima acțiunii caracter ucigător:

a) mijloacele (instrumentele) folosite de autor pentru executarea acțiunii, mijloace care trebuie să aibă aptitudinea de a provoca decesul unei persoane – arma de foc, cuțit, otravă, funie, ciomag, topor, etc.

b) regiunea anatomică spre care este îndreptată acțiunea, regiune care trebuie să fie dintre cele vitale – corp, gât, torace, abdomen – ori în care se găsesc vase mari și importante de sânge;

c) intensitatea (violența) cu care este purtată acțiunea, sau repetabilitatea acesteia;

d) gravitatea consecințelor provocate organismului prin acțiunea autorului – traumatisme cranio-cerebrale, rupturi ale organelor interne, secționarea unor artere sau vase mari și importante de sânge.

Pentru a fi în prezența infracțiunii de omor deosebit de grav, pe lângă una dintre acțiunile menționate, este necesar să se întrunească condițiile pentru existența a cel puțin uneia dintre circumstanțele agravante prevăzute de art. 176 C. pen.

Acțiunea de ucidere poate fi efectuată nu numai prin acte comisive, dar și prin acte omisive, adică printr-o atitudine pasivă, atunci când făptuitorul era obligat să intervină pentru a înlătura cauza care ar provoca moartea victimei. Astfel, pot fi date ca exemple: expunerea victimei (victimelor), neputincioasă (e) și sumar îmbrăcată (e) la o temperatura scăzuta, ori abandonarea într-o zonă populată de animale sălbatice omnivore, sau într-un loc necirculat, unde victima nu putea fi găsită cu ușurință și transportată spre a i se acorda tratamentul medical trebuincios, ori prin abținerea autorului de a întreprinde ceva ce ar fi evitat producerea morții victimei.

Acțiunea de ucidere care constituie elementul material al infracțiunii de omor deosebit de grav are ca urmare imediată moartea victimei, respectiv a victimelor – cazul prevăzut de lit. b) a art. 176.

Numai producerea acestui rezultat întregește latura obiectivă a infracțiunii de omor deosebit de grav.

Prin urmarea sa imediată, omorul deosebit de grav se situează în categoria infracțiunilor pentru care se cere producerea unui rezultat determinat, deci o infracțiune materială.

Pentru existența laturii obiective și implicit a infracțiunii de omor deosebit de grav, este indiferent dacă moartea victimei s-a produs chiar după efectuarea acțiunii de ucidere sau mai târziu.

Latura obiectivă a infracțiunii de omor deosebit de grav este completă numai atunci când activitatea desfășurată de agent și mijloacele folosite de către acesta constituie cauza morții în omorul consumat sau erau susceptibile de a produce acest rezultat în cazul tentativei de omor.

Așadar, existența unui raport de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este indispensabilă.

În literatura de specialitate s-a afirmat că existența legăturii de cauzalitate nu este condiționată de suficiența acțiunii de ucidere, de a produce prin ea însăși moartea victimei, fiindcă nu este vorba de o cauzalitate exclusiva, ci de o legătură de cauzalitate. Acțiunii de ucidere, astfel cum este circumstanțiată în art. 176 C. pen. i se pot adăuga și alte cauze preexistente (ca, de pildă, boala, chiar și gravă ori incurabilă de care suferea victima), concomitente (spre exemplu, atitudinea provocatoare a victimei, respectiv victimelor – art. 176 lit. b – care a impulsionat manifestarea agresivă a autorului) sau survenite (cum ar fi neglijența victimei în a se prezenta medicului ori în a-i urma prescripțiile, sau însăși culpa profesională a medicului în diagnosticarea ori tratarea urmării faptei ilicite), fără ca aceasta să excludă legătura de cauzalitate atunci când se constată că în complexul acestor cauze, fără intervenția acțiunii de ucidere, moartea victimei nu s-ar fi produs.

Dacă moartea este datorată însă exclusiv altor cauze decât acțiunea de ucidere a făptuitorului, fapta acestuia va constitui numai o tentativa de omor deosebit de grav.

3.3.2 Latura subiectivă

Din punct de vedere subiectiv, forma de vinovăție pentru existența infracțiunii de omor deosebit de grav este intenția în ambele sale modalități, adică fie intenție directă – atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale (moartea victimei) și a urmărit producerea acestuia (art. 19 alin. 1, pct. 1, lit. a C. pen) -, fie intenție indirectă – când făptuitorul a prevăzut rezultatul acțiunii sale și, fără a-l urmări, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia (art. 19, alin. 1, lit. b C. pen.).

Intenția de a ucide o ființă omeneasca, în circumstanțele precizate de art. 176 C. pen., rezulta în general din datele exterioare ale faptei comise, adică din felul în care a fost săvârșită fapta, din împrejurările în care a avut loc săvârșirea, din mobilul care a determinat pe făptuitor, din scopul pe care acesta și l-a propus să-l atingă, din mijloacele de execuție folosite.

Astfel, împrejurarea că făptuitorul a aplicat victimei (care, de exemplu, era un magistrat, polițist, jandarm sau militar – art. 176 lit. f C. pen.) cu un cuțit lovituri adânci și într-o regiune vitală a corpului, constituie dovada că acesta a prevăzut și urmărit rezultatul faptei sale, l-a lovit deci cu intenție.

Alteori însă intenția de a comite un omor deosebit de grav nu rezultă în mod evident din activitatea desfășurată de făptuitor, în special când această activitate prin ea însăși nu putea cauza moartea, dar i s-au alăturat alte cauze (preexistente, concomitente sau survenite, care, laolaltă cu aceasta, constituie cauza complexă a morții. În asemenea situații, pentru a se constata dacă există intenție, trebuie cercetat în ce măsura făptuitorul a conceput, prevăzut și a urmărit sau acceptat producerea rezultatului, adică moartea victimei.

Legea incriminând omorul deosebit de grav, indiferent de modalitatea pe care intenția o îmbracă, fie directă, fie indirectă (eventuală sau indeterminată), a rezolvat implicit chestiunea omorului deosebit de grav comis din eroare asupra persoanei (error in personam), sau printr-o greșită mânuire a mijloacelor de execuție (aberratio ictus). Exista deci vinovăție, și deci infracțiunea de omor deosebit de grav, atunci când făptuitorul voind să-l (să-i) ucidă pe A (pe A și B) a ucis în locul acestuia (acestora) pe C (pe D și E), fie datorită unei erori, fie datorită unei defectuoase mânuiri a mijloacelor de execuție.

Ceea ce face inoperantă atât eroarea persoanei cât și greșita mânuire a instrumentului, nu este numai echivalența dintre modalitățile intenției, ci și identitatea valorilor ocrotite de lege. Ori, legea ocrotește viața omului în general, și nu viața unui individ anume; viețile tuturor oamenilor capătă aceeași importanță, iar în măsura în care uciderea s-a comis cu intenție, este indiferent care anume persoana a fost ucisă, cum și modul în care mijloacele de execuție au fost mânuite, conținutul infracțiunii fiind realizat în totalitatea sa, atât sub raportul laturii obiective, cât și a celei subiective.

Cu privire la omorul deosebit de grav săvârșit prin eroare asupra persoanei sau prin devierea acțiunii de ucidere, consideram că răspunderea se extinde și asupra participanților care au contribuit la săvârșirea omorului, acceptând riscul ca autorul, din eroare sau din nedibăcie, să ucidă pe o altă persoană decât cea vizată.

Consimțământul subiectului pasiv nu înlătură vinovăția (intenția de a ucide), viața fiind un bun înăscut, care constituie o valoare social-umană de care nu se poate dispune prin consimțământ. Aceasta poate fi însă o cauză de atenuare a răspunderii penale, mai ales în adevărate cazuri de eutanasiere (bineînțeles că nu se admite o asemenea soluție în cazurile prevăzute de lit. a sau d. a art. 176 C. pen.).

Mai puțin în varianta prevăzută de lit. d, omorul deosebit de grav nu este condiționat de săvârșirea faptei într-un anumit scop. Instanța va ține însă seama de acest scop (daca el există) la o justă individualizare a pedepsei.

3.4 Forme, modalități și sancțiuni ale infracțiunii de omor deosebit de grav

Omorul deosebit de grav fiind, ca și omorul simplu si omorul calificat, o infracțiune comisiva – ce poate fi realizata fie prin acte de comisiune, fie prin atitudini omisive – și o infracțiune de rezultat, este susceptibil de desfășurare în timp și deci de forme imperfecte ca acte preparatorii sau tentativa.

1. Actele preparatorii

Deși posibile, actele preparatorii nu sunt incriminate de lege.

Actele preparatorii pot deveni însă acte de complicitate în cazul în care s-a pașit la executarea omorului, dacă au fost efectuate de altă persoană decât autorul, altfel se absorb în acțiunea acestuia.

2. Tentativa

Tentativa la omorul deosebit de grav există atunci când făptuitorul a început executarea acțiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă sau nu si-a produs efectul (art. 20 C. pen.).

Tentativa este incriminata de art. 176 alin. 2 C. pen., potrivit căruia: "Tentativa se pedepsește".

Ca să existe tentativă a omorului deosebit de grav trebuie ca în momentul în care executarea a fost întreruptă sau a rămas fără efect să fi existat înfăptuită vreuna din împrejurările agravante prevăzute de lit. a-f din art. 176 C. pen.

Adică, până în acel moment s-au efectuat cruzimi, ori acțiunea de ucidere să fi fost îndreptată contra a două sau mai multe persoane, sau făptuitorul săvârșește anterior un alt omor, sau să rezulte că acțiunea avea de scop săvârșirea ori ascunderea săvârșirii unei tâlharii sau piraterii, ori încercarea de ucidere privea pe o femeie gravidă sau, în sfârșit, încercarea de ucidere privea pe un magistrat, polițist, jandarm sau militar în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

În cazul împrejurării de la lit. b, dacă acțiunea de ucidere era îndreptată contra mai multor persoane, dar nu a fost ucisă decât o singură persoana, va exista concurs între tentativa de omor deosebit de grav și omor simplu.

3. Consumarea

Infracțiunea de omor deosebit de grav se consumă în momentul în care acțiunea de ucidere a produs urmarea imediată, adică moartea victimei (victimelor).

Până la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp după efectuarea acțiunii de ucidere, fapta constituie o tentativă la omorul deosebit de grav, și va fi urmărit ca atare, sub rezerva schimbării încadrării, în cazul în care ulterior se va produce consumarea.

Infracțiunea de omor deosebit de grav poate prezenta pe lângă modalitățile normative prevăzute la lit. a-f din art. 176 și numeroase modalitatea faptice, determinate de particularitățile concrete în care fapta poate fi săvârșită (timp, loc, mijloace, mobil, participanți, etc.).

De aceste modalități se va ține seama la evaluarea gradului de pericol social și la individualizarea pedepsei.

Infracțiunea de omor deosebit de grav este pedepsită cu detențiunea pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.

Așadar, legea prevede pedeapsa cea mai gravă (care este detențiunea pe viață), alternativ însa cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani.

Instanța de judecată are deci posibilitatea ca, în raport cu datele concrete ale fiecărei cauze, să aleagă, potrivit dispoziției din alin. 2 art. 72 C. pen. una din cele două pedepse.

Când instanța va aplica pedeapsa închisorii, va ține seama de dispoziția din art. 78 C. pen., în sensul că va putea aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă este neîndestulător, se poate adăuga un spor de pana la 5 ani, care poate depăși o treime din acest maxim.

Tentativa acestei infracțiuni se va pedepsi potrivit art. 21 C. pen., coroborat cu art. 176.

Pedeapsa închisorii, ca măsură de constrângere, constă în izolarea de societate a celui condamnat, prin încarcerarea acestuia sub regimul legal. Închisoarea se execută în locuri anume destinate detenției, bărbații, femeile și minorii fiind deținuți separat. Regimul executării se întemeiază pe obligația condamnaților de a presta o muncă utilă, pe acțiunea educativă, pe respectarea de către aceștia a disciplinei muncii și a ordinii interioare, precum și pe stimularea și recompensarea celor stăruitori în muncă, disciplinați și care dau dovezi temeinice de îndreptare (nu au obligația de a munci condamnații bărbați care au îndeplinit 60 de ani și condamnatele femei care au împlinit vârsta de 55 de ani și aceștia putând fi admiși la muncă dacă solicită aceasta și dacă sunt apți din punct de vedere medical cerându-se și avizul medicului în astfel de cazuri).

Potrivit art.58 din Codul penal, munca prestată de condamnați este remunerată. Retribuirea muncii acestora se face după cantitatea și calitatea acesteia, potrivit normelor stabilite de ramura de activitate unde aceștia muncesc.

Capitolul IV Legătura omorului deosebit de grav cu alte infracțiuni

Omorul deosebit de grav, ca și celelalte variante ale omorului este o faptă cu complexitate naturală în care se absorb toate infracțiunile săvârșite asupra persoanei fizice (loviri și vătămări corporale).

La rândul său, infracțiunea de omor deosebit de grav este absorbită în conținutul infracțiunilor de atentat care pune în pericol siguranța statului (art. 160), atentat contra unei colectivități (art. 161) și omor săvârșit contra reprezentantului unui stat străin (art. 171).

Infracțiunea de omor deosebit de grav prezintă legături nu numai cu celelalte infracțiuni de omor prevăzute de Codul penal, ci și cu alte infracțiuni care au ca rezultat moartea unei persoane, infracțiuni prevăzute în legi penale speciale. Cu titlu de exemplu, enunțam dispozițiile pertinente în materie prevăzute de Codul aerian al României. Potrivit art. 1072 alin. 3 din Cod (aprobat prin Decretul nr. 516/1953, cu modificările ulterioare), "aceeași pedeapsă va fi aplicată în cazul infracțiunilor prevăzute la lit. a si b, când pentru săvârșirea acestor fapte a fost ucisă o persoană ori dacă faptele au determinat moartea uneia sau mai multor persoane au avut alte urmări deosebit de grave" (s.n.).

Infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută în Codul penal mai prezintă legături și cu alte infracțiuni prevăzute în alte acte normative cum ar fi: Codul maritim, Codul rutier – Decretul nr., etc.

4.1 Aspecte de ordin criminalistic ce privesc omorul deosebit de grav

Într-o accepțiune mai largă, criminalistica a fost definită ca știința care are drept obiect cercetarea mijloacelor și elaborarea metodelor pentru strângerea, fixarea și examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii infracțiunilor și infractorilor, precum și găsirea unor procedee de prevenire a săvârșirii infracțiunilor.

În cercetarea infracțiunii de omor, organelor de poliție le revin o multitudine de sarcini pe linia cercetării, administrării probelor, identificării și prinderii făptuitorului. Organele de politie au îndatorirea să cunoască în detaliu modalitățile de comitere a infracțiunii și, în raport cu acestea și cu particularitățile fiecărei cauze în parte, să aleagă metodica de cercetare cea mai adecvată.

Problematica ce trebuie să-și găsească rezolvarea pe parcursul cercetării este deosebit de variată și de complexă. Atât în forma sa tipică, dar și în formele agravate, omorul poate prezenta o multitudine de modalități faptice determinate de împrejurările concrete în care a fost săvârșit.

Indiferent de modalitățile de comitere sau de particularitățile ce țin de realizarea concreta a acțiunii de ucidere, cercetarea trebuie să clarifice, în principal, următoarele probleme: natura morții (neviolenta-patologica sau fiziologică-sau violentă, sinucidere sau accident, organele de urmărire penală trebuind să lămurească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acțiunii de ucidere), cauza nemijlocita a morții (dacă între activitatea desfășurată de făptuitor, mijloacele folosite de acesta și rezultatul produs, există sau nu o legătură de cauzalitate), locul și timpul săvârșirii infracțiunii (în funcție de care, organele de urmărire penală vor putea stabili cu aproximație traseul și activitățile desfășurate de victimă înainte de săvârșirea infracțiunii asupra sa, persoanele care au văzut-o ultima dată, eventualele incidente avute, s.a.), metodele și mijloacele folosite pentru săvârșirea și acoperirea infracțiunii (în funcție de care poate fi descoperit mult mai repede autorul), identitatea și calitatea victimei, făptuitorii, calitatea acestora și contribuția la săvârșirea infracțiunii, mobilul și scopul săvârșirii infracțiunii, precum și condițiile și împrejurările care au generat, facilitat sau favorizat săvârșirea omorului.

Printre activitățile de urmărire penală urgente la care organele de cercetare penală ale politiei participă nemijlocit, se înscriu:

– cercetarea la față locului;

– dispunerea constatării sau a expertizei medico-legale;

– dispunerea constatărilor tehnico-științifice sau a expertizelor criminalistice;

– stabilirea identității victimei;

– identificarea și ascultarea martorilor;

– efectuarea perchezițiilor;

– identificarea, urmărirea și prinderea făptuitorilor.

Toate aceste activități, exceptând cercetarea la fața locului, nu se desfașoară într-o ordine prestabilită. Aceasta, din considerentul că toate activitățile menționate, fie că privesc stabilirea identității victimei, fie că au menirea să ducă la identificarea făptuitorului și probarea activității infracționale, converg și se completează reciproc în realizarea scopului procesului penal, respectiv, aflarea adevărului în cauza și asigurarea tragerii la răspundere penală a celor vinovați.

Desfășurarea cu prioritate a uneia sau alteia dintre activitățile menționate, tine de specificul fiecărei cauze, determinate de împrejurările concrete în care s-a săvârșit fapta și de considerente ce țin de tactica adoptată în cercetare.

4.2 Aspecte de ordin procesual ce pricesc omorul deosebit de grav

Acțiunea penală pentru infracțiunea deosebit de gravă se pune în mișcare din oficiu ( art. 221 C. Proc. pen.). În practica sesizarea din oficiu poate avea loc prin descoperirea unui cadavru care prezintă semne de moarte violentă sau prin descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru; de asemenea, sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate că a fost ucis\.

Competența în materie de urmărire penală o are organul de poliție (art. 207 C. Proc. pen.) și procurorul. Organele de cercetare ale poliției au competența materială de a efectua cercetarea penală.

Urmărirea penală se efectuează de procurorul de la Parchetul județean În cadrul urmăririi penale este, de asemenea, obligatoriu a se dispune efectuarea unei constatări medico-legale privind cauzele morții victimei (art. 114 alin. 1 C. proc. pen.), în absența acesteia devenind obligatorie expertiza medico-legală (art. 117, alin. 3 C. proc. pen.).

În cazul omorului deosebit de grav, este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice (art. 117 alin. 1 C. proc. pen.).

În ceea ce privește competența de judecare în primă instanță a infracțiunii de omor deosebit de grav, aceasta aparține tribunalului județean (art. 27 pct. 1 lit. a C. proc. pen.). Prin urmare, judecarea infracțiunii de omor deosebit de grav nu este de competența judecătoriei datorită gradului de gravitate deosebit de ridicat al acestei infracțiuni.

Celelalte reguli de competență și reguli de procedură sunt cele obișnuite.

4.3 Omorul deosebit de grav în viziunea noului cod penal

Decizia elaborării unui nou Cod penal are la bază o serie de neajunsuri existente în actuala reglementare, neajunsuri evidențiate atât de practică, cât și de doctrină.

Astfel, actualul regim sancționator penal reglementat de Codul penal în vigoare, supus unor frecvente intervenții legislative asupra diferitelor instituții, a condus la o aplicare și interpretare neunitară, lipsită de coerență, a legii penale, cu repercusiuni asupra eficienței și finalității actului de justiție.

De asemenea, decizia elaborării unui nou Cod penal a avut la bază neajunsurile Legii nr. 301/2004, semnalate de doctrină în intervalul de timp care a urmat publicării sale, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

– în privința modelelor care au stat la baza reglementării, legiuitorul nostru s-a limitat la două modele principale – codul penal în vigoare și codul penal francez, îndepărtându-se astfel de tradiția de inspirație italo-austriacă dezvoltată sub imperiul Codului penal anterior;

– diferențierea infracțiunilor în crime și delicte, deși corectă din punct de vedere științific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât ea creează probleme a căror soluție nu poate fi găsită în cuprinsul codului. Așa se întâmplă, de exemplu, cu privire la calificarea tentativei de crimă ca fiind crimă sau delict. Mai trebuie remarcat faptul că, în prezent, noțiunile de crimă și delict nu mai au o semnificație juridică nici pentru specialiști și, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiții ar reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincția în plan penal ar trebui corelată cu adoptarea unor instituții corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în care există împărțirea în crime și delicte cunosc și instituții procedurale specifice care dau substanță acestei împărțiri, cum ar fi, spre exemplu, Curtea cu jurați. O astfel de instituție are ca fundament tradiția, experiența acumulată în timp și o anumită cultură juridică în spațiul civic. În lipsa acestora, instituția ar fi artificială, ineficace;

Elaborarea unui nou Cod penal este cerută și de necesitatea reașezării în limite normale a tratamentului sancționator. În acest sens, practica ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluția eficientă pentru combaterea criminalității. Astfel, deși pedeapsa pentru furtul calificat este în legea în vigoare închisoarea de la 3 la 15 ani, această sancțiune legală – nemaiîntâlnită în niciun alt sistem de drept din Uniunea Europeană – nu a dus la o scădere semnificativă a numărului acestor fapte. De altfel, în perioada anilor 2004-2006, aproximativ 80% dintre pedepsele aflate în curs de executare prin privare de libertate pentru furt și furt calificat erau de cel mult 5 ani închisoare, ceea ce indică faptul că instanțele de judecată nu au simțit nevoia să aplice sancțiuni spre limita superioară maximă prevăzută de lege (12 ani în cazul furtului simplu, respectiv 15 ani, 18 ani și 20 de ani în cazul furtului calificat).

În primul rând, după modelul majorității legislațiilor europene (§ 211 C. pen. german, § 75 C. pen. austriac, art. 139 C. pen. spaniol, art. 132 C. pen. portughez, art. 112 C. pen. elvețian) s-a prevăzut o singură formă agravată a infracțiunii de omor – omorul calificat – care regrupează atât elemente circumstanțiale agravante ale omorului deosebit de grav din actuala reglementare, cât și o parte din cele ale omorului calificat. S-a renunțat însă la o parte a elementelor circumstanțiale agravante specifice omorului calificat din reglementarea actuală, fie datorită faptului că ele se regăsesc în conținutul agravantelor generale (omorul asupra unei persoane în neputință de a se apăra), fie datorită reglementării lor în alte texte (omorul asupra soțului sau a unei rude apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis în public). În acest din urmă caz s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict spontan într-un bar) față de cel care ucide victima în locuința acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozității să fie făcută de judecător cu ocazia individualizării judiciare.

Au fost așadar păstrate în conținutul art. 187 doar acele împrejurări care justifică – cel puțin in abstracto – posibilitatea de a aplica pedeapsa detențiunii pe viață. De asemenea, au fost reformulate unele dintre agravantele omorului calificat, astfel încât sfera de incidență a acestora să fie mai corect delimitată.

A fost de asemenea expres reglementată infracțiunea de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia tradiției existente în dreptul nostru (art. 468 C. pen. din 1936), ci și în tradiția majorității codurilor europene (art. 216 C. pen. german, art. 77 C. pen. austriac, art. 143 alin.(4) C. pen. spaniol, art. 134 C. pen. portughez, art. 114 C. pen. elvețian, art. 235 C. pen. norvegian). Reintroducerea acestui text se impunea însă, înainte de toate, ca urmare a noului regim al circumstanțelor atenuante consacrat de partea generală. Într-adevăr, dacă în reglementarea actuală, împrejurarea avută în vedere în art. 188 poate fi valorificată ca o circumstanță atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua reglementare, chiar reținând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa obligatoriu sub acest minim. De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală distinctă.

4.4 Practică judiciară

Expresia doi juriști, trei păreri…, sau variațiuni pe aceeași temă explică cel mai bine controversele între cei care participă la înfăptuirea actului de justiție. Sună ușor prețios, dar viața bate filmul în sălile de judecată sau în birourile în care se fac cercetări sau se administrează probe.

Pentru că dincolo de soluția care se obține pe baza probelor, nu se poate ignora modul de administrare și interpretare a acestora, discuțiile aprinse, conflictele de idei pe care le provoacă și care, uneori, înseamnă mai mult decât soluția în sine.

Acest lucru am încercat să scot în evidență în această parte a lucrării accentuând prin spețele ce vor urma tot ceea ce am reliefat în capitolele precedente.

4.4.1 Speța numărul 1

Domnița Macarie era văduvă de câțiva ani. Viața ei de femeie singură, la 64 de ani, însemna să aibă grijă de gospodărie și să meargă în vizită la vecine. În treburile gospodăriei o mai ajuta Ioan, bărbatul mai sărac cu duhul din sat, dar încă puternic la anii lui: nici nu împlinise 60 de ani. Și tare bine-i prindea femeii așa ajutor, că de când i-a murit bărbatul, "șușterul" satului, adică cizmarul Sălcuței, nu mai era nimeni care să-i taie lemnele sau să-i aducă o găleată cu apă.

În seara de Bunavestire, cu aer tare și clocotitor de primăvară, Domnița și-a găsit sfârșitul. A fost violată și strânsă de gât. Ceasul rău l-a adus și pe Ioan, ajutorul la muncile gospodărești, în curte. Ioan Frătean, pe numele lui din buletin, a ridicat lămpașul pe care-l avea în mână, ca să-l vadă la chip pe străinul din curte. Lumina a căzut pe trupul mototolit al Domniței, întins în bătătură. A dat să-l lovească pe străin cu lămpașul în frunte, dar numai l-a zgâriat un pic. Bărbatul, lat în spate, a luat un bolovan și l-a pălit la tâmplă pe Ion.

Vecinele Domniței au găsit a doua zi cele două trupuri întinse pe jos. Frătean încă mai respira. A murit în Salvare, în drum spre spital, fără să mai apuce să spună ce s-a întâmplat în bătătura Șuștăriței.

În dosarul celor două crime, în primele volume, se lasă să se înțeleagă că Ioan și Domnița s-au omorât reciproc. Că în urma raportului sexual cei doi ar fi avut o altercație, ea i-ar fi dat cu bolovanul în cap bărbatului, iar el ar mai fi avut puterea să o strângă de gât.

Șapte ani mai tîrziu, timp în care în Sălcuța au mai fost găsite trupurile a două femei aruncate într-un puț părăsit, a început să circule un zvon care i-a mirat pe săteni. Cică Francisc Trombitas, care le-a fost cioban în sat prin anii ’80, ar fi vinovat de toate crimele al căror autor nu a fost prins până acum. Inclusiv în cazul Domniței și al lui Frătean. Că Trombițaș, cioban văduv și analfabet, care locuia în Jimbor, peste deal, ar fi recunoscut toate crimele din Sălcuța, după ce a fost anchetat două luni în cazul crimei asupra propriei cumnate din Vermeș, pe care acesta ar fi cerut-o de nevastă, fiind și ea văduvă, iar ea l-ar fi refuzat. Dosarele nerezolvate, peste care s-a așezat praful, au fost atunci reluate

În recunoașterea controversată din arest, principalul suspect spune că o știa pe Domnița Macarie, Șuștărița, cum îi ziceau în sat, că i-a fost bucătăreasă la oi, la treburi de la stână. Și că mai avusese cu ea anterior relații sexuale. "No, zice, hai, hai în casă. Zic, nu, mă duc acasă, că, zic, eu mă păzesc, zic. Hai, zice, că ce s-o păzit toți o murit, zice. Nu m-am dus. Domnița atunci a luat o oală sau castrolul, ce știu ce o fost și a avut ceva pe el și să-l arunce, și-atunci eu am prins-o de șurț și am tras-o de pe trepte jos, afară. Măi, stăi așa, stăi nu știu ce. Nu? Lasă, că-i sta tu odată… Păi, prima dată pă ăsta, dar după aia o făcut pe bulendrosu’, ști cum e muzica aia românească. Ce o dat și m-o zgâriat, și ăsta. Așa? Zic. Încă faci de-alea și mă sudui de mamă? Și cum era ea jos, am apucat-o așa-ni-a (duce mâna dreaptă la gâtul lui)", scrie în declarația ciobanului din rechizitoriu.

Trombitas vorbește despre faptul că, înainte să apară Ioan Frătean, a mai fost de față o femeie, martor care nu a fost găsit. Apoi a venit Frătean, care l-a întrebat: "No, ce-ai făcut, Feri?". "Pe dracu’, am făcut amu", povestește că ar fi zis atunci ciobanul. Frătean l-ar fi lovit în frunte cu lămpașul pe care-l avea în mînă. Atunci Feri a luat un bolovan și i-a dat cu toată puterea în cap ca să nu povestească ce a văzut. "Eu cînd am văzut că ce-i, eu nu m-am lăsat. Să-i pușc una aici la ochiul ăsta orb și o fost… gata."

Una din dovezile procurorului de caz, Iosif Mureșan, este faptul că bătrânul a povestit cum, înainte de a-și face simțită prezența în fața casei Domniței Macarie, a deșurubat becul de-afară ca să fie întuneric. "Detaliul acesta numai criminalul l-ar fi putut ști", subliniază Mureșan. La reconstituire, când Francisc este așezat cu picioarele pe un scaun pentru a deșurubat becul, se remarcă faptul că mai rămân 10 centimetri între mâna lui întinsă și bec. Procurorul spune că la data crimei în apropierea becului era o masă, pe care Trombitas s-ar fi urcat cu picioarele pentru a ajuns la bec

O altă dovadă, care în opinia procurorului este elocventă, e faptul că inculpatul ar fi recunoscut toate faptele în cadrul unei conferințe de presă organizate de Poliție. Trombitas neagă însă acuzațiile și spune astăzi că a fost obligat să recunoască lucruri pe care nu le-a făcut. "Io am căzut ca musca în lapte. M-a obligat Mureșan, că, dacă nu spun cum zice el, mă duce la pușcărie. Am fost obligat să merg la reconstituire. «De nu vii, te ducem de nu mai vezi lumina soarelui», mi-au zis. De când am fost cioban la oi, eu n-am mai fost în satul ăla, domnule. Din comuna aia a pornit tot baiul. Eu am dus-o bine cu toți", vorbește cu greutate bătrânul semiparalizat, aflat la casa din Jimbor. Trombitas a stat în pușcărie 11 luni, între 21 octombrie 1999 și 16 noiembrie 2000, iar acum așteaptă o nouă sentință, după ce dosarul a fost plimbat de la o instanță la alta ani în șir.

În seara de 17 octombrie 1999, vremea se stricase în satul bistrițean Vermeș. Sătenii îi ziceau "vremea spînzuraților". A doua zi dimineață, prin ceața ce se așternuse peste localitate, avea să se împrăștie vestea cutremurătoare: lelea Viorica fusese găsită în casă strangulată.

Iuliu Ursan, sătean în Vermeș și vecin gard în gard cu lelea Viorica, își făcuse curaj să iasă din casă în seara zilei de 17 octombrie 1999. Plecase să meargă să joace șah la un prieten. "Am luat-o pe scurtătură, prin fundul grădinii. Era o vreme așa urâtă… «vremea spînzuraților», cum se zice la noi. Cum mergeam în noapte, o cucuvea «bîît», o zburat." Iuliu nu era superstițios și s-a culcat fără nici o grijă și fără să bănuiască faptul că exact în seara aceea, lângă casa sa, vecina avea să-și găsească sfârșitul oribil.

A doua zi dimineață, nea Ursan s-a trezit la poartă cu vecina Aurica, speriată de moarte. Se dusese până la Viorica, o strigase de la poartă și, când să dea să intre în casă, ochii i-au căzut pe trupul întins și dezbrăcat ce se zărea pe geamlâc. S-a îngrozit și a dat fuga numaidecât la Iuliu Ursan. Bărbatul și-a făcut la rândul lui curaj și s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. "Am deschis ușa și am găsit-o trântită jos în casă. Era într-o poziție indecentă. I-am zis Auricăi să nu lase pe nimeni să intre în casă și am dat fuga să sun la poliție", povestește omul. Viorica era cu fața în sus, avea în gură un ciorap de damă, o parte din el înfășurată în jurul gâtului. Sub fundul victimei erau așezate două perne. Pe masă era o farfurie pe fundul căreia mai rămăsese ciorbă. Ușa nu era forțată, iar în geamul care dădea spre stradă era pusă o pătură pe care femeia, din spusele vecinilor, nu o punea niciodată în fereastră.

Procurorul de caz, Iosif Mureșan, a sosit la fața locului la puțin timp și a coordonat operațiunile de recoltare a probelor de casă. Indiciile clare care ar fi putut conduce la criminal ar fi fost amprentele de pe farfuria de ciorbă și de pe lingura din care era probabil să fi mâncat chiar ucigașul. "La fața locului nu am găsit nici o amprentă, nici pe ușă, nici pe lingură, nici pe clanță, nici pe nimic. Obiectele erau soioase, ca la țară", explică procurorul. O altă probă materială care ar fi ajutat la prinderea criminalului putea fi proba ADN a spermatozoizilor găsiți în regiunea pubiană a victimei, care, înainte de a fi ucisă, fusese violată. Procurorul zice însă că la acea vreme nu se făceau teste ADN. Singura probă materială pe care anchetatorii au considerat-o folositoare a fost părul pubian găsit pe una din pernele de sub cadavru. Cu ajutorul acestei probe polițiștii gândeau că vor ajunge mai aproape de ucigaș. Au reușit într-o primă etapă să stârnească hohote de râs în tot satul când zeci de bărbați din Vermeș erau vizitați de "specialiști" pentru a li se smulge cu penseta păr din zona pubiană.

În timp ce polițiștii smulgeau de zor dintr-o parte și din alta, o mărturie considerată cheie la acea vreme avea să ducă la principalul suspect din acest caz. O vecină a povestit procurorilor cum, cu câteva săptămâni înainte, cumnatul văduvei Viorica, Francisc Trombitas, a vizitat-o și i-a propus să se căsătorească. Bătrâna l-a refuzat, spunându-i că e cusută jos. Replica lui Trombitas avea să-l aducă în atenția anchetatorilor: "Dacă ești cusută, las' că te descos eu". La trei zile de la producerea crimei, o echipă de polițiști l-a luat pe sus pe baciul Trombitas și l-au dus la secția de poliție din Lechința, o comună apropiată de Vermeș. După 12 ore, acesta a recunoscut fapta.

Avocatul lui Francisc a susținut mai apoi în instanță că perioada mare de timp de când a fost arestat până când a dat declarația ar trebui să stârnească suspiciuni. "Declarația de recunoaștere, filmată, începe așa: «Dar nu mai bine îmi cetiți, că poate iar mă încurc și iar e bai?». Eu ce pot să înțeleg decât că un cioban fără pregătire, fără carte, fără nimic, a stat într-un post de poliție cu un procuror și 11 polițiști și că, după 12 ore, își începe declarația astfel?", se întreabă retoric avocatul lui Francisc, Dan Molnar.

Conform rechizitoriului care l-a trimis în judecată pe Francisc, ciobanul ar fi luat o ocazie în noaptea de 17 octombrie din satul Jimbor, unde locuia, și ar fi ajuns cu mașina până în Vermeș, în apropierea casei cumnatei sale. A intrat la Viorica în curte și, după ce a bătut la ușă și a fost recunoscut de femeie, a fost poftit în casă. A mâncat o ciorbă gătită de cumnată, apoi ciobanul i-ar fi propus să aibă raporturi sexuale. "Aceasta( victima – n.r.) refuzând, i-a aplicat pumni în regiune feței, a dat-o cu forța jos din pat, a așezat sub ea două perne și, prin violență, a întreținut cu ea raport sexual complet. De frică să nu fie denunțat, văzând un ciorap de damă pe jos, l-a luat și i l-a înfășurat în jurul gâtului, obturându-i în același timp cavitatea bucală cu mâinile. După 5 minute a constatat că victima a decedat", scrie procurorul Iosif Mureșan în rechizitoriu. În 2004, o instanță din Bistrița a considerat că acuzațiile la adresa lui Trombitas sunt nefondate și l-a achitat, iar cazul a ajuns la Curtea de Apel din Cluj.

13 Aprilie 1994. O descoperire care avea să-i sperie atât de tare pe locuitorii satului bistrițean Sălcuța, încât oamenii, deopotrivă bătrâni sau tineri, femei sau bărbați, aveau să adoarmă mult timp după aceea cu topoarele lângă pernă.

În mijlocul arăturii din spatele căminului cultural din Sălcuța, acoperită de un maldăr de coceni de porumb, tronează o cruce care aduce aminte și acum oamenilor de înfiorătoarea descoperire din ziua de 13 aprilie 1994. Pe metalul rece e scris: “Aici au fost omorâte Conț Elena n.1925, Rus Anicuța n. 1936. Dormiți în pace!” Sub cruce era acum paisprezece ani o fântână secată. În acea fântână aveau să fie găsite la două luni de la dispariție cadavrele celor două bătrâne.

Primul care a adus prima veste care avea să tulbure liniștea în sat a fost nea Tescar, un bărbat între două vârste, care o mai ajuta la treburile din curte pe Elena Conț. Tescar venise în ziua de 28 dimineața acasă la femeie, dar a găsit locuința pustie. “Am intrat, era pe masă așa: o sticlă cu vin, o para. M-am dus în grajd – vaca era nemulsă. «Măi, unde-o fi, unde-o fi». Am întrebat în vecini…«Vereee! nu e în regulă – vițelul este slobod, găinile închise, oile închise, aici nu e în regulă». «Elena Conț a dispărut!»‘‘, s-a împrăștiat vestea în tot satul. Vestea cădea și mai apăsător în sufletul oamenilor când se întâlneau pe drum cu cealaltă știre înfiorătoare: “Anica Rus a dispărut și ea”. Toți sătenii au lăsat baltă treburile din gospodărie, au ieșit la drum și s-au pornit în căutarea dispărutelor. Zeci de polițiști cu câini de urmă, zeci de jandarmi au împânzit localitatea. Armata de oameni nu avea să găsească decât o basma, un rozariu rupt și o traistă, ascunse în veceul din spatele căminului cultural. Obiectele aveau să fie pentru două luni singurele urme ale femeilor care parcă intraseră în pământ. Traista din WC era a Elenei, împrumutată de la sora ei, Crăciunița Rus. Crăciunița fusese printre ultimele persoane care o văzuseră în viață pe dispărută. “În seara aceea a luat traista de la mine și s-a dus să ducă niște plăcinte la o vecină. La vecină a ajuns, i-a lăsat plăcintele și a dat să se întoarcă acasă”, povestește bătrîna,.

În data de 13 aprilie 1994 un țăran a plecat a doua zi să scoată din fântâna părăsită din spatele căminului cultural niște dale de beton pe care să le folosească în grădină. A înfipt furca în gunoaiele din groapă și a încremenit când a văzut ce a scos: unul dintre dinții furcii se înfipsese în mâneca unei mâini putrezite. Poliția a venit în aceeași zi. Din fântână au fost scoase ambele bătrâne dispărute în februarie. Fuseseră aruncate una peste cealaltă. Ambele femei erau în stare avansată de putrefacție. Una dintre ele, Anica, avea pantalonii dați în vine.

Locul în care fuseseră aruncate femeile i-a mirat pe oamenii care participaseră la căutări pentru că de mai multe ori se căutase în zona aceea, inclusiv cu câini de urmă.

După macabra descoperire, au început să apară și vorbe în sat despre ce s-ar fi putut întâmpla cu cele două. Au apărut și câțiva martori mai mult sau mai puțin veridici care ar fi văzut doi bărbați fugărind-o pe Elena Conț, dar care, de frică, nu au vrut să povestească autorităților. “Apăruse careva care povestea cum era fugărită Elena și o zis, când au fost găsite în fântână: «Dacă nu fugeam și eu, lângă ele eram amu’». Omul a murit la un an după aceea fără să povestească la poliție.

Ancheta autorităților a început să bată pasul pe loc încă de la început. Polițiștii au răscolit satul în căutarea vreunui indiciu care să ducă la prinderea ucigașului sau a ucigașilor. Din poveștile localnicilor, la un moment dat anchetatorii dădeau semne de disperare: “S-au dus acasă la un moșneag de 75 de ani, care nu mai ieșise de ani de zile din curtea lui. L-au luat pe sus și l-au dus la secție și l-au bătut măr. E posibil așa ceva?”, povestește nepotul Elenei Conț. Ancheta oamenilor legii era îngreunată de distanța mare de timp care trecuse de la comiterea faptei până la găsirea cadavrelor. “În acest caz poți să înțelegi Parchetul: probele de natură materială, sinceri să fim, nu mai erau de actualitate, la două luni după ce victimele erau deja moarte, îngropate, intrate în putrefacție”, ia apărarea anchetatorilor avocatul principalului suspect, Dan Molnar.

Pe măsură ce timpul trecea, procurorii și polițiștii, în loc să se apropie de autor, mai mult se depărtau. Cei care fuseseră inițial suspecți ieșeau rând pe rând de sub vizorul anchetatorilor, până când peste dosare s-a așternut praful. Mare a fost mirarea oamenilor din Sălcuța când au auzit abia peste cinci ani, în 1999, că autorul celor două crime fusese prins. Era vorba de un moșneag care fusese o dată, cu șaptesprezece ani în urmă, cioban la oile sătenilor din acele locuri. Procurorul care l-a trimis în judecată pe baciul Francisc Trombitas a reconstituit în rechizitoriu presupusul film al desfășurării evenimentelor din seara zile de 27 februarie 1994. Trombițaș, care ar mai fi venit în mai multe rânduri în satul Sălcuța pentru a vizita diferite femei, sosise pe înserat la căminul cultural, unde o întâlnise pe Anica Rus. “A întrebat-o ce face și aceasta – declară inculpatul – i-ar fi răspuns că își caută o scroafă. Prin violență, la o distanță de 20 de metri de WC-ul din curte, a întreținut cu ea raporturi sexuale”, se arată în rechizitoriu. Potrivit acelorași anchetatori, ciobanul s-a hotărât să o omoare mai apoi pe Anica, pentru că îi era teamă ca aceasta să nu-l denunțe că a fost violată. I-a luat năframa de pe cap și a strangulat-o.

În același timp, în apropiere de locul crimei, trecea Elena Conț. Ucigașul s-a decis să scape și de bătrâna care l-ar fi dat pe mâna poliției. Criminalul i-a luat victimei baticul și șnurul de la șorț și i-a astupat cu acestea căile respiratorii până când bătrâna și-a dat ultima suflare. “Inculpatul Trombițaș Francisc, știind că în apropiere, la circa 30-35 de metri de curtea căminului cultural se află o fântână seacă, a transportat pe rând ambele cadavre și le-a aruncat în fântână, după care, peste acestea a aruncat tulei și jupi și câteva dale în scopul de a nu fi găsite”.

Fragment din recunoașterea lui Trombițaș. Procurorul îl interoghează în 1999.

“I: Acolo, în grădina școlii, a căminului. Vai, trăsni-te-ar, Feri, zice, aicea ești? D-apoi, zic, unde să fiu? Tăt o prind, tăt o ăsta. Stai, mă, zice, că a vini cineva, zice, și cum să fie și fă cum știi, și te spui la soție, că nu știu ce, apoi și aia mâne-te, ș-apoi atunci amu, zic tăt atâta-i.

P: Ai avut cu ea raport sexual?

I: Am avut eu înainte. Atunci n-am apucat, o venit bătrâna și o fost gata.

P: Da’ bătrâna ce-a căutat acolo?

I: Și-o căutat moartea.”

În sentința dată în 2004, Tribunalul din Bistrița desființează rând pe rând toate probele pe care se baza rechizitoriul prin care era trimis în judecată baciul Trombițaș. Instanța hotărăște că atât recunoașterea ciobanului că ar fi comis toate cele cinci crime, cât și reconstituirea nu sunt plauzibile. Un an mai târziu, Curtea de Apel Cluj îl condamnă pe Francisc la închisoare pe viață.

Francisc Trombițaș recunoaște cele patru crime din Sălcuța și pe cea din Vermeș de două ori în aceeași zi de 10 decembrie 1999: o dată consemnându-se în scris, iar a doua oară filmându-se declarația. Avea 63 de ani la acea dată. Instanța de atunci a observat că ciobanul se contrazice de mai multe ori în ceea ce spune în fața camerei și ceea ce afirmă în scris, astfel că ciobanul din Jimbor este achitat. Iată argumentele care au stat la baza deciziei.

În declarația redactată și semnată cu degetul de inculpat, Francisc Trombițaș povestește cum el i-ar fi propus primei victime, cea din 1992, Domnița Macarie, să întrețină raporturi sexuale, iar femeia ar fi acceptat și s-ar fi dezbrăcat de bunăvoie. În timpul actului, Domnița l-a înjurat de mamă, pentru că devenise violent, și atunci acesta a strangulat-o. În declarația video, ciobanul zice altceva. Victima, văzându-l în curte, ar fi ieșit din casă și l-ar fi invitat înăuntru și atunci el a apucat-o de șorț și a pus-o jos cu de-a sila. Exact în acel moment ar fi venit cineva în curte, povestește Trombițaș. O femeie. Pe caseta video se vede reacția procurorului care îl chestionează pe Trombițaș. Acesta îl corectează, zicîndu-i: „Nu o venit un bărbat acolo? Asta-i culmea!”. Feri o ține pe-a lui că a fost o femeie și procurorul răbufnește: „Ce bărbați o venit? Ce femei? Nu o venit nimeni! N-o venit un singur bărbat acolo, care era cu lămpașul?”. Din cauza acestui tip de reacții ale procurorului, instanța din 2004 a apreciat că, „pe întreg parcursul interogatoriului, procurorul și-a exteriorizat diferite atitudini de dezaprobare față de unele afirmații ale inculpatului, ce pot fi socotite ca forme de sugerare sau de presiune asupra inculpatului”.

Și mai ciudat este că, în ambele declarații, ciobanul susține că a întreținut relații sexuale cu victima, dar oamenii legii o găsiseră pe Domnița îmbrăcată a doua zi. „Ar fi trebuit ca, după uciderea victimei, inculpatul să o fi îmbrăcat la loc, împrejurare ce nu este relevată în nici una din declarații.” Mai mult, raportul de expertiză medico-legală infirmă ipoteza unui „raport sexual complet”.

Inculpatul se contrazice și în cazul crimelor din 1994. Într-una din declarații zice că a avut relații sexuale cu Anica Rus, iar într-un alt interogatoriu neagă că ar mai fi apucat să o violeze pe Rus, pentru că pe drum a apărut cea de-a doua victimă, Elena Conț.

Instanța din 2004 care l-a achitat pe Trombițaș apreciază că afirmațiile contradictorii ale ciobanului nu pot fi puse pe seama faptului că a trecut prea mult timp de la comiterea crimelor pînă la luarea declarațiilor pentru ca Trombițaș să-și mai aducă aminte. „E greu de crezut că un asemenea făptuitor nu a ținut minte exact cum și cu ce obiecte a strangulat victimele, dacă a avut raporturi sexuale sau nu cu ele (…) Aceste nepotriviri existente între afirmațiile succesive ale inculpatului, cît și între unele afirmații și stări de fapt constatate la fața locului (…) ilustrează, în opinia instanței, caracterul nesincer al recunoașterilor făcute”, se arată în sentința din 21 decembrie 2004 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Dacă, în primele două cazuri, declarațiile contradictorii ale baciului ar fi putut fi puse pe seama trecerii timpului, în cazul morții cumnatei lui, din 1999, această variantă pică cu siguranță, întrucât inculpatul a fost interogat la trei zile de la moartea Vioricăi Trombițaș. Și aici Francisc dă două scenarii diferite. În primul, femeia ar fi stat în șezut pe marginea patului și de acolo ciobanul ar fi tras-o jos pe dușumea în încercarea de a o viola. În a doua declarație, Francisc povestește cum Viorica l-a invitat în pat și l-a luat în brațe. Și motivele crimei sunt diferite în cele două declarații. O dată Francisc spune că a sugrumat-o, pentru a nu se afla că a violat-o, a doua oară susține că a omorât-o pentru că ea l-a lovit.

După ce Trombițaș a dat declarațiile cu pricina, acesta a fost dus de anchetatori în satul Sălcuța pentru a reconstitui filmul evenimentelor din 1992 și 1994, atunci când se presupune că le-ar fi omorât pe cele trei femei și pe consăteanul acestora, Ioan Frătean. Procurorul care a anchetat cazul, Iosif Mureșan, a spus că reconstituirea este argumentul suprem care îl indică pe Trombițaș ca fiind ucigașul. Totuși, instanța din 2004 a susținut la acea vreme că, așa cum recunoașterile nu sunt veridice, nici reconstituirea care urma filmul acelorași recunoașteri nu poate fi considerată credibilă. Mai mult, instanța a apreciat că filmul reconstituirii e mai aproape de un film artistic, în care actor e Trombițaș și regizor – procurorul. „Vizionarea acestei casete (…) a scos în evidență că inculpatul nu a indicat liber, din proprie inițiativă, împrejurările în care a ucis victimele, procurorul fiind acela care i-a indicat pas cu pas activitățile pe care să le realizeze.” Mai mult, s-a observat că atunci când Francisc era pus să arate după capul lui anumite acțiuni, și ciobanul le făcea total anapoda, procurorul intervenea ca ceea ce se filma la reconstituire să corespundă cu cele din declarații. Mai bizar e faptul că vocea inculpatului nu se aude decât de două ori pe parcursul reconstituirii, o dată zicând „aici în față” și a doua oară îngăimând un „da, îi drept”. În rest, doar procurorul ia cuvântul sau chiar „actrița” care joacă rolul victimelor.

Totodată, aceeași instanță a apreciat că în cazul dublei crime din 1992 au existat nepotriviri între ambele declarații ale lui Trombițaș și reconstituirea crimei. Baciul susține că ar fi lovit-o de două ori pe Domnița în față cu pumnii înainte de a o omorî și l-ar fi luat la pumni și pe următorul ucis, Ioan Frătean. Aceste declarații nu sînt ilustrate de inculpat la reconstituire.

Instanța din 2004 subliniază că declarațiile și reconstituirea trebuiau susținute și de probe materiale sau de alte probe care să le confirme autenticitatea. Și avocatul apărării, Dan Molnar, ne trimite la Codul de Procedură Penală: „Nu constituie temei suficient pentru o condamnare simpla recunoaștere a inculpatului decât dacă este coroborată cu alte probe. Exemplul clasic, de facultate, este: fiul săvârșește omorul și tatăl se duce și recunoaște că el este autorul. Tatăl are 70 de ani, fiul are 50, se duce să recunoască el, că fiul mai are douăzeci de ani de trăit”. Însă, în toate cele trei cazuri, probele materiale lipsesc sau au fost considerate de instanța din 2004 nerelevante. De pildă, în cazul uciderii Vioricăi Trombițaș a fost recoltat păr pubian, „detașat prin smulgere”, găsit pe corpul victimei. În urma expertizei s-a constatat că firele nu aparțin victimei, deci foarte probabil erau ale criminalului. Dar aceste „fire de păr în litigiu prezintă atât elemente de asemănare, cât și de diferențiere față de firele de păr recoltate din regiunea pubiană a numitului Trombițaș Francisc”.

Procurorul recunoaște că nu există „probe directe, ci numai probe indirecte”, dar că acestea ar fi fost suficiente pentru a stabili vinovăția lui Francisc Trombițaș. Nu există martori în nici una din crime. Nici măcar tradiționala amprentă nu stă mărturie la vinovăția sau la nevinovăția lui Trobitas. Procurorul se scuză: „În cazul crimelor din 1992 și 1994 nu eu am coordonat ancheta. În 1999 nu am găsit, pentru că nu era nimic lucios în casă. A mâncat ciorbă cu lingura, dar erau soioase vasele și lingura. Nu s-a găsit nici o amprentă, că erau soioase. Nici pe clanță, nici pe nimic nu am găsit”.

În 2005, sentința Curții de Apel din Cluj este cu totul diferită de cea a Tribunalului din Bistrița. Francisc Trombițaș este condamnat la închisoare pe viață, deși inculpatul avea peste 60 de ani și legea nu permite o asemenea sentință. Printre argumentele care au stat la baza acestei decizii sunt anumite detalii din declarațiile lui Trombițaș care au putut fi probate la fața locului și recunoașterile repetate ale acestuia în prezența unui apărător cum că ar fi autorul omorurilor.

Dar să luăm pe rând argumentele care au determinat instanța să-l condamne la închisoare pe viață. În primul rând, modul în care Trombițaș povestește cum a luat viața celor patru femei și pe cea a bărbatului „s-a coroborat cu concluziile actelor medico-legale efectuate în cauză… precum și a cauzelor care au determinat decesul fiecărei victime”. În cadrul reconstituirii filmate, acesta a relatat și arătat liber împrejurările în care a ucis victimele, furnizând chiar mai multe informații decât cele din declarațiile date. Iar procesul-verbal întocmit ca urmare a reconstituirii a fost semnat chiar și de apărătorul care a asistat acest fapt, fără nici o obiecție.

Contestările care se fac cu privire la recunoaștere și reconstituire sînt nefondate în opinia instanței. „Există… anumite intervenții ale procurorului, făcute cu ocazia înregistrării declarațiilor inculpatului, dar acestea nu pot fi interpretate ca fiind în contradicție cu regulile de ascultare, fiindcă, datorită complexității cauzei, a timpului scurs de la data comiterii faptelor, precum și a vârstei și stării de sănătate a inculpatului, acesta poate să omită anumite aspecte esențiale sau să facă unele confuzii, ori să expună incorect modalitatea de comitere a faptelor”, se precizează în Decizia penală 223/2005. Recunoașterile repetate ale inculpatului arată fără echivoc, în opinia instanței, faptul că este vinovat. La trei zile de la moartea Vioricăi Trombițaș, acesta recunoaște fără rezerve crima. După două luni, în prezența altui apărător din oficiu, acesta recunoaște și celelalte crime săvârșite în 1992 și 1994. În 2002, bărbatul își mai recunoaște încă o dată faptele, în prezența unui apărător ales, cu mențiunea să nu i se aplice o pedeapsă prea grea datorită vârstei și a stării de sănătate. În cadrul conferinței de presă de la IJP Bitrița-Năsăud, inculpatul recunoaște din nou de bunăvoie toate crimele, detaliindu-le și răspunzînd la întrebările jurnaliștilor prezenți.

Detaliile oferite de Trombițaș în cazul fiecărei crime sunt elocvente pentru acuzare. În cazul Vioricăi Trombițaș, Francisc povestește că, după ce i-a dat doi pumni în față, a tras-o jos din pat și a așezat sub ea două perne, fapt confirmat de cercetarea la fața locului. Apoi a întreținut cu aceasta un raport sexual, iar raportul medico-legal certifică. În timpul unei scurte lupte, soba de tuci din încăpere a fost mișcată, element confirmat în cadrul cercetării la fața locului.

Alte detalii legate de uciderea Domniței Macarie sunt aduse în prim-plan. Înainte de a o ucide, în 1992, Trombițaș declară că a deșurubat becul de la colțul casei. Cu privire la modul în care a fost omorâtă o victimă din 1994, Trombițaș specifică faptul că a strangulat-o cu baticul ei și i-a băgat un colț din acesta în gură sub formă de căluș pentru a nu mai putea respira.

Un alt argument pe care se bazează acuzarea se referă la faptul că expertiza medico-legală făcută la puțin timp după crima din 1999 indică în cazul lui Francisc Trombițaș „o tulburare de personalitate mixtă (antisocial și psihosexual) cu manifestări sadice”, recomandându-se tratament.

Cu toate acestea, instanța admite că există nepotriviri sau contradicții, dar că acestea „nu sunt de natură să-l excludă pe inculpat ca fiind autorul faptelor”. Mai mult, se apreciază că negarea faptelor de către Trombițaș în fața instanței de fond la data de 14 aprilie 2003, în prezența aceluiași apărător ales care l-a asistat la recunoașterea din 2002, „este nesinceră, fiind dată în scopul exonerării sale de răspunderea penală”. Singurul martor care face cât de cât legătura între inculpat și ultima sa victimă este un bărbat care afirmă că l-ar fi văzut pe Trombițaș la ora 3:00, în noaptea crimei, în stația CFR Sîngeorzu Nou, fiind neliniștit. Decizia penală subliniază că, avînd în vedere că inculpatul și-a recunoscut în mod constant vinovăția în faza de urmărire penală, „evident că nu prezintă importanță nici faptul că prin expertizele urmelor biologice nu s-a putut dovedi vinovăția inculpatului sau că nu s-a aprobat urme testimoniale prin care să se confirme prezența acestuia în localitatea Sălcuța la data la care au fost ucise victimele”. În acest moment se așteaptă rezultatele testelor ADN ale unor fire de păr pubian, recoltate acum nouă ani de pe părul pubian al Vioricăi Trombițaș, care ar putea clarifica fără echivoc dacă Francisc a fost cel care și-a ucis cumnata.

Inculpatul a fost arestat preventiv la data de 21 octombrie 1999 pentru uciderea Vioricăi Trombițaș și a stat în arest până la 16 noiembrie 2000, când s-a dispus suspendarea urmăririi penale. În timpul arestului, acesta a paralizat, iar expertiza medico-legală arăta că e imposibil ca el să participe la urmărirea penală. În mai 2002, urmărirea penală s-a reluat. Francisc Trombițaș a fost trimis în judecată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud la data de 26 octombrie 2002. A fost cercetat în stare de libertate, acuzat fiind și de crimele din 1992 și 1994, apreciindu-se că nu este un pericol pentru ordinea publică din cauza stării de sănătate.

În octombrie 2004, Tribunalul Bistrița-Năsăud l-a achitat pe Francisc Trombițaș pentru cele trei infracțiuni de omor deosebit de grav. Un an mai târziu, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de Parchet, condamnându-l pe inculpat la detenție pe viață și interzicerea unor drepturi pe o durată de zece ani, deși bătrânul avea peste limita de vârstă la care o astfel de sentință ar putea fi dată.

Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul lui Trombițaș în 2006, casând decizia atacată și trimițînd cauza la Curtea de Apel Cluj pentru rejudecarea apelului declarat de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Bistrița-Năsăud, cu motivarea că inculpatul nu a fost legal citat la cabinetul avocatului său, așa cum solicitase în cursul procesului. Analiza unui fir de păr pubian găsit pe cadavrul Vioricăi Trombițaș, cumnata lui Francisc, ucisă în 1999, este amânată de aproape 9 ani.

Prin decizia penală nr. 1977/2009, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Francisc Trombițaș, presupusul autor al acestora, a fost achitat de infracțiunile de care era acuzat. Lucrurile au ajuns în locul de unde au pornit, întregul caz construit de către procurorii Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița-Năsăud și anchetatorii Serviciului de Investigații Criminale din cadrul IPJ Bistrița-Năsăud fiind demolat. Mai mult, rudele presupusului criminal intenționează să acționeze Statul Român în judecată la instanțele internaționale, pentru a cere daune materiale.

4.4.2 Speța numărul 2

Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia nr. 1001 din 19 martie 2008

Asupra recursului de față. în baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 205 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Buzău, inculpatul G.A a fost condamnat, la pedeapsa de 23 de ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pe timp de 8 ani.

S-a constatat că infracțiunea de omor deosebit de grav este concurentă cu infracțiunile pentru care a fost condamnat inculpatul prin sentința penală nr. 1296 din 28 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 360 din 7 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Buzău la data de 9 februarie 2007.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 1296/2006 în pedepsele componente, respectiv trei pedepse de câte 6 luni închisoare aplicate pentru infracțiunile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 61/1991 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și două pedepse de câte 3 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor aplicate pentru toate infracțiunile concurente, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 23 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pe durata executării pedepsei, conform art. 71 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului și s-a dedus din pedeapsa de executat reținerea și arestul preventiv din 18 decembrie 2004 și de la 3 noiembrie 2006 la zi.

A fost anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 2518/2006 din 13 februarie 2007 emis de către Judecătoria Buzău pentru executarea sentinței penale nr. 1296/2006 și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei sentințe.

Inculpatul G.A. a fost obligat la plata sumei de 1.250 lei despăgubiri civile către partea civilă D.N., reprezentând cheltuieli de înmormântare; la plata sumei de 10.000 lei daune morale către minorul D.P., născut la 2 septembrie 1994 pentru care s-a instituit tutela la partea civilă D.N.

A mai fost obligat inculpatul G.A. la plata sumei de 3.700 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Inculpatul a conviețuit cu victima D.C., comportându-se violent cu aceasta.

După data de 15 octombrie 2006, inculpatul a exercitat în mod repetat acte de violență, împotriva concubinei sale, în locuința lor, fără a se putea stabili din ce motiv anume.

Inculpatul a lovit-o cu corpuri dure și grele, producându-i fractura cominutivă a femurului și genunchiului drept, a ars-o cu fierul de călcat încins pe fese și coapse, provocându-i arsuri de gradul III și IV, a tăiat-o cu briceagul pe piept și, deși victima se afla în stare gravă în urma traumatismelor suferite, a ținut-o în casă, fără asistență medicală.

În aceste condiții și pe fondul mizeriei fiziologice și parazitozei instalate, victima a decedat pe data de 29 octombrie 2006.

În urma necropsiei efectuate, s-a stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute și hepato-renale acute în urma unei septicemii având ca punct de plecare două tipuri de leziuni traumatice, arsuri de contact gradul III și IV infectate la membrele pelvine și fese și fractura cominutivă deschisă de femur drept și de rotulă dreaptă cu osteoarterită acută post traumatică, ele având legătură de cauzalitate indirectă cu decesul.

S-au constat și alte multiple și grave leziuni traumatice obiectivate în plăgi, echimoze, escoriații, hematoame, plăgi mutilante pe hemitoracele stâng.

Inculpatul a negat săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa.

Situația de fapt și vinovăția sa au fost stabilite pe baza probatoriului administrat în cauză: proces-verbal de consemnare a denunțului, proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare, proces-verbal de cercetare la fața locului, procese-verbale de percheziție domiciliară, planșe fotografice, raport medico-legal de necropsie, raport de expertiză biocriminalistică, proces-verbal de recunoaștere de pe forografii, declarațiile martorilor O.A., N.V.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 12 din 18 ianuarie 2008, a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, menținând starea de arest a acestuia și dispunând obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.A. care a solicitat casarea hotărârilor pronunțate și achitarea sa în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Temeiul juridic al recursului îl constituie dispozițiile art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta nu este fondat.

Din analiza materialului probator administrat în cauză, Curtea constată că instanțele de judecată au reținut în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului.

Inculpatul G.A. este cunoscut ca o persoană cu un comportament agresiv, iar exercitarea de violențe fizice asupra victimei a fost văzută nemijlocit și confirmată ca atare de martorii O.A., N.V., B.V. și N.V.

Tratamentul inuman la care era supusă victima era cunoscut membrilor familiei sale (mamă și fii), dar aceștia nu au intervenit, fie din teamă, fie din pasivitate.

Violența inculpatului împotriva victimei a căpătat caractere extreme, acesta recurgând la crestarea cu cuțitul a epidermei concubinei sale, inscripționându-i pe piept numele său și al fiului său; a ars-o pe fese și pe picioare cu fierul de călcat și a lovit-o până i-a fracturat femurul și rotula piciorului drept, toate aceste traumatisme provocând victimei dureri intense și îndelungate.

Cruzimea inculpatului s-a manifestat și post-factum, când și-a abandonat victima în locuință, lăsând-o să sufere, fără tratament medical, fără o îngrijire minimă, astfel încât aceasta s-a deshidratat și a fost parazitată de purici, păduchi și larve (raport medico-legal de necropsie nr. 341/C/2006 al Serviciului județean de medicină legală).

Moartea victimei a fost violentă și în legătură de cauzalitate indirectă cu traumatismele suferite care au generat septicemie și apoi o insuficiență cardio respiratorie acută și hepato-renală.

Violențele fizice s-au consumat în locuința părților, împrejurare dovedită prin constatările făcute de organele de urmărire penală cu ocazia cercetării locului faptei, precum și cu concluziile raportului de expertiză biocriminalistică.

Pentru a scăpa de cadavru, inculpatul l-a transportat la Spitalul Județean Buzău, dar odată ajuns aici, a fugit, abandonând femeia decedată în autoturismul-taxi condus de martorul G.G.

Neasumarea răspunderii pentru cele săvârșite a constituit constanta atitudinii inculpatului pe tot parcursul procesului penal, susținerile sale, lipsite de dovezi și sinceritate, fiind corect înlăturate de instanța de judecată ca fiind nu numai pro-causa, dar și neverosimile.

Fapta săvârșită fiind pe deplin dovedită în a-l avea drept autor pe inculpatul G.A., în mod corect instanța a dispus condamnarea acestuia pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, la o pedeapsă care să reflecte în mod corespunzător pericolul social deosebit de grav al făptuitorului recidivist, precum și împrejurările în care acesta a ucis-o pe D.C.

Pentru aceste considerente, Curtea urmează să respingă, ca nefondat, recursul inculpatului, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 38517 alin. (4) C. proc. pen. și art. 88 C. pen., se va deduce din durata pedepsei, perioada reținerii și arestării preventive.

În baza art. 192 alin. (2) și art. 189 C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu fiind suportat din fondul Ministerului Justiției.

Pentru aceste motive, în numele legii. decide

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.A. împotriva deciziei penale nr. 12 din 18 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, reținerea din 18 decembrie 2004 și durata arestării preventive de la 3 noiembrie 2006 la 19 martie 2008.

Obligă recurentul inculpat la 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

4.4.3 Speța numărul 3

În conformitate cu prevederile art. 100 C. pen., la alegerea sancțiunii – măsură educativă sau pedeapsă – care se aplică infractorului minor se ține seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală și morală, de comportarea lui, de condițiile în care a fost crescut și în care a trăit și de alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. Prin urmare, la alegerea sancțiunii care se aplică infractorului minor instanța trebuie să țină seama de gradul de pericol social al faptei săvârșite, iar nu numai de elementele de natură să caracterizeze persoana minorului.

Aplicarea unei pedepse este justificată, în cazul în care infractorul minor a săvârșit infracțiunile de omor calificat și deosebit de grav și de tâlhărie, aflate în concurs, aducând atingere atât vieții, cât și patrimoniului victimei, iar modalitatea de comitere a faptei dovedește un comportament de o extremă violență și indiferență față de viața victimei, pe care, după ce a lovit-o în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage un bun pe care victima îl avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconștiență în stradă.

Potrivit art. 262 alin. (1) C. pen., infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni constă în omisiunea de a denunța de îndată săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 174, art. 175, art. 176, art. 211, art. 212, art. 2151, art. 217 alin. (2) – (4), art. 218 alin. (1) și art. 276 alin. (3) C. pen. Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea prevăzută în art. 262 C. pen. constă în inacțiunea aceluia care, luând cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni grave, la care se referă acest text de lege, omite să o denunțe de îndată.

Verificarea măsurii în care obligația de denunțare a fost îndeplinită de îndată se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, întrucât, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 96 din 19 ianuarie 2009

Prin sentința nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu, Secția penală, s-a dispus, în baza art. 104 alin. (1) C. pen., internarea inculpatului S.P. într-un centru de reeducare, pentru săvârșirea infracțiunilor de omor calificat și deosebit de grav, prevăzute în art. 174 alin. (1) coroborat cu art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. și tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) și art. 99 C. pen.

În baza art. 221 alin. (1) C. pen., a fost condamnată inculpata D.A. pentru săvârșirea infracțiunii de tăinuire, la o pedeapsă de 6 luni închisoare.

Potrivit art. 71 alin. (2) C. pen., s-a interzis inculpatei, cu titlul de pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen.

În baza art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatei, pe durata termenului de încercare de 2 ani și 6 luni, conform art. 82 C. pen.

Potrivit art. 71 alin. (5) C. pen., s-a dispus suspendarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării executării pedepsei închisorii.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., au fost achitați inculpații M.A. și M.L. sub aspectul infracțiunii prevăzute în art. 262 alin. (1) C. pen. (nedenunțarea unor infracțiuni).

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în seara zilei de 21 iunie 2006, inculpații S.P., M.A., M.L. și D.A., intenționând să facă unele cumpărături, au ajuns în apropierea hotelului C., unde au întâlnit-o pe victima G.V.

În intenția de a-l deposeda pe G.V. de bunurile pe care le avea asupra sa, inculpatul S.P. a lovit victima cu o piatră în cap, aceasta căzând la pământ, în urma loviturii primite.

Imediat, inculpatul i-a sustras victimei punga pe care aceasta o avea asupra sa, după care s-a alăturat celorlalți inculpați, care se aflau în apropierea locului faptei. Cu toții s-au deplasat apoi la locuința inculpaților M., unde verificând conținutul pungii au constatat că aceasta conținea un pachet de pampers pentru copii.

A doua zi, inculpata M.L. i-a dat punga cu pampers inculpatei D.A., care avea un copil mic.

La puțin timp după incident, victima a fost descoperită în stare de inconștiență, la locul faptei, de către martorii C.E. și S.R., fiind transportată la Spitalul Municipal M. Ulterior, victima a fost dusă la Spitalul Clinic Județean S., unde a încetat din viață la data de 25 iunie 2006. Din concluziile raportului de autopsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale consecutive unui traumatism cranio-cerebral, cu fractură de boltă și bază craniană. S-a stabilit, totodată, că leziunile pot data din 21 iunie 2006 și s-au putut produce prin lovire cu un corp dur și cădere pe un plan dur.

Prima instanță a reținut că inculpatul minor S.P. se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) combinat cu art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. și tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., în concurs real.

În raport cu prevederile art. 100 C. pen., prima instanță a apreciat că, față de inculpatul minor, se impune luarea unei măsuri educative, respectiv cea a internării într-un centru de reeducare, considerată ca fiind suficientă pentru îndreptarea acestuia. Astfel, s-a reținut că minorul avea cu puțin peste vârsta de 14 ani la data comiterii infracțiunilor, s-a născut și a trăit într-un mediu sărac, iar din raportul de evaluare a rezultat că în ultimul timp a suferit influența negativă a inculpaților M.A. și M.L.

Referitor la inculpata D.A., prima instanță a reținut că din declarațiile date de aceasta în timpul urmăririi penale, menținute în cursul cercetării judecătorești, coroborate cu declarațiile celorlalți inculpați și cu cele ale martorei R.C., a rezultat că primind punga cu pampers a știut că aceasta provine din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Drept urmare, s-a reținut că inculpata a săvârșit, în modalitatea arătată mai sus, infracțiunea de tăinuire prevăzută în art. 221 alin. (1) C. pen.

În ceea ce-i privește pe inculpații M.A. și M.L., prima instanță a dispus achitarea acestora, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., constatând lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen. S-a apreciat că, în cauză, nu s-a putut demonstra că a existat intenția acestora de a omite denunțarea infracțiunilor comise de inculpatul S.P., atâta timp cât ambii inculpați au fost audiați în ziua imediat următoare săvârșirii faptelor, relatând despre acestea tot ce știau.

Prin decizia nr. 24/A din 5 septembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de procuror împotriva sentinței penale nr. 197 din 10 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Sibiu și, în consecință:

A fost desființată sentința penală atacată, numai sub aspectul soluționării laturii penale privind pe inculpații M.A. și M.L., al individualizării sancțiunii penale aplicate inculpatului minor S.P. și al aplicării pedepsei accesorii, prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. în ce o privește pe inculpata D.A. și, procedându-se la o nouă judecată în fond a cauzei, în aceste limite:

I. A fost condamnat inculpatul M.A. la o pedeapsă de 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 99 și art. 109 C. pen., dispunându-se suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de un an și 6 luni, format din durata pedepsei aplicate, la care s-a adăugat un interval de timp de un an.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 71 alin. ultim C. pen., pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului, a fost suspendată și executarea pedepsei accesorii.

II. A fost condamnată inculpata M.L. la o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

S-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută în art. 71 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. pen. a fost menținut beneficiul liberării condiționate, privind restul de pedeapsă de 559 zile, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată inculpatei prin sentința penală nr. 177/2002 a Tribunalului Sibiu, modificată prin decizia penală nr. 319/A/2002 a Curții de Apel Alba Iulia.

III. A fost condamnat inculpatul minor S.P. la pedepsele de:

– 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art. 174 alin. (1) C. pen., combinat cu art. 175 alin. (1) lit. i) și art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 99 și art. 109 C. pen;

– 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 99 și art. 109 C. pen.

În baza dispozițiilor art. 33 lit. a) și art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului minor, în pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare.

S-a aplicat inculpatului S.P. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută în art. 71 alin. (1) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani.

IV. A fost înlăturată pedeapsa accesorie prevăzută în art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. aplicată inculpatei D.A., fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut că inculpații M.A. și M.L. se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de nedenunțarea unor infracțiuni, prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., atâta vreme cât au avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile, lucru pe care însă nu l-au făcut.

În ceea ce-l privește pe inculpatul minor S.P., s-a reținut că prima instanță nu a avut în vedere toate criteriile menționate în textul art. 100 C.pen., ci numai pe cele legate strict de persoana inculpatului minor, lăsând la o parte, în mod nejustificat, gradul de pericol social al faptelor săvârșite, precum și urmarea produsă, astfel că s-a apreciat că numai o pedeapsă cu privare de libertate este de natură să asigure îndreptarea minorului.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P. care, prin apărătorul desemnat din oficiu, a invocat cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susținând că instanța de apel a greșit, aplicându-i inculpatului pedepse pentru faptele săvârșite, cu executare prin privare de libertate și că sancțiunea stabilită de prima instanță, respectiv internarea într-un centru de reeducare, era cea corectă, temeinică, corespunzătoare datelor care caracterizează persoana inculpatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând atât motivele de recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 3859alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 3856 alin. (1) și art. 3857 C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de acesta încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de apel a efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpatului, atât sub aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen.

Deși instanța de fond a luat față de inculpatul S.P. măsura educativă a internării într-un centru de reeducare pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și de omor calificat și deosebit de grav, considerând că luarea măsurii este suficientă pentru îndreptarea minorului, cu toate acestea, în alegerea sancțiunii, s-a argumentat doar că inculpatul avea puțin peste vârsta de 14 ani la data săvârșirii faptelor, provine dintr-o familie numeroasă care își asigură cu greu traiul, prezintă tulburări de conduită și că a abandonat școala, absolvind trei clase, până la vârsta de 16 ani.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că alegerea sancțiunii de către instanța de fond nu s-a făcut conform art. 100 C. pen., fiind exclus criteriul gradului de pericol social al faptelor comise și urmărilor pe care acestea le-au produs.

Prin săvârșirea celor două infracțiuni s-a adus atingere nu doar patrimoniului persoanei atacate, dar și vieții acesteia, fiind în mod direct afectată și familia victimei.

Relevantă este și modalitatea de comitere a faptelor, care dovedește nu doar un comportament de o extremă violență, dar și indiferență față de viața victimei. Astfel, nu poate fi ignorat faptul că, după ce inculpatul a lovit victima în cap, cu putere, cu o piatră, pentru a-i sustrage punga depampers pe care aceasta o avea asupra sa, a lăsat-o în stare de inconștiență în stradă.

Alegerea unei măsuri educative pentru inculpatul minor era cu atât mai puțin indicată cu cât după punerea sa în libertate în prezenta cauză, a săvârșit alte infracțiuni – furt calificat și tâlhărie – pentru care s-a luat din nou măsura arestării preventive a acestuia.

Toate aceste aspecte, combinate cu atitudinea oscilantă adoptată de inculpat pe parcursul cercetărilor, prin prezentarea mai multor variante ale săvârșirii faptelor, din care ultima exclude orice participare a sa și a inculpatei M.L., incriminându-l doar pe inculpatul M.A., în pofida probelor administrate în cauză, demonstrează că inculpatul prezintă un real pericol pentru ordinea publică și că este predispus să comită și alte fapte antisociale. De aceea, o măsură educativă, care durează până la împlinirea vârstei de 18 ani și care ar putea fi prelungită pe o durată de cel mult doi ani, după împlinirea acestei vârste, nu este de natură să asigure îndreptarea minorului.

Având în vedere și faptul că partea civilă G.I. a suferit o severă traumă psihică prin pierderea soțului său și, respectiv, a tatălui minorului rezultat din căsătoria sa, precum și faptul că inculpatul S.P. a comis o infracțiune de o gravitate deosebită, sancționată în toate timpurile și tipurile de societate sub forma paricidului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a efectuat o corectă individualizare în cauză, atât sub aspectul naturii sancțiunii aplicate inculpatului, cât și a modalității de executare a acesteia.

Examinând din oficiu cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, de asemenea, că instanța de apel, în mod legal, a dispus condamnarea inculpaților M.A. și M.L.

Cei doi inculpați au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de nedenunțare a unor infracțiuni prevăzută în art. 262 alin. (1) C. pen., constând în aceea că, deși au fost de față când inculpatul S.P. a comis faptele, au omis să le denunțe de îndată.

Obligația de a denunța de îndată săvârșirea unei infracțiuni apare ca o excepție de la regula potrivit căreia, în legislația penală, nu este stabilită obligația generală de denunțare a infracțiunilor.

În raport cu infracțiunile ce trebuiau denunțate, fapta de nedenunțare apare ca o infracțiune subsecventă, dar autonomă.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea cuprinde, ca element material, o inacțiune ce se înfățișează sub forma unei atitudini pasive a celui care, luând cunoștință de săvârșirea unor infracțiuni grave, omite a le denunța de îndată.

Nedenunțarea unor infracțiuni implică așadar săvârșirea, în prealabil, de către o anumită persoană a uneia dintre infracțiunile expres prevăzute în art. 262 alin. (1) C. pen.

Pentru realizarea laturii obiective este suficient ca subiectul activ să fi omis a denunța una dintre infracțiunile enumerate de textul legal.

Verificarea măsurii în care obligația de denunțare a fost îndeplinită, de îndată, se face în raport cu împrejurările concrete ale fiecărei cauze, deoarece, numai în raport cu aceste împrejurări, se poate stabili momentul în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că probele administrate în cauză au relevat faptul că despre săvârșirea de către inculpatul S.P. a infracțiunii de tâlhărie au avut cunoștință, din momentul comiterii ei, atât inculpatul M.A., cât și inculpata M.L., aceștia fiind de față atunci când inculpatul a luat victimei, căzută la pământ, punga pe care aceasta o avea asupra sa și care conținea mai multe bucăți de pampers.

Cu toate acestea, inculpații nu au încunoștințat organele de poliție, nici în noaptea săvârșirii faptei și nici a doua zi dimineața, când – conform declarației date de inculpata M.L. în fața instanței de fond – au fost opriți de doi polițiști în târgul de animale și întrebați unde se află inculpatul S.P.

Primele declarații au fost date de către inculpați abia în după amiaza zilei de 22 iunie 2006, când au fost convocați la poliție.

În raport cu aceste circumstanțe, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, în mod corect, instanța de apel a constatat că obligația denunțării de îndată a infracțiunii de tâlhărie nu a fost îndeplinită de către cei doi inculpați, deși aceștia aveau posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile în acea noapte sau în dimineața zilei următoare. Sub aspectul laturii subiective, forma de vinovăție cu care inculpații au săvârșit infracțiunea este intenția.

În acest sens se poate observa că inculpații nu numai că nu au anunțat organele de poliție despre comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul S.P., dar au și lăsat victima căzută la pământ.

Ca atare, în mod greșit, instanța de fond a reținut lipsa intenției de a omite denunțarea infracțiunii de tâlhărie, atâta vreme cât inculpații au avut posibilitatea reală de a încunoștința autoritățile, lucru pe care nu l-au făcut, implicarea lor în procesul penal, într-un interval relativ scurt de timp, datorându-se doar diligenței organelor de urmărire penală.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu prevederile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.

BIBLIOGRAFIE

I Acte normative

Constituția României republicată, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429 din 2003, publicată în M. Of. nr. 758 din 29 octombrie 2003

Codul penal al României.

Codul de procedură penală al României

Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată în M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Legea 356 din 21 iulie 2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală precum și pentru modificarea altor legi, publicată în M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.

Noul Cod Penal al României – Legea nr. 286 din 2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. , nr. 510 din 24 iulie 2009 nr. 485 din 15 iulie 2010

II Tratate și cursuri

Alexandru Boroi – Drept penal și drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licență. Ed. C.H. Beck. București 2009

Ana Maria Cristina Cercel – Criminologie. Ed. Hamangiu. București 2009

C. Bulai – Manual de drept penal. Partea Genarală. Ed. Universul Juridic. București 2006

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache – Drept penal – curs selectiv pentru licență. Editura Trei București, 2006

Emil Desrsidan – Codul penal Comentat și adnotat. Ed. Proteus. București 2008

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ediția a V a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Gh. Diaconescu – Infracțiunile în legi speciale și legi extrapenale vol. I. Ed. Sirius, București, 1994

Ion Mircea- Criminalistică- Curs universitar. Ed. Lumina Lex . București 2010

Ion Neagu – Tratat de pracedură penală, Ed. Universul Juridic, București 2010

Ion Negu, Mircea Damaschin – Codul de procedură penală. Adnotat cu legislația și jurisprudența 2009. Ed. Universul Juridic. București 2009

Ion Tanoviceanu – Tratat de Drept și procedură penală, vol.III, București,1926

Ioana Vasiu – Drept penal. Partea specială cu referire la noul cod penal. Ed. Albastra Cluj-Napoca 2011

Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea.''Pro''sau''contra''?, Editura Limina Lex, București,1994

Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Editura Paidea, București, 1993

Ovidiu Drimba – Istoria culturii și civilizației. Editura Știintifică și Enciclopedică, București, 1984

O. Loghin, A. Filipaș – Drept penal român, partea specială, ediție revizuită, Ed. Sansa, București, 1992

O. Loghin, T. Toader – Drept penal român – partea specială, ediția a IV-a, Casa de Editură și presă „Sansa” S.R.L., București, 2001

Valerian Cioclei- Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Ed. Universul Juridic. București 2007

Valerian Cioclei – Manual de criminologie. Ed. C.H. Beck. București 2007

Valerian Dumitru Cioclei – Crtitica rațiunii penale. Studii de criminologie juridică și drept penal. Ed. C.H. Beck. București 2009

Vasile Papadopol, Ștefan Danes – Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifica și Enciclopedică, București, 1989

Vasile Păvăleanu – Drept penal general. Manual universitar. Ed. Lumina Lex . București 2009

V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Al. Boroi, Drept penal, partea specială, vol. I, București, 1994

V. Dongoroz Gh .Diaconescu – Infracțiuni în legi speciale și extrapenale. Ed. All, București, 1996

Vintilă Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român. Ediția a II a. Ed. C. H. Beck. București 2004

Tudorel Badea Butoi – Comportamente criminale. Ed. Solaris Print. București 2009

Tudorel Toader – Drept penal român. Partea specială. Ediția a VI a. Ed. Hamangiu. București 2012