Adoptia Masura de Protectie a Drepturilor Copilului
Capitolul 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Adopția în Dreptul Roman
La romani, adopția juca un rol foarte important căci, în lipsă de descendenți, prin adopție se asigura perpetuarea numelui și a cultului domestic. Romanii spuneau că adopția imită natura, adoptatul fiind considerat un adevărat fiu al adoptatorului.
Adopția era întrebuințată chiar de către împărați în vederea transmiterii ereditare a demnității imperiale. Astfel a fost adoptat Tiberius de către Augustus și Nerone de către Claudiu.
Adopția (adoptio) era un mod de creare a puterii părintești care consta în trecerea unui fiu de familie, alieni iuris, de sub puterea unui pater familias sub puterea unui alt pater familias.
Adopțiunea se realiza printr-un proces tehnic care consta în două etape:
Prima etapă era o ficțiune a unei dispoziții a Legii celor XII Table care prevedea: ”dacă șeful de familie își vinde de trei ori pe fiul său, acesta să iasă de sub puterea lui”(“Si pater filium ter vendum duit, filius a patre liber esto”);
A doua etapă avea loc în fața magistratului, unde intervenea adoptatorul, care declara că copilul este al său, revendicându-l de la terțul cumpărător. Acesta, în calitate de pârât tăcea, iar magistratul ratifica declarația în cadrul procesului fictiv numit „in iure cesio”.
Adopțiunea impunea următoarele condiții de fond, și anume:
adoptatorul să fie pater familias;
să existe consimțământul adoptantului și cel al lui pater familias al adoptatului;
să existe o diferență de cel puțin 18 ani între adoptat și adoptant.
Adopțiunea avea drept efect că adoptatul devenea agnat cu agnații adoptantului și în același timp și cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia originară înceta, menținându-se cea de sânge. Adoptatul dobândea dreptul de moștenire în noua familie, dar îl pierdea față de familia de origine.
Când era vorba de o persoană „sui iuris” care trecea sub puterea unui alt pater familias, acest act se numea adrogatio.
Adrogatio constituia un caz special de adopțiune prin care un pater familias intra sub puterea unui alt pater familias împreună cu toată familia, adică cu toate persoanele și bunurile sale. În acest caz se impuneau următoarele condiții:
– adrogantul să fie pater familias;
– să fie trecut de 60 de ani și să nu aibă moștenitor;
– să fie mai în vârstă decât adrogatul având natura drept model;
– să fie capabil.
Efectul asupra abrogațiunii era acela că dispărea o familie și se năștea o alta. În perioada principatului, abrogațiunea se făcea prin rescript imperial, tot acum putând fi adrogate și femeile. Treptat adrogațiunea devine o instituție în favoarea adrogatului tinzând să se apropie de adopție.
1.2. Adopția în Dreptul Românesc
În terminologia juridică română, instituția adopției a fost cunoscută pe parcursul timpului sub diverse denumiri. În vechile legiuiri române și în lucrările de drept român vechi întâlnim denumirea de „luare de suflet”, „adopție” și „înfiere”. Codul Civil Român (1865) și doctrina juridică ce reglementa acest cod au folosit numai denumirea de „adopțiune”, iar în Codul Familiei (1954) și literatura juridică folosesc denumirea de „înfiere”. In Noul Cod civil se foloseste termenul de ,,adoptie,,.
În prezent se folosește denumirea de „adopție”.
În țara noastră, această instituție a avut o evoluția istorică proprie, încadrată organic în evoluția istorică a dreptului românesc în ansamblul său și, în special, a dreptului nostru civil. Ea și-a păstrat importanța practică pe parcursul întregului ev mediu cu toate că în țările Europei apusene, rolul ei scăzuse considerabil, mai ales în rândul maselor populare și s-a bucurat de o reglementare adecvată finalității ei sociale și familiale, atât în vechile noastre legiuiri feudale (Pravila lui Matei Basarab, Legiuirea lui Caragea, Codul Calimah), cât și, mai apoi, în legislația burgheză (Codul Civil de la 1864, Legea Nr. 276/1944).
Față de legiuirile altor țări, deși întâlnim elemente progresiste, reglementările aduse instituției juridice a adopției înainte de adoptarea Codului Familiei de la 1954, scoate în evidență caracterul lor limitat și de clasă, fiind clar subordonate intereselor de clasă. Astfel, b#%l!^+a?pentru a evoca câteva exemple, atât potrivit vechilor noastre legiuiri feudale cât și potrivit legislației burgheze, luarea de suflet sau adopțiunea, se putea face numai de persoanele care nu aveau copii sau descendenți legitimi; cel adoptat intra în raporturi personale și patrimoniale cu adoptatorul, b#%l!^+a?similare celor ale unui copil firesc al acestuia, dar rămânea în continuare supus puterii părintești a părinților săi firești și păstra legăturile de rudenie cu rudele sale de sânge, cu toate consecințele care decurgeau din acestea (drepturi succesorale reciproce, impedimente la căsătorie etc.).
După cum am arătat, instituția adopției a fost reglementată în Pravila lui Matei Basarab din 1652 din capitolul 195, în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea și în Codul lui Scarlat Callimachi. Potrivit acestor legiuiri feudale, puteau adopta numai persoanele care nu aveau copii legitimi, ceea ce reliefa scopul familial al instituției adopțiunii; adoptatul (numit și copil de suflet, spre al deosebi de copilul trupesc) intră în familia adoptatorului (numit și părinte sufletesc, spre al deosebi de părintele firesc); între aceștia se stabileau raporturi similare cu cele din familia firească, adoptatul păstrând legături de rudenie cu familia sa firească.
În Codul Caragea, adopția este cunoscută sub numele de “iotesie” sau “feciorie de suflet”. Legiuitorul permitea să facă fii de suflet numai celor ce nu aveau copii sau celor care îi pierduseră (atât femeii cât și bărbatului). Vârsta minimă a adoptatorului era de 25 de ani atât pentru femeie cât și pentru bărbat. “Nebunii, risipitorii și necinstiții nu puteau face fii de suflet”. Acest impediment era mai mult introdus din motive normale, dorind astfel să garanteze moralitatea adopției. Codicele Caragea nu făcea deosebire și admitea adoptarea copiilor naturali când cei căsătoriți nu aveau copii legitimi. Legiuitorul mai permitea adopția copiilor naturali si prin testament.
În Codul Calimah adopția se numea „înfială”, copilului înfiat dându-i-se drepturi ca unui copil legitim al adoptatorului. „Înfiala” nu este permisă celor care au viață monahică. Adoptatorul se numea „tată înfiitor” sau „mamă înfiitoare”, iar adoptatul se numea „înfiit” sau „înfiită”. “Înfiala” trebuia încheiată și prin citarea sfintelor motive. Se permitea înfierea de nepot sau de nepoată. Dacă “înfiitorul” nu era vârstnic, se cerea consimțământul tatălui. Dacă nu avea tată, ci numai mamă, consimțământul ei nu era de ajuns și mai trebuia exprimat și consimțământul epitropului. Ca efect al „înfielii”, “înfiatul” avea dreptul de moștenire la averea “înfiitorului”, dar nu și la averea rudelor lui, nici la averea soției “înfiitorului”, dacă nu consimțesc la “înfiială”. “Înfiitul” păstra dreptul de moștenire și în familia lui firească.
Codul Civil din 1864 a urmat ca dealtminteri și Codul Civil francez din 1804, legislația Iustiniană însușindu-și dintre cele două adopțiuni create de Iustinian – adopția cu efecte depline, “adoptia plena” și adopțiunea cu efecte restrânse, “adoptia minus plena”.
Adopția este reglementată în acest cod civil în cuprinsul art. 309-324 și este o instituție inferioară adopției din dreptul nostru actual datorită următoarelor motive:
dreptul de adopta îl aveau numai persoanele care la momentul încheierii adopției nu aveau copiii sau descendenți legitimi;
între adoptat și adoptator se creau raporturi patrimoniale similare cu cele rezultate din filiația legitimă, precum și raporturi personale, cu păstrarea legăturilor de rudenie între adoptat și rudele sale firești;
puterea părintească aparținea în continuare părinților firești ai adoptatului; adoptatul avea vocație succesorală la averea rudelor sale firești, cât și la averea adoptatorului, dar nu și la averea rudelor adoptatului.
Potrivit Codului Civil de la 1864, modificat prin Legea 276 din 16 mai 1944, adopția putea fi desfăcută de către instanța de judecată atât la cerea adoptatului cât și a adoptatorului. Adoptatul, cu toate că avea dreptul de a cere justiției desfacerea adopției încheiate la momentul când el era minor, în termen de un an de la dobândirea majoratului civil, adică de la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă ar fi fost decăzut din acest drept nu putea obține desfacerea adopției decât pe baza unor împrejurări limitate prevăzute de lege.
O altă modificare suferită de această instituție a adopției reglementată prin Codul Civil de la 1864 a fost făcută prin Legea nr. 276 din 16 mai 1944 și a avut drept efect transferul puterii părintești de la părinții firești la adoptator.
Decretul nr. 131 din 2 aprilie 1949 a reglementat faptul că adopția se poate face numai în interesul copilului minor, care putea fi adoptat chiar dacă adoptatorul avea copii din căsătorie.
Decretul nr. 182 din 19 octombrie 1951 reglementează instituția înfierii definită ca o adopțiune care produce toate efectele filiației firești, instituție care a existat alături de cea a adopțiunii. Spre deosebire de adopțiune, înfierea nu putea fi făcută decât de către cei doi soți împreună.
Codul Familiei din 1954 cu modificările ulterioare reglementează instituția înfierii sub două forme: înfierea cu efecte restrânse și înfierea cu toate efectele filiației firești.
In legislatia actuala adoptia este reglementata de Noul Cod Civil la art 454 si urmatoarele.
Ordonanța de Urgență nr. 25 din 1997 cu privire la regimul juridic al adopției cu modificările ulterioare a statuat un singur fel de adopție. În scopul armonizării legislației interne b#%l!^+a?cu reglementările și practicile internaționale în domeniu a fost adoptată Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 cu privire la regimul juridic al adopției, act normativ care reglementează în prezent instituția adopției cu efecte depline. Dispozițiile acestui act normativ le vom analiza pe parcursul acestei lucrări.
b#%l!^+a?
Capitolul 2
DEFINIȚIA, PRINCIPIILE ȘI FELURILE ADOPȚIEI
2.1. Noțiunea de adopție
Pentru „înflorirea armonioasă a personalității sale”, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, care să-i asigure un climat de fericire, de iubire, și înțelegere. Pe cât posibil, copilul trebuie menținut și crescut în familia sa de origine.
Dacă acest lucru nu este posibil urmează a se asigura copilului o familie permanentă, în care să fie crescut și format pentru a deveni folositor societății în care să se integreze fără dificultăți. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare, este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil al acestora.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 273 din 21 iunie 2004, adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
Din momentul stabilirii filiației prin adopție, rudenia firească dintre adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții săi firești și rudele acestuia, pe de altă parte, încetează cu excepția adopției prevăzute la art. 20 lit. b, caz în care încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele său firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Adopția este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturile de rudenie pe de o parte, între adoptat și descendenții săi și adoptator și rudele acestuia, pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei firești.
Noțiunea de adopție este folosită în legislație, literatura de specialitate și practica judecătorească în mai multe accepțiuni:
– pentru a desemna instituția adopției, care cuprinde totalitatea normelor juridice referitoare la încheierea, efectele, desfacerea și desființarea adopției;
– pentru a numi un act juridic al adopției;
– pentru a exprima raportul juridic al adopției.
2.2. Principiile adopției
Legea nr. 273/2004 prevede că, în cursul procedurii adopției trebuie respectate următoarele principii:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și lingvistică;
d) principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate;
e) principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
2.3. Felurile adopției
2.3.1. Adopția cu efecte restrânse și adopția cu efecte depline
Codul Familiei reglementa două feluri de adopție:
– adopția cu efecte restrânse;
Aceasta se caracteriza prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte, se mențin; iar între adoptat și descendenții săi pe de o parte și adoptator, pe de altă parte se stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinți și copii.
– adopția cu efecte depline sau efectele filiației firești.
Aceasta se caracterizează prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat și descendenți săi, pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte, încetează. Totuși impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie se menține, iar între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele acestora, pe de altă, parte se stabilesc raporturi de rudenie.
În prezent, Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 reglementează un singur fel de adopție, care b#%l!^+a?se caracterizează prin:
între cel care adoptă și copil se stabilește filiația;
între copil și rudele adoptatorului se stabilește rudenia.
Deși art. 1 al Legii menționate nu stabilește expres, rudenia se stabilește și între descendenții copilului adoptat și adoptator, precum și între descendenții copilului adoptat și b#%l!^+a?rudele adoptatorului, soluția rezultă din interpretarea art. 50 alin. 4 care prevede impedimentul la căsătorie existent conform legii, între adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și persoanele cu care a devenit rudă prin efectul adopției pe de altă parte, impediment izvorât din rudenie și din art. 53 alin. 5 care arată că în baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de încuviințare a adopției, serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere a copilului în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești; în același sens și art. 26 alin. 1 și 3 din Legea actelor de stare civilă nr. 119/1996, dispune întocmirea unui nou act de naștere al adoptatului cu efecte depline în care la rubrica „Locul nașterii” se va completa cu denumirea unității administrativ teritoriale unde își are sediul autoritatea administrației publice locale care întocmește actul.
filiația între copilul adoptat și părinții săi firești încetează.
încetează și rudenia între copilul adoptat și rudele sale firești, precum și rudenia între descendenții copilului adoptat și rudele sale firești.
2.3.2. Adopția internă și internațională
În funcție de prezența elementului de extraneitate, adopția poate să fie internă sau internațională. Pentru prima dată, Legea nr. 273/2004 definește aceste noțiuni, legiuitorul însușindu-și explicațiile date în doctrină cu privire la aceste noțiuni, care trebuie înțelese în sensul special al prevederilor Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale.
De regulă, adopția internațională este înțeleasă într-un sens larg, ca fiind adopția care presupune unul sau mai multe elemente de extraneitate (cetățenie, domiciliu etc.). Stricto sensu, adopția este internațională ori de câte ori persoana sau familia care adoptă un copil are reședința obișnuită în străinătate, adică în alt stat decât cel în care copilul are reședința obișnuită.
Potrivit art. 3 lit. “c”, prin adopție internă se înțelege adopția în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au domiciliul în România.
Cea mai importantă consecință a distincției dintre cele două noțiuni constă în faptul că atât legea, cât și reglementările internaționale impun o ierarhie în ceea ce privește măsurile de protecție a copilului, adopția internațională fiind guvernată de principiul subsidiarității.
Aceasta presupune că adopția internațională este permisă dacă în țara de origine nu se poate asigura o măsură corespunzătoare de protecție a copilului.
2.3.3. Adopția minorului și adopția majorului
Adopția este, de regulă, o măsură de protecție a minorului.
Cu toate acestea, în mod excepțional, legea admite și adopția unei persoane majore, dacă a fost crescută în timpul minorității de către adoptator.
Soluția este tradițională în dreptul românesc, fiind consacrată anterior de Codul Familiei, și preluată de Legea nr. 273/2004.
S-a pus problema dacă pentru adopția unei persoane majore este necesar consimțământul părinților adoptatului, însă Legea nr. 273/2004 prevede neechivoc că la adopția majorului nu este necesar consimțământul acestora.
b#%l!^+a?
Capitolul 3
NATURA JURIDICĂ ȘI CARACTERELE GENERALE ALE ADOPȚIEI b#%l!^+a?
3.1. Natura juridică a adopției
Adopția presupune mai multe operații juridice:
– actele juridice ale persoanelor chemate să-și exprime consimțământul (acest consimțământ se dă în fața instanței de judecată în diferitele faze ale procedurii adopției): cererile de atestare, cererile de încuviințare a adopției;
– actele autorităților publice care constituie cerințe legale pentru încheierea adopției. În acest sens, se menționează atestatul eliberat de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, sesizarea instanței judecătorești competente de la domiciliul copilului pentru încuviințarea deschiderii procedurii adopției, introducerea cererii de încuviințare a adopției;
– încuviințarea deschiderii procedurii adopției, încuviințarea încredințării în vederea adopției, încuviințarea adopției de către instanța de judecată competentă, în conformitate cu o procedură și potrivit unor condiții prevăzute de reglementările în vigoare.
Operațiunile juridice menționate se săvârșesc în momente diferite și într-o anumită ordine. Uneori între operațiunile juridice menționate poate trece o anumită perioadă de timp, în care pot să intervină schimbări în ceea ce privește condițiile de fond, impedimentele sau condițiile de formă pentru adopție, însă întreaga procedură a adopției se desfășoară respectând anumite termene. Adopția este un act juridic complex.
Adopția nu se poate încheia decât prin îndeplinirea celor două importante categorii de operații juridice, fiecare dintre acestea constituind un element esențial al adopției. Pe de altă parte, fiecare dintre cele două categorii are o natură juridică deosebită.
Astfel sunt:
– actele juridice ale persoanelor chemate să consimtă pentru adopție sunt acte de procedură civilă;
– actele autorităților publice cu atribuții în domeniul adopției sunt acte de natură administrativă;
– hotărârea de încuviințarea a deschiderii procedurii adopției, hotărârea de încredințare în vederea adopției, hotărârea de încuviințarea adopției de către instanța judecătorească sunt acte de drept procesual civil.
Deci adopția este:
un act juridic complex, reprezentând totalitatea operațiilor de natură juridică diferită, dar care privite în unitatea lor, necesită îndeplinirea cerințelor legale examinate și produc anumite efecte juridice;
un act juridic complex care presupune o anumită procedură, formându-se deci în timp cu intervenția mai multor autorități, fiecare cu atribuțiile sale, fiecare act îndeplinit în realizarea unei atribuții producând efecte specifice în ansamblul procedurii de încheiere a adopției.
Cererile de deschidere a procedurii adopției interne, cererile de încredințare a copilului în vederea adopției și cererile de încuviințare a adopției se judecă în primă instanță, potrivit regulilor prevăzute de Cartea III – Dispozițiile generale privitoare la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă cu excepțiile prevăzute de prezenta lege. Reglementarea procedurii necontencioase este făcută prin art. 331-337, art. 339 din Codul de procedură civilă. Procedura necontencioasă reglementată de Codul de procedură civilă se întregește cu dispozițiile de procedură contencioasă în măsura în care nu sunt potrivnice naturii necontencioase a cererii.
Pe de altă parte, măsurile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispozițiilor speciale care se vor întregi cu cele prevăzute de art. 331-338 și de art. 339 din Codul de procedură civilă.
De aceea s-a precizat că procedura necontencioasă în materia adopției conține anumite particularități:
cererea de încuviințare a adopției poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia adoptatoare în situația adopției prevăzute la art. 5 alin. 3 și art. 20 lit. “b”, în toate celelalte cazuri cererea de încuviințare a adopției putând fi introdusă de către adoptator sau familia b#%l!^+a?adoptatoare, fie de către Direcția de la domiciliul acestora, la sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției sau după caz la împlinirea termenelor prevăzute pentru adopția copilului aflat într-una dintre situațiile indicate la art. 29 alin. 1 lit. “c” și “d”;
cererile prevăzute de art. 61 alin. 3 se soluționează de complete specializate ale instanței judecătorești, în Camera de Consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului;
judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului se face cu citarea părinților firești ai copilului sau după caz a tutorelui și a Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului; b#%l!^+a?
la judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopției interne a copilului, precum și a cererii de încredințare în vederea adopției, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, iar la încuviințarea adopției copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita consimțământul;
instanța cere raportul referitor la ancheta psiho-socială a copilului;
hotărârile prin care se soluționează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea.
Rezultă din cele arătate că instanța de judecată competentă exercită un control de legalitate și unul de oportunitate privind interesul superior al adopției care constituie și finalitatea acesteia. Prin încuviințarea deschiderii procedurii adopției și încuviințarea adopției se urmărește aceeași finalitate. Adopția este un act juridic complex și în sensul particularităților pe care îl prezintă procedura adopției. Adopția produce efecte juridice de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare.
3.2. Caracterele generale ale adopției
3.2.1. Adopția se face în interesul superior al adoptatului
Art. 1 din Legea nr. 273/2004 cu privire la adopție prevede că adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului, iar art. 2 alin. 1 prevede că adopția se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului.
Convenția Europeană în materia adopției de copii, ratificată de țara noastră prin Legea nr.
15/1993 prevede că adopția se face în interesul copilului (art. 8 alin. 1), iar Convenția de la Haga asupra protecției copilului și cooperării în materia adopției internaționale ratificată de țara noastră prin Legea nr. 84/1994 prevede că adopția se încheie în interesul superior al copilului (art. 1 lit. a). Totuși nu se arată în ce constă interesul superior al copilului și prin ce se deosebește de interesul copilului. Deci, se presupune că, copilul ar avea două feluri de interese.
Adopția este menită să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute. Interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției, se consideră într-o opinie. Favoarea pentru adopție înseamnă favoarea pentru copil, iar interesul copilului este sufletul, esența adopției, finalitatea unică și superioară care justifică oricare dintre normele ce reglementează adopția.
Folosirea adopției în alt scop decât interesul copilului nu se justifică. Așadar, adopția se încheie în interesul copilului, acest interes constituind „rațiunea de a fi a adopției”.
Principiul fundamental ce stă la baza adopției în dreptul românesc este cel al ocrotirii în mod deosebit a intereselor copiilor.
De asemenea, principiul se regăsește și în Noul Cod Civil conform căruia statul ocrotește căsătoria și familia și apără interesele mamei și copilului, interesul adoptatului trebuie avut în vedere nu numai la încuviințarea adopției, precum și când se pune problema deplasării ei.
Aceasta nu însemnă că interesul copilului ar trebui să fie considerat ca „unicul mobil determinant al adopției cu excluderea altor mobile”, căci dacă s-ar interpreta în acest sens dispozițiile citate „s-ar da acestei instituții o finalitate care nu ar fi compatibilă cu principiile fundamentale ale dreptului nostru privitoare la relațiile de familie”.
Cei care adoptă procedează astfel și pentru a da curs unor sentimente firești, de a fi părinți și de a simți în jurul lor atmosferă de familie. O adopție cu excluderea unor asemenea sentimente nu poate fi concepută în condițiile societății noastre unde „relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material”.
Nu trebuie exclusă existența și satisfacerea prin adopție și a unui interes al adoptatorilor; dispozițiile Cod Civil trebuie înțelese și interpretate în sensul că adopția se face numai dacă este b#%l!^+a?interesul adoptatului, și nu că adopția s-ar face exclusiv în interesul adoptatului.
Trebuie conchis așa cum s-a opinat în literatura de specialitate că alături de interesul adoptatului la care se referă expres și interesul adoptatorului este „implici legii” cu atât mai mult cu cât în condițiile societății noastre nu poate exista o apariție între interesele adoptatului și ale adoptatorului, deci nu este admisă existența conflictelor de interese între aceștia. De aceea principiul ca adopția se face numai în interesul adoptatului trebuie înțeles în sensul că scopul principal al adopției, scopul superior al acesteia este acela de a oferi posibilitatea copiilor care nu b#%l!^+a?se pot bucura de ocrotirea părintească de a fi crescuți și educați în familia adoptatorului. Acesta este interesul superior al adoptatorului. Acest interes constituie cauza adopției.
Orice reglementare adoptată în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice alt act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului.
Instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a adopției, numai dacă, pe baza probelor administrate și-a format convingerea că adopția este în interesul superior al copilului.
În consecință, rezultă că scopul adopției constă în asigurarea protecției intereselor patrimoniale și nepatrimoniale ale copiilor lipsiți de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare. De asemenea, scopul familial al adopției trebuie privit ca o îmbinare a intereselor adoptatului de a fi ocrotit cu interesul adoptatorului de a ocroti, de a veni în ajutorul copiilor care nu se pot bucura de o ocrotire părintească .
3.2.2. Adopția este un act solemn
Caracterul solemn se desprinde din următoarele împrejurări:
consimțământul necesar în vederea adopției se poate da numai în formă autentică;
adopția se încuviințează numai de instanța de judecată competentă;
persoana sau familia care urmează să adopte se propune de către Direcție sau se alege de către aceasta dintre persoanele atestate și aflate în evidența Oficiului; persoana sau familia care dorește să adopte, trebuie să prezinte condițiile materiale și garanții morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. Prin îndeplinirea acestor condiții se încuviințează adopția de către instanța de judecată.
Capitolul 4
CONDIȚII LEGALE NECESARE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOPȚIEI
4.1. Condițiile de fond
4.1.1. Interesul superior al copilului
Legea prevede că adopția se face numai, pentru protejarea intereselor superioare ale copilului. Este necesar ca autoritatea tutelară să vegheze ca adopția să nu se facă în scopul de a-l exploata pe copilul adoptat.
S-a arătat, în acest sens, că nu încape nici cea mai mică urmă de îndoială că pentru a evita o atare situație, formula cuprinsă în art. 66 din Codul Familiei (în prezent abrogat), în virtutea căreia adopția se face numai în interesul celui adoptat, era suficient. Ea tinde să evite în primul rând o adopție, care s-ar face cu scopul de a-l exploata pe adoptat. Cu toate acestea, legiuitorul a ținut să facă o atare precizare, pentru a marca în acest fel, ruptura de vechile regimuri.
S-a precizat, cu privire la modul cum sunt apărate interesele copilului minor care urmează să fie adoptat, că autoritatea tutelară are o oarecare libertate de apreciere, dublată de o răspundere corespunzătoare. Dar această libertate de apreciere a autorității tutelare se exercită în anumite limite determinate de dispozițiile legale, menite să apere atât interesele copilului minor, cât și interesele generale ale societății. Între aceste interese nu trebuie să existe contradicție, ci o concordanță, deplină. De aceea, nu se poate admite ca, sub pretextul ocrotirii copilului minor, să se încuviințeze adopția, încălcându-se unele dispoziții imperative ale legii. Părinții adoptivi au obligația de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate al acestuia o permit. Acest lucrul va fi notificat Direcției Generală de Asistență b#%l!^+a?Socială și Protecția Copilului. Serviciile publice specializate pentru protecția copilului sunt obligate să acorde părinților adoptivi sprijinul necesar pentru îndeplinirea corespunzătoare a acestor obligații. Pe de altă parte, copilul care a împlinit 10 ani consimte la adopție.
S-a decis, că instanța trebuie să verifice dacă adopția se face în interesul copilului. Interesul superior al adoptatorului trebuie înțeles întotdeauna în sensul ca adoptatorul să prezinte condițiile materiale și garanțiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului. În familia adoptatorului să troneze o atmosferă de familie prielnică dezvoltării morale și fizice a adoptatorului. Instanța de judecată este chemată deci să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului b#%l!^+a?și în concordanță cu interesele sale patrimoniale și nepatrimoniale. Interesul adoptatului trebuie să existe în momentul încheierii adopției, în timpul existenței acestuia și la desfacerea adopției.
În cazul adopției internaționale, respectarea interesului superior al copilului presupune un corp de norme juridice a căror respectare să prevină vânzarea și traficul de copii, precum și faptul că deplasarea copilului în străinătate se face exclusiv în scopul de a-i asigura un cămin stabil și armonios.
4.1.2. Consimțământul la adopție
Consimțământul constituie regula de manifestare hotărâtă de a încheia un act juridic.
Încheierea adopției necesită în primul rând manifestarea de voință a anumitor persoane. Consimțământul acestor persoane se va manifesta după caz, fie în sensul unei adopții cu efecte restrânse, fie în sensul unei adopții cu efecte. Acestea se manifestă în următoarele cazuri:
a) consimțământul celui care adoptă .
b) consimțământul soțului celui care adoptă
c) consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat
d) consimțământul cerut în cazul copiilor lipsiți de ocrotire părintească.
e) consimțământul celui care urmează a fi adoptat.
Consimțământul celui care adoptă
Este posibilă adopția de către o singură persoană sau de către doi soți. Persoana care adoptă poate fi necăsătorită sau căsătorită, în acest din urmă caz, numai un soț devine adoptator, de exemplu un soț adoptă copilul celuilalt soț, care poate fi dintr-o căsătorie precedentă sau din afara căsătoriei. Potrivit legii, nu pot înfia decât persoanele majore care au capacitate deplină de exercițiu și care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care voiesc să-i înfieze. Pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă între adoptator și adoptat este mai mică de 18 ani, dar în nici o situație mai puțin de 15 ani.
Consimțământul trebuie să provină de la o persoană fizică cu capacitate deplină de exercițiu și să nu fie viciat. În consecință, nu pot exprima un consimțământ valabil, în vederea adopției minorul necăsătorit și cel pus sub interdicție. Alienatul sau debilul mintal care nu au fost puși sub interdicție nu pot consimți la adopție în perioadele de luciditate pasageră, pentru că, o asemenea adopție nu este în interesul adoptatului.
Pot adopta doar persoanele sau familiile care au condiții materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului, iar persoana sau familia pot adopta doar dacă sunt apte să adopte.
Este evident că alienatul sau debilul mintal, nepuși sub interdicție, nu prezintă garanții morale necesare pentru a asigura dezvoltarea armonioasă a copilului, deci nu au aptitudinea de a adopta și nu pot exprima un consimțământ valabil pentru adopție.
Ei nu pot consimți în calitate de adoptatori, fie că sunt sau nu puși sub interdicție, fie că ar consimți la adopție în momentul în care sunt sau nu în stare de luciditate pasageră. Alienația și debilitatea mintală constituie o stare compatibilă cu finalitatea adopției.
Consimțământul la adopție se dă în fata instanței de judecată odată cu soluționarea cererii de încuviințare a adopției. Legea oprește adopțiile cumulative, multiple sau plurale, spre a preîntâmpina, atât supunerea mai multor raporturi de rudenie, rezultate prin adopție, cât și eventualele conflicte între adoptatori, privitoare la exercitarea ocrotirii părintești.
S-a susținut în doctrina de specialitate că trebuie făcută o distincție între adopțiile multiple, concomitente, efectuate deodată și adopțiile multiple succesive, încheiate una după alta la anumite intervale de timp. Legea oprește fără excepție, adopțiile multiple concomitente, întrucât prin ele ar urma să înființeze în același timp două sau mai multe adopții.
Pe cele succesive le interzice numai când și ele ar urma să existe în același timp. Sunt admise de lege adopțiile multiple successive care nu ființează în același timp și care b#%l!^+a?întotdeauna se încheie, după desființarea sau desfacerea unei adopții anterioare.
Legea admite adopțiile succesive numai atunci când adopția anterioară nu mai există, fie ca urmare a desființării lor ca nevalabile, fie ca urmare a desfacerii lor, ca nemaifiind în interesul foștilor adoptați, ceea ce înseamnă că nu mai este îngăduită trecerea directă de la o adopție la alta, nici prin consimțământul părinților firești ai adoptatului și nici prin cel al adoptatorului.
S-ar putea susține că în cazul adopției cu efecte depline, adoptatorul s-a subrogat în așa măsură părinților firești, încât, întocmai ca un părinte firesc el ar trebui considerat în drept să consimtă la o nouă adopție a copilului, pe care el l-a adoptat. Cu toate acestea legea interzice adopția aceluiași copil de către mai multe persoane, fără a deosebi adopțiile simultane de către cele successive.
Autoritatea tutelară nu poate încuviința adopția unui copil pe baza consimțământului dat de către părinții săi adoptatori.
Instanța noastră supremă a mai decis că sunt greșite hotărârile judecătorești prin care s-a b#%l!^+a?considerat că, prin moartea adoptatorilor, adopția ar rămâne fără efecte, fiind de drept desfăcută; dimpotrivă, anumite efecte ale adopției subzistă, ceea ce face ca o nouă adopție să fi fost desfăcută. În literatura de specialitate s-a arătat că această interpretare este justificată de preîntâmpinarea suprapunerii mai multor raporturi de rudenie rezultând din adopție.
Condiția adoptării copilului de către o singură persoană, cu excepția familiei, urmărește ca între adoptat și adoptator să se stabilească relații de familie asemănătoare cu cele din familia firească, adică să se realizeze scopul adopției.
Este deci de observat că adopțiile multiple depășesc nucleul familiei pe care legea îl promovează prin adopție, iar prin aceasta și scopul instituției adopției. Interzicerea adopțiilor multiple îl privește numai pe adoptat, în privința adoptatorului fiind admisibile adopțiile multiple, un părinte adoptator putând avea, în principiu, atâția copii adoptați câți poate crește în mod corespunzător sau câți a crescut pe timpul minorității lor.
Adopțiile concomitente sau succesive ale unui copil de către două persoane care sunt soț și soție, este de înțeles, practic utilă și de dorit a interveni, întrucât în acest fel adoptatul se va bucura deopotrivă de ocrotirea maternă și paternă. Avem de-a face cu o situație în care „înfierea oferă copilului înfiat, condiții cu mult mai prielnice decât situația în care el ar fi înfiat de către o singură persoană”. Fiind vorba de o excepție, este de strictă interpretare, în sensul că numai soții pot adopta același copil, nu și logodnicii, viitorii soți sau foștii soți.
În ce privește soarta juridică a adopției unui copil de către soții a căror căsătorie se desființează sau se desface, după încuviințarea adopției, se apreciază că în temeiul dispozițiilor Codului Familiei privitoare la efectele căsătoriei nule sau anulate, față de copii (art. 23-24) și efectele divorțului față de copii (art. 42-44), această adopție va rămâne în continuare în ființă.
Dacă datorită desființării sau desfacerii căsătoriei soților adoptatori, menținerea adopției nu ar mai fi în interesul adoptatului, se va putea cere instanței judecătorești desfacerea acesteia.
Consimțământul soțului celui care adoptă
Dacă cel ce vrea să adopte este căsătorit, se cere pentru încheierea adopției și consimțământul soțului său. Cel ce urmează a fi adoptat va locui, de regulă, la domiciliul celui care adoptă, intrând în familia acestuia, unde trebuie să găsească o atmosferă de familie favorabilă dezvoltării fizice și intelectuale. Aceasta nu poate avea loc dacă unul dintre soți se opune adopției. Astfel soțul celui care adoptă nu devine prin manifestarea consimțământului său adoptator alături de celalalt soț, aceasta cerându-se numai ca o condiție de fond ca celalalt soț să poată înfia. Consimțământul soțului celui care adoptă nu poate fi înlocuit cu autorizația autorității tutelare sau a instanței judecătorești, ori a altui organ.
Nu se cere consimțământul soțului celui care dorește să adopte dacă acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta voința. În această situație se află soțul care este pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești, sau din orice împrejurare, se află în imposibilitatea de a-și exprima voința. Sunt avute în vedere numai acele împrejurări care îl pun în imposibilitatea absolută de a-și manifesta voința, de exemplu, dispariția sa, chiar nedeclarată prin hotărâre judecătorească, nefiind luate în considerare împrejurările care-l pun în imposibilitate temporară de a-și manifesta voința.
Dacă soțul celui care adoptă vrea și el să adopte pe același copil o poate face în condițiile legii. El trebuie însă, să-și manifeste consimțământul în acest sens. Situația este deci diferită de cea precedentă, deoarece amândoi soți devin adoptatori.
Dacă soțul celui care adoptă vrea și el să adopte pe același copil o poate face în condițiile legii. El trebuie însă, să-și manifeste consimțământul în acest sens. Deci, situația este diferită de cea precedentă deoarece amândoi soți devin adoptatori. În cazul adopției copilului și de către soțul adoptatorului, soțul care este deja părinte adoptator al copilului b#%l!^+a?trebuie să-și dea consimțământul.
Consimțământul părinților firești sau a tutorelui celui ce urmează a fi adoptat
Conform legii, pentru încheierea adopției se cere și consimțământul părinților celui adoptat, dacă acesta este minor, iar dacă unul dintre părinți este decedat, pus sub interdicție, decăzut din drepturile părintești sau din orice împrejurare, în neputința de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte este suficient. Consimțământul părinților firești ai copilului minor se cere chiar dacă aceștia sunt divorțați, ori în cazul în care copilul ce urmează a fi adoptat este încredințat unei instituții de ocrotire sau unei terțe persoane.
Adopția nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinți nu consimte la adopția copilului său (chiar dacă celălalt părinte consimte la aceasta).
Acest dezacord nu poate fi soluționat nici de autoritatea tutelară potrivit art. 99 din Codul b#%l!^+a?Familiei, deoarece, în cazul la care ne referim, nu este vorba de exercițiul drepturilor sau îndatoririlor părintești, ci de trecerea acestora de le părinții firești la adoptator. Astfel s-ar considera ca părintele care nu consimte la adopția copilului său care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu este decăzut din drepturile părintești.
În concluzie, dacă unul dintre părinți nu-și exprimă acordul la adopție, instanța judecătorească nu poate decide în locul lui.
Este distinctă problema în care părintele nu consimte în mod abuziv, deși interesul superior al copilului ar fi cel al adoptării lui.
Instanța de judecată, în mod excepțional, poate trece peste refuzul părinților firești sau după caz al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se dovedește prin orice mijloc de probă că aceștia refuză în mod abuziv să-și dea consimțământul la adopție și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de opinia acestuia dacă a împlinit vârsta de 10 ani cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.
Părinții firești sau tutorele copilului trebuie să consimtă la adopție în mod liber, necondiționat și numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor adopției, în special a încetării legăturilor de rudenie cu copilul. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială locuiesc părinții firești sau după caz tutorele, este obligată să asigure consilierea și informarea acestora înaintea exprimării de către aceștia a consimțământului la adopție și să întocmească un raport în acest sens.
Consimțământul părinților firești sau al tutorelui celui ce urmează a fi adoptat, nu este necesar în cazul adopției prevăzute la art. 5 alin. 3 din Legea 273/2004 sau dacă ambii se găsesc în următoarele situații:
sunt decedați;
sunt necunoscuți;
sunt declarați de lege morți sau dispăruți;
sunt puși sub interdicție;
se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința.
Pentru încheierea adopției este suficient numai consimțământul unuia dintre părinții săi firești ori de câte ori celălalt părinte este decedat, este pus sub interdicție, declarat de lege mort sau dispărut, necunoscut ori se află in imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și manifesta voința. Chiar dacă părintele sau părinții sunt decăzuți din drepturile părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului.
Această ultimă situație urmează a fi interpretată în sens restrictiv, spre a nu se ajunge la eludarea dispozițiilor legale care cer consimțământul ambilor părinți firești.
În concluzie, o împrejurare de scurtă durată care ar împiedica pe un părinte să-și manifeste voința, nu poate justifica încheierea adopției unui copil minor numai cu consimțământul celuilalt părinte.
Părinții adoptatori nu pot consimți la adopția copilului adoptat de ei. Consimțământul părinților firești se exprimă în formă autentică. Acesta se exprimă direct în fata instanței judecătorești odată cu soluționarea cererii de deschidere a procedurii adopției.
Odată cu solicitarea consimțământului părinților firești, instanța solicită Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului raportul care confirmă îndeplinirea obligațiilor prevăzute la art. 14 din Legea 273/2004.
Consimțământul părinților firești se poate exprima numai după 60 de zile de la nașterea copilului înscrisă în certificatul de naștere. Părintele poate revoca consimțământul dat în b#%l!^+a?termen de 30 de zile de la data exprimării lui în condițiile legii. După expirarea termenului de 30 de zile, consimțământul părintelui devine irevocabil.
Problema consimțământului în cazul copilului lipsit de ocrotire părintească
Acești copii se pot găsi în una din următoarele situații:
a) se află puși sub tutelă;
b) nu se află puși sub tutelă, deși se găsesc în situația de a fi puși sub tutelă.
a) copilul se află pus sub tutelă
În această situație, tutorele exercită drepturile și îndatoririle părintești. În consecință, tutorele ar urma să consimtă la adopția copilului. Legea nr. 273/2004 menționează consimțământul tutorelui ca o condiție de fond a adopției. Instanța de judecată poate să ceară consimțământul tutorelui, care poate fi în sensul încheierii adopției sau împotriva încheierii ei. Consimțământul reprezentantului legal este obligatoriu.
b#%l!^+a?
a) copilul nu se află pus sub tutelă, deși se găsește în situația de a fi pus sub tutelă
Într-o astfel de împrejurare, instanța de judecată va încuviința adopția cu atestarea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, care propune o persoană sau o familie aptă să adopte. Deci nu mai este necesară instituirea tutelei.
Consimțământul celui care urmează a fi adoptat
Dacă cel care urmează să fie adoptat a împlinit vârsta de 10 ani, se cere pentru adopție consimțământul său. Acesta trebuie exprimat direct în fața instanței de judecată în faza încuviințării adopției. Adopția nu va putea fi încuviințată fără consimțământul copilului care a împlinit 10 ani.
Anterior exprimării consimțământului, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit 10 ani îl va sfătui și informa pe acesta ținând seama de vârsta și de maturitatea sa, în special asupra consecințelor adopției și ale consimțământului său la adopție și va întocmi un raport în acest sens.
În cazul în care părintele firesc își revocă consimțământul, după trecerea timpului de 30 de zile, deci când devine irevocabil, considerăm că instanța de judecată poate să aprecieze motivele revocării ori alte împrejurări în legătură cu revocarea și, dacă le apreciază ca fiind întemeiate, să respingă încuviințarea adopției.
4.1.3. Persoana sau familia care adoptă să aibă capacitate de exercițiu deplină
Necesitatea existenței capacității depline de exercițiu din partea celui care adoptă reiese din prevederea potrivit căreia poate adopta numai persoana majoră, precum și din prevederea că poate adopta numai persoana care îndeplinește condițiile cerute pentru a fi tutore și se justifică aceea că drepturile și îndatoririle părintești țin de părinții firești la adoptator.
Persoana cu capacitate deplină de exercițiu poate adopta fără deosebire de naționalitate, rasă sau religie. Împrejurarea că aceasta are un copil, nu constituie un impediment pentru încheierea adopției. Persoana poate adopta fie că este căsătorită, fie că este necăsătorită. Nu se limitează vârsta maximă a adoptatorului și nu poate conduce la refuzul încuviințării adopției decât în cazuri excepționale, când nu se poate realiza scopul adopției.
4.1.4. Diferența de vârstă între cel ce adoptă și cel ce urmează
a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani
Această condiție se justifică prin faptul că între adoptator și adoptat trebuie să existe o diferență de vârstă asemănătoare cu cea care de obicei există între părintele firesc și copilul său. Pentru motivul temeiniciei, instanța de judecată poate încuviința adopția și în cazul în care diferența de vârstă ar fi mai mică decât cea menționată de lege.
De exemplu, în cazul în care cel ce vine să adopte a crescut pe cel ce urmează a fi adoptat, iar diferența de vârstă între ei este mai mică de 18 ani, sau în care o femeie căsătorită cu vârsta sub 18 ani ar vrea să adopte cu soțul ei un copil. Condiția diferenței de vârstă este naturală, fiind socotită ca o diferență minoră care de obicei există între părinte și copil, diferența indicată să existe și între adoptator și adoptat.
4.1.5. Cel ce urmează a fi adoptat să fie minor b#%l!^+a?
De regulă, capacitatea de exercițiu se dobândește la vârsta de 18 ani, când persoana devine majoră. Până la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana este minoră. Vârsta minimă de căsătorie este de 18 ani pentru bărbat și 16 ani împliniți pentru femeie. Cu dispensă, femeia se poate căsători la împlinirea vârstei de 15 ani. Minora care se căsătorește dobândește capacitate deplină de exercițiu. Această capacitate de exercițiu se menține chiar dacă se desface căsătoria prin divorț ori încetează prin decesul soțului.
În consecință, bărbatul care nu a împlinit 18 ani și femeia necăsătorită până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum și minora până la data încheierii căsătoriei nu are capacitatea deplină de exercițiu, și, ca atare, pot fi adoptați, dacă îndeplinesc și celelalte condiții pentru adopție. Condiția lipsei capacității depline de exercițiu se justifică prin finalitatea adoptării.
Există o excepție de la această regulă, în sensul că persoana care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu poate fi adoptată numai de către persoana sau familia care a crescut-o.
Nu trebuie însă să se confunde creșterea unei persoane cu întreținerea acesteia. Creșterea unei persoane presupune o preocupare permanentă pentru ocrotirea intereselor acesteia. Asemenea preocupare a dus la stabilirea unor legături afective între cel ce a fost crescut și cel ce b#%l!^+a?l-a crescut, fapt ce creează premisele necesare pentru a putea păși la adopție.
Prin urmare, a crește o persoană înseamnă mai mult decât a acorda întreținerea acesteia. Noțiunea „a crește” copilul este complexă și trebuie înțeleasă în sensul art. 101 din Codul Familiei, ea incluzând întreținerea, dar fiind mult mai mult decât aceasta.
În acest sens, prin noțiunea de creștere trebuie să se înțeleagă și existența unor raporturi între adoptator și adoptat asemănătoare celor între părinte și copil. Creșterea în timpul minorității de către cel ce vrea să adopte trebuie să fie pe o durată de timp suficient de lungă și cu caracter de continuitate, care să excludă ideea unei îngrijiri ocazionale.
În acest sens, s-a hotărât că persoana majoră poate fi adoptată cu condiția să fi fost crescută în timpul minorității de către adoptatori, durata de timp trebuie să fie suficient de lungă și cu caracter de continuitate, astfel încât să nu existe temerea că se urmărește un alt scop decât cel al adopției.
În această situație, se pot afla:
copii luați spre creștere fără întocmirea actelor de adopție;
copii încredințați unor rude sau altor persoane, de către instanța judecătorească, în cazul divorțului ori de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în condițiile art. 22 sau 26 din Legea 273/2004 sau în condițiile art. 11 și 54-56 și conform prevederilor Secțiunii a III-a din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sau în cazul plasamentului copilului la o persoană sau familie;
copii crescuți de către tutore. Într-o situație asemănătoare se găsește copilul soției adoptatorului ori al soțului adoptatoarei, crescut vreme îndelungată, apoi adoptat, după decesul mamei sau tatălui său, care devine astfel, după caz, adoptator sau adoptatoare. Această condiție la adopție, evidențiază scopul adopției, acela de a asigura copiilor minori, lipsiți de ocrotire, o ocrotire similară cu cea părintească.
Excepția adoptării unei persoane majore este întemeiată, pe de o parte, pentru că persoana majoră care urmează să fie adoptată a fost crescută de cel care dorește să o adopte, adică a fost ocrotită pe timpul minorității, ocrotire care poate echivala cu o realizare anticipată a scopului adopției, iar pe de altă parte, pentru că, între cel ce dorește să adopte și cel ce urmează a fi adoptat, s-au creat, pe timpul creșterii acestuia din urmă, relații armonioase de viață care fac parte din cuprinsul afectiv-spiritual al adopției.
Excepția se justifică și prin existența multiplelor situații juridice sau numai de fapt, în care poate avea loc creșterea unei persoane de către altă persoană în afara ocrotirii părintești, exercitată de către părinte sau adoptatori. Aceste situații sunt:
creșterea copilului de către tutore, în cadrul instituirii tutelare;
creșterea copilului de către o familie sau o persoană în cadrul plasamentului familial sau al instituției încredințării copilului;
creșterea copilului de către o persoană care l-a luat fără a îndeplini formalitățile legale pentru adopție;
creșterea în fapt a copilului de către o persoană, în afara oricărei obligații juridice, etc.
4.1.6. Atestarea adoptatorului și familei adoptatoare
b#%l!^+a?
Prin atestare se certifică că adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile materiale și morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a personalității copilului. Evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare, se face, în urma solicitării lor, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul acestora.
Evaluarea trebuie să aibă în vedere, în primul rând, următoarele aspecte:
personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului (familiei adoptatoare), viața familială, condițiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
motivele pentru care adoptatorul (familia adoptatoare) dorește să adopte;
motivul pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil, celălalt soț nu se asociază la cerere;
impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Pe parcursul procesului de evaluare, Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul (familia adoptatoare) este obligată să asigure acestora servicii de pregătire, consiliere pentru a-și asuma în cunoștință de cauză și în mod corespunzător rolul de părinte.
Atestatul se eliberează în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de evaluare de către adoptator (familia adoptatoare). Dacă rezultatul evaluării este favorabil, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului va elibera un atestat că persoana sau familia sunt apte să adopte.
În urma unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul (familia adoptatoare) au dreptul b#%l!^+a?să solicite Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Iar dacă și rezultatul reevaluării este nefavorabil, adoptatorul (familia adoptatoare) poate ataca decizia Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanța competentă în materia adopției de la domiciliul său.
Atestatul eliberat de Direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul (familia adoptatoare) este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungită anual în urma solicitării de reînnoire venită din partea adoptatorului (familiei adoptatoare) și după ce Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a stabilit în urma unei noi reevaluări că sunt îndeplinite garanțiile morale și condițiile materiale necesare unei bune educații și creșteri corespunzătoare a copilului.
Obținerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
pentru adopția prevăzută la art. 5 alin. 3 din Legea 273/2004;
pentru adopția copilului de către soțul părintelui firesc sau adoptiv.
Acest atestat eliberat de Direcție reprezintă o condiție pentru încheierea adopției.
4.1.7. Întocmirea planului individual de protecție a copilului (art. 22-23)
Pe baza planului individualizat de protecție, așa cum este reglementat de Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, Direcția în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.
Planul individualizat de protecție poate avea ca finalitate adopția internă dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eșuat.
Efectuarea demersurilor în vederea adopției este, așadar, condiționată de întocmirea planului individualizat de protecție care stabilește necesitatea adopției interne.
4.1.8. Încredințarea copilului în vederea adopției
Adopția copilului este precedată de încredințarea acestuia persoanei sau familiei ce dorește să-l adopte. În cazul în care există atestatul și consimțământul părinților firești ai copilului și consimțământul persoanei sau familiei care dorește să adopte copilul, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului poate sesiza instanța de judecată pentru a se încredința copilul în vederea adopției.
Această măsură de protecție a copilului care premerge adopția, se dispune de către instanță, fiind o condiție pentru adopția unui copil și constituie mijlocul ce permite instanței de judecată să verifice și să aprecieze raporturile ce se vor stabili între viitorul adoptat și viitorul adoptator. Este vorba de verificarea prealabilă a adopției dacă aceasta va fi sau nu în interesul superior al copilului. Prin urmare, încredințarea copilului pentru adopție este o condiție pentru încheierea adopției și nu o simplă facultate care să fie folosită în unele cazuri, deci în altele nu.
În acest scop se pot invoca următoarele argumente: b#%l!^+a?
Adopția nu poate fi încuviințată de către instanța de judecată decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de cel puțin 90 de zile, aceeași perioadă fiind necesară și în cazul instituirii tutelei sau a măsurii plasamentului;
Dacă în urma verificărilor efectuate Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul copilului nu a identificat o persoană sau familie dintre cele prevăzute la art. 26 alin. 2 și 3 din Legea nr. 273/2004, va solicita Oficiului Român pentru Adopție lista centralizată la nivel național a persoanelor și familiilor atestate să adopte;
Pe perioada încredințării se poate forma o convingere cum că, copilul s-ar putea integra sau nu în familia adoptatoare. În lipsa încredințării copilului, nu ar fi posibil nici unul din efectele menționate de lege.
Adopția se poate încheia fără încredințarea prealabilă a copilului în următoarele cazuri:
persoana sau familia care dorește să adopte a crescut majorul în timpul minorității sale;
un soț adoptă copilul celuilalt soț care este părinte firesc sau adoptiv pentru copil;
copilul este plasat la adoptator de cel puțin 90 de zile și pentru care a fost deschisă procedura adopției;
dacă este instituită o tutelă de cel puțin 90 de zile, adopția putându-se face de către tutorele copilului.
În situațiile prevăzute la lit. a și b, persoana sau familia care dorește să adopte un copil va putea solicita în mod direct instanței judecătorești încuviințarea adopției.
În toate aceste cazuri se poate face adopția copiilor care nu sunt în evidența Oficiului, spre deosebire de regula generală, că este interzisă adopția copiilor care nu sunt în evidența Oficiului și față de care a fost deschisă procedura adopției. Încuviințarea adopției este de competența b#%l!^+a?organelor judecătorești.
În ceea ce privește încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției trebuie avute în vedere următoarele:
Încredințarea prealabilă a copilului în vederea adopției se poate face persoanelor sau familiilor care beneficiază de atestatul din care să rezulte condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului;
Încredințarea copilului în vederea adopției se face pentru o perioadă de 90 de zile de către instanța de judecată de la domiciliul copilului;
În 30 de zile de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a încuviințat deschiderea procedurii adopției interne, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială are domiciliul copilul efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator (familia adoptatoare) pentru copil:
rude din familia extinsă cu excepția cazului prevăzut la art. 8 alin.1;
asistentul maternal profesionist la care se află copilul;
persoana sau familia la care copilul se află în plasament;
dacă nu există solicitări din partea acestor persoane, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului face demersuri pentru identificarea pe raza sa administrativ teritorială a unei persoane sau familii atestate și aflate în evidența Oficiului;
dacă după expirarea termenului de 30 de zile, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului nu a identificat nici o persoană sau familie solicită Oficiului ca în termen de 5 zile să-i transmită lista centralizată la nivel național a persoanelor și familiilor atestate și înscrise în Registrul național pentru adopție.
Alegerea adoptatorului potrivit pentru copil se face în 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului de la domiciliul copilului ținând cont de interesul superior al acestuia, informațiile cuprinse în atestatul adoptatorului și respectiv evoluția situației copilului până la aceea dată. Selectarea adoptatorului se notifică, în termen de 3 zile, Direcției de la domiciliul acestuia.
În urma procesului de selecție, Direcția de la domiciliul copilului verifică și constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul. Determinarea compatibilității se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorințele și opiniile exprimate de aceasta, acordându-le importanța cuvenită, interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
În situația în care în urma verificărilor de mai sus, Direcția de la domiciliul copilului constată compatibilitatea acestuia cu persoana sau familia selectată, sesizează deîndată instanța de judecată pentru încredințarea copilului în vederea adopției.
Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la b#%l!^+a?persoana sau familia căruia i-a fost încredințat.
Efectuarea actelor obișnuite necesare exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor părintești, cu excepția celor care conduc la încheierea unui act juridic se realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredințat.
Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau după caz de a încuviința actele pe care le încheie, precum și dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de către Consiliul Județean sau de către Consiliul Local al municipiului București în a cărei rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredințat copilul în vederea adopției. Dreptul de a administra poate fi delegat, în mod excepțional, către persoana sau familia căreia i s-a încredințat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres menționate în cuprinsul documentelor prin care se acordă delegarea.
În perioada încredințării copilului în vederea adopției, Direcția de la domiciliul adoptatorului sau familia adoptatoare urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și persoana sau familia căreia i-a fost încredințat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.
La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția întocmește un raport final, referitor la evoluția relațiilor dintre copil și adoptatori, pe care îl comunică instanței judecătorești competente în vederea soluționării cererii de încuviințare a adopției.
Cererea de încuviințare a adopției adresată instanței judecătorești prelungește de drept perioada de încredințare până la soluționarea cererii prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Dacă pe durata perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția în a cărei rază domiciliază adoptatorul constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori b#%l!^+a?existența oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii adopției, sesizează, de îndată instanța de judecată în vederea revocării sau după caz a prelungirii măsurii încredințării.
4.1.9. Condiția specială în cazul adopției internaționale
Din punctul de vedere al legii aplicabile, adopției internaționale i se aplică prevederile art. 30 ale Legii nr. 105/1992, potrivit cărora:
condițiile de fond ale adopției sunt stabilite de legea națională a adoptatorului și a celui care urmează să fie adoptat; aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale;
condițiile de fond cerute soților care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care cârmuiește efectele căsătoriei lor, aceasta aplicându-se și dacă un soț adoptă copilul celuilalt soț.
În ceea ce privește persoana adoptatorului, Legea nr. 273/2004 a restrâns sfera adopțiilor internaționale, astfel încât protecția copilului să fie asigurată în țară. În acest sens, s-a ajuns ca adopția internațională să fie permisă în condiții extrem de restrictive.
Astfel, potrivit art. 39, adopția internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne. De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2, instanța judecătorească se va pronunța numai după analizarea raportului Direcției referitor la existența altor solicitări similare din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România.
Capitolul 5
Adoptiile internationale
Adopția poate fi un mijloc pentru soluționarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de probleme familiale, dacă drepturile celor implicați în adopție și mai ales, drepturile fundamentale și interesul copilului nu sunt respectate. Adopția a devenit un fenomen internațional care a captat nu numai atenția parlamentelor naționale dar și pe cea a organismelor internaționale. Uneori, din păcate, scopul adopției internaționale este din nefericire, adeseori asociat cu interese meschine, astfel că terminologia juridică a adopției este deseori dublată de o terminologie cu, conotații negative precum: vânzare de copii, cerere și ofertă, țări exportatoare, țări importatoare, intermediari care facilitează adopția internațională a copilului. Afirmația potrivit căreia ,,adopția internațională este un mijloc de protecție a copilului lipsit de mediul familial în țara sa de origine” riscă să se traducă prin ideea că adopția internațională este un mijloc pentru familiile din țările dezvoltate de a adopta copii din țările cu dificultăți economice. Numărul familiilor care doresc să adopte un copil a ajuns în România dublu față de cel al minorilor ce pot fi adoptați, asta deoarece în țara noastră încât se merge b#%l!^+a?după principiul de "a-i găsi copilului o familie, nu familiei un copil". Chiar și instituțiile statului și organizațiile nonguvernamentale ce activează în domeniul adopțiilor recunosc faptul ca situația în România este dominată de un paradox inexplicabil, în condițiile în care reglementările de adopție în România nu satisfac nevoile celor care ar trebui să beneficieze de pe urma lor.
Statul se face obligat să-i găsească o familie copilului și nu viceversa, motiv pentru care autoritățile încearcă în primele etape reintegrarea copilului în familia naturală, care l-a abandonat, iar apoi la celelalte rude identificate până la gradul al patrulea. Numai în condițiile în care familia biologică nu dorește să crească acel copil, el poate fi dat spre adopție. Faptul că familia are prioritate pentru a avea grijă de un copil odată abandonat este o chestiune delicată. Întrucât multe dintre cazurile de abandon provin din medii în care violența în familie, sărăcia și profilul moral al custodelui lasă de dorit, nu este de mirare ca reglementările privind adopția din anul 2005 au fost catalogate drept improprii celui mai bun interes al copilului. Nici situația părinților dornici de adopție nu era mai bună. Familiile trebuiau să urmeze o procedură care cerea timp, nervi și adeseori, nu ajuta să își atingă obiectivul. Deși teoretic procesul durează un an, practic toata birocrația aderentă amâna adopția pe timp nelimitat. Acest lucru era atât în dezavantajul copiilor, care rămâneau în acest timp în grija statului, cât și cuplurilor, care nu își împlineau visul de a avea copii. Așa s-a ajuns la o statistica cutremurătoare: 2.000 de familii înscrise pentru adopție, fata de 1.000-1.200 de copii dați în adopție.
Anul 2011 a adus după el o serie de modificări în ceea ce privește legea adopției din România. Toate acestea urmăresc schimbarea condițiilor în care un copil poate sau nu poate să devină unul adoptabil, dar și durata îndelungată în care familia așteaptă să înfieze. Noua Lege nr. 233/2011 operează 70 de modificări în legea privind regimul juridic al adopțiilor, din care de interes major. În legea adopției se dorește, în primul rând, schimbarea consimțământului părinților biologici legat de adopție, astfel încât copiii să poată fi adoptați pentru că ei sunt într-o situație disperată și nu pentru că părinții lor nu vor pur și simplu acest lucru.
Actualitatea temei
Problematica copiilor abandonați și aflați în situația de a fi adoptați, reprezintă o b#%l!^+a?categorie a populației aflată într-o poziție evident dezavantajată față de alte categorii sociale – este o temă de actualitate în România pentru profesioniștii ce activează în domeniul științelor sociale care poate fi diminuată numai prin efortul comun al actorilor sociali interesați de soluționarea acestei probleme din perspectiva multiaxială-socială, psihologică, juridică, educațională, pedagogică, familial. Gradul de civilizare al societății în mare măsură este determinat de atitudinea celorlalte persoane față de copiii cu probleme sociale deosebite. Crearea unor condiții pentru adaptarea și integrarea lor socială constituie un obiectiv principal al oricărui stat și al comunității în general.
Un argument important care demonstrează actualitatea acestei teme, se bazează pe faptul că problema copiilor aflați în situație de adopție, este una dintre cele mai acute nu numai în domeniul protecției copilului și al familiei dar și în viața socială a comunității în general.
.. Aprobarea și publicarea pachetului legislativ în domeniul protecției copilului:
în iunie 2004, este aprobat și publicat, în Monitorul Oficial al României, pachetul legislativ în domeniul protecției copilului, în concordanță cu tratatele și convențiile internaționale la care România este parte;
actele normative care alcătuiesc pachetul legislativ sunt:
– Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
– Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției,
– Legea nr. 274/2004 privind înființarea și organizarea Oficiului Român pentru Adopții,
– Legea nr. 275/2004 (pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție) – Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului;
– Legea nr. 233/2011 pentru modificarea si completarea Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției a fost publicata in Monitorul Oficial, nr. 860, din 7 decembrie 2011.
B. Intrarea în vigoare a pachetului legislativ în domeniul protecției copilului:
a). pachetul legislativ a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005, (cu excepția unor prevederi care au intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial);
b). publicarea în Monitorul Oficial cu 6 luni înainte de intrarea în vigoare nu este aleatorie, ci a avut drept scop:
– mediatizarea cadrului normativ, asimilarea literei și spiritului legii de către toți actorii implicați în domeniu crearea infrastructurii necesare aplicării și implementării legislației;
– aprobarea bugetelor pentru instituțiile a căror înființare o prevede pachetul legislativ.
C. Înființarea Oficiului Român pentru Adopții:
Legea nr. 274/2004 prevede înființarea și organizarea Oficiului Român pentru Adopții:
– organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului;
– instituție publică, care coordonează și supraveghează activitățile de adopție și realizează cooperarea internațională în domeniul adopției
– autoritate centrală română însărcinată să ducă la îndeplinire obligațiile prevăzute în Convenția b#%l!^+a?asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993, ratificată prin Legea nr. 84/1994, precum și obligațiile asumate de statul român în materia adopției prin convențiile și tratatele internaționale la care România este parte;
– autoritate centrală română cu rol de a pune în aplicare, de a urmări și de a asigura aplicarea unitară a legislației în domeniul adopției.
D. Recrutarea personalului:
Alegerea echipei s-a realizat de către Secretarul de Stat, care a avut în vedere următoarele:
– evaluarea punctuală, calitativă și cantitativă, a resurselor umane, din perspectiva experienței profesionale și a potențialului membrilor echipei, în scopul obținerii solidarității în acțiune;
– stabilirea unor relații ierarhice bazate pe criteriul competenței și profesionalismului, întemeiate pe încredere și sprijin reciproc;
– definirea clară a atribuțiilor, sarcinilor și lucrărilor de realizat, urmărind să creeze și să se mențină starea de spirit de cooperare între toți angajații, pentru ca fiecare dintre aceștia să obțină în activitatea sa cele mai bune rezultate;
– concentrarea eforturilor pentru a crea cadrul care să permită angajaților să colaboreze eficient, să-și utilizeze propria experiență, să învețe unii de la ceilalți și de la partenerii din acest domeniu cu care vin în contact.
E. Caracteristicile managementului:
– dezvoltarea unei atitudini de conducere care integrează inovația, insuflă și întărește spiritul de responsabilitate în intregul colectiv, stimulează cooperarea, în scopul eficientizării activității;
– conceperea și organizarea structurală a instituției sub forma unei echipe în care toți membrii se simt solidari pentru rezultatele obținute;
– aplicarea principiului potrivit căruia comunicarea transformă o colectivitate de indivizi într-o b#%l!^+a?echipă puternică, cu membrii care se sprijină reciproc;
– dezvoltarea comunicării cu scopul de a facilita transmiterea informațiilor între membrii echipei, în vederea creșterii performanțelor din activitate;
– adoptarea unui stil de conducere participativ, conducătorul aflându-se mereu în mijlocul personalului, expunându-le problemele și analizând soluțiile propuse de acesta;
– acordarea unei atenții speciale factorului uman și dezvoltarea unui stil de gestiune și motivare a resurselor umane care să contribuie la îndeplinirea eficientă a obiectivelor specifice activității;
F. Funcțiile Oficiului Român pentru Adopții:
– de autoritate de stat, prin care se asigură aplicarea reglementărilor în materia adopției și coordonarea activității desfășurate de persoane juridice de drept public sau privat în acest domeniu;
– de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern în domeniul adopției;
– de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ necesar în vederea armonizării legislației interne în materia adopției ,cu normele și principiile prevăzute de tratatele și convențiile internaționale la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;
– de administrare, prin care se asigură gestionarea bunurilor din domeniul public și privat al statului, pe care le are în administrare sau în folosință, după caz.
G. Atribuțiile Oficiului Român pentru Adopții:
– recomandă direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului familii ori persoane care doresc să adopte;
– urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și adoptator sau familia adoptatoare;
transmite instanțelor judecătorești competente cererile familiilor sau ale persoanelor care doresc să adopte copii aflați în evidența sa și participă în cauzele care au drept obiect soluționarea cererilor privind încuviințarea adopției, în cazul adopției internaționale;
– stabilește măsurile necesare pentru evitarea încuviințării unor adopții supuse eșecului, a obținerii oricăror foloase materiale necuvenite și a oricăror tendințe de trafic de copii;
eliberează certificate care atestă că adopția a fost încuviințată conform normelor impuse de Convenția de la Haga;
– ține evidența centralizată a tuturor adopțiilor încuviințate.
H. Acțiuni întreprinse de Oficiul Român pentru Adopții:
Elaborarea Planului de acțiune pentru implementarea legislației, primare și secundare, în domeniul adopției;
– Înființarea Grupului de lucru pentru auditul dosarelor preluate de la fostul Comitet Român pentru Adopții, grup format din reprezentanți ai Oficiului Român pentru Adopții, Secretariatului General al Guvernului, Cancelariei Primului Ministru (prin structurile sale specializate de control), Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Justiției;
– Elaborarea unui chestionar privind situația existentă în fiecare județ, nevoile de servicii furnizate copiilor care vor fi adoptați și familiilor adoptatoare, necesarul de personal și nevoile de formare a acestuia;
– Demararea elaborării Registrului Național pentru Adopții în format electronic, în vederea întocmirii și organizării la nivel național a evidenței în materia adopției, care să asigure b#%l!^+a?securitatea datelor înregistrate, precum și dezvoltarea unei baze de date informatizată, care să permită folosirea facilă si eficientă a informațiilor despre copiii si familiile implicate în procedura adopției, cu respectarea confidențialității acestor informații.
– Finalizarea elaborării Registrului Național pentru Adopții în format electronic, în vederea întocmirii și organizării la nivel național a evidenței în materia adopției. Sistemul informatizat asigura securitatea și confidențialitatea datelor înregistrate, conform standardelor în vigoare existente la nivelul Uniunii Europene.
– Finalizarea activității grupului de lucru interministerial pentru efectuarea auditului cazuisticii (cereri de adopție internațională) preluate de Oficiul Român pentru Adopții (de la fostul Comitet Român pentru Adopții).
– Constituirea Grupului de lucru pentru efectuarea auditului cazuisticii preluate de Oficiul Român pentru Adopții, a fost aprobat, alături de Planul de acțiune pentru implementarea legislației primare și secundare în domeniul adopției, printr-un Memorandum în ședință de Guvern.
– Formarea profesioniștilor care lucrează în cadrul Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului în ceea ce privește evaluarea și pregătirea familiilor potențial adoptatoare pe baza instrumentelor de evaluare și pregătire elaborate în cadrul unui proiect derulat în parteneriat cu sectorul privat și cu expertiză străină.
– Solicitare adresată Ambasadelor aflate în România privind transmiterea rapoartelor post-adopție pentru copiii români care au fost adoptați internațional conform memorandum-urilor aprobate în baza legislației anterioare.
– Inițierea și continuarea demersurilor privind soluționarea cazurilor de adopție internațională care nu și-au produs efectele, în sensul că după încuviințarea adopției adoptatorii străini nu au luat copiii din România.
– Solicitare către DGASPC a informațiilor privind persoanele/familiile de cetățeni străini care locuiesc în România și care au în plasament/încredințare în vederea adopției copii din sistemul de protecție. b#%l!^+a?
Modificări în viziunea Legii nr. 233/2011:
1. Cadrul juridic în materie de adopție a fost revizuit în sensul redefinirii noțiunilor de:
adopție internă (astfel în art.3 lit.c spune „adopție internă — adopția în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât și adoptatul au domiciliul în România”);
adopție internațională (astfel în art.3 lit.d. spune „adopție internațională — adopția care, în condițiile prezentei legi, nu este adopție internă);
introducerea criteriului reședinței familiei care adoptă în locul criteriului domiciliului (astfel în art.3 lit.p. se stipulează – stat primitor — statul în care domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare în cazul adopției internaționale și în care se deplasează adoptatul în urma încuviințării adopției).
2. De asemenea, o serie de dispoziții care vizează condițiile de fond ale adopției au fost corelate cu noul Cod Civil;
3. De asemenea, noile reglementari oferă soluții pentru ca anumite categorii de copii, cum este cazul celor cu părinți necunoscuți, să poată fi mai repede adoptați.
Astfel, copiii cu părinți necunoscuți pot fi declarați adoptabili după 30 de zile de la emiterea certificatului de naștere.
4. Este reglementată, de asemenea, situația copiilor aflați în sistemul de protecție socială față de care părinții manifestă dezinteres timp de un an, astfel încât acești copii să poată fi declarați adoptabili după un an în care direcția de asistență socială constată clar că nu a existat nici o legătură între copil și familia biologică și că nu există posibilități de reintegrare a lui.
5. O altă reglementare importantă se referă la introducerea probei ADN-ului pentru în cadrul procedurii de încuviințare a adopțiilor unor copii care provin din relații extraconjugale ale soților.
6. Actul normativ introduce, totodată, o perioada de monitorizare post-adopție de doi ani, în care se a asigură și consiliere familiei, și pentru a avea garanția unei reintegrări reușite a copilului adoptat într-un mediu familial.
5.2.Condiții legale pentru încheierea adopției internaționale
Condițiile speciale privind adopția internațională
În scopul alinierii legislației noastre la convențiile internaționale la care România este parte, dar și cu scopul împiedicării traficului de copii instituind procedura urmăririi post-adopție a copiilor români aflați pe teritoriul statului primitor, prin Legea nr. 273/2004, au fost impuse condiții speciale privind adopțiile internaționale.
Raportat la cazuri practice, menționăm că adopția internațională poate viza două situații distincte:
adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu domiciliul în străinătate, guvernată de către Legea nr. 273/2004; b#%l!^+a?
adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau familie cu domiciliul în România, guvernată de către Legea nr. 105/1992, conform art. 42 din Legea nr. 273/2004.
În ceea ce privește adoptarea unui copil -cu domiciliul în România- de către o persoană sau familie având domiciliul în străinătate presupune parcurgerea unei proceduri în care trebuie îndeplinite atât condițiile generale de fond și de formă, necesare oricărei adopții naționale, cât și o serie de condiții speciale.
Condiții de fond
În afara condițiilor de fond generale, cerute a fi îndeplinite în cazul adopției naționale (consimțământul părților, capacitatea de exercițiu a adoptatorilor, diferența de vârstă dintre adoptat și adoptator, minoritatea adoptatului, scopul adopției, înscrierea în evidența ORA a copiilor adoptabili), pentru adopțiile internaționale, legiuitorul instituie o serie de condiții de fond suplimentare, verificate de către Oficiul Român pentru Adopții ce privesc următoarele aspecte :
adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurilor adopției interne (art. 39);
adoptatorii sunt apți să adopte în conformitate cu legile lor naționale, fapt ce trebuie atestat de autoritățile străine competente;
există garanții pentru care minorul să intre și să locuiască în statul străin respectiv în cazul în care se încuviințează adopția precum și pentru urmărirea evoluției lui;
adoptatorii prezintă condițiile materiale și garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului, împrejurări care trebuie să rezulte din ancheta psihosocială b#%l!^+a?efectuată de autoritățile străine competente de la domiciliul persoanei sau familiei în cauză.
Aceste cerințe de fond vor fi garantate prin acte eliberate de autoritățile străine competente, respectiv, autoritatea centrală din acel stat din domeniul protecției copilului și a cooperării în materia adopției internaționale, sau organismul privat autorizat de către acesta și de către Oficiu (art. 44, 45).
existența unor solicitări privind adopția națională din partea rudelor copilului până la gradul IV, inclusiv (art. 40 alin. 2).
Numai după îndeplinirea acestor condiții cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare străine va putea fi luată în evidența Oficiului Român pentru Adopții.
Condiții de formă
Condițiile de formă fac trimitere la actele necesare pentru încuviințarea adopției fiind prevăzute de legiuitor pentru ca autoritățile competente în materie, organele administrației publice și instanța de judecată să poată verifica îndeplinirea condițiilor de fond.
În cazul adopțiilor internaționale, Legea nr. 273/2004, prin art. 45 alin. 1, impune o serie de acte suplimentare celor impuse pentru adopția națională care trebuie să fie depuse la dosar, cum ar fi :
a) un raport întocmit de autoritățile străine competente din care să rezulte că persoana sau familia, în cauză, are capacitatea de a adopta, situația lor familială, personală, materială și medicală, mediul social, motivele pentru care doresc să adopte un copil din România precum și cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopție; concluziile raportului vor fi însoțite de documente eliberate de autoritățile competente din statul primitor;
b) un act eliberat de autoritățile străine competente din care să rezulte că există garanții pentru ca minorul să intre și să locuiască în statul străin respectiv în cazul încuviințării adopției, cât și pentru urmărirea evoluției lui după adopție;
c) raportul asupra anchetei psiho-sociale efectuată de autoritățile competente de la domiciliul persoanei sau familiei în cauză, în care să se arate opinia acestora cu privire la adopție;
d) certificatele de naștere și căsătorie și actele de identitate ale persoanei sau familiei în cauză, în copie legalizată și însoțite de traducerea lor legalizată în limba română;
e) certificate privind starea de sănătate ale persoanei sau familiei respective;
f) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte din care să rezulte inexistența antecedentelor penale.
Cererea de adopție și toate actele necesare trebuie să fie prezentate în original și însoțite de traducerea autentificată în limba română sub sancțiunea neprimirii lor de către Oficiul Român pentru Adopții (art. 45 alin. 2).
Această enumerare exhausivă nu exclude faptul că la adopțiile internaționale sunt necesare și actele indicate pentru adopția națională referitoare la copilul ce urmează a fi b#%l!^+a?adoptat și părinții săi firești. Explicația rezidă în aceea că în afara actelor prevăzute expres de art. 45 alin. 1, celelalte acte urmează a fi întocmite și depuse ulterior prin diligența serviciilor publice specializate sau a organismelor autorizate și a Oficiului Român pentru Adopții care are în evidență copiii ce urmează a fi adoptați. Totodată ținând cont și de faptul că potrivit Legii nr. 273/2004 adoptatorul trebuie să fie bunicul adoptatului rezultă că va trebui făcută dovada îndeplinirii și acestei condiții.
Procedura adopției internaționale
În baza Legii 273 /2004 privind regimul juridic al adopției procedura adopției este internaționale, reglementată în Capitolul V al aceleiași legi. Ca și în cazul adopției naționale, analizarea procedurii de încheiere a adopției internaționale, vizează două aspecte importante:
Procedura ce implică organele administrației publice
Procedura în fața instanței de judecată.
1. Procedura administrativă a adopției internaționale
Încheierea adopției internaționale presupune parcurgerea unor etape importante reglementate atât prin Legea nr. 273/2004 dar și prin Norma metodologică din 02.09.2004 privind aplicarea Legii nr. 273 /2004 precum și prin Ordinul nr. 45 din 25.03.2004 privind aprobarea standardelor minime obligatorii privind procedura adopției interne. b#%l!^+a?
Astfel, în baza acestor acte normative se poate aprecia că procedura administrativă a încheierii adopției vizează următoarele aspecte:
Procedura administrativă anterioară încuviințării adopției;
Procedura administrativă ulterioară încuviințării adopției.
Procedura administrativă anterioară încuviințării adopției internaționale
Această fază, cât și cea privind procedura ulterioară încuviințării adopției, presupune intervenția anumitor organe administrative cu atribuții specifice, care urmăresc ca prin adopție să se realizeze interesul superior al copilului, indiferent dacă aceasta este națională sau internațională. În acest sens, un rol important îl are Oficiul Român pentru Adopții înființat în scopul supravegherii și sprijinirii activităților de protecție a drepturilor copilului prin adopție și al realizării cooperării internaționale în acest domeniu (art.1 și 2 din Regulamentul de organizare și funcționare al Oficiului Român pentru Adopții).
Dacă până la intrarea în vigoare a Legii nr. 273/2004 procedura adopției internaționale era suspendată, prezenta lege, prin art. 39, stipulează clar că: „adopția internațională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviințată numai în situația în care adoptatorul sau unul dintre soții din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviințată deschiderea procedurii adopției interne.” Cu alte cuvinte, noul act normativ acceptă ca o ultimă soluție adopția internațională cu restricția impusă de art. 39 numai în condițiile în care s-a elaborat planul individualizat de protecție a copilului ce are drept finalitate adopția internă.
Din analiza art. 39 și a art. 40 alin. 2 rezultă că în cazul adopției internaționale se păstrează, în faza administrativă anterioară încuviințării adopției internaționale, ca demers principal elaborarea unui plan individualizat de protecție a copilului ce vizează reintegrarea în familie precum și plasarea în familia extinsă sau substitutivă din România. În cazul în care finalitatea planului individualizat de protecție o constituie adopția internă instanța judecătorească ce va încuviința adopția internațională va face acest demers numai după analizarea rapoartelor Direcției de la domiciliul copilului din care va rezulta ca nu există solicitări de adopție din partea rudelor minorului până la gradul IV cu domiciliul în România.
În conformitate cu Legea nr. 273/2004 persoana sau familia cu domiciliul pe teritoriul altui stat pentru a putea adopta un copil român va formula, în acest sens, o cerere adresată organelor competente din statul de primire ce va fi transmisă de acestea Oficiului Român pentru Adopții.
Actul normativ în vigoare face precizarea însă, potrivit art. 43, că pentru statele semnatare ale Convenției de la Haga, Oficiul Român pentru Adopții va colabora cu „autorității centrale competente din statul respectiv” sau cu organizațiile sale acreditate iar pentru statele care nu sunt părți ale Convenției dar cu care România are încheiate acorduri de colaborare, oficiul va colabora cu „autoritățile desemnate cu atribuții în domeniul adopției internaționale sau prin intermediul organizațiilor acreditate în acest sens în statul de primire”. În ambele cazuri, organizațiile acreditate trebuie să fie autorizate de către Oficiu în conformitate cu b#%l!^+a?Hotărârea nr. 1441 din 02.09.2004 ce a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005.
În Hotărârea de Guvern menționată sunt prevăzute condițiile dar și procedura de autorizare a organizațiilor private străine.
Conform art. 44 din Legea nr. 273/2004 după primirea cererii, Oficiul o va lua în evidență numai în baza atestatului emis de către organele competente din statul de primitor prin care se certifică următoarele:
„a) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru adopție și este apt să adopte în conformitate cu legislația aplicabilă în statul primitor;
b) adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopției în statul primitor;
c) este asigurată urmărirea evoluției copilului după adopție pe o perioadă de cel puțin doi ani;
d) sunt asigurate servicii post-adopție pentru copil și familie în statul primitor.”
Cererea de adopție transmisă Oficiului trebuie însoțită, conform art. 45 din Legea nr. 273/2004, pe lângă atestatul menționat și de o serie de acte prezentate în original și însoțite de traducerea legalizată în limba română, prevăzute expres de lege, cum ar fi:
a) un raport întocmit de autoritățile competente din statul primitor, cuprinzând informații cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea și aptitudinea lor de a adopta, b#%l!^+a?situația lor personală, familială, materială și medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum și cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopție; concluziile raportului vor fi susținute prin documentele eliberate de autoritățile competente din statul primitor;
b) certificatele de naștere și căsătorie și actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată și însoțite de traducerea lor legalizată în limba română;
c) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
d) raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
e) actul din care să rezulte că există garanția că adoptatul are posibilitatea să intre și să locuiască permanent în statul primitor.
După verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea cererii în evidență, Oficiul notifică organelor colaboratoare din statul primitor acordul privind continuarea procedurilor adopției internaționale solicitând totodată încuviințarea acestora privind continuarea procedurilor de adopție.
Conform art. 1 din Hotărârea nr. 1436/2004 privind defalcarea pe categorii de cheltuieli a taxei unice și fixe aferente serviciilor efectuate de Oficiul Român pentru Adopții în îndeplinirea procedurii de adopție internațională pe teritoriul României odată cu depunerea cererii de adopție internațională, bunicul, respectiv bunicii adoptatori „vor achita o taxă unică și fixă reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate” de efectuarea de către Oficiu a tuturor demersurilor necesare îndeplinirii procedurii de adopție internațională pe teritoriul României.
Potrivit art. 36 alin. 4 din Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 273/2004 în vederea încuviințării continuării procesului de adopție de către autoritățile străine competente, Oficiul transmite un raport, însoțit de traducerea în limba statului de primire, ce cuprinde informații despre copil referitoare la identitatea și statutul său de copil adoptabil, precum și cele referitoare la îndeplinirea condiției exprimării consimțământului de către persoanele prevăzute expres de către lege.
În vederea întocmirii de către Oficiu a unui raport ce va fi înanintat instanței judecătorești odată cu cererea de încuviințare a adopției internaționale acesta va solicita, conform art. 38 din Normă, organelor competente din statele de primire o serie de informații ce vizează:
“ a) normele juridice care guvernează efectele adopției, în general, în statul respectiv;
b) dacă legea străină admite adopția care produce efectele unei filiații firești și adopția internațională;
c) condițiile încetării adopției prin desfacere sau ca urmare a declarării nulității acesteia și măsurile de protecție a copilului care pot fi dispuse în acest caz; drepturile și îndatoririle părintești și sancțiunea neîndeplinirii acestora; b#%l!^+a?
d) existența serviciilor postadopție, în special modalitățile în care se asigură consilierea părinților adoptivi;
e) modalitățile de supraveghere a evoluției copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi, precum și măsurile de protecție care se pot dispune în cazul în care se constată neadaptarea copilului cu familia adoptatoare;
f) modul în care adoptatul și adoptatorii intră în evidența autorităților sau a organismelor cu atribuții în materia evaluării adopției;
g) dacă adoptatul poate primi încuviințarea de intrare și de a locui permanent în statul primitor;
h) legislația în materia adopției și alte informații generale cu privire la protecția copilului;
i) recunoașterea adopției în statul primitor;
j) condițiile în care copilul adoptat dobândește cetățenia străină.”
Toate aceste demersuri reglementate de legislația românească sunt o garanție pe care statul român o ia în cazul adopției internaționale pentru ca această măsură de protecție a minorului să fie luată în conformitate cu principiul apărării interesului superior al copilului.
Procedura administrativă ulterioară încuviințării adopției internaționale
În cazul adopției internaționale procedura administrativă ulterioară încuviințării adopției vizează, pe de o parte, eliberarea în termen de 3 zile de la pronunțarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile de încuviințate a adopției, conform art. 47 din Lege, a unui certificat „care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de a Haga” iar, pe de altă parte, vizează procedura de monitorizare post adopție reglementată și în cazul adopției naționale. Diferența privind monitorizarea postadopție în acest caz, față de adopția națională, constă în faptul că, potrivit art. 49 din Lege, Oficiul Român pentru Adopție solicită autorităților centrale competente sau organizațiilor acreditate sau autorizate din statul de domiciliu al părinților adoptivi efectuarea procedurilor de monitorizare postadopție a căror concluzie sunt transmise b#%l!^+a?Oficiului ce va întocmi rapoarte trimestriale. Ca și în cazul adopției interne perioada de monitorizare postadopție este tot de cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției internaționale.
În cazul în care, ulterior adopției internaționale, persoana sau familia adoptatoare își stabilește domiciliul în România monitorizarea postadopție va reveni în sarcina Direcției în a cărei rază teritorială își are adoptatul domiciliul .
Așa cum precizam, una dintre procedurile ulterioare încuviințării adopției internaționale dar și anterioare monitorizării postadopție internațională o constituie eliberarea unui certificat ce atestă conformitatea încheierii adopției internaționale cu normele reglementate de Convenția de la Haga. Acest certificat eliberat în maxim 3 zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției internaționale este un înscris autentic, eliberat de către Oficiul Român pentru Adopții la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare. Conform art. 47 din Normă „Certificatul specifică faptul că adopția s-a realizat în conformitate cu dispozițiile Convenției de la Haga, precizează de către cine și când au fost date acceptările prevăzute de art. 17 lit. c) din Convenția de la Haga, precum și că adopția are ca efect ruperea legăturilor de filiație și rudenie existente între copil și părinții săi firești, respectiv rudele sale firești, fiind o adopție cu efecte depline.”
În conformitate cu art. 49 din Normă se precizează că Certificatul de conformitate se eliberează și în cazul în care adoptatorul își are domiciliul în state care nu sunt părți ale Convenției de la Haga.
Conform procedurii eliberării certificatului, prevăzută de către Normă, în art. 50 se precizează că:
„(1) Este interzis să se facă ștersături, răzuiri, prescurtări și adăugări ori alte modificări în actul sau în certificatul care atestă conformitatea adopției internaționale cu dispozițiile Convenției de la Haga.
(2) Anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actului ori a certificatului și a mențiunilor înscrise pe acestea se fac numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. ”
Eliberarea acestui certificat de conformitate se va înscrie potrivit art. 42, alin. 2 și a art. 51 alin. 3 din Normă și în Registrul Național pentru Adopții. Potrivit art. 46 din Normă, la eliberarea certificatul, funcționarul din cadrul Oficiului Român pentru Adopții, cu atribuții în acest sens, verifică conformitatea datelor cuprinse în dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile de încuviințare a adopției internaționale cu datele conținute în evidența Oficiului Român pentru Adopții cu privire la copilul adoptat precum și la persoana sau familia adoptatoare.
2. Procedura judiciară a adopției internaționale
Legea nr. 273/2004 în art. 61 face clar precizarea că instanțele competente cu judecarea cauzelor privind adopția internațională sunt cele românești, în condițiile în care cel puțin una b#%l!^+a?dintre părți are domiciliul în România mai exact cel adoptat are domiciliul în România și este cetățean român sau este străin fără cetățenie.
Potrivit Legii nr. 11/1990 în cazul în care adoptatorul era cetățean străin sau cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate competența privin judecarea cererilor de adopție revenea tribunalului în a cărui rază teritorială se afla domiciliul adoptatului cu cetățenie română. Dacă se adopta un copil cetățean român cu domiciliul sau reședința în străinătate, competența revenea Tribunalului municipiului București.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare competența teritorială este în raport de domiciliul adoptatului afară de cazul în care nu se poate stabili instanța competentă după acest criteriu, situație în care, potrivit art. 61 alin. 3, va fi competent Tribunalul municipiului București.
În cazul adopției internaționale, în baza hotărârii judecătorești irevocabile, în termen de 3 zile de la data comunicării Oficiului, acesta va elibera un certificat de conformitate prin care se atestă faptul că au fost respectate normele Convenției de la Haga. În baza acestui certificat dar și a hotărârii judecătorești irevocabile de adopție adoptatul împreună cu adoptatorul sau familia adoptatoare se va putea deplasa în statul de domiciliu al acestora.
STUDII DE CAZ
1. Date privind solicitanții
Potențial tată adoptiv
Nume și prenume: A. Tudor
Vârsta: 38 ani
Cetățenia: română
Religia: ortodoxă
Stare civilă: căsătorit
Studii: absolvent liceu
Ocupație: electrician
Potențial mamă adoptivă b#%l!^+a?
Nume și prenume: A. Maria
Vârsta: 32 ani
Cetățenia: română
Religia: ortodoxă
Stare civilă: căsătorită
Studii: absolventă liceu
Ocupație: secretară
Genograma familiei potențial adoptive a copilului C.R.
Legendă:
– persoană de sex masculin
b#%l!^+a?
– persoană de sex feminin
– persoană de sex masculin decedată
– relație de căsătorie
– relație puternică de atașament
– relație de concubinaj
Date privind originea familiei potențial adoptive
Domnul A. Tudor este unicul copil al soților A.Petru și A.Ana . Tatăl lui A. Petru este decedat de 3 ani iar mama sa în vârstă de 60 de ani locuiește singură în mediul rural și are o stare de sănătate mulțumitoare.
Relația domnului A. Tudor cu mama sa este foarte bună, acesta susținând familia copilului său în demersurile făcute pentru adopția unui copil.
Doamna A. Maria este primul copil al soților T. Victor și T. Irina între care există o puternică legătură de atașament. A. Maria mai are o soră mai mică cu patru ani pe nume Ioana cu care menține o legătură strânsă. Relația doamnei A. Maria cu familia sa este una mulțumitoare întâlnindu-se în perioada sărbătorilor sau cu ocazia unor evenimente familiale.
Membrii familiei T. își susțin fiica și sora în demersurile sale pentru adoptarea unui copil.
Relația maritală
Soții A. Maria și Tudor s-au căsătorit în anul 1990 după o perioadă în care aceștia au fost b#%l!^+a?prieteni. Ei nu pot avea copii biologici din motive medicale iar dorința de a avea propriul lor copil i-a determinat să ia decizia de a adopta unul. În urma întrevederilor realizate la domiciliul familiei A. s-au constatat de către asistenții sociali, relații bune între soți, fără a exista conflicte între membrii familiei. De asemenea, soții A. declară că se consultă și se susțin mereu în luarea tuturor deciziilor.
Soții A. au responsabilitățile casnice împărțite, lucru ce duce la buna funcționare a activităților casnice, comunicarea în familie fiind esențială.
Familiile T. și A. cred că soții A. Tudor și Maria sunt responsabili și capabili să asigure un cadru familial corespunzător creșterii unui copil.
Capacitatea parentală
În urma procesului de evaluare a soțiilor A. Tudor și Maria asistenții sociali au constatat că aceștia dau dovadă de maturitate, de o bună capacitate de comunicare în familie și de susținere reciprocă. Soții A. au făcut foarte clară dorința lor de a adopta un copil pe toată durata întrevederilor realizate.
A. Tudor și Maria au demonstrat că au capacitățile necesare de adaptare la specificul dezvoltării unui copil, aceștia fiind capabili să își adapteze așteptările cu privire la potențialul copilului. În cele din urmă asistenții sociali au concluzionat că familia A. este capabilă să asigure creșterea și îngrijirea necesară unei dezvoltări armonioase a copilului.
Capacitatea de îngrijire a familiei A. a fost evaluată de specialiștii sociali ai Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), din cadrul Primăriei din Petroșani.
Pregătirea familiei pentru adopție
În cadrul a 6 întrevederi efectuate pe parcursul a trei luni, familia A. a fost evaluată și pregătită în vederea adopției. Următoarele teme au fost subiectul întrevederilor efectuate:
Relația de căsătorie;
Atașamentul și consecințele separării;
Disciplina în cadrul familiei;
Schimbări apărute în structura familiei la apariția unui copil;
Problematica copilului instituționalizat;
Cum să îi vorbești copilului despre adopție;
Cadrul legislativ și procedurile de adopție.
Situația materială
Venituri: aproximativ 3500 lei reprezentând venitul lunar obținut ca salariați de cei doi soți.
Locuința: un apartament cu două camere întreținut și mobilat corespunzător. b#%l!^+a?
Date privind cazierul judiciar
Conform Certificatului de Cazier Judiciar eliberat de Poliția Petroșani, domnul A. Tudor nu este luat în evidență ca având antecedente penale.
Conform Certificatului de Cazier Judiciar eliberat de Poliția Petroșani, doamna A. Maria nu este luată în evidență ca având antecedente penale.
2. Date cu privirea la copilul C. Roxana
Date de identificare
Nume și Prenume: C. Roxana
Vârsta: 5 ani
Cetățenia: română
Religia: ortodoxă
Situația juridică: părinții biologici ai copilului C. Roxana au consimțit la adopția copilului lor în formă notificată la data de 15.09.2014
Domiciliul: copilul locuiește în prezent la familia A.Tudor și Maria
Date cu privire la starea de sănătate a copilului C. Roxana
Conform Adeverinței medicale eliberată de medicul de familie al copilului nu este în evidență cu boli cronice sau transmisibile.
Conform Certificatului medical eliberat de Direcția de Sănătate Publică, copilul prezintă o dezvoltare psihică corespunzătoare vârstei.
Istoricul social al copilului C. Roxana și al familiei biologice
Genograma familiei biologice a copilului C.Roxana
b#%l!^+a?
Legendă:
– persoană de sex masculin
– persoană de sex feminin
– relație de concubinaj
Copilul C. Roxana în vârstă de 5 ani s-a născut în urma unei relații de concubinaj dintre G. Alina de 24 ani și C. Mihai de 30 de ani. Aceștia mai au încă 2 copii de 3 și 2 ani cu care locuiesc în prezent la domiciliul tatălui. Până în anul 2010 și copilul C. Roxana a locuit împreună cu părinții biologici.
Motivul pentru care părinții biologici au luat decizia de a o da spre adopție pe Roxana deoarece au considerat că nu au condițiile necesare creșterii, îngrijirii și educării acesteia.
C. Roxana locuiește la familia A. de aproximativ 2 ani, timp în care părinții biologici au avut dreptul de a-și vizita ocazional copilul și chiar de a-și petrece vacanțele împreună cu fata lor. Copilul C. Roxana a fost încredințată spre adopție familiei adoptive A. la data de 10.10. 2010.
Relația copilului C. Roxana cu familia adoptivă
Copilul C. Roxana se află la familia A. de 2 ani și a fost încredințată în vederea adopției la sfârșitul anului 2013. Roxana a fost înscrisă de către familia adoptivă la grădiniță unde socializează foarte bine cu colegii săi de grupă, iar doamna educatoare este foarte mulțumită de comportamentul său. În perioada de 2 ani de zile de când C. Roxana locuiește la familia A. s-a familiarizat cu locuința familiei adoptive și este foarte încântată că are propria ei cameră. Această cameră este mobilata corespunzător și amenajată astfel încât să vină în sprijinul nevoilor specifice vârstei sale (dulăpioare pentru haine, cutii speciale pentru depozitarea jucăriilor). Familia A. este în permanență preocupată de educația și sănătatea b#%l!^+a?fetiței, astfel că și-au reorientat prioritățile și acordă amândoi foarte mult timp jocului cu copilul. În urma întrevederilor realizate de către asistentul social din cadrul primăriei s-a observat ca C. Roxana interacționează ușor cu persoane recent cunoscute, este receptivă la jocurile adaptate vârstei ei și încearcă în permanență ca prin joacă să sprijine și ea cu ce poate activitățile noii sale familii. Conform declarațiilor doamnei A. Maria aceasta este permanent preocupată de starea de sănătate a fetiței sale și încearcă mereu să țină cont de sfaturile celor din jur cu privire la binele fetiței. De asemenea, încearcă să ofere fetiței o alimentație corectă și un program zilnic corespunzător bunei sale dezvoltări.
În urma întâlnirilor realizate la domiciliul familiei adoptive, asistentul social, a observat că se păstrează curățenia în această locuință, iar afecțiunea de care beneficiază C. Roxana este fără limite.
Familia adoptivă păstrează legătura cu familia biologică a copilului C. Roxana.
Capitolul 6
6. EFECTELE ADOPȚIEI
6.1. Filiația și rudenia civilă
În capitolul consacrat rudeniei, s-a arătat că noțiunea de rudenie înfățișează legătura de sânge dintre două sau mai multe persoane, care coboară unele din altele, sau care, fără a descinde unele din altele, au un ascendent comun. Rudenia este în primul rând legătura de sânge, dar efectele ei sunt atribuite de lege și raporturilor care izvorăsc din adopție și care pot fi denumite raporturi de rudenie civilă. În acest din urmă caz, legătura de rudenie nu se mai întemeiază pe comunitatea, de sânge.
S-a subliniat în literatura de specialitate faptul că rudenia civilă izvorâtă din adopție este principalul efect juridic al adopției și constituie nașterea unor raporturi juridice de rudenie care, neizvorând din filiația firească, adică din faptul nașterii, ci printr-o ficțiune a legii, au fost numite raporturi de rudenie legală sau civilă.
6.1.1. Deosebirea dintre filiație și rudenia civilă
Adopția stabilește filiația între cel care adoptă și copil, precum și rudenia între copil și rudele adoptatorului. În legătură cu acest text se ridică unele probleme:
Textul nu prevede expres faptul că descendenții adoptatului sunt în raporturi de filiație cu adoptatorul ori de rudenie cu acesta. Soluția afirmativă se impune, deoarece în sens larg, filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri, care leagă o persoană de un strămoș al ei, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil.
În sens restrâns, filiația este raportul de descendență între un copil și fiecare dintre părinții lui. Dar rudenia în linie directă este aceea dintre persoane care coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele nu sunt născute una din alta, dar între ele există un șir neîntrerupt de nașteri, un șir neîntrerupt de persoane în care s-a stabilit prin faptul nașterii, legătura de la părinte la copil. Sunt rude în linie directă tatăl, fiul, nepotul de fiu. Dacă textul folosește noțiunea de filiație în sens restrâns, atunci descendenții adoptatului sunt rude în linie directă cu adoptatorul.
Textul nu prevede expres că descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Soluția se impune în mod afirmativ, deoarece numai astfel rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia firească, iar un text care să prevadă, din acest punct de vedere contrariul, nu există. Prin urmare, descendenții adoptatului devin rude cu rudele adoptatorului. Față de ascendenții adoptatorului, descendenții adoptatului sunt rude în linie directă descendentă.
Textul prevede că rudenia se stabilește între copil și rudele adoptatorului. Față de cele arătate, înseamnă că rudenia care se stabilește prin adopție, dacă termenul de filiație este folosit în sens restrâns, există între adoptat și descendenții lui, pe de o parte și rudele adoptatorului, pe de altă parte.
6.1.2. Asimilarea filiației și rudeniei din adopție cu filiația și rudenia firească
În principiu există această asimilare. În privința unora dintre efectele juridice produse în cele două situații există, însă, deosebiri și anume:
recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, de către tatăl său, se poate face numai dacă acesta a lăsat descendenți firești. Recunoașterea nu poate avea loc dacă acel copil are descendenți prin adopție; b#%l!^+a?
soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să continue a acorda întreținere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești, nu și cei prin adopție, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie;
cel care a luat un copil spre creștere, fără a întocmi formele cerute pentru adopție, are obligația să-l întrețină, cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinții firești, deci nu și cei adoptivi, au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie;
donația nu se revocă în condițiile art. 836 din Codul Civil, dacă ulterior acesteia, donatorul a adoptat un copil, deoarece această categorie de copii nu se include în enumerarea limitativă a textului menționat (copil din căsătorie, cel din afara căsătoriei, fie chiar postum).
6.1.3. Relațiile dintre adoptat și părinții săi firești și rudele acestora
Potrivit art. 50 alin. 3 din Legea 273/2004, în momentul stabilirii filiației prin adopție, filiația dintre copil și părinții săi firești încetează.
În legătură cu acest text se impun următoarele precizări:
Data producerii ori stabilirii filiației prin adopție, este data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a adopției. Aceasta înseamnă că la acea dată încetează o filiație, respectiv filiația firească, și începe o alta, filiația prin adopție.
Descendenții adoptatului nu se mai află în raporturi de rudenie firească cu părinții firești ai adoptatului, pe aceeași dată cu încetarea filiației firești a adoptatului. Soluția rezultă din art. 53 alin. 5 care prevede faptul că se întocmește un nou act de naștere al adoptatului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești, desigur cu consecințele care decurg din aceasta. Pe de altă parte, potrivit principiului simetriei, descendenții adoptatului devin rude în linie directă cu adoptatorul și încetează rudenia în linie directă cu părintele firesc, față de care încetează filiația adoptatului;
Descendenții adoptatului încetează de a mai fi rudă cu rudele părintelui său firesc, devenind rudă cu rudele părintelui adoptiv. În consecință, drepturile și îndatoririle izvorâte din filiație între cel adoptat (și descendenții săi) și părinții firești și rudele acestora încetează. Se menține însă impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie (art. 50 alin. 4). Serviciile publice specializate pentru protecția copilului, precum și ofițerii de stare civilă au obligația de a urmări respectarea impedimentelor la căsătorie. Prin urmare, legăturile de rudenie firească, încetează între adoptat și descendenții săi pe de o parte, și părinții firești și rudele acestora, pe de altă parte.
6.2. Drepturile și îndatoririle părintești
Față de noua reglementare, nu se mai pune problema dacă adoptatorul are dreptul de a moșteni, pe adoptat, răspunsul fiind afirmativ și dacă părintele are dreptul de a moșteni pe adoptat, răspunsul fiind negativ. Sub imperiul reglementării anterioare s-a pus problema dacă, în cazul adopției cu efecte restrânse, adoptatorul avea dreptul de moștenire față de adoptat, alături de părinții firești ai acestuia.
6.2.1. Trecerea drepturilor și îndatoririlor părintești de la părinții firești la părinții adoptivi
Acest efect se produce în cazul adopției unei persoane care nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, de regulă minorul. Adoptatul intră în familia adoptatorului, locuiește cu acesta, care este dator să-l crească și să-l educe pentru a se putea integra în societate. De aceea, este normal ca drepturile și îndatoririle părintești să treacă de la părinții firești la cei adoptivi.
Dacă o persoană a adoptat copilul fără știința și voința soțului său, în lipsa acestuia de la domiciliu, iar ulterior, adopția a fost anulată, obligația de întreținere subzistă în sarcina acelei persoane care a luat copilul pentru a-l crește, dar nu și în sarcina soțului.
Astfel, conform art. 51 alin. 1 al Legii 273/2004, adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui firesc față de copilul său. Soluția rezultă din art. 59 alin. 2 al Legii 273/2004, care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului, ceea ce înseamnă că le-au pierdut prin efectul adopției.
În același sens, art. 97, alin. 1 din Codul Familiei prevede faptul că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi dacă aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați. În consecință prevederile stabilite pentru ocrotirea minorului prin Titlul III, cap. I din Codul Familiei sunt aplicabile și copilului adoptat.
S-a decis că adoptatul dobândește un drept locativ propriu. Devenind major, adoptatul nu poate fi evacuat, chiar dacă părintele adoptatului se mută în casă proprie sau ca urmare a căsătoriei încheiate ulterior. Părinții firești nu rămân complet dezinteresați de soarta copilului. b#%l!^+a?Se admite că ei au dreptul de a cere desfacerea adopției, dacă aceasta este în interesul minorului.
Adoptatul are față de adoptator, drepturile și îndatoririle de orice natură pe care le are orice persoană față de părinții ei firești. Adoptatorii au obligația să informeze copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta și gradul de maturitate ale acestuia o permit.
6.2.2. Adopția de către soț a copilului firesc al celuilalt soț
O situație deosebită există în cazul în care cel ce adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului. Potrivit art. 51 alin. 2 al Legii 273/2004, în această situație, având în vedere relațiile dintre soți și în scopul menținerii unității familiei, drepturile și îndatoririle părintești aparțin celui care adoptă și părintelui firesc căsătorit cu acesta. Ei le vor exercita în conformitate cu art. 97 și 98 din Codul Familiei.
În acest caz, înseamnă că legăturile de rudenie între părintele firesc și copilul adoptat de celălalt soț se mențin. În consecință, ar urma ca adoptatul să continue să se afle în raporturi de rudenie firească cu rudele părintelui său. Ar însemna deci, că în mod practic, legăturile de rudenie firească încetează în cazul pe care îl avem în vedere, numai față de un singur părinte și rudele acestuia. În această interpretare, adoptatul are aceeași situație cu cea a copilului firesc, deoarece el este rudă cu fiecare din părinții săi.
6.2.3. Decăderea adoptatorului din drepturile părintești
Părinții adoptatori sau numai unul dintre ei pot fi decăzuți din drepturile părintești dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită de felul de exercitare al drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea, învățarea sau pregătirea profesională a copilului minor nu se fac în spirit de devotament față de România.
Decăderea ambilor adoptatori din drepturile părintești sau decăderea adoptatorului din aceleași drepturi, în cazul în care există un singur adoptator, înseamnă desfacerea adopției. Această soluție este dată în interesul adoptatului căci decăderea se poate ridica de către instanța judecătorească în condițiile art. 112 din Codul Familiei. În cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părintești, instanța judecătorească ce pronunță decăderea, trebuie să decidă cu privire la exercițiul drepturilor părintești pe timpul cât durează decăderea.
Această soluție este dată prin asimilare cu art. 59 alin. 2 al Legii 273/2004, care prevede că la desfacerea adopției, părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle părintești numai dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului, aceasta putând fi luată și în cazul decăderii adoptatorilor sau adoptatorului din drepturile părintești. În cazul în care numai unul dintre adoptatori este decăzut din drepturi, celălalt adoptator va avea singur exercițiul acestor drepturi.
Într-adevăr, în situații excepționale, dacă părinții sau unul din aceștia (care pot fi și adoptivi) pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijența gravă, în asemenea situații instanța poate lua măsura plasamentului în regim de urgență alături de cea a plasamentului.
Direcția decide plasamentul copilului în regim de urgență la o persoană, familie, asistent maternal profesionist sau într-un serviciu de tip rezidențial. Pe durata plasamentului în regim de urgență drepturile și îndatoririle părintești se suspendă, fiind exercitate de cel la care copilul a fost plasat. Iar la art. 109 Codul Familiei, se prevede că dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, instanța judecătorească la cererea autorității tutelare, va propune decăderea părintelui din drepturile părintești.
În termen de 48 de ore de la măsura instituirii plasamentului, Direcția sesizează instanța pentru a decide cu privire la înlocuirea plasamentului în regim de urgență cu măsura plasamentului, decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești, precum și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Plasamentul copilului se poate face la o persoană sau familie, sau asistent maternal profesionist sau într-un serviciu de tip rezidențial. Instanța judecătorească este singura autoritate competentă să se pronunțe cu privire la redarea exercițiului drepturilor părintești. De asemenea măsura plasamentului are un caracter temporar.
6.2.4. Adoptatorii divorțați
Dacă soții adoptatori divorțează, se aplică în privința relațiilor dintre ei și minorul adoptator, prin asemănare, prevederile legale cu privire la desfacerea căsătoriei pentru cazul când există copii minori (art. 42-44 Codul Familiei) . b#%l!^+a?
6.3. Numele de familie al adoptatului
6.3.1. Numele dobândit de adoptat
Prin adopție, adoptatul dobândește numele de familie al adoptatorului. Când adopția este făcută de doi soți și aceștia au nume comun, adoptatul dobândește acest nume. Se procedează în același fel și în cazul în care un soț adoptă copilul celuilalt soț (ambii soți având nume comun).
Dacă soții nu au nume de familie comun, adoptatorii vor stabili numele pe care adoptatul urmează să-l poarte: numele unuia dintre adoptatori ori numele lor reunite. Acest nume trebuie declarat la încuviințarea adopției (art. 53 alin. 2).
În caz că adoptatorii nu cad la învoială cu privire la acest nume, va decide instanța. În toate cazurile, hotărârea de încuviințare a adopției trebuie să arate numele de familie pe care urmează să-l poarte adoptatul.
6.3.2. Schimbarea numelui de familie al adoptatorului
În situația în care soții adoptatori își schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândește și el numele de familie schimbat dacă soții s-au înțeles în acest sens și s-a făcut cerere de schimbare al numelui minorului. Pentru minor, cererea de schimbare a numelui de familie se face, după caz, de către soții adoptatori sau cu încuviințarea autorității tutelare de către tutore. Cererea se semnează și de către copil dacă acesta a împlinit 14 ani.
În cazul în care părinții adoptatori nu se înțeleg cu privire la schimbarea numelui copilului, decide autoritatea tutelară. Schimbarea numelui de familie al minorului se poate cere odată cu schimbarea numelui de familie al părinților adoptatori sau pentru motive temeinice și separat. Dacă unul dintre părinții adoptatori își schimbă numele de familie, soții se pot înțelege cu privire la numele de familie al minorului, care urmează a fi purtat, în care scop se va face cererea de schimbare a numelui copilului. În caz de neînțelegere a soților în această privință, decide autoritatea tutelară.
În toate situațiile, organul competent va da o decizie motivată de admitere sau respingere a cererii de schimbare a numelui de familie. Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
6.3.3. Numele soțului adoptat
În legătură cu art. 28 din Codul Familiei se pune problema de a ști ce nume va lua soțul care are nume comun cu celălalt soț, dar care este adoptat în timpul căsătoriei.
În cazul adopției unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul căsătoriei, soțul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț acordat în fața instanței care încuviințează adopția.
Dacă soțul adoptat rămâne cu numele comun, iar căsătoria se desface prin divorț, acel soț nu va lua numele pe care l-a avut înainte de căsătorie, în sensul art. 40 alin. 3 din Codul Familiei, ci numele adoptatorului, deoarece trebuie să dispară toate urmele rudeniei firești.
Nimic nu se poate opune ca fostul soț adoptat să poarte după divorț, în condițiile art. 40 alin. 1 din Codul Familiei, numele comun din timpul căsătoriei, deci nu numele adoptatorului (după decesul celuilalt soț).
6.4. Domiciliul și locuința adoptatului
6.4.1. Domiciliul adoptatului
În acest sens se vor aplica, prin asemănare, prevederile art. 100 și 102 din Codul Familiei și cele ale art. 14 din Decretul nr. 31/1954, art. 97, alin. 1 din Codul Familiei.
În consecință, domiciliul minorului adoptat este la părinții adoptatori sau la aceia dintre adoptatori la care locuiește. Minorul adoptat încredințat de către instanța judecătorească unei a treia persoane, are domiciliul la adoptatori, iar dacă aceștia au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, decide instanța judecătorească. În cazul în care numai unul dintre părinții adoptatori reprezintă pe adoptat, sau îi încuviințează actele, domiciliul adoptatului este la acel părinte.
Pe durata încredințării copilului în vederea adopției, domiciliul acestuia se află la b#%l!^+a?persoana sau familia căreia i-a fost încredințat. Pe durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidențial care îl are în îngrijire. Prin urmare, dacă ar fi nevoie de un adoptat care s-ar încredința ori ar fi dat în plasament în condițiile Legii 272/2004, domiciliul copilului diferă doar în cazul deschiderii procedurii adopției și luării măsurii plasamentului.
6.4.2. Locuința adoptatului
În ceea ce privește locuința minorului adoptat, aceasta este la părinții săi. Dacă soții adoptatori nu locuiesc împreună, aceștia decid la care dintre ei va locui copilul. În caz că părinții adoptatori nu cad la învoială, decide instanța judecătorească ținând seama de interesele copilului, după ce ascultă pe părinți și pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani. Autoritatea tutelară poate da încuviințarea adoptatului minor la cererea acestuia, după împlinirea vârstei de 14 ani, să aibă locuința pe care o cere desăvârșirea învățăturii sau pregătirii profesionale.
6.5. Cetățenia adoptatului
6.5.1. Redobândirea cetățeniei române prin adopție
În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind cetățenia română, minorul străin sau fără cetățenie adoptat de un cetățean român sau adoptat de doi soți cetățeni români dobândește cetățenia română. Dacă numai unul din soți este cetățean român, cetățenia adoptatului se decide de adoptatori, de comun acord. În caz de neînțelegere instanța competentă să încuviințeze adopția decide asupra cetățeniei adoptatului.
6.5.2. Pierderea cetățeniei române prin adopție
Minorul cetățean român adoptat de un cetățean străin pierde cetățenia română dacă, după caz, adoptatorii sau adoptatorul solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatorul este considerat potrivit legii străine, că a dobândit cetățenia străină.
6.5.3. Schimbarea cetățeniei adoptatorului
Schimbarea cetățeniei române de către adoptator produce efecte asemănătoare asupra cetățeniei adoptatului, ca și în cazul părinților firești.
Capitolul 7
7. ÎNCETAREA ADOPȚIEI
7.1. Desfacerea adopției
Potrivit art. 55 din Legea nr. 273/2004 adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulității acesteia. Desfacerea adopției este modul de încetare a acesteia ca urmare a decesului adoptatorului sau, după caz, a soților adoptatori numai în măsura în care s-a încuviințat irevocabil noua adopție. Legea nr. 273/2004 prevede un singur caz în care intervine desfacerea adopției, anume când adoptatorul sau soții adoptatori au decedat, în măsura în care s-a încuviințat o nouă adopție.
Anterior, legislația permitea desfacerea adopției prin hotărârea judecătoreasca ori de câte ori aceasta era în interesul superior al copilului, pornind de la premisa aceasta, interesul superior al copilului este nu doar o condiție pentru încheierea valabilă a adopției, dar și o condiție de menținere a acesteia. Rezultă că legea nouă a restrâns considerabila posibilitatea de desfacere a adopție. Vechea adopție încetează cu efecte doar pentru viitor și de la data încuviințării noii adopții prin hotărârea judecătorească irevocabilă.
Desfacerea adopției presupune parcurgerea procedurii prevăzute de lege pentru noua b#%l!^+a?adopție, în situația în care adoptatorul sau soții adoptatori au decedat. Dacă numai unul dintre soți a decedat adopția nu se desface. În cazul în care adoptatorul sau familia adoptatoare are domiciliul în România iar adoptatul are domiciliul în străinătate, desfacerea adopției internaționale este guvernată de legea națională comună sau după caz, de legea domiciliului comun al soților adoptatori.
Efectele desfacerii adopției se produc din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții.
7.2. Nulitatea adopției
În reglementarea anterioară, adopția era supusă nulității, potrivit legii, aplicându-se în această materie în mod corespunzător dreptul comun. Legea nouă conține prevederi exprese privind nulitatea adopției și regimul juridic al acesteia. Nulitatea acesteia este sancțiunea care intervine în situația nerespectării cerințelor impuse de lege pentru încheierea adopției.
Ca și în dreptul comun, cauzele care determină nulitatea trebuie să fie anterioare sau cel mult concomitente cu hotărârea judecătorească de încuviințare a adopției. În cazul adopției internaționale, nulitatea este supusă sub aspectul condițiilor de fond legilor naționale ale adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat, iar în privința condițiilor de forma legii statului pe teritoriul căruia se încheie adopția.
Potrivit art. 56 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopția este nulă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiții de fond sau de formă prevăzute de lege. Aceasta poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de către instanță, din oficiu, în cursul unui proces început.
După dobândirea de către adoptat a capacității depline de exercițiu, acțiunea aparține numai acestuia și este imprescriptibilă. În principiu, nulitatea absolută a adopție nu poate fi acoperită. Cu toate acestea, instanța va putea respinge cererea de declarare a nulității adopției, dacă va constata că menținerea adopției este în interesul celui adoptat.
În cazul în care interesul ocrotit este personal, individual, sancțiunea este nulitatea relativă. Aceasta este aplicabilă în situația viciilor de consimțământ. S-a decis ca ivirea unor neînțelegeri între părinții firești și părinții adoptivi nu poate conduce la anularea adopției.
Instanța supremă a statuat că lipsa consimțământului soțului celui ce adoptă este sancționată cu nulitate relativă, care poate fi cerută numai de către acesta și se acoperă prin renunțarea expresă sau tacită la exercitarea acțiunii în nulitate. Viciul de consimțământ nu se prezumă, ci trebuie dovedit.
Nulitatea relativă adopției poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite prin instituirea acestei sancțiuni. Lipsa consimțământului altor persoane la adopție decât adoptatorul și adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani, are o semnificație afectivă, nulitatea adopției putând fi invocată de către oricine are un interes în constatarea aspectului respectiv. Acțiunea se prescrie în termen de trei ani conform Decretului nr. 167/1958.
Nulitatea relativă a adopției poate fi acoperită prin confirmare expresă sau tacită. Competența pentru judecata în fond aparține tribunalului. În absența unor norme procesuale speciale derogatorii se aplică dispozițiile din dreptul comun. În cauzele privind declararea nulității adopției se judecă cu citarea:
a) Adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
b) Adoptatului care a dobândit capacitatea deplină de exercițiu;
c) Direcției în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, iar în cazul adopțiilor internaționale, a Oficiului;
d) copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, care va fi întotdeauna ascultat.
7.3. Efectele nulității adopției
Nulitatea adopției produce efecte retroactiv. Cu toate acestea, unele efecte produse nu pot fi înlăturate, de exemplu: purtarea numelui și eventual prenumelui, cetățenia, prestarea întreținerii, ocrotirea minorului, etc.
Nulitatea adopției produce efecte cu privire la aspectele menționate în cele ce urmează:
filiație și rudenie → filiația și rudenia născute prin adopție se consideră că nu au existat nici în trecut; cele firești se consideră că nu au încetat niciodată;
suprimarea impedimentelor la căsătorie → impedimentele la căsătorie izvorâte din adopție dispar în momentul declarării nulității acesteia;
cetățenie → declararea nulității adopției produce efecte aspra cetățeniei adoptatului. Astfel, în ceea ce privește pe copilul străin adoptat de un cetățean român, în cazul declarării nulității adopției, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetățean român, dacă domiciliază în străinătate ori părăsește țara pentru a domicilia în străinătate. Prin urmare, dacă adoptatorul este major sau dacă, fiind minor, nu părăsește țara, el păstrează cetățenia română.
Referitor la copilul cetățean român adoptat de un cetățean străin, dacă se declară nulitatea adopției, iar acest copil nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut b#%l!^+a?niciodată cetățenia română. Dacă adoptatul este major la data declarării nulității adopției, el rămâne cu cetățenia străină;
drepturile și îndatoririle părintești → dacă fostul adoptat este minor, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța judecătorească nu decide instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecție specială a copilului. Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terțe persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviințarea prealabilă a fostului adoptator nu sunt afectate de declararea nulității;
numele și prenumele fostului adoptat → fostul adoptat își reia numele avut anterior adopției. Schimbarea se produce și în ceea ce privește prenumele pe care fostul adoptat l-a dobândit în urma cererii adoptatorului sau a familiei adoptatoare, în sensul că revine la prenumele anterior încuviințării adopției;
domiciliul și locuința fostului adoptat → domiciliul și locuința fostului adoptat minor nu va mai fi la fostul adoptator;
obligația de întreținere → declararea nulității adopției lipsește de temei obligația legală de întreținere care a existat între adoptator și adoptat, drept urmare, aceasta încetează;
vocația succesorală → urmare a declarării nulității adopției dispare vocația succesorală, reciproca dintre fostul adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și adoptator și rudele sale, pe de altă parte. Totodată, reapare vocația succesorală derivată din filiația și ruda firească.
Conform proiectului noului cod civil, autoritățile publice care, potrivit legii, îndeplinesc atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, părinții firești ai copilului, precum și copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, pot cere instanței judecătorești desfacerea adopției, dacă aceasta este în interesul superior al copilului. Instanța poate hotărî desfacerea adopției pe baza raportului referitor la ancheta psiho-socială. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani, precum și adoptatorul pot solicita autorităților cu atribuții în domeniu, ca acestea să ceară desfacerea adopției.
La încetarea adopției, adoptatul redobândește numele avut înainte de încuviințarea adopției. Cu toate acestea, la desfacerea adopției, pentru motive temeinice, instanța va putea încuviința ca adoptatul să păstreze numele de familie dobândit prin adopție. La încetarea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle părintești, dacă instanța nu decide o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii.
Capitolul 8
CONCLUZII
Instituția adopției a fost concepută dintotdeauna ca având, pe de o parte, un scop familial, acela al întemeierii familiei adoptive, în care adoptatul să găsească ocrotire, iar adoptatorul satisfacerea dorinței sale firești de a fi părinte. Pe de altă parte, adopția are un scop social, acela de a contribui la realizarea țelului inerent oricărei societăți organizate, de creștere, educare și formare a tinerei generații pentru viață.
În societățile bazate pe exploatare și asuprire, adopția a fost și este încă abătută de la aceste scopuri ce-i sunt firești, ca fiind folosită în alte scopuri individuale sau familiale, în scopuri economice și chiar în scopuri politice.
Pentru ca scopul familiei să fie realizat adoptatul trebuie să găsească în familia adoptatorului condiții afective și spirituale de creștere, educare și pregătire profesională, dragoste, căldura și armonia vieții de familie, precum și condițiile materiale necesare existenței sale,de întreținere și sprijin material.
Concepută ca o instituție juridică, menită a înlocui în modul cel mai deplin cu putință, instituția juridică a ocrotirii părintești, adopția îndeplinește un important rol social, contribuind la creșterea și educarea tinerei generații pentru viață.
Pe de altă parte, asigurând acestor copiii nu numai o ocrotire corespunzătoare (care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ar putea fi asigurată și prin intermediul altor instituții juridice b#%l!^+a?cum sunt tutela, plasamentul familial, încredințarea minorului unei instituiții de ocrotire,etc.) b#%l!^+a?ci oferind totodată și posibilitatea realizării acestei ocrotiri în cadrul unui climat afectiv și spiritual, pe cât posibil identic aceluia pe care îl oferă în mod obișnuit familia firească, instituția adopției răspunde și unor finalități și interese de ordin familial, a căror realizare constituie o condiție hotărâtoare pentru succesul realizării importantelor finalități de ordin social ale acestei instituții.
Prin adopție, copilul lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și cum ar fi copilul firesc al acestora.
Instituția adopției are și o finalitate de ordin social, contribuind la creșterea și educarea generației tinere pentru viață, asigurând dezvoltarea armonioasă a copilului și respectarea drepturilor fundamentale care-i sunt recunoscute. Interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopției, aceasta reprezentând esența adopției.
Dar să facem un pas înapoi, citind o pagină de istorie așa cum este ea prezentată în campania "Casa de copii nu e acasă".
"Dictatorul Nicolae Ceaușescu, care a condus țara între 1965-1989, și-a propus să dubleze populația țării în doar o generație. Această idee a dus la apariția în instituțiile de stat a unei situații îngrozitoare care a fost difuzată de televiziunile din lumea întreagă, după executarea dictatorului în 1989. Pentru a-și îndeplini planul de dublare a populației, Ceaușescu a interzis contracepția, iar avortul era permis doar femeilor care aveau deja patru copiii. Familiile sărace, care nu-și permiteau săa crescă un număr atât de mare de copii, au cerut sprijinul statului. În astfel de cazuri, regimul comunist intervenea cu generozitate, promițând să-și asume rolul și responsabilitatea părinților. În timp ce în alte țări europene, instituțiile de mari dimensiuni pentru copii erau pe cale de dispariție, în România acest tip de instituții se înmulțeau.
Peste tot în România au fost deschise "leagăne" pentru copiii ai căror părinți nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de trei ani, copiii erau plasați în diverse instituții, în funcție de grupa de vârstă, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces de "rotire" a traumatizat mulți copii. Statul se lăuda că va asigura copiilor mâncare, adăpost, haine și educație, dar, odată cu declinul economiei românești și din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea copiilor, s-au deteriorat și condițiile în instituții."
Campania "Casa de copii nu e acasă", începută în noiembrie 2001 din fonduri PHARE (în cadrul Programului PHARE al Comisiei Europene din 1999 pentru Dezvoltarea Serviciilor pentru Protecția Copilului) a fost una dintre cele mai puternice campanii sociale din Romănia. Rezultatele, deși nu se pot materializa în "cazuri", se văd la nivelul opiniei publice, iar acesta a fost și scopul, pentru că demersul era unul informativ, campania fiind denumită "Campania de informare publică pentru Prevenirea Abandonului și Instituționalizării Copiilor în România".
Odată cu schimbarea regimului, "leagănele de copii" au scos la iveală probleme și ființe uitate de sistem, iar mulți dintre copiii institutionalizați au devenit – pe stradă – eticheta națională.
Rolul de "vindecător" al acestei situații romănești a revenit, desigur, tot statului. Însă au apărut și organizațiile nonguvernametale, lucrătorii sociali, doctorii, preoții și persoane din toate domeniile de activitate care și-au manifestat interesul să o rezolve. Acum, copiii din casele de copii au putut fi adoptați. Iar statul român a deschis porțile adopțiilor internaționale (copii români plasați în familii occidentale). Această practică s-a oprit în curând și statul a început să promoveze adopția în rândul familiilor din România.
În prezent, în legislația noastră, adopția este reglementată prin Legea 273/2004, în contextul ratificării de către România a Convenției O.N.U. cu privire la drepturile copilului (Legea nr. 18/1990), a Convenției europene în materia adopției de copii (Legea nr. 15/1993) și a Convenției de la Haga asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției internaționale (Legea nr. 84/1994).
Principala reglementare ține seama de convențiile internaționale preluând soluțiile acestora pe de o parte, iar pe de altă parte, cuprinde dispoziții, cum ar fi condițiile de fond și formă, impedimentele la adopție, dispoziții care asigură colaborarea mai eficientă între organele cu atribuții în materia adopției din țara noastră.
În planul reglementării internaționale, în special a Convenției O.N.U. și a Convenției de la Haga, preocuparea centrală este aceea de a asigura toate garanțiile ca adopția internațională să se realizeze în interesul superior al copilului, luându-se măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea traficului de copii. Din nefericire, scopul nobil al adopției internaționale este umbrit de fenomene periferice negative, care – expresie a unor interese mercantile – fac ca această instituție să fie asociată cu "vânzarea de copii".
Legiuitorul a adoptat o nouă etică în ceea ce privește adopția, în sensul că părintele, tutorele sau alt ocrotitor legal al copilului nu poate pretinde sau primi foloase materiale în scopul încheierii adopției sau intermedierii acesteia.
Într-adevăr, adopția internațională este preferabilă instituționalizării copilului, dar este o măsură la care trebuie să se recurgă în ultimă instanță.
În esență, ierarhia măsurilor de protecție a copilului ar urma să fie următoarea:
măsuri pentru reintegrarea copilului în familia firească.
Aceasta poate fi realizată sub forme diverse:
sprijinirea părinților pentru a asigura condițiile necesare creșterii copilului; b#%l!^+a?
încredințarea sau plasamentul copilului la o rudă;
instituirea tutelei copilului în persoana unei rude;
adopția copilului de către o rudă.
măsuri pentru a asigura îngrijirea copilului de către o altă familie sau persoană în țară.
Aceasta poate fi realizată sub diverse forme:
încredințarea sau plasamentul copilului unei familii în țară;
instituirea tutelei;
încredințarea copilului în țară în vederea adopției de către o familie sau persoană.
adopția internațională.
Consider că adopția a cunoscut o evoluție îmbucurătoare în perioada postdecembristă, deoarece s-a ținut seama de principiile statului de drept și de reglementările internaționale la care România a aderat, realizându-se astfel o integrare din ce în ce mai bună în structurile europene și mondiale.
Actuala legislație nu permite adopția unui copil cetățean român sau fără cetățenie cu domiciliul în România, decât dacă persoana sau o persoană din familia care dorește să adopte este bunicul copilului.
Parlamentarii europeni, aceiași care au susținut-o pe Emma Nicholson în urmă cu cinci ani când a cerut restricționarea aproape până la interzicerea adopțiilor internaționale, nu mai sunt mulțumiți de legislația românească în materie de adopție. Din rapoartele venite dinspre Bruxelles rezultă dă, în ochii parlamentarilor europeni România nu mai este un exemplu pozitiv de țară care a luat măsuri pentru îmbunătățirea protecției copilului, ci figurează pe lista excepțiilor, adică a statelor care fac imposibile adopțiile internaționale.
Legiuitorul român ar trebui să permită și cetățenilor străini să adopte copiii față de care s-a deschis procedura adopției de către autoritățile competente din România, luând în considerare principiul interesului superior al copilului, prioritar în domeniul respectării și promovării drepturilor copilului.
BIBLIOGRAFIE
ALBU, Ioan – Dreptul Familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;
ALBU, Ioan, REGHINI, Ionel, SZABO, Paul Andrei – Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;
AVRAM, M. – Filiația. Adopția națională și internațională, Editura All Beck, București, 2001;
BARASCH, E., IONAȘCU, T., ANCA, P., ECONOMU, I., RUCĂREANU, I. – Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966;
BARASCH, E., NESTOR, I., ZIBBERSTEIN, S. – Ocrotirea părintească, Editura Științifică, București, 1960;
COCOȘ, Ștefan – Dreptul Familiei, Ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București, 2003;
COCOȘ, Ștefan – Dreptul Familiei, Editura Pro Universitaria, București, 2006;
CORNU, Gerard – Droit Civil – La Familie, 4-e Edition Montchrestien, Paris, 1994;
ELINESCU, M. – Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul familiei, Editura b#%l!^+a?Academiei, București, 1966;
EREMIA, M.I. – Nature juridique et finalite de l’adoptation en droit socialiste roumain, „Revue Roumanie des Sciences Sociales, serie de sciences juridiques”, nr. 1/1976;
FILIPESCU, Ion P. – Drept internațional, Editura Procardia, București, 1993;
FILIPESCU, Ion P. – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, București, 1997;
FILIPESCU, Ion P. – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2001;
IONAȘCU, A., MUREȘANU, M., COSTIN, M.N., URSA, V. – Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
POPESCU, Emilian, STEGĂRESCU, Adrian – Două probleme în legătură cu înfierea, Editura Sedcom, Iași, 2002;
POPESCU, T.R. – Dreptul Familiei – Tratat, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965;
PRICOPI, A. – Dreptul Familiei, Editura Fundația România de Mâine, București, 1995;
RAUSCHI, Mihaela – Adopția în dreptul internațional privat, Editura Ministerului de Interne, București, 2000;
RUCĂREANU, I. – Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966;
ȘERBĂNESCU, Scarlat – Codul Familiei comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1963;
IONAȘCU, Traian – De la adopție la înfierea instituită prin Decretul nr. 182 din 19 octombruie 1951, Publicația „Justiția Nouă”, nr. 7-8/1951;
LUPAȘCU, D. – Aspecte teoretice și de practică judiciară privind adopția cu referire specială la Legea nr. 273/2004, Revista Dreptul, nr. 12/2004;
MIHUȚĂ, M. – Probleme de drept din practica pe 1970 a Tribunalului Suprem, Secția Civilă, în R.R.D., nr. 8/1971;
*** – Constituția României;
*** – Codul Familiei;
*** – Codul Civil;
*** – Codul de Procedură Civilă;
*** – Decretul nr. 31/1954 – privind regimul persoanelor fizice și juridice;
*** – Decretul nr. 32/2004 – privind punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului nr. 31/1954;
*** – Legea nr. 105/1992 – privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat (M.O. nr. 245/1992);
*** – Legea nr. 119/1996 – privind regimul actelor de stare civilă (M.O. nr. 282/1996);
*** – Legea nr. 272/2004 – privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M.O. nr. 557/2004);
*** – Legea nr. 273/2004 – privind regimul juridic al adopției (M.O. nr. 557/2004);
*** – Legea nr. 274/2004 – privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Romând pentru Adopție;
*** – Legea nr. 275/2004 – pentru modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție;
*** – H.G. nr. 1432/2004 – privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului;
*** – H.G. nr. 1434/2004 – privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (M.O. 869/2004);
*** – H.G. nr. 1442/2004 – privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne (M.O. nr. 873/2004);
*** – Revista „Dreptul”;
*** – Ziarul „Jurnalul Național” – din 26 aprilie 2006.
b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
=== ΒIΒLIOGRΑFIΕ ===
BIBLIOGRAFIE
ALBU, Ioan – Dreptul Familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;
ALBU, Ioan, REGHINI, Ionel, SZABO, Paul Andrei – Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;
AVRAM, M. – Filiația. Adopția națională și internațională, Editura All Beck, București, 2001;
BARASCH, E., IONAȘCU, T., ANCA, P., ECONOMU, I., RUCĂREANU, I. – Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966;
BARASCH, E., NESTOR, I., ZIBBERSTEIN, S. – Ocrotirea părintească, Editura Științifică, București, 1960;
COCOȘ, Ștefan – Dreptul Familiei, Ediția a 2-a, Editura Lumina Lex, București, 2003;
COCOȘ, Ștefan – Dreptul Familiei, Editura Pro Universitaria, București, 2006;
CORNU, Gerard – Droit Civil – La Familie, 4-e Edition Montchrestien, Paris, 1994;
ELINESCU, M. – Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul familiei, Editura b#%l!^+a?Academiei, București, 1966;
EREMIA, M.I. – Nature juridique et finalite de l’adoptation en droit socialiste roumain, „Revue Roumanie des Sciences Sociales, serie de sciences juridiques”, nr. 1/1976;
FILIPESCU, Ion P. – Drept internațional, Editura Procardia, București, 1993;
FILIPESCU, Ion P. – Adopția și protecția copilului aflat în dificultate, Editura All Beck, București, 1997;
FILIPESCU, Ion P. – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2001;
IONAȘCU, A., MUREȘANU, M., COSTIN, M.N., URSA, V. – Filiația și ocrotirea minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993;
POPESCU, Emilian, STEGĂRESCU, Adrian – Două probleme în legătură cu înfierea, Editura Sedcom, Iași, 2002;
POPESCU, T.R. – Dreptul Familiei – Tratat, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1965;
PRICOPI, A. – Dreptul Familiei, Editura Fundația România de Mâine, București, 1995;
RAUSCHI, Mihaela – Adopția în dreptul internațional privat, Editura Ministerului de Interne, București, 2000;
RUCĂREANU, I. – Rudenia în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București, 1966;
ȘERBĂNESCU, Scarlat – Codul Familiei comentat și adnotat, Editura Științifică, București, 1963;
IONAȘCU, Traian – De la adopție la înfierea instituită prin Decretul nr. 182 din 19 octombruie 1951, Publicația „Justiția Nouă”, nr. 7-8/1951;
LUPAȘCU, D. – Aspecte teoretice și de practică judiciară privind adopția cu referire specială la Legea nr. 273/2004, Revista Dreptul, nr. 12/2004;
MIHUȚĂ, M. – Probleme de drept din practica pe 1970 a Tribunalului Suprem, Secția Civilă, în R.R.D., nr. 8/1971;
*** – Constituția României;
*** – Codul Familiei;
*** – Codul Civil;
*** – Codul de Procedură Civilă;
*** – Decretul nr. 31/1954 – privind regimul persoanelor fizice și juridice;
*** – Decretul nr. 32/2004 – privind punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului nr. 31/1954;
*** – Legea nr. 105/1992 – privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat (M.O. nr. 245/1992);
*** – Legea nr. 119/1996 – privind regimul actelor de stare civilă (M.O. nr. 282/1996);
*** – Legea nr. 272/2004 – privind protecția și promovarea drepturilor copilului (M.O. nr. 557/2004);
*** – Legea nr. 273/2004 – privind regimul juridic al adopției (M.O. nr. 557/2004);
*** – Legea nr. 274/2004 – privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Romând pentru Adopție;
*** – Legea nr. 275/2004 – pentru modificarea O.U.G. nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție;
*** – H.G. nr. 1432/2004 – privind atribuțiile, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului;
*** – H.G. nr. 1434/2004 – privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (M.O. 869/2004);
*** – H.G. nr. 1442/2004 – privind serviciile și activitățile ce pot fi desfășurate de către organismele private române în cadrul procedurii adopției interne (M.O. nr. 873/2004);
*** – Revista „Dreptul”;
*** – Ziarul „Jurnalul Național” – din 26 aprilie 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Adoptia Masura de Protectie a Drepturilor Copilului (ID: 126215)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.