Actiuni Procesuale Specifice Dispuse In Cadrul Examinarii Plangerilor ale Infractiunilor de Vatamare Intentionata Medie a Integritatii Corporale sau a Sanatatii
CUPRINS:
Întroducere
Capitolul I. Considerații generale
Evoluția istorico-juridică a infracțiunii de vatamare inenționta medie a integritații corporale sau a sănătății
Obligațiile pozitive și obligațiile negative ale Statului de a proteja drepturile persoanei.
1.3 Necesitatea reglementării infracțiunilor contra persoanei. Omul – suprema valoare a societății
1.4 Analiza juridico-penală a infracțiunii de vatamare intenționta medie a integritații corporale sau sănătății
Capitolul II. Acțiuni procesuale specifice dispuse în cadrul examinării plângerilor a infracțiunilor de vatamare inenționta medie a integritații corporale sau a sănătății.
2.1. Descrierea fabulei.
2.2. Aspecte comune a infractiunilor de vatamare intentionata a integritații corporala in Capitolul II Cod Penal al Republicii Moldova
2.3 Caracteristica generala pentru subiectul componențelor de infracțiuni prevăzute Capitolul II Codul Penal al Republicii Moldova
2.4 Considerații generale in legislația modernă a țarilor occidentale
2.5 Studiul temei prezentate
Concluzie
Bibliografie
INTRODUCERE
Viata omului este o valoare primara si absoluta, indisolubila manifestării in sine si ceea ce este mai important, o condiție a continuității biologice a grupului social. In aceasta privința, acum aproape 2000 de ani TITUS LUCRETIUS afirma:"vitaque manicipio nulii datur, omnibus usu ", adica „Viata nu este proprietatea nimănui ci uzufructul tuturor" atrăgând astfel atenția asupra importantei valorii vieții persoanei. Sancționarea acestei fapte penale datează din cele mai vechi timpuri si se impune, deoarece lipsa de atenție, de concentrare a voinței, de neglijență prezintă un evident pericol social.
Din perspectiva juridico-penală, acestea constituie obiectul juridic comun pentru toate infracțiunile din grupul dat, iar sub aspectul de analiză și investigare prezintă elemente specifice de calificare a acestora, ținîndu-se cont de componentele infracțiunii pentru fiecare infracțiune în parte. Anume momentele la care atrag o atenție sporită privind calificarea infracțiunilor contra vieții și sănătății persoanei
Viața persoanei reprezintă o valoare inestimabilă, apărarea ei având o semnificație deosebită Infracțiunile contra vieții, integrității corporale sau sănătății persoanei sunt îndreptate împotriva omului și aduc atingere vieții, integrității fizice sau psihice a persoanei ori sănătății acesteia. Integritatea corporală și sănătatea reprezintă atribute esențiale ale persoanei și în același timp importante valori sociale ocrotite de legea penală.
Din acest punct de vedere se poate aprecia că aceste infracțiuni sunt fapte periculoase fiindcă prin atingerea pe care o aduc acestor drepturi fundamentale ale omului, ele pun în pericol însăși existența societății, deoarece viața socială nu se poate desfășura normal decât în condiții de securitate deplină pentru integritatea fizică și sănătatea tuturor membrilor societății. Acest gen de infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, determinat pe de o parte de importanța relațiilor sociale ce constituie elementul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente.
Apărarea persoanei și, îndeosebi, a vieții constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viața a fost ocrotită de lege, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești.
Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancționând pe cei care atentau la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și demnitatea omului. „Declarația universală a drepturilor omului”, adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în 1948, stipulează printre alte drepturi fundamentale: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi; orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei sale…”.
Printre problemele actuale cu care se confruntă comunitatea națională și internațională trebuie evidențiată în mod deosebit problema privind aplicarea violenței în societate umană. Omul, singură ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Societatea este mediu creat însuși de om. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Așa fiind, este firesc ca legea penală.
Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, asigurarea liniștii în societate și ordinii publice, apărarea vieții și sănătății persoanei, constituie premise ce se impun în mod firesc, ca o prioritate națională, în activitatea de zi cu zi.
Ca formă principală de manifestare a violenței bazate pe gen, violența fizică este în atenția organelor afacerilor interne, care își orientează activitatea cotidiană la prevenirea și combaterea acestui fenomen.
Viața nu este proprietatea nimănui ci uzufructul tuturor; să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i se asigure. Această pornire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului.
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE
1.1 EVOLUȚIA ISTORICO-JURIDICA A INFRACȚIUNILOR DE VATAMARE INTENȚIONATĂ MEDIE A INTEGRITĂȚII CORPORALE SAU SĂNĂTĂȚII
Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele atribuite împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de o altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei”. Aceste infracțiuni constituie conținutul celui de-al doilea titlu din partea specială a Codului penal. Capitolul II „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei” ocupă un loc imediat, următor după Capitol I „Infracțiuni contra păcii și securității”. Plasarea Capitolului I în primul plan vine în conformitate cu art. 4 al Constituției Republicii Moldova despre proprietatea reglementărilor internaționale internaționale și cu criteriul de îmbinare a sistematizării, conform gradului de importanță a obiectivelor juridice și a pericolului social al infracțiunilor care atentează asupra acestor obiecte. Infracțiunile contra integrității corporale datorită particularităților pe care le prezintă, ocupă un loc distinct.
Ținând cont de aceste aspecte, legiuitorul moldav, dezvoltând ideea că în centrul preocupărilor unei societății democratice se situează persoana, viața și sănătatea – în calitate de valori sociale primordiale, care necesită o asigurare juridică multilaterală a situat Capitolul cu privire la infracțiunile contra vieții și sănătății în primele Capitole ale Părții Speciale al Codului penal al Republicii Moldova (în continuare – CP al RM). În acest fel a fost abandonată concepția autoritară ajunsă la culminație, promovată în Codul penal în vigoare, care debutează cu primele capitolele ca și Codul Penal al Franței.
În doctrina noastră s-a apreciat că legea penală nu admite folosirea violenței în cazul corecției unei persoane (corecțiunea domestică, școlară), pe care alte legislații o admit (de exemplu, legea germană admite un drept limitat la corecție). Deși se susține cu tărie, mai ales de pedagogi, că în societatea nostră nu este admisă corecțiunea domestică, referindu-se la mijloacele primitive de genul bătăii, lipsirea de hrană, scoaterea în frig, închiderea în beciul casei și altele demne să lase urme neplăcute în mintea copiilor, o atare concluzie trebuie nuanțată. Este vorba de a interzice acele tratamente aplicate minorului care îi pun în primejdie dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală nu și corecțiile ușoare aplicate cu scopul de a educa, a instrui pe minor. Nici o instanță de judecată nu ar condamna pe un părinte care îl trage de urechi pe copilul care comite acte de dezordine în familie ori se poartă violent cu colegii săi.
O altă problemă ce a reținut atenția specialiștilor privește corecta calificare juridică a faptei ce a avut drept consecință deformarea evidentă, morfologică și/sau estetică a unei regiuni anatomice și care poate fi înlăturată prin „lucrări artificiale”.
Unii autori consideră că nu este justificat să se realizeze infracțiunea de vătămare corporală gravă în varianta sluțirii, atunci când defectele provocate prin fapta penală ar putea fi înlăturate prin „artificii chirurgicale”, având în vedere performanțele realizate în domeniul medicinei. Observând realitățile medicale cotidiene și pornind de la premiza că infracțiunea, în această variantă, este realizată numai dacă sluțirea are caracter permanent, ireversibil, se consideră că remedierea reală și totală a prejudiciului morfologic sau/și estetic, prin metodele și tehnicile medicale moderne, împiedică antrenarea răspunderii penale, sub această încadrare juridică, a autorului faptei ce a avut ca efect, inițial, sluțirea victimei.
În opinia altor specialiști se susține că posibilitatea de a restabili, prin operații estetice, aspectul normal al corpului victimei, nu înlătură tipicitatea faptei; nu prezintă relevanță dacă fizicul persoanei, ca urmare a intervenției chirurgicale arată la fel sau a cunoscut chiar îmbunătățiri față de momentul producerii vătămării. O eventuală operație estetică nu face decât să ascundă urmarea faptei.
Pentru a nuanța opinia exprimată, reputatul profesor Avram Filipaș realizează o paralelă cu infracțiunea de furt. În cazul acestei din urmă infracțiuni, dacă cineva sustrage un bun al altuia și apoi îl dă înapoi (deci, prejudiciul este recuperat), va subzista infracțiunea de furt; pe cel care aduce banii înapoi după ce i-a furat nu îl putem ierta de fapta comisă. Se poate ține seama de acest lucru, dar răspunderea penală pentru infracțiuea de furt va fi antrenată. Același raționament trebuie să fie și în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă: a fost încălcat un drept subiectiv pe care îl protejează statul și nu îl putem lăsa pe infractor să scape, deoarece l-ar percepe ca un stimulent.
Înlăturarea pe cale artificială a consecințelor inestetice nu este decât o modalitate de a repara prejudiciul produs fără a mai influența consumarea faptei și fără a înlătura violențele exercitate și pericolul social al infractorului. Dacă instanțele de judecată ar soluționa cazurile de vătămare corporală în acest mod, s-ar crea o puternică ruptură în corecta interpretare și aplicare a legii, pentru că în acestă situație persoanele care dispun de anumite resurse financiare nu ar mai suporta rigorile legii. Bineînțeles, ar mai fi nevoie de o altă condiție: aceea ca vătămarea produsă să poată fi corectată (înlăturată) printr-un „artificiu chirurgical”.
Infracțiunile contra integrității sau a sănătății persoanei constituie o subgrupă a infracțiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social, săvârșite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferință fizicăsau o vătămare a integrității corporale ori a sănătății sale. Problemelor tragee să fie și în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă: a fost încălcat un drept subiectiv pe care îl protejează statul și nu îl putem lăsa pe infractor să scape, deoarece l-ar percepe ca un stimulent.
Înlăturarea pe cale artificială a consecințelor inestetice nu este decât o modalitate de a repara prejudiciul produs fără a mai influența consumarea faptei și fără a înlătura violențele exercitate și pericolul social al infractorului. Dacă instanțele de judecată ar soluționa cazurile de vătămare corporală în acest mod, s-ar crea o puternică ruptură în corecta interpretare și aplicare a legii, pentru că în acestă situație persoanele care dispun de anumite resurse financiare nu ar mai suporta rigorile legii. Bineînțeles, ar mai fi nevoie de o altă condiție: aceea ca vătămarea produsă să poată fi corectată (înlăturată) printr-un „artificiu chirurgical”.
Infracțiunile contra integrității sau a sănătății persoanei constituie o subgrupă a infracțiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social, săvârșite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferință fizicăsau o vătămare a integrității corporale ori a sănătății sale. Problemelor tragerii la răspundere penală pentru cauzarea vătămării sănătății persoanei permanent se consacra o atenție deosebită în literatura juridică. În teoria dreptului penal până în prezent lipsește opinie unică referitor la determinarea noțiunii „vătămare corporală”, ceea ce determină actualitatea prezentei lucrări. De asemenea, actualitatea problemei infracțiunilor contra sănătății este condiționată de creșterea numărului de persoane condamnate pentru comiterea infracțiunilor grave de violență.
O dată cu creșterea numărului faptelor prejudiciabile îndreptate contra sănătății persoanei societatea a devenit conștientă de pericolul acestui fenomen. Mai mult decât atât, acest fenomen s-a dezvoltat brusc la an. ’90 pe fondul crizei economice care mai trenează în Republica Moldova – marcate de pauperizarea cetățenilor, stagnarea în industrie, șomajul la masă etc. Ocrotirea persoanelor impotriva actelor indreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă incă din timpurile cele mai indepărtate. Acei care suprimau viața unui membru al grupului social era alungat din comunitate și, numai atunci cand nu prezenta un pericol pentru trib, părțile interesate aveau la indemană posibilitatea răzbunării. Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era, in mod practic, condamnat la dispariție. Pe parcursul secolelor și mileniilor infracțiunile contra persoanei au fost in centrul atenției juriștilor și filozofilor, psihologilor și scriitorilor, artiștilor și istoricilor. In urma analizei psihologice a infracțiunilor de genul acesta au aparut opere artistice care au incercat să pătrundă in esența acestui fenomen, să-1 caracterizeze pe ucigas, și pe violator. Cele mai vechi concepte religioase, culegeri de legi, cronici, opere literare, cintece ating, intr-un fel sau altul, tema omorului, a leziunilor corporale grave și a consecințelor rezultate de pe urma savarșirii acestor infracțiuni. Eschil și Euripide, Tolstoi și Dostoevskii, Rebreanu și Sadoveanu, Zola și Shakespeare in literatura artistică, Repin in pictură reproduc scena omorului, analizează acest fenomen din punctul de vedere al psihologiei și al cauzalitații. Chiar din momentul apariției dreptului penal, problematica legată de infracțiunile contra persoanei ocupa un loc primordial. Anume de la omor incep majoritatea legislațiilor penale ale lumii antice și ale evului mediu. Din timpurile cele mai indepartate protecția persoanei iși gasește locul de frunte in lege. Insă, trebuie de menționat că nu fiecare persoană era protejată de lege in acest sens. Istoria dezvoltarii dreptului penal, analiza istorică a legislației penale ne demonstreaza că nu erau protejate prin lege toate persoanele in general, ci numai cele cu statut special de soț, franc, homine liberum, cele de o anumită stare socială, naționalitate, religie, stare materială și ierarhie socială. In societatea comunei primitive era aplicata pe larg răzbunarea prin singe impotriva oricărei persoane străine care a atentat la viața membrului comunei primitive date.
Legea Tabu și Totem nu permiteau o răzbunare totală și, intr-un fel, protejau persoana vinovată de furia sălbatica. Mai tirziu, in societatea umană s-au produs schimbari ireversibile: majoritatea populației s-a transformat in sclavi, iloți, iobagi lipsiți de drepturi. Din acest moment viața, sănătatea și demnitatea lor nu mai erau protejate și asigurate de nimeni. Zeci de mii de sclavi s-au pierdut in Atena și Sparta, in Babilon și in Egipt, fiind răstigniți pe cruci, aruncați in ghearele fiarelor pe arenele circurilor din Roma: gladiatorii se sfașiau unii pe alții pentru a distra publicul. Ocrotirea persoanelor impotriva actelor indreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectivă incă din timpurile cele mai indepărtate. Acei care suprimau viața unui membru al grupului social erau alungați din comunitate și numai atunci cand nu mai prezentau un pericol pentru trib, părțile interesate aveau posibilitatea de a se răzbuna.
Făptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului era, in mod practic, condamnat la pieire. Treptat, un rol tot mai mare ii revine răzbunării nelimitate, apoi limitate (Legea Talionului). Răul suferit de cel vinovat nu trebuia să depășească răul pricinuit victimei (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte). Acte legislative adoptate in antichitate ce prezintă un interes juridic intelectual față de vechimea unor legi, in sens strict, precum și față de particularitățile culturii juridice ale diferitelor popoare: Legea lui Bokoris (sec. VIII i.e.n.) in Egipt, Codul lui Hammurabi in Babilon (sec. XVIII i.e.n.)- cel de-al VI-lea rege din prima dinastie de Babilon fondată de catre Sumu-abu (dinastia amoreana). Cea mai străveche lege cunoscută care are la bază Legea Talionului este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1792-1749 i. Hr.). Codul lui Hammurabi, cu toată probabilitatea, a fost publicat la inceputul domniei lui. Cele 282 paragrafe săpate in piatră imbrățisează aproape tot dreptul public și privat in vigoare la babiloneni pe vremea lui Hammurabi. Inainte de apariția acestui cod, existau Codurile Lipit-Iștar din Isin, Bilalam de Ia Ennuna și Urnamu din Ur. Codul se află scris pe o stelă de piatră, de diorit, neagră, cu inălțimea de 2.25 m și lățimea la bază de 1.90 m, iar la varf 1.65 m. Este scris cu caractere cuneiforme.
Sub chipul lui Hammurabi in rugăciune: „cand zeii … m-au strigat pe nume, pe mine, Hammurabi, destoinic administrator, cu frica de zei, să dau țării puterea dreptății ca să nimicesc pe cel rău și viclean, ca acela puternic să nu asuprească pe cel slab… atunci am făruit eu insumi dreptul și dreptatea in limba țării, făcandu-i pe oamenii să se bucure”, urmează textul codului: 16 coloane păstrate, iar 5 rase cu dalta (distruse, probabil de navalitorul Sutruk-Nahunte, pe la 1207-1171 i.e.n., care a dus stela la Susa, unde au descoperit-o francezii la inceputul sec. XX, după care au dus-o la Louvre). In ceea ce privește tematica prezentului studiu, legea prevedea că dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construcție și omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber, deținut pentru datorii, murea din cauza loviturilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie inchis pentru neachitarea datoriilor.
Legile lui Manu in India (sec. III i.e.n.) care este o oglinda vieții religioase, morale, sociale, familiale, politice, economice etc. a Indiei de altădată, cu mii de ani in urmă și de astăzi, este infățișată in cartea legii lui Manu: Manava-Dharma- Sastra sau Cartea Legii Lui Manu, este o scriere a cărei vechime se numără cu miile de ani: „Intreagă lume e ținută in supunere prin pedeapsă; căci un om cinstit e greu de găsit. Numai de frică pedepsei servește fiecare ființă binelui altora.
Dacă ar lipsi pedeapsa, ar degenera toate castele, zăgăzurile ar fi rupte și s-ar ivi o prăbușire universală”. Esența mărturiilor din această carte unică o formează caracterul religiei cuprinse in Legea lui Manu, brahmanismul, adică credința in Brahma, ca zeu suprem, nemărginit, principiu și esență a lumii, creator și distrugător al totului. Termenul “lege” din titlul cărții nu trebuie luat in ințelesul modern, ca o sumă de dispoziții sau prescripții privitoare la o anume chestiune, sau ca normă de conduită intr-o direcție sau imprejurare oarecare, ci ca normă generalăde conduită, sau ca o adunare cat mai completă de reguli ce trebuie urmate in viață.
De aceea Legea lui Manu cuprinde principii de teologie, de metafizică șicosmogonie, precepte de morală, de pedagogie, de economie domestică și rurală, de comerț etc.; reguli pentru indeplinirea actelor cultului, a datoriilor conjugale și către rude, prieteni și străini, datoriile castelor principale și ale castelor secundare, atat unele față de altele, cat și ale membrilor castei intre ei; noțiuni de politică internă și externă, de strategie și tactică; sfaturi pentru incheieri de alianțe politice și militare; apoi amănunțite legi agrare, civile, penale, comerciale, sistemul măsurilor și greutăților etc.
In Grecia Antică orice omor era pedepsit, fie ca era comis premeditat, fie involuntar. Omorul premeditat se judeca in Areopag, un tribunal supreme alcătuit din mai mulți arhonți aleși pe viață și prezentat de arhontele-rege. Oratorii erau obligați să se rezume la expunerea faptelor și să nu apeleze la pasiuni sau milăjar sentințele prevedeau fie condamnarea la moarte, fie achitarea. in caz de paritate de voturi, președintele adăuga un vot in favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de către un tribunal compus din 50 de cetățeni liberi, incercandu-se in prealabil sa concilieze părțile. In cazul acestei infracțiuni, partea vătămată putea să primească o despăgubire sau un preț al sangelui.
In dreptul roman sunt cunoscute, in afară de legi, consulatele și constituțiile imperiale. Codificarea lui Justinian incepută in 528 e.n. intră in istoria dreptului sub denumirea de- “Corpus iuris civilis ”, care reprezintă o culegere a dreptuluiroman pus de acord cu realitățile social-politice din acea epocă și cuprindea Digestele, Codul, Instituțile, Novelele.
Clasicii greci spuseseră că Justiția trebuie să se situieze in centrul vieții sociale, căci e de la natură ca ea coordoneze lucrarea optimă a sufletului individual ca și a statului, in calitate de factor diriguitor al acțiunilor, intregului societal și ale părților acestuia.“Corpus iuris civilis ” dă seama de reala valoare acordată omului, in situația in care celălalt termen al relației Bine-Just este Subiectul Divin, Dumnezeu, deținătorul intiietății ontologice și axiologice; această relație stabilește un echilibru intre “a fi” și “a avea”, intre patrimoniul ce definește persoana-indreptățită să aibe (să posede) și persoana liberă-să-fie-liberă să se afirme ceea ce este; “Corpus iuris civilis ” reprezintă victoria deplină a spiritului sistematic european, in forma lui elenă, in confruntarea cu avalanșa conglomeratului afroasiatic; el e constructorul spiritului european, pentru următoarele milenii, căci redă omului-individ calitatea de subiect de drept. Cu toate prefacerile ulterioare, fundamentul dreptului European stă in acest Corpus, mediatorul spre dreptul roman, invocat azi pe toate meridianele juridicului.
Necesitatea codificării dreptului a apărut din imperativul limitării unor abuzuri provenind din nesiguranțele monarhiilor, din ambiguitățile cutumelor din limitele dreptului canonic. Codificări apar secol după secol in Imperiu Bizantin, după Iustinian, iar incepind cu veacul XVI se ivesc tentative și in occidental european: Codul penal Carolina (1532), Codul Maritim francez (1643), Codul Comercial francez (1681), Pravilniceasca Condică Romanească (1770).
Chiar dacă, o vreme, pedepsirea faptelor de acest fel era lăsată la discreția victimei și a rudelor acesteia, omuciderea n-a incetat niciodată să fie și o incălcare a intereselor grupului social. In vechile obiceiuri latine, omuciderea (răzbunarea prin sange) era lăsată părților victimei, dar cu autorizarea anticipată a comunității, iar, potrivit celei mai vechi legi romane, cea a lui Numa Pompilius, uciderea unei persoane libere era privită ca o crimă contra colectivității.
Cel mai vechi cuvant roman care denumea omuciderea era parricidium, ceea ce insemna orice ucidere intenționată a unei persoane. Numai spre finele existenței Republicii acest termen va insemna in mod exclusiv uciderea unei rude, crimă pentru care s-a păstrat vechea pedeapsă pentru omucidere in general.
Cuvantul hornicidus apare in latina clasică alături de sicarius (ucigaș plătit) și veneficius (otrăvitor).
Questores parricidii (judecători speciali pentru cazurile de omucidere) sunt predecesorii Legii celor XII Table. Ei au fost inlocuiți de Questones (instanță prezidată de magistrați), care exista deja inainte de epoca lui Sylia. Legea lui Sylla asupra ucigașilor plătiți și a otrăvitorilor (Lex Cornelia de sicariis et veneficiis) a rămas fundamentală in această materie, in timp ce Legea lui Pompei asupra uciderii unei rude nu a făcut decat să modifice sancțiunile. La inceput a fost exclusă din noțiunea de omucidere uciderea sclavilor, care era considerată numai ca o faptă producătoare de daună dacă era comisă de o altă persoană decat proprietarul. Ulterior (sub impăratul Claudiu), s-a recunoscut că o asemenea faptă putea fi calificată și ca omucidere.
Omuciderea era considerată orice ucidere intenționată a unei persoane libere, chiar săvarșită in scop de furt. Aplicarea pedepsei cu moartea unui cetățean străin, fără o judecată anterioară, era considerată omucidere. La fel și otrăvirea sau uciderea prin vrăjitorie sau magie. Mommsen arată că erau pedepsiți cu moartea cei care participau la ceremonii religioase nocturne și la sacrificii umane. Simpla deținere a unei cărți magice era pedepsită cu inchisoarea sau cu moartea. Incendiul intenționat, ca și infracțiunile comise cu ocazia unui naufragiu, erau pedepsite tot cu moartea.
La inceput omuciderea era pedepsită cu moartea, insă forma execuției (inecare, ardere pe rug etc.) varia conform modului de omucidere. Mai tarziu a fost interzisă aplicarea apei și focului pentru realizarea pedepsei cu moartea. Sub Imperiu se aplica deportarea pentru persoanele de condiție socială superioară și moartea pentru cele de condiție inferioară. Exercitarea dreptului la viață și la moarte in Roma antică de către un ascendent asupra descendenților supuși autorității sale nu constituia o faptă de omucidere.
Pană in epoca lui Constantin era posibilă uciderea fiului (supus autorității părintești) de către acela care era desemnat de părinți. De asemenea, pedeapsa pentru omucidere nu era aplicată celui care omora o persoană, aflandu-se in legitimă apărare, sau celui care iși ucidea adversarul pe timp de război, sau care suprima viața unei persoane executand prescripțiile legii sau din ordinul autorității. La fel era scutit de răspundere cel care il ucidea pe un exilat, dacă acesta incerca să evadeze din exil. Nu i se aplica vreo pedeapsă nici celui care omora o rudă adulteră.
Omuciderea premeditată care nu beneficia de asemenea justificări era pedepsită ca o crimă publică; delictul de omucidere din culpă atrăgea numai obligația de despăgubire. Tentativa și chiar simpla manifestare a voinței de a ucide era pedepsită ca faptă consumată. Numai in timpurile din urmă s-a prevăzut o pedeapsă mai puțin aspră pentru aceste cazuri, decat pentru omuciderea consumată. Autorii direcți, indirecți, instigatorii și complicii omorului erau tratați cu severitate.
Odată cu infrangerea dacilor de către romani, regulile dreptului roman sau extins și in Dacia. Băștinașii erau judecați de guvernator sau de locțiitorul acestuia. El avea jus gladii, adică dreptul de a pedepsi cu moartea, atunci cand cel judecat era un fruntaș din randui popoarelor supuse, iar pedeapsa capitală nu putea fi pronunțată decat de impărat. Chiar după retragerea armatelor romane, in perioada năvălirii populațiilor migratoare, in Dacia continuă să se aplice dreptul roman, dar numai in parte, locul acestuia luindu-1 treptat obiceiurile sau normele juridice autohtone, formate in decursul secolelor.
O contribuție la formarea unor norme juridice autohtone au avut-o Bazilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborate in capitala Imperiului Roman de Răsărit. Pedepsele prevăzute pentru infracțiunile de omor erau moartea și mutilarea făptuitorului. In situația in care făptuitorii aparțineau nobilimii, aceste pedepse puteau fi inlocuite cu plata unor sume de bani, făcandu-se deosebire intre tentativă și infracțiunea consumată.
In faza incipientă de dezvoltare a societății medievale triburile galilor, goților, hunilor și slavilor ocrotesc drepturile elementare ale omului din mediul lor. Insă, cu cit mai mult se dezvoltă relațiile feudale, cu atat mai relevant devine diferențierea socială, cercul celor protejați devine tot mai restrans, iar al celor lipsiți de drepturi – tot mai larg. Dreptul penal al evului mediu se caracterizează prin drepturile nelimitate ale feudalilor asupra vieții și sănătății iobagilor lor. Dreptul penal al acestor timpuri nu se caracterizează prin faptul ce și cum pedepsește legea, ci pe faptul care acțiuni nu sunt in general pasibile de răspundere și pedeapsă penală.
In epoca feudală intilnim cu precădere dreptul cutumar și jurisprudența, ceea ce a condus la o centralizare. In aceasta epocă observăm dezvoltare relațiilor de producție și de schimb și ca urmare a resimțit tot mai mult necesitatea și a crescut considerabil importanța dreptului scris. Necesitatea a fost provocată de dese abuzuri din partea puterii de stat care, neavind un drept scris concret avea tendințe de aplicare abuzivă atat a obiceiului cat și jurisprudenței. Odată cu intensificarea procesului de centralizare al statelor, se constată o tendință constantă spre un drept scris, crescand vertigios importanța legii marcată de influiența doctrine contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Au fost elaborate coduri civile, penale etc., care conțineau norme ce reglamentau relații sociale dintr-un domeniu sau altul. Gandirea juridică a vremii a făcut distincție intre legi și alte acte normative, ințelegand totodată esența și conținutul legii, caracterul său volițional ca expresie a intereselui și voinței generale. In art. 6 din Declarația Omului și Cetățeanului (1789) s-a arătat că toți cetățeni au dreptul să concureze personal sau din reprezentanții la elaborarea legilor iar legea era văzută ca “expresia voinței generale”.
Mai tarziu vine la putere burghezia. Ea lansează ideea protecției omului. Ricardo și Smith in economia politică, Kant și Hegel in filozofie, zeci de politicieni și juriști – Hobbes, Bentham, Montes-quieu, Beccaria, Marat, Danton se pronunță in apărarea persoanei. pe drapelul revoluției franceze era scris Fraternite, liberte, egalite. insă mai tirziu burghezia devine reacționară. Cele mai bune idei ale secolelor XVIII și XIX sunt date uitării, iar cele mai bune lucrări literare ale tinerei burghezii sunt arse pe rug de vandalii fasciști.
1.2 Obligațiile pozitive și obligațiile negative ale Statului de a proteja drepturile persoanei
Prin „vătămare a integrității corporale sau a sănătății” trebuie de ințeles săvarșirea ilegală, in mod intenționat sau din imprudență, a oricărei acțiuni sau inacțiuni – de natura mecanică, fizică, chimică, biologică sau psihică – care a adus o atingere sănătății unei alte persoane, atingere exprimată in dereglarea (gravă, medie) a integrității atomice a organelor sau a țesuturilor corpului victimei, ori a funcțiilor acestora.
Printre sarcinile primordiale ale dezvoltării sociale se profilează sarcina combaterii criminalității. Omul reprezintă supremă creație a lumii care, prin spiritul său neobosit, tinde continuu spre perfecționare. Totodată, omul, in exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ce este bun, frumos și drept, se impune in toate planurile, dă dovadă de personalitate, dominandu-și, in același timp, impulsurile inferioare. Viața este un fenomen complex. Ca formă superioară de mișcare a materiei, ea are ca bază procese biologice și psihice care iși subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dar mai presus de toate, ea este un fenomen social, o valoare socială, adică acea relație socială care, fiind reglementată din punct de vedere juridic, constituie dreptul absolut la viață al persoanei umane.
Totuși, deși nimeni nu contestă, realitatea arată că in societate s-au produs și continuă să se producă acte de suprimare a vieții omului, ceea ce vine in discordanță flagrantă cu idealurile de libertate și dreptate pentru care a luptat omenirea.
Unul din cele mai importante drepturi constituționale ale persoanei estedreptul la viață și la integritate fizică și psihică. In conformitate cu art. 24 Constituției Republicii Moldova statul garantează fiecărui om dreptul la viață și la integritate fizică și psihică.
Din prevederile legale rezultă, că legiuitorul privează dreptul la viață intr-o legătură inseparabilă cu dreptul la integritate fizică sau psihică. Dreptul la viață și integritate corporală constituie unul dintre puținele drepturi fundamentale ale omului care poate fi respectat și protejat. Din spectrul larg de drepturi și libertăți ale omului, cele mai importante sunt dreptul la viață, siguranța persoanei, ntegritatea fizică și psihică, deoarece erorile ce conduc la incălcarea acestor drepturi sunt practic irecuperabile. Aceste drepturi urmează să fie protejate in condițiile actuale cu orice preț și cu orice mijloace.
Viața umană este ocrotită de legea penală intr-un cadru mai larg, acela al ocrotirii persoanei și a principalelor atribuite ale acesteia : viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, inviolabilitatea vieții sexuale, onoarea.
Fiecare din aceste insușiri ale persoanei constituie valori pe care statul de drept are menirea și obligația să le ocrotească, să le asigure existență și dezvoltarea.
Aceste valori nu reprezintă realități izolate, exclusiv individuale, ci au o importanță socială; in jurul și pe baza lor se formează, se desfășoară și se dezvoltă relații interumane, conferind acestor valori caracterul de valori sociale, adică de valori in a căror existență este interesată intreagă societate și, totodată, de valori al căror conținut se relevă pe deplin numai in cadrul relațiilor sociale.
Săvarșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducand atingere uneia din valorile sociale care reprezintă atribuite, insușiri ale persoanei, pune in pericol sau vatămă insăși relațiile sociale care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.
Instanța europeană a drepturilor omului a fost investită cu soluționarea mai multor cauze avand ca obiect dreptul la viață al persoanei, respectiv incălcarea acestuia de către diverse state europene.
Corpul uman, alături de viață reprezintă una din componentele esențiale ale persoanei fizice. La intrebarea care este statutul juridic al corpului uman, s-au oferit de către doctrină mai multe răspunsuri. Au existat opinii care considerau corpul uman un lucru cu statut special. Alți autori conchid că acesta nu este și nu poate fi considerat un lucru, deoarece persoana fizică nu este nici proprietara, nici uzufructuara corpului său, iar corpul uman nu poate face obiect al vreunei convenții, sau al vreunui act de comerț.
Majoritatea autorilor opinează că persoana fizică are, asupra propriului său corp, un drept al personalității.
Astfel, din cele texte legale amintite creionează trei aspecte importante, cu valoare de principiu, in această materie, respectiv:
a. fiecare persoană umană are dreptul la respectul față de corpul său;
b. inviolabilitatea corpului uman;
c. atat corpul uman, cat și elementele sale alcătuitoare (organele și țesuturile) nu pot face obiectul unor drepturi patrimoniale.
Violență este un indiciu a crizei personale a individului care nu mai găsește ieșiri logice dintr-un sistem inchis. Ea este și consecință a crizei societății care nu mai oferă modele viabile membrilor săi, nu mai reușește să-și impune valorile și nu mai este in măsură să-ți facă respectate normele.
Fenomenul infracțional, in sens larg, pare a fi legat din totdeauna de specia umană, fapt care indreptățește intrebarea dacă nu cumva umanitatea poartă in ea un germene a răului.
Problema violenței nu este o problemă nouă in istoria omenirii de multe milenii. Legea penală din toate timpurile și in toate societățile a recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care il reprezintă infracțiunile cu violență, constituind unul din grupul celor mai grave fapte impotriva cărora s-a acționat pe multiple planuri.
Legea penală ocrotind, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără, totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă in jurul acestor valori.
Concluzie dată putem să deducem din considerentul, că săvarșirea oricărei infracțiuni, pune in pericol social sau vatămă o anumită valoare socială și prin aceasta amenință sau aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorii sociale. Apărand, de pildă, persoana omului: viața și sănătatea acesteia, ca valoare socială fundamentală impotriva faptelor susceptibile să o pună in pericol sau să o vatămă, legea penală ocrotește implicit și relațiile sociale care se dezvoltă in jurul persoanei și a principalelor sale atribuite. Incălcarea dreptului la viață, integritate corporală, a libertății sexuale, etc., creează o stare de nesiguranță socială, un dezechilibru serios pentru insăși existență societății.
Conceptul de ocrotire persoanei impotriva cauzării prejudiciului sănătății prin vătămare corporală conține in sine formarea, desfășurarea și normala dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea juridică a vieții persoanei nu este posibilă fără combaterea eficientă folosind mijloace juridice, dintre cele mai eficiente sunt cele oferite de dreptul penal, ca instrument de normare și reglementare a acestor valori de importanță socială majoră.
Ansamblul faptelor care aduc atingere valorilor sociale menționate au fost incriminate in legea penală intr-un titlu anume al Codului Penal sub denumirea: „Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei” (Capitolul II, Partea Specială a CP al RM), ele formand grupul infracțiunilor contra persoanei.
Infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei sunt cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece după săvarșirea lor, i se răpește omului bunul cel mai preț, care este viața sau sănătatea. De aceea, faptele indreptate impotriva vieții omului au fost din cele mai indepărtate timpuri sancționate cu mare severitate.
In contextul descreșterii numărului total de infracțiuni, răman a fi in creștere infracțiunile privind viața sexuală, infracțiunile contra vieții și sănătății persoanei, cele contra sănătății publice și conviețuirii sociale.
Se știe, că violență este un indiciu aspra crizei unei societăți, o dovadă a faptului că ea nu mai oferă modele viabile membrilor săi, ori nu mai reușește să-și impună valorile și să-ți facă respectate normele.
Noua societate promovează ideea statului bazat pe lege, democrație și respectarea drepturilor omului, in cadrul căruia se realizează buna conviețuire a tuturor membrilor societății. Scopul legii penale devine, astfel, ocrotirea tuturor valorilor sociale fundamentale ale societății bazate pe economia de piață, implicit, și apărarea idealurilor noii societăți care promovează pluralismul, democrația, drepturile omului și respectarea necondiționată a legii.
In context, trebuie de menționat că in doctrina penală este pe larg susținută concepția, potrivit căreia obiectul infracțiunii il reprezintă valoarea socială și relațiile sociale formate in jurul și datorită acestei valori, care sunt vătămate sau puse in pericol prin săvarșirea faptei socialmente periculoase. In conjuncture investigației pe care o efectuăm, prezintă interes ilustrarea concepției promovate de către M.L. Prohorova: „Sănătatea publică evoluează drept „nucleu”, in jurul căruia, aidoma electronilor pe orbitele cuantice, „se rotește” (adică se formează și se pune in mișcare) un intreg sistem de relații care sunt indreptate spre asigurarea stării de securitate sau a stării de apărare impotriva diferitelor influențe negative.
Pentru a aduce atingere „nucleului”, infractorul trebuie să „penetreze” defensiva constand in variate măsuri adoptate de socium și stat; de exemplu, să eludeze prohibiția legală vizand săvarșirea operațiunilor ilegale asupra mijloacelor narcotice sau substanțelor psihotrope…”. Un punct de vedere similar il exprimă E.H. Hasanov.
In doctrina penală națională, fundamentarea științifică consistentă și amplă a concepției, potrivit căreia obiectul infracțiunii il formează valorile sociale și relațiile sociale, care necesită apărare penală, in a căror consolidare și dezvoltare este interesată societatea și cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor grupuri de persoane, li se aduce atingere esențială, a fost realizată de către S. Brinză. Susținem intru totul această exegeză argumentată, care conferă valoare de axiomă numitei concepții.
In acord cu această concepție și reieșind din denumirea Capitolului III al Părții Speciale a Codului penal al Republicii Moldova (din care fac parte art.151, 152, 156 și 157), obiectul juridic special al infracțiunilor contra sănătății persoanei, constituie relațiile sociale privitoare la sănătatea persoanei.
Cu privire la folosirea distinctă, in denumirile art.151, 152, 156, 157 CP al RM, a noțiunilor „integritate corporală” și „sănătate”, este necesar a menționa că intre conceptele „vătămare a integrității corporale” și „vătămare a sănătății” există corelația de tip „parte-intreg”. Noțiunea de sănătate nu poate fi privită doar sub aspectul său psihic, ea ingloband cu necesitate și aspectul corporal (fizic, somatic).
Deoarece in situația infracțiunilor de la art. 151, 152, 156 și 157 din CP al RM nu este lezată integritatea corporală, ca valoare socială distinctă de sănătate (inclusive sub aspect corporal), la fel valoare socială, formula „vătămare a integrității corporale sau a sănătății” din denumirile celor cinci norme sus-amintite trebuie ințeleasă in sensul de „vătămare a sănătății”.
Menirea denumirii normei este de a facilita travaliul beneficiarului sau al destinatarului legii penale de a identifica norma necesară. Viața și sănătatea constituie valorile sociale care desemnează atributele principale ale persoanei. Viața persoanei reprezintă existența socială a acesteia, adică realizarea posibilității de a participa la relațiile sociale, de a-și exercita drepturile și interesele și de a-și executa obligațiile. Dintre toate atributele inerente oricărei persoane cel mai important este viața. Toate celelalte atribute ale persoanei – sănătatea, libertatea, cinstea, demnitatea etc. – iși pierd sensul și semnificația o dată cu suprimarea vieții persoanei. Alături de viața persoanei, o altă valoare socială, care reprezintă obiectul juridic generic al infracțiunilor analizate, este sănătatea persoanei. Din perspectiva apărării juridico-penale, sănătatea persoanei nu trebuie ințeleasă in sens ingust, ca rezultat, bun sau rău, al funcționării organismului omenesc. Ea trebuie percepută ca un statu-quo de felul său, ca o stare psihosomatică, oricare ar fi gradul de morbiditate, a unei persoane. De aceea, anomaliile, disfuncționalitățile sau deficiențele de ordin fizic sau psihic nu influențează in nici un fel asupra facultății persoanei de a beneficia, pe tot parcursul vieții, de apărarea sănătății sale prin mijloacele dreptului penal.
Contradictorie este identificarea obiectului juridic special al infracțiunilor contra sănătății persoanei. Unii autori consideră că acesta are același conținut cu al obiectului juridic generic al acestor infracțiuni.
Bineințeles, nu putem sprijini asemenea luări de poziții. Ele vin in dezacord cu postulatul că „obiectul juridic special derivă din obiectul juridic generic și nu poate să coincidă cu ultimul”. In același sens, V.S. Prohorov, referindu-se la corelația dintre obiectul juridic generic și obiectul juridic special, susține pe bună dreptate: „Particularul se integrează in ceea ce este general și il caracterizează. Generalul nu există in afara particularului, insă particularul nu este echivalent cu generalul”.
Desigur, in dorința de a te sustrage eforturilor de a identifica obiectele juridice speciale ale fiecăreia din infracțiunile indreptate contra sănătății, este mai ușor a afirma că acestea coincid cu obiectul juridic generic al numitelor infracțiuni. Insă, a evita soluționarea unei probleme nu inseamnă a o rezolva.
2.1. Necesitatea reglementării infracțiunilor contra persoanei. Omul – suprema valoare a societății.
Faptul că imediat după reglementarea infracțiunilor contra siguranței statului apar infracțiunile contra persoanei, nu este un lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul redăimportanța deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relațiilor de orice tip din societate. Nu putem să începem această pledoarie pentru om fără a avea în vedere cuvintele lui William Shakespeare
Ce capodoperă este omul / Cât de nobilă este inteligența lui și cât de mari facultățile sale sufletești / Ce minunată este forma trupului său și mișcările sale! / Ce lucru desăvârșit este omul / Ce aleasă este cugetarea / Și cît de nemăsurate însușirile / Ce falnic șiminunat în mișcările sale / Întocmai ca un înger în fapte și ca un zeu în năzuințele lui / Podoabalumii / Pildă a virtuților!
Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor spirituale șimateriale care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu alsocietății.Totodată, spre deosebire de celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domineinstinctele, pornirile primare și să se ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață, totceea ce este adevărat, bun și drept.
În accepțiunea Organizației Mondiale a Sănătății, violența reprezintă amenințarea sau folosirea intenționată a forței fizice sau a puterii contra propriei persoane, altuia sau contra unui grup ori comunități, antrenând sau riscând să antreneze un traumatism, un deces, efecte de ordin psihologic, privațiuni sau îmbolnăvire. Includerea termenului de „putere”, precum și a sintagmei „utilizarea forței fizice”, lărgesc natura actului violent și definirea convențională a violenței la acte rezultând dintr-o relație de putere, incluzând amenințările și intimidarea. De asemenea folosirea expresiei „utilizarea puterii” permite și includerea neglijării și a actelor de omisiune între actele violente. De asemenea apelul la expresia„utilizarea puterii” permite și includerea neglijării și a actelor de omisiune între actele violente. Așadar „utilizarea forței fizice și a puterii” trebuie înțeleasă ca incluzând toate tipurile de violență fizică, sexuală și psihologică, precum și sinuciderea sau alte agresiuni autoprovocate
Orice încălcare a legii, prin săvîrșirea infracțiunii, apare ca un conflict între voința legiuitorului, cuprinsă în dispoziția violată, și voința destinatarului, care a avut o conduită contrară normei de incriminare. Acest conflict creează un raport juridic substanțial, în cadrul căruia statul își exercită dreptul de a trage la răspundere pe cel care a încălcat legea, iar acesta din urmă are obligația să suporte consecințele nerespectării legii penale.
Reacția promptă a statului față de încălcarea comisă trebuie să se materializeze în restabilirea rapidă a ordinii de drept și tragerea imediată la răspundere și sancționarea făptuitorului. În acest scop este necesară intervenția unor autorități abilitate ale statului, care să poată soluționa conflictul apărut între stat și infractor.
1.3.Analiza juridico-penală a infracțiunii de vatamare intenționta medie a integritații corporale sau sănătății.
Potrivit art.262 alin.(1) Cod de procedură penală, organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrșirea sau pregătirea unei infracțiuni prin plîngere, denunț, autodenunț sau depistarea infracțiunii nemijlocit de către angajații organului de urmărire penală. Tocmai depistarea nemijlocită a infracțiunilor constituie expresia activității operative de investigații.
Activitatea operativă de investigații reprezintă un mijloc juridic de stat de apărare a intereselor statului, a integrității lui teritoriale, a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice, a tuturor formelor de proprietate contra atentatelor criminale. Aceasta este exercitată în mod public și secret de către subdiviziunile operative ale organelor de stat special împuternicite.
Sarcinile activității operative de investigații sînt:
– descoperirea, curmarea și prevenirea infracțiunilor;
– identificarea persoanelor care organizează, comit sau au săvîrșit infracțiuni;
– asigurarea restituirii daunei cauzate de infracțiune;
– căutarea persoanelor care se ascund de organele de urmărire penală sau de judecată sau care se sustrag de la sancțiunea penală și a celor dispărute fără urmă;
– colectarea informațiilor referitoare la evenimentele și acțiunile care pun în pericol securitatea de stat, militară, economică sau ecologică a țării.
Măsurile operative de investigații constituie o formă concretă de realizare a activității operative de investigații de către persoanele împuternicite în corespundere cu legislația în vigoare, în scopul soluționării sarcinilor investigativ-operative, ce intră în obiectul de investigare pe dosarele de evidență sau materialele primare, pornite în vederea combaterii criminalității, apărării drepturilor persoanelor, societății și statului. Este de menționat faptul că legislatorul prevede aplicarea măsurilor operative de investigații numai în cazul în care asigurarea realizării sarcinilor activității operative de investigații nu poate fi efectuată pe altă cale. Lista măsurilor operative de investigații este exhaustivă și poate fi modificată numai prin lege. Măsurile operative de investigații pot fi împărțite convențional în două categorii:
1) ce atentează la drepturile constituționale ale persoanelor, limitează inviolabilitatea vieții lor private, cu pătrunderea în încăpere contrar voinței persoanelor care locuiesc în ea, care urmează să fie autorizate de către judecătorul de instrucție:
a) cercetarea domiciliului și instalarea în el a aparatelor audio, video, de fotografiat, de filmatele;
b) supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice;
c) interceptarea convorbirilor telefonice și a altor convorbiri;
d) controlul comunicărilor telegrafice și al altor comunicări;
e) colectarea informației de instituțiile de telecomunicații;
2) ce nu necesită autorizarea judecătorului de instrucție:
a) chestionarea;
b) culegerea informației;
c) urmărirea vizuală;
d) urmărirea și descoperirea cu ajutorul metodelor și mijloacelor tehnice moderne;
e) colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă;
f) efectuarea achizițiilor de control și a controlului livrărilor de mărfuri și producție aflate în circulație liberă sau limitată;
g) cercetarea obiectelor și actelor;
h) identificarea persoanei;
i) cercetarea încăperilor, clădirilor, porțiunilor de teren și a mijloacelor de transport;
j) cercetarea corespondenței condamnaților;
k) purtarea convorbirilor cu aplicarea detectorului comportamentului simulat;
I) marcarea cu substanțe chimice și cu alte substanțe speciale;
m) experimentul operativ;
n) infiltrarea operativă în organizațiile criminale a colaboratorilor titulari din subdiviziunile operative și a persoanelor care colaborează în mod confidențial cu organele ce exercită activitate operativă de investigații, utilizînd acte de identitate și alte documente de acoperire;
o) controlul transmiterii banilor sau a altor valori materiale extorcate.
Procesul penal este activitatea reglementată prin lege, desfășurată de organele competente, cu participarea părților și a altor persoane, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvîrșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală .
Procesul penal are următoarele particularități:
1) procesul penal este o activitate a organelor judiciare ale statului, care se desfășoară prin efectuarea unor acte de urmărire penală în vederea atingerii scopului urmărit;
2) procesul penal este o activitate reglementată de lege, adică are loc în strictă conformitate cu normele juridice care reglementează expres această activitate;
3) desfășurarea procesului penal se declanșează în legătură cu faptul săvîrșirii unei infracțiuni, adică are loc într-o cauză penală;
4) în activitatea procesuală desfășurată de organele de urmărire penală și de instanțele de judecată participă părțile și alte persoane;
5) procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi și libertăți fundamentale ale omului;
Sistemul acțiunilor procesual penale este divizat în următoarele faze obligatorii; urmărirea penală, judecarea cauzei în prima instanță și executarea sentinței.
Fazele facultative ale procesului penal sînt: examinarea cauzei ca urmare a exercitării căilor ordinare de atac (apel și recurs); examinarea cauzei ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac (recursul în anulare și revizuirea procesului).
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, desfășurată de organele de urmărire penală în vederea colectării probelor necesare cu privire la existența infracțiunii, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a decide asupra trimiterii lor în judecată. În cazul stabilirii persoanelor vinovate și a circumstanțelor infracțiunii, se întocmește un rechizitoriu, care se confirmă de procuror, și cauza se transmite în judecată, avînd efectul deferirii inculpatului justiției.
Judecarea cauzei în prima instanță este a doua fază a procesului penal, care începe odată cu sesizarea instanței și cuprinde toate activitățile procesuale desfășurate de către aceasta sau în fața ei pentru soluționarea fondului cauzei. Faza dată este recunoscută ca fiind principală în procesul penal datorită examinării de către instanța de judecată a probelor administrate de către părți în condiții de contradictorialitate, soluționînd conflictul de drept prin constatarea vinovăției persoanei și stabilirea pedepsei penale sau, din contra, reabilitarea persoanei prin sentința de achitare. Momentul final al fazei judecării cauzei în prima instanță este pronunțarea sentinței.
Judecarea cauzei ca urmare a exercitării căilor ordinare de atac este o fază facultativă, care poate urma după judecarea cauzei în prima instanță, dar, în esență, poate fi considerată judecarea cauzei sau examinarea dosarului de către judecători în cazul în care părțile procurorul sau alți participanți nu sînt satisfăcuți de soluția dată de instanța de fond și atacă hotărîrea în cauză cu apel sau recurs, inițiind un control judecătoresc ierarhic superior sub aspecte de fapt și drept, pentru repararea erorilor judiciare. Apelul și recursul sînt două căi ordinare de atac exercitate de titularii acestui drept împotriva hotărîrilor nedefinitive, cauza parcurgînd judecarea în apel la instanța superioară urmată și de judecarea în recurs, în cazul care cei interesați nu sînt de acord cu soluția dată de instanță în apel.
Executarea sentințelor judecătorești este o fază obligatorie a procesului penal, care începe odată cu rămînerea definitivă a hotărîrilor judecătorești și cuprinde activitățile instanței de judecată de punere în aplicare a acestora, precum și soluționarea unor chestiuni apărute în timpul și în legătură cu executarea pedepselor penale. Astfel, la această etapă instanța soluționează chestiunile privind amînarea executării sentinței, eliberarea de pedeapsă din cauza bolii, executarea sentinței în cazul în care există și alte sentințe neexecutate, de asemenea, rezolvă cererile de stingere și reabilitare înainte de termen, precum și alte chestiuni.
Examinarea cauzei penale ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac este o fază facultativă a procesului penal, care se poate desfășura, în funcție de existența unor împrejurări deosebite, împotriva hotărîrilor judecătorești definitive, pentru a corecta eventualele erori din activitatea jurisdicțională anterioară. Căile extraordinare de atac în procesul penal al Republicii Moldova sînt recursul în anulare și revizuirea procesului.
Pentru stabilirea adevărului în procesul penal, este necesară o activitate cognitivă în care subiecții implicați într-o cauză penală efectuează acțiuni în vederea asigurării cercetării sub toate aspectele, complete și obiective a circumstanțelor cauzei. În activitatea de stabilire a adevărului, elementele care duc la realizarea cunoașterii sînt dovezile. În procesul penal dovezile care duc la realizarea cunoașterii poartă denumirea de probe. Legea procesual penală, în art.93, definește probele ca elemente de fapt dobîndite în modul stabilit de CPP, care servesc la constatarea existenței infracțiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăției, precum și la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei. După cum se vede, probele sînt elemente cu relevanță informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale.
Noțiunea de obiect al probațiunii include totalitatea circumstanțelor care urmează a fi dovedite într-o cauză penală, și anume:
1) faptele referitoare la existența elementelor infracțiunii, precum și cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
2) circumstanțele prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a făptuitorului;
3) datele personale care caracterizează inculpatul și victima;
4) caracterul și mărimea daunei cauzate prin infracțiune;
5) existența bunurilor destinate sau utilizate pentru săvîrșirea infracțiunii sau dobîndite prin infracțiune, indiferent de faptul cui au fost ele transmise;
6) toate circumstanțele relevante la stabilirea pedepsei.
Constatarea acestor circumstanțe permite a soluționa just cauza penală și, în esență, a realiza în fiecare caz concret sarcinile unui proces echitabil.
În conformitate cu prevedere art. CPP, alin.(2) în procesul penai se admit în calitate de probe elementele de fapt constatate prin intermediul următoarelor mijloace:
– declarațiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, părții vătămate, părții civile, părții civilmente responsabile, martorului;
– raportul de expertiză;
– corpurile delicte;
– procesele-verbale privind acțiunile de urmărire penală și ale cercetării judecătorești;
– documentele, inclusiv cele oficiale;
– înregistrările audio sau video, fotografiile;
– constatările tehnico-științifice și medico-legale.
Datele de fapt obținute prin activitatea operativă de investigații pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate și verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute în legea procesuală. Aceste date care asigură soluționarea cauzei penale pot fi administrate în procesul penal prin intermediul mijloacelor de probă. Noțiunea de "mijloc de probă" trebuie delimitată de cea de "probă". Împrejurarea de fapt, care conduce la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție, nu poate fi confundată cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. Noțiunea de "mijloc de probă" trebuie separată și de noțiunea de "procedeu probatoriu". Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Într-un sens general, mijloacele de probă pot fi considerate căile prin intermediul cărora datele de fapt, care au o importanță în soluționarea unei cauze penale, ajung la cunoștința organelor de urmărire penală. Legea procesual penală determină nu numai mijlocul de proveniență a probelor, dar și procedeele prin care aceste mijloace de probă pot fi obținute. Unele mijloace de probă pot fi obținute prin diferite procedee probatorii. Spre exemplu, mijloacele materiale de probă pot fi obținute atît în cadrul cercetării la fața locului, cît și al percheziției sau ridicării. Trebuie delimitate noțiunile "act procesual" și "act procedural". Primul este un act de dispoziție al organului de urmărire penală, iar al doilea – un act prin care se aduce la îndeplinire actul procesual.
Unele măsuri operative de investigații posedă trăsături comune cu acțiunile de urmărire penală. Aceasta se explică prin faptul că scopul ambelor tipuri de activități este obținerea informațiilor despre fapte, acestea se obțin din una și aceeași primă sursă, sînt folosite aceleași metode de cunoaștere analogice: chestionarea, urmărirea, compararea ș.a.
Rezultatele activității operative de investigații sînt informațiile operative de investigații, conținute în rapoarte, în notele colaboratorului operativ care a efectuat nemijlocit măsura operativă de investigații, în comunicările confidenților, în concluziile experților, specialiștilor, în materialele foto și video, în diferite obiecte materiale obținute public sau confidențial ca urmare a realizării măsurilor operative de investigații.
Prin documentare operativă se subînțelege procesul de desfășurare a măsurilor operative de investigații în vederea relevării, aprecierii și fixării datelor faptice privitor la infracțiune și persoanele participante, precum și asigurarea utilizării acestor date în procesul penal.
Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, prin cuvîntul "documentare" se înțelege: "Acțiunea de a (se) documenta și rezultatul ei". Referitor la activitatea operativă de investigații, acest termen este privit, tradițional, ca acțiune, amintind probațiunea în procesul penal. În enciclopedia investigativ-operativă, documentarea este definită ca procesul de culegere și sistematizare a informațiilor, verificare și apreciere a rezultatelor activității operative de investigații, precum și luarea, pe baza acestor măsuri, de către organul abilitat cu funcții de activitate operativă de investigații a deciziilor legale.
Elementele documentării reprezintă reflectarea în documentele operative de serviciu a informațiilor ce prezintă interes operativ, avînd următoarele caracteristici:
1) procesul documentării este realizat de către colaboratorii subdiviziunilor operative special împuterniciți;
2) procesul documentării este îndeplinit în privința persoanei verificate sau prelucrate;
3) documentării sînt supuse atît informațiile veridice (confirmate), cît și cele neverificate (informații primare);
4) procesul documentării este îndreptat, în primul rînd, spre fixarea datelor pe care nu este posibil sau este destul de dificil de obținut și fixat prin aplicarea măsurilor procesual penale și de judecată ori prin alte metode oficiale;
5) metodele de obținere sau colectare a informațiilor necesare documentării sînt cele investigativ-operative;
6) procesul documentării este chemat să asigure soluționarea sarcinilor procesului penal și al activității operative de investigații;
7) spre deosebire de procesul penal, documentarea operativă poate fi înfăptuită atît pînă la pornirea urmăririi penale, cît și în timpul desfășurării acesteia.
Informația obținută ca urmare a prelucrării operative este reflectată în documentele operative de serviciu, este analizată din punctul de vedere al estimării suficiente pentru utilizarea acesteia în cadrul procesului penal sau, în caz de neconfirmare, pentru adoptarea deciziei privind încetarea prelucrării.
Activitatea operativă de investigații, deși are aceleași scopuri ca și procesul penal, este o activitate distinctă a organelor competente să efectueze acțiuni operative de investigații. Aceste două activități sînt reglementate prin diferite izvoare de drept. Procedura penală asigură garanții la un nivel mai înalt decît activitatea operativă de investigații, în vederea protejării drepturilor legale și a intereselor persoanelor.
Activitatea operativă de investigații se desfășoară respectîndu-se anumite principii speciale, printre care oportunitatea și ofensivitatea, îmbinarea metodelor publice și secrete. Ea întrunește măsuri în vederea depistării, cercetării și fixării datelor inițiale. Scopul principal al activității operative de investigații constă în culegerea informațiilor pentru a stabili intenția criminală a unei persoane concrete, în întreprinderea de acțiuni cu privire la curmarea faptelor ilicite, pe cînd procedura penală pune accentul pe acțiunile ce țin de descoperirea infracțiunii comise și înfăptuirea justiției.
Informația stabilită în urma desfășurării activității operative de investigații poartă un caracter de orientare, accesoriu și este utilizată pentru a înainta versiuni și planuri în vederea intentării unui proces penal pe viitor. Informația colectată și perfectată corespunzător Codului de procedură penală are valoare probatorie. Datele de fapt obținute în urma activității operative de investigat pot fi admise ca probe numai în cazurile în care ele au fost administrate și verificate prin intermediul mijloacelor prevăzute în art.93 alin.(2) CPP, în conformitate cu prevederile legii procesuale, cu respectarea drepturilor și libertăților persoanei sau cu restrîngerea unor drepturi și libertăți, autorizată de instanța judecătorească art.93 (alin.(4) CPP).
În concluzie, menționăm că între activitatea operativă de investigații și procesul penal există o legătură reciprocă, menirea primei fiind contribuția nemijlocită la buna desfășurare a procesului penal, prin cercetarea obiectivă, imparțială și multilaterală a faptelor pasibile de pedeapsă penală, astfel asigurîndu-se aplicarea echitabilă a justiției.
Capitolul II. Acțiuni procesuale specifice dispuse în cadrul examinării plângerilor a infracțiunilor de vatamare inenționta medie a integritații corporale sau a sănătății.
2.1. Descrierea fabulei.
Revizuirea hotărîrilor irevocabile este o cale extraordinară de atac, de retractare, de regulă nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia se poate obține desființarea hotărîrilor și încheierilor irevocabile și rejudecarea pricinii în cazurile expres prevăzute de lege.
Obiect al revizuirii îl constituie hotărîrile, încheierile și deciziile irevocabile ale tuturor instanțelor judecătorești. Subiecții cu drept de sesizare în instanța de revizuire sunt:
– Părțile și alți participanți la proces;
– Persoanele care nu au participat la proces dar care sunt lezate în drepturi prin hotărîrea, încheierea sau decizia emisă;
– Agentul guvernamental, în cazurile în care R. M. este acționată la C.E.D.O.
Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri rămase irevocabilă prin neatacare, se soluționează de instanța care s-a pronunțat asupra fondului. Cererea de revizuire împotriva unei hotărîri, care, fiind supusă căilor de atac, a fost menținută, modificată sau casată cu emiterea uneo hotărîri noi, se soluționează de instanța care a menținut, modificat sau emis o altă hotărîre.
Cererea declarată de agentul guvernamental se examinează la CSJ. Cererea de revizuire se depune doar în temeiurile și termenele prevăzute de lege:
– Dacă s-a constatat prin sentință penală irevocabilă, comiterea unei infracțiuni, în legătură cu pricina care se judecă, revizuirea se cere în termen de 3 luni din ziua în care sentința a devenit irevocabilă.
– Dacă au devenit cunoscute unele circumstanțe sau fapte esențiale ale pricinii, care nu au fost și nu au putut fi cunoscute revizuentului, dacă acesta dovedește că a întreprins toate măsurile pentru a afla circumstanțele și faptele esențiale în timpul judecării anterioare a pricinii. În acest caz, cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni din ziua în care i-au devenit cunoscute.
– Dacă instanța a emis o hotărîre cu privire la drepturile persoanelor care nu au fost atrași în proces, cererea de revizuire se depune în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de circumstanțele respective.
– Dacă s-a anulat sau modificat hotărîrea, sentința sau decizia instanței judecătorești care au servit drept temei pentru emiterea hotărîrii sau deciziei a cărei revizuire se cere, în termen de 3 luni din ziua în care persoana interesată a luat cunoștință de hotărîrea, sentința sau decizia luată.
– Dacă CEDO a derulat o procedură de reglementare pe cale amiabilă, într-o cauză unde figurează ca parte în proces R. M. Cererea de revizuire se depune în interiorul termenului de derulare a procedurii de reglementare pe cale amiabilă la CEDO.
– Dacă CEDO a constat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale care poate fi remediată cel puțin parțial, prin anularea hotărîrii pronunțate de o instanță de judecată națională. Cererea de revizuire se depune în termen de 6 luni după emiterea hotărîrii CEDO.
Cererea de revizuire se examinează conform regulilor generale de procedură. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizurii și la faptele pe care se întemeiază. Neprezentarea participanților la proces legal citați nu împiedică examinarea cererii. Administrînd probele prezentate, instanța trebuie să dea răspuns dacă sunt sau nu temeiuri de revizuire.
Instanța se pronunță printr-o încheiere de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă sau de a admitere a cererii de revizuire și de casare a hotărîrii deciziei revizuite.
Potrivit deciziei Colegiului penal lărgit a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul în anulare declarat de avocatul Micu Andrei și casează total decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 09 aprilie 2013 în privința condamnatului Y, deoarece recursul procurorului a fost greșit admis. Menține decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 21 noiembrie 2012, conform căreia procesul penal în privința inculpatului Y pe art. 152 alin. (1) Cod penal a fost încetat, din motivul că părțile s-au împăcat. Decizia este irevocabilă.
Prin sentința Judecătoriei Botanica, mun. Chișinău din 05 mai 2012, persoana X a fost condamnat în baza art. 152 alin. (1) Cod penal la 2 ani închisoare. În temeiul art. 90 Cod penal, executarea pedepsei aplicate a fost suspendată condiționat pe un termen de probă de 2 ani. Acțiunea civilă a fost admisă în principiu, urmînd ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunțe instanța în ordinea procedurii civile. 2. În fapt, instanța de fond a constatat că la 23 ianuarie 2011, inculpatul Budu Gheorghe, aflîndu-se în apartamentul nr. 8 de pe str. N. Zelinski 28/5, mun. Chișinău, ulterior în ograda aceluiași bloc locativ, urmărind scopul vătămării integrității corporale, în cadrul unui conflict spontan iscat cu partea vătămată persoana Y, intenționat i-a aplicat acestuia mai multe lovituri cu pumnii și picioarele în regiunea feței, capului și mîinilor, cauzîndu-i vătămare corporală medie. Instanța a reținut că vinovăția inculpatului este dovedită prin cumulul de probe administrate pe caz și a calificat acțiunile lui în baza art. 152 alin. (l) Cod penal, ca vătămarea medie a integrității corporale și a sănătății, care nu este periculoasă pentru viață și nu a provocat urmările prevăzute la art. 151 Cod penal, dar care a fost urmată de dereglarea îndelungată a sănătății.
La aplicarea pedepsei instanța a ținut cont că inculpatul a comis o infracțiune mai puțin gravă, nu are antecedente penale, că circumstanțe agravante lipsesc și a concluzionat că corectarea lui este posibilă prin condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, în conformitate cu prevederile art. 90 Cod penal.
Avocatul W a declarat apel, solicitînd inițial casarea sentinței, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărîri prin care inculpatul să fie achitat, deoarece fapta lui nu întrunește elementele infracțiunii incriminate. În instanța de apel, avocatul și inculpatul au modificat apelul optînd pentru încetarea procesului penal în legătură cu împăcarea părților. Ei au invocat că inculpatul recunoaște vina, se căiește sincer de cele comise, a achitat integral părții vătămate prejudiciul cauzat, fiind întocmită și prezentată instanței o cerere de împăcare semnată de părți și avocații lor.
A declarat apel și partea vătămată Z, cerînd inițial casarea sentinței în latura civilă, rejudecarea cauzei și pronunțarea unei noi hotărîri, prin care să fie admisă integrală acțiunea civilă. În instanța de apel partea vătămată a prezentat recipisa privind primirea de la inculpat 1500 euro în contul despăgubirilor morale și materiale, solicitînd încetarea procesului penal în legătură cu împăcarea părților.
Potrivit deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 21 noiembrie 2012, ambele apeluri au fost admise, casată sentința și pronunțată o nouă hotărîre potrivit modului stabilit pentru prima instanță.
În temeiul art. 391 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală, procesul penal în privința lui Y pe art. 152 alin. (1) Cod penal a fost încetat din motivul împăcării părților. Instanța de apel a relevat că instanța de fond a reținut starea de fapt în sarcina inculpatului conform prevederilor art. 152 alin. (1) Cod penal, fiind probată totalmente vinovăția lui în cadrul judecării cauzei. Conform art. 16 Cod penal infracțiunea prevăzută la art. 152 alin. (1) Cod penal se atribuie la categoria celor mai puțin grave, iar în conformitate cu art. 276 alin. (5) Cod de procedură penală, la împăcarea părții vătămate cu inculpatul urmărirea penală încetează. Împăcarea este personală și produce efecte dacă intervine pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești. Art. 466 alin.(2), (3) Cod de procedură penală stipulează că hotărîrea primei instanțe și hotărîrea instanței de apel rămîn definitive la data pronunțării deciziei în apel. De asemenea și art. 391 alin. (1) pct. 1) Cod de procedură penală prevede că se adoptă o sentința de încetare a procesului penal, dacă părțile s-au împăcat. În temeiul acestor împrejurări, instanța de apel a concluzionat că pe caz nu există impedimente pentru încetarea procesului penal, ori acordul de împăcare între inculpat și partea vătămată a avut loc în condițiile de libera exprimare a voinței de împăcare, fiindu-le explicate părților consecințele împăcării.
Procurorul a declarat recurs ordinar, în care a solicitat casarea deciziei instanței de apel și menținerea sentinței instanței de fond. Recurentul a specificat că alin. (2) al art.109 Cod penal prevede că împăcarea este personală și produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale și pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare. Împăcarea în timpul judecării cauzei poate avea loc numai pînă în momentul cînd instanța de judecată se înlătură pentru deliberare și adoptarea sentinței.
Dacă pînă la acest moment împăcarea nu a avut loc, ea nu mai poate fi admisă la următoarele etape, prevăzute de căile de atac, deoarece în cadrul acestora se verifică temeinicia și legalitatea soluțiilor adoptate. În timpul judecării cauzei, cereri de împăcare din partea inculpatului ori a părții vătămate nu au fost depuse și asupra acestei situații instanța de fond nu s-a pronunțat cu o concluzie din lipsă de temei. Din materialele dosarului rezultă că cererea de împăcare a fost înaintată în ședința instanței de apel din 21 noiembrie 2012, adică după retragerea completului de judecată pentru deliberare, ceea ce contravine prevederilor art. 109 Cod penal.
La fel, instanța a examinat și admis apelurile apărătorului inculpatului și părții vătămate care au fost introduse tardiv. Astfel, conform materialelor dosarului penal, instanța de apel a expediat părților informația referitor la redactarea sentinței la 08 mai 2012. Chiar dacă în cauză nu există nici o dovadă ce ar confirma primirea de către părți a înștiințării date, la 18 mai 2012 inculpatul Y a înaintat o cerere prin care a solicitat permisiunea de a face copii a materialelor cauzei penale. Cerere ce a fost admisă în aceiași zi, fapt confirmat și de inculpat în instanța de apel, care a explicat că copii din cauza penală a făcut în ziua cînd a înaintat cererea.
În continuare, apelul a fost depus de către apărătorul inculpatului, care nu a participat la judecarea cauzei în instanța de fond, la 05 iunie 2012, adică după 18 zile din momentul cînd inculpatul a făcut cunoștință cu materialele dosarului penal, făcînd și copii din dosar.
În asemenea circumstanțe, în situația cînd acuzarea în instanța de apel a invocat tardivitatea apelului, colegiul penal urma în decizia sa să se refere la chestiunea vizată.
Prin decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 09 aprilie 2013, recursul a fost admis, casată total decizia instanței de apel și menținută sentința instanței de fond. Instanța a constatat că apelul apărării a fost declarat în termen, că concluzia primei instanțe este una legală și întemeiată, fiind examinată cauza sub toate aspectele complet și obiectiv, facîndu-se o apreciere a probelor în conformitate cu prevederile art. 101 Cod de procedură penală și just a încadrat acțiunile inculpatului în baza art. 152 alin. (1) Cod penal, ca vătămarea intenționată medie a integrității corporale și a sănătății, care nu este periculoasă pentru viață și nu a provocat urmările prevăzute la art. 151, dar care a fost urmată de dereglarea îndelungată a sănătății.
La stabilirea pedepsei inculpatului, prima instanță, ținînd cont de prevederile art. 61, 75 Cod penal, corect i-a aplicat o pedeapsă penală în limitele prevăzute de lege, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, conform art. 90 Cod penal. Prin urmare, prima instanță a pronunțat o sentință legală, întemeiată și motivată, în care se cuprind temeiurile de fapt și de drept care au dus la pronunțarea soluției respective.
Totodată, conform art. 109 alin. (2) Cod penal, împăcarea în timpul judecării cauzei poate avea loc numai pînă la momentul cînd instanța de judecată se înlătură pentru deliberare și adoptarea sentinței. Dacă pînă la acest moment împăcarea nu a avut loc ea nu mai poate fi admisă la următoarele etape, prevăzute de căile de atac, deoarece în cadrul acestora se verifică temeinicia și legalitatea soluțiilor deja adoptate.
Conform materialelor dosarului, în timpul judecării cauzei în prima instanță cereri de împăcare din partea inculpatului ori a părții vătămate, nu au fost depuse și asupra acestei situații instanța de fond nu s-a pronunțat cu o careva concluzie din lipsă de temei. Cererea de împăcare a fost întocmită la 16 noiembrie 2012, la etapa examinării apelurilor, adică după retragerea completului de judecată a primei instanțe pentru deliberare, ceea ce contravine prevederilor art. 109 alin. (2) Cod penal.
Astfel, recursul procurorului urmează a fi admis, cu casarea totală a deciziei instanței de apel și menținerea sentinței primei instanțe, deoarece apelurile au fost greșit admise. La 28 mai 2013, avocatul W a declarat în numele condamnatului recurs în anulare, în care solicită casarea deciziei Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 09 aprilie 2013, și menținerea deciziei Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 21 noiembrie 2012.
Recurentul a invocat că:
a) potrivit art. 422 Cod de procedură penală, termenul de recurs este de 30 de zile de la data pronunțării deciziei. Decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 21 noiembrie 2012. Termenul de recurs pentru decizia dată a expirat la data de 21 decembrie 2012. Însă, recursul a fost declarat tardiv la 02 ianuarie 2013.
În același timp, instanța de recurs nici nu s-a pronunțat în decizia adoptată, asupra tardivității recursului ordinar declarat de procuror, tardivitate despre care apărătorul inculpatului a atras atenția în referința depusă și a menționat despre aceasta în cadrul ședinței de judecată. Aceste fapte au condus la violarea art. CEDO și restrîngerea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare a inculpatului;
b) prin prisma dispozițiilor art. 109 Cod penal, împăcarea produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale și pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare.
Dat fiind faptul că în dispozițiile normei date nu este exhaustiv menționat, pînă la retragerea cărui complet de judecată, a cărei instanțe este vorba – în fond, apel sau recurs, se impune concluzia că împăcarea poate interveni în orice fază a procesului penal, atît la judecarea pricinii în primă instanță, cît și la judecarea apelului sau chiar și a recursului unei cauze. Art. 20 și 26 din Constituția R. Moldova, art. 6 din CEDO, consfințesc dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, fără a-i crea careva impedimente în apărarea drepturilor și libertăților sale, în cazul dat dreptul la împăcare a părților într-un proces penal, iar art. 13 CEDO interzice limitarea dreptului unei persoane la un recurs efectiv – dreptul inculpatului și al părții vătămate la împăcare, urmînd ca procesul penal să fie încetat, stabilind faptul că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale.
Astfel, decizia instanței de recurs este afectată de eroarea încălcării dreptului părților la împăcare, într-un proces penal. Judecînd recursul în anulare în raport cu materialele cauzei și motivele invocate, Colegiul penal conchide că acesta urmează a fi admis din următoarele considerente. Potrivit art. 453 alin. (1) Cod de procedură penală, hotărîrile irevocabile pot fi atacate cu recurs în anulare în scopul reparării erorilor de drept comise la judecarea cauzei, în cazul în care un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente a afectat hotărîrea atacată.
Conform art. 6 pct. 44) și Cod de procedură penală, viciu fundamental în cadrul procedurii precedente, care a afectat hotărîrea pronunțată, se consideră încălcarea esențială a drepturilor și libertăților garantate de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, de alte tratate internaționale, de Constituția Republicii Moldova și de alte legi naționale. În aspectul prescripțiilor de drept vizate, se impun următoarele concluzii.
În primul rînd, cu referire la motivul recurentului reproduse în pct. 7 lit. a) din prezenta decizie, se atestă că, conform art. 422 Cod de procedură penală, termenul de recurs este de 30 de zile de la data pronunțării deciziei. Potrivit art. 231 alin. (3) Cod de procedură penală, la calcularea termenelor pe zile nu se ia în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua în care acesta se împlinește. În corespundere cu art. 418 alin. (1), 338 alin. (2)-(4), 340 alin. (1) Cod de procedură penală, instanța de apel pronunță public dispozitivul hotărîrii, fapt despre care se consemnează în procesul-verbal; hotărîrea motivată se pronunță la fel public, în termen de pînă la 30 de zile.
Conform procesului-verbal al ședinței de judecată, instanța de apel a pronunțat dispozitivul deciziei la 21 noiembrie 2012, iar decizia motivată a fost pronunțată în ședința publică din 12 decembrie 2012 (f.d. 55). Deci, decizia atacată a fost pronunțată în condițiile legii la 12 decembrie 2012, iar termenul de 30 zile pentru depunerea recursului ordinar urma să expire la sfîrșitul zilei de 12 ianuarie 2013. Totodată, potrivit datei de pe ștampila cancelariei, recursul ordinar al procurorului a fost înregistrat la Curtea Supremă de Justiție la 04 ianuarie 2013, adică acesta a fost declarat în termenul prevăzut de lege (f. d. 65). Prin urmare, argumentul recurentului că instanța de recurs ar fi admis un recurs ordinar tardiv este absolut neîntemeiat (pct. 5 – 7 din decizie).
În al doilea rînd, în raport cu motivul recurentului reproduse în pct. 7 lit. b) din prezenta decizie, se reține că, conform art. 109 alin. (1) și (2) Cod penal, împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, prevăzute la capitolele II–VI din Partea specială, precum și în cazurile prevăzute de procedura penală. Împăcarea produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale și pînă la retragerea completului de judecată pentru deliberare.
Potrivit art. 276 alin. (1) și (5) Cod de procedură penală, urmărirea penală se pornește numai în baza plîngerii prealabile a victimei în cazul infracțiunilor prevăzute în articolele: 152 alin.(1), … Cod penal. La împăcarea părții vătămate cu inculpatul în cazurile menționate urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală. Împăcarea este personală și produce efecte doar dacă intervine pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești.
Astfel, art. 109 Cod penal prescrie că împăcarea părților poate avea loc atunci cînd cauza se judecă de către instanța de fond, cînd completul s-a retras pentru deliberare cu adoptarea sentinței respective. Or, conform Codului de procedură penală Titlului II, intitulat “JUDECATA”, cuprinde capitolele I-VI. Dintre acestea, Capitolul III reglementează judecarea cauzei penale în prima instanță, procedură, care este descrisă în amănunte în patru secțiuni. Secțiunea a 4-a este dedicată anume unei faze speciale a procedurii de judecare – “Deliberarea și adoptarea sentinței”.
Prin urmare, pînă la acest moment părțile se pot împăca în cazul infracțiunilor prevăzute de alin. (1) al art. 109 Cod penal, cu excepția celor prevăzute de alin. (1) al art. 276 Cod de procedură penală. Imposibilitatea de a admite împăcarea părților la următoarele căi a procesului penal, cai ordinare de atac – Apelul și Recursul, rezultă din prevederile art. 230 Cod de procedură penală, care stipulează în alin. (2) că în cazul în care pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen, nerespectarea acestuia impune pierderea dreptului procesual și nulitatea actului efectuat peste termen. Fazele următoare a judecării cauzei sînt căi de verificare a temeiniciei și legalității hotărîrii judecătorești, inclusiv și în partea aplicării procedurii împăcarii părților, potrivit legii materiale și procesual penale.
Totodată, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 276 alin. (1) Cod de procedură penală, împăcarea poate interveni oricînd în cursul procesului penal: la urmărirea penală, în instanța de fond, de apel, de recurs – dacă pentru unele infracțiuni nu există calea apelului, dar numai pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii. Or, în corespundere cu art. 466 alin. (2) și (3) Cod de procedură penală, hotărîrile primei instanțe și instanței de apel rămîn definitive la data pronunțării deciziei în apel. Circumstanțele enunțate atestă în mod clar și concludent că concluziile conținute în descriptivul deciziei instanței de recurs că în cauza de pe rol, privind condamnarea inculpatului pentru comiterea infracțiunii prevăzuteă la art. 152 alin. (1) Cod penal, împăcarea părților și încetarea procesului penal nu erau posibile la faza judecării apelului, este neîntemeiată, contravine stipulărilor art. 276 alin. (1), (5) Cod de procedură penală și reprezintă erori de drept de natura unui viciu fundamental în cadrul procedurii precedente care a afectat hotărîrea contestată (pct. 4 și 6 din decizie).
Astfel, drepturile inculpatului la un proces echitabil, garantate de art. 6 CEDO, au fost încălcate în mod vădit, deoarece a fost ignorată miza acestuia pe faptul că prescripțiile legislației procesual-penale naționale în propria cauză vor fi respectate și încetarea procesului penal față de el îl va absolvi de executarea unei pedepse penale, nefiind dependent pe viitor de incapacitățile și decăderile din drepturi legate de antecedentul penal.
Conform art. 457, 435 alin. (1) pct. 2) lit. a) Cod de procedură penală, instanța de recurs admite recursul, casează total hotărîrea atacată și menține hotărîrea instanței de apel, cînd recursul a fost greșit admis.
Prin urmare, erorile de drept comise de instanța de recurs, constituind un viciu fundamental care a afectat hotărîrea atacată, impun soluția admiterii recursului în anulare, casării deciziei instanței de recurs și menținerea deciziei instanței de apel, deoarece recursul ordinar al procurorului a fost greșit admis.
În conformitate cu prevederile art. 435 alin. (1) pct. 2) lit. a), 453 alin.(1), 457 Cod de procedură penală, Colegiul penal al Curții Supreme de Justiție,
Prin urmare recursul în anulare declarat de avocatul W a fost admis și casează total decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 09 aprilie 2013 în privința condamnatului W, deoarece recursul procurorului a fost greșit admis. Menține decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 21 noiembrie 2012, conform căreia procesul penal în privința inculpatului Y pe art. 152 alin. (1) Cod penal a fost încetat, din motivul că părțile s-au împăcat.
2.2. Aspecte comune a infractiunilor de vatămare intenționată a integrității corporala in Capitolul II Cod Penal al Republicii Moldova.
Viata omului este ocrotita de legea penala intr-un cadru mai larg, de ocrotire a persoanei si a principalelor atribute ale acesteia: viata, integritatea corporala, sanatatea, libertatea, s.a.
Aceste insusiri ale persoanei sunt constituite in valori pe care statul are menirea si obligatia sa le ocroteasca, sa le asigure existenta si dezvoltarea, valori ce nu reprezinta realitati izolate, exclusiv individuale, ci au o importanta sociala, in jurul lor formandu-se si dezvoltandu-se relatii interumane, conferindu-le, de asemenea, caracterul de valori sociale.
Savarsirea oricaror infractiuni contra persoanei, aducand atingerea uneia din valorile sociale care reprezinta atribute, insusiri ale persoanei, pune in pericol sau vatama relatiile sociale care s-au format si se desfasoara pe baza acestor valori sociale.
Legea penala ocrotind valorile sociale privind persoana, apara totodata, relatiile sociale care se nasc si se dezvolta in jurul acestor valori.
În analiza obiectului infractiunilor contra vietii ar trebui sa se distinga intre obiectul juridic generic al infractiunilor contra persoanei, intre obiectul juridic specific fiecareia dintre infractiunile componente ale acestei categorii si obiectul material al infractiunii.
Infractiunile contra persoanei au ca obiect juridic generic ansamblul relatiilor sociale care se constituie si se desfasoara in legatura cu apararea persoanei, privita sub totalitatea atributelor sale (viata, integritate, inviolabilitate sexuala, libertate si demnitate).
Este cunoscut ca aceste infractiuni prezinta un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanta valorilor sociale si de gravele urmari pe care le pot avea pentru comunitate savarsirea acestor infractiuni, iar pe de alta parte, de faptul ca infractiunile contra persoanei se realizeaza, de regula, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente si au o prezenta deseori mai ridicata in raport cu alte categorii de infractiuni.
Incriminarea faptelor care aduc atingere vietii persoanei, constituind o sectiune distincta (intitulata omucidere), tine seama de existenta unui obiect juridic comun al subgrupului infractiunilor contra vietii, si anume, acel manunchi de relatii sociale care se formeaza si se dezvolta in jurul acestei valori sociale, viata omului, relatii sociale ocrotite de lege.
Ca expresie a vointei societatii, legea penala apara viata omului nu ca bun individual ci ca un bun social, ca o valoare suprema pentru existenta colectivitatii insasi. Aceasta indreptateste pe legiuitor sa pretinda tuturor cetatenilor sa-si respecte reciproc viata si sa se abtina de la orice fapte care ar aduce atingere acestei valori sociale, si implicit, intereselor vitale ale comunitatii.
Fiecare din aceste infractiuni au si un obiect juridic special constituit din relatiile sociale referitoare la fiecare din atributele esentiale ale persoanelor luate in parte si privite ca drepturi absolute ale acestora, opozabile erga omnes. Aceste drepturi, denumite si drepturi personale nepatrimoniale sunt inseparabil si indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantata si se ocroteste personalitatea omului, atat sub aspect fizic si material, impotriva faptelor care aduc atingere existentei fiintei umane ori integritatii sale corporale, cat si sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber in societate cu respectarea atributelor personalitatii sale.
Viata omului dobandeste adevarata semnificatie si valoare numai in cadrul relatiilor sociale; dreptul nu reglementeaza decat relatii sociale si nu o ipotetica relatie a individului cu el insusi, explicandu-se astfel, de ce nu este posibila incriminarea si sanctionarea incercarii de sinucidere. Aceasta nu este de conceput, nu pentru ca o persoana nu ar avea dreptul sa-si ridice viata sau ca fapta nu ar fi de natura sa alarmeze societatea, ci pentru ca, in aceasta situatie, nu se poate vorbi de o relatie sociala cu privire la viata.
O persoana nu poate stabili relatii sociale cu sine insasi, drept urmare, lipseste obiectul juridic special al ocrotirii penale, adica relatia sociala care se creeaza in jurul acesteia si confera semnificatie acestei valori devenita o valoare sociala.
Activitatea infractionala indreptata impotriva persoanei umane are ca obiect material corpul victimei, privit ca o entitate materiala, ca o totalitate de functii si procese organice care mentin o persoana in viata, ca o unitate anatomica si fiziologica, fizica si psihica, atunci cand prin actiune sau inactiune ilicita sunt vizate valori precum viata sau integritatea corporala.
Nu are relevanta daca acel corp apartine unei persoane tinere sau in varsta, daca persoana este sau nu in deplinatatea facultatilor psihice sau fizice. Este necesar insa ca persoana respectiva sa fie in viata, indiferent daca a fost si viabila in momentul nasterii, ori daca este normala din punct de vedere anatomo-fiziologic, adica daca are sau nu o constitutie care sa prezume ca va trai mai departe.
Nu are importanta nici daca victima ar fi un muribund sau o persoana pe care o astepta o moarte apropiata si nici daca era pe punctul de a-si ridica singura viata; legea noastra penala nu acorda nici o relevanta consimtamantului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cat persoana ar mai fi trait daca nu era ucisa este lipsita de orice relevanta sub aspectul existentei infractiunii.
Se cere insa ca faptuitorul sa actioneze asupra corpului acesteia si nu asupra propriului corp (aceste situatii, de regula, nu au relevanta penala decat daca se aduce, concomitent atingere si altor valori).
Referitor la situatiile concrete in care se desfasoara procesul mortii unei persoane este dificil de adoptat reguli absolute. Medicii iau in considerare insa, doua situatii distincte si anume: moartea clinica, determinata de incetarea functiilor aparatului respirator si ale aparatului circulator si moartea cerebrala sau biologica (se instaleaza ceva mai tarziu, dupa o stare de coma cu o durata mai scurta sau mai lunga, in functie de cauza mortii).
Între aceste doua momente, desi functiile sistemului nervos central, respirator si circulator sunt oprite, viata mai poate fi salvata, in unele cazuri, daca se intervine prin metodele de reanimare, lucru care nu mai este posibil dupa ce a intervenit moartea cerebrala sau biologica. Daca actiunea agresiva, violenta de suprimare a vietii intervine intre cele doua momente precizate anterior – moartea clinica si moartea biologica- , se impune retinerea in sarcina infractorului a infractiunii de omor simplu, calificat sau deosebit de grav dupa caz.
În ceea ce priveste subiectul activ nemijlocit (autorul) al infractiunilor contra persoanei, poate sa fie orice persoana deoarece, de regula, legea nu prevede cerinta ca subiectul sa aiba vreo calitate. Numai la unele infractiuni, legea cere ca subiectul activ sa aiba o anume calitate (de exemplu: la pruncucidere, subiectul activ trebuie sa aiba calitatea de mama a nou-nascutului; la infractiunea de incest subiectul trebuie sa fie un ascendent sau descendent, ori frate sau sora).
Infractiunile contra vietii savarsite cu intentie se pot comite si in participatie (coautorat, instigare, complicitate), fie ca este vorba de participatie proprie sau improprie, in afara de cazul cand subiectul activ trebuie sa aiba calitate determinata (calitatea de mama a nou-nascutului). În acest caz, coautoratul este exclus.
Subiectul pasiv (victima) al infractiunilor contra vietii este persoana fizica lezata prin savarsirea faptelor incriminate.
De regula, subiect pasiv al infractiunii poate fi orice persoana, de putine ori legea cerand o anumita calitate subiectului pasiv (exemplu: calitatea de copil nou-nascut in cazul art. 177 Cod penal); alteori calitatea subiectului pasiv constituie o agravanta a infractiunii (exemplu: calitatea de sot sau ruda apropiata la infractiunea de omor calificat).
Subiectul pasiv devine victima infractiunii dupa savarsirea faptei, iar, uneori, poate avea un rol semnificativ in producerea rezultatului infractional, studierea rolului victimei in provocarea faptei ilicite nu constituie, insa, o preocupare a dreptului penal, ci a criminologiei.
Sub aspectul elementului material, aceste infractiuni se comit de regula, prin actiune (ucidere, lovire).
La unele infractiuni elementul material nu se poate realiza decat prin actiune, iar la altele este posibila si inactiunea ca modalitate a elementului material( de exemplu in cazul infractiunii de pruncucidere, mama voind sa ucida copilul fiind sub influenta tulburarii provocate de nastere cu intentie nu acorda copilului asistenta necesara, in final producandu-se moartea acestuia ).
De obicei, mijloacele de savarsire a faptei sunt irelevante, totusi, in multe cazuri, folosirea unor anumite mijloace conditioneaza fie existenta infractiunii in forma simpla, fie existenta unor forme mai grave. Uneori locul sau timpul savarsirii faptei conditioneaza existenta infractiunii ca atare sau a unei forme calificate, insa infractiunile contra vietii nu prezinta cerinte speciale in acest sens, ele putand fi savarsite in orice moment si in orice loc. Numai exceptional, in cazul infractiunii de pruncucidere, legea cere ca fapta sa fie comisa imediat dupa nastere.
Totodata, infractiunile contra vietii, fiind infractiuni conditionate de producerea unui rezultat, implica intotdeauna stabilirea raportului de cauzalitate intre fapta savarsita si rezultat (moartea victimei).
Stabilirea formei de vinovatie cu care a actionat faptuitorul si a modalitatilor acesteia, corespunzatoare fiecarei forme, prezinta importanta pentru incadrarea juridica a faptei si, uneori, pentru individualizarea pedepsei (sanctiunii).
Mobilul cu care a actionat faptuitorul sau scopul urmarit de acesta nu prezinta relevanta pentru existenta infractiunii ci doar pentru dozarea pedepsei, dar ca exceptie, uneori, legiuitorul a prevazut in textul de lege mobilul sau scopul, fie ca o cerinta a textului incriminator, fie ca o circumstanta agravanta.
Infractiunile contra vietii persoanei sunt susceptibile, de regula, de o desfasurare in timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte cum ar fi: actele pregatitoare sau tentativa, care, desi posibila la majoritatea infractiunilor contra vietii, totusi nu este incriminata ca atare. Tentativa este posibila sub forma celor trei situatii: imperfecta, perfecta si improprie, insa legea nu sanctioneaza tentativa decat in cazul omorului.
Consumarea infractiunilor contra persoanei are loc in momentul cand se produce urmarea imediata, descrisa in norma de incriminare. Faptele contra vietii persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalitati normative: simple, calificate(atenuante, agravante).
Fiecare modalitate normativa poate cunoaste, la randul ei, numeroase modalitati faptice, de realizare concreta, determinate de imprejurarile in care fapta a fost comisa, in raport cu mijloacele folosite, cu locul si timpul, cu relatiile dintre infractor si victima, cu mobilul.[14] În ceea ce priveste sanctionarea acestor infractiuni, legea prevede unele dintre cele mai aspre pedepse principale, inclusiv detentiunea pe viata in alternanta cu pedeapsa inchisorii in cazul omorului deosebit de grav.
2.3 Caracteristica generala a componențelor de infracțiuni prevăzute în Capitolul II Codul Penal al Republicii Moldova
Caracteristic pentru subiectul componențelor de infracțiuni prevăzute de art. art. 151, 152, 156 și 157 este faptul că marea majoritate a făptuitorilor fac parte din categoria infractorilor primari, cei mai mulți autori de fapte comise cu violență aflandu-se in momentul săvarșirii faptei sub influență alcoolului. 40 Decizia Colegiului Penal al Curții Supreme de Justiție al RM din 07.11.2007 nr. 1ra-1163/2007
La săvarșirea infracțiunilor cu violență ponderea o dețin făptuitorii fără ocupație și cei care in general nu au o sursă de venituri. Insă, pot fi comise infracțiunile analizate și la comandă, adică subiectul poate fi și profesional.
O altă trăsătură specifică a acestui grup de infracțiuni o constituie faptul că dacă in marea majoritate a cazurilor infractorii au acționat individual, și in majoritatea cazurilor urmările prevăzute in art. art. 151, 152, 156 și 157 CP al RM fost comise in urma acțiunilor huliganice. Insă, la nivelul ultimelor ani s-a observant o evidentă creștere a procentului celor care se organizează in grup pentru a săvarși infracțiuni insoțite de violență, cu urmările prevăzute in articolele analizate.
Referitoare la victime reflectă ingrozitoarele suferințe fizice și psihice la care sunt supuse. Astfel de fapte au un impact deosebit asupra societății, dand naștere unui sentiment din ce in ce mai mare de nesiguranță și suscitand o mare neliniște in randul oamenilor de bună credință.
Subiectul vătămării intenționate grave a integrității corporale sau a sănătății este persoana fizică responsabilă, care la momentul săvarșirii infracțiunii a implinit varsta de 14 ani.
In teoria generală a infracțiunii se face distincție intre mai multe tipuri de conținut al infracțiunii, ținandu-se seama fie de structura conținuturilor, fie de diferitele variante in care o faptă anumită este incriminată sau de formele infracțiunii. Autorul A. Borodac clasifică componențele de infracțiune in baza următoarelor criterii: gradul de periculozitate al faptei, modul de descriere a elementelor componenței de infracțiune in legea penală, specificul structurii componențelor. Aici menționez vătămarea intenționată medie a integrității corporale sau a sănătății(art. 152 din CP al RM), care poate duce la dereglarea bunei funcționări a organelor și integrității țesuturilor , insă nu poate fi urmată de pierderea organului nici de incetarea funcționării acestuia , de pierderea permanentă de cel putin o treime din capacitatea de muncă , spre deosebire de urmările prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenționată gravă a integrității corporale sau a sănătății .
Stabilind că la momentul actual al dezvoltării societății noastre huliganismul constituie o infracțiune răspandită și periculoasă, care atentează la ordinea publică, liniștea cetățenilor și care, deseori, conduce la săvarșirea altor infracțiuni mult mai grave, se impune, cu certitudine, activitatea organelor de resort in vederea eradicării acestui fenomen infracțional. Pentru realizarea cu succes a luptei contra actelor huliganice o deosebită importanță o are cunoașterea legii penale referitoare la aceste incriminări, a specificului de incadrare a faptelor săvarșite in limitele cadrului legal prevăzut, precum și capacitatea de delimitare a huliganismului de alte conținuturi normative stipulate in legea penală.
Luand in considerație faptul că la calificarea huliganismului, in practica judiciară, apar unele dificultăți privind la delimitarea acestei incriminări de cele contra persoanei, apeland la anumite modalități ale conținuturilor normative ale infracțiunii (și anume: componențe simple și complexe, componențe de bază și cu circumstanțe agravante), trecute prin prisma analizei instituției concurenței normelor juridico-penale, tentăm de a determina delimitarea huliganismului de vătămarea corporală, săvarșită cu intenții huliganice in ipoteza noii legislații penale.
Trasarea unei limite intre huliganismul și cauzarea vătămării a integrității corporale sau a sănătății reprezintă o sarcină a politicii penale pe care le promovează statul. Tocmai stabilirea corectă a gradului de protecție juridică a fenomenului, supus influențării din partea statului, constituie una dintre cele mai dificile operațiuni pe care legiuitorul trebuie s-o realizeze la o anumită etapă istorică. Rezultatul acestei operațiuni il reprezintă evaluarea precisă a gradului și a caracterului de pericol social pe care il prezintă infracțiunile nominalizate.
Prezintă o deosebită importanță teoretică și practică delimitarea infracțiunilor de vătămare a integrității corporale sau a sănătății de infracțiune de huliganism, prevăzută de art. 287 CP al RM. Profesorul rus A.I. Rarog accentuează că huliganismul, legat de atentarea la persoana umană și infracțiunile contra sănătății persoanei se deosebesc in baza semnelor aspectului subiectiv al conținutului normativ: orientarea actelor criminale, scopul și motivul infracțiunii. Ținand cont de faptul că motivele de săvarșire a acestor infracțiuni au importanță deosebită pentru aprecierea corectă a celor săvarșite și pentru stabilirea pedepsei, organele abilitate trebuie să clarifice, in toate cazurile, aceste circumstanțe obligatorii.
In conformitate cu pct. 9 al Hotărarii Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr.4 din 19.06.2006 „Cu privire la practica judiciară in cauzele penale despre huliganism”[45], instanțele judecătorești urmează să delimiteze huliganismul de alte infracțiuni in dependența de sensul și orientarea intenției făptuitorului, de motivele, scopurile, și circumstanțele acțiunilor săvarșite de el.
Legea penală (art. 287 CP al RM) definește huliganismul drept acțiuni intenționate care incalcă grosolan ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, insoțite de aplicarea violenței, de opunerea de rezistență reprezentanților autorităților sau altor persoane care curmă actele huliganice, precum și acțiunile care, prin conținutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deosebită.
Astfel, teoria și practica dreptului penal a stabilit că infracțiunile sus – menționate se deosebesc in primul rand că obiectul juridic special al huliganismului il constituie relațiile sociale cu privire la ordinea publică. Prin ordinea publică se ințelege un sistem stabil de relații sociale, care asigură o ambianță liniștită de conviețuire in societate, de inviolabilitate a persoanei și a integrității patrimoniului, precum și activitatea normală a organelor și instituțiilor publice. La randul său, obiectul juridic special infracțiunilor prevăzute de art. 151, 152, 156 și 157 CP al RM il formează relațiile sociale cu privire la sănătatea persoanei. Necesitatea determinării obiectului juridic special are o deosebită importanță ținand cont de faptul, că acest moment va influența in mod direct asupra calificării acțiunilor făptuitorului. Așa, in cauza de invinuire a lui Muntean V.C., care aflandu-se in relații personale dușmănoase cu victima, a cauzat victimei vătămarea integrității corporale. Insă, instanța de judecată in cadrul ședinței de judecată a stabilit că acțiunile infractorului au fost insoțite de incălcarea gravă a ordinii publice, din care considerente acțiunile lui Muntean V.C. au fost calificate ca huliganism.
Latura obiectivă a infracțiunii se realizează prin acțiuni. Dispoziția alin. (1) al art. 287 din CP al RM fiind alternativă, acțiunile de huliganism pot fi diverse:
a) acțiuni care incalcă grosolan ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, insoțite de aplicarea violenței asupra persoanelor sau de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe;
b) acțiuni care incalcă grosolan ordinea publică și exprimă o vădită lipsă de respect față de societate, insoțite de opunerea de rezistență reprezentanților autorităților sau altor persoane care curmă actele huliganice;
c) incălcarea grosolană a ordinii publice și exprimarea unei vădite lipse de respect față de societate, insoțită de acțiuni care, prin conținutul lor, se deosebesc prin cinism;
d) incălcarea grosolană a ordinii publice și exprimarea unei vădite lipse de respect față de societate, insoțită de acțiuni care, prin conținutul lor, se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită.
Astfel, din cele menționate rezultă, că latura obiectivă a huliganismului se exprimă in exclusivitate in acțiuni. La randul său latura obiectivă a infracțiunilor prevăzute de art. art. 151, 152, 156 și 157 CP al RM poate fi exercitată și prin inacțiuni.
Insultele, loviturile, cauzarea vătămărilor corporale medii, grave și alte acțiuni de acest fel, săvarșite in familie, apartament, in privința rudelor, cunoscuților și provocate de relațiile personale ostile etc., vor fi calificate in baza articolelor
In dreptul penal in vigoare, vătămarea intentionată gravă deține un loc important in sistemul general al pedepselor. Legile penale interne au cunoscut insă, in timp și spațiu reglementări diverse privind pedepsele pentru acest tip de infracțiune. Insă, pedeapsa inchisorii este ea insăși– ne corespunzătoare din mai multe puncte de vedere, considerandu-se că dacă ar trebui executate in intregime ar avea un caracter ireparabil integral.
Infracțiunile contra integrității sau a sănătății corporale datorită particularităților pe care le prezintă, ocupă un loc distinct. Ținand cont de aceste aspecte, legiuitorul moldav, dezvoltand ideea că in centrul preocupărilor unei societății democratice se situează persoana, viața și sănătatea – in calitate de valori sociale primordiale, care necesită o asigurare juridical multilaterală a situat
Capitolul cu privire la infracțiunile contra vieții și sănătății in primele Capitole ale Părții Speciale al Codului penal al Republicii Moldova. Infracțiunile contra integrității sau a sănătății persoanei constituie o subgrupă a infracțiunilor contra persoanei, in care se cuprind acele fapte de pericol social, săvarșite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferință fizică sau o vătămare a integrității corporale ori a sănătății sale.
2.4 Considerații generale in legislația modernă a țarilor occidentale.
Infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol (titlu) distinct în legislațiile tuturor statelor. În cadrul acestui capitol persoana este ocrotită prin norme penale privind viața persoanei, integritatea corporală și sănătatea, libertatea, onoarea sau demnitatea persoanei.
Codurile penale moderne și cele contemporane incriminează, fără excepție, faptele de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății. În legislațiile moderne, aceste infracțiuni au chiar o mare frecvență, fenomen explicabil față de condițiile de viață.
Dreptul englez Common law deosebește următoarele tipuri de vătămări ale integrității corporale: assault reprezintă atacul sau amenințarea cu violență fizică și battery, care reprezintă violență sau lovituri. Prin assault se subințelege situația cand invinuitul, prin acțiuni deschise, amenință sau incearcă să se atingă de corpul victimei fără acordul acesteia, astfel incat ultima avea toate motivele să creadă că invinuitul putea să-și realizeze intenția. Noțiunea de assault dată de Miller pentru S.U.A. inseamnă incercarea sau chiar tentativa dea produce suferințe fizice prin intermediul forței sau violenței (forse or violence), sau pagube (hurt) altei persoane. Tentativa sau incercarea trebuie să se realizeze sub forma acțiunii active și deschise și nu prin intermediul cuvintelor sau pregătirii, care nu sunt suficiente pentru a recunoaște noțuinea de assault.
Noțiunea de assault este apropiată după conținut de noțiunea injuriei din dreptul roman și include următoarele trăsături definitorii:
1) vătămarea integrității corporale;
2) dezonorarea prin acțiune;
3) infracțiuni contra libertății persoanei;
4) unele infracțiuni sexuale, cum ar fi atingerile amorale și altele.
Din noțiunea de assault se desprinde și noțiunea de battery, care supune un tip de assault, exprimat prin realizarea efectivă a forței fizice. Battery are loc atunci, cand subiectul infracțiunii intenționat sau din imprudență a aplicat forța in mod direct și real, chiar și intr-o măsură neinsemnată, față de corpul reclamantului fără acordul ultimului. Un astfel de tip de violență poate fi realizată prin intermediul unei arme.
Assault reprezintă doar tentativa, iar battery- aplicarea forței, astfel realizand tentativa assault. Assault poate sa nu să se finalizeze cu battery, insă battery include in componența sa in mod obligatoriu assault.
Noțiunea de battery presupune acțiune, spre exemplu:
1) a scuipa pe cineva;
2) a-l impinge cu forța pe cineva din cale;
3) a asmuți cainele asupra cuiva, cu scopul de a-l mușca.
Prin assault se subințelege orice tentativă, chiar sub cea mai neinsemnată formă, de aplicare a violenței. Insă din momentul cand apar primele elemente, fie neinsemnate, ale violenței asupra persoanei, spre exemplu, dacă a fost numai ruptă haina acesteia, insă cu scopul de a răni persoana, acțiunea se califică drept battery.
In dreptul modern englez noțiunea de assault cuprinde cazurile cand assault occasioning actual bodily barm, adică atunci cand este adus un prejudiciu real integrității corporale și cand există răni sau alte vătămări ale integrității corporale grave.
Unul din cazurile particulare de calificare a assault in Common law este maim-mayhem. Noțiunea mayhem era cunoscută incă in dreptul European medieval. Ea insemna că victima era schilodită, slăbită sau lipsită de rațiune in așa grad, incat ea nu mai putea sa opună rezistență sau această rezistență slăbea considerabil.
Infracțiunile maim-mayhem pot fi reprezentate sugestiv prin următoarele exemple:
1) scoaterea ochilor persoanei;
2) tăierea de miini;
3) tăierea de picioare;
4) lipsirea persoanei de orice alt organ, de care ea se folosește in luptă.
In dreptul din majoritatea statelor din S.U.A. aceasta categorie de infracțiuni cade sub incidența infracțiunilor fellony. Din punct de vedere al laturii subiective, atat la omor, cit și ia vătămările integrității corporale grave, dreptul englez și cel american cer expres exteriorizarea intenției față de acțiune.
Modalitatea de aplicare a vătămărilor integrității corporale grave in dreptul S.U.A, nu are importanță. În legislația în vigoare a Franței se deosebesc cateva tipuri de vătămare a integrității corporale. Atat pentru aceste infracțiuni, cit și pentru omor, sunt prevăzute un șir de circumstanțe care califică sau atenuează aceste crime. In calitate de acțiuni principale sunt recunoscute rănile, loviturile, acțiunile voluntare sau violente, săvarșite intenționat.[50]
In calitate de circumstanțe agravante (calificatoare) pot servi:
1) premeditarea și panda;
2) acțiunile vizate care au provocat o boală sau o incapacitate de muncă pe un termen mai mare de 20 de zile;
3) acțiunile criminale in urma cărora a survenit invaliditatea, paralizia unui membru al corpului sau alte boli incurabile, orbirea, pierderea unui ochi ș.a.
4) provocarea intenționată a rănilor sau a loviturilor care au dus la deces dacă subiectul infracțiunii n-a dorit acest rezultat;
5) acțiunile premeditate sau pinda in urma cărora a survenit moartea;
6) rănile provocate intenționat sau pinda care au dus la pierderea unui organ.
Legislația germană cunoaște următoarele tipuri ale vătămării integrității corporale:
1) vătămarea integrității corporale intenționată (vorsutzliche);
2) torturile corporale;
3) vătămarea sănătății.
Aceste infracțiuni vor fi considerate calificate dacă victima va fi 0 rudă pe linie ascendentă; dacă ele sunt săvarșite cu mijloace deosebit de periculoase; dacă a avut loc un atac neașteptat și mișelesc; dacă atacul a fost săvarșit de cateva persoane, sau dacă acest atac a fost periculos pentru viață. in două cazuri vătămările integrității corporale vor fi calificate după rezultat:
1) pierderea unui organ, mutilarea, desfigurarea;
2) survenirea morții.
Legislația elvețiană clasifică vătămările integrității corporale in:
1) vătămări ale integrității corporale simple;
2) vătămări ale integrității corporale grave.
Prin vătămări ale integrității corporale simple se subințelege pri-cinuirea vătămărilor integrității corporale sau a sănătății fără consecințe periculoase.Vătămările integrității corporale sunt considerate grave in următoarele cazuri:
1) cand rana reprezintă pericol pentru viață;
2) cand are loc mutilarea sau pierderea funcționării unei părți a corpului, a unui organ important;
3) cand vătămările au provocat pierderea stabilă a capacității de muncă;
4) cand vătămările au dus la neputință fizică sau la boală psihică;
5) cand sunt urmate de o mutilare gravă și iremediabilă a integrității corporale;
6) cand vătămările au prejudiciat integritatea corpului sau starea psihică ale persoanei.
Acțiunile violente care nu au avut consecințe pentru integritatea corporală și sănătatea persoanei sunt pedepsite doar in urma unei Plangeri, depuse de victimă. In legislațiile actuale din alte țări, infracțiunile contra vieții ocupă, de asemenea, un loc prioritar. Astfel, in Codul penal italian aceste infacțiuni sunt prevăzute in cap. I din Titlul 12, Cartea a doua, sub denumirea de "Delicte contra vieții, integrității sau sănătății".
În Codului penal austriac din 23 ianuarie 1974, Capitolul I din partea specială este destinat infracțiunilor contra vieții și integrității corporale. Conform art. 83, fapta prin care s-a pricinuit o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane se pedepsește cu închisoare de până la un an sau amendă; din interpretarea art. 84, se deduce că vătămarea trebuie să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 24 de zile. Conform art. 90, fapta prin care se pricinuiește o vătămare a integrității corporale sau sănătății unei persoane, cu consimțământul acesteia, constituie infracțiune numai dacă reprezintă o încălcare a bunelor moravuri.
Codul penal spaniol reglementează, de asemenea, infracțiunile contra persoanei. Titlul III, intitulat "Vătămările", situat în partea a doua a acestui cod (intitulată “Infracțiunile și pedepsele acestora”) este destinat infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale sau sănătății. Conform art.147, fapta săvârșită cu violență, prin orice mijloace, împotriva integrității fizice sau psihice a persoanei, prin care s-a produs o vătămare ce necesită pentru vindecare, în afara unei prime asistențe facultative, tratament medical sau chirurgical, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Simpla supraveghere sau urmărirea facultativă a cursului evoluției vătămării nu se consideră tratament medical. Conform al.(2) al art.147, dacă fapta, în raport de mijlocul folosit sau rezultatul produs, este mai puțin gravă, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 6 luni sau amendă. Fapta prin care s-a pricinuit unei persoane, prin orice mijloace, o vătămare neprevăzută ca infracțiune în Codul penal spaniol, precum și fapta care constă în lovirea sau alte violențe care nu au pricinuit vătămări dacă au fost săvârșite, în decurs de un an, de patru ori, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. (art. 147 coroborat cu art. 617 Cod penal spaniol).Fapta prin care s-a pricinuit unei persoane, prin orice mijloace, o vătămare a integrității fizice sau psihice neprevăzută ca infracțiune în acest cod, precum și fapta constând în lovirea sau alte acte de violență care nu au produs o vătămare, săvârșite împotriva uneia dintre persoanele prevăzute la art. 173.2 – și anume, împotriva soțului sau unei persoane legată printr-o legătură de afectivitate similară, chiar dacă nu conviețuiesc, sau asupra descendenților, ascendenților sau fraților naturali sau prin adopție sau afinitate, ai săi, ai soțului sau ai concubinului, sau asupra minorilor sau persoanelor cu handicap care locuiesc cu aceasta sau care se află sub autoritatea lor paternă, tutela, curatela, protecția sau îngrijirea în fapt a soțului sau a concubinului, sau asupra unei persoane care, la adăpostul oricărei alte relații, este integrată în nucleul de conviețuire familială, precum și asupra persoanelor care, prin deosebita lor vulnerabilitate sunt în custodia sau în îngrijire în centre publice sau private- se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu muncă în folosul comunității, precum și cu interzicerea unor drepturi. (art. 153 coroborat cu art. 173.2 Cod penal spaniol).
Codul penal suedez, adoptat în 1962 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1965, reglementează infracțiunile contra vieții și sănătății în Capitolul 3 din partea specială, intitulată "Infracțiuni". Conform Sectiunii 2, fapta prin care s-a produs unei persoane o vătămare corporală, afecțiuni sau suferințe sau prin care persoana a fost adusă într-o stare de neputință sau într-o altă stare similară, se pedepsește cu închisoare de până la 2 ani, iar dacă fapta nu este considerată gravă, cu amendă sau închisoare de până la 6 luni. Conform Secțiunii 12, în cazul în care fapta nu este gravă, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă.
Conform art. 218 din Codul penal din Tunisia, fapta prin care, cu intenție s-a produs rănirea sau lovirea unei persoane, sau care constă în săvârșirea altor acte de violență se pedepsește cu închisoare de 1 an și amendă. Dacă fapta a fost săvârșită de către un descendent sau de către concubin se pedepsește cu închisoare de 2 ani și amendă. Atunci când fapta a fost comisă cu premeditare, pedeapsa este închisoare de 3 ani și amendă. Retragerea plangerii prealabile de către ascendenți sau de către concubin duce la încetarea procesului penal. Conform alineatului final al art.218, tentativa se pedepsește.
În partea specială a Codului penal ceh, care se întinde de la art. 91 la art. 295, structurată în 12 capitole, infracțiunile contra vieții și sănătății sunt reglementate în Capitolul VII. Conform art. 221 alin.(1), fapta prin care, cu intenție, s-a pricinuit vătămarea sănătății unei persoane se pedepsește cu închisoare de până la 2 ani.
Codul penal din Estonia, din 6 iunie 200152 reglementează în Capitolul 9, intitulat "Infracțiuni contra persoanei", în Secțiunea 2, actele de violență împotriva persoanei. Conform art.121 fapta prin care s-a adus atingere sănătății unei persoane sau lovirea, rănirea sau orice altă faptă prin care s-au pricinuit suferințe fizice se pedepsește cu amendă sau cu închisoare de până la 3 ani.
Conform articolului 89 din Codul penal din Argentina (din 21 decembrie 1982) fapta prin care s-a produs unei persoane o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, neprevăzută în alte dispoziții din acet cod (ceea ce înseamnă că nu trebuie să fi avut consecințele prevăzute la art. 90, 91 și următoarele: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, punerea în primejdie a vieții persoanei, incapacitate permanentă de muncă, sluțirea, etc.) se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 1 an.
Codul penal italian din 19 octombrie 1930, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a.. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții și integrității sau sănătății, în capitolul II delictele contra onoarei, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Conform art.582, fapta prin care s-a pricinuit integrității fizice sau psihice a persoanei o vătămare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani. Dacă fapta a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare cel mult 20 de zile de îngrijiri medicale și nu a avut nici una dintre consecințele prevăzute la art. 583 și 585 (pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, punerea în primejdie a vieții persoanei, etc.), acțiunea penală se pune în mișcare la plângere prealabilă.
Noul Cod penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994, în titlul II, denumit "Infracțiuni contra persoanei", în Capitolul II incriminează faptele îndreptate contra integrității fizice sau psihice a persoanei. Situat în Secțiunea 1, intitulată "Infracțiuni săvârșite cu intenție contra integrității fizice a persoanei", în Subsecțiunea 2 intitulată "Actele de violență", art. 222-13, alin. (1) prevede că actele de violență care au produs o incapacitate de muncă de cel mult 8 zile sau care nu au avut drept consecință o asemenea incapacitate se pedepsesc cu închisoare de 3 ani și amendă dacă au fost săvârșite: aupra unui minor sub 15 ani; asupra unei persoane a cărei vulnerabilitate, datorată vârstei, bolii, unei deficiențe fizice sau psihice sau stării de sarcină, este evidentă sau cunoscută de către făptuitor; împotriva ascendenților sau adopatorilor; împotriva unui judecător, procuror, avocat, membru al jandarmeriei, al poliției, vameșilor, etc. sau împotriva soțului, ascendenților sau descendenților direcți ai acestor persoane sau care locuiesc, în mod obișnuit cu aceste persoane; împotriva unui funcționar public; împotriva unui martor, victimei sau părții civile, în vederea împiedicării participării într-o cauză; datorită apartenenței sau neapartenenței la o comunitate etnică, națională, rasistă sau religioasă; datorită orientării sexuale a victimei; de către sotul sau concubinul victimei; de către o persoană din cadrul unei autorități publice; de mai multe persoane împreună; cu premeditare; prin folosire de arme; în cadrul unei instituții de învățământ; de către major asupra unui minor; în mijloacele de transport în comun.
Codul penal din Republica Albania din 1 iunie 1995 reglementează infracțiunile contra integrității fizice a persoanei în Capitolul 2, intitulat "Infracțiuni contra persoanei", în Secțiunea III, "Infracțiuni intenționate împotriva sănătății persoanei". Conform art. 89, fapta care constă în lovirea cu intenție a unei persoane, care a avut drept consecință o incapacitate temporară de muncă de cel mult 9 zile, se pedepsește cu amendă sau închisoare de până la 2 ani. Fapta care constă în atacul săvârșit împotriva integrității corporale a unei personae – atac care s-ar putea finaliza sau nu cu o vătămare- precum și orice alte acte de violență se pedepsesc cu amendă. Dacă fapta a avut drept consecință o incapacitate temporară de muncă de cel mult 9 zile, se pedepsește cu amendă sau închisoare de până la 6 luni (art. 90)
Codul penal, Român adoptat prin Legea nr. 301 din 2004, operează asupra părții speciale unele modificări esențiale atât sub aspect conceptual, dar și structural. Reașezarea infracțiunilor pe titluri si capitole s-a realizat în raport cu noua viziune ce există în prezent la nivel internațional referitor la importanța valorilor sociale periclitate prin săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală, acordând prioritate ocrotirii persoanei55. În cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută în noul Cod penal la art.185, în capitolul III intitulat "Infracțiuni contra integrității corporale și sănătății persoanei", au fost modificate sancțiunile, în vederea armonizarii legislației noastre penale cu legislația europeană: în cazul săvârșirii faptei prevăzute de alin.(1) al art.185, pedeapsa este închisoare de la 1 lună la 3 luni sau zile-amendă, în locul pedepsei cu închisoare de la 1 lună la 3 luni sau amendă prevăzută în art.180 alin.(1) din actualul Cod penal; pentru faptele
incriminate în alin.(2) și (3) art.185, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 1 an sau zile amendă – s-au unificat pedepsele prevăzute pentru faptele incriminate în cele două alienate –, în locul pedepsei cu inchisoare de la 6 luni la 1 an sau amendă prevăzută de alin.(11) al art. 180 și închisoare de la 3 luni la 2 ani în cazul alin.(2) al art.180 din actualul Cod penal; la alin.(4) al art.185, pedeapsa este închisoare strictă de la 1 la 2 ani sau zile amendă, în locul pedepsei cu închisoare de la 1 la 2 ani prevăzută de alin.(21) art.180 din actualul Cod penal. Având în vedere deficiențele și lacunele Legii nr. 301/2004-Codul penal, cu modificările ulterioare, constatate cu ocazia evaluării și analizei, în cadrul comisiei constituite în cadrul Ministerului Justiției, a aspectelor semnalate de instanțele judecătorești și parchete, precum și controversele privind interpretarea dispozițiilor acesteia, a rezultat concluzia că în forma actuală Legea 301/2004 – Codul penal adoptat în anul 2004- nu poate intra în vigoare, fiind necesară reanalizarea anumitor soluții propuse prin noul Cod penal și regândirea anumitor instituții pentru a oferi soluții viabile, moderne, dar mai cu seamă eficiente, în acord cu legislațiile penale occidentale și cu tendințele politicii penale europene.
Imposibilitatea juridică și materială a aplicării imediate a unor instituții prevăzute în noul Cod penal, datorată necorelărilor existente atât între dispozițiile acestuia, cât și între dispozițiile noului Codului penal și cele cuprinse în alte legi, având în vedere, de asemenea, necesitatea operării unor modificări structurale ale bazei materiale și a dezvoltării unei baze umane solide, care vor constitui premise ale funcționării unei reforme coordonate în materie penală, s-a impus amânarea intrării în vigoare a Legii nr.301/2004.
Luând în considerare faptul că prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2005 pentru modificarea Legii nr. 301/2004 s-a amânat intrarea în vigoare a Codului penal până la data de 1 septembrie 2006, iar până la această dată nu au fost posibile posibile promovarea și intrarea în vigoare a unui proiect de lege care să remedieze deficiențele constatate, prin Ordonanță de urgență nr. 50 din 28.06.2006, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 30.06.2006, privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcționări a instanțelor judecă-torești și parchetelor și pentru prorogarea unor termene, s-a amânat intrarea în vigoare a Legii 301/2004- Codul penal până la data de 1 septembrie 2008.
Aderarea României la Uniunea Europeană presupune, între altele, și adoptarea unor dispoziții legale care să fie în deplin consens cu numeroasele convenții internaționale încheiate între tările membre ale Consiliului Europei și ale Comunității Europene. Punerea de acord a legislației penale cu regle- mentările Uniunii Europene nu se poate concepe fără o deplină respectare a drepturilor omului.
Respectul față de ființa umană nu înseamnă numai recunoașterea și respectarea dreptului la viață, ci asigurarea protecției persoanei sub aspectul tuturor atributelor sale.
2.5 Studiul temei prezentate:
1. Prin „vătămare intenționată a integrității corporale sau a sănătății” trebuie de ințeles săvarșirea ilegală, in mod intenționat a oricărei acțiuni sau inacțiuni – de natura mecanică, fizică, chimică, biologică sau psihică – care a adus o atingere sănătății unei alte persoane, atingere exprimată in dereglarea (gravă, medie) a integrității atomice a organelor sau a țesuturilor corpului victimei, ori a funcțiilor acestora.
2. Din prevederile Constituționale rezultă, că legiuitorul privează dreptul la viață intr-o legătură inseparabilă cu dreptul la integritate fizică sau psihică. Dreptul la viață și integritate corporală constituie unul dintre puținele drepturi fundamentale ale omului care poate fi respectat și protejat. Din spectrul larg de drepturi și libertăți ale omului, cele mai importante sunt dreptul la viață, siguranța persoanei, integritatea fizică și psihică, deoarece erorile ce conduc la incălcarea acestor drepturi sunt practic irecuperabile.
Aceste drepturi urmează să fie protejate în condițiile actuale cu orice preț și cu orice mijloace.
3. Legea penală ocrotind, prin incriminarea faptelor care aduc atingere persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei, apără, totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă in jurul acestor valori. Concluzie a fost dedusă din considerentul, că săvarșirea oricărei infracțiuni, pune in pericol social sau vatămă o anumită valoare socială și prin aceasta amenință sau aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire depinde de apărarea valorii sociale.
4. Susținem opinia expusă in doctrina penală națională, fundamentarea științifică consistentă și amplă a concepției, potrivit căreia obiectul infracțiunii il formează valorile sociale și relațiile sociale, care necesită apărare penală, in a căror consolidare și dezvoltare este interesată societatea și cărora, prin comportamentul antisocial al unor persoane aparte sau al unor grupuri de persoane, li se aduce atingere esențială.
5. Cu privire la folosirea distinctă, in denumirile art.151, 152, 156, 157 CP al RM, a noțiunilor „integritate corporală” și „sănătate”, este necesar a menționa că intre conceptele „vătămare a sănătății corporale” și „vătămare a sănătății” există corelația de tip „parte-intreg”. Noțiunea de sănătate nu poate fi privită doar sub aspectul său psihic, ea ingloband cu necesitate și aspectul corporal (fizic, somatic). Deoarece in situația infracțiunilor de la art. 151, 152, 156 și 157 din CP al RM nu este lezată integritatea corporală, ca valoare socială distinctă de sănătate (inclusiv sub aspect corporal), la fel valoare socială, formula „vătămare a integrității corporale sau a sănătății” din denumirile celor cinci norme sus-amintite trebuie ințeleasă in sensul de „vătămare a sănătății”.
6. Din perspectiva apărării juridico-penale, sănătatea persoanei nu trebuie ințeleasă in sens ingust, ca rezultat, bun sau rău, al funcționării organismului omenesc. Ea trebuie percepută ca un statu-quo de felul său, ca o stare psihosomatică, oricare ar fi gradul de morbiditate, a unei persoane. De aceea, anomaliile, disfuncționalitățile sau deficiențele de ordin fizic sau psihic nu influențează in nici un fel asupra facultății persoanei de a beneficia, pe tot parcursul vieții, de apărarea sănătății sale prin mijloacele dreptului penal.
7. Considerăm, că obiectul juridic special al infracțiunilor investigate constituie corpul persoanei și anume organele anatomice, ce sunt prejudiciate in rezultatul comiterii infracțiunii.
8. Latura obiectivă a infracțiunilor analizate are următoarea structură: 1) fapta (acțiunea sau inacțiunea) prejudiciabilă de cauzare a vătămării grave a integrității corporale sau a sănătății; 2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a integrității corporale sau a sănătății; 3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă și urmările prejudiciabile.
Concluzia………………………………………………….
Apărarea vieții persoanei și îndeosebi, a vieții, constituie o preocupare constant, comună tuturor sistemelor de drept. Din orice orănduire socială, viața find ocrotită de lege nu atît ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei socitați, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței socității omenești.
În esență, prin sistemul părții speciale a dreptului penal se înțelege clasificare sau gruparea în anumite categorii, grupe, a tuturor infracținilor prevăzute în normele penale cuprinse în codul penal și în legile special în vigoare. Studiul normelor penale speciale se face, prin prisma celor prevăzute în normele penale generale, dar în elaborarea, interpretarea și aplicarea lor trebuie avute în vedere aspectele ce țin de specificul lor, cum ar fi valoarea socială ocrotită prin intermediul normelor de incriminare, natura, sfera de cuprindere, lotul pe care-l ocupă în ierarhia valorilor sociale etc. Ocrotirea relațiilor sociale, devine în acest mod, obiect al reglementărilor normelor penale special.
Dintre aceste forme de ocrotire juridică a relațiilor sociale, ocrotirea prin mijlocirea dreptului penal este cea mai energică, mai eficientă; în accelași timp ea este "ultima ratio", deoarece dreptul penal n-ar putea interveni decât acolo unde alte mijloace de ocrotire nu s-au dovedit ineficiente. Prin lucrarea de față vreau să atrag atenția asupra gravității faptelor săvârșite de către cei care au obligația de a respecta legea.
Viața este, fără îndoială, acel bun suprem pe care nu ți-l poți da ție însuțiți. O poți însă da – ori lua – altuia sau altora. Un extreme de bogat și divers ansamblu de cutume, percepte religioase și filosofice, de legi situează în îndelungata istorie a umanității apărarea vieții, protecția ei în vârful piramidei de norme morale și juridice. Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, individual sau colectiv, anarhic sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus în acest scop. Astfel, în opinia mea, viața poate fi socotită drept cea mai importantă valoare socială pe care legislația penală în genere, o apară împotriva infracțiunilor. Rațiunea acestui considerent îsi are originea în aceea că atingerea adusă vieții nu mai poate fi reparată, instalarea morții fiind un proces ireversibil. Într-o asemenea situație nu se mai poate face aplicare principiului restitutio in integrum. Doar în epoci întunecate, ( sclavagism, feudalism ) ridicare vieții cuiva care, ărin condiția sa social, era considerat un obiect oarecare ("res") nu contituie o nelegiuire supusă sistemului punitiv. Dar chiar și în astfel de societăți, cu o mai restrînsă arie de cuprindere a drepturilor omului, a lua viața unui semen în împrejurări aflate în afara cutumei sau a legii reprezenta o crimă pedepsită ca atare.
Odată cu evoluția societății, legislația specifică a fost accentuată și detaliată, constituindu-se din ce în ce mai pregnant într-un scut prohibitive în calea acelor indivizi tentați să ia viața unui om. Răpirea dreptului esențial al omului, dreptul la viață, nu poate rămâne nepedepsită. Dacă în cazul patrimoniului sau al altei valori sociale se pot ameliora efectele negative ale tulburării la care au fost supuse sau chiar există posibilitatea unei restabiliri a situației anterioare, prejudiciul adus vieții, ca valoare socială, nu mai poate fi remediată niciodată. Sub denumirea generică de "omucidere", Codul nostru penal incriminează faptele care aduc atingere vieții omului, ca atribut fundamental și indispensabil al persoanei umane și de care depinde existenta și ființa sa. Aceste incriminări sancționează cele mai grave atentate împotriva persoanei: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav, pruncuciderea, uciderea din culpa si determinarea sau înlesnirea sinuciderii.
Apărarea persoanei și îndeosebi, a vieții, constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. Din orice orânduire socială, viața fiind ocrotită de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești.
Legea ocrotește nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales, interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalti,conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății, care nu poate fi concepută decât ca formată din indivizi în viață.
Bibliografie.
– Constituția al Republicii Moldova ;
– Codul penal al Republicii Moldova ;
– Codul penal al Român
– Codul de procedură penală al Republicii Moldova
– Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.217-XII din 28.07.1990 (Tratate internaționale, 1998)
– Codul Deontologic al ONU pentru angajații organelor de drept. Adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 17.12.1979
– Regulile ONU privind protecția minorilor privați de libertate. Adoptate prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 45/113 din14.12.1990.
– Regulile Minime Standard ale ONU privind administrarea justiției juvenile („Regulile de la Beijing”). Adoptate prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 40/33 din 29.11.1985;
Teoria cu privire la cauzele penale
– Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului: Teoria și filosofia dreptului. Ed. ALL, București, 1997, pag. 92;5 Vladimir Hanga, Marii legiuitori ai lumii, București, 1977, pag. 75;
– Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Op. cit., pag. 92;
– Andrei Marin, Pagini alese din oratorii greci, București, 1969, pag. 20;
-Cele 9 Carmen Popa, Teoria Generală a Dreptului, ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 139; Ion Corbeanu, MariaCorbeanu, op. cit. p. 174;
– Sergiu Brinză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Țurcanu; Vladmir Grosu, Drept Penal, Volumul II, ed.
– Valerii Bujor, Vitalie Șleahtițchi, Omorul și vătămarea gravă a integrității corporale, Chișinău, 2003, ed. Univ.de Criminologie, p.3;
– Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, ed. Național, 1996, p. 13;
– Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracțiunile săvarșite cu violență, ed. Mirton(Timișoara), 2003, p. 1-5;
– București: Șansa, 1997, p.85; Zolyneak M. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iași: Chemarea, 1993, p.242;
-Oancea I. Drept penal. Partea Generală. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971, p.166; Boroi A. Drept penal. Partea Generală. – București: ALL Beck, 1999, p.106.
– Brinză Sergiu, Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. – Chișinău: Tipografia Centrală, 2022 Sergiu Brinză, Vitalie Stati, op.cit., p.48-49;
-Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială, p.241.
– Brinză S. Circumstanțele care ajută la stabilirea obiectului juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului
-Revista Națională de Drept. – 2005. – Nr.4. – P.2-6.
– Sergiu Brinză, Vitalie Stati, op.cit., p.89;
– Brinză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului, p.88.
-Botnaru S., Șavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. – Chișinău: Cartier, 2005, p.156.
– V. Bujor, V. Șleahtițchi, op. cit.,p. 9-11;
– Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 170-172, 2003;
– Botnaru S., Șavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală, Chișinău: Cartier, 2005, p.176.
– Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracțiunile săvarșite cu violență, ed. Mirton, Timișoara, 2003, p. 34-38
-Avram, T. Popovici, V. Cobașneanu, Cercetarea infracțiunilor contra persoanei (Ghidul ofițerului de urmărire penală)”,Editura ARC, Chișinău, 2004, p. 27 .
– Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. – București: Editura Academiei, 1972, p.36.
– Buletinul Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova, 2007, nr.1, p.11;
-Hotărarea Prezidiului Judecătoriei Supreme a RSSM din 04.07.1985;
– Pct. 10 al Hotărarii Curții Supreme citate;
– I. Dobrinescu, “Infracțiuni contra vieții persoanei”,Editura Lumina Lex București,1987, p. 63 .
-Valerii Bujor, Vitalie Șleahițchi, op. cit., p.32-43;
ORDONANȚĂ
de începere a urmăririi penale
Ofițer de urmărire penală din cadrul Comisariatului de Poliție al sectorului Rîșcani,municipiul Chișinău, locotenent-major de poliție Mircea Bulbucat, având în vederedatele stabilite ca urmare a autosesizării privind sustragerea a 4 (patru) anvelope deautomobil model „VAZ” în valoare de 1680 (una mie șase sute optzeci) lei, săvârșită la începutul lunii septembrie a anului curent din depozitul Întreprinderii de Stat „Agro-tehnica”, situat în mun. Chișinău, str. Vulturului, nr. 206, de către lăcătușul acestei între-prinderi Talanca Radu, și că din cuprinsul actului de sesizare rezultă o bănuială rezo-nabilă că a fost săvârșită o infracțiune de furt prevăzută în art. 186 alin. (1) din Codulpenal, în temeiul art. 274 alin. (2) din Codul de procedură penală,
DISPUN:
Începerea urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de furt, prevăzută înart. 186 alin. (1) din Codul penal, comisă de Talanca Radu, născut la 6 februarie 1964 în or. Călărași, Republica Moldova, domiciliat în mun. Chișinău, str. Mazililor, nr. 106/2,ap. 72.
PROCES-VERBAL privind constatarea dispariției dosarului penal
mun. Chișinău 1 aprilie 2006
Procuror în Procuratura sectorului Centru, municipiul Chișinău, jurist de rangul IIAbabii Chiril, examinând cererea lui Cercel Dionisie prin care solicită eliberarea hotă-rârii definitive în cauza penală nr. 1991813654,
A CONSTATAT:
Dosarul penal nr. 1991813654 privind acuzarea lui Cercel Dionisie în comiterea in-fracțiunii prevăzute în art. 119 alin. (2) din Codul penal (în redacția anului 1961) a fostexpediat la 13 septembrie 1991, în conformitate cu prevederile art. 192 din Codul deprocedură penală (în redacția anului 1961), în Judecătoria sect. Centru, mun. Chișinău,pentru examinare în fond.Conform scrisorii nr. 1117 din 2 februarie 2006 a Comisariatului de Poliție al sec-torului Centru, mun. Chișinău, în registrele de evidență și control ale cauzelor pena-le din Comisariatului de Poliție al sectorului Centru, mun. Chișinău, cauza penală nr.1991813654 a fost începută la 13 august 1991 în baza semnelor infracțiunii prevăzute în art. 119 alin. (2) din Codul penal (în redacția anului 1961) și a fost remisă, în confor-mitate cu prevederile art. 192 din Codul de procedură penală (în redacția anului 1961), în Judecătoria sect. Centru, mun. Chișinău.Conform răspunsului instanței de judecată din data de 9 februarie 2006, în înscri-surile din registrele și cartelele de evidență a corespondenței Judecătoriei sect. Cen-tru, mun. Chișinău, dosarul penal în cauză nu figurează. Înregistrări despre expedierea ulterioară a dosarului lipsesc.La fel, nu a fost stabilită aflarea acestui dosar în Procuratura sect. Centru, mun.Chișinău, sau în alte instituții.Cele arătate conduc la concluzia indubitabilă că dosarul penal a dispărut prin pierdere. În baza celor expuse și conducându-mă de prevederile art. 526 din Codul de pro-cedură penală, constat dispariția dosarului penal nr. 1991813654 privind acuzarea luiCercel Dionisie de comiterea infracțiunii prevăzute în art. 119 alin. (2) din Codul penal(în redacția anului 1961) în circumstanțele sus-indicate și, luând în considerație că mă-surile luate nu au condus la găsirea acestuia, consider necesară declanșarea procedu-rii de restabilire a dosarului penal .
Procuror în Procuratura Anenii-Noi, jurist de rangul I
În cazul dispariției unui dosar penal sau a unor documente din dosarul pe-nal, organul de urmărire penală sau președintele instanței judecătorești la care se afla
dosarul în cauză întocmește un proces-verbal prin care constată dispariția, circum-stanțele dispariției și arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lor.Pe baza procesului-verbal de constatare a dispariției dosarului penal sau a docu-mentelor din dosar se procedează la înlocuirea sau restabilirea dosarului ori docu-mentului dispărut.Prin dispariția dosarului penal sau a documentelor din dosar se înțelege pierderea,distrugerea, deteriorarea sau sustragerea lor.
ORDONANȚĂ
de începere a urmăririi penale
Ofițer de urmărire penală din cadrul Comisariatului de Poliție al raionului Briceni,căpitan de poliție Ruslan Banaru, examinând plângerea depusă de Morăraș Galina, încare anunță că la 10 iunie curent, în jurul orei 13, la marginea pădurii din apropiereasatului Trestieni, raionul Briceni, a fost violată de Poparcea Trofim, și având în vederecă din cuprinsul plângerii și materialele de control acumulate rezultă o bănuială rezo-nabilă că a fost săvârșită infracțiunea de viol, prevăzută în art. 171 alin. (1) din Codulpenal, în temeiul art. 55 alin. (4) și art. 274 alin. (1) din Codul de procedură penală,
DISPUN:
1. Începerea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de viol, prevăzută în art. 171alin. (1) din Codul penal, săvârșită de Poparcea Trofim, născut la 31 martie 1960 în sa-tul Mărcăuți, raionul Briceni, Republica Moldova, posesor al buletinului de identitateseria B nr. 38106327, eliberat de of. nr. 63, domiciliat în or. Briceni, str. Cosmonauților,nr. 18.2. Informarea persoanei care a depus plângere despre decizia luată.
Bibliografie.
– Constituția al Republicii Moldova ;
– Codul penal al Republicii Moldova ;
– Codul penal al Român
– Codul de procedură penală al Republicii Moldova
– Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, ratificată prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.217-XII din 28.07.1990 (Tratate internaționale, 1998)
– Codul Deontologic al ONU pentru angajații organelor de drept. Adoptat prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 34/169 din 17.12.1979
– Regulile ONU privind protecția minorilor privați de libertate. Adoptate prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 45/113 din14.12.1990.
– Regulile Minime Standard ale ONU privind administrarea justiției juvenile („Regulile de la Beijing”). Adoptate prin Rezoluția Adunării Generale a ONU nr. 40/33 din 29.11.1985;
Teoria cu privire la cauzele penale
– Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului: Teoria și filosofia dreptului. Ed. ALL, București, 1997, pag. 92;5 Vladimir Hanga, Marii legiuitori ai lumii, București, 1977, pag. 75;
– Gh. C. Mihai, Radu I. Motica, Op. cit., pag. 92;
– Andrei Marin, Pagini alese din oratorii greci, București, 1969, pag. 20;
-Cele 9 Carmen Popa, Teoria Generală a Dreptului, ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 139; Ion Corbeanu, MariaCorbeanu, op. cit. p. 174;
– Sergiu Brinză, Xenofon Ulianovschi, Vitalie Stati, Ion Țurcanu; Vladmir Grosu, Drept Penal, Volumul II, ed.
– Valerii Bujor, Vitalie Șleahtițchi, Omorul și vătămarea gravă a integrității corporale, Chișinău, 2003, ed. Univ.de Criminologie, p.3;
– Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, ed. Național, 1996, p. 13;
– Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracțiunile săvarșite cu violență, ed. Mirton(Timișoara), 2003, p. 1-5;
– București: Șansa, 1997, p.85; Zolyneak M. Drept penal. Partea Generală. Vol.II. – Iași: Chemarea, 1993, p.242;
-Oancea I. Drept penal. Partea Generală. – București: Editura Didactică și Pedagogică, 1971, p.166; Boroi A. Drept penal. Partea Generală. – București: ALL Beck, 1999, p.106.
– Brinză Sergiu, Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. – Chișinău: Tipografia Centrală, 2022 Sergiu Brinză, Vitalie Stati, op.cit., p.48-49;
-Borodac A. Manual de drept penal. Partea Specială, p.241.
– Brinză S. Circumstanțele care ajută la stabilirea obiectului juridic generic al infracțiunilor contra patrimoniului
-Revista Națională de Drept. – 2005. – Nr.4. – P.2-6.
– Sergiu Brinză, Vitalie Stati, op.cit., p.89;
– Brinză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului, p.88.
-Botnaru S., Șavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală. – Chișinău: Cartier, 2005, p.156.
– V. Bujor, V. Șleahtițchi, op. cit.,p. 9-11;
– Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 170-172, 2003;
– Botnaru S., Șavga A., Grosu V., Grama M. Drept penal. Partea Generală, Chișinău: Cartier, 2005, p.176.
– Valeriu Bujor, Octavian Pop, Aspecte criminologice privind infracțiunile săvarșite cu violență, ed. Mirton, Timișoara, 2003, p. 34-38
-Avram, T. Popovici, V. Cobașneanu, Cercetarea infracțiunilor contra persoanei (Ghidul ofițerului de urmărire penală)”,Editura ARC, Chișinău, 2004, p. 27 .
– Eliescu M. Răspunderea civilă delictuală. – București: Editura Academiei, 1972, p.36.
– Buletinul Curții Supreme de Justiție al Republicii Moldova, 2007, nr.1, p.11;
-Hotărarea Prezidiului Judecătoriei Supreme a RSSM din 04.07.1985;
– Pct. 10 al Hotărarii Curții Supreme citate;
– I. Dobrinescu, “Infracțiuni contra vieții persoanei”,Editura Lumina Lex București,1987, p. 63 .
-Valerii Bujor, Vitalie Șleahițchi, op. cit., p.32-43;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Actiuni Procesuale Specifice Dispuse In Cadrul Examinarii Plangerilor ale Infractiunilor de Vatamare Intentionata Medie a Integritatii Corporale sau a Sanatatii (ID: 126173)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.