Administrarea Si Aprecierea Probelor In Procesul Penal

ADMINISTRAREA SI APRECIEREA PROBELOR IN PROCESUL PENAL

CUPRINS :

INTRODUCERE

CAPITOLUL I : Probele. Notiuni generale

Sectiunea 1 : Notiuni

Sectiunea 2 : Importanta si istoricul institutiei probelor in procesul penal

Sectiunea 3 : Obiectul probatiunii( Thema probandum)

Sectiunea 4 : Clasificarea probelor

CAPITOLUL II : Administrarea probelor in procesul penal

Sectiunea 1 : Notiuni generale

Notiuni

Sarcina probei

Sectiunea 2 : Prezumtia de nevinovatie

2.1 Consideratii generale

2.2 Prezumtia de nevinovatie si sarcina probei

2.3 Prezumtia de nevinovatie, dreptul la tacere si privilegiul impotriva autoincriminarii

2.4 Prezumtia de nevinovatie si impartialitatea instantei

2.5 Protectia prezumtiei de nevinovatie in procesul penal

– Sectiunea 3 : Respectarea demnitatii umane cu ocazia administrarii probelor

3.1 Privilegiul impotriva autoincriminarii si dreptul la tacere

3.2 Administrarea probatoriului in mod legal, fara aplicarea de rele tratamente

– Sectiunea 4 : Garantarea dreptului la un proces echitabil prin aplicarea principiilor contradictorialitatii, nemijlocirii si egalitatii armelor cu ocazia administrarii probelor

– Sectiunea 5 : Principiile legalitatii si loialitatii administrarii mijloacelor de proba

– Sectiunea 6 : Excluderea mijloacelor de proba nelegal sau neloial administrate

– Sectiunea 7 : Administrarea probelor in fazele procesului penal si in caile extraordinare de atac

7.1 Administrarea probelor în faza de urmărire penală

7.2 Administrarea probelor în faza de judecată în prima instanță

7.3 Administrarea probelor în apel

7.4 Administarea probelor în recurs

7.5 Administrarea probelor în căile extraordinare de atac

– Sectiunea 8 : Mijloacele de proba si procedeele probatorii

– Sectiunea 9 : Institutii in legatura cu administrarea probelor in procesul penal

9.1 Comisia rogatorie

9.2 Delegarea

9.3 Martorii asistenti

CAPITOLUL III : Aprecierea probelor in procesul penal

Sectiunea 1 : Notiuni legate de aprecierea probelor

Notiuni

Criteriile de apreciere a probelor

Cerinte in aprecierea probelor

Sectiunea 2 : Principiul liberei aprecieri a probelor

Sectiunea 3 : Aprecierea probelor in functie de fazele procesului penal

Sectiunea 4 : Psihologia judecatii

4.1 Duelul judiciar

4.2 Psihologia intimei convingeri

4.3 Evaluarea, aprecierea si coroborarea probelor in procesul formarii convingerii intime ca traire psihica de nezdruncinat

Sectiunea 5 : Aprecierea probelor in practica judiciara

CONCLUZII

CAPITOLUL I

Probele. Notiuni generale

Secțiunea 1 – Noțiuni

Procesul penal este compus din activități care au ca scop lămurirea aspectelor de care depinde judecarea cauzei penale, pentru ca în final să corespundă adevărului. În materia probelor, noțiunile care dau conținut instituției sunt probele și mijloacele de probă. Astfel, legiuitorul impune obligația organelor judiciare de a afla adevărul, lămurind aspectele necesare soluționării cauzei numai pe bază de probe. În desfășurarea procesului penal, invocarea și propunerea de probe, admiterea și administrarea lor constituie un fascicul de acte procesuale care poartă denumirea de probatoriu. Probatoriul constituie elemental fundamental care conduce la aflarea adevărului în cauza penală și la soluționarea procesului penal.

Având în vedere importanța lor în soluționarea cauzelor penale, legea procesual penală definește probele ca elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei (art. 63 C. proc. pen.). Din punct de vedere juridic, este importantă modalitatea sau mijlocul prin care subiecții oficiali competenți să soluționeze cauzele penale vin în contact cu aceste probe. Mijloacele juridice cu implicații în acest sens sunt mijloacele de probă, care sunt indicate în cuprinsul art. 64 C. proc. pen.: declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

Plecând de la reglementarea prevăzută de lege, se constată o strânsă legătură între probe și mijloace de probă. Pe de o parte, informațiile rezultate în urma examinării probelor ajung la organele judiciare prin intermediul mijloacelor de probă, iar acestea pot fi invocate numai în cazul existenței probelor. Probațiunea constă în activitățile procesuale și procedurale prin care organele judiciare, părțile și alte persoane implicate în procesul penal stabilesc, prin mijloacele prevăzute de lege, elementele de fapt necesare pentru constatarea faptelor și împrejurărilor ce formează obiectul probațiunii.

Deși cuvântul ,,probă” este adesea folosit atât în sens de probă, cât și de mijloc de probă, cele două noțiuni sunt deosebite, probațiunea incluzând ,,probele” și ,,mijloacele de probă” ca două categorii juridice distincte, care pot fi teoretic explicate în mod conjugat: probe sunt acele elemente de fapt (realități, întâmplări, împrejurări) care, datorită relevanței lor informative, servesc la aflarea adevărului și la justa rezolvare a unei cauze penale, iar mijloacele prin care pot fi constatate aceste elemente de fapt constituie mijloacele de probă. Denumim deci mijloc de probă cel care scoate la lumină proba, adică izvorul probei, dar și modalitatea practică de luare la cunoștință a informațiilor rezultate în urma administrării probelor de către participanții la soluționarea cauzelor penale.

Probele au ca funcție procurarea de elemente informative care servesc la cunoașterea adevărului în soluționarea procesului penal. Mijloacele de probă, la rândul lor, au rolul de a releva elementele de fapt ce constituie probe. Finalitatea probelor și a mijloacelor de probă o constituie justa soluționare a cauzelor penale și deci realizarea scopului procesului penal.

Secțiunea 2 – Importanța și istoricul instituției probelor în procesul penal

Evoluția dreptului procesual este marcată de o continuă preocupare pentru descoperirea și perfecționarea mijloacelor de probă. Toate civilizațiile au cunoscut negațiile învinuiților sau inculpaților și au depus un mare efort pentru a ieși din dilema eventualei erori judiciare sau neputinței justiției.

Aprecieri cu privire la abordarea probelor se pot face în directă legătură cu sistemele procesuale existente în evoluția lor, după cum urmează:

procesul de tip acuzatorial, în cadrul căruia regimul probator avea un caracter religios; mijloacele de probă erau jurământul, duelul judiciar și ordaliile (judecata divină). Partea vătămată avea o largă inițiativă în declanșarea și desfășurarea procesului penal; procesul putea fi declanșat și de altă persoană, fără a avea calitate ofocială, ceea ce i-a atras și denumirea de proces acuzatorial. Cauza începea direct cu judecata, care era orală și publică;

procesul de tip inchizitorial, în cadrul căruia puterea centralizată a monarhului absolut, a marii nobilimi și a vârfului clerului reprezentau pârghiile cele mai de seamă ale puterii de stat, în cadrul căruia concepțiile juridice despre probe erau în concordanță cu concepțiile politice și sociale.

Sistemul probator primitiv, empiric sau barbar, a fost caracteristic orânduirii sclavagiste, care a apărut în momentul în care victima unei infracțiuni nu și-a mai putut face dreptate singură, fiind nevoită să apeleze la judecata altora. În orânduirea feudală timpurie, sistemul empiric este înlocuit cu cel religios sau teist, în care datele cu privire la rezolvarea cauzei erau ,,transmise” de divinitate, întrucât ceea ce se lezează prin infracțiune este însăși divinitatea, iar judecata se face în numele acesteia. Mijloacele de probă prin care se încerca aflarea adevărului puteu fi:

ordaliile (probele de încercare), precum încercarea focului, a fierului roșu, a apei etc.; cine rezista acestor probe era nevinovat;

duelul judiciar sau proba prin luptă, dreptatea aparținând celui mai tare în luptă;

jurământul religios al celui învinuit, precum și al celor ce îl susțineau ( conjuratores).

Statul feudal centralizat a introdus sistemul probelor formale, legale sau privilegiate – sistem propriu sistemului probator inchizitorial, fiind aplicat în Evul Mediu atât în procedura laică, dar și în cea canonică, până la jumătatea secolului al XIX-lea. Justiția inchizitorială nu permitea apărării să discute sau să răstoarne probele aduse de acuzare, iar procedura trebuia să fie secretă, necontradictorie și scrisă, iar probele erau anume arătate de lege și ierarhizate de aceasta. Mărturisirea învinuitului era considerată ca cel mai bun mijloc de probă ( probaționum, proba probatissima); găsirea corpului delict era și ea considerată o probă de prim ordin; depozițiile martorilor se numărau, nu se apreciau, astfel încât cine avea mai mulți martori câștiga. Existau reguli care susțineau lipsa de temei a declarațiilor unui singur martor (testis unus testis nullus) sau a necesității dublării numărului de martori față de cei anterior ascultați, pentru a se dovedi contrariul. În acest sistem s-a căutat mereu obținerea mărturisirii, iar acest scop era atins prin recurgerea la torturi sălbatice. De asemenea, o forță probantă deosebită era acordată înscrisurilor, acestea având prioritate față de martori. Celelalte mijloace de probă erau legal ierarhizate: bărbatul era crezut înaintea femeii (inegalitatea sexelor fiind una dintre manifestările inegalității sociale), mărturia nobilului înlătura mărturia iobagului, iar mărturia clericului pe a laicului; cu alte cuvinte, situația socială a martorului determina forța mijlocului de probă. Activitatea procesuală nu mai era la dispoziția părților ci se desfășura din oficiu, procedura fiind scrisă și secretă.

În 1971 a fost adoptată în Franța o lege care a introdus sistemul liberal, sentimental sau al probelor libere. Acest sistem a fost consacrat în Codul francez de instrucțiune criminală din anul 1808, care a stabilit ca principii fundamentale libertatea probei, libera apreciere a probelor și soluționarea litigiilor după intima convingere a judecătorului. În cadrul acestui system probator modern este permisă orice dovadă care poate clarifica cauza cercetată, iar probele sunt lăsate la aprecierea judecătorilor, care vor putea lua în considerare acele dovezi care le-au inspirat certitudinea asupra adevărului.

Sistemul probator actual este unul mixt, în care se regăsesc atât principii ale sistemului liberal, cât și ale sistemului științific. Consacrat în majoritatea legislațiilor procesual penale moderne, fiind adoptat și de Codul roman de procedură penală, acest sistem stabilește care sunt mijloacele de probă. Acestea nu au însă o valoare dinainte stabilită și sunt guvernate de principiul liberei aprecieri a probelor.

Scurta analiză a sistemelor probatorii relevă faptul că și concepțiile juridice referitoare la finalitatea și modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult, manifestându-se variat în istoria procesului penal.

Secțiunea 3 – Obiectul probațiunii (Thema probandum)

Noul Cod de procedură penală definește în mod expres obiectul probațiunii în art. 98, stipulând că acesta privește: a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpate; b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Prin obiect al probațiunii (thema probandum) se înțelege ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale.

În obiectul probațiunii se includ numai faptele și împrejurările de fapt. Existența normelor juridice nu trebuie dovedită prezumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele judiciare, cât și de către justgalitatea sexelor fiind una dintre manifestările inegalității sociale), mărturia nobilului înlătura mărturia iobagului, iar mărturia clericului pe a laicului; cu alte cuvinte, situația socială a martorului determina forța mijlocului de probă. Activitatea procesuală nu mai era la dispoziția părților ci se desfășura din oficiu, procedura fiind scrisă și secretă.

În 1971 a fost adoptată în Franța o lege care a introdus sistemul liberal, sentimental sau al probelor libere. Acest sistem a fost consacrat în Codul francez de instrucțiune criminală din anul 1808, care a stabilit ca principii fundamentale libertatea probei, libera apreciere a probelor și soluționarea litigiilor după intima convingere a judecătorului. În cadrul acestui system probator modern este permisă orice dovadă care poate clarifica cauza cercetată, iar probele sunt lăsate la aprecierea judecătorilor, care vor putea lua în considerare acele dovezi care le-au inspirat certitudinea asupra adevărului.

Sistemul probator actual este unul mixt, în care se regăsesc atât principii ale sistemului liberal, cât și ale sistemului științific. Consacrat în majoritatea legislațiilor procesual penale moderne, fiind adoptat și de Codul roman de procedură penală, acest sistem stabilește care sunt mijloacele de probă. Acestea nu au însă o valoare dinainte stabilită și sunt guvernate de principiul liberei aprecieri a probelor.

Scurta analiză a sistemelor probatorii relevă faptul că și concepțiile juridice referitoare la finalitatea și modul de folosire a probelor în procedura judiciară au evoluat mult, manifestându-se variat în istoria procesului penal.

Secțiunea 3 – Obiectul probațiunii (Thema probandum)

Noul Cod de procedură penală definește în mod expres obiectul probațiunii în art. 98, stipulând că acesta privește: a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpate; b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.

Prin obiect al probațiunii (thema probandum) se înțelege ansamblul faptelor sau împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în vederea soluționării cauzei penale.

În obiectul probațiunii se includ numai faptele și împrejurările de fapt. Existența normelor juridice nu trebuie dovedită prezumându-se că ele sunt cunoscute atât de către organele judiciare, cât și de către justițiabili (nemo consetur ignorare legem).

Nu intră în obiectul probațiunii normele de incriminare sau dispozițiile procedurale, care sunt prezumate a fi cunoscute de participanții la procesul penal, cu excepția dispozițiilor din dreptul străin.

Obiectul inițial al probațiunii poate fi lărgit în faza de judecată ca urmare a extinderii procesului penal cu privire la alte fapte sau persoane. În cazul în care după pronunțarea unei hotărâri definitive într-o cauză, după ce au fost administrate toate probele necesare, se descoperă fapte sau împrejurări noi necunoscute de către instanța de judecată și care pot dovedi netemeinicia hotărârii pronunțate, se constată de fapt că obiectul probațiunii nu a fost epuizat și că se impune rejudecarea cauzei urmare a formulării căii extraordinare de atac a revizuirii.

Constituie obiect al probațiunii: a) faptele principale (res probanda), adică faptele sau împrejurările de fapt referitoare la fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o (obiectul cauzei penale); b) faptele probatorii (res probantes), adică faptele sau împrejurările de fapt care, deși nu se referă direct la fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o, conduc totuși la stabilirea acestora în mod indirect; c) faptele auxiliare, adică faptele sau împrejurările de fapt care, deși nu se referă direct la fapta prevăzută de legea penală și persoana care a săvârșit-o, pot servi la stabilirea relevanței ori a admisibilității unor probe referitore la faptul principal, contribuind astfel indirect la stabilirea adevărului într-o cauză penală; d) faptele similare, adică faptele asemănătoare faptului principal, care pot constitui obiect al probei dacă acestea reprezintă primul termen al recidivei ori al pluralității intermediare sau dacă reprezintă acte materiale ale unității de infracțiune; constatarea aceluiași modus operandi constituie un indiciu pentru organele de urmărire penală că mai multe infracțiuni ar putea fi comise de aceeași persoană; e) faptele negative sau pozitive determinate ( de exemplu alibiul).

În ceea ce privește latura penală a cauzei, trebuie dovedite faptele sau împrejurările privind tipicitatea obiectivă sau subiectivă a faptei, participanții la săvârșirea faptei, condițiile răspunderii penale, cauzele de agravare sau de atenuare a răspunderii penale; de asemenea, trebuie dovedite faptele sau împrejurările de fapt care pot avea repercusiuni asupra desfășurării procesului ori a procedurii. În privința laturii civile a cauzei, trebuie dovedite faptele sau împrejurările care determină angajarea răspunderii civile a învinuitului, inculpatului ori a părții responsabile civilmente (condițiile răspunderii civile).

În procesul de administrare a probelor sunt faptele sau împrejurările de fapt care nu este necesar a fi dovedite datorită recunoașterii lor de către lege ori evidenței acestora; așadar există o dispensă de probă în următoarele cazuri: a) prezumțiile legale absolute (de exemplu, minorul sub 14 ani este prezumat absolute de lege că nu are discernământ), acestea neadmițând nici dovada contrară; nici prezumțiile legale relative nu trebuie dovedite, însă în cazul acestora se poate face dovada contrară; nu există dispensă de probă pentru prezumțiile judiciare; fapta notorie sau evidentă ( de exemplu, este notoriu că orașul Craiova este în România ); fapta necontestată de toți participanții la proces.

De obicei, faptele necontestate de cel care participă în cauza penală nu trebuie dovedite. Totuși, în cazul faptelor necontestate care sunt esențiale în soluționarea cauzei, organele judiciare au obligația să facă dovada lor. Astfel, chiar dacă inculpatul recunoaște săvârșirea infracțiunii, organele judiciare au obligația strângerii și a altor probe pentru a putea dovedi faptul principal și a dispune condamnarea.

Secțiunea 4 – Clasificarea probelor

În procesul penal probele se clasifică după mai multe criterii, dintre care cele mai importante sunt: funcția procesuală pentru care intervin, izvorul din care provin și faptul la care se referă (obiectul probei). În raport de primul criteriu, probele sunt în învinuire și în apărare; după izvorul lor, probele sunt imediate și mediate; în fine, după obiectul lor, probele pot fi directe și indirecte.

Aceste clasificări, deși stabilesc prioritatea pentru anumite probe (imediate, directe), nu infirmă însă dispoziția potrivit căreia probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea lor fiind lăsată la convingerea pe care o produc, în condițiile legii, organelor de urmărire penală și instanțelor de judecată.

A) Probele care confirmă învinuirea și stabilesc circumstanțele agravante se numesc probe în învinuire; probele care infirmă învinuirea și stabilesc circumstanțele atenuante poartă denumirea de probe în apărare. Această clasificare este, de regulă, criticată în literatura de specialitate, deoarece nu se poate face distincție netă între o probă în învinuire și o probă în apărare; astfel, o probă în apărare, se poate înlătura probei în învinuire, prin rezultatul său. Clasificarea prezintă însă interes practic; necesitatea probelor în apărare intervine numai după administrarea probelor în învinuire, ca o consecință a exercitării dreptului la apărare; deși autoritatea judiciară are sarcina de a administra atât probele în învinuire (în defavoare), cât și probele în apărare (în favoare), în practică administrarea probelor în apărare revine, în principal, inculpatului și apărătorului său.

B) Elementele de fapt care ajung la cunoștința autorităților judiciare dintr-un izvor nemijlocit, din prima sursă, se numesc probe imediate (primare, nemijlocite); sunt astfel de probe relatările unui martor ocular despre ceea ce a văzut sau a auzit personal, conținutul unui înscris original. Prin probe mediate (secundare, mijlocite) se înțelege acele elemente de fapt care provin dintr-o sursă derivată, mai îndepărtată; sunt astfel de probe mediate relatările unui martor despre împrejurări pe care nu le-a perceput direct, ci le-a auzit de la o altă persoană, conținutul unei copii de pe un înscris original.

Clasificarea în probe imediate și mediate prezintă importanță practică, deoarece autoritățile judiciare și părțile din proces sunt interesate să obțină probe din prima sursă, care sunt mai sigure; cu cât intervin mai multe verigi față de prima sursă, cu atât este mai puțină siguranță cu privire la exactitatea probei. De aceea, autoritățile judiciare sunt obligate să verifice în amănunt exactitatea probei mediate, prin orice alte probe; de exemplu, martorul care relatează „cele auzite” de la altul trebuie să precizeze de la cine a auzit, când a auzit, cine a mai fost de față, urmând ca, după verificarea acestor amănunte, să se poată trage concluzii asupra exactității celor relatate de martor.

C) Probele care se referă la faptul principal sunt probe directe (arătările martorilor care au văzut cum învinuitul a lovit victima cu un cuțit, producându-i o gravă vătămare, concluziile medicului legist cu privire la gradul și întinderea vătămării produse victimei, în cazul infracțiunii de vătămare, actul de sustragere și întinderea pagubei în caz de delapidare). Probele indirecte sunt cele prin care se constată faptele probatorii, din ansamblul cărora se trage concluzia existenței sau inexistenței faptului principal. Astfel, vinovăția inculpatului pentru fapta de omor poate fi trasă din ansamblul probelor indirecte, care stabilesc următoarele fapte probatorii: dușmănia dintre inculpat și victimă; amenințarea cu moartea a victimei de către inculpat în preziua faptei; prezența inculpatului în apropierea locului faptei imediat după săvârșirea ei; glonțul găsit în victimă este de calibrul armei descoperite în locuința inculpatului; din încărcătorul armei lipsește un cartuș, iar explicația inculpatului cu privire la lipsa cartușului se dovedește inexactă.

În procesul penal, pentru a se dovedi învinuirea și apărarea se pot folosi atât probele directe, cât și cele indirecte. Este mai simplă folosirea probelor directe, întrucât, dacă sursa din care provine o probă directă( un martor ocular) este de încredere, faptul la care se referă se consideră dovedit. Probațiunea prin probe indirecte este mai complexă și trebuie să urmeze unele reguli. În primul rand, o singură probă indirectă dovedește un singur fapt probator, or, acesta poate fi doar în relație întâmplătoare cu faptul principal; de exemplu, dușmănia dintre victimă și inculpate, luată izolat, nu poate să convingă că acesta a comis omorul; de aceea, în probațiunea cu probe indirecte, întotdeauna sunt necesare mai multe probe indirecte. În al doilea rand, interesează nu atât numărul probelor indirecte, ci ansamblul lor, fiecare probă indirectă urmând a se încadra într-o înlănțuire de probe indirecte, astfel încât înlăturarea unei singure probe indirecte ca inexactă atrage destrămarea înlănțuirii lor. În al treilea rand, este necesar ca ansamblul probelor indirecte să conducă la o singură concluzie cu privire la existența faptului principal. Când concluzia este alternativă, probele indirecte nu pot atrage o condamnare și trebuie continuată probațiunea până ce rămâne o singură versiune.

În practica noastră judiciară, probatoriul este format atât din probe directe, cât și din probe indirecte, fiind rare cazurile în care sunt folosite numai probele indirecte.

În literatură, dar și în legislație, se folosește și denumirea de „indicii”, care se referă la acele probe indirecte sau la acele deducții logice din care se poate trage concluzia existenței sau nu a unei împrejurări. În unele cazuri, legea se referă la „probe” sau „indicii temeinice”. Fără îndoială că proba înseamnă un element de fapt ce rezultă dintr-un mijloc de probă prevăzut de lege, administrat în condițiile legale; indiciile sunt elemente de fapt ce rezultă din alte izvoare decât mijloacele legale de probă, cum ar fi o notă informativă, un zvon public, o deducție logică.

Pentru o înțelegere exactă a formulei „indicii temeinice” în baza cărora se poate lua măsura reținerii, prin Legea nr. 356/2006, a fost introdus în Codul de procedură penală articolul 68, care prevede că sunt „indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta”. Noua prevedere se referă tot la „datele existente în cauză”, care pot rezulta din alte izvoare decât din mijloacele legale de probă, dar întărește prevederea anterioară, exprimând cerința ca presupunerea să fie „rezonabilă” că persoana cercetată a săvârșit fapta, implicând elemente de fapt concrete din care, rațional, se poate ajunge la o astfel de concluzie. Existența unor indicii temeinice permite organelor de urmărire, în lipsa unor probe, să dispună reținerea făptuitorului.

CAPITOLUL II

Administrarea probelor în procesul penal

Secțiunea 1 – Noțiuni generale

1.1 Noțiuni. Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau sunt aduse în fața organului judiciar probele pertinente, concludente și utile pentru stabilirea faptelor și împrejurărilor a căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză. Potrivit prevederilor Codului de procedură penală, autoritățile judiciare au, în virtutea rolului activ, obligația să dispună, din oficiu, administrarea probelor necesare pentru aflarea adevărului cu privire la toate împrejurările cauzei, în cazul în care părțile nu au formulat astfel de cereri de probațiune (articolele 202, 216, 287, 331, 378, 380).

Pentru ca o probă să poată fi administrată în procesul penal ea trebuie să fie în primul rând admisibilă, adică să poată fi propusă de o parte sau de procuror în vederea susținerii afirmațiilor sale și pentru a contribui la aflarea adevărului.

Admisibilitatea reprezintă așadar vocația (posibilitatea, permisiunea) de a putea fi luată în considerare ca probă, în mod legal, în cadrul procesului penal. O probă admisibilă nu poate fi a „priori” respinsă de către procuror, în faza urmăririi penale, sau de instanță, în faza de judecată. Admiterea sau respingerea unei cereri privind administrarea unei probe admisibile se face numai prin raportare la criteriile pertinenței, concludenței și utilității probei propuse.

Probele pertinente sunt acele elemente de fapt care au legătură cu obiectul cauzei, adică faptele și împrejurările care trebuie dovedite într-o anumită cauză penală. Îndeplinirea acestei trăsături este firească, deoarece ar fi ilogică administrarea unei probe care nu are legătură cu obiectul probațiunii unei cauze concrete.

Probele concludente sunt acele elemente de fapt ce dovedesc fapte și împrejurări care fac obiectul probațiunii, de care depinde justa soluționare a cauzei penale. În mod logic, orice probă concludentă este și pertinentă, întrucât orice probă care contribuie la aflarea adevărului are legătură cu cauza penală.

Însă nu orice probă pertinentă este și concludentă. De pildă, relațiile de dușmănie se constituie într-o probă pertinentă, dar nu și într-o probă concludentă, deoarece nu aduc informații edificatoare în soluționarea cauzei.

Probele care nu sunt edificatoare sunt probe neconcludente.

Sunt probe utile acele elemente de fapt care, prin informațiile pe care le conțin, sunt necesare soluționării cauzei.

O probă utilă este implicit și concludentă. O probă concludentă poate fi însă inutilă, întrucât nu mai este necesară pentru aflarea adevărului (după audierea unui suficient număr de martori, nu mai este necesară și audierea altora). Dacă o probă este neconcludentă sau este inutilă, organul judiciar va respinge această probă printr-o dispoziție motivată.

Legea procesual penală instituie o serie de obligații ale organelor judiciare în activitatea de administrare a probelor, dar și o serie de obligații ale oricărei persoane care are cunoștință de existența vreunei probe, cu relevanță informativă în aflarea adevărului.

1.2 Sarcina probei. În dreptul procesual penal roman contemporan probatoriul se constituie ca un mecanism, cu o identitate proprie guvernat de reguli speciale care izvorăsc din tradițiile dreptului roman, din exigențele asigurării unui proces penal echitabil, ale protecției drepturilor omului și libertăților fundamentale; corelația principiilor speciale ale mecanismului probator, cu regulile de bază ale procesului penal, conferă viabilitate și garantează, în ordinea practică, realizarea scopului procesului penal.

Prin sarcina probei (onus probandi) se înțelege obligația procesuală ce revine unui participant la procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul probațiunii. În obiectul probațiunii intră faptele și împrejurările care confirmă învinuirea, dar și cele care o infirmă, circumstanțele agravante, dar și cele atenuante, existența sau inexistența prejudiciului, întinderea lui. Se pune problema de a ști căruia dintre participanții la proces îi revine sarcina de a dovedi faptele și împrejurările care susțin învinuirea și căruia dintre ei cele care susțin apărarea.

O regulă generală în materie de probațiune cere ca proba să fie efectuată de cei care afirmă existența unei fapte sau împrejurări de fapt (onus probandi incumbit ei qui dicit). Dacă împrejurarea de fapt a fost dovedită, persoana care invocă o altă împrejurare de fapt este obligată, la rândul său, să o dovedească (reus în excipiendo fit actor). Sarcina probațiunii poate reveni celui care a făcut prima afirmație, dacă acesta invocă o altă împrejurare ce trebuie dovedită. Aplicând această schemă în procesul penal, ar trebui ca învinuirea să fie dovedită de cel care o formulează – acuzatorul; iar împrejurările în apărare de către cel care le invocă – inculpatul.

În procesul penal anglo-saxon, unde un rol important în probațiune îl au părțile din proces, această regulă are o deplină aplicare deoarece judecătorul are rolul unui arbitru imparțial, care observă numai respectarea legii în legătură cu modul de administrare a probelor de către avocatul acuzării și avocatul apărării.

În procesul nostru penal dinainte de 1948, regulile de mai sus au fost atenuate, în sensul că s-a acordat procurorului și judecătorului dreptul să administreze din oficiu probele în învinuire și în apărare, nefiind justificată lăsarea inculpatului într-o luptă inegală cu autoritatea de stat. Schema sarcinii probațiunii a fost schimbată de Codul de procedură penală din 1968, transformând dreptul acordat organelor de urmărire penală și instanței de judecată de a lămuri cauza, din oficiu, prin probe sub toate aspectele, într-o obligație. Neîndeplinirea acestei obligații atrage sancțiuni procesuale, cum este restituirea de către procuror a cauzei la organul de cercetare penală pentru completarea urmăririi prin strângerea de noi probe ori administrarea probelor necesare la rejudecarea cauzei prin trimitere în urma unui apel sau recurs.

În lipsa probelor de vinovăție, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăția sa. Aceasta este manifestarea principiului prezumției de nevinovăție. În cazul în care există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Noul Cod de procedură penală a regândit instituția sarcinii probei, prevăzând prin art. 99 alin. 1 că în acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului, iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul în care persoana este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă. De asemenea, noua codificare prevede că suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.

Secțiunea 2 – Prezumția de nevinovăție

2.1 Considerații generale. Prezumția de nevinovăție a fost consacrată în art. 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală ONU la 10 decembrie 1948 în care se statornicește că: „orice persoană învinuită a fi săvârșit o infracțiune, este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanțiilor necesare apărării”. Era prima dată când comunitatea internațională – având în memorie crimele de război, crimele contra păcii și crimele contra umanității comise sub regimul hitlerist – consacra prezumția de nevinovăție.

Constituția României din 2003, în articolul 23, punctul 11 statornicește regula prezumției de nevinovăție în sensul că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este nevinovată”.

Principiul prezumției de nevinovăție își manifestă unele dintre cele mai importante consecințe ale sale din procesul penal în planul probațiunii. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care, vreme îndelungată, prezumției de nevinovăție nu i se recunoștea calitatea de principiu general de procedură penală, opinându-se în sensul calității sale de principiu specific doar materiei probațiunii. Deși ridicată la gradul de principiu general procesual penal și drept procesual fundamental, prezumția de nevinovăție este, în continuare, considerată ca producând cele mai importante efecte ale sale în material probelor, mai precis, cu referire la justificarea unei condamnări legale.

În procesul penal modern, într-o societate civilizată, de regulă celui acuzat nu-i incumbă obligația a proba nevinovăția sa, în nici o situație, nici chiar atunci când au fost strânse și administrate probe de către cel care acuză; orice persoană acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, este considerată nevinovată, cât timp vinovăția sa nu a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă a unei instanțe judecătorești.

Pentru ca prezumția de nevinovăție să fie aplicată și înțeleasă exclusiv în acest sens, în art. 66 alin. 2 C. proc. pen. s-a prevăzut că dacă există probe de vinovăție, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Dincolo de precizările făcute, care au în vedere aspectele legate de probatorii, problema prezumției de nevinovăție trebuie interpretată și aplicată în contextual celor arătate atunci când această regulă judiciară a fost comentată ca un principiu fundamental al procesului penal.

În consecință, regula prezumției de nevinovăție este în sistemul de drept român o regulă fundamentală, de rang constituțional, de mare tradiție în sistemele de drept „și de incontestabilă actualitate și spirit justițiar”.

2.2 Prezumția de nevinovăție și sarcina probei. În procesul penal există o legătură indisolubilă între sarcina probei și prezumția de nevinovăție. În îndeplinirea funcțiilor lor, judecătorii unei instanțe nu trebuie să pomenească de la ideea preconcepută că acuzatul a comis actul incriminat. Sarcina probei revine acuzării, iar dubiul profită acuzatului. Incumbă acuzării să ofere probe suficiente pentru a fonda o declarație de vinovăție și să indice persoanei trimise în judecată care sunt acuzațiile formulate împotriva sa, în scopul de a îi da ocazia de a-și pregăti apărarea și de a propune probe. Astfel, instanța europeană arată că sarcina probei revine organelor de urmărire penală care formulează acuzația, iar orice dubiu în stabilirea situației de fapt profită acuzatului.

În „Cartea verde” privind prezumția de nevinovăție, Comisia Europeană, raportându-se la jurisprudența Curții Europene, a reținut trei situații în care sarcina probei nu incumbă, în totalitate, acuzării: a) în cazul infracțiunilor pur formale; b) în cazul infracțiunilor pentru care sarcina probei este inversată; c) în cazul emiterii unui act prin care se dispune confiscarea.

a) În primul caz, acuzarea trebuie să aducă probe din care să rezulte că acțiunile sau inacțiunile acuzatului au realizat efectiv elementul material al infracțiunii, însă nu trebuie să dovedească, în plus că acuzatul a avut intenția de a acționa în acest fel sau de a provoca acel rezultat. Deși statul este exonerat de obligația dovedirii vinovăției acuzatului, procedura e conformă principiilor Convenției europene. Curtea Europeană apreciază că existența prezumțiilor de vinovăție nu este în mod necesar contrară Convenției europene. Acestea trebuie să fie prevăzute în limite rezonabile, în scopul de a nu lipsi de substanță prezumția de nevinovăție. Prezumția de vinovăție nu trebuie să fie irefragabilă, trebuind să fie admisă posibilitatea efectuării probei contrare.

b) În cel de-al doilea caz, acuzarea trebuie să stabilească faptul că persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni a acționat într-un anumit mod, fiind ulterior în sarcina acesteia din urmă să dovedească că există o justificare legitimă a acțiunilor sale. În această ipoteză, sarcina probei incumbă cu atât mai mult acuzatului decât în primul caz. În mod obișnuit este în sarcina acuzării de a dovedi vinovăția acuzatului însă, în cazuri excepționale, cum ar fi spre exemplu, situația infracțiunilor a căror săvârșire este legată de nerespectarea anumitor obligații sau necomunicarea unor documente, odată stabilită existența unei obligații de către acuzare, sarcina probei este inversată, acuzatul trebuind să dovedească că a respectat acea obligație.

c) Cazul recuperării bunurilor de la acuzat sau de la un terț poate da naștere unei inversări a sarcinii probei, în situația în care bunurile sunt rezultatul unei activități infracționale și proprietarul lor contestă acest lucru, sau la o reducere a nivelului sarcinii probațiunii, acuzarea trebuind să stabilească vinovăția cu o anumită probabilitate, iar nu dincolo de orice dubiu, ca de obicei. Toate recuperările de bunuri trebuie să poată face obiectul unui recurs jurisdicțional și trebuie să fie rezonabile și proporționale.

2.3 Prezumția de nevinovăție, dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării. Respectarea prezumției de nevinovăție este strâns legată de dreptul la tăcere și de privilegiul împotriva autoincriminării. Logica recunoașterii dreptului la tăcere constă în primul rand în necesitatea protejării persoanei acuzate de exercitarea unor presiuni din partea autorităților în faza urmăririi penale, pentru a se evita erorile judiciare și a permite atingerea scopurilor prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului, care corespund procesului echitabil.

Dreptul la tăcere, alături de dreptul de a nu contribui la propria acuzare constituie unul din standardele internaționale larg recunoscute care au stat la baza noțiunii de proces echitabil. Dreptul de a nu contribui la propria acuzare presupune ca, într-un proces penal, acuzarea va căuta să își fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obținute prin constrângere sau exercitare de presiuni asupra acuzatului. Acest drept, din această perspectivă este legat și de respectarea principiului prezumției de nevinovăție.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în practica sa că este în mod evident incompatibil cu exigențele Convenției ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esențial pe tăcerea acuzatului. Autoritățile trebuie să respecte dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea presupunând ca acestea să caute să-și întemeieze acuzarea pe argumente fără a recurge la mijloace de probă obținute prin constrângere sau prin presiuni împotriva acuzatului.

Instanțele naționale nu pot aprecia că acuzatul este vinovat doar pentru că alege să păstreze tăcerea, fără să dea nicio explicație cu privire la prezența sa la locul unde infracțiunea fusese comisă și fără să propună alte probe în apărare.

Totuși, dreptul la tăcere nu este unul absolut și nu se poate susține că această atitudine a acuzatului este total lipsită de semnificație când judecătorul care soluționează cauza în fond trebuie să aprecieze probele în acuzare. Faptul că pot fi reținute concluzii defavorabile acuzatului, datorate exercitării dreptului la tăcere, poate fi apreciat ca o încălcare a dispozițiilor art. 6 din Convenție numai în urma examinării cauzei. Această interpretare este motivată de faptul că, de regulă, cel nevinovat este dispus să coopereze cu organele judiciare pentru a-și dovedi nevinovăția, însă în situația opusă acesta ar manifesta rețineri, neavând interesul să coopereze.

Se apreciază astfel, în sens larg, că dreptul la tăcere presupune:

– dreptul de a nu face nicio declarație cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuirea ce i se aduce, fără a i se imputa ulterior nesinceritatea;

– libertatea de a răspunde sau nu în cunoștință de cauză și potrivit propriei opinii la întrebările adresate de organul judiciar;

– dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa, adică de a nu contribui la propria incriminare.

Plecând de la acest conținut, se consideră că natura juridică a dreptului la tăcere ar corespunde exercițiului unui drept uman fundamental, cu bază constituțională și în dreptul internațional al drepturilor omului. Într-adevăr, în sens larg, dreptul la tăcere se poate înscrie în sfera drepturilor fundamentale, cu garanții constituționale, însă considerăm că aplicația lui în procesul penal ia forma exercitării dreptului la apărare.

2.4 Prezumția de nevinovăție și imparțialitatea instanței. Prezumția de nevinovăție este strâns legată de noțiunea de „imparțialitate a tribunalului”. Numai în fața unei instanțe independente și imparțiale probele pot fi în mod adecvat administrate cu respectarea principiilor și garanțiilor echitabilității procedurii astfel încât situația de fapt să fie stabilită în mod corect, pentru a se evita erorile judiciare.

Astfel, există o încălcare a art. 6, paragraful 2 din Convenția Europeană dacă o hotărâre judecătorească reflectă sentimental că un acuzat este vinovat, deși vinovăția sa nu a fost în prealabil stabilită potrivit legii. Este suficient, chiar și în absența unei constatări formale, să existe motive care să sugereze că instanța îl privrște pe acuzat ca pe un vinovat.

Atașarea cazierului judiciar al reclamantului în dosarul de urmărire penală sau în cel de instanță nu constituie o încălcare a prevederilor art. 6, paragraful 2, nefiind de natură să dea naștere unei prezumții de vinovăție care să aducă atingere imparțialități instanței.

În practica sa, Curtea Europeană a apreciat că, deși principiul prezumției de nevinovăție consacrat de paragraful 2 al art. 6 figurează printre elementele procesului penal echitabil, el nu se limitează la a fi numai o garanție procedurală în materie penală, însemnătatea sa fiind mai amplă.

Așadar, în scopul garantării prezumției de nevinovăție și a imparțialității instanței, art. 6, paragraful 3 din Convenția Europeană cere ca reprezentanții statului să se abțină de la a face declarații publice, în sensul că acuzatul este vinovat de săvârșirea unei anumite infracțiuni, înainte ca vinovăția sa să fi fost în mod legal stabilită de instanță.

2.4 Protecția prezumției de nevinovăție în procesul penal. Potrivit art. 23, alin 11 din Constituția României, „până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.

Articolul 5 din Codul de Procedură Penală conține o reglementare mai largă a prezumției de nevinovăție decât dispoziția constituțională, prevăzând că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.

Prin urmare, în sistemul de drept roman garantarea dreptului la prezumția de nevinovăție este independentă de existența unei acuzații în materie penală și incumbă nu numai autorităților judiciare, ci și oricărei personae sau autorități publice.

Noul Cod de procedură penală menține în art. 4 definiția dată acestui principiu în art. 5 C.proc.pen., prevăzând în plus, ca element de noutate, regula potrivit căreia orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare rămasă după administrarea întregului probatoriu va fi interpretată în favoarea suspectului sau inculpatului.

În cadrul procesului penal funcționalitatea prezumției de nevinovăție se manifestă în câteva direcții principale:

a) constituie o regulă fundamentală care garantează împotriva arbitrariului în tragerea la răspunderea penală;

b) asigură învinuitului sau inculpatului o egalitate de șanse în raporturile sale procesuale cu organele judiciare și cu celelalte părți;

c) este strâns legată de aflarea adevărului și dovedirea corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei, pentru ca vinovăția să fie stabilită cu certitudine;

d) vinovăția trebuie stabilită cu certitudine pentru că orice dubiu trebuie să profite inculpatului;

e) organele judiciare au obligația de a motiva orice dispoziție pe care o dau.

Astfel, prezumția de nevinovăție este atât o regulă în materia probațiunii, cât și o regulă de fond. Ea decurge din cerința ca nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, constituind o garanție că în lipsa probelor de vinovăție aceasta nu poate fi trimisă în judecată și condamnată.

Chiar dacă prezumția de nevinovăție nu e de natură a conduce la stabilirea adevărului într-o cauză penală, ea constituind elementul central al raționamentului judecătorului, care va trebui să dispună întotdeauna o soluție de achitare în cazul în care din probele administrate nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil vinovăția inculpatului. Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 C.proc.pen., se regăsește în materia probațiunii.

Expresie a unui veritabil drept subiectiv, prezumția de nevinovăție, ca regulă de fond, își găsește aplicarea în materia măsurilor preventive. Luarea, prelungirea sau menținerea măsurii arestării preventive pe parcursul procesului penal nu este incompatibilă cu respectarea prezumției de nevinovăție, nu implică pronunțarea instanței de judecată asupra fondului procesului, ci doar asupra existenței unor probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune, precum și a unuia din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen.

De asemenea, în vederea respectării prezumției de nevinovăție, art. 82, alin. 6 din Legea nr. 275/2006 prevede că persoanele reținute sau arestate preventiv poartă ținută civilă. Această măsură este necesară pentru a se evita orice eventuală asociere a acestora cu persoanele condamnate, ce pot purta o anumită uniformă a penitenciarului în care sunt deținuți.

Secțiunea 3 – Respectarea demnității umane cu ocazia administrării probelor

3.1 Privilegiul împotriva autoincriminării și dreptul la tăcere. Dreptul la tăcere este acea garanție procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil, decurgând din jurisprudența Curții Europene în interpretarea art. 6, parag. 1 din Convenția Europeană, potrivit căreia autoritățile judiciare nu pot obliga un făptuitor, învinuit sau inculpat să dea declarații, având totodată o putere limitată de a trage concluzii în defavoarea acestora din refuzul de a da declarații.

Dreptul de a nu contribui la propria incriminare reprezintă garanția procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil, decurgând din jurisprudența Curții Europene în interpretarea art. 6, parag. 1 din Convenția Europeană, potrivit căreia autoritățile judiciare nu pot obliga un făptuitor, învinuit, inculpat sau martor să coopereze prin oferirea de probe care l-ar putea acuza sau care ar putea constitui temeiul unei noi învinuiri penale.

Deși dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării sunt recunoscute drept garanții implicite ale procesului echitabil, instanța europeană nu oferă nicio explicație cu privire la conținutul acestor drepturi ori la domeniul de aplicare, dând naștere unor numeroase dezbateri doctrinare.

Din considerentele Curții Europene rezultă, pe de o parte, că rațiunea privilegiului împotriva autoincriminării este aceea de a constitui o garanție contra abuzului de putere provenit din partea autorităților statului, drept ce este strâns legat de respectarea prezumției de nevinovăție și, pe de altă parte, că se introduce o limitare a noțiunii de „abuz”, constând în interzicerea utilizării unor mijloace de constrângere și presiune în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului.

Din analiza jurisprudenței instanței europene se constată existența a două categorii de cauze în care s-a antamat problematica încălcării dreptului la tăcere și a privilegiului împotriva autoincriminării. Pe de o parte, sunt cauzele referitoare la utilizarea constrângerii în scopul obținerii de informații care ar putea conduce la incriminarea persoanei în legătură cu infracțiunea de care aceasta era acuzată, și pe de altă parte, sunt cauzele în care informațiile obținute prin constrângere în proceduri nepenale sunt utilizate ulterior în cadrul unor proceduri penale.

Din această jurisprudență rezultă că dreptul la tăcere și privilegiul împotriva autoincriminării nu au caracter absolut. Curtea impune în vederea respectării caracterului echitabil al procedurii, interdicția utilizării unor constrângeri inadecvate care afectează însăși esența drepturilor.

3.2 Administrarea probatoriului în mod legal, fără aplicarea de rele tratamente. Potrivit art. 22, alin. 2 din Constituția revizuită și a art. 11 N.C.proc.pen., orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității umane, supunerea acesteia la tortură sau la pedepse sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante fiind pedepsită prin lege. De asemenea, Noul Cod de procedură penală prevede în art. 102 că probele obținute prin tortură nu pot fi folosite în cadrul procesului penal.

Administrarea probelor trebuie să fie efectuată de organele de urmărire penală sau de instanță în condiții care să țină cont de starea de sănătate a celui acuzat sau a martorului, nefiind legală audierea acestora în condițiile în care suferă de o boală ce le pune viața în primejdie.

În art. 106 din N.C.proc.pen. este stipulat că, dacă în timpul ascultării învinuitul, inculpatul sau martorul acuză simptomele unei boli care le-ar pune viața în pericol, ascultarea se întrerupe iar organul judiciar ia măsuri pentru ca aceștia să fie consultați de un medic.

Este astfel garantată demnitatea umană pe parcursul audierilor efectuate de către organele judiciare, ca element fundamental al principiului legalității administrării probelor, cât și posibilitatea învinuitului sau inculpatului de a se apăra în mod efectiv.

Secțiunea 4 – Garantarea dreptului la un proces echitabil prin aplicarea principiilor contradictorialității, nemijlocirii și egalității armelor cu ocazia administrării probelor

Dreptul la un proces echitabil este reglementat în articolul 6 din Convenția Europeană ca garanție procedurală a drepturilor și libertăților persoanei în fața instanțelor de judecată și constituie una dintre premisele asigurării principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică. Dezvoltările jurisprudențiale au făcut ca dreptul la un proces echitabil să fie privit atât ca o garanție formală, cât și ca un drept substanțial.

Pentru garantarea dreptului la un proces echitabil, toate elementele de probă trebuie, în principiu, administrate în fața acuzatului, în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Este în sarcina judecătorului să vegheze ca toate aspectele ce pot influența soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri contradictorii în cadrul procesului penal.

Un element important al procesului penal îl reprezintă posibilitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii care susțin acuzarea în fața judecătorului care urmează să pronunțe hotărârea în cauză. Principiul nemijlocirii reprezintă o garanție importantă a caracterului echitabil al procesului, atâta timp cât constatările judecătorului cu privire la credibilitatea martorului pot avea consecințe importante pentru acuzat.

Curtea Europeană a afirmat, cu titlu de principiu, într-o jurisprudență constantă, necesitatea audierii părților din proces sau a martorilor în ședința publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. În absența posibilității de a obține prezența unui martor în sala de judecată, instanța poate, sub rezerva drepturilor la apărare, să țină seama de depozițiile luate de poliție și de judecătorul de instrucție, cu atât mai mult cu cât acesta îi pot apărea ca fiind coroborate de alte probe administrate în cauză.

În procesul penal român principiile contradictorialității, nemijlocirii și egalității armelor își găsesc aplicarea în materia administrării probatoriului în fața cercetării judecătorești.

Principiul contradictorialității în administrarea probatoriului în faza cercetării judecătorești presupune ca toate mijloacele de probă care sunt solicitate de procuror sau de părți, ori propuse din oficiu de către instanță să fie supuse dezbaterii în ședință publică, astfel încât apărarea și acuzarea să aibă ocazia adecvată de a-și preciza poziția și de a combate susținerile contrare. Acest principiu este organic legat de principiul oralității.

Principiile contradictorialității și oralității se îmbină cu principiul nemijlocirii, potrivit căruia judecătorul „percepe direct, nemijlocit, toată activitatea părților și a subiecților procesuali secundari. Și numai pe cele văzute și auzite în dezbatere și discutate acolo, sub observația și controlul său nemijlocit, își va putea întemeia judecătorul convingerea sa.”

Egalitatea armelor presupune, de asemenea, dreptul fiecărei părți de a lua cunoștință de toate probele administrate în cauză și de a le discuta în fața instanței de judecată în vederea influențării hotărârii acesteia, într-o procedură contradictorie care să nu o plaseze pe vreuna dintre părți într-o situație dezavantajoasă, în scopul păstrării justului echilibru între părți.

Toate aceste principii se îmbină cu principiul continuității completului, în sensul că „întreaga dezbatere se desfășoară sub ochii acelorași judecători, în mod neîntrerupt, continuu, pentru ca astfel judecătorii să aibă o documentare minuțioasă asupra fiecărui moment al dezbaterii și să-și formeze o idee unitară asupra ansamblului procesului dezbătut.

Legiuitorul roman a prevăzut în art. 289 C.proc.pen. că judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară cu respectarea principiilor nemijlocirii și contradictorialității.

Secțiunea 5 – Principiile legalității și loialității administrării mijloacelor de probă

Principiul legalității administrării probelor este acea regulă potrivit căreia în procesul penal trebuie administrate probele obținute cu respectarea dispozițiilor legale din mijloacele de probă strict și limitativ prevăzute de lege.

Principiul loialității administrării probelor este regula potrivit căreia este interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil, sau la viață privată, astfel, sunt protejate implicit și alte drepturi fundamentale ale omului, cum ar fi dreptul la respectarea demnității umane, ori dreptul la viață privată.

Principiul legalității presupune administrarea numai a mijloacelor de probă strict și limitative prevăzute de lege și în condițiile stipulate de Codul de procedură penală, a legislației speciale și a jurisprudenței Curții Europene. Principiul loialității în administrarea probelor interzice utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei infracțiuni în vederea obținerii unui mijloc de probă, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor acesteia la un proces echitabil sau la viață privată.

Este interzisă provocarea săvârșirii de infracțiuni realizată fie de autorități sau de persoane aflate sub coordonarea acestora(martori, colaboratori), fie la inițiativa unui alt subiect procesual. Provocarea reprezintă acțiunea neloială realizată în scopul obținerii de probe constând în determinarea cu știință a unei personae să comită o infracțiune (agentul provocator se află practice, din punctual de vedere al dreptului substanțial, în postura instigatorului care determină o persoană să ia o rezoluție infracțională) sau să continue săvârșirea unei infracțiuni; așadar, organelle judiciare trebuie să strângă probe observând „în mod pasiv” activitatea infracțională pe care o investighează, fără a exercita asupra persoanelor suspectate de pregătirea ori comiterea unor infracțiuni vreo influență de natură să le determine să comită ori să continue comiterea unor infracțiuni, pe care altfel nu le-ar fi comis.

În materia provocării, Curtea Europeană a făcut referire la doctrina caracterului pasiv al activității pe care trebuie să o desfășoare în această materie agenții statului, potrivit căreia activitatea agenților statului nu poate fi considerată provocare dacă: 1) există o suspiciune rezonabilă că o persoană participă la o infracțiune sau pregătește săvârșirea unei infracțiuni; 2) activitatea polițiștilor sau a colaboratorilor acestora a fost autorizată în condițiile legii; 3) agenții statului sau colaboratorii acestora nu au făcut altceva decât să ofere suspectului o ocazie obișnuită de a comite o infracțiune.

Rațiunea interdicției provocării de a săvârși o infracțiune constă în aceea că statul prin agenții săi nu poate să-și depășească competența de a aplica legea, prin instigarea unei persoane să săvârșească o infracțiune, pe care altfel nu ar fi comis-o, pentru ca apoi să declanșeze împotriva acestei persoane mecanismele procesului penal în vederea tragerii la răspundere. Astfel sunt create limite ale exercitării activităților de urmărire penală în cadrul unei anchete pro-active în vederea protecției cetățenilor împotriva provocărilor provenite de la agenții statului, precum și în scopul protecției integrității sistemului justiției penale, care altfel ar fi compromisă dacă instanțele ar trebui să țină seama de probele rezultate din aceste practice vădit inacceptabile ale reprezentanților statului însărcinați cu aplicarea legii.

Secțiunea 6 – Excluderea mijloacelor de probă nelegal sau neloial administrate

Excluderea este o sancțiune procesuală specifică, aplicabilă în materia mijloacelor de probă administrate cu încălcarea principiului legalității, loialității, precum și în cazul în care au fost încălcate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenția europeană. Această sancțiune are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se, astfel, de sancțiunea nulității ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale.

Noul Cod de procedură penală a reglementat în art. 102 instituția excluderii probelor nelegal administrate prevăzându-se că: 1) probele obținute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal; 2) probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal; 3) în mod excepțional, dispozițiile alin. 2 nu se aplică dacă mijlocul de probă prezintă imperfecțiuni de formă sau există alte neregularități procedurale care nu produc o vătămare pentru înlăturarea căreia este necesară excluderea acestuia; 4) probele derivate se exclude dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod; 5) probele derivate din probele prevazute la alin. 2 nu se exclud dacă probele obținute în mod nelegal sunt folosite în condițiile alin. 3.

În ceea ce privește procedura excluderii subliniem faptul că cererea prin care se solicită excluderea mijlocului de probă nelegal sau neloial administrat sau a mijlocului de probă derivat poate fi formulată în orice stadiu al procedurii de judecată în fond, în vederea garantării dreptului la un proces echitabil. Instanța trebuie să pună în discuția părților cererea formulată de excludere a probelor, pentru a da posibilitatea unei dezbateri contradictorii între apărare și acuzare.

Mai mult decât atât, părțile pot solicita constatarea caracterului nelelgal sau neloial al mijlocului de probă chiar în fața organelor de urmărire penală, care au obligația de a se pronunța prin rezoluție motivată asupra acestei cereri.

Astfel se asigură respectarea dreptului la un process echitabil încă din faza de urmărire penală, evitându-se o trimitere în judecată a inculpatului întemeiată pe mijloace de probă nelegal sau neloial administrate.

Secțiunea 7 – Procedura administrării probelor

Regula care cârmuiește administrarea probelor în procesul penal este că sarcina dovedirii faptelor de probat incumbă organelor judiciare. Administarea probelor presupune ca procesul de informare a organului judiciar să se realizeze exclusive pe baza surselor admise de lege și numai în formele prescrise în normele juridice. Această activitate presupune a da eficacitate juridică aspectelor concrete cuprinse în probe, de așa natură încât să permită soluționarea.

7.1 Administrarea probelor în faza de urmărire penală. În lumina regulilor de bază, în procesul penal a aflării adevărului și a rolului activ, în faza de urmărire penală, sarcina de a descoperi, strânge și administra probe, atât în învinuire cât și în apărare, revine organului de urmărire penală. Obligația apasă pe umerii organului de urmărire penală independent de poziția învinuitului și inculpatului în raport cu imputația penală ce se aduce: fie că cel acuzat tăgăduiește existența sau săvârșirea faptei imputate sau neagă vinovăția sa, fie că învinuitul sau inculpatul chiar recunoaște, în parte sau total, participația și vinovăția sa la comiterea faptei ce i se atribuie.

Îndatorirea organelor de urmărire penală de a strânge și administra dovezile necesare atât în sprijinul învinuirii, cât și în favoarea învinuitului sau inculpatului, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Chiar și în situația în care părțile prezintă personal înscrisuri, mijloace materiale de probă care se integrează în dosar și în această situație, dispoziția asupra unor atare înscrisuri sau mijloace materiale prezentate de părți, aparține în exclusivitate organului de urmărire penală.

7.2 Administrarea probelor în faza de judecată în prima instanță. Instanța readministrează probele administrate de către organul de urmărire penală, ceea ce reprezintă o verificare a acestei probe și poate să administreze probe noi (art. 331 C.proc.pen.). Instanța poate administra și probe noi care nu au fost cunoscute sau administrate în faza de urmărire penală.

Pentru a se administra probele, părțile și procurorul pot face propuneri pe care instanța le admite sau le respinge după o anumită procedură. Instanța nu se mărginește la readministrarea probelor din dosar sau administarea probelor solicitate la propunerile părților și procurorului, ci în vederea aflării adevărului își exercită atribuțiile în mod activ.

7.3 Administrarea probelor în apel. Instanța de apel verifică hotărârile apelate pe baza materialului probator existent în dosar, deci pe baza probelor deja administrate în cursul urmăririi penale și a judecății în prima instanță. De la regulă, legea prevede două excepții:

a) una imperativă, prin care se admit ca probe noi prezentarea în apel a unor înscrisuri, care nu au fost anterior administrate;

b) una facultativă, dispunând că în vederea soluționării apelului, instanța poate da o nouă apreciere probelor din dosarul cauzei și poate administra orice noi probe pe care le consideră necesare.

Față de caracterul devolutiv al apelului se consideră că administrarea unei probe înaintea primei instanțe, nu poate constitui un impediment administrarea aceleiași probe în fața instanței de apel, după administrarea acestei căi de atac ordinare.

7.3 Administrarea probelor în recurs. Art. 385 C.proc.pen. statuează că, judecând recursul, instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi. Accepțiunea de înscrisuri noi este aceea care cuprinde categoria înscrisurilor ca mijloace de probă în sensul legii de procedură penală și care puteau fi administrate încă la judecarea cauzei în apel, dar nu au fost acolo prezentate.

7.4 Administrarea probelor în căile extraordinare de atac. Căile extraordinare de atac constituie un remediu procesual pentru a se ajunge la desființarea unei hotărâri definitive care conține erori de judecată, implicit erori în modul de administrare a probelor în cursul judecăților anterioare.

Contestația în anulare este menită să înlăture erorile legate de prezența părților la judecată și de imposibilitatea acestora de a-și formula apărările corespunzătoare. Astfel, contestația în anulare, în toate ipostazele sale exclude posibilitatea unei verificări a fondului cauzei, adică a motivelor legate de temeinicia și legalitatea hotărârii atacate.

Prin revizuire se urmărește corectarea erorilor de judecată ca urmare a recunoașterii unor împrejurări de fapt care dacă erau cunoscute conduceau la o altă rezolvare. Probabilitatea examinării și îndepărtării erorilor în administrarea probelor în instanța care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, este limitată de concluziile care se desprind din materialul probator necunoscut instanței la data judecării anterioare. Singura cale de atac care deschide posibilitatea reexaminării sub toate aspectele a cauzei este recursul în anulare; deoarece aici se pot corecta toate erorile în administrarea și aprecierea probelor, atât în favoarea cât și în defavoarea condamnatului.

În sfârșit, recursul în interesul legii este destinat să înlăture erorile de drept comise de instanțele de recurs care au condus la o aplicare neunitară a legilor penale și de procedură penală pe întreg teritoriul țării. Aici nu are loc nici o administrare de probe deoarece întreaga cauză se examinează numai sub aspectul justei interpretări a legii.

Secțiunea 8 – Mijloacele de probă și procedeele probatorii

Mijloacele de probă sunt instrumentele, mijloacele legale prin care se administrează probele. Potrivit art. 64 C.proc.pen., mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declarațiile învinuitului sau inculpatului, declarațiile părții vătămate, părții civile și ale părții responsabile responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio și video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-științifice, constatările medico-legale și expertizele.

1) Declarația învinuitului sau a inculpatului este un mijloc de probă cu o dublă funcționalitate: pe de o parte furnizează informațiile pentru aflarea adevărului, iar pe de altă parte, se constituie într-o garanție a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului. Valoarea probatorie a declarațiilor învinuitului sau inculpatului este fixată de art. 69 C.proc.pen., în care se arată că aceste declarații pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări care rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Această declarație este divizibilă (se poate reține numai ceea ce se confirmă prin alte probe) și retractabilă (există posibilitatea revenirii asupra declarației sau a unor aspecte din declarație).

2) Declarația părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente reprezintă mijlocul de probă ce cuprinde relatările acestor părți în legătură cu cauza penală, administrat fie pe calea ascultării, fie prin confruntarea cu alte persoane. Nu trebuie neglijat faptul că fiecare dintre aceste părți are un anumit interes în soluționarea cauzei, motiv pentru care se prevede că declarațiile acestora pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

3) Declarația martorului reprezintă mijlocul de probă ce cuprinde relatările martorului cu privire la fapte sau împrejurări de care a luat cunoștință și care pot contribui în mod necondiționat la aflarea adevărului în procesul penal. Valoarea probatorie a acestei declarații este apreciată însă în funcție de elemente, împrejurări ce fac să crească sau să scadă credibilitatea acestora.

4) Înscrisurile reprezintă orice declarație despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu mâna sau prin dactilografiere, litografiere ori imprimare, pe hârtie sau pe orice alt material, înscrisuri ce pot constitui mijloc de probă în sensul legii procesual penale. Acestea nu au o valoare probantă preferențială față de celelalte mijloace de probă. În ceea ce privește procesele-verbale, având în vedere statutul și calificarea celor care le întocmesc, oferă totuși un grad mai mare de încredere, fără a avea însă, din punct de vedere legal, un regim diferențiat față de celelalte înscrisuri și, implicit, față de celelalte mijloace de probă.

5) Interceptările și înregistrările audio și video se realizează cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, în condițiile legii, dacă sunt date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu, iar interceptarea și înregistrarea se impun pentru stabilirea situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu poate fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi mult întârziată. Mijlocul de probă care rezultă în urma procedeului probatoriu al interceptării și înregistrării convorbirilor sau comunicărilor este procesul-verbal. Acest proces-verbal este supus principiului liberei aprecieri a probelor și are aceeași valoare probantă ca orice alt mijloc de probă.

6) Fotografiile sunt mijloace de probă care pot contribui la stabilirea adevărului într-o cauză penală prin imaginile pe care acestea le conțin. Sunt supuse principiului liberei aprecieri a probelor, având aceeași valoare probantă ca orice alt mijloc de probă. Fotografiile pot fi realizate de părți sau de organele judiciare, cu ocazia unor activități operative de monitorizare a unor suspecți în locurile publice, sau cu ocazia altor activități efectuate de organele de procedură penală.

7) Potrivit art. 94 C.proc.pen. obiectele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă. Mijloacele materiale de probă pot fi descoperite prin mai multe procedee, cum ar fi: ridicarea de obiecte și înscrisuri, percheziția, cercetarea la fața locului, reconstituirea.

Mijloacele materiale de probă au aceeași valoare probatorie ca orice alt mijloc de probă, fiind supuse principiului liberei aprecieri a probelor; dacă acestea constituie probe directe vor fi reținute întotdeauna pentru stabilirea situației de fapt; dacă sunt probe indirecte, reținerea sau înlăturarea lor se va realize în funcție de modul în care se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

8) Dacă pentru lămurirea unei împrejurări este nevoie de cunoștințe de specialitate organul de urmărire penală și instanța de judecată pot apela la serviciile unui specialist sau ale unui expert. Dacă se apelează la cunoștințele unui expert, lucrarea pe care acesta o efectuează se numește expertiză și are o anumită reglementare; dacă s-a apelat la un specialist care nu îndeplinește condițiile unui expert, lucrarea capătă denumirea de constatare tehnico-științifică sau medico-legală și are o altă reglementare. Această activitate este materializată într-un raport.

În ceea ce privește valoarea probantă a acestor rapoarte putem spune că nu li se acordă o valoare probantă deosebită față de celelalte mijloace de probă, ele fiind reținute numai dacă, prin încadrarea lor în ansamblul probelor administrate, produc încredere că sunt conforme cu adevărul.

Secțiunea 9 – Instituții în legătură cu administrarea probelor în procesul penal

9.1 Comisia rogatorie. Este un procedeu de probațiune auxiliar care se folosește atunci când un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată nu are posibilitatea de a efectua nemijlocit un act procedural, deoarece persoana care urma să fie ascultată sau locul unde trebuia efectuat actul se află în altă localitate decât aceea unde își are sediul organul judiciar competent. Așadar, prin comisie rogatorie se face o transmisie a dreptului de a efectua un act procedural unui alt organ de urmărire penală sau instanțe judecătorești cu aceeași competență funcțională, dar cu altă circumscripție.

9.2 Delegarea. Este activitatea procesuală prin care un organ de urmărire penală sau o instanță de judecată încredințează dreptul de efectuare a unui act procedural privind anumite mijloace de probă, pe care nu le poate efectua nemijlocit, unui organ ierarhic inferior, competent teritorial, sau unui alt organ judiciar ce nu îndeplinește condițiile legale privind competența funcțională (de exemplu, procurorul poate delega efectuarea unei cercetări la fața locului sau a ascultării unui martor organului de cercetare penală din altă localitate decât cea a sediului parchetului) .

9.2 Martorii asistenți. Aceste persoane au calitatea de garanți ai efectuării în condiții legale a unor activități procedurale. Prezența lor este impusă de lege în cazul percheziției și ridicării de obiecte și înscrisuri, cercetării la fața locului, reconstituirii.

De regulă, ei sunt persoane care nu au cunoștință despre faptele și împrejurările care fac obiectul probațiunii.

Nu pot fi martori asistenți minorii sub 14 ani, persoanele interesate în cauză și cei care fac parte din organul judiciar care efectuează actul procedural.

În procesul-verbal încheiat de organul judiciar, se vor arăta: identitatea martorilor asistenți și observațiile pe care aceștia le fac cu privire la cele constatate.

CAPITOLUL III

Aprecierea probelor în procesul penal

Secțiunea 1 – Noțiuni legate de aprecierea probelor

1.1 Noțiuni. O regulă instituțională specifică sistemului probator penal românesc este cea a libertății aprecierii probelor, care este unul dintre cele mai importante momente ale procesului penal, deoarece întregul volum de muncă depus de către organul de urmărire, instanțele judecătorești, cât și de către părțile din proces se concretizează în soluția ce va fi dată în urma acestei activități.

Întrucât legea a înlăturat categoria probelor legale și a celor privilegiate, din incidența principiului legalității și sistemului probator rezultă că aprecierea probelor este rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective, un rol deosebit în acest sens revenind convingerii organelor judiciare și conștiinței lor juridice.

Această convingere a organelor judiciare apare ca rezultat al unui proces psihic, prin care probele dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni ori a vinovăției făptuitorului.

În doctrină s-a susținut, că în material aprecierii probelor dominată de principiul potrivit căruia probele nu au o valoare dinainte stabilită și fiecare probă este apreciată potrivit convingerii intime a organului judiciar întemeiată pe conștiința sa judiciară, nu se poate face abstracție de faptul că fiecare mijloc de probă constituie un element distinct de informare, cu conținut și mod de administrare distincte, reglementate de lege în mod de sine stătător.

Conștiința juridică este o formă a conștiinței sociale și ea cuprinde, în conținutul său, ideile, sentimentele și valorile care au ca obiect dreptul și atitudinea față de drept. Constituind o reflectare activă a existenței sociale, prin funcțiile sale de cunoaștere și apreciere, conștiința juridică contribuie la valorificarea exactă a realității obiective înfățișate în cauzele penale prin intermediul probelor.

Din conținutul art. 63, alin. 3 Cproc.pen. rezultă că valoarea probantă a dovezilor nu depinde de împrejurarea că au fost administrate în faza de urmărire penală sau în fața instanței de judecată; ca atare nu există vreun temei spre a da între declarațiile succesive ale inculpatului celor de la urmărirea penală sau celor date în instanță. De aceea, în jurisprudență s-a decis că simplele retractări ale inculpatului nu sunt suficiente pentru a înlătura o anumită împrejurare dacă aceasta rezultă din probele concludente.

1.2 Criteriile de apreciere a probelor. Prin aprecierea probelor, ca operație finală a activității de probațiune, organele de urmărire și instanța de judecată determină măsura în care probele le formează încrederea că sunt în concordanță cu adevărul, în sensul că faptele și împrejurările de fapt la care se referă au avut sau nu loc în realitatea obiectivă. Prin aprecierea tuturor probelor administrate, în ansamblul lor, se formează concluzia organului de urmărire penală sau a instanței de judecată cu privire la temeinicia sau netemeinicia învinuirii, concluzie care trebuie să reflecte adevărul.

Potrivit art. 63 alin. 2, „probele nu au valoare mai dinainte stabilită”, consacrându-se astfel principiul liberei aprecieri a probelor. Acest principiu a fost adoptat de Revoluția din Franța, ca o reacție împotriva sistemului probelor legale din procesul inchizitorial, în care valoarea fiecărei probe era dinainte stabilită de lege. Libera apreciere a probelor, descătușată de orice rămășiță a probelor formale, a fost adoptată și de procesul nostru penal, întrucât cunoașterea faptelor și a împrejurărilor de fapt se obține prin reflectarea fenomenelor din natură și societate în conștiința noastră, prin convingerea pe care ne-o formăm că ele corespund realității. Toate probele având, după lege, aceeași valoare probantă, polițiștii, procurorii și judecătorii au obligația să aprecieze fiecare probă în parte nu în raport de elemente abstracte prestabilite, ci de încrederea pe care le-o produce că este veridică, reflectă adevărul în cauza concretă cercetată sau judecată. Ca urmare, potrivit art. 63 alin. 2 în redactarea din 1968, aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința lor.