Analiza Juridictiilor Disciplinare Si Raspunderea Functionarilor Publici

C U P R I N S

Introducere …………………………………………………………………………………………………..pag. 3

Capitolul I.- Funcția publică ………………………………………………………………………….pag. 8

Considerații generale cu privire la funcția publică și

funcționarul public ……………………………………………………………………..pag. 8

Capitolul II.-Drepturi și obligații ale funcționarilor publici ………………………….pag. 24

Salarizarea și alte drepturi bănești ……………………………………………pag. 27

Temeiul legal ……………………………………………………………………………pag. 38

Sfatul expertului, durata……………………………………………………………..pag. 39

Procedura, excepție, cuantum …………………………………………………..pag. 40

Dreptul funcționarului public ……………………………………………………pag. 42

Obligațiile funcționarului public ……………………………………………..pag. 43

Obligațiile profesionale ale funcționarului public ………………………pag. 44

Capitolul III.- Răspunderea juridică a funcționarului public ……………………………pag. 46

Formele răspunderii juridice a funcționarului public ……………………pag. 47

1. Răspunderea disciplinară a funcționarului public……………………..pag. 47

1.1. Considerații generale …………………………………………………………pag. 47

1.2. Abaterea disciplinară …………………………………………………………..pag. 48

1.2.1. Prezentarea abaterilor disciplinare ……………………………………. pag. 48

1.2.2. Sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarului public ……pag. 49

1.3. Felurile sancțiunilor disciplinare …………………………………………pag. 50

1.4. Principiile procedurii disciplinare …………………………………………pag. 52

2. Răspunderea convenționala a funcționarului public ……………….pag. 54

2.1. Noțiune și temei legal. Trăsături ………………………………………..pag. 54

2.2. Sancțiunile contravenționale …………………………………………….pag. 55

2.2.1. Avertismentul, amenda contraventională, închisoarea contr…..pag. 56

2.2.2. Sancțiunile contravenționale complementare …………………..pag. 57

3. Răspunderea civilă a funcționarului public ………………………………pag. 58

3.1. Considereații generale ………………………………………………………..pag. 58

3.2. Cazurile în care intervine răspunderea civilă …………………………..pag. 58

4. Răspunderea penală a funcționarului public …………………………….pag. 60

4.1. Noțiune. Condiții ……………………………………………………………..pag. 60

4.2. Suspendarea din funcție ……………………………………………………..pag. 61

4.3. Infracțiunile specifice funcționarului public ………………………..pag. 62

Capitolul IV.- Răspunderea disciplinară a funcționarului public . Asigurarea unui serviciu de calitate. Loialitatea față de Constituție și lege …………………………….pag. 67

Loialitatea față de autoritățile și instituțiile publice ……………………………………pag. 68

Libertatea opiniilor. Activitatea publică. Activitatea politică. Folosirea imaginii proprii. Cadrul relațiilor în exercitarea funcției publice. Conduita în cadrul relațiilor internaționale. Interdicția privind acceptarea cadourilor. Limitarea participării la achiziții, concesionări. Conflictul de interese pentru funcția publică. Incoruptibilitatea privind funcționarul public. Raporturile ierarhice directe. Metode de prevenire a încălcării normelor de conduită profesională. Avantaje și dezavantaje ale conduitei profesioniste ale funcționarului public ……………………………………………………pag. 70 – 81

Concluzii …………………………………………………………………………………………………….pag. 83

Bibliografie …………………………………………………………………………………………………pag. 86

I N T R O D U C E R E

În țara noastră există o bogată tradiție în privința reglementării tuturor aspectelor referitoare la regimul funcției din administrația de stat printr-un statut.

Problema funcționarilor publici a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative și de guvernare cunoscute de istorie.

Referindu-ne la legislația modernă, se poate spune ca o primă reglementare cât de cât unitară, cu privire la funcționarii administrativi, se afla în Regulamentele Organice.

Reformele legislative înfaptuite de A.I.Cuza, printre care adoptarea legii instrucțiunii, precum și a legii cu privire la Consiliul de stat, în baza principiilor statornicite prin Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, au cuprins unele referiri la funcționarii din administrația de stat. Prin Constituția lui Cuza se stabilește principiul numirii “indivizilor” care sunt chemați să constituie organul executiv și să voiască în numele său.

Potrivit art.7 din Statutul lui Cuza din 1864, șeful statului numea pe membrii Corpului ponderator. Spre exemplu, în art.26 se arată că mandatul de deputat este necompatibil cu funcțiile de ministri, de membri ai Curții de Casație, de procuror, de director și șefi de secțiune la diferite ministere și prefecturi, de prefect și de subprefect.

Constituția din 1866, în art.88, consacră principiul după care regele numește și revocă pe ministri săi, respectiv numește sau confirmă în funcțiunile publice potrivit legii. Referitor la funcțiunile publice din administrația de stat, sub imperiul Constituției din 1866, nu se poate vorbi de o reglementare juridică unilaterală, în schimb art.132 din Constituție, impunea adoptarea unei legi asupra condițiunilor de admisibilitate și de înaintare în funcțiunile administrațiunii publice.

Deși textul constituțional obliga la o reglementare referitoare la funcția publică, abia în 1923, sub presiunea unor mișcări revendicative puternice din partea funcționarilor, avea să fie adoptată prima lege unitară prin care se reglementa situația juridică a funcționarilor publici și anume Legea din 19 iunie 1923. Între timp fusese adoptată și Constituția din 1923, care stipula prin art.8 alin.(4) că legile speciale vor determina statutul funcționarilor publici.

Se poate spune că Legea din 19 iunie 1923 reprezenta dreptul comun pentru funcționarii publici, la dispozițiile sale se recurgea ori de câte ori nu existau dispoziții speciale chiar în actele normative privitoare la “membri ordinului judecătoresc”.

Pe de altă parte, dispozițiile sale nu se aplicau în cazul funcțiilor publice administrative pentru care existau reglementări speciale, așa cum era Legea contabilitații publice ori legile speciale cu privire la corpul ofițerilor, corpul inginerilor tehnici, corpul inginerilor silvici, corpul agronomic, corpul veterinar, corpul arhitecților, corpul funcționarilor telegrafo-poștași etc., dintre care unele erau anterioare Constituției din 1923.

Legea menționată, deși realizează o reglementare unitară în ce priveste condiția juridică a funcționarilor publici, nu reușește același lucru și în ceea ce priveste situația lor economică, lăsată pe mai departe la discreția bugetelor și a unor legi speciale ; chiar și unitatea situației juridice este la scurt timp afectată de apariția unor legi prin care se instituie regimuri speciale, înregistrându-se în timp multe reglementări prin care se instituie derogări de la statut.

În baza Legii din 1923 s-a dezvoltat însă o bogată și interesantă jurisprudență și s-a format o importantă școală interbelică de drept public, la ale cărei valori, adaptate la condițiile actuale, s-a întors literatura de specialitate de după 1989.

La 3 noiembrie 1923 a fost adoptat Regulamentul Legii statutului funcționarilor publici care stabilește, în detaliu, regimul juridic al funcționarului public în administrația de stat (funcția, gradul, postul, clasa, cum se face numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul disciplinar, dreptul la pensie).

Mai este de menționat că dispozițiile cu privire la funcționarii din administrația centrală, la demnitari erau prevazute și în Legea din 2 august 1929 pentru organizarea ministerelor, iar cu privire la funcționarii din administrația locală, în Legea pentru unificarea administrativă din 1925.

De asemenea, dispoziții foarte importante ce întregesc regimul juridic al funcției publice din administratia de stat românească, după adoptarea Constituției din 1923, se aflau și în Legea din 23 decembrie 1925 pentru contenciosul administrativ.

Legea statutului funcționarilor publici din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare, cu mici modificări până la 8 iunie 1940, când s-a promulgat Codul funcționarilor publici.

Codul, după cum se precizează în art.3, se împărțea în 2 părți : Parte I conținea dispoziții pentru toți funcționarii publici din toate serviciile (condiții generale de recrutare, drepturile și obligațiile, incompatibilitățile, ocrotirea familiei, concedii, pensii, asociații și case de credit), iar Partea a II-a se referea numai la funcționarii administrativi și funcționarii de specialitate, cu excepția celor prevăzuți la art.49 (ex:corpul judecătoresc, ofițerii, corpul didactic, avocații, medicii, inginerii), care aveau legi speciale.

Acest cod a suferit numeroase modificări, motiv pentru care, în baza Legii din 7 februarie 1942, codul a fost republicat în Monitorul oficial din 10 martie 1942, cu o nouă numerotare a articolelor, fiind abrogat în mod expres după 23 august 1942, când s-a adoptat în această materie o reglementare nouă, corespunzătoare noilor principii constituționale ce au fost consacrate printr-o serie de acte juridice, începând cu Decretul 1626/1944 de repunere în vigoare, cu unele modificări, a Constituției din 1923.

Astfel, la 22 septembrie 1946, se adopta Legea nr.746 pentru Statutul funcționarilor publici, lege care cuprindea 6 părți.

Prima parte este consacrată dispozițiilor generale, partea a doua se referea la condițiile de încadrare, partea a treia este intitulată “Tratarea în serviciu”(drepturile funcționarilor publici, retribuții, indemnizații, pensionare etc.), partea a patra se referea la îndatoririle funcționarilor publici, partea a cincea conține dispoziții speciale, iar partea a șasea dispoziții finale și tranzitorii.

Această lege a fost însă abrogată după 3 ani, prin Decretul nr.418 din 16 noiembrie 1949, pe fondul preocupărilor privind adoptarea primului Cod al muncii.

Așadar, din 1923 și până în 1949, funcționarii publici din România au avut un statut legal unitar, situație ce se regăsea și în alte țări europene.

Realitățile politice prin care a trecut România după cel de-al doilea război mondial, ca de altfel toate țările ce au intrat în sfera de dominație a imperiului sovietic, urmare a înțelegerilor de la Yalta, nu au putut rămâne fară efect în ceea ce privește reglementarea funcției publice.

Se conturează teza după care funcționarii, printr-un atare statut, au apărut ca o castă privilegiată, care a fost un instrument în mâna burghezo-moșierimii, pentru exploatarea muncitorilor și țăranilor. Dar puterea fusese luată de comuniști, care au și impus o primă Constituție socialistă a țării și trebuia instaurată dictatura proletariatului, fiind ușor de înțeles că o atare ideologie nu se mai poate concilia cu teza unui drept la carieră al funcționarului public, cu principiul profesionalismului și garantării stabilității în funcție prin contenciosul administrativ și altele asemenea, impuse cu atâtea eforturi și la noi în perioada interbelică.

Funcția publică trebuia politizată, iar în funcțiile publice trebuiau să ajungă reprezentanți ai fostelor clase oprimate, devenite “clase conducătoare” în noul regim, neavând relevanța dacă se pricepeau sau nu.

A fost una dintre cele mai tragice perioade din istoria noastră, practic în perioada stalinistă a fos distrusă fizic întreaga clasă politică a țării și întregul aparat funcționăresc al statului, de la Guvern și până la guardul comunal.Așa se explică că nici una dintre cele 3 Constituții socialiste nu a cuprins nici o referire cu privire la funcția publică, această notiune, ca și multe altele (puterea publică, domeniul public etc.) s-a considerat că a devenit desuetă, funcționarii publici dobândind statutul de “om al muncii”supus acelorași principii juridice ale Codului muncii și angajați în munca de lichidare a exploatării omului de catre om și de construire a socialismului.[1]

În anul 1950 a intrat în vigoare primul Cod al muncii care, în art.2, prevedea: “Codul muncii se aplică, pe de o parte, organelor și instituțiilor de stat, intreprinderilor și organizațiilor economice ale statului, organizațiilor cooperatiste și celor cu caracter obștesc, precum și persoanelor fizice și juridice din sectorul particular, care folosesc munca salarizată.”

Pe de altă parte, în art.25 se admitea posibilitatea adoptării, pentru anumite categorii de raporturi juridice de muncă, a unor reglementări speciale dar, evident, ca regimuri speciale de dreptul muncii, nu de drept administrativ. Oricum, cât a fost în vigoare acest act normativ, nu s-a pus problema unei reglementări speciale pentru raporturile de funcție publică.

Apoi, Codul muncii, în vigoare și astăzi, evident, cu modificările exprese și implicite ulterioare, în primul rând determinate de adoptarea noii Constituții, a venit cu o soluție mai nuanțată, punând problema, în art,61 alin.(2), a unui statut general al personalului din aparatul de stat.

În ciuda argumentelor din literatura de specialitate, un statut general al funcționarilor din administrația publică nu s-a adoptat până la Revoluție, în schimb au fost adoptate prin lege statute disciplinare sau profesionale pentru diferite domenii (ex:cercetare, energie electrică, sistemul bancar, transportul CFR, poșta și telecomunicații etc.), multe în vigoare și în prezent.

Iar, regimul funcției publice în toată această perioadă a fost topit în regimul contractului de muncă, aplicându-se Codul muncii și celelalte reglementări cu caracter general, iar pentru anumite sectoare au fost acceptate și reglementări speciale, fără a ieși din regimul contractual.

C A P I T O L U L I

FUNCȚIA PUBLICĂ

Considerații generale cu privire la funcția publică și funcționarul public

Existența statului, înțeles sintetic ca putere organizată asupra unei populații, pe un anumit teritoriu, a presupus, încă din momentele sale de început, o continuă adaptare la dinamica vieții economice, sociale și politice. Răspunsurile pe care statul le-a oferit cerințelor venite în număr tot mai mare din partea societății s-au concretizat în creșterea volumului și a complexității funcțiilor sale, în multiplicarea atribuțiilor autorităților și organelor sale. Pe bună dreptate, Mircea Djuvara considera că „realitatea cea mai puternică și cea mai interesantă în drept, cea mai pasionantă de studiat este statul“ [1].

Potrivit teoriei separației puterilor în stat, funcțiile pe care statul le dobândește în asigurarea suveranității sale, funcția legislativă, funcția executivă și funcția judecătorească nu pot fi realizate decât prin exercitarea lor de către puteri independente, reprezentate la nivel politico-juridic de organe corespunzătoare.

Pentru realizarea acestor funcții ale statului se înființează servicii publice, care, la rândul lor, sunt înzestrate cu funcții publice – atribuții, competențe și răspunderi specifice sarcinilor pe care acestea le realizează în scopul satisfacerii intereselor generale ale societății [2].

La nivel european au existat puternice preocupări pentru reglementarea funcției publice, fără a se confunda tradițiile privitoare la funcția publică cu apariția unui statut general. Funcția publică exista cu siguranță cu mult înainte de a fi adoptat, în premieră europeană, un statut general al funcției publice, în Spania anului 1852.

[1] Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.72/2003 cu modificările și completările ulterioare; cea mai recentă modificare fiind realizată prin Legea nr. 94/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264/2007.
[2] Statutul funcționarilor publici"- Legea nr.188, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.600/1999, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.365/2007.

În România, reglementarea funcției publice, în sensul modern al accepțiunii, a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice.

Urmează cronologic, prevederi ale Statutului dezvoltător al Convenției de la Paris și ale Legii electorale din timpul lui Cuza, precum și cele ale Constituției din 1866, pentru ca abia prin Constituția din 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcționarilor publici, concretizat prin Legea din 19 iunie 1923, în vigoare până în 1940.

Evoluția ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de cursul evenimentelor care au îndepărtat societatea românească de pe calea unei democrații autentice. Un moment relevant în scurta prezentare a istoricului reglementării funcției publice este adoptarea Constituției României din 1991, iar în temeiul acesteia adoptarea, nejustificat de târziu, a Statutului funcționarului public, prin Legea nr. 188/1999.

Doctrina juridică nu a avut și nu are un punct de vedere unitar asupra problematicii funcției publice, cu atât mai mult cu cât reglementările în materie diferă în funcție de perioada istorică și de realitatea statală la care ne raportăm uneori, aceste reglementări nefiind altceva decât un instrument de impunere a unor concepții politice.

Asupra naturii juridice a funcției publice s-au exprimat diferite puncte de vedere, cele mai semnificative fiind cele constituite în teoria situației contractuale și în teoria statului legal. Prima teorie a încercat definirea funcției publice fie prin intermediul unor instituții de drept civil (contractul de mandat), fie prin intermediul unor instituții de drept administrativ (contractul administrativ). Mai recent, s-a făcut apel la instituții ale dreptului muncii (contractul individual de muncă) pentru a explica natura juridică a funcției publice. Cea de-a doua teorie importantă infirmă caracterul contractual al funcției publice și o înțelege ca pe un statut legal, instituit printr-un act de autoritate, concepție care, așa cum vom arăta, este preluată și de legiuitorul nostru constituant.

Dintr-o asemenea perspectivă, definirea funcției publice nu pare a fi o sarcină prea ușoară.

În doctrina interbelică, funcția publică a fost înțeleasă ca fiind „complexul de puteri și competențe, organizat de lege pentru satisfacerea unui interes general, în vederea de a fi ocupată, în chip temporar, de un titular (sau mai mulți), persoană fizică care, executând puterile în limitele competenței, urmărește realizarea scopului pentru care a fost creată funcțiunea“ [3].

Într-o definiție mai recentă, funcția publică este considerată „situația juridică a persoanei fizice – învestită legal cu atribuții în realizarea competenței unei autorități publice – ce constă în ansamblul drepturilor și obligaților care formează conținutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă și organul care l-a investit“ [4].

Prezentarea a două dintre definițiile de referință în materie nu a avut pretenția de epuizare a posibilelor perspective de analiză a noțiunii de funcție publică, cu atât mai mult cu cât potrivit definiției legale, întâlnită în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, art. 3 și în actele normative care își au temeiul în această Lege, funcția publică este ansamblul atribuțiilor și responsabilităților stabilite de autoritatea și instituția publică în temeiul legii, în scopul realizării competențelor sale.

După o scurtă prezentare a istoricului reglementării funcției publice și a principalelor probleme care au fost ridicate de către doctrina juridică în ceea ce privește natura juridică și definirea noțiunii de funcție publică, vom încerca în cele ce urmează să oferim un punct de vedere asupra semnificației unor prevederi ale Constituției României în legătură cu funcția publică.

Cele mai importante prevederi ale Constituției privind funcția publică se întâlnesc în art. 16 alin. (3) și art. 73 alin. (3) lit. j). În art. 16 din Constituția României din 1991, modificată în 2003, se consacră principiul potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare pot fi ocupate, în condițiile legii, de către persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și demnități.

[3] Lege nr.571/2003 privind aprobarea Codului fiscal (Monitorul Oficial, Partea I, nr.927 din 23/2003) cu modificările și completările ulterioare; cele mai recente modificări fiind realizate prin O.U.G. nr.110/2006 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1028/2006 ) și O.U.G. nr.22/2007 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230/2007).
[4] Athanasiu A, Moarcas C. A., Muncitorul și legea, 1999, Ed. Oscar Print, București, p. 90.

Prin legea de revizuire a Constituției a fost eliminată condiția de avea numai cetățenia română pentru ocuparea unei demnități sau funcții publice, fiind așadar posibilă ocuparea de funcții publice și de către persoanele care au dublă cetățenie, fapt mai apropiat de spiritul reglementărilor europene [5].

Art. 73 alin. (3) din Constituție, care statuează categoriile de legi pe care le adoptă Parlamentul, în enumerarea tuturor domeniilor care sunt reglementate prin lege organică, menționează statutul funcționarilor publici la litera j) și, separat, la lit. p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele și protecția socială.

Semnificația acestei prevederi este diferențierea între regimul statutar al funcționarilor publici și regimul contractual al celorlalte categorii de salariați, pentru că, în concepția legiuitorului constituant român, funcționarul public aparține ramurii dreptului public, deosebindu-se fundamental de salariat. Totodată prin faptul că domeniul de reglementare a statutului funcționarului public este cel al legii organice, este subliniată și importanța deosebită pe care funcția publică și funcționarul public le au în sistemul constituțional și legal.

O discuție interesantă este legată de determinarea funcțiilor publice și implicit a categoriilor de funcționari publici. Interpretarea art. 40 alin (3) și art. 54 alin. (2) din Constituție, în coroborare cu prevederile altor articole din Constituție care fac referire la alte categorii de funcții publice, ne îndreptățesc să considerăm că au calitatea de funcționari publici nu doar persoanele care ocupă o funcție publică în autoritățile sau organele administrației publice, ci și judecătorii Curții Constituționale, magistrații, cadrele active ale armatei, polițiștii, personalul didactic (din învățământul de stat), personalul vamal, personalul silvic.

Categoriilor de funcționari amintite li se aplică prevederile unor legi speciale, alături, desigur, de dispozițiile generale din materie ale Constituției și ale Statutului funcționarului public.

[5] Monitorul Oficial nr.213 din 23 decembrie 1907

Mai amintim faptul că funcția de demnitate publică, menționată de Constituție în art. 16 alin. (3) nu presupune a fi exercitată de către un funcționar public, existând diferențe semnificative între funcționarul public și demnitarul public (președintele României, deputații și senatorii, miniștrii, președintele consiliului județean, consilierii consiliului județean, prefectul, primarul, consilierii locali).

Legea 188/1999 în art. 5 face precizarea că persoanele numite sau alese în funcție de demnitatea publică nu intră sub incidența dispozițiilor ei, iar un alt act normativ, Legea 154/1998, definește, în art. 3, funcția de demnitate publică ca fiind acea funcție publică care se ocupă prin mandat direct, prin alegeri organizate, sau indirect, prin numire, potrivit legii.

Stadiul actual al evoluției legislației românești nu oferă o unitate de concepție asupra problematicii funcției publice, impunându-se cu necesitate anumite modificări pentru corelarea prevederilor diferitelor categorii de acte normative și pentru așezarea acestora la temelia unor raporturi juridice viabile. Ne exprimăm speranța că evoluția procesului integrării europene, pus uneori sub semnul incertitudinii, va însemna și o reașezare a realităților juridice, a reconsiderării funcției publice.

Mobilitatea în cadrul corpului funcționarilor publici se realizează prin modificarea raporturilor de serviciu pentru eficientizarea activității autorităților și instituțiilor publice, în interes public și în interesul funcționarului public, pentru dezvoltarea carierei în funcția publică [1].

Modificarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici de execuție și funcționarilor publici de conducere are loc prin delegare, detașare, transfer, mutarea în cadrul altui compartiment sau altei structuri fară personalitate juridică a autoritații sau instituției publice și prin exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere.

Dacă mobilitatea funcționarilor publici de executie și a funcționarilor publici de conducere se dispune în interes public, în condițiile legii, funcționarii publici nu pot refuza aplicarea măsurilor cu excepția unor cazuri prevazute de lege, sub sancțiunea eliberării din funcția publică.

[1] Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.72/2003 cu modificările și completările ulterioare; cea mai recentă modificare fiind realizată prin Legea nr. 94/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264/2007.

În aceste cazuri, modificarea raportului de serviciu se dispune de către persoana care are competența de numire în funcția publică, cu avizul sau la solicitarea Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Delegarea se dispune în interesul autoritații sau instituției publice în care este încadrat funcționarul public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an [2].

Funcționarul public poate refuza delegarea dacă se află în una dintre situațiile de graviditate, își crește singur copilul minor sau starea sănătații, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.

Delegarea pe o perioadă mai mare de 60 de zile calendaristice în cursul unui an calendaristic se poate dispune numai cu acordul scris al funcționarului public. Pe timpul delegării funcționarul public își păstrează funcția publică și salariul, iar autoritatea sau instituția publică care îl deleagă este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării și al indemnizației de delegare.

Detașarea se dispune în interesul autoritații sau instituției publice în care urmează să își desfășoare activitatea funcționarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În cursul unui an calendaristic un funcționar public poate fi detașat mai mult de 6 luni numai cu acordul său scris [3].

Detașarea se poate dispune dacă pregătirea profesională a funcționarului public corespunde atribuțiilor și responsabilitaților funcției publice, cu respectarea categoriei, clasei și gradului profesional al funcționarului public. Detașarea se poate dispune și pe o funcție publică de conducere dacă funcționarul public îndeplinește condițiile de studii și vechime în specialitatea studiilor și dacă nu există în cadrul autoritații sau instituției publice funcționari publici care să exercite cu caracter temporar funcția publică. Funcționarul public poate fi detașat pe o funcție publică inferioară, numai cu acordul său scris.

[2] Statutul funcționarilor publici"- Legea nr.188, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.600/1999, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.365/2007.

[3] Lege nr.571/2003 privind aprobarea Codului fiscal (Monitorul Oficial, Partea I, nr.927 din 23/2003) cu modificările și completările ulterioare; cele mai recente modificări fiind realizate prin O.U.G. nr.110/2006 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1028/2006 ) și O.U.G. nr.22/2007 (Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230/2007).

În mod excepțional, detașarea se poate dispune și pe o funcție publică din categoria înalților funcționari publici, dacă funcționarul public îndeplinește condițiile de studii și vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice. În acest caz, detașarea se dispune prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire a funcționarilor publici care ocupă funcții publice din categoria înalților funcționari publici, la propunerea conducătorului autoritații sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public detașat.

Funcționarii publici cu statut special pot fi detașați pe funcții publice generale echivalente funcțiilor publice specifice ocupate, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Funcționarul public poate refuza detașarea dacă se află în situația de graviditate, își crește singur copilul minor, starea sănătății, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detașarea, detașarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiții corespunzătoare de cazare, este singurul întreținător de familie sau prin motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs detașării.

Pe perioada detașării funcționarul public își păstrează funcția publică și salariul. Dacă salariul corespunzator funcției publice pe care este detașat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul detașării în altă localitate autoritatea sau instituția publică beneficiară este obligată să-i suporte costul integral al transportului, dus și întors, cel putin o dată pe lună, al cazării și al indemnizatiei de detașare.

Transferul poate avea loc în interesul serviciului sau la cererea funcționarului public.

Transferul se poate face într-o funcție publică pentru care sunt îndeplinite condițiile specifice prevăzute în fișa postului.Transferul în interesul servicului se poate face numai cu acordul scris al funcționarului public transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcționarul public transferat are dreptul la o indemnizație egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport și la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituția publică la care se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării transferului [4].

[4] Athanasiu A, Moarcas C. A., Muncitorul si legea, 1999, Ed. Oscar Print, Bucuresti, p. 90.

Transferul în interesul serviciului se face într-o funcție publică de aceeași categorie, clasă și grad profesional cu funcția publică deținută de funcționarul public sau într-o funcție publică de nivel inferior.Transferul la cerere se face într-o funcție publică de aceeași categorie, clasă și grad profesional sau într-o funcție publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de transfer a funcționarului public de către conducătorul autoritații sau instituției publice la care se solicită transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorități sau instituții publice din administrația publică centrală, între autorități administrative autonome ori, după caz, între autorități sau instituții publice din administrația publică locală.

În cazul funcționarilor publici de conducere, transferul se poate realiza pe funcții publice de conducere de același nivel sau, după caz, de nivel inferior, ale căror condiții de ocupare și experiență profesională necesară în vederea ocupării sunt similare cu cele ale funcției de pe care se efectuează transferul.

Autoritațile sau instituțiile publice între care se realizează transferul sunt obligate să verifice îndeplinirea condiției de similaritate a condițiilor de ocupare și a experienței profesionale.

Autoritățile sau instituțiile publice au obligația de a asigura publicitatea funcțiilor publice vacante care pot fi ocupate prin transfer la cerere. În situația în care doi sau mai mulți funcționari publici solicită ocuparea unei funcții publice vacante prin transfer la cerere, selecția se face pe bază de interviu.

Prin excepție, în cazul înalților funcționari publici, transferul la cerere se poate dispune de persoana care are competența legală de numire în funcția publică, la solicitarea justificată a înaltului functionar public și cu aprobarea conducătorului autoritații sau instituției publice în care se găsește funcția publică vacantă pe care urmează a fi transferat, cu îndeplinirea condițiilor de studii și de vechime în specialitatea studiilor prevazute pentru funcția publică respectivă.

Mutarea pe o altă funcție publică din cadrul autoritații sau instituției publice poate fi definitivă sau temporară și poate avea loc în situația când se dispune de către conducătorul autoritații sau instituției publice în care își desfășoară activitatea funcționarul public, pe o funcție publică vacantă echivalentă, de aceeași categorie sau de nivel inferior pentru care sunt îndeplinite condițiile de studii și de vechime în specialitatea studiilor prevăzute în fișa postului. În acest caz este necesar acordul scris al funcționarului public, la solicitarea justificată a functionarului public, cu aprobarea conducătorului autoritații sau instituției publice, pe o funcție publică vacantă echivalentă, de aceeași categorie sau de nivel inferior pentru care sunt îndeplinite condițiile de studii și de vechime în specialitatea studiilor prevăzute în fișa postului sau în alte situații prevăzute de dispozițiile legale.

În cazul înalților funcționari publici, mutarea definitivă se poate dispune de persoana care are competența legală de numire în funcția publică, la solicitarea justificată a înaltului funcționar public și cu aprobarea conducătorului autorității sau instituției publice în care se găsește funcția publică vacantă pe care urmează a fi mutat definitiv, cu îndeplinirea condițiilor de studii și de vechime în specialitatea studiilor prevăzute pentru funcția publică respectivă.

Mutarea temporară pe o altă funcție publică se dispune motivat, în interesul autoritații sau instituției publice, de către conducătorul autoritații sau instituției publice, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, cu respectarea pregătirii profesionale și a salariului pe care îl are funcționarul public.

Mutarea temporară sau definitivă pe o altă funcție publică vacantă poate fi solicitată de funcționarul public în cazul în care starea sănătății, dovedită cu certificat medical, nu îi mai permite desfășurarea activitații în acel compartiment. Mutarea se poate face pe o funcție publică pentru care funcționarul public îndeplinește condițiile de studii și vechime în specialitatea studiilor și dacă funcționarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuții care îi revin.

Dacă mutarea se dispune în altă localitate, funcționarul public beneficiază de drepturile legale. Funcționarul public poate refuza mutarea în cadrul altei structuri a autorității sau instituției publice în altă localitate, dacă se află în una dintre situațiile [5].

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcții publice de conducere vacante sau temporar vacante se realizează prin promovarea temporară a unui funcționar public care îndeplinește condițiile de studii și de vechime în specialitatea studiilor pentru ocuparea funcției publice și care nu are în cazierul administrativ sancțiuni disciplinare neradiate în condițiile prezentei legi.

[5] Monitorul Oficial nr.213 din 23 decembrie 1907

În mod excepțional, la propunerea justificată a conducătorului autoritații sau instituției publice în al cărei stat de funcții există funcția publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici vacantă sau temporar vacantă, exercitarea cu caracter temporar a acesteia poate fi realizată de către funcționari publici sau, după caz, de funcționari publici cu statut special, cu avizul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici. Această măsură se dispune prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică corespunzatoare categoriei înalților funcționari publici în condițiile în care, din motive obiective, funcția publică nu a putut fi ocupată prin mobilitate.

Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public este numit sau ales într-o funcție de demnitate publică sau într-o funcție de autoritate publică, pentru perioada respectivă, este încadrat la cabinetul unui demnitar, la cabinetul unui primar sau, după caz, la cabinetul unui președinte al consiliului județean ori la cancelaria prefectului, este desemnat de către autoritatea sau instituția publică să desfășoare activități în cadrul unor misiuni diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituții internaționale, pentru perioada respectivă, desfășoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea în condițiile legii, efectuează stagiul militar, serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat, este arestat preventiv, efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcționarul public nu se află în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, precum și pentru însoțirea soțului sau, după caz, a soției ori a unei rude până la gradul I inclusiv, în condițiile legii, se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, în condițiile legii, carantină, în condițiile legii, concediu de maternitate, în condițiile legii, este dispărut, iar dispariția a fost constatată prin hotarâre judecătorească irevocabilă, în caz de fortă majoră, în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru savârșirea unei infracțiuni, pe perioada cercetării administrative, în situația în care funcționarul public care a săvârșit o abatere disciplinară poate influența cercetarea administrativă, la propunerea motivată a comisiei de disciplină, în alte cazuri expres prevăzute de lege [6].

[6] Monitorul Oficial nr.67 din 22 martie 1937.

În termen de 15 zile calendaristice înainte de data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu de data luării la cunoștință de motivul încetării suspendării de drept, funcționarul public este obligat să informeze în scris persoana care are competența legală de numire în funcția publică despre acest fapt.

Neinformarea persoanei care deține competența legală de numire în funcția publică atrage încetarea de drept a raportului de serviciu al funcționarului public.

Persoana care are competența legală de numire în funcția publică are obligația să asigure, în termen de 5 zile, condițiile necesare reluării activității de către funcționarul public.

Raportul de serviciu se suspendă la inițiativa funcționarului public în situația concediului pentru creșterea copilului în vârstă de pâna la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condițiile legii, a concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap pentru afecțiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru desfășurarea unei activitați în cadrul unor organisme sau instituții internationale, pentru participare la campania electorală, pentru participarea la grevă, în condițiile legii.

Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcționarului public, pentru un interes personal legitim, pe o perioadă cuprinsă între o lună și 6 luni, fără ca perioadele cumulate de suspendare să depășească 3 ani în cariera funcționarului public în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice. Conducătorul autorității sau instituției publice nu poate aproba cererea de suspendare a raportului de serviciu al funcționarului public dacă interesul personal legitim este justificat prin desfășurarea de activitați remunerate pe perioada suspendării raporturilor de serviciu.

Suspendarea raportului de serviciu se solicită în scris și motivat de funcționarul public, se aprobă de conducătorul autorității sau instituției publice, numai pe baza unor documente justificative.

Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris, cu cel puțin 15 zile calendaristice înainte de data când se solicită suspendarea, când cererea de suspendare se face cu 48 de ore înainte de declanșarea grevei.

Reluarea activitații se dispune prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică. Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu, precum și cel prin care se dispune reluarea activității de către funcționarul public se comunică Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.

Pe perioada suspendării raportului de serviciu autoritătile și instituțiile publice au obligația să rezerve postul aferent funcției publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, în condițiile legii. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcționarilor publici nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa sau cu acordul funcționarului public în cauză. Perioada suspendării raporturilor de serviciu se consideră vechime în funcția publică.

Încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici se face prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică și are loc prin acordul părților, consemnat în scris, de drept, prin eliberare din funcția publică, prin destituire din funcția publică sau prin demisie [7].

Raportul de serviciu încetează de drept la data decesului funcționarului public, la data ramânerii irevocabile a hotarârii judecătorești de declarare a morții funcționarului public, dacă funcționarul public nu mai îndeplinește una dintre condiții stabilite de lege, la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare sau, după caz, la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parțială ori invaliditate a funcționarului public, potrivit legii, ca urmare a constatării nulității absolute a actului administrativ de numire în funcția publică, de la data la care nulitatea a fost constatată prin hotarâre judecătorească definitivă și irevocabilă, când funcționarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o faptă sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de condamnare, ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau funcției, ca măsură de siguranță ori ca pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus interdicția sau la data expirării termenului în care a fost ocupată pe perioada determinată funcția publică.

[7] Monitorul Oficial nr.74 din 5 aprilie 1929.

Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică. Actul administrativ prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se comunică Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Persoana care are competența legală de numire în funcția publică va dispune eliberarea din funcția publică prin act administrativ, care se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, în urmatoarele cazuri:

autoritatea sau instituția publică și-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar funcționarul public nu este de acord să o urmeze;

autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public;

ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcția publică ocupată de către funcționarul public a unui funcționar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reintegrarea;

pentru incompetența profesională, în cazul obținerii calificativului "nesatisfăcător" la evaluarea performanțelor profesionale individuale;

funcționarul public nu mai îndeplinește condiția prevăzută la art. 54 lit. g);

starea sănătății fizice sau/și psihice a funcționarului public, constatată prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzatoare funcției publice deținute;

ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcționar public de acceptare a numirii.

În perioada de preaviz, persoana care are competența legală de numire în funcția publică poate acorda celui în cauză reducerea programului de lucru, pâna la 4 ore zilnic, fară afectarea drepturilor salariale cuvenite.

În caz de reorganizare a autorității sau instituției publice, funcționarii publici vor fi numiți în noile funcții publice sau, după caz, în noile compartimente în cazul în care se modifică atribuțiile aferente unei funcții publice mai putin de 50%, sunt reduse atribuțiile unui compartiment, este schimbată denumirea fără modificarea în proportie de peste 50% a atribuțiilor aferente funcției publice sau este schimbată structura compartimentului.

Reducerea unui post este justificată dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii.

În cazul reorganizării activității prin reducerea posturilor, autoritatea sau instituția publică nu poate înființa posturi similare celor desființate pentru o perioadă de un an de la data reorganizării.

Destituirea din funcția publică se dispune prin act administrativ al persoanei care are competența legală de numire în funcția publică, ca sancțiune disciplinară aplicată pentru motive imputabile funcționarului public pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave, dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu acționează pentru încetarea acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate [8].

Actul administrativ se comunică funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii. Comunicarea actului administrativ trebuie să se facă anterior datei destituirii din funcția publică.

Funcționarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată în scris persoanei care are competența legală de numire în funcția publică. Demisia nu trebuie motivată și produce efecte după 30 de zile calendaristice de la înregistrare.

La modificare, la suspendarea și la încetarea raportului de serviciu funcționarul public are îndatorirea să predea lucrările și bunurile care i-au fost încredințate în vederea exercitării atribuțiilor de serviciu.

La încetarea raportului de serviciu funcționarul public își păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepția cazului în care raportul de serviciu a încetat din motive imputabile acestuia.

[8] Monitorul Oficial nr.60 din 19 iunie 1923.

Redistribuirea funcționarilor publici se face de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici în cadrul autorităților sau instituțiilor publice din aceeași localitate sau dintr-o localitate aflată la o distanță de până la 50 km de localitatea de domiciliu, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice din alt județ sau aflate la o distanță mai mare de 50 km de localitatea de domiciliu, la cererea funcționarului public.

Redistribuirea funcționarilor publici se face într-o funcție publică de aceeași categorie, clasă și același grad profesional cu funcția publică deținută de funcționarul public.

Redistribuirea se poate face și într-o funcție publică inferioară vacantă, cu acordul scris al funcționarului public.

Redistribuirea într-o funcție publică de conducere se face numai dacă funcționarul public a îndeplinit atribuții similare cu atribuțiile funcției publice de pe care se efectuează redistribuirea, iar funcționarilor publici din corpul de rezervă se dispune prin ordin al președintelui Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Conducătorii autorităților și instituțiilor publice au obligația de a numi funcționarii publici redistribuiți cu caracter permanent sau temporar.

În cazul în care conducătorii autoritaților și instituțiilor publice refuză încadrarea funcționarilor publici, funcționarul public se poate adresa instanței de contencios administrativ competente [9].

Funcționarii publici părăsesc corpul de rezervă și pierd calitatea de funcționar public după împlinirea termenului de 2 ani de la data trecerii în corpul de rezervă, în cazul în care Agenția Națională a Funcționarilor Publici îl redistribuie într-o funcție publică vacantă corespunzătoare studiilor absolvite și pregătirii profesionale, iar funcționarul public o refuză, angajarea în baza unui contract de muncă pe o perioadă mai mare de 12 luni sau la cererea funcționarului public.

[9] Monitorul Oficial nr.131 din 8 iunie 1940.

În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ, anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public. La solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută.

C A P I T O L U L II

DREPTURI ȘI OBLIGAȚII ALE FUNCȚIONARILOR PUBLICI

Funcționarul  public , grație  raportului  juridic  la  care  este  parte , dispune  de  o  totalitate  de  obligații  și  drepturi , îndatoriri  și  chiar  restricții . Drepturile  și  obligațiile  funcținarului  public  constituie  o  unitate  și , practic , nu  există  independență  unele  de altele .

În  calitate  de  subiect  al  raportului  juridic  de  funcție , care  este  reglementat  de  normele  dreptului  administrativ , funcționarul  public  este  titular  de  drepturi , care  îi  sînt  necesare  în  vederea  exercitarii  atribuțiilor  funcției  respective . Valorificîndu-și  drepturile , funcționarul  public , de  fapt , acționează  în  scopul  realizării  puterii  publice , iar  actele  pe  care  le  întocmește  poartă  un  caracter  obligatoriu  pentru  cei  pe  care  îi  vizează .

Drepturile  acordate  funcționarilor  publici  constituie  un  mijloc  prin  care  autoritățile  și  instituțiile  publice  își  realizează  sarcinile . În  fond , materializarea  acestor  drepturi , prin  exercitarea  lor , constituie  o  îndatorire  pentru  ei .

Funcționarul  public  trebuie  să  beneficieze  de  drepturile  de  funcție  numai  în  scopul  pentru  care  i-au  fost acordate , anume  realizarea  interesului  general  și  în  nici  un  caz  în  interes  personal .

Un  factor  important  la  acest  capitol  este  faptul  că  funcționarului  public ,  în  vederea  investirilor  pe  care  le  comportă  în  exercitarea  funcției , trebuie  să  i  se  recunoască  dreptul  la  exercitarea  funcției  sale  și  acest  drept  trebuie  privit  atit  în  raport  cu  acei  carora  li  se  adresează  funcția   publică , cît  și  în  raport  cu  administrația  publică . Fiind  un  intermediar  legal , rezultă  că acesta  necesită  stabilitate  și  inomavibilitate . Dreptul  la  stabilitate  este  dreptul  asigurat  de  stat  funcționarului  public . Aceasta  înseamnă  că , fiind  numit  în  mod  legal , acesta  nu  va  fi  suspendat  sau  revocat  decît  pentru  anumite  motive  întemeiate  legal .

Funcționarul  public  dispune  de  drepturi  care  sînt  în  legatură  cu  profesia sa  și  de  drepturi  care  sînt  personale , unele  au  caracter  general  iar  altele  au  caracter  special .

Funcționarul  public , în vederea  atribuțiilor  de  serviciu  ce  îi revin , dispune de  drepturi  speciale , garantate  de  Legea  serviciului  public și  anume : să  examineze  problemele  și  să ia decizii în  limitele  împuternicirilor  sale ; să  solitice , în  limitele  competenței  sale , și  să primească  de la alte  autoritați  publice , precum  și de la  personae  fizice  și juridice , indiferent  de tipul  de proprietate  și  forma  juridică  de  organizare  a lor , informația  necesară : să  își  perfectioneze  pregătirea  profesională : să avanseze  în  serviciul  corespunzator  pregătirii  lui  profesionale , capacitaților  intelectuale , rezultatelor  atestării , constiinciozității  în  exercitarea  atribuțiilor , în  cazul  în  care  participă  la  concurs  pentru  ocuparea  funcțiilor  vacante  de rang  superior ; să  își  cunoască  drepturile  și  obligatiile  de serviciu ; să  fie  remunerate  conform  funcției , pregătirii  profesionale  și  experienței  sale  de  muncă ; să  se  asocieze  prin  sindicate  și  să  participe  la  activitatea  lor  în  afara  orelor  de  program ; să  beneficieze  de  protecție  juridică , în  corespundere  cu  statutul  său .

Un drept  al  funcționarilor  publici , menționat  deja , este  dreptul  de  a  pretinde  la  promovarea lor  în  funcții  superioare  în  ierarhia  autoritatilor  și  instituțiilor  publice  în  care își  desfășoară  activitatea  sau  în  altele . Promovarea  are  loc  pe  baza  competenței  și  contribuției  aduse  la  activitatea  instituțiilor  administrației  publice .

   Dreptul  la  protecția  din  partea  legii   constituie  un  dret  important  pe  care  îl  au  funcționarii  AP  în  exercitatrea  atribuțiilor  și  competențelor  de  serviciu .

     Funcționarii  publici  au , în  condițiile  legii , dreptul  la  opinie . Acest  drept  decurge  din  libertaetea  fundamentală  a  oricarui cetățean  la  conștiința  și  la  exprimare , prevăzute  de  Constiție .

      Dreptul  la  opinie  însă  trebuie  perceput  în   sensul  că  se  garanteză  funcționarului  public  acest  drept  cu  unele  limitări  determinate  de  specificitatea  activității  desfășurate . Acest  drept  urmează  să  fie  interpretat  în  sensul  dispozițiilor  conforn  carora  cariera  funcționarului  public  nu  poate  fi  afectată  în  nici  un  fel  pentru  opiniile  exprimate , pentru  actele  și  poziția  sa  în cursul  unei  campanii  electorale , al   exercitării  unui  mandat  elecctiv  într-un  organ  consultativ . Realizarea  dreptului  de  opinie  nu  trebuie  să  influiențeze  însă  comportamentul  funcționarilor  publici  în  modul  de  realizare  a  sarcinilor  care  le-au  fost  repartizate , în  funcție  de atribuțiile  funcției  deținute .

    Dreptul  la  asociere  sindicală  constituie  un  alt  drept  al  funcționarilor  publici  care  include  în  sine  anumite  restricții  pentru  unele  categorii  de  funcționari .

     Dreptul  la  grevă  este  un  drept  care  se  realizează  în  colectiv . În  Germania, Belgia  sau  Danemarca  dreptul  la  grevă  este  interzis  tuturor  funcționarilor  publici .

     Un  alt  drept  al  funcționarilor  publici  este  acela  de  a  li  se  restitui  cheltuielile  de  transport  și  cazare  și  de  a  li  se  plăti  diurna , ca  indemnizație  pentru  cheltuielile de  întreținere   și  pentru  deplasările  ce  le  efctuiază  în  interes  de  serviciu  în  condițiile  prevăzute  de  lege . Desigur , acest  drept  poate  fi  realizat  și  prin  acordarea  unei  chenzine  în  vederea  îndeplinirii  misiunii .

    Pentru  rezultatele deosebite  obținute  în  activitatea  desfășurată , funcționarul  administrației  publice  poate  primi  un  salariu  de  merit , aplicat  la  salariul  de  bază . Funcționarii  publici  au  dreptul la  spor  de  vechime  în  muncă , spor  de  stabilitate , iar  acolo  unde  este  cazul  și  de  alte  sporuri , cum  sunt :spor  de  muncă  în  timpul  nopții , spor  de  periclitate  și  alte  sporuri  stabilite  potrivit  legii .

    De  asemenea , funcționarii  publici  au  dreptul  la  concediul  de  odihnă  anual , concedii  medicale , iar  femeile  și  la  concedii  de maternitate  și  pentru  creștrea  și  îngrijirea  copilului  plătite .

Despre  aceste  drepturi  putem  spune  că  sunt  niște  reglementari  legale  întîlnite  în  Legea  cu  privire  la  Serviciul  public  și  desigur  în  Codul  Muncii .

Reeșind  din  cele  menționate  anterior  cu  siguranță  putem  conchide  faptul  că  ansamblul  drepturilor  și  obligațiilor    funcționarilor  publici  reprezintă  chiar   și  ansamblul  indispensabilităților  pentru  efectuarea  serviciului  public .

Prin  urmare  drepturile  funcționarilor  publici  constituie  un  garant  al  respectării  legalitații  și  activității  desfășurate  în  cadrul  serviciul  public .

Salarizarea și alte drepturi bănești

Art. 38. – (1) Pentru munca prestată în condițiile prevăzute în contractul individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu în bani convenit la încheierea contractului de muncă.

(2) La unitațile producătoare de produse agricole, o parte din salariu se poate plăti și în natură. Plata în natură, stabilită prin negocieri colective în unitați, nu poate depăși 30% din salariu.

(3) Plata în natură a unei părți din salariu, în condițiile stabilite la art. 160 din Codul muncii, este posibilă numai dacă este prevazută expres în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă.

(4) Salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.

Art. 39. – (1) Formele de organizare a muncii și de salarizare ce se pot aplica sunt următoarele:

a) în regie sau după timp;
b) în acord;
c) pe bază de tarife sau cote procentuale din veniturile realizate;
d) alte forme specifice unitații.
(2) Organizarea muncii și salarizarea în acord pot avea loc într-una din urmatoarele forme:

a) acord direct;
b) acord progresiv;
c) acord indirect;
(3) Acordul direct, progresiv sau indirect se poate aplica individual sau colectiv.

(4) Formele de organizare a muncii și de salarizare ce urmează să se aplice fiecărei activități se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate sau, după caz, institutie.

Art. 40. – (1) Se stabilesc următorii coeficienți minimi de ierarhizare, pentru urmatoarele categorii de salariați:

a) muncitori:
1. necalificați = 1,
2. calificați = 1,2;
b) personal administrativ încadrat în funcții pentru care condiția de pregătire este:
1. liceală = 1,2,
2. postliceală = 1,25;
c) personal de specialitate încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este:
1. scoala de maiștri = 1,3,
2. studii superioare de scurtă durată = 1,5;
d) personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de studii superioare = 2.
(2) Coeficienții de salarizare de la alin. (1) se aplică la salariul minim negociat pe unitate.

(3) Salarizarea personalului încadrat conform alin. (1) se va stabili ținând cont și de standardele ocupaționale corespunzătoare ocupației respective.

(4) Salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, în medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/ora, începând cu 1 ianuarie 2007.

Art. 41. – (1) Părțile contractante sunt de acord ca în perioada urmatoare să acționeze pentru includerea unor sporuri în salariul de bază, care să reprezinte retribuția pentru munca prestată și condițiile de la locul de muncă, astfel încât salariul de bază să aibă pondere majoritară în salariu.

(2) Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde acestea nu sunt cuprinse în salariul de bază.

(3) Sporurile minime ce se acordă în condițiile prezentului contract sunt:
a) pentru condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau penibile, 10 % din salariul de bază;
b) pentru condiții nocive de muncă, 10% din salariul minim negociat la nivel de unitate;

c) pentru orele suplimentare și pentru orele lucrate în zilele libere și în zilele de sărbători legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază;

d) pentru vechime în muncă, minimum 5% pentru 3 ani vechime și maximum 25% la o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază;
e) pentru lucrul în timpul noptii, 25% din salariul de bază;

f) pentru exercitarea și a unei alte funcții se poate acorda un spor de până la 50% din salariul de bază al funcției înlocuite; cazurile în care se aplică această prevedere și cuantumul se vor stabili prin negocieri la contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unități sau unități.

(4) Sporurile prevăzute la alin. (3), lit. a) și b), nu se includ în salariul de bază și nu se mai acordă după normalizarea condițiilor de muncă în conformitate cu dispozițiile art. 25 din prezentul contract.

(5) Prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitați și unități pot fi negociate și alte categorii de sporuri (spor de izolare, spor pentru folosirea unei limbi străine, dacă aceasta nu este cuprinsă în obligatiile postului etc.).

Art. 42. – (1) Adaosurile la salariul de bază sunt:

a) adaosul de acord;

b) premiile acordate din fondul de premiere, calculate într-o proporție de minimum 1,5% din fondul de salarii realizat lunar și cumulat;

c) alte adaosuri convenite la nivelul unităților și instituțiilor.

(2) Alte venituri sunt:

a) cota-parte din profit ce se repartizează salariaților, care este de până la 10% în cazul societăților comerciale și de până la 5% în cazul regiilor autonome;

b) tichetele de masă, tichetele cadou, tichetele de creșă și alte instrumente similare acordate conform prevederilor legale și înțelegerii părților.

(3) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada pentru care se acordă cota de profit salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și, după caz, instituție.

Art. 43. – (1) Angajatorul va asigura condițiile necesare realizării de către fiecare salariat a sarcinilor ce îi revin în cadrul programului zilnic de muncă stabilit.
(2) În situația în care angajatorul nu poate asigura pe durata zilei de lucru, parțial sau total, condițiile necesare realizarii sarcinilor de serviciu, el este obligat să plătească salariaților salariul de bază pentru timpul cât lucrul a fost întrerupt.
(3) În cazuri excepționale, când din motive tehnice sau din alte motive activitatea a fost întreruptă, salariații vor primi 75% din salariul de bază individual avut, cu condiția ca încetarea lucrului să nu se fi produs din vina lor și dacă în tot acest timp au ramas la dispoziția unității. Prin negocieri la nivelul unității sau instituției se va stabili modul concret de realizare a prevederii de a rămâne la dispoziția unității, prezenți în incinta unității în așteptarea reluării activității sau la domiciliu, de unde să poată fi convocați de unitate.

(4) În cazurile prevăzute la alin. (3), salariații beneficiază și de celelalte drepturi prevăzute de lege pentru astfel de situații.

(5) În cazul în care din motive obiective este necesară reducerea sau întreruperea temporara a activității, pentru maximum 15 zile pe an, cu obligativitatea reluării ei, unitatea, cu acordul sindicatelor, poate acorda concediu fară plată.

Art. 44. – Plata salariilor se face periodic, la datele ce se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivelul unității sau instituției.

Art. 45. – Salariații unităților trimiși în delegație în țară sau străinătate vor beneficia de următoarele drepturi:

a) decontarea cheltuielilor de transport, de asigurare și a costului cazării, potrivit condițiilor stabilite prin contractele colective de muncă la celelalte niveluri;
b) diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unități sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică la instituțiile publice.

Art. 46. – Salariații unităților trimiși în detașare beneficiază de drepturile de delegare prevăzute la art. 45. în cazul în care detașarea depășeste 30 de zile consecutive, în locul diurnei zilnice se plătește o indemnizație egală cu 50% din salariul de bază zilnic. Această indemnizație se acordă proporțional cu numărul de zile ce depășește durata neîntreruptă de 30 de zile.

Art. 47. – Persoanele detașate își mențin toate drepturile pe care le-au avut la data detașării, cu excepția celor privind igiena și protecția muncii, chiar dacă la locul de muncă unde sunt detașate acestea nu se mai regăsesc. Dacă la locurile de detașare, drepturile echivalente au niveluri mai mari sau se acordă și alte drepturi, persoanele detașate beneficiază de acestea, inclusiv de toate drepturile privind protecția și igiena muncii, corespunzătoare noului loc de muncă.

Art. 48. – (1) Toate drepturile bănești cuvenite salariaților se plătesc înaintea oricăror obligații bănești ale unității.

(2) în caz de faliment sau lichidare judiciară, salariații au calitatea de creditori privilegiați, iar drepturile lor bănești constituie creanțe privilegiate, urmând să fie plătite integral, înainte de a-și revendica cota-parte ceilalți creditori.

Art. 49. – Angajatorii vor ține o evidență în care să se menționeze activitatea desfășurată în baza contractului individual de muncă și drepturile de care salariații au beneficiat și le vor elibera dovezi despre acestea.

Art. 50. – Salariații care se pensionează pentru limita de varstă primesc o indemnizație egală cu cel puțin două salarii de bază avute în luna pensionării.

Art. 51. – în afară de ajutoarele prevăzute de lege, la care au dreptul, salariații vor beneficia și de urmatoarele ajutoare:

a) în cazul decesului salariatului, un ajutor acordat familiei, de cel puțin două salarii medii lunare pe unitate;

b) dacă decesul a survenit din cauza unui accident de muncă, a unui accident în legătură cu munca sau a unei boli profesionale, cuantumul ajutorului acordat familiei va fi de cel puțin 3 salarii medii pe unitate;

c) un salariu mediu pe unitate, plătit de aceasta mamei, pentru nașterea fiecărui copil; dacă mama nu este salariată, soțul acesteia beneficiază de plata unui salariu mediu pe unitate;
d) un salariu mediu pe unitate plătit de unitate la decesul soțului sau soției ori la decesul unei rude de gradul I aflate în întreținerea salariatului

"Salarium" reprezintă rația pe care o primeau soldații din armata romană. Mai târziu locul sării a fost luat de contravaloarea cumpărării acesteia. Cu timpul întreaga soldă a devenit "salarium". Termenul s-a extins în toate țările latine dar și în cele anglo-saxone (salary) cu sensul de echivalent valoric al unei activități prestate. În afara "salariului", în limba română, ca și în alte limbi, se utilizează termenii de "remunerație" sau "retribuție". Spre exemplu, în dreptul muncii din Germania, denumirea de salariu este utilizată numai în cazul muncitorilor, pentru funcționari este folosit cuvantul "retribuție" iar pentru practicanții profesiilor liberale este uzitat termenul de "onorariu".
În sistemul american, respectiv canadian, precum și în cel anglo-saxon, în opoziție cu ceea ce prevede legislația germană, termenul de salariu se folosește doar în cazul funcționarilor, în special pentru cei de nivel superior, angajaților din sectorul de vânzări, angajaților clerului, precum și pentru angajații din sectorul managerial (lucrătorii cu halate albe) și consfințește plata unei sume săptămânale, lunare sau anuale. Pentru celelalte categorii de personal, incluzând și muncitorii, se utilizează termenul de retribuție. Aceasta se referă la o sumă oră de plată și reprezintă modul de plată folosită cel mai frecvent pentru angajații din sectoarele de producție și de întreținere .

Angajații care beneficiază de salariu au, de obicei, anumite avantaje suplimentare față de cei care primesc retribuție, spre exemplu, concediu medical, asigurări medicale sau de viață, concediu pentru necesități personale, precum și un risc mai redus ca salariul să fie afectat de absențe. În schimb, beneficiarii de retribuție primesc mai ușor ore suplimentare însoțite de o plată corespunzatoare.

În România socialistă, conceptul de salariu a fost înlocuit cu cel de retribuție, salariul considerându-se a avea conotații capitaliste (Legea retribuirii după cantitatea și calitatea muncii – Legea nr.57/1974).

În România de după revoluția din 1989, conform Codului muncii [1] , salariul a devenit exclusiv atributul relațiilor de muncă stabilite în baza contractelor de muncă: "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă" (art.154).

Salariu, conform Statutului funcționarilor [2], primesc și funcționarii publici deși nu lucrează în baza unor contracte de muncă: "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, prime și alte drepturi salariale …….. în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici." (art. 31).

În acest sens a fost elaborat și Codul fiscal [3]: "sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care se acordă …" (art. 55).

[1] Legea nr.53/2003 privind Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.72/2003 cu modificările și completările ulterioare; cea mai recentă modificare fiind realizată prin Legea nr. 94/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 264/2007.
[2] Statutul funcționarilor publici"- Legea nr.188, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.600/1999, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.365/2007.

[3] Lege nr.571/2003 privind aprobarea Codului fiscal (Monitorul Oficial, Partea I, nr.927 din 23/2003) cu modificările și completările ulterioare;

În opinia noastră, dacă salariul a fost definit drept atribut al salariaților, în cazul funcționarilor publici, respectiv în cazul raporturilor de serviciu instituite în baza actelor de dispoziție, ar fi trebuit făcută distincție, prin retribuție, caz în care categoria fiscală a veniturilor din salarii ar trebui să primească denumirea de "venituri din salarii, retribuții și asimilate acestora".

În literatura juridică, salariul a fost considerat drept "totalitatea drepturilor bănești cuvenite pentru munca prestată" [4].

În sens modern, conținutul conceptului de salariu a fost extins prin adaugarea la componența monetară a unor elemente materiale de stimulare profesională, așa numitele avantaje în natură (locuință, hrană, îmbrăcăminte, telefon, autoturism etc.), inițial neimpozabile dar, care, cu timpul, au intrat sub incidența fiscală.
Relațiile care se statornicesc, în procesul muncii, între partenerii sociali, (angajatori – patroni și angajați – salariați) pe de o parte, și statul pe de altă parte, s-au dezvoltat continuu odată cu dezvoltarea socială, tehnologică și spirituală a unei societăți determinând ceea ce se numeste "sistemul de salarizare".

În conținutul sistemului de salarizare legislația salarială deține locul principal fiind compusă dintr-un număr însemnat de acte normative, din care cele mai importante sunt: constituțiile; legile cadru privind salarizarea; legile privind angajarea salariaților în funcție de competență; legile privind impozitul pe salarii și hotărârile guvernamentale emise în aplicarea acestora; legile privind garantarea salariului minim; legile privind contractele individuale și colective de muncă; legile privind stabilirea salariilor de bază în sistemul public și indemnizațiilor pentru persoanele care îndeplinesc funcții de demnitate publică.

În ceea ce priveste România, primele reglementări legate de salarizare au aparut în agricultură, imediat după răscoala din 1907, prin Legea pentru învoielile agricole [5]. Potrivit acestei legi proprietarii de terenuri care utilizau țărani pentru executarea muncilor agricole trebuiau să încheie cu aceștia "învoieli agricole". Legea prevedea că plata trebuie efectuată în bani și nu putea fi înlocuită cu nici o alta formă de retribuire, precum produse, mărfuri, băuturi ș.a. și trebuia corelată cu volumul muncii prestate.

[4] Athanasiu A, Moarcas C. A., Muncitorul și legea, 1999, Ed. Oscar Print, București, p. 90.
[5] Monitorul Oficial nr.213 din 23 decembrie 1907

Acest principiu a fost dezvoltat mai târziu prin Legea privitoare la organizarea și încurajarea agriculturii [6] din martie 1937, conform căreia angajarea lucrătorilor se putea face numai pe bază de contracte scrise, autentificate de primarul comunei, iar plata muncii trebuia facută numai în bani.

În contextul dezvoltării economice de după Marea Unire din 1918 și al creării Organizației Internaționale a Muncii, între anii 1919 și 1929 au intrat în vigoare o serie de acte normative esențiale pentru domeniul muncii și salarizării, precum: Legea reglementării conflictelor de muncă, din 1920; Legea sindicatelor profesionale, din 1921; Legea repausului duminical, din 1925; Legea pentru ocrotirea muncii femeilor și copiilor și durata muncii, din 1928; Legea privind organizarea serviciului de inspecție a muncii, din 1927.

În industrie, primele reglementări cu privire la salariu au apărut în 1919 odată cu adoptarea primelor contracte colective de muncă. Prin aceste contracte se stabilea un salariu minim pe zi, repaus duminical și spor la salariu pentru munca de noapte. Odată cu organizarea salariaților în sindicate, numărul contractelor colective de muncă s-a extins și a apărut necesitatea legiferării acestora, fapt care s-a realizat prin Legea asupra contractelor de muncă [7] din aprilie 1929. În această lege se prevedea că remunerația putea fi stabilită pe unitatea de timp sau în funcție de lucrarea, cantitatea sau calitatea lucrului efectuat sau prin convenția părților. Legea interzicea remunerarea muncii exclusiv în natură și prevedea posibilitatea ca părțile să reglementeze prin contractul individual de muncă posibilitatea participării salariaților la beneficii. Moderne erau și elementele de protecție și garantare a salariului astfel încât erau interzise compensările între creanțele patronilor și drepturile bănești ale salariaților. Reținerile cu orice titlu din salarii și beneficii nu puteau cumula mai mult de două treimi din drepturile bănești cuvenite. În mod concret salariile se stabileau de către părți prin contractul individual de muncă, în concordanță cu clasele prevăzute de contractul colectiv de muncă. Orice clauză din contractul individual de muncă contrară prevederilor contractului colectiv de muncă era nulă de drept.

[6] Monitorul Oficial nr.67 din 22 martie 1937.

[7] Monitorul Oficial nr.74 din 5 aprilie 1929.

În 1939 prin Legea nr. 775 s-au înființat pe lângă fiecare inspectorat general al muncii, comisii mixte tripartite (salariați, patronat, stat) pentru stabilirea salariilor minimale în intreprinderile particulare, comerciale, industriale și de transporturi. Aceste decizii trebuiau aprobate de ministrul muncii și publicate în Monitorul Oficial. Legea recomanda comisiilor să aiba în vedere asigurarea unor condiții decente de viață salariaților. La stabilirea salariilor minime trebuia ținut cont și de avantajele în natură acordate salariaților cum ar fi: locuință, hrană sau bonificații.
În anul 1941 prevederile acestei legi au fost extinse la toate intreprinderile, indiferent de capitalul acestora.

Salarizarea funcționarilor publici a fost reglementată prin Statutul funcționarilor publici [8] aprobat prin Legea nr. 103 din 1923 și prin Regulamentul pentru aplicarea Legii Statutului Funcționarilor Publici. Statutul stabilea în detaliu regimul juridic al funcționarului public din administrația de stat (funcția, gradul, postul, clasa, modalitățile de numire, pregătirea profesională, salariul, etc.) și a prevăzut că funcționarii publici au dreptul la salarii corespunzatoare gradului sau funcției ocupate la un spor pentru chirie, ajutor de familie pentru cei cu copii și în mod exceptional la un adaos pentru scumpirea traiului.

Codul funcționarilor publici [9] adoptat în 1940 stabilea pe langă condițiile generale de recrutare, drepturile și obligațiile, incompatibilitățile, ocrotirea familiei, concediile, pensiile, asociatiile și casele de credit ale funcționarilor publici și salariul tuturor tipurilor de funcționari publici. Potrivit acestui cod, funcționarul primea un salariu corespunzător tipului de salarizare și funcției pe care o ocupa precum și a categoriei de salarizare.

[8] Monitorul Oficial nr.60 din 19 iunie 1923.
[9] Monitorul Oficial nr.131 din 8 iunie 1940.

Socialismul romanesc a considerat salariul drept o componentă a relațiilor de producție, o modalitate de participare a oamenilor muncii la repartizarea producției materiale și nu a acceptat concepția marxistă a salariului – preț al forței de muncă.
Codul muncii, adoptat la 8 iunie 1950 a stabilit raporturi de muncă pentru toți salariații, inclusiv pentru funcționarii publici, fară distincție între aceste categorii aparte ale funcționarilor publici și ceilalți angajați ai sectorului public românesc și excludea, sub orice formă, posibilitatea salariaților și unitaților de a negocia individual sau colectiv conditiile de muncă.

În acest sens, un nou cod al muncii a intrat în vigoare la 1 martie 1973. La momentul adoptării sale, în concordanță cu normele de bază ale dreptului international al muncii, a reprezentat în pofida accentelor de propagandă cel mai avansat act normativ în materia raporturilor de muncă din rândul fostelor tări socialiste. Codul nu putea însă reflecta altceva decat spiritul concepției despre muncă și societate în socialism: reglementarea centralizată a aspectelor referitoare la raporturile de muncă; rolul extrem de scazut al sindicatelor și contractelor colective de munca, nereglementarea dreptului la grevă.
După 1989, România a parcurs un proces complex și dificil de trecere la economia de piață, astfel încât Codul muncii a devenit inaplicabil, cu excepția Contractului individual de muncă fără de care raporturile de muncă nu puteau să existe.
Codul muncii adoptat prin Legea nr. 53/2003 inaugurează o nouă etapa în evoluția legislației muncii din România. Fată de Codul Muncii din 1973, noul cod aduce reglementări moderne, adaptate la piata muncii din Europa, care protejează salariații și le dau o mai mare siguranță a locurilor de muncă, fapt pentru care și-a atras critici dar și renumele de "cod eminamente sindical" (în varianta din 2003 presa a identificat un numar de 304 drepturi, 246 în favoarea salariaților și numai 58 în favoarea angajatorilor).

Modificarea Codului muncii în septembrie 2006 s-a datorat criticilor primite de România din partea Comisiei Europene în sensul ca Legea 53/2003 nu respectă în totalitate reglementările comunitare, cu precădere în domeniile organizării timpului de muncă, respectiv al procedurilor de concediere colectivă.

În același timp, pentru organizarea și funcționarea activității funcționarilor publici a fost elaborată Legea nr. 188/1999, denumită Lege privind Statutul functionarilor publici, (republicată) [10] prin care se stabilesc drepturile și obligațiile funcționarilor publici, a caror activitate are o serie de particularități față de activitatea funcționarilor privați.
În ceea ce privește impozitarea de după 1990 a "persoanelor fizice române sau străine care realizează pe teritoriul României venituri sub formă de salarii și alte drepturi salariale" aceasta începe cu H.G. nr. 52/1991 [11] . Hotararea de guvern a anulat Legea nr.1/1997 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unitaților de stat, a reintrodus în România acordarea drepturilor salariale în formă brută și impozitul individual pe salariu.

După adoptarea constituției și a primei legi a finanțelor publice [12] taxele și impozitele au trebuit să fie stabilite prin lege. În acest sens, parlamentul a adoptat Legea nr. 14/1991, Legea salarizării [13], care a stabilit cadrul general și principiile de bază ale salarizării în raport cu cerințele trecerii la economia de piață precum și Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii [14].

[10] Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007.

[11] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15/23.01.1991.

[12] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23/30.01.1991 – Legea nr.10/1991, art 3.
[13] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32/09.02.1991.

[14] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70/03.04.1991.

Codul fiscal, a concentrat experiența Ordonanței nr.73/1999 privind impozitul pe venit, a reorganizat conceptul de globalizare și regularizare a veniturilor în România, a făcut ordine în acest domeniu clasificând activitățile generatoare de venituri și a instituit reguli specifice de impozitare pentru fiecare dintre activitățile definite.
Odată cu adoptarea acestor acte normative, în România, salarizarea vizează două domenii principale: salarizarea în domeniul privat, gestionată de Codul muncii care reglementează relațiile – raporturile de muncă și salarizarea în domeniul public, reglementată prin legi speciale și statute profesionale care instituie relații – raporturi de serviciu. Din domeniul din urmă se desprinde totuși o categorie distinctă și anume: "personalul contractual salariat din aparatul propriu al autoritaților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, intreținere – reparații și de deservire, paza, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii" [15] . Toate aceste categorii de personal primesc "salariu", simplificare binevenită dar care poate conduce la anumite inconsecvențe privind limbajul (salariu – derivat de la salariat – primit de catre funcționarii publici care în fapt nu sunt salariați).

Temeiul legal

În așteptarea unor vremuri mai bune pentru funcționarii publici din instituțiile statului, pentru a preveni declanșarea unor noi conflicte colective de muncă la acest nivel, Guvernul a elaborat O.G. nr. 6/2007. Ordonanța priveste unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007. 

Acest act normativ se aplică numai în cazul funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată nu și în cazul personalului contractual care își desfășoară activitatea profesională în cadrul instituțiilor și autoritaților publice în conformitate cu prevederile Codului muncii. 

[15] art.6. lit.a din legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Totodată, dispozitiile O.G. nr. 6/2007 se completează de drept cu prevederile Legii nr. 188/1999 și ale Legii nr. 7/2004 privind Codul de conduită al funcționarilor publici, republicată abrogând totodată în mod expres ori implicit o serie de prevederi ale H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, republicată, respectiv O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în cursul anului 2006.

Sfatul expertului

Deși, potrivit surselor oficiale, O.G. nr. 6/2007 urmează a avea o durată de aplicare relativ scurtă, limitată la anul 2007, în realitate există deja propuneri referitoare la permanentizarea aplicării dispozițiilor acestui act normativ.

Iată noutățile pe care le aduce cu sine O.G. nr. 6/2007 cu privire la acordarea concediului de odihnă al funcționarilor publici:

Durata

Durata concediului de odihnă plătit variază de la 21 de zile lucrătoare pentru funcționarii publici cu vechime în muncă de pană la 10 ani, la 25 de zile lucrătoare pentru funcționarii publici care au peste 10 ani de vechime în muncă.

Prin această reglementare, preluată integral din H.G. nr. 250/1992, sunt respectate prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național în vigoare, care prevăd acordarea unui concediu de odihnă plătit cu o durată de minimum 21 de zile lucrătoare.

Atentie

În cazul funcționarilor publici încadrați cu fracțiune de normă, rămân aplicabile dispozițiile H.G. nr. 250/1992, care stabilesc că aceștia au dreptul la acordarea integrală a concediului de odihnă, corespunzător vechimii în muncă.

Procedura

Funcționarii publici au obligația de a efectua în fiecare an concediul de odihnă, integral sau fracționat.

Similar cu situația salariaților care își desfășoară activitatea în baza unui CIM, funcționarii publici care efectuează concediul de odihnă în mai multe etape au obligația de a efectua o fracțiune de concediu neîntreruptă de cel puțin 15 zile lucrătoare însă O.G. nr. 6/2007 permite o excepție în acest caz.

Excepție

La solicitarea motivată a funcționarului public, conducătorul instituției/autorității publice poate aproba efectuarea unor fracțiuni neîntrerupte de concediu de odihnă mai mici de 15 zile lucrătoare.

Această derogare nu este permisă și în cazul angajaților supuși dispozițiilor Codului muncii fiind totuși întâlnită în practică, având în vedere lipsa unor sancțiuni de natură contravențională.

Procedura

Dacă funcționarul public, din motive justificate, nu poate efectua concediul de odihnă, integral sau partial, într-un an calendaristic, autoritatea/instituția publică are obligația de acordare a concediului neefectuat până la sfârșitul anului următor nefiind permisă compensarea în bani a concediului neefectuat decât la încetarea raporturilor de serviciu.

O situație similară este reglementată de art. 141 alin. (3) din Codul muncii, care obligă angajatorii să le acorde concediu de odihnă până la sfarșitul anului următor tuturor salariaților care nu au efectuat integral concediul la care aveau dreptul într-un an calendaristic.

Cuantum

Funcționarii publici au dreptul la o indemnizație pentru concediul de odihnă, calculată în funcție de salariul de bază și de toate sporurile acordate în condițiile O.G. nr. 6/2007.

Salariații titulari ai unui CIM beneficiază în temeiul art. 145 alin. (1) din Codul muncii de o indemnizație de concediu, care nu poate fi inferioară salariului de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent prevăzute în CIM, care i s-ar cuveni salariatului pentru perioada în care se acordă concediul de odihnă.

Cuantum

Funcționarii publici beneficiază în afara indemnizației de concediu și de o primă de vacanță, al carei cuantum este egal cu salariul de bază brut din luna anterioară plecării în concediu:

În cazul efectuării fracționate a concediului de odihnă, prima de vacanță se acordă funcționarilor publici odată cu încasarea indemnizatiei pentru fracțiunea mai mare din concediu;

Prima de vacanță se acorda funcționarilor proportional cu perioada din anul calendaristic lucrată în cadrul autoritații/instituției publice;

În cazul salariaților din sistemul privat, art. 59 alin. (3) din CCMUNN aplicabil prevede posibilitatea acordării unei prime de vacanță, în raport cu posibilitățile financiare ale angajatorului.

O perioadă îndelungată, funcționarii au fost supusi unor regimuri restrictive, dat fiind specificul misiunii lor de a servi statului. Actualmente, acest specific este în atenuare progresivă, remarcîndu-se o tendință evidentă de a șterge diferența dintre funcționari și restul cetățenilor.

După cum funcționarii publici au obligații față de serviciul public, la fel ei au și drepturi respective.

Drepturile și obligațiunile funcționarilor publici se divizează în două mari categorii:

1. Drepturi și obligațiuni cu caracter general pe care le au toți funcționarii publici;

2. Drepturi și obligațiuni speciale, pe care le au numai anumite categorii de funcționari publici;

Ne vom opri mai detaliat la drepturile pe care le au toți funcționarii publici.

Funcționarul public are dreptul:

să examineze probleme și să ia decizii în limitele împuternicirilor sale;

să solicite, în limitele competenței sale, și să dispună de informația necesară de la alte autoritați publice, precum și de la persoane fizice și juridice, indiferent de forma de proprietate și tipul de organizare juridică;

să se perfecționeze profesional;

să avanseze la serviciu corespunzător pregătirii lui profesionale, capacităților intelectuale, rezultatelor atestării, conștiinciozității în exercitarea atribuțiilor în cazul în care participă la concursul pentru ocuparea posturilor vacante de un rang superior;

să-și cunoască drepturile și obligațiunile de serviciu;

să fie remunerat conform funcției, pregătirii profesionale și experienței sale de muncă;

să se asocieze la sindicate și să participe la activitatea lor în afara orelor de program;

să beneficieze de protecție juridică, în corespundere cu statutul său.

Printre drepturile fundamentale ale funcționarilor publici, evidențiem:

– dreptul la protecție juridică;

– drepturi financiare(dreptul la remunerare, la indemnizații speciale, la asigurare socială, la pensie de bătrînețe);

– dreptul la stabilitatea postului (acest drept constituie în același timp și un avantaj fată de salariații din sectorul privat. În principiu, funcționarul este numit pentru toată cariera sa (în Germania, el este numit “pe viață”), cu excepția cazurilor de demisie sau destituire, sancțiunea cea mai gravă, care poate fi aplicată doar în urma unei proceduri disciplinare.

Funcționarilor le sînt garantate libertatea de opinie, libertatea de exprimare (cu condiția respectării principiului neutralitații și a obligației de rezervă), libertatea de asociere, libertatea sindicală, dreptul la grevă.

Obligațiunile funcționarului sînt urmatoarele:

să execute la timp și calitativ deciziile autorităților publice în problemele ce țin de competența lui;

să dirijeze, în cunoștință de cauză, sectorul de muncă încredințat, să manifeste inițiative și perseverență, să asigure îndeplinirea necondiționată a sarcinilor ce stau în fața autoritații publice;

să respecte cu strictețe drepturile și libertațile cetățenilor;

să se calăuzească în exercitarea atribuțiilor de legislația în vigoare, să fie obiectiv și imparțial, să nu dea dovadă de tergiversări și birocratism;

să examineze la timp propunerile, cererile și plîngerile cetățenilor în domeniul activității sale de serviciu, în conformitate cu legislația;

să studieze opinia publică și să țină cont de aceasta în activitatea sa;

să păstreze secretele de stat ori un alt secret ocrotit de lege, precum și informatiile despre cetățeni de care ia cunostință în exercitarea atribuțiilor, respectînd legislația.

Nu se permite, conform legii, nici acceptarea de daruri și alte servicii din partea agenților economici și cetățenilor pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, cu excepția semnelor de atenție simbolice, recunoscute conform normelor de politețe și ospitalitate. Funcționarul public nu are dreptul să plece în delegații peste hotare din contul persoanelor juridice sau ai cetățenilor, să aibă conturi în bănci din străinătate.

Obligațiile membrilor serviciului public decurg din misiunea lor de a servi interesului general. În primul rînd, ei trebuie să respecte o serie de obligații profesionale propriu-zise, care trebuie realizate în exercițiul funcției; în al doilea rînd, ei sînt datori să îndeplinească unele obligații ce afectează comportamentul lor personal.

Obligații profesionale:

Obligația de a servi, adică obligația de a executa sarcinile ce-i sînt încredințate. Un element al acestei obligații este datoria de a îndeplini personal sarcinile conferite. Obligația de a servi implică de asemenea datoria de supunere ierarhică, adică de a respecta ordinele superiorilor ierarhici (fie ca este vorba de ordine individuale sau de indicații generale), dar și datoria de a se supune legilor și regulamentelor. Totuși, dacă subordonatul primește un ordin ce conține grave elemente de ilegalitate și care compromite interesul public, funcționarul este obligat să nu execute acest ordin.

Exercitarea exclusivă a funcției (obligație instituită în unele țări). Funcționarul trebuie să-și exercite funcția personal și în mod continuu. Din această obligație reiese principiul interdicției cumulului unei funcții publice cu o activitate privată.

Discreție profesională și secret profesional. Obligația de discreție profesională interzice de a revela, fară autorizația autoritații superioare, faptele, informațiile, documentele de care agentul a luat cunostință în exercitiul funcției sale. Tot ce ține de funcționarea internă a administrației trebuie să fie confidențial. Evident, această obligație nu trebuie să limiteze aplicarea principiului transparenței administrative.

Informatiile ce se cer a fi păstrate în secret nu sînt doar cele calificate explicit ca secrete, ci toate informațiile pe care agentul le-a aflat în exercițiul funcției sale.

Interdicția de a divulga secretul profesional este generală și absolută, cu o singură excepție. Este vorba de teoria secretului profesional destăinuit, care obligă agenții publici să împărtășească informațiile confidențiale colegilor sau superiorilor ierarhici atunci, cînd acest lucru este necesar pentru buna funcționare a serviciului.

Obligația de rezervă. În exercițiul funcției, funcționarul trebuie să facă abstracție de opiniile sale politice sau religioase. El trebuie să fie neutru și imparțial.

Obligația de perfecționare profesională, care poate fi realizată prin formarea continuă.

Obligații ce afectează comportamentul personal al funcționarului:

Obligații specifice: obligația de reședință (pentru ambasadori, militari, de exemplu), obligația de a cere autorizație de casătorie (în Franța, de exemplu, pentru militarii jandarmeriei).

Obligații generale. Funcționarul trebuie să aibă, în viața sa personală, un comportament ce nu compromite reputația administrației. El trebuie să dea dovadă de demnitate, probitate, onestitate, dezinteres, discreție, neutralitate, decență, simtul responsabilitații.

Nerespectarea de catre funcționar a acestor datorii este sancționată disciplinar.

Funcționarului public i se interzice să participe la grevele care perturbează activitatea autoritaților publice respective, de a cărei activitate depinde asigurarea societății cu bunuri și servicii de importanță vitală.

În genere, statutul juridic al funcționarilor publici este menit să sporească interesarea lor morală și materială, să le creeze condiții necesare pentru exercitarea funcțiilor de serviciu, să garanteze drepturile și asistența socială adecvată pentru acei care și- au consacrat viața slujirii statului și poporului.

C A P I T O L U L III

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Regimul juridic al funcției publice include și problema răspunderii juridice a funcționarului public, care are ca finalitate restabilirea ordinii de drept încălcate ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, precum și reprimarea și eliminarea unor astfel de fapte. Prin intermediul răspunderii juridice se urmărește realizarea unui dublu scop: preventiv-educativ și sancționator.

Răspunderea juridică a funcționarului public presupune abordarea relației ei cu responsabilitatea care o precede și care presupune respectarea întregului sistem de valori instituit de către societate în ansamblul său.

Funcționarul public trebuie să fie responsabil în îndeplinirea atributiilor sale.

Răspunderea juridică a funcționarului public intervine atunci când s-a comis o faptă ilicită în exercitarea prerogativelor de serviciu sau în legătură cu acestea, respectiv atunci când aceasta a încălcat obligațiile ce-i revin și implicit, legea.

Lund în considerare latura juridică variată a reglementărilor aplicabile în administrația publică (administrative, civile, financiare, penale, etc.), răspunderea juridică a funcționarului public este foarte diversificată.

Funcționarului public îi pot reveni, în general, răspunderi disciplinare contravenționale, civile și cu unele excepții, penale.

Prin fapta ilicită săvârșită de funcționarul public se încalcă o obligație legală ce decurge din reglementări, dispoziții ierarhice, norme de comportament etc., și se instituie răspunderea juridică a acestuia.

Răspunderea juridică a funcționarului public reprezintă un raport juridic complex stabilit de norma juridică între funcționarul public ca autor al încălcării normelor juridice, reprezentant al statului la un anumit nivel, și stat ca reprezentant al societății, titular al dreptului de a aplica sancțiunea juridică.

După sfera de aplicabilitate, există două tipuri de răspundere juridică:

– răspunderea generală a funcționarilor publici, aplicabilă tuturor categoriilor de funcționari publici, consacrată în statutul general al funcției publice;
– răspunderea specifică a funcționarilor publici, aplicabilă anumitor categorii de funcționari publici, consacrată în statutul particular al funcției publice.

Faptele ilicite ale funcționarului public se pot săvârși și în timpul său liber, în legătură cu exercitarea funcției publice, fără să existe o legătură directă cu funcția publică, dar să se afecteze prestigiul și imaginea acestuia.

În prezent, se pot identifica următoarele forme de răspundere ale funcționarului public, în funcție de norma juridică încălcată:

– răspunderea disciplinară, ce intervine ca urmare a încălcării cu vinovăție a normelor de disciplina muncii specifice raportului de funcție publică;

– răspunderea contravențională, ce intervine ca urmare a săvârșirii unor contravenții de către funcționarul public;

– răspunderea civilă, ce intervine pentru faptele ilicite civile prin care funcționarul public provoacă prejudicii particularilor;

– răspunderea penală, ce intervine în cazul comiterii de către funcționarul public a unor fapte penale.

Formele răspunderii juridice a funcționarilor publici
1. Răspunderea disciplinară a funcționarului public

1.1. Considerații generale

Statutul definește răspunderea disciplinară ca fiind acea formă a răspunderii juridice ce apare ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite prin care funcționarii publici încalcă cu vinovație îndatoririle corespunzătoare funcției publice pe care o dețin și a normelor de conduită profesională și civică, fapte ce reprezintă abateri disciplinare (art.70 alin.1.).

Răspunderea disciplinară a funcționarului public intervine așadar, atunci când acesta încalcă, în mod culpabil, obligațiile sale de serviciu, prin săvârșirea de abateri disciplinare. Cadrul legislativ al reglementării și gestionării răspunderii disciplinare a funcționarilor publici îl constituie: Legea nr.188/1999 modificată și completată, precum și legislația reprezentată de Hotararea de Guvern care reglementează organizarea și funcționarea comisiilor de disciplină și a comisiilor paritare.
Funcționarul public răspunde disciplinar pentru faptele ilicite prin care se încalcă disciplina muncii, respectiv, pentru fapte prin care se încalcă normele de conduită profesională ce vizează relațiile din cadrul unui serviciu public precum și relațiile cu terții. El va răspunde disciplinar și în situația comiterii de fapte ilicite prin care sunt afectate statutul sau imaginea instituției publice din care face parte5.
în situația faptelor ilicite săvârșite anterior nașterii raportului juridic de funcție publică, care-l fac incompatibil pe autorul lor cu exercițiul funcției publice în care a fost numit și care n-au fost cunoscute de către autoritatea publică în momentul numirii sale, intervine sancțiunea administrativ disciplinară.

Aceeași sancțiune se aplică și în situația abaterilor săvârșite în afara serviciului public, în viața privată, dacă este lezată imaginea, onoarea și considerația funcționarului public în fața celor administrați, a cetațenilor, fiind afectată astfel și imaginea instituției din care fac parte.

Răspunderea administrativ-disciplinară nu intervine în situația faptelor ilicite săvârșite de către funcționarul public ulterior încetării exercițiului unei funcții publice.

1.2. Abaterea disciplinară

1.2.1. Noțiune.

Prezentarea abaterilor disciplinare

Abaterea disciplinară a funcționarului public reprezintă fapta ilicită săvârșită cu vinovăție prin care acesta își încalcă obligațiile de serviciu care îi revin în baza funcției publice pe care o deține, și care vizează statutul său.

Răspunderea disciplinară se naște după ce funcționarul public a săvârșit abaterea disciplinară, cu condiția ca fapta ilicită să-i fie imputabilă, adică să fi fost săvârșită cu vinovăție, sub orice formă (intenție sau culpă). Această formă a răspunderii juridice este bazată pe culpă, lipsa ei inlăturând posibilitatea intervenției răspunderii administrativ-disciplinare. Vinovația funcționarului public presupune existența cumulativă a 2 elemente: elementul volitiv (voința) și elementul intelectiv (constiința).
Subiect activ al abaterii disciplinare este funcționarul public care a fost legal investit într-o funcție publică.

Sunt considerate abateri disciplinare, urmatoarele fapte:

– întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea unor lucrări;
– absențe nemotivate la serviciu;
– nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
– intervențiile sau stăruințele pentru soluționarea preferențială, în afara cadrului legal, a unor cereri;
– atitudini ireverentioase în timpul serviciului;
– nerespectarea secretului profesional sau al confidențialității lucrărilor care au un astfel de caracter;
– refuzul nejustificat de îndeplinire al cerintelor și atribuțiilor de serviciu;

– manifestări ce prejudiciază prestigiul autorității sau institutiei publice în care își desfășoară activitatea;

– încălcarea dispozițiilor legale privind îndatoririle, incompatibilitațile, conflictele de interese și interdicțiile stabilite prin lege ce vizează funcționarii publici;

– stabilirea de către funcționarii publici de execuție de relații directe cu pretenții în vederea soluționării cererilor acestora.

1.2.2. Sancțiunile disciplinare aplicabile funcționarilor publici

Sancțiunile disciplinare prezintă urmatoarele trăsături caracteristice:

– au caracter legal (intervin pe baza unei dispoziții legale);
– intervin ca urmare a săvârșirii unei abateri disciplinare;
– au caracter personal;
– reprezintă o decizie administrativă;
– actul sancționator are caracter unilateral (este un act unilateral al conducerii instituției sau autoritații publice);
– nu este permis cumulul sancțiunilor disciplinare;
– nu vizează libertatea funcționarului sau bunurile sale personale;
– presupun o procedură specifică cu privire la aplicare, căi de atac, executare.

La stabilirea și individualizarea sancțiunii disciplinare se au în vedere urmatoarele aspecte:

– cauzele și gravitatea abaterii;
– imprejurările în care a fost săvârșită abaterea disciplinară;
– gradul de vinovăție al funcționarului public (ținând cont de pregătirea și capacitatea sa profesională, de forma vinovăției etc.);
– antecedente disciplinare;
– urmările abaterii disciplinare.

Categoriile de sancțiuni disciplinare se pot grupa astfel:

– sancțiuni morale (mustrarea);
– sancțiuni materiale (diminuarea drepturilor salariale);
– sancțiuni ce afectează cariera funcționarului public (radierea temporară de la avansări, trecerea în funcții inferioare etc.);
– sancțiuni ce atrag încetarea funcției publice.

1.3. Felurile sancțiunilor disciplinare

Sancțiunile disciplinare reprezintă urmarea, consecința încălcării de catre funcționarul public a normelor juridice ce-i reglementează conduita sa.

* Mustrarea scrisă – reprezintă notificarea scrisă prin care i se pune funcționarului public în vedere că, nu și-a îndeplinit în mod corespunzator atribuțiile de serviciu sau a încălcat regulile de comportare în unitate, atrăgândui-se atenția de a se îndrepta pe viitor.
Se aplică direct de catre conducătorul autoritații sau instituției publice la propunerea conducătorului compartimentului în care cel în cauză își desfășoară activitatea (art.71 alin.1), celor care au săvârșit o abatere disciplinară fără intenție, pentru prima dată și nu au adus prin aceasta o pagubă unitații;

* Diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe timp de 3 luni.

Această sancțiune se aplică atunci când abaterea disciplinară e mai gravă și se au în vedere și antecedentele disciplinare ale făptuitorului.

Reducerea indemnizației de conducere (acolo unde este cazul) se aplică cumulativ cu reducerea salariului.

* Suspendarea dreptului de avansare în funcție, grad sau treaptă profesională ori în gradație pe o durată de la 1 la 3 ani.

Acest fel de sancțiune se aplică în situațiile în care funcționarul public nu este la prima abatere și a adus prejudicii unitații.

* Trecerea într-o funcție publică inferioară pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea corespunzatoare a salariului pentru perioada respectivă.
* Destituirea din funcție – este sancțiunea disciplinară cea mai gravă ce atrage încetarea raporturilor de serviciu.

Se aplică în situațiile în care se săvârșește o abatere disciplinară gravă sau se încalcă în mod repetat obligațiile de serviciu, inclusiv normele de comportare, și se produce o pagubă importantă unității. Menționăm că aceste împrejurări nu sunt cumulative.
Sancțiunile materiale și cele ce vizează cariera funcționarului public (cele stipulate de art.70 alin.3 lit.b, lit.c, lit.d, lit.e), se aplică de conducătorul instituției sau autorității publice la propunerea comisiei de disciplină.8 La baza organizării și functionării comisiilor de disciplină stau urmatoarele principii: legalitatea constituirii, transparența informațiilor, paritatea și eficiența.

Sancțiunile disciplinare pentru înalții funcționari publici se aplică prin decizie a primului ministru, prin ordin al ministrului sau după caz, prin ordin al conducătorului autorității sau instituției publice centrale pentru directorii generali din cadrul ministerelor, la propunerea comisiei de disciplină.

Măsura sancționatoare se ia în cel mult o lună de la constatarea săvârșirii faptei, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârșirea acestuia. Este obligatorie cercetarea prealabilă a faptei imputate și ascultarea faptuitorului, ce trebuie consemnate în scris. Dacă fapta are caracter infractional, se va sesiza organul de cercetare penală, iar funcționarul public va fi suspendat și nu destituit din funcție (deoarece penalul ține în loc disciplinarul), pană la rămânerea definitivă a hotarârii penale.

Dacă instanța penală constată prin hotarare judecătorească definitivă inexistența faptei sau nevinovația faptuitorului, destituirea nu poate interveni, încetând și suspendarea din funcție a acestuia.

1.4. Principiile procedurii disciplinare
La baza procedurii disciplinare stau urmatoarele principii:

– principiul prezumției de nevinovăție, conform căruia se prezintă nevinovăția funcționarului public atâta timp cât vinovăția lui nu a fost dovedită;
– principiul garantării dreptului la apărare a funcționarului public;
– principiul cercetării prealabile a faptei ilicite imputabile funcționarului public (audierea prealabilă, declarația scrisă etc.);

– principiul individualizării faptei ilicite ce atrage sancționarea disciplinară (împrejurări legate de fapta, făptuitorului);

– principiul celerității procedurii, care impune soluționarea cauzei fără întârziere de catre comisia de disciplină;

– principiul după care sancțiunea disciplinară produce efecte juridice din momentul aducerii la cunoștință funcționarului public;

– principiul 'non bis in idem', sau al unicitații sancțiunii, conform căruia este interzis cumulul de sancțiuni disciplinare pentru aceeași abatere disciplinară;
– principiul individualizării sancțiunii ca rezultat al individualizării faptei ilicite, respectiv a abaterii disciplinare;

– principiul legalității sancțiunii disciplinare, conform căruia comisia de disciplină este obligată să propună numai acele sancțiuni care sunt prevăzute de lege a se aplica cu privire la anumite fapte;

– principiul comunicării, în 30 de zile de la data luării la cunoștință de săvârșirea faptei ilicite, de catre cel în drept să aplice sancționarea, a întregului dosar (documente, dosar individual al funcționarului);

– principiul revocabilității deciziei de sancționare administrativă, atunci când anumite situații o impun și o motivează;

– principiul neretroactivității sancțiunii disciplinare, conform căruia decizia administrativă sancționatoare este activă, adică nu retroactivează;
– principiul atacării deciziei sancționatoare la instanța de contencios administrativ, bazat pe principiul general al accesului la justiție a tuturor persoanelor în scopul apărării dreptului lor;

– principiul radierii de drept a sancțiunilor disciplinare;

– principiul după care în cazul anulării sancțiunii disciplinare efectele sunt retroactive (se șterg toate efectele juridice cu excepția celor materiale).

Legea nr.188/1999 modificată și completată, stipulează urmatoarele garanții în legatură cu stabilirea și aplicarea sancțiunilor disciplinare:

* la individualizarea sancțiunii disciplinare se va ține seama de:
– cauzele care au determinat săvârșirea abaterii disciplinare;
– gravitatea și urmările abaterii disciplinare;
– împrejurările în care s-a săvârșit fapta ce constituie abatere disciplinară;
– gradul de vinovăție al autorului;
– comportamentul general al funcționarului public în cadrul serviciului public și în societate;
– existența antecedentelor, (altele decât cele penale care-l exclud de la ocuparea unei funcții publice) și a altor sancțiuni disciplinare care nu au fost radiate;

* sancțiunea disciplinară se aplică numai după parcurgerea urmatoarelor etape:
– cercetarea prealabilă a faptei săvârșite ce se impută funcționarului public;
– audierea funcționarului public, care trebuie să se consemneze în scris.

Statutul funcționarilor publici consacră instituția comisiei de disciplină în cadrul autorităților și instituțiilor publice, competente să cerceteze și să facă propuneri de sancționare a funcționarilor publici culpabili. Această comisie de disciplină se constituie atât la nivelul autorităților centrale cât și al celor teritoriale și locale.
în cazul în care funcționarul public este nemulțumit de sancțiunea decisă, acesta poate solicita, conform legii, anularea sau modificarea deciziei sancționatoare, la instanța de contencios administrativ. Sanctiunile disciplinare se radiază dacă s-a admis contestația, ori se radiază de drept, în situațiile prevăzute de art.75 din Statut.

Situația disciplinară (sancțiunile disciplinare care nu au fost radiate) a funcționarului public se evidențiază cu ajutorul cazierului administrativ, eliberat de Agenția Națională a Funcționarilor publici) pe baza datelor aflate în evidența acestora.
Cazierul administrativ este necesar pentru desemnarea unui funcționar public ca membru în comisia de recrutare, în comisia paritară, în comisia de disciplină, pentru ocuparea unei funcții din categoria înalților funcționari sau a unor funcții de conducere, în orice alte situații, prevăzute de lege. Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea funcționarului public interesat, a presedintelui comisiei de disciplină, a șefului ierarhic, a altor persoane prevazute de lege.

2. Răspunderea contravențională a funcționarului public

2.1. Noțiune și temei legal. Trăsături.

Răspunderea contravențională și abaterea contravențională sunt instituții specifice dreptului administrativ și se fundamentează pe raporturi juridice administrative.
Răspunderea contravențională este atrasă în cazul comiterii cu vinovăție a unei fapte ilicite care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, fapta ce este prevăzută ca atare în legi sau alte acte normative.

Fapta ilicită care atrage răspunderea contravențională o constituie contravenția sau abaterea contravențională (temeiul legal general îl reprezenta Legea nr.32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor – abrogată prin Ordonanța de Urgență nr.2/2001), privind regimul juridic al contravențiilor.

Ordonanța de urgență nr.2/2001 defineste contravenția ca fiind 'fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și sancționată ca atare prin lege, hotărâre de guvern sau prin hotărâri ale consiliilor județene și locale.'

Condițiile cerute pentru instituirea răspunderii contravenționale sunt:

– săvârșirea unei fapte ilicite, care să aibă un grad de pericol social mai redus decât infracțiunea;
– vinovăția faptuitorului, sub cele două forme ale sale (intenția sau culpa);
– rezultatul dăunator (prejudiciul);
– refuzul funcționarului public de a fi audiat sau de a semna o declarație privind abaterea disciplinară imputată se consemnează într-un proces-verbal, sancțiunea putându-se aplica în astfel de situații;
– legătura cauzală între conduita ilicită și rezultatul dăunător;
– inexistența cauzelor care înlătură caracterul contravențional al faptei și răspunderea contravențională.

Statutul funcționarului public dispune la art.76 alin.1 ca 'răspunderea contravențională a funcționarilor publici se angajează în cazul în care acestia au săvârșit o contravenție în timpul și în legătură cu sarcinile de serviciu.'

Fapta ilicită săvârșită de catre o persoană neinvestită sau nelegal investită într-o funcție publică, care nu este astfel un subiect calificat, nefiind în raport de serviciu, nu poate fi catalogată ca fiind abatere contravențională a acesteia.

2.2. Sancțiunile contravenționale

Sancțiunile contravenționale reprezintă mijloace de constrângere aplicabile autorilor abaterilor contravenționale, respectiv funcționarilor publici. Ele au un caracter represiv și intimidant față de cel în cauză, dar și preventiv, urmărind evitarea producerii în viitor a unor abateri de acelasi gen.

Sancțiunile contravenționale potrivit art.5 din Ordonanța de Urgență nr.2/2001 erau clasificate astfel:

– sancțiuni contravenționale principale;
– sancțiuni contravenționale complementare.

2.2.1. Sancțiunile contravenționale principale în categoria acestor sancțiuni, noua legislație a introdus în plus și pe cea de obligare a contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității, raliindu-se prin aceasta legislațiilor străine în materie:

Avertismentul – este cea mai ușoară sancțiune având un pronunțat caracter educativ, ce se aplică în cazul săvârșirii unor fapte ce prezintă un grad mai redus de pericol social.

Amenda contraventionala – este cea mai frecventă sancțiune contravențională ce se aplică și constă în suma de bani pe care contravenientul este obligat să o plătească la bugetul de stat. Această sancțiune permite individualizarea și adaptarea ei cu privire la faptă și făptuitor. Ea are caracter administrativ și pecuniar.

Obligarea contravenientului la prestarea unei activități în folosul comunității – este o sancțiune cu caracter legal, aplicabilă pe o durată de 300 de ore, de regulă, alternativ cu sancțiunea amenzii contravenționale.

Inchisoarea contravențională – a fost instituită prin lege și aplicată de către instanța de judecată, pentru acele fapte ce prezentau un grad mai ridicat de pericol social. Această sancțiune contravențională intervenea numai dacă nu exista consimțământul contravenientului pentru a presta o activitate în folosul comunitații.
Mențiunea, că, sancțiunea închisorii contravenționale, a fost desființată prin Ordonanța Guvernului nr.108 din 2003. De asemenea, Constituția României din 2003 prin art.23 alin.13 stabilește că 'sancțiunea privată de libertate nu poate fi decât de natură penală.' Rezultă că, singurele sancțiuni contravenționale principale aplicabile în prezent sunt: avertismentul, amenda contravențională și munca în folosul comunității.

2.2.2. Sancțiunile contravenționale complementare

În categoria acestor sancțiuni contravenționale intră:

Confiscarea – este o sancțiune complementară, ce poate însoți celelalte sancțiuni contravenționale. Sunt supuse confiscării, în condițiile legii, bunurile produse prin contravenție, cele ce au servit la săvârșirea faptei ilicite, sau au fost dobândite pe această cale, precum și cele a căror deținere sau circulație este interzisă.

Suspendarea sau anularea după caz, a avizului, acordului sau autorizației de executare a unei activități.

Ordonanța de Urgență nr.2/2001 prevede un termen de 6 luni pentru prescripția aplicării sancțiunii contravenționale, termen ce curge de la data săvârșirii faptei ilicite (art.13).

2.3. Constatarea contravenției și aplicarea sancțiunii contravenționale
Constatarea contravenției este prima acțiune ce declanșează răspunderea contravențională a funcționarului public. Ea se face în scris, prin proces-verbal încheiat de organul sau persoana împuternicită în acest sens.

Aplicarea sancțiunii contravenționale se face, de regulă, de către agentul constatator al contravenției, care este ținut și la comunicarea procesului-verbal de aplicare a contravenției, atât funcționarului public contravenient cât și părții vătămate.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției și de apelare a sancțiunii contravenționale, funcționarul public poate înainta plângere la judecătoria în a carei circumscriptie se află sediul autorității sau instituției publice din care fac parte funcționarul public în cauză. Plângerea este o cale de atac ce se poate face în termen de 15 zile de la data comunicării procesului verbal și suspendă executarea sancțiunii. Actul prin care se rezolvă plângerea este hotărârea judecătorească, care este definitivă și executorie.

3. Răspunderea civilă a funcționarului public

3.1. Considerații generale

Răspunderea civilă intervine în situația săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și presupune o sancțiune civilă, cu caracter reparator.

Temeiul răspunderii civile a funcționarului public îl constituie conduita ilicită a acestuia, iar elementele constitutive ale acestei instituții juridice, care au valoare de condiții sunt: prejudiciul, ca rezultat al conduitei ilicite a funcționarului public, raportul cauzal între fapta ilicită și prejudiciu și culpa funcționarului public.
Date fiind aceste particularități, putem afirma că, răspunderea civilă a funcționarului public cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile juridice complexe ce se nasc între funcționarul public care prin fapta sa cauzează un prejudiciu și victima acestui prejudiciu, în scopul asigurării reparării pagubelor astfel cauzate.

3.2. Cazurile în care intervine răspunderea civilă

Răspunderea administrativ-patrimonială a funcționarului public nu este reglementată de Statutul funcționarului public. Prin art.77 al acestui act normativ, modificat și completat, se instituie răspunderea civilă a funcționarului public în urmatoarele situații:

– pentru pagube cauzate cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea;

– pentru nerestituirea sumelor acordate necuvenit, în termenul legal prevăzut;
– pentru daunele ce au fost plătite de autoritate sau instituția publică unor terți, în calitate de comitent, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În primele două situații, repararea pagubelor cauzate autoritații sau instituției publice, se dispune prin ordin sau dispoziție de imputare emise de catre conducătorul acelei autoritați sau instituții publice, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată. împotriva ordinului sau dispoziției de imputare, funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.

Pentru situația în care autoritatea sau instituția publică a plătit daunele cauzate unor terțe persoane de către funcționarul său public, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice se dispune pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

3.3. Unele particularități ale răspunderii civile a funcționarului public
Codul muncii din 2003 stipulează (art.269) ca și formă a răspunderii pentru repararea prejudiciului cauzat, răspunderea patrimonială.

Legea nr.188/1999 modificată și completată, a instituit răspunderea civilă a funcționarului public, elementele răspunderii patrimoniale ca instituție specifică dreptului muncii nefiind aplicabile acestei categorii de salariați.

În literatura de specialitate această formă de răspundere a funcționarilor publici este denumită 'răspunderea patrimonială', sau 'răspundere materială'.

Se consideră că, răspunderea patrimonială a funcționarului public este fundamentată pe dispozitiile cu valoare de principiu ale art.52 din Constituția României din 2003, potrivit căruia persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim de către o autoritate publică printr-un act administrativ ori prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, precum și anularea actului și repararea pagubei.

În același sens dispune și art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, care consacră trei tipuri de actiuni în justiție împotriva funcționarului public care a cauzat o pagubă unui particular, și art.13 care stabileste că acesta poate fi parte într-un proces de contencios administrativ atunci când partea vătămată solicită despăgubiri fie de la funcționarul public, fie de la autoritatea publică, ori de la ambele subiecte concomitent.

Răspunderea patrimonială a funcționarului public în funcție de subiectul de drept prejudiciat, poate îmbraca două forme:

– răspunderea pentru pagubele cauzate cetățeanului (art.52 din Constituție)
– răspunderea pentru pagubele aduse instituției publice din structura careia face parte (art.77 din Statut).

Autoritatea sau instituția publică prejudiciată de un funcționar public are dreptul să solicite repararea prejudiciilor (atât materiale cât și morale) cauzate prin fapta sa ilicită (care poate fi de serviciu sau personală) săvârșită cu vinovatie.

4. Răspunderea penală a funcționarului public

4.1. Noțiune. Condiții

Art.69 din Statutul funcționarului public, prevede alături de alte forme ale răspunderii juridice ce intervin în cazul încălcării cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu de către funcționarii publici, și răspunderea penală.

Răspunderea penală a funcționarului public reprezintă obligația acestuia de a răspunde pentru faptele sale infractionale și de a suporta o sancțiune penală prevăzută de lege pentru acestea.

Cauza răspunderii penale a funcționarului public o reprezintă infracțiunea săvârșită în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care acesta o ocupă, iar sancțiunea penală este consecința răspunderii penale. Așadar, infracțiunea săvârșită de către funcționarul public este singurul temei al răspunderii sale penale.

Condițiile cerute pentru instituirea răspunderii penale a funcționarului public sunt:

– săvârșirea unei infracțiuni;
– autorul infracțiunii să aibă calitatea de funcționar public;
– fapta penală să fie săvârșită în timpul serviciului sau în legătură cu atribuțiile funcției publice pe care o ocupă;
– existența vinovăției;
– lipsa cauzelor care înlătură răspunderea juridică penală.

4.2. Suspendarea din funcție

Împotriva funcționarului public pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, în urma sesizării parchetului sau a organului de cercetare penală, conducătorul autorității sau instituției publice va lua măsura de suspendare a acestuia din funcția publică pe care o deține.

Această masură se dispune atunci când funcționarul public a săvârșit una din următoarele infracțiuni: infracțiuni contra umanității, contra statului sau autorității, infractiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, infractiuni care împiedică înfaptuirea justiției, infracțiuni de fals ori fapte de coruptie sau infracțiuni săvârșite cu intenție care îl fac incompatibil cu exercitarea funcției publice.

Așadar, suspendarea din funcție a funcționarului public operează și atunci când s-a dispus începerea urmăririi sale penale ca urmare a săvârșirii unei fapte ce-l fac incompatibil cu funcția publică pe care o ocupă.

Măsura suspendării din funcție poate fi dispusă și pentru membri Guvernului dacă s-a cerut urmărirea lor penală (de către Camera Deputaților, Senatul sau Președintele României), atribuție ce aparține Președintelui țării. Trimiterea unui membru al Guvernului în judecată atrage suspendarea lui din funcție (art.109 alin.2 Constituție).
În situația în care se dispune scoaterea de sub urmarire penală sau încetarea urmăririi penale, în cazurile sus prezentate, precum și atunci când instanța de judecată dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcție încetează hotărârea fiind definitivă. În astfel de situații, funcționarul public respectiv va fi reintegrat în funcția publică deținută anterior și îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare., iar autoritatea sau instituția publică în cauză va trebui să achite drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.

Dacă însă, condițiile pentru angajarea răspunderii penale nu sunt întrunite, iar fapta funcționarului public întrunește condițiile abaterii disciplinare, se va sesiza comisia de disciplină competentă în acest sens.

4.3. Infracțiunile specifice funcționarului public

Răspunderea penală a funcționarului public intervine pentru săvârșirea unor infractiuni specifice, cum ar fi:

– delapidarea;
– sustragerea sau distrugerea unor dosare, registre, înscrisuri, documente;
– neglijența în sarcini (art.249 Cod penal);
– purtarea abuzivă (art.250 Cod penal);
– neglijența în păstrarea secretului de stat (art.252 Cod penal);
– luarea de mită ori primirea de foloase necuvenite (art.254-256 Cod penal);
– trafic de influență (art.257 Cod penal)
– falsul material și falsul intelectual;
– omisiunea sesizării organelor judiciare în anumite situații etc.

Prin Legea nr.78/200033 s-au reglementat și sancționat anumite categorii de infracțiuni de corupție; art.1 stipulează expres categoriile de persoane cărora li se aplică dispozițiile acestui act normativ, în categoria acestora fiind incluse și persoanele care exercită o funcție publică indiferent de modul în care au fost investite în cadrul autoritătilor sau instituțiilor publice.

Aspecte privind răspunderea juridică a funcționarului public în unele țări din Europa
* Răspunderea juridică a funcționarului public în Franța
Constituția celei de a V-a Republici cuprinde dispoziții cu caracter general privind responsabilitatea funcționarilor publici. Astfel, prin art.15 din Constituția Franței se prevede dreptul ca membri societății să ceară 'socoteală tuturor agenților publici de administrația lor' înțelegând prin aceasta faptul că, funcționarii publici răspund în fața uzagerilor de activitatea lor în cadrul administrației publice. O serie de dispoziții constituționale vizează răspunderea profesională a funcționarilor publici, dar și responsabilitatea înalților funcționari publici și a demnitarilor.

Legea generală în materie o reprezintă Legea din 13 iulie 1938 privind Statutul general al funcționarilor publici care cuprinde dispoziții referitoare la incompatibilitați, la drepturile și obligațiile funcționarului public, precum și la răspunderea juridică. Astfel, răspunderea juridică revine funcționarului public în legătură cu actele și faptele sale legate de activitatea sa, putând îmbrăca următoarele forme: penală, civilă, disciplinară și administrativă. Răspunderea juridică a funcționarului public este reglementată atât de dispozițiile constituționale cât și de cele cuprinse în Codul penal francez și în Coduri deontologice sau în legi speciale, cum ar fi: Legea din 11 ianuarie 1984 și Decretul din 25 octombrie 1984, privind funcția publică; Legea nr.92-12 din 1993 privind prevenirea corupției și transparența vieții economice.

Subliniem faptul că, răspunderea juridică a funcționarilor publici din Franța, presupune aplicarea de sancțiuni juridice ce diferă după gravitatea lor, putând fi sancțiuni penale, administrative sau disciplinare, care au la bază o serie de principii, cum ar fi:

– principiul răspunderii juridice personale a funcționarului public;
– principiul conform căruia funcționarul public are dreptul la apărare;
– principiul legalitații sancțiunilor juridice;
– principiul aplicării legii mai favorabile etc.

* Răspunderea juridică a funcționarului public din Germania

Funcționarul public din Germania se bucură de cea mai mare stabilitate, din rândul funcționarilor publici europeni. Conduita lor se caracterizează prin profesionalism, seriozitate, loialitate și înaltă calitate a serviciilor.

Cu toate acestea, ei nu sunt feriți de răspundere juridică atunci când săvârșesc anumite fapte ilicite în cadrul serviciului public.

Constituția Germaniei, în art.15 denumit 'Responsabilitatea administrativă în caz de încălcare a obligațiilor de serviciu' cuprinde dispoziții privind toate formele răspunderii juridice a funcționarilor și a demnitarilor publici. În situația în care funcițonarii publici își încalcă obligațiile impuse în această calitate, cauzând prejudicii unor terțe persoane, serviciul public căruia îi aparține va fi responsabil în calitate de comitent pentru fapta prepusului său.

Constituția Germaniei consacră dispoziții cu caracter de principiu potrivit cărora accesul la justitie este liber pentru toți cei lezați în drepturile lor, dispunând în acest sens prin art.19 astfel: 'Oricine este lezat în drepturile sale de o autoritate publică poate recurge la căile judiciare'.

Ca mijloc de prevenire a săvârșirii faptelor ilicite de către funcționarii publici, art.86 din Constituție prevede obligația de selectare riguroasă și de instruire a angajaților serviciilor publice, rotația persoanelor, colaborarea în cadrul activității de control, adoptarea de reglementări speciale în acest sens etc.

Din analiza comparativă a textelor constituționale, a codurilor deontologice, a dispozițiilor cuprinse în legile generale și speciale cu privire la responsabilitatea juridică a funcționarului public în unele țări europene (Franța, Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Portugalia), observăm că se acordă o semnificație deosebită urmatoarelor aspecte:

– dreptul cetățenilor care au suferit pagube ca o consecință a funcționării serviciilor, de a fi despăgubiți;
– abaterile funcționarilor publici de la îndatoririle pe care trebuie să le respecte, expun la sancțiuni juridice;
– procedurile disciplinare sunt declanșate la inițiativa instituției sau autorității, care sunt investite în același timp, și cu puterea de numire în funcții publice;
– dreptul la apărare este recunoscut tuturor funcționarilor publici;
– pe perioada cercetării penale, funcționarii publici sunt suspendați din funcțiile lor.

Dispozițiile privind responsabilitatea juridică a funcționarilor publici germani sunt cuprinse și în Codul penal german, în legi federale sau în ordonanțe și regulamente federale sau la nivelul landurilor. Alături de Legea pentru combaterea corupției (care cuprinde o serie de reglementări privind interzicerea acceptării cadourilor și reglementări privind unele infracțiuni), Germania a adoptat și Legea din 15 februarie 1999 privind combaterea internațională a corupției, ce cuprinde dispoziții referitoare la lupta împotriva funcționarilor străini corupți din domeniul economic international.

Deontologia funcționarului public

* Aspecte generale privind deontologia funcției publice

Termenul 'deontologie' provine din grecescul 'deontor' care înseamna ceea ce se cuvine și 'logos' care înseamnă știința.

Deontologia poate fi definită ca fiind ansamblul normelor etico-juridice care conturează un comportament profesional sau privat.

Pornind de la definiția generală dată deontologiei, putem să particularizăm deontologia funcționarului public și să o definim ca fiind ansamblul normelor ce guvernează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, ca titular al funcției publice.

În situatia în care funcționarul public a încălcat normele privind deontologia funcției publice, respectiv,și-a încălcat obligațiile profesionale deduse din raportul de funcție publică precum și normele de comportament în interiorul și în afara instituției publice, intervine răspunderea disciplinară a acestuia. Prin astfel de abateri disciplinare, funcționarul public își lezează demnitatea și prestigiul, statutul său socio-profesional și moral.

Reglementarea comportamentului profesional al funcționarului public se face atât prin dispoziții constituționale cu valoare de principiu, cât și prin acte juridice emise de organul legislativ, alte categorii de acte normative, dar și cu ajutorul normelor cutumiare, în special în domeniul diplomației și ale jurisprudenței.

* Principiile de bază în deontologia funcționarului public

La baza activității funcționarilor publici, a comportamentului lor profesional, a conduitei lor atât în interiorul cât și în afara instituției publice stau urmatoarele principii de bază:

– egalitatea de tratament fată de terții beneficiari serviciului public, respectiv, un comportament nediscriminatoriu fată de uzagerii serviciului public;
– respectarea supremației Constituției, respectul legilor generale în materie și al tuturor actelor normative de către purtătorii autorității publice;
– credință și fidelitate față de țara caruia îi aparține funcționarul public;
– discreție profesională privind informațiile pe care le primeste și le deține în exercițiul funcției sale;
– obligația de supunere și respect fată de șeful ierarhic;
– apărarea și respectarea demnității și intimității uzagerilor serviciului public;
– perfecționarea profesională continuă, sub diferite forme etc.

C A P I T O L U L IV

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Asigurarea unui serviciu public de calitate

Art. 5. – (1) Funcționarii publici au obligația de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetățenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor și la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competențelor autorităților și ale instituțiilor publice.

(2) În exercitarea funcției publice, funcționarii publici au obligația de a avea un comportament profesionist, precum și de a asigura, în condițiile legii, transparența administrativă, pentru a câștiga și a menține încrederea publicului în integritatea, imparțialitatea și eficacitatea autorităților și instituțiilor publice.

Un serviciu public de calitate presupune raporturi de calitate între părțile care interacționează, iar toate acestea presupun ca persoanele implicate să acționeze în limita bunului simț și să aibă o conduită corespunzătoare, fie că este vorba despre funcționari publici – indiferent de categoria căreia îi aparțin – fie că este vorba despre cetățeni. În general trebuie să se acorde un respect reciproc, însă în situația în care funcționarul public trebuie să aibă de a face cu persoane care au un nivel scăzut de cultură sau educație, atunci acesta dintâi trebuie să continue să fie la fel de civilizat și respectuos și să nu ia în seamă toate vorbele licențioase sau injuriile aduse de astfel de persoane, continuând să arate profesionalism în relațiile cu acestea.

Loialitatea față de Constituție și lege

Art. 6. – (1) Funcționarii publici au obligația ca, prin actele și faptele lor,să respecte Constituția, legile țării și să acționeze pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale, în conformitate cu atribuțiile care le revin, cu respectarea eticii profesionale.

(2) Funcționarii publici trebuie să se conformeze dispozițiilor legale privind restrângerea exercițiului unor drepturi, datorată naturii funcțiilor publice deținute.

A acționa în limitele prevăzute de lege presupune cunoașterea acesteia. Prin urmare, mai ales funcționarii publici care se află în slujba cetățenilor, trebuie să cunoască și să aplice normele în vigoare. Pe de altă parte, există un principiu de drept conform căruia necunoașterea legii nu exonerează de la răspunderea în fața acesteia pe nici o persoană.

Funcționarii publici ar trebui să cunoască prevederile legislative și să știe dacă situația respectivă este reglementată de vreun act juridic în vigoare.

Asemenea prevederi legislative care ar trebui cunoscute de către funcționarii publici, atât de la nivel central cât și local, sunt cele referitoare la Constituția României din 2003, Legea administrației publice locale, Legea privind Statutul funcționarilor publici, Codul de conduită a funcționarilor publici, Regulamentul de Organizare și Funcționare (ROF) al instituției în care își desfășoară activitatea, regimul conflictului de interese și al incompatibilităților etc.

Loialitatea față de autoritățile și instituțiile publice

Art. 7. – (1) Funcționarii publici au obligația de a apăra în mod loial prestigiul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și de a se abține de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.

(2) Funcționarilor publici le este interzis:

a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, cu politicile și strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual;

b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluționare și în care autoritatea sau instituția publică în care își desfășoară activitatea are calitatea de parte;

c) să dezvăluie informații care nu au caracter public, în alte condiții decât cele prevăzute de lege;

d) să dezvăluie informațiile la care au acces în exercitarea funcției publice, dacă această dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea sau drepturile instituției ori ale unor funcționari publici, precum și ale persoanelor fizice sau juridice;

e) să acorde asistență și consultanță persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acțiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorității ori instituției publice în care își desfășoară activitatea.

(3) Prevederile alin. (2) lit. a)-d) se aplică și după încetarea raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispozițiile din legi speciale nu prevăd alte termene.

(4) Dezvăluirea informațiilor care nu au caracter public sau remiterea documentelor care conțin asemenea informații, la solicitarea reprezentanților unei alte autorități ori instituții publice, este permisă numai cu acordul conducătorului autorității sau instituției publice în care funcționarul public respectiv își desfășoară activitatea.

(5) Prevederile prezentului cod de conduită nu pot fi interpretate ca o derogare de la obligația legală a funcționarilor publici de a furniza informații de interes public celor interesați, în condițiile legii.

Conduita profesionistă, indiferent că este vorba despre un funcționar public sau de o persoană dintr-o altă categorie profesională, presupune mai întâi de toate loialitate și atașament (public) față de instituția în care persoana respectivă își desfășoară activitatea și unde este remunerată. Nu este vorba despre o loialitate față de persoanele care reprezintă sau conduc acea instituție, ci este vorba chiar de instituție în sine.

Este evident că multe persoane acumulează destule nemulțumiri la locul de muncă, însă, de cele mai multe ori acestea sunt legate de persoane și nicidecum de instituție. Prin urmare, un profesionist nu trebuie să împărtășească oricui nemulțumirile sale acumulate și care uneori sunt întemeiate, iar alteori sunt poate nefondate. Este de preferat ca un profesionist, fie din domeniul public sau privat, să nu denigreze instituția,

sau să îi saboteze activitatea ori chiar să îi știrbească imaginea prin defăimarea persoanelor care se află în fruntea acesteia, decât dacă sunt cazuri vădit ilegale care trebuie făcute cunoscute publicului larg.

Libertatea opiniilor

Art. 8. – (1) În îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, funcționarii publici au obligația de a respecta demnitatea funcției publice deținute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea.

(2) În activitatea lor, funcționarii publici au obligația de a respecta libertatea opiniilor și de a nu se lăsa influențați de considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcționarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă și să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.

Între două persoane, care la un moment dat au păreri divergente, este posibil să ia naștere conflicte când își împărtășesc propria viziune sau când vor să-l convingă pe celălalt de dreptatea opiniilor sale. În asemenea momente, trebuie ca persoanele implicate, fie că este vorba de funcționari publici sau de un funcționar public și un cetățean, să își păstreze demnitatea umană și profesională pentru a nu ajunge să utilizeze cuvinte vulgare și jignitoare. Totodată, funcționarul public, care își desfășoară activitatea în departamentele de relații cu publicul, trebuie să își păstreze cumpătul cu atât mai mult și să aibă o atitudine binevoitoare, calmă, profesionistă și respectuoasă, tocmai pentru a nu genera conflicte sau pentru a nu aduce atingeri demnității interlocutorului.

Activitatea publică

Art. 9. – (1) Relațiile cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcționarii publici desemnați în acest sens de conducătorul autorității sau instituției publice, în condițiile legii.

(2) Funcționarii publici desemnați să participe la activități sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte limitele mandatului de reprezentare încredințat de conducătorul autorității ori instituției publice în care își desfășoară activitatea.

(3) În cazul în care nu sunt desemnați în acest sens, funcționarii publici pot participa la activități sau dezbateri publice, având obligația de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere oficial al autorității ori instituției publice în cadrul căreia își desfășoară activitatea.

Potrivit prevederilor legii nr. 544/2001, fiecare instituție publică trebuie să aibă o anumită persoană care să răspunde de relațiile cu presa, alta de relațiile cu societatea civilă și mai există și un purtător de cuvânt. Aceștia, de regulă, cunosc punctul de vedere oficial al instituției pe care o reprezintă, însă uneori, cu prilejul unor evenimente publice, participă și experții din diferitele departamente de specialitate ale instituțiilor publice, cărora, în situația în care participă în calitate oficială, trebuie să li se facă cunoscute limitele mandatului de reprezentare. În situația în care sunt desemnați funcționari publici să participe oficial la diverse evenimente publice este de datoria acestora din urmă să întrebe, dacă nu au fost încă informați, despre punctul de vedere oficial al instituției pe un subiect dat.

Chiar dacă se presupune că acești funcționari publici cunosc deja punctul de vedere oficial al instituției pe care o reprezintă, este profesionist din partea lor să întrebe înainte de apariția oficială care este mandatul lor.

Activitatea politică

Art. 10. – În exercitarea funcției publice, funcționarilor publici le este interzis:

a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;

b) să furnizeze sprijin logistic candidaților la funcții de demnitate publică;

c) să colaboreze, în afara relațiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau juridice care fac donații ori sponsorizări partidelor politice;

d) să afișeze, în cadrul autorităților sau instituțiilor publice, însemne ori obiecte inscripționate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaților acestora.

Întrucât unul dintre principiile care stau la baza exercitării funcției publice cu profesionalism se referă la neutralitatea funcționarului public, acesta trebuie respectat de către toți funcționarii publici, care nu trebuie să fie afiliați politic vreunui partid și chiar dacă au anumite preferințe politice, este de dorit să nu și le facă cunoscute decât în spațiul lor privat.

Art. 97.

(1) Funcționarul public poate candida pentru o funcție eligibilă sau poate fi numit într-o funcție de demnitate publică.

(2) Raportul de serviciu al funcționarului public se suspendă:

a) pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales;

b) până la încetarea funcției eligibile sau a funcției de demnitate publică, în cazul în care funcționarul public a fost ales sau numit.

Având în vedere că aici se aplică regimul incompatibilităților, este necesar ca funcționarul public aflat într-una din situațiile menționate mai sus să evite încălcarea cu bună-știință a acestei interdicții, mai cu seamă că singurele activități remunerate și compatibile, în același timp, cu funcția publică sunt activitățile didactice, activitățile literare și artistice și acele activități care implică drepturile de autor sau care au ca orientare cercetarea științifică. De asemenea, orice persoană, de bună-credință, care află sau are cunoștință de încălcarea normelor de mai sus, trebuie să facă cunoscut acest lucru superiorului ierarhic al respectivului funcționar public. Această persoană poate fi atât un cetățean oarecare (dar de bună-credință), ori chiar un funcționar public și în acest sens trebuie avute în vedere reglementările privind protecția avertizorului prevăzute de Legea nr. 571/2004.

Art. 98.

(1) Funcționarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite.

(2) Funcționarilor publici le este interzis să fie membri ai organelor de conducere ale partidelor politice și să exprime sau să apere în mod public pozițiile unui partid politic.

(3) Funcționarii publici care, potrivit legii, fac parte din categoria înalților funcționari publici nu pot fi membri ai unui partid politic, sub sancțiunea destituirii din funcția publică.

Activitatea politică se poate desfășura și de către funcționarii publici, însă este important ca aceștia să nu dețină funcții însemnate în respectivul partid politic tocmai în ideea de a nu fi extrem de implicați afectiv în susținerea acestuia. În situația în care funcționarii publici doresc să își facă cunoscută opinia cu privire la un partid politic, ei trebuie s-o facă în afara orelor de serviciu și nu în vederea convingerii altor funcționari

publici să devină membri ai respectivului partid politic. De multe ori se poate observa în foarte multe state, influențarea administrației publice de către politic, fapt ce a dus și la percepția negativă a societății asupra instituțiilor statului și mai ales la diminuarea încrederii în acestea, dar mai cu seamă a instabilității în funcția publică. Este de dorit ca funcționarii publici să respecte principiul neutralității politice și să nu fie membri ai partidelor politice. În cazul în care este vorba despre înalții funcționari publici, legiuitorul a interzis apartenența acestei categorii la partidele politice, din considerentul că o astfel de funcție presupune multe responsabilități, atribuții și mai ales imparțialitate în exercitarea funcției publice respective.

Folosirea imaginii proprii

Art. 11. – În considerarea funcției publice deținute, funcționarilor publici le este interzis să permită utilizarea numelui sau imaginii proprii în acțiuni publicitare pentru promovarea unei activități comerciale, precum și în scopuri electorale.

Este important ca un funcționar public să aibă o imagine de profesionist și să evite asocierea numelui său ori a imaginii sale cu situații sau persoane compromițătoare pentru funcția publică pe care o ocupă.

Cadrul relațiilor în exercitarea funcției publice

Art. 12. – (1) În relațiile cu personalul din cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și cu persoanele fizice sau juridice, funcționarii publici sunt obligați să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credință, corectitudine și amabilitate.

(2) Funcționarii publici au obligația de a nu aduce atingere onoarei, reputației și demnității persoanelor din cadrul autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea, precum și persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcției publice, prin:

a) întrebuințarea unor expresii jignitoare;

b) dezvăluirea unor aspecte ale vieții private;

c) formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.

(3) Funcționarii publici trebuie să adopte o atitudine imparțială și justificată pentru rezolvarea clară și eficientă a problemelor cetățenilor.

Funcționarii publici au obligația să respecte principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, prin:

a) promovarea unor soluții similare sau identice raportate la aceeași categorie de situații de fapt;

b) eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naționalitatea, convingerile religioase și politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte aspecte.

(4) Pentru realizarea unor raporturi sociale și profesionale care să asigure demnitatea persoanelor, eficiența activității, precum și creșterea calității serviciului public, se recomandă respectarea normelor de conduită prevăzute la alin. (1)-(3) și de către celelalte subiecte ale acestor raporturi.

Este de dorit ca în relațiile interumane, comunicarea să se realizeze într-un mod civilizat și decent, prin autocenzurarea fiecărei părți implicate. În situația în care funcționarii publici care au contacte directe cu petenții se găsesc în situația în care sunt agresați verbal de cei cu care interacționează, cei dintâi trebuie să dea dovadă de profesionalism și decență civică printr-o atitudine calmă și pacificatoare.

Conduita în cadrul relațiilor internaționale

Art. 13. – (1) Funcționarii publici care reprezintă autoritatea sau instituția publică în cadrul unor organizații internaționale, instituții de învățământ,conferințe, seminarii și alte activități cu caracter internațional au obligația să promoveze o imagine favorabilă țării și autorității sau instituției publice pe care o reprezintă.

(2) În relațiile cu reprezentanții altor state, funcționarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind aspecte naționale sau dispute internaționale.

(3) În deplasările externe, funcționarii publici sunt obligați să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol și le este interzisă încălcarea legilor și obiceiurilor țării gazdă.

În situația în care un funcționar public își reprezintă țara și instituția în cadrul unui eveniment public, unde participă în calitatea oficială de funcționar public, acesta este obligat să respecte toate normele de curtoazie, precum și normele juridice ale statului gazdă. În același timp, funcționarul public trebuie să evite un comportament care ar putea aduce ofense grave gazdelor sau altor participanți oficiali ai evenimentului public respectiv. De asemenea, în situația în care i se oferă diferite cadouri și nu le poate refuza, funcționarul public respectiv trebuie să le declare la întoarcerea în țară, sau -uneori- dacă este deosebit de însemnat, să îl predea la serviciul protocol / economic pentru a deveni parte a patrimoniului instituției sau autorității publice respective.

Interdicția privind acceptarea cadourilor, serviciilor și avantajelor

Art. 14. – Funcționarii publici nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitații sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinților, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relații de afaceri sau de natură politică, care le pot influența imparțialitatea în exercitarea funcțiilor publice deținute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcții.

Uneori, funcționarii publici sunt tentați chiar de către cetățean.

Limitarea participării la achiziții, concesionări sau închirieri

Art. 19. – (1) Orice funcționar public poate achiziționa un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, supus vânzării în condițiile legii, cu excepția următoarelor cazuri:

a) când a luat cunoștință, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;

b) când a participat, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;

c) când poate influența operațiunile de vânzare sau când a obținut informații la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea publică ori privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale.

(3) Funcționarilor publici le este interzisă furnizarea informațiilor referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, supuse operațiunilor de vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiții decât cele prevăzute de lege.

Funcționarii publici care pot înlesni anumite activități economice cu caracter ilicit în detrimentul statului, trebuie să se abțină de la asemenea acte sau fapte, în ciuda faptului că această categorie profesională este supusă numeroaselor restricții și interdicții.

În Legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, la Titlul IV – Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice, capitolul II – se menționează definiția conflictului de interese, care este acea situație în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.

Rolul reglementării conflictului de interese este de a preveni situațiile în care funcționarii publici sau demnitarii ar fi înclinați în mod natural să slujească în primul rând sau predominant interesul personal, datorită existenței unei împrejurări care le-ar aduce acestora, rudelor, prietenilor sau asociaților lor un anumit avantaj.

Aceste situații includ și împrejurările în care existența unor obligații ale funcționarilor sau demnitarilor față de orice terț ar putea afecta imparțialitatea deciziilor sale. Simpla lor existență prezintă un potențial pericol de corupție. Aceste incompatibilități și interdicții sunt instituite pentru a se evita sau pentru a se reduce riscul de conflict de interese între atribuțiile unei persoane.

Conflictul de interese pentru funcționarii publici

Art. 79

(1) Funcționarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situații:

a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice și juridice cu care are relații cu caracter patrimonial;

b) participă în cadrul aceleiași comisii, constituite conform legii, cu funcționari publici care au calitatea de soț sau rudă de gradul I;

c) interesele sale patrimoniale, ale soțului sau rudelor sale de gradul I pot influența deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcției publice.

(2) În cazul existenței unui conflict de interese, funcționarul public este obligat să se abțină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii și să-l informeze de îndată pe șeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparțialitate a funcției publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoștință.

(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), conducătorul autorității sau instituției publice, la propunerea șefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcționarul public în cauză, va desemna un alt funcționar public, care are aceeași pregătire și nivel de experiență.

(4) Încălcarea dispozițiilor alin. (2) poate atrage, dupa caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.

În momentul în care un funcționar public, fie că este de conducere sau de execuție, se află într-un conflict de interese este etic ca acesta să facă cunoscut acest fapt și să pună capăt acestei situații neprofesioniste. În situația în care funcționarul public încalcă cu bună-știință regimul conflictului de interese, însă o terță persoană află de această situație, aceasta din urmă, cu bună-credință, trebuie să facă cunoscută această ilegalitgate pentru a se putea asigura un serviciu public de calitate, nepărtinitor și profesionist. Această terță persoană poate fi atât un cetățean de bună-credință, fie un funcționar public, de bună-credință, care se află sub protecția normelor reglementate de Legea nr. 571/2004.

Incompatibilități privind funcționarii publici

Art. 94.

(1) Calitatea de funcționar public este incompatibilă cu orice altă funcție publică decât cea în care a fost numit, precum și cu funcțiile de demnitate publică.

(2) Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează:

a) în cadrul autorităților sau instituțiilor publice;

b) în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepția cazului în care funcționarul public este suspendat din funcția publică, în condițiile legii, pe durata numirii sale;

c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată;

d) în calitate de membru al unui grup de interes economic.

(3) Funcționarii publici care, în exercitarea funcîiei publice, au desfășurat activități de monitorizare și control cu privire la societăți comerciale sau alte unități cu scop lucrativ de natura celor prevăzute la alin. (2) lit. c) nu pot să-și desfășoare activitatea și nu pot acorda consultanță de specialitate la aceste societăți timp de 3 ani după ieșirea din corpul funcționarilor publici.

(4) Funcționarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce privește efectuarea unor acte în legătură cu funcția publică pe care o exercită.

(5) În situația prevăzută la alin. (2) lit. b), la încheierea mandatului demnitarului, funcționarul public este reîncadrat în funcția publică deținută sau într-o funcție similară.

În cazul în care intervine o situație de incompatibilitate, funcționarul public în cauză trebuie să se autosesizeze și să iasă din acea stare. Uneori acest fapt este lăsat la latitudinea funcționarului public. În situația în care un funcționar public a desfășurat activități de monitorizare sau control asupra unei societăți comerciale și ulterior acesta părăsește corpul funcționarilor publici, angajându-se în cadrul respectivei societăți comerciale, funcționarul public demisionar nu mai poate fi sancționat pentru această nouă situație, care în fapt este prevăzută de lege, dar care în realitate poate fi aplicată doar dacă mai există un act adițional de confidențialitate și fidelitate, pe care respectivul funcționar public să îl fi semnat pe perioada în care a ocupat o funcție publică.

Raporturile ierarhice directe

Art. 95.

(1) Nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcționarii publici respectivi sunt soți sau rude de gradul I.

(2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care șeful ierarhic direct are calitatea de demnitar.

(3) Persoanele care se află în una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) sau (2) vor opta, în termen de 60 de zile, pentru încetarea raporturilor ierarhice directe sau renunțarea la calitatea de demnitar.

(4) Orice persoană poate sesiza existența situațiilor prevăzute la alin. (1) sau (2).

(5) Situațiile prevăzute la alin. (1) și neîndeplinirea obligației prevăzute la alin. (3) se constată de către șeful ierarhic superior al funcționarilor publici respectivi, care dispune încetarea raporturilor ierarhice directe dintre funcționarii publici soți sau rude de gradul I.

(6) Situațiile prevăzute la alin. (2) și neîndeplinirea obligației prevăzute la alin. (3) se constată, după caz, de către primul-ministru, ministru sau prefect, care dispune încetarea raporturilor ierarhice directe dintre demnitar și funcționarul public soț sau rudă de gradul I.

Acest articol se adresează în primul rând acelor funcționari publici care dețin importante funcții de conducere și demnitarilor, care trebuie să dea dovadă de un profesionalism integru și care trebuie, prin propriile fapte, acte, decizii, să dea un exemplu celor care le sunt subordonați cum trebuie aceștia să se comporte în anumite circumstanțe.

Ținând seama că “nepotismul“ reprezintă una din tarele administrației publice românești, și nu numai, s-a dorit eliminarea acestuia prin acest text de lege, care interzice în mod expres raporturile ierarhice directe care pot exista între funcționari publici sau între aceștia și demnitari.

Atragerea și menținerea în corpul funcționarilor publici a unui personal profesionist și cu o înaltă ținută morală, poate fi realizată doar prin recompensarea corespunzătoare a activității acestora, prin asigurarea prestigiului profesional și social real al funcționarilor publici și nu în ultimul rând prin creșterea atractivității carierei în funcția publică.

Metode de prevenire a încălcării normelor de conduită profesională

Funcționarii publici trebuie să respecte normele prevăzute de codul de conduită și atunci când se găsesc în anumite situații în care este posibilă încălcarea acestor norme, ei pot adopta diferite atitudini și măsuri în vederea păstrării propriei integrități profesionale. Aceștia trebuie să aibă un asemenea comportament nu din teama de a nu fi sancționați conform prevederilor legislative în vigoare, ci să aibă un comportament spontan, care să decurgă dintr-o conduită profesionistă conștientizată, interiorizată și însușită. Acest fapt poate să se întâmple în mod spontan doar atunci când normele de conduită profesionale sunt bine cunoscute de către funcționarii publici, sunt respectate mai întâi din convingere, iar abia după aceea din dorința de a nu cădea sub incidența legii și de a nu fi sancționați. Astfel, primul pas în acest sens este ca funcționarii publici să cunoască prevederilelegale și să înțeleagă corect sensul pe care l-a gândit legiuitorul atunci când a prevăzut anumite situații enunțate în textul legii. Următorul pas constă în instruirea funcționarului public cu privire la normele pe care trebuie să le aplice și exemplificarea acestora cu anumite situații relevante și studii de caz. În final, funcționarii publici trebuie să aplice prevederile legale în mod natural, ca fiind ceva deja asumat de către fiecare funcționar public.

După ce funcționarii publici și-au însușit de bună-voie normele etice de conduită profesionistă, aceștia pot adopta anumite măsuri atunci când se regăsesc în situația de le fi compromisă integritatea profesională. Unele dintre modalitățile pe care un funcționar public le are la îndemână pentru a-și păstra integritatea profesională sunt cele prevăzute în art. 19 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri din Statele Membre privind codul de conduită pentru funcționarii publici:

􀀹 Refuzarea avantajului oferit în scopul soluționării unei cereri etc

􀀹 Încercarea de a identifica persoana care a făcut oferta

􀀹 Evitarea contactelor îndelungate cu persoane care pot influența sau pot crea impresia unei posibile influențări a conduitei profesioniste a unui funcționar public

􀀹 Implicarea unor martori, dacă este posibil, atunci când se încearcă coruperea integrității unui funcționar public

􀀹 Raportarea imediată către superiorul său ierarhic a faptei sau actului de corupere a integrității, ori de probabilitatea încălcării regimului conflictului de interese sau al incompatibilităților

􀀹 Obținerea unei dovezi scrise imediat ce s-a încercat coruperea integrității unui funcționar public, dacă este posibil

􀀹 Desfășurarea activității în continuare, în mod obișnuit, mai cu seamă dacă este vorba de situația în care avantajul necuvenit a fost oferit, însă refuzat de către funcționarul public respectiv.

Pe lângă aceste instrumente de menținere a unei conduite profesioniste, corespunzătoare cu statutul pe care îl deține un funcționar public, mai pot fi menționate și alte cazuri prevăzute de legislația românească în vigoare. Astfel, Legea nr. 188/1999 republicată, menționează situația în care un funcționar public care a primit un ordin vădit ilegal de la superiorul său ierarhic, are posibilitatea să refuze îndeplinirea acestuia și să solicite ca acest ordin să-i fie dat în scris. În cazul în care acest ordin i se dă totuși și în scris, funcționarul public mai are posibilitatea să se adreseze superiorului ierarhic celui care i-a dat respectivul ordin vădit ilegal. Situația devine problematică în momentul în care și șeful său direct și superiorul acestuia sau înțeles sau în situația în care funcționarul public obligat să execute ordinul vădit ilegal este o persoană temătoare și care nu îndrăznește să-și denunțe șeful sau să reclame o stare de fapt. În aceste situații trebuie să se asigure că nici un act nu va purta semnătura sa, că întotdeauna se va acoperi de documente doveditoare cu care să poată să își probeze nevinovăția și să apeleze la instituția avertizorului prevăzută de Legea 571/2004.

De asemenea, un funcționar public integru și cu o conduită profesionistă corespunzătoare, în situația în care devine conștient de faptul că se află într-o situație de incompatibilitate sau că încalcă regimul conflictului de interese, să se “autodenunțe”, adică să-l informeze pe superiorul său ierarhic de această situație pentru ca acesta din urmă să ia măsurile necesare în scopul respectării prevederilor legale din acel domeniu.

În sensul celor enunțate mai sus este limpede că funcționarii publici trebuie să adopte un comportament profesionist în conformitate cu normele de conduită prevăzute de legea nr. 7/2004 și, totodată, să aibe chiar o conduită preventivă, astfel încât să evite situațiile prin care pot ieși din limitele legale și să fie pasibili de sancțiuni.

Avantaje și dezavantaje ale conduitei profesioniste a funcționarilor publici

Avantaje :

Creșterea calității serviciilor publice oferite

Consolidarea prestigiului unei instituții publice pe palierul administrației publice

Creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile publice

Îmbunătățirea raporturilor dintre funcționarii publici

Îmbunătățirea raporturilor dintre funcționarii publici și cetățeni

Diminuarea gradului de corupție existent în administrația publică

Creșterea calității actului de guvernare

Îmbunătățirea managementului în cadrul instituțiilor publice

Promovarea funcționarului public ce dă dovadă de o conduită profesionistă exemplară

Dezavantaje :

Diminuarea încrederii cetățenilor în instituțiile publice și implicit în actul de guvernare

Creșterea nivelului corupției mici în administrația publică

Deteriorarea raporturilor dintre cetățeni și funcționarii publici

Deteriorarea raporturilor de serviciu între funcționarii publici

Diminuarea prestigiului instituțiilor publice respective

Diminuarea interesului tinerilor de a face o carieră în administrația publică

Creșterea riscului abuzului de putere al funcționarilor publici

C O N C L U Z I I

O condiție esențială pentru o cât mai bună desfășurare a activității administrației publice, o reprezintă integritatea personalului care își desfășoară activitatea in acest domeniu.

Din acest considerent statului român nu îi este indiferent cum se prezintă în fața cetățenilor. Având în vedere cele menționate mai sus, statul își formează și își instruiește corpul funcționarilor publici, capabili să satisfacă cât mai eficient cerințele cu care se confruntă.

Necesitatea de ordin practic impune ca administrația publică să se asigure cu funcționari profesioniști și cu anumite calități: onestitate, moralitate, responsabilitate, corectitudine, etc.,avînd în vedere că aceștia sunt în contact direct cu publicul.

Timpul lent al schimbărilor politico-administrative, economice, erodează încrederea în administrație și a favorizat apariția următoarelor fenomene negative: corupția, subiectivismul, birocrația, , declin economic. Situațiile de acest tip s-au extins în timp și afectează considerabil calitatea activității autorităților administrației publice. Astfel, funcționarul public se confruntă cu un șir de probleme, care constituie impedimente serioase întru îndeplinirea exercițiului onest ale funcției sale. Deși există un cadru legal care prevede sancțiuni aplicabile în cazul fenomenelor negative legile se dovedesc insuficiente. A considera în mod executiv legea – soluția miracol pentru eliminarea tuturor impedimentelor reprezintă evident o abordare greșită. Devine evident rolul deontologiei funcționarului public, ale cărei percepte morale dau conținut normelor legale elaborate de autoritatea legislativă. Eficiența activității funcționarului public depinde de îngemănarea elementelor juridice cu cele morale. Exercițiul onest, ca expresie, reprezintă o sinteză a abordării elementelor firești, normele – legale și morale ale exercițiului funcției publice. Onestitatea întrunește cumulativ după cum am văzut acele elemente etico-morale educaționale: demnitatea, corectitudinea, buna-credință, politețea, ele dau conținut deontologic funcției publice, fără care nici cea mai perfecționată formulare juridico-legală ar fi lipsită de conținut. Onestitatea , în sens larg garantează disciplina sistemului administrativ, minimalizează proasta administrație, reduce nivelul de corupție și previne adoptarea sau continuitatea unor politici neraționale sau ineficiente. Astăzi se simte lipsa unui set de valori și principii de bază a activității funcționarului public, a unor criterii de conduită etică și morală. Din păcate, unii funcționari sunt foarte toleranți în legătură cu munca pe care o depun. Mai există încă funcționari publici dominați de mentalitatea, cu largi rezonanțe în epoca comunistă: „timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim” sau „Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. Deseori, astfel de persoane,sunt înclinate să diminuieze culpa lor morală fie trecînd-o accidentală, fie punînd –o sub uitare sau în seama unor împrejurări nefaste. Cele expuse pînă aici conturează realitatea tristă din țara noastră. Pentru aplanarea situației existente se impun cîteva propuneri de lege ferendă care vizează atît funcția publică, cît și funcționarul public. Propun următoarele modificări a Legii serviciului public, legea de bază care reglementează activitatea funcționarului public:-art. 13, alin.(1) al legii respective care ar trebui expres să stipuleze ce studii să posede persoanele care doresc să se angajeze în serviciul public și anume: studii în administrarea publică sau studii juridice.-Art. 14, alin.(1) trebuie să prevadă că ocuparea funcțiilor publice se poate face doar prin alegere și concurs. Excluderea celorlalte două modalități de ocupare a funcției publice ar spori gradul transparenței administrației publice, elimininînd totodată „protecționalismul” și „nepotismul”. Deși a fost elaborat Regulamentul funcției publice vacante în autoritățile publice, acesta nu poate fi implimentat pentru că nu sunt prevăzute mecanismele concrete de punere în aplicare, în consecință a fost abrogat. Este necesar de a elabora un nou Regulament și de a adopta măsuri de punere în practică a acestui document. Complectarea actelor normative ce reglementează activitatea funcționarului public cu aceste propuneri ar reprezenta un pas important în ridicarea calității exercitării funcției publice, dar rolul cel mai semnificativ urmează să fie adoptarea Codului etic pentru funcționarii publici. Codurile de etică pentru funcționarii publici lărgesc înțelesul obligațiilor, îndatoriilor prevăzute de Legea serviciului public. Deoarece îndatoriile prevăzute în legislație au atît aspecte legale, cît și etice, acest înalt grad de precizie întărește semnificația legală a executării lor corecte. Codul de etică trebuie să stabilească standardele de comportament în conformarea cu principiile: integritate morală, loialitate, imparțialitate, transparență, standarde de conduită față de public, decența conduitei personale. El de asemenea, trebuie să enumere sancțiunele pentru neconformarea funcționarilor publici. Codul etic nu mai stabilește standardele înalte pentru funcționarii publici, dar reduc în același timp necesitatea de a aplica măsuri drastice precum urmărirea în justiție, disciplina administrativă și pedeapsa. Ar fi mai bine dacă funcționarii publici ar semna Codul etic în timpul încheierii contractului de angajare la serviciu, codul fiind ridicat la nivel de act oficial. Căci, în prezent există un cod similar, dar acesta nu este considerat drept un document de punere în aplicare practică. La subiectul adoptării Codului etic trebuie adoptată o atitudine pragmatică și precaută. Vidul rămas în urma prăbușirii regimului comunist nu poate fi complect eradicat, spontan sau într-o manieră autoritară. Stabilirea Codului de etică presupune un proces îndelungat de educație și înternaționalizare a standardelor deontologice. Prin urmare, Codul de etică nu trebuie utilizat ca o decorație, ci implementat corespunzător de către funcționarii publici. Codul de etică trebuie să joace rolul de agent al schimbării în România. De asemenea, în plan practic, ținînd cont de practice țărilor din Occident, se impun următoarele măsuri:-Înființarea școlilor administrative de tipul celor europene, căutîndu-se variantele cele mai potrivite în programarea cursurilor și selectarea disciplinelor necesare pregătirii specialiștilor de înaltă performanță; schimbarea metodologiei predării, formele tradiționale prelegeri, seminarii, fiind înlocuite cu metode participative.

Înstrăinarea periodică a funcționarilor publici asupra obligațiilor etice cerute de serviciul public respectiv, urmărindu-se formarea orientării profesionale, raportată la calitățile individuale, imagine bună și o reputație personală a funcționarilor publici.-Introducerea în programele de studiu a obiectului „deontologia funcționarului public” ca disciplină obligatorie. Calitățile unui funcționar public la standardele moderne sunt de neconceput fără studierea acestei discipline. Aici studentul trebuie să însușească și să fie convins că principiile responsabilității, corectitudinii, legalității sunt principii importante și nu pot fi afectate, conflictele de interese urmează să fie omise, iar onestitatea funcționarului public fiind o calitate deosebită în activitatea cotidiană. În concluzie putem menționa că în această eră a reformelor, cand mediul de desfășurare a activității este alterat din punct de vedere moral, onestitatea devine calitatea cea mai importantă a funcționarului public în exercitarea funcției sale. În contextul menționat onestitatea este înțeleasă ca îndeplinirea cu corectitudine, fidelitate și în mod conștiincios a îndatoriilor de serviciu și în general toate obligațiile cu caracter legal ale funcționarului public. Prin urmare onestitatea este ceea ce dă conținutul unei bune funcționări a administrației publice, dar a cărei lipsă se resimte actualmente în România.

B I B L I O G R A F I E

[1] Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, București, vol. II, 1930, p. 16.

[2] Prisăcaru, V., Funcționarii publici, București Editura All Beck, 2004.

[3] Negulescu, P., Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, Institutul de Arte Grafice București, 1934, p. 522.

[4] Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. I, București, Editura All Beck, 2001, p. 554.

[5] Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu, S., Constituția României revizuită, comentarii și explicații, București, Editura All Beck, 2004.