Actiunea Civila

Introducerea-va fi redactată în 3-4 pagini, ea constituind argumentul opțiunii pentru tema lucrării și a cercetării realizate. În această parte a lucrării se va prezenta succint importanță și actualitatea temei abordate, motivându-se alegerea ei și pot fi,de asemenea, prezentate punctele de vedere existente în literatura de specialitate în ceea ce privește tema abordată. În această parte a lucrării se va prezenta,pe scurt, structura lucrării (numărul de capitole și titlul fiecărui capitol),rezumând conținutul capitolelor ( se va prezenta foarte pe scurt ce tratează fiecare capitol în parte).

-Capitolele–lucrarea de licență va conține între 3 și 8 capitole numerotate crescător, fiecare putând să aibă, în partea finală, o secțiune de concluzii, care să sintetizeze informațiile și/sau rezultatele prezentate în cadrul acelui capitol.

-Concluziile lucrării–în această parte a lucrării de licență/diplomă/disertație,

se regăsesc cele mai importante concluzii din lucrare, opinia personală privind rezultatele obținute în cercetare, precum și potențiale direcții viitoare de cercetare legate de tema abordată. Concluziile lucrării nu se numerotează ca și capitol.

e) Anexe(dacă este cazul) –acestea apar într-o secțiune separată, care nu se numerotează ca și capitol. Fiecare anexă se va menționa cel puțin o dată în textul lucrării. Anexele se numerotează crescător (Anexa 1, Anexa 2, etc).

f) Bibliografie–acesta este ultima parte a lucrării și va conține lista tuturor

surselor de informație utilizate de către absolvent pentru redactarea lucrării de licență/diplomă/disertație. Bibliografia nu se va numerota ca și capitol al

lucrării

50-80pg

Introducere

CAP. 1 Noțiunea și natura juridică a acțiunii civile

Acțiunea este mijlocul prin care, cu ajutorul legii, titularul unui drept subiectiv apelează la justiție pentru realizarea acelui drept. Dreptul subiectiv este definit ca fiind "posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ, în "virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și a moralei, să aibă o anumită conduită, să prețindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței coercitive statului, în caz de nevoie" pentru a determina pe cel ce a încălcat sau contestat dreptul, să înceteze și dacă au fost cauzate prejudicii să le repare.

Dreptul la acțiune este liantul dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă, deoarece acesta duce la transformarea unei noțiuni abstracte, noțiunea de acțiune civilă, într-o noțiune concretă, aceea de proces civil, prin care se urmărește valorificarea dreptului subiectiv.

Acțiunea civilă cuprinde în conținutul său totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea de drept.

Promovarea acțiunii civile nu este însă condiționată de existența dreptului material afirmat în justiție, astfel cum nici celelalte componente ale acțiunii civile nu sunt condiționate de existența unui asemenea drept. În domeniul justiției temeinicia sau netemeinicia unei cereri este tocmai obiectul investigației judiciare. Dacă este așa, și evident că o altă susținere nu poate fi primită, atunci ne apare cu multă evidență că acțiunea civilă se exercită independent de existența vreunui drept subiectiv sau cum se exprima unii autori chiar și atunci când pretenția care o însoțește a fost neîntemeiată.

Care este totuși elementul de legatură dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă? S-a arătat că acest element, nu poate fi decât "dreptul la acțiune" cu privire la a cărei natură juridică au fost însă de asemenea" exprimate puncte de vedere diferite. Astfel, s-a arătat că "dreptul la acțiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o garanție a realizării sale" sau că este "acea putere, intrinsecă și specifică dreptului subiectiv, în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat". Într-o altă opinie se consideră că dreptul la acțiune este un drept subiectiv general, nediferențiat, nelegat de fiecare drept subiectiv și care nu apare, nu se naște o dată cu încălcarea drepturilor subiective, ci preexistă acestora în conținutul capacității fiecărei persoane, fiind exercitat numai atunci când un anumit drept civil subiectiv i-a fost încălcat.

Este limpede deja, cât privește condițiile de existență, că dreptul, care are la origine un fapt juridic, și acțiunea ce izvorăște din conflictul de interese dintre părți, se deosebesc – sau pot să se deosebească – din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, sunt anumite drepturi care nu sunt apărate pe cale de acțiune. Desigur este vorba de o situație excepțională, dar se poate cita cazul obligațiilor naturale: dreptul există, nu însă și acțiunea. Pe de altă parte, sunt drepturi care, nefiind actuale, nu sunt sancționate cu o acțiune în realizare. Avem în vedere drepturile supuse unui termen sau unei condiții suspensive.

Cu privire la natura juridică sunt necesare următoarele precizări:

noțiunea de „drept subiectiv” și „acțiunea civilă”, deși sunt în strânsă legătură, aparțin unor ramuri diferite de drept: drept civil și respectiv, drept procesual civil;

noțiunea de acțiune nu este sinonimă cu cererea de chemare în judecată, întrucât au funcții diferite. Dreptul subiectiv civil și acțiunea trebuie să existe înainte de a introduce cererea, acesta fiind actul prin care se declanșează procesul civil, actul de investire a instanței;

legătura dintre dreptul subiectiv civil și acțiunea civilă, este dreptul la acțiune care constituie o garanție a realizării dreptului subiectiv.

În literatura de specialitate s-au dat interprețări diferite noțiunii de acțiune civilă, sensul comun al termenului fiind însă acela de proces.

Unul din elementele dreptului subiectiv civil este posibilitatea de a recurge la forța de constrângere a statului atunci când dreptul sau un interes legitim nu a fost respectat sau este contestat. În cazul în care dreptul subiectiv civil este încălcat sau contestat, titularul său poate să recurgă la forța coercitivă a statului pentru a determina pe cel ce a încălcat sau a contestat dreptul, să înceteze și, dacă au fost cauzate prejudicii, să le repare.

Acțiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de apărare a drepturilor încălcate sau a intereselor ocrotite de lege.

Rezultă deci că cele două ramuri ale dreptului unitar, dreptul civil și dreptul procesual civil se condiționează reciproc, întrucât dreptul procesual civil ca formă specială de constrângere, ajută la valorificarea dreptului subiectiv încălcat, acesta negăsindu-ți protecția în caz de contestare sau încălcare în cadrul dreptului material, iar dreptul procesual civil prin acțiunea civilă nu ar avea ce să apere dacă nu ar exista normele dreptului subiectiv civil.

Definiția legală a acțiunii civile

Înainte de a ne opri la o definiție a acțiunii civile, se impun unele precizări:

acțiunea civilă este de conceput numai în legătură cu protecția drepturilor subiective civile și a unor interese apărate de lege, pentru acestea calea justiției fiind obligatorie (exemplu: cererile posesorii, divorțul etc);

b) acțiunea civilă cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecția dreptului subiectiv sau a altor interese care se pot realiza numai pe calea justiției;

indiferent de dreptul ce se valorifică, acțiunea civilă cuprinde aceleași mijloace procesuale, este uniformă;

acțiunea se individualizează, devine proces imediat ce titularul dreptului subiectiv apelează la acțiune.

Având în vedere aceste precizări, putem spune că acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prin care, în cadrul procesului civil se asigură protecția dreptului subiectiv civil, prin recunoașterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat.

Din definită acțiunii, ca mijloc legal pus la dispoziția titularului dreptului subiectiv pentru a obține, prin mijlocirea organului de jurisdicție competent, recunoașterea acestui drept, în cazul contestării sale sau realizarea lui în cazul încălcării, rezultă următoarele trasături fundamentale:

a) acțiunea este un mijloc juridic legal care permite persoanei să solicite instanței să hotărască asupra cererii sale;

b) acțiunea presupune ca titularul dreptului să recurgă la un organ competent, investit cu atribuții jurisdicționale (ceea ce o deosebește de sesizarea adresată unui organ administrativ ierarhic superior, în vederea exercitării controlului de legalitate);

c) acțiunea are ca scop apărarea unui drept al unei persoane, care se pretinde a fi titular și care, fiind oprită de lege în a-și face dreptate singură, recurge la instanță pentru ca, prin constrângere judiciară, să-și realizeze dreptul.

1.2 Definiții doctrinale ale acțiunii civile

În literatura de specialitate nu există un punct de vedere comun cu privire la definirea acțiunii civile. După unii autori, „acțiunea civilă este mijlocul legal prin care o persoană cere instanței judecătorești fie recunoașterea dreptului său, fie realizarea acestui drept prin încetarea piedicilor puse în exercitarea să de o altă persoană sau printr-o despăgubire corespunzătoare”. După alt autor, „acțiunea este dreptul acordat oricărei persoane de a cere organelor judiciare ca prin mijloace organizate de lege și aplicând legea să se dea satisfacțiune intereselor care nu se pot realiza nici direct nici prin alte mijloace practice”.

Într-o altă opinie acțiunea civilă este „dreptul oricărei persoane de a reclama sau apăra în fața organelor de jurisdicție, drepturi sau interese aflate în stare de conflict, ori alte situații subiective care prin clarificarea lor juridică necesită intervenția justiției, iar prin aplicarea legii să se dispună asupra realizării sau exercitării lor în condițiile sau formele ce vor fi stabilite prin actul final de jurisdicție”.

O altă opinie susține că „ideea de acțiune încetează de a mai fi generală și abstractă, ea se restrânge, se individualizează, devenind sinonimă cu aceea de proces”.

Potrivit unui alt autor procesul ar fi forma de materializare și de dezvoltare a acțiunii, forma ei de viață, organizarea practică a acțiunii.

1.3 Acțiunea în dreptul actual

Dreptul civil cuprinde dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare și dreptul subiectului de a recurge la acțiune.

Dreptul la acțiune cuprinde o serie de drepturi cum ar fi: dreptul de a sesiza instanța, de a solicită probe, dreptul de a exercita căile de atac și de a obține executarea silită. Titularul poate folosi aceste drepturi doar dacă înțelege să folosească numai o parte din mijloacele procesuale ce alcătuiesc acțiunea.

Cu privire la conținutul dreptului la acțiune menționez:

natura juridică a formelor procedurale (sesizarea instanței, administrarea probelor, exercitarea căilor de atac, executarea silită), nu se schimbă ca urmare a faptului că am considera dreptul la acțiune ca element al dreptului subiectiv;

includerea în dreptul la acțiune a dreptului de executare silită nu contravine prevederilor legale care se referă distinct la dreptul la acțiune și la dreptul de a cere executarea silită. Dreptul la acțiune ar fi complet și lipsit de eficiență dacă nu ar cuprinde, atunci când se impune și dreptul de a obține executarea silită;

dreptul la acțiune ce are un obiectiv patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în temeiul stabilit de lege. (art.1 din Decretul nr. 167/1958).

Dreptul la acțiune se naște în momentul în care este încălcat, nesocotit dreptul subiectiv, dar pentru a se pune în mișcare formele procedurale ce alcătuiesc conținutul acțiunii este necesară și voința titularului acelui drept, ori a altor organe sau persoane cărora legea le recunoaște legitimarea procesuală activă.

Pentru exercitarea acțiunii se cer a fi îndeplinite și alte condiții:

dreptul subiectiv ce a fost încălcat sau nesocotit să fie actual;

partea să manifeste un interes;

capacitatea procesuală;

calitatea procesuală.

Din cele prezentate, rezultă că nu se confundă „dreptul la acțiune” cu „acțiunea”, întrucât acțiunea este generală, abstractă, ca un tot de mijloace procesuale și preexistă încălcării dreptului subiectiv.

Exista însă legătură între dreptul subiectiv și acțiune, care face ca acțiunea să împrumute din natura și caracteristicile dreptului dedus în judecată. Rezultă deci că dreptul pretins determină caracterul acțiunii și îi imprimă calificarea sa. Astfel, acțiunea va fi personală sau reală, conform naturii dreptului ce se valorifică, mobiliară sau imobiliară în funcție de bunul mobil ce formează obiectul dreptului. Acțiunea va fi imprescriptibilă sau intrasmisibilă după cum și dreptul ce se valorifică este imprescriptibil sau netransmisibil. Acțiunea nu se confundă nici cu cererea de chemare în judecată, întrucât în timp acțiunea este mijloc pus la dispoziția titularului dreptului subiectiv, cererea de chemare în judecată este actul de procedură prin care reclamantul folosește mijlocul legal de sesizare a instanței, fiind impropriu să se vorbească de „acțiunea de chemare înjudecată”.

CAP. 2 ELEMENTELE ACȚIUNII CIVILE

Acțiunea civilă presupune existența a trei elemente:

un element subiectiv: părțile

două elemente obiective: – obiectul

– cauza.

Potrivit unei alte opinii din literatura de specialitate, elementele acțiunii civile sunt: dreptul, un subiectiv activ, un subiect pasiv și obiectul.

Elementele acțiunii civile determină cadrul necesar, indispensabil al oricărei acțiuni și servesc la individualizarea acesteia în raport cu altă acțiune.

2.1 Părțile

În procesul civil părțile sunt reprezentate de către titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat și cel despre care se pretinde că l-a împiedicat pe titular în exercitarea firească a dreptului. În funcție de calea aleasă, prezentăm mai jos părțile ce pot fi întâlnite în procesele din cadrul justiției:

în fond vom avea reclamant și pârât;

în apel vom avea apelant și intimat;

la recurs părțile sunt recurentul și intimat;

contestator și intimat la contestație în anulare;

revizuent și intimat în cazul revizuirii;

la executarea silită părțile sunt creditor și debitor.

Părțile sunt cele între care exista raportul juridic dedus judecății, și nu reprezentanții acestora, întrucât numai lor le va fi opozabila hotărârea. Au calitate de parte și organele sau persoanele cărora legiuitorul le-a recunoscut calitatea procesuală activă.

Întrucât acțiunea este legata de dreptul subiectiv, aceasta nu poate fi concepută fără existența cel puțin a unei persoane care să fie interesată în apărarea dreptului său subiectiv nesocotit sau încălcat.

În momentul în care acțiunea este exercitată, intervine și a două persoană, aceea care a tulburat exercițiul normal al dreptului subiectiv. Așadar, vom întâlni o persoană care pretinde nesocotirea sau încălcarea dreptului subiectiv și alta care se opune acestor pretenții.

Cele două părți constituie elementul subiectiv al acțiunii, iar fără ele activitatea judiciară nici nu poate fi întreținută.

Două precizări se impun:

a) vorbind de părți avem în vedere persoanele între care s-a legat raportul juridic dedus judecății, iar nu reprezentanții lor legali sau convenționali care fizic pot sta în proces în locul lor. Au calitatea de parte și persoanele sau organele cărora – fără a fi implicate în raportul de drept material litigios – legea le recunoaște în mod expres posibilitatea să exercite acțiunea (de ex. procurorul);

b) părților legate inițial prin acțiune, li se pot adăuga și terțe persoane care, intrand înproces din initiativa lor sau a părților inițiale, dobândesc calitatea de părți.

2.2 Obiectul

Obiectul acțiunii este ceea ce se cere prin acțiunea respectiva, pretenția concretă a reclamantului, ca de exemplu, plata ori predarea unei sume de bani, executarea sau rezilierea unui contract, predarea unui bun, constatarea unui drept etc. Acesta este important pentru: – determinarea competentei, admisibilității unor mijloace de probă, fixarea taxei de timbru iar instanța este legată de obiect în sensul că nu poate da mai mult, mai puțin sau altceva decât s-a cerut. Determinarea obiectului acțiunii prezintă importanță din punctul de vedere procedural întrucât dacă acțiunea va fi admisă, obiectul respectiv va apărea în dispozitivul hotărârii și determinarea lui va putea permite executarea silită a acestuia.

Acțiunea civilă trebuie identificată și printr-un element obiectiv. Acesta este tocmai obiectul acțiunii. Dincolo de teorii și definiții, conceptul de obiect al acțiunii civile se raportează la pretenția afirmată în justiție, adică la ceea ce se pretinde de reclamant prin cererea de chemare în judecată, adică plata unei sume de bani, predarea unui bun mobil sau imobil.

În sens mai larg, obiect al procesului îl constituie ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, ceea ce ele prețind ca judecătorii să verifice, să aprecieze, să constate, să judece. Deci, acțiunea aduce în discuție o problemă de fapt și o problemă de drept, pe care judecătorii sunt chemați să le rezolve prin hotărâre judecătorească, tocmai pentru a asigura protecția dreptului subiectiv.

Acțiunea are ca obiect și protecția unor interese pentru realizarea cărora calea justiției este obligatorie. Studiul elementelor acțiunii civile prezintă interes practic pentru a se constata dacă să fie pusă în mișcare sau nu acțiunea civilă.

De exemplu, nu se poate cere predarea în natura a unui bun determinat care a pierit. Reclamantul va trebui să ceară, în astfel de cazuri, echivalentul bănesc al bunului respectiv.

Obiectul acțiunii civile trebuie să fie:

licit

posibil

determinat

Obiectul trebuie să fie licit și posibil. O acțiune prin care vânzătorul ar cere plata prețului imobilului vândut în monede de aur ar fi o acțiune cu un obiect ilicit. Pe de altă parte, nu se poate cere predarea în natură a unui bun determinat care a pierit. În acest caz, reclamantul va trebui să ceară echivalentul bănesc al acestui bun.

O altă cerință privitoare la obiectul acțiunii este ca acesta să fie determinat. Determinarea obiectului acțiunii prezintă însemnătate din punct de vedere procedural, întrucât, în cazul în care acțiunea va fi admisă, acest obiect va figura în dispozitivul hotărârii și determinarea lui va înlesni executarea silită a acesteia. Pe de altă parte, întinderea și efectele lucrului judecat sunt în funcție și de obiectul acțiunii.

Obiectul acțiunii civile se concretizează în raport de mijlocul procesual folosit. De exemplu, în cazul cererii de chemare în judecată, prin obiect înțelegem pretenția concretă a reclamantului: restituirea unei sume de bani, rezilierea unui contract, desfacerea căsătoriei etc.

Astfel:

– excepțiile procesuale, ca una din formele de manifestare a acțiunii, au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competența sau de procedura propriu-zisă (excepțiile de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exercițiul acțiunii (excepțiile de fond);

– măsurile asiguratorii au ca obiect luarea unor măsuri de indisponibilizare și conservare pentru a evita distrugerea ori înstrăinarea bunului în litigiu;

– căile de atac au ca obiect desființarea hotărârilor judecătorești care se atacă, fie hotărâri de primă instanța, în cazul apelului, fie hotărâri definitive, în cazul recursului ori a hotărârilor irevocabile în cazul căilor extraordinare de atac (contestația în anulare, revizuire, recurs în interesul legii și recursul în anulare);

– obiectul executării silite constă fie în bunurile debitorului care pot fi vândute pentru îndestularea creanței creditorului, sau din obligația debitorului de a preda creditorului fie bunul determinat prevăzut în titlul executoriu (la executarea silită directă), fie în bunurile debitorului care pot fi valorificate pentru îndestularea creanței creditorului (la executarea silită indirectă).

Cauza

Cauza este scopul urmărit de acela care apelează la acțiune fie pentru a pretinde fie pentru a se apăra. Cauza cererii de chemare în judecată este temeiul juridic al cererii, iar motivul cererii este temeiul care servește la justificarea cauzei.

Exemple:

– în contractul de vânzare-cumpărare, cauza cererii de chemare în judecată, motivul este cel cu care se dovedește existența contractului de vânzare-cumpărare – înscrisul;

– dacă se revendică un bun, cauza acțiunii este aceea de a redobândi posesia unui bun deținut abuziv de către o altă persoană, cauza cererii de chemare în judecată este titlul de proprietate al reclamantului care poate fi un contract de vânzare-cumpărare, uzucapiune, succesiune etc.

Având în vedere faptul că acțiunea civilă este un ansamblu de mijloace procesuale ce apără dreptul subiectiv, prin cauza acțiunii, înțelegem scopul către care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau se apără, scop care exprimă și caracterizează voința în justiție, scop explicat cu împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze.

Această distincție este necesară atunci când se invocă autoritatea de lucru judectat care presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Pentru determinarea autorității de lucru judecat se verifică cauza cererii de chemare în judecată, și nu cauza acțiunii care este aceeași într-un anumit tip de acțiune.

Ca și în cazul actului juridic civil, cauza acțiunii, precum și cea a cererii de chemare în judecată, trebuie să îndeplinească anumite condiții:

– să existe; este posibil să lipsească dreptul subiectiv, deci cauza dreptului (causa debendi), situație în care lipsește și dreptul la acțiune, adică dreptul de a obține condamnarea pârâtului;

– să fie reală; pornirea acțiunii să fie determinată de scopul pe care titularul dreptului urmărește să-l obțină prin hotărârea judecătorească;

– să fie licită și morală; condiție ce se pune în legatură cu cauza dreptului, deoarece scopul acțiunii apare licit și moral prin el însuși. Cauza trebuie să fie licită, adică să nu urmărească un interes contrar ordinii politice, sociale și economice.

Cauza nu trebuie confundată cu motivul acțiunii în justiție, care este temeiul ce servește la justificarea cauzei. Astfel, atunci când se reclamă o suma de bani cu titlul de preț al unui lucru vândut pârâtului și în dovedirea acțiunii se prezintă contractul de vânzare-cumpărare, vânzarea este cauza acțiunii, iar înscrisul este temeiul cu care se dovedește existența acestei cauze. Distincția aceasta este de mare importanță practică, pentru că nu există putere de lucru judecat atunci când cauzele celor două acțiuni sunt diferite, pe când nu este îngăduit să introduci o a două acțiune, după ce cea dintâi a fost respinsă, manținând aceeași cauză, dar invocând numai motive diferite, adică probe noi.

CAP. 3 CONDIȚIILE DE EXERCITARE ALE ACȚIUNII

3.1 Noțiuni introductive privind condițiile de exercițiu ale acțiunii civile

Acțiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces (art.29 NCPC).

Exercițiul acțiunii civile este liber, în sensul că declanșarea acțiunii nu este supusă unor garanții sau autorizații prealabile, nimeni neputând fi tras la răspundere pentru că a invocat pretenții nejustificate, cu excepția unor consecințe pe care le poate suporta. Aceasta nu însemnă însă că oricine poate exercita acțiunea civilă, ci este necesar să fie îndeplinite cumulativ anumite condiții.

Trebuie precizat că doctrina anterioară intrării în vigoare a Noului Cod de procedură civilă nu era unitară în privința determinării condițiilor necesare pentru exercitarea acțiunii civile. Diversitatea opiniilor poate fi justificată de faptul că, legislația procesuală anterioară, respectiv art.41, alin.1 din Codul de procedură civilă se referea în mod expres doar la o singură condiție și anume capacitatea procesuală de folosință. Noul Cod de procedură civilă pune capăt controverselor doctrinare, prezentând care sunt condițiile de exercitare a acțiunii civile în art.32.

Astfel, potrivit art.32, alin.(1) NCPC, „orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia:

are capacitate procesuală, în condițiile legii;

are calitate procesuală;

formulează o pretenție;

justifică un interes.

În alineatul 2 se precizează că dispozițiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător și în cazul apărărilor. Aceste condiții trebuie să fie îndeplinite pentru punerea în mișcare a tuturor formelor procedurale ce intră în conținutul acțiunii (cererea de chemare în judecată, căi de atac, excepții etc.).

O persoană poate deveni parte într-un proces numai dacă îndeplinește cumulativ condițiile necesare exercitării acțiunii civile.

3.2 Capacitatea procesuală

În dreptul civil, capacitatea civilă este definită "ca fiind acea parte a capacității juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea și a-și exercita drepturile civile și de a avea și a-și asuma obligații civile, prin încheiere de acte juridice" și cuprinde în structura să două elemente: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.

Capacitatea procesuală nu este altceva decât aplicațiunea pe plan procesual a capacității civile. Deci vom distinge între capacitatea procesuală de folosință și capacitatea procesuală de exercițiu.

În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi și obligații procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosință. Pornind de la prevederile art. . proc. civ., deducem că pentru a fi parte în procesul civil legea nu pretinde și condiția capacității procesuale de exercițiu.

O atare capacitate este recunoscuta în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o însușire esențială și inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândește odată cu nașterea și încetează la moartea acesteia sau la data morții stabilită printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Problema capacității de folosință, în cazul persoanelor juridice se pune în alți termeni decât în cazul persoanelor fizice. De data aceasta, nu mai poate fi vorba despre un conținut identic al capacității de folosință pentru toate persoanele juridice, ci în aplicarea principiului specialității capacității de folosință, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi (și desigur nu-și poate asuma decât acele obligații) care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut (art. 34 din decretul nr. 31/1954). Actele juridice făcute cu încălcarea principiului specialității sunt nule absolut. Așa fiind, persoana juridică își poate realiza numai acele drepturi și poate fi chemată să răspundă patrimonial numai pentru acele obligații, care se încadrează strict în scopul pentru care a fost înființată.

Tot cu privire la capacitatea procesuală a persoanei juridice, s-a argumentat pertinent de către instanța supremă de ce o subunitate nu poate fi parte în proces. S-a arătat că pentru existența persoanei juridice este necesară îndeplinirea condițiilor cerute de lege. În art. 26 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și juridice, modificat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956, se arata care sunt aceste condiții.

Potrivit acestui text, existența unor organe proprii de conducere și a unui cont de virament separat nu sunt, prin ele însele, suficiente pentru ca o subunitate a unei întreprinderi să devină persoană juridică atât timp cât aceasta nu îndeplinește toate condițiile pentru a avea o autonomie deplină.

În consecință, subunitatea unei întreprinderi chiar dacă are organe proprii de conducere și cont de virament separat rămâne tot o parte din întreprinderea respectiva, fiind lipsită de personalitate juridică. Aceasta subunitate nu are capacitate civilă procesuală și nu poate figura ca parte în proces, împrejurarea ca art. 41 alin. . proc. civ. prevede că asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere nu duce la o altă soluție, deoarece ipoteza reglementata prin acest text este distinctă de aceea a subdiviziunilor unei persoane juridice. În cazul subunității, aceasta fiind doar o subdiviziune, face parte din organizarea întreprinderii. În consecință, numai întreprinderea poate sta în judecată, întrucât, având singură personalitate juridică, ea este titulara drepturilor și obligațiilor.

Capacitatea civilă este acea parte a capacității juridice a persoanei care constă în capacitatea de a avea și de a-și exercita drepturile civile și de a avea și a-și asun dreptul civil exista capacitate civilă de folosință și de exercițiu…in mod simetric în materia procedurii civile exista capacitate procesuală de folosință și capacitate procesuală de exercițiu.

Procesul civil, în mod normal, se desfășoară între două părți dar pot exista situații în care să existe mai multe persoane în calitate de reclamant și/sau pârât. Aceste persoane trebuie să aibă capacitate procesuală, care este „aplicarea în plan procesual a capacității civile”.

3.2.1 Capacitatea procesuală de folosință

Aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații pe plan procesual. Orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în judecată. Asociațiile sau societățile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte dacă au organe proprii de conducere.

Capacitatea procesuală de folosință reprezintă aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații procesuale. Potrivit art.56 alin.(1) și (2), poate fi parte în judecată orice persoană care are folosință drepturilor civile, precum și: asociațiile, societățile sau alte entități fără personașitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

În scopul determinării persoanelor cu capacitate de folosință este necesar să se apeleze la prevederile Noului Cod civil, care consacră în art.28 că orice persoană are, de regulă, capacitate de folosință. Art. 29 din NCC stabilește limitele capactății de folosință, precizând că: „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu.”

Dobândirea capacității procesuale de folosință are loc astfel:

de către persoana fizică, începând cu momentul nașterii; Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosință la momentul nașterii și o pierd odată cu moartea (drepturile sunt recunoscute copilului nascut viu de la conceptie). Îngrădirile aduse capacității de folosință înseamnă implicit, incapacitate transpusă pe plan procesual. ex: părintele decazut din drepturile părintești nu poate sta în proces în legatură cu drepturile și obligațiile față de minor decât dacă este vorba de obligația de întreținere.

de către persoana juridică: din momentul nașterii lor ca subiecte distincte de drept, prin actul de autorizare, înființare sau avizare, conform legii. Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosință după cum sunt sau nu supuse înregistrării. Cele care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de la acel moment, iar celelalte de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori autorizării lor, sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege. Capacitatea de folosință a persoanei juridice este guvernată de principiul specializării, care presupune că o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege (act de înființare, satut).

Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice (consacrat de art.34 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice) nu a mai fost păstrat în actuala reglementare în privința persoanelor juridice cu scop patrimonial, ci doar în privința celor fără scop patrimonial.

Încetarea capacității procesuale de folosință are loc:

în cazul persoanei fizice – la data decesului;

în cazul persoanei juridice – în momentul încetării personalității juridice, odată cu finalizarea ultimului act de lichidare.

Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului, astfel: de orice parte, a procurorului sau poate fi invocată de instanță din oficiu. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută. Actele de procedură săvârșite de o persoană fără capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută. Întrucât persoana nu are folosința unui drept subiectiv civil, cererea va fi soluționată ca și când dreptul lipsește, așadar respinsă ca nefondată. Lipsa capacității de folosință se invocă pe calea excepției, de fond, absolută și preemtorie.

3.2.2 Capacitatea procesuală de exercițiu

Capacitatea procesuală de exercițiu reprezintă aptitudinea unei persoane care are folosința drepturilor sale de a valorifica în justiție, sigură, aceste drepturi, exercitând personal drepturi procesuale și asumându-și tot astfel obligațiile procesuale, capacitate de a sta în judecată.

Putem defini capacitatea de exercițiu ca fiind capacitatea persoanei de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații, săvârșind acte juridice. Pe plan procesual capacitatea de exrecitiu este capacitatea unei persoane de a angaja și a conduce personal procesul, îndeplinind obligațiile și realizând drepturile procesuale, pentru a valorifica în justiție dreptul litigious, capacitatea de a sta în judecată.

Persoanele fizice dobândesc capacitatea de exercițiu la vârsta de 18 ani. Minora de 16/15 ani care se căsătorește, dobândește capacitate de exercițiu deplină. Capacitatea de exercițiu încetează la deces, punere sub interdicție sau anularea căsătoriei înainte ca minora să împlinească 18 ani.

Persoana juridică dobândește capacitatea de exercițiu la data înființării și o pierde la momentul încetării printr-unul din modurile de încetare prevăzute de lege. Principiul specializării funcționează și în ceea ce privește capacitatea de exercițiu. Deși persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin intermediul organelor sale de conducere, în procesul civil nu participă personal prin organ de conducere, ci prin reprezentant, care este fie consilierul juridic, fie avocatul.

Persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt asistate, reprezentate sau autorizate în modurile prevăzute de lege.

Partea poate să-și desemneze un reprezentant care va sta efectiv în judecată în locul său, însă această delegare se poate produce tocmai în temeiul capacității de exercițiu a persoanei. Dacă însă partea nu are capacitate procesulă de exercițiu, nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată sau autorizată în condițiile prevăzute de lege sau de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare (în temeiul art.57, alin.2 NCPC), reprezentantul însă nu poate fi desemnat de persoana lipsită de capacitate, pe cale convențională.

Regulile capacității de exercițiu din dreptul civil se regăsesc și în materie procesuală.

În procesul civil, pentru persoanele care nu au exercițiul drepturilor procesuale, legea prevede instituțiile reprezentării, asistării și autorizării unor acte și leagă de instituția capacității o serie de efecte. Astfel, spre exemplu, în materia termenelor de procedură NCPC prevede că termenul nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, se întrerupe, față de cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate restrânsă de exercițiu, cât timp nu a fost desemnată o persoană care, după caz, să îl reprezinte sau să îl asiste (art.184, alin.3 NCPC).

În cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, acestea vor sta personal în fața instanței, dar vor fi asistate de reprezentantul lor legal. Reprezentarea intervine în privința persoanelor fizice lipsite de capacitate de exercițiu: minorul sub 14 ani și persoana pusă sub interdicție. Aceștia nu stau personal în proces, pentru minor reprezentanții sunt părinți, iar pentru interzis tutorele sau curatorul provizoriu, după caz. Numirea reprezentantului legal se face de către instanța de judecată (art.58 NCPC), sau de instanța de tutelă (art.118 C.civ.). Codul reglementează și posibilitatea reprezentării legale temporare, curator special, numit până la numirea reprezentantului legal (ex: atunci când la moștenirea parintelui vine copilul minor în concurs cu părintele supravietuitor).

Autorizarea intervine în cazul în care se fac acte de dispoziție pe seama incapabilului sau a celui cu capacitate de exercițiu restrânsă. Pentru aceste acte este necesară autorizarea prealăbilă a instanței de tutelă. În unele situații, dat fiind interesul superior al minorului, actul de dispoziție nu poate fi întocmit nici cu autorizarea instanței de tutelă, cum este cazul renunțării la dreptul de creanță al minorului în cererea de stabilire a pensiei de întreținere.

Capacitatea procesuală de exercițiu este o cerință de fond a acțiunii civile, a cărei lipsă se sancționează cu nulitatea relativă, susceptibilă prin confirmarea actului de către reprezentantul sau ocrotitorul legal al incapabilului. Anulabilitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii. Autorizarea intervine atunci când reprezentantul sau ocrotitorul legal face acte de dispoziție: renuntarea la judecată sau la dreptul subiectiv, achiesarea, tranzacția. Pentru efectuarea valabilă a actului de procedură respective, este necesară autorizarea organului competent, de regulă autoritatea tutelară. Autorizarea trebuie să fie anterioară săvârșirii actului, lipsa autorizării conducând la nulitatea actului procedural.

Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă. Minorul care are între 14 și 18 ani va sta personal în proces, asistat de părinți, sau în lipsa acestora de tutore, care pentru a întregi capacitatea semnează alături de acesta cererile adresate instanței. Părinții și tutorele trebuie să fie citați (cu excepția litigiilor de muncă unde minorul va sta în proces singur).

Actele de procedură îndeplinite de cel ce nu are capacitate de exercițiu sunt anulabile. La fel și în cazul celui cu capacitate restrânsă de exercițiu care nu a fost asistat. Lipsa capacității de exercițiu se invocă pe cale de excepție, de fond, preemtorie, absolută. Când instanța constată lipsa calității de exercițiu a drepturilor procedurale poate acorda un termen pentru împlinirea lipsurilor. Acoperirea acestor lispuri se face de către reprezentant sau ocrotitor care ratifica actele săvârșite de incapabil. Cererea va fi anulata numai dacă lipsurile nu se acoperă. Nulitatea va afecta numai actele neratificate.

3.3 Calitatea procesuală

3.3.1 Definită calității procesuale și justificarea ei

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar asupra definirii calității procesuale. În general, se arata că ea presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă).

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul va trebui să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă a pârâtului.

Potrivit art.112 pct.3 C. proc. civ. reclamantul trebuie să indice obiectul cererii (adică ceea ce pretinde), iar pct. 4 al aceluiași text cere arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. Prin aceste elemente reclamantul justifică îndreptățirea sa de a introduce cererea împotriva pârâtului, deci calitatea procesuală activă și pasivă. Instanța este obligată să verifice atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este posibil (de regulă în cazul cererilor personale, iar în cazul cererilor reale numai dacă se invocă lipsa calității procesuale pasive), fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului (de exemplu, dacă se invoca excepția lipsei calității procesuale active în cazul cererilor reale), dacă pentru a se stabili existența calității procesuale, îndeosebi în cazul acțiunilor reale și mai ales cât privește legitimarea procesuală activă, este necesar să se administreze aceleași probe. Instanța trebuie să verifice calitatea procesuală a părților deoarece raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății. Verificarea trebuie făcută nu numai în cererile prin care se tinde la realizarea dreptului, ci și în cererile prin care se cere constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

S-a arătat în aceasta materie******

– în caz de indiviziune sau de proprietate pe cote-părți, acțiunea în revendicare poate fi exercitată de către toți titularii dreptului de proprietate, iar nu numai de către unul din ei;

– un coindivizar nu poate introduce împotriva celorlalți o acțiune în granituire a terenului asupra căruia toți sunt proprietari;

– oricare însă din coproprietari poate să ceară remedierea degradarilor aduse bunului comun, desființarea lucrarilor noi sau despăgubiri;

– în principiu, unul dintre coproprietari poate exercita singur acțiunea în evacuarea chiriașului.

A nu se confunda calitatea procesuală cu interesul. Există situații în care deși unele persoane au interes nu pot exercita acțiunea civilă, întrucât legea limitează numărul titularilor dreptului la acțiune și nu recunoaște calitatea procesuală anumitor persoane. De exemplu, desfacerea căsătoriei prin divorț poate fi cerută numai de soți, tăgada paternității poate fi făcută numai de soțul mamei, ori dreptul la acțiune pentru stabilirea filiației față de mamă, poate fi exercitat numai de copil.

3.3.2 Condiția calității procesuale

Potrivit art.36 din NCPC, „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.”

Calitatea procesuală este de două tipuri:

calitate procesuală activă (identitatea între reclamant și titularul dreptului);

calitate procesuală pasivă (identitatea dintre pârât și cel obligat la respectarea dreptului).

În majoritatea cererilor judecătorul verifică la începutul procesului dacă reclamantul este titularul dreptului subiectiv invocat, însă în anumite situații această verificare nu se poate realiză decât după dezbateri în fond, stabilirea calității procesuale active și soluționarea în fond a litigiului presupunând aceleași probatorii și acte procesuale. Astfel, în acțiunea în revendicare este dificil a se stabili dacă reclamantul este titularul dreptului de proprietate invocat, astfel că problema calității procesuale active presupune soluționarea fondului litigiului, administrarea acelorași probe și efectuarea acelorași acte de procedură, în asemenea situații instanța are posibilitatea unirii excepției calității procesuale active ridicate de către pârât cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, dacă pentru judecarea sa este necesar să se administreze aceleași dovezi ca și pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluționarea fondului în 248 alin. (4) NCPC.

Nu se pot stabili criterii generale pentru aprecierea existenței calității procesuale active sau pasive), însă în analiza acestui aspect este necesar a se urmări cerințele legale în funcție de fiecare categorie de cerere în parte. Spre exemplu:

cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este făcută de o persoană cu calitate procesuală activă dacă se stabilește că reclamantul este aceeași persoană cu cel menționat în titlul de creanță;

în acțiunea în desfacerea căsătoriei reclamantul și pârâtul trebuie să aibă calitatea de soți;

cererea de reconstituire a dreptului de proprietate poate fi formulată de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora;

în cererea de stabilire a pensiei de întreținere reclamantul trebuie să aibă conform legii calitatea de creditor, iar pârâtul să aibă obligația legală de întreținere față de acesta;

în cererile posesorii reclamantul trebuie să fie posesorul bunului, iar cererea să fie îndreptată împotriva tulburătorului.

Nu trebuie să se confunde noțiunea de „calitate procesuală” cu cea de „legitimare procesulă. Această din urmă noțiune desemnează posibilitatea conferită de lege „altor persoane, de a intenta acțiunea în locul titularului. Potrivit art.37 NCPC, „în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale altor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup sau general”.

Calitate procesuală este o cerință de fond a acțiunii civile care trebuie să fie îndeplinită în orice situație în care se adresează instanței judecătorești o cerere prin care se invocă un drept sau un interes legitim.

Datorită importanței calității procesuale active și a celei pasive, această condiție de fond poate fi pusă în discuția părților oricând pe parcursul procesului din oficiu de către instanța de judecată, poate fi invocată de către procuror sau de orice parte.

Mijlocul procesual prin care se ridică discuției părților această condiție de fond este excepția.

Dacă excepția este admisă, fiind găsită întemeiată, acțiunea se va respinge fie ca formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, fie ca îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, ulterior acțiunea putând fi formulată împotriva pârâtului de adevăratul titular al dreptului sau reclamantul putând formula acțiunea împotriva celui obligat într-adevăr prin raportul juridic civil.

Dacă excepția se unește cu administrarea probelor sau cu fondul, iar la finalul procesului se dovedește că dreptul nu există, acțiunea se va respinge ca nefondată, iar dacă se constată că dreptul există, dar nu aparține reclamantului, fără a se stabili cine este titularul dreptului, acțiunea se va respinge ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Ca atare, nu trebuie confundată respingerea acțiunii introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, cu respingerea acțiunii ca nefondate, deoarece în acest din urmă caz reclamantul nu va mai putea formula nicio cerere în viitor cu același obiect, deoarece s-a dovedit că nu e titularul dreptului. Regula se menține cât timp se menține situația de fapt și de drept existentă la momentul depunerii cererii, deoarece dacă ulterior reclamantul dobândește dreptul respectiv se va putea îndrepta contra celui care-l tulbură. Dacă însă cererea este respinsă ca făcută de o persoană lipsită de calitate procesuală activă sau îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, în viitor adevăratul titular va putea formula acțiunea împotriva pârâtului sau reclamantul se va putea îndrepta cu altă cerere împotriva adevăratului obligat în raportul juridic civil.

Calitatea procesuală este acea condiție care presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății, apoi am delimitat noțiunea de calitate procesuală, în raport cu interesul, făcând referire la numeroase hotărâri judecătorești, din care unele publicate în culegeri, iar altele nepublicate. De asemenea, am subliniat că uneori legiuitorul a conferit legitimare procesuală acelor persoane care justifică un interes (art. 6 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 republicată sau art. 60 alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990 republicată).

Din rațiuni de protecție socială, în anumite situații legiuitorul recunoaște legitimare procesuală și altor persoane sau organe decât titularului dreptului (Ministerul Public, Autoritatea Tutelară, Asociațiile pentru protecția consumatorilor, organizațiile sindicale, etc). În aceste situații însă, este de observat că cele două condiții de exercitare ale acțiunii civile, calitatea și interesul, nu sunt întrunite (ambele) în persoana reclamantului.

În ce privește regula unanimității în exercitarea acțiunii în revendicare, am subliniat că în ultima vreme, mai ales după pronunțarea hotărârilor Lupaș și alții împotriva României-14.12.2006 și Derscariu împotriva României-26.08.2008, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, aceasta a cunoscut o serioasă atenuare deoarece Curtea a considerat că prin aplicarea să necondiționată s-ar rupe justul echilibru între preocuparea legitimă de a proteja drepturile tuturor moștenitorilor și dreptul reclamanților de acces la o instanță pentru revendicarea cotelor lor părți din bun . Problema este însă rezolvată de Noul Cod civil, care prevede în art. 661 că regula unanimității nu mai constituie o condiție de admisibilitate pentru formularea acțiunii în revendicare.

În materia nulității actului juridic civil am făcut unele precizări cu privire la legitimarea procesuală activă în cazul nulității relative (care aparține doar părților actului juridic a cărui nulitate se solicită) și în cazul nulității absolute (unde are calitate procesuală activă orice persoană care justifică un interes, explicând aici necesitătea de a delimita exact interesul legitim, juridic, de calitatea procesuală, mai ales că nu sunt reglementate criterii stricte de departajare a celor două în această materie. Am făcut trimiteri la practica judiciară publicată și nepublicată pentru a explica necesitătea stabilirii interesului, ca și condiție de exercitare a acțiunii, înainte de a analiza celelalte condiții (calitatea procesuală activă).

Tot în materia nulității am arătat că este foarte important ca într-un litigiu având ca obiect nulitatea unui act juridic civil, judecătorul să procedeze la o calificare corectă a acestor motive, ca fiind de nulitate relativă sau de nulitate absolută, deoarece regimul juridic al celor două este diferit și conduce la reguli de procedură diferite (referitoare la calitatea procesuală, la prescripția dreptului la acțiune etc). Am subliniat că, așa cum s-a constatat din practică, părțile au tendința de a califica fără nicio justificare motivele de nulitate invocate ca fiind de nulitate absolută, pentru a nu mai justifica cele două condiții evocate mai sus, însă acest lucru nu ține instanța care, după punerea în dezbaterea contradictorie a părților are obligația de a califica motivele de nulitate.

Chiar și în materie de evacuare, uneori se constată că legitimarea procesuală activă este apreciată diferit de instanțe, în sensul că unele consideră că este necesară calitatea de proprietar pentru formularea unei asemenea acțiuni, opinie greșită după părerea noastră, deoarece dreptul subiectiv ce se valorifică printr-o acțiune în evacuare nu este însuși dreptul absolut de proprietate, ci doar dreptul de folosință acțiunea fiind o acțiune personală, iar nu reală .

În materie necontencioasă, am făcut referire la unele soluții diferite date în practica judiciară în ce privește posibilitatea de a interveni într-o astfel de procedură pe calea unei cereri de intervenție voluntară, criticând unele soluții date în sensul că nu este admisibilă formularea unei astfel de cereri într-o atare procedură, cu argumentul că este necontencioasă. Am subliniat aici că tocmai caracterul necontencios al procedurii (de pildă cea desfășurată la Registrul Comerțului) conferă dreptul de a interveni într-o atare pricină, în condițiile art. 335 din C. pr. civ.

De asemenea, în materie comercială, am analizat practica judiciară neunitară cu privire la calitatea procesuală activă de a formula recurs împotriva hotărârii prin care a fost soluționată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere ale societăților comerciale supuse procedurii insolvenței prevăzute de Legea nr. 85/2006 (conferită de legiuitor numai Comitetului Creditorilor și lichidatorului judiciar). Unele instanțe consideră că recursul poate fi formulat și de oricare dintre creditori (chiar dacă aceștia sunt constituiți într-un Comitet, cu argumentul că aceștia au interes în a declara recurs, de vreme ce cererea a fost respinsă), iar alte instanțe au respins astfel de recursuri ca fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă. Am menționat că aceasta din urmă este soluția corectă, din punctul nostru de vedere, deoarece simplul interes în formularea unei căi de atac nu este suficient pentru ca aceasta să fie și eficientă, fiind necesară îndeplinirea unei alte condiții de exercitare a acțiunii civile (formularea căii de atac fiind inclusă în acțiunea civilă), respectiv calitatea procesuală (cele două neconfundându-se).

Referitor la justificarea calității procesuale pasive am analizat de asemenea soluțiile diferite sau ineficiente date în practica judiciară în materia uzucapiunii, în materia accesiunii artificiale imobiliare, în materia Legii nr. 10/2001, a desființării de construcții.

În materia uzucapiunii, am considerat că necesită o analiză specială legitimarea procesuală pasivă atunci când adevăratul proprietar a decedat, iar succesiunea de pe urma acestuia nu a fost dezbătută (împrejurare ce rezultă dintr-un răspuns de la Camera Notarilor Publici), astfel că reclamantului care pretinde că a uzucapat îi este imposibil să identifice moștenitorii acestuia. După o analiză a opiniilor diferite în sensul că nu poate avea calitate procesuală pasivă Statul sau că dimpotrivă, acesta are calitate procesuală pasivă în situația de fapt evocată, am arătat că părerea noastră este în sensul că, în lipsa unei evidențe administrative precise a teritoriului și, mai ales în condițiile în care prin demersuri obiective reclamantul nu poate afla care sunt moștenitorii adevăratului proprietar (decedat cu mulți ani în urmă), acțiunea în uzucapiune s-ar putea îndrepta împotriva Statului, mai ales că în ipoteza că moștenirea de pe urma adevăratului proprietar nu s-a dezbătut (aspect probat prin răspunsul de la Camera Notarilor Publici) singurul care ar putea culege moștenirea ar fi Statul (cu posibilitatea constatării pe cale incidentală a moștenirii vacante).

În materia accesiunii artificiale imobiliare, am dezvoltat de asemenea chestiunea edificării unei construcții de către proprietarul terenului (ce deține titlu autentic de proprietate cu privire la teren), dar fără autorizație de construire. Acesta nu deține un titlu (în sensul de instrumentum, de dovadă a dreptului său) asupra construcției, iar în lipsa autorizației de construire, nu poate proceda la intabularea dreptului său de proprietate asupra construcției (Legea nr. 7/1996 reglementând posibilitatea întabulării doar în temeiul autorizației de construire și a certificatului eliberat de Primărie care atestă edificarea construcției cu reprectarea autorizației). După analiza soluțiilor, de asemenea diferite, din practica judiciară, am concluzionat că în astfel de situații trebuie pornit de la necesitătea eficientizării accesului la justiție al proprietarului construcției, care dorește să obțină în instanță un titlu (instrumentum) pentru a putea face dreptul său opozabil prin îndeplinirea fomalităților de publicităte, iar pentru aceasta am considerat că are legitimare procesuală pasivă, autoritatea administrativă de la locul situării imobilului, argumentând opinia noastră pornind pe de o parte, de la caracterul unei acțiuni în constatare interogatorie, iar pe de altă parte, de la anumite dispoziții legale ce reglementează anumite obligații pentru autoritatea administrativă.

Cu privire la calitatea procesuală, după secțiunile evocate mai sus, am precizat care este sancțiunea care intervine pentru lipsa calității procesuale.

Legat de calitatea procesuală activă și pornind de la unele discuții recente existente în doctrina procesuală civilă, am rezervat o secțiune specială unor "Aspecte de drept comparat privind acțiunile colective" (discuție absolut nouă la nivelul țării noastre, ce nu a făcut obiectul de preocupare al doctrinei). În cadrul acesteia am făcut referire la un studiu relativ recent al Societății de Legislație Comparată din Paris, care în ianuarie 2006, în urma prezentării de către reputați profesori din mai multe țări europene, dar și de peste ocean, au ajuns la concluzii interesante.

Astfel, am făcut referire la experiența națională în materia acțiunilor colective în SUA (unde se și găsește originea acestei acțiuni, denumită class action), în Canada, Brazilia, în Țările de Jos, Portugalia, Anglia și Țara Galilor, Spania, Suedia, Italia și Franța (les recours collectifs), amintind apoi și domeniul restrâns de aplicare al acțiunilor colective în România. Concluziile acestui studiu au fost în sensul că la nivel internațional se impune reglementarea cu caracter general a unei acțiuni colective, cu stabilirea condițiilor de admisibilitate, a persoanelor îndrituite să o formuleze (fie fizice, fie juridice), a efectelor acesteia, a modului de finanțare, a sistemului de mandat ce s-ar impune pentru efectuarea demersului judiciar, cu respectarea desigur a tradițiilor juridice, economice și sociale ale fiecărui stat. Reglementarea unei astfel de acțiuni ar fi necesară pentru sporirea efectivității accesului la justiție, așa cum amintea și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea Gorraiz Lizarraga și alții contra Spaniei, considerând că apelarea de către un justițiabil la o Asociație, care ar putea fi mai puternică și mai specializată în formularea unor acțiuni în justiție ar putea conduce la un acces efectiv la justiție, deoarece ar putea fi singura șansă pentru acesta de a-și valorifica dreptul său.

Concluzionând asupra condițiilor de exercitare ale acțiunii civile, am arătat că cel puțin în privința unora dintre acestea (cum este de pidă afirmarea unui drept) ar putea fi reglementate ca și "fine de neprimire", pentru a nu se încărca inutil rolul instanțelor cu acțiuni civile fără conținut complet și pentru a nu se încuraja exercițiul abuziv al dreptului de acces la o instanță.

????????

Presupune existența unei identități între reclamant și cel care este titularul dreptului din raportul dedus judecății (calitate procesuală activă) și dintre pârât și cel obligat în același rapord juridic (calitate procesuală pasivă).

În cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie calitatea procesuală activă aparține celui ce se poate prevala de acest interes iar calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul respectiv.

Legiuitorul recunoaște legitimare procesuală activă și altor persoane sau organe decât titularul dreptului respectiv:

Ministerul Public – apărarea drepturilor și intereselor minorilor, persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților;

Autoritatea tutelară;

Asociațiile pentru protecția consumatorilor;

Organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului.

Datoria justificarii calității procesuale active și pasive revine reclamantului, însă instanța este obligata să verifice.

Lipsa calității și Netemenicie

În cazul unei acțiuni reale introduse de o persoană fără calitate, dreptul subiectiv exista, dar cererea de chemare în judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, în cazul cererii netemeinice dreptul însuși nu există.

Indiferent de felul transmiterii dobânditorul preia procesul în starea în care se găsește în momentul în care are loc transmiterea și nu poate cere îndeplinirea și față de el a actelor de procedură care fuseseră efectuate anterior.

Lipsa calității procesuale poate fi invocată prin excepție de fond preemtorie, de fond și absolută.

Admiterea excepției conduce la respingerea acțiunii datorită lipsei calității procesuale active a reclamantului sau ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, deoarece este o condiție de admisibilitate, calitatea procesuală, nu se consideră greșită nici soluția respingerii ca inadmisibilă. Chiar în cazurile când excepția este unită cu fondul (lipsa calității procesuale active într-o acțiune reală), instanța se pronunță mai întâi asupra excepției și numai dacă o respinge asupra fondului.

De verificat daca am instanta, ca l.am înlocuit cu instanța

3.3.3 Transmisiunea calității procesuale

Drepturile sau obligațiile ce intră în conținutul raportului juridic dedus judecății pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz și o transmisiune a calității procesuale active sau pasive, după caz. Transmisiunea poate fi legală sau convenționala.

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legala se realizează pe calea succesiunii, moștenitorii care acceptă succesiunea preluând poziția procesuală a autorului lor, afară de cazul în care legea nu îngăduie acest lucru deoarece este vorba de drepturi nemijlocit legate de persoană, sau prevede o altă soluție în caz de deces al unei părți.

În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării persoanei juridice, care este parte în proces, prin comasare sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată (prin fuziune), persoana juridică absorbantă (în cazul absorbției) sau persoanele juridice care preiau fracțiunile patrimoniului divizat (în cazul divizarii totale sau părțiale) dobândesc calitatea de reclamant sau pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării.

Transmisiunea convențională intervine în baza unei înțelegeri dintre una din părți și un terț, ca în cazul cesiunii de creanță, dacă există consimțământul creditorului, și a vânzării sau donării bunului litigios. Procesul va continua în contradictoriu cu creditorul cesionar (care a dobândit calitate activă), cu cel care a preluat datoria (și care are calitate pasivă) sau cu cumpărătorul ori donatarul (ce dobândesc calitate activă sau pasivă, după calitatea ce a avut-o vânzătorul, respectiv donatorul).

În ceea ce privește transmisiunea calității procesuale (art.38 NCPC), trebuie precizat că aceasta se poate transmite:

pe cale legală (cu titlu particular, cu titlu universal sau universal);

pe cale convențională (prin act juridic).

3.3.3.1 Transmisiunea legală

În cazul persoanelor fizice se realizează pe calea succesiunii. Moștenitorii care acceptă succesiunea, preiau și poziția procesuală a lui decujus. Excepție fac cazurile în care este vorba despre drepturi strict-personale (intuituu personae). Spre exemplu: cererea de divorț, revocarea donației pentru ingratitudine, cereri întemeiate pe răspunderea delictuală, privind repararea prejudiciilor produse prin atingeri aduse drepturilor inerente personalității. Pe de altă parte, acțiunile în stabilirea filiației (art 423 și . civ.) și în tăgada paternității (art . civ.) pot fi pornite și de moștenitorii titularului.

În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală se face pe calea reorganizării persoanei juridice care este parte în proces, prin comasare sau divizare, astfel încât persoana juridică nou creată dobândește calitatea de reclamant sau de pârât pe care o avea persoana supusă reorganizării.

3.3.3.2 Transmisiunea convențională

Intervine în baza înțelegerii dintre una din părți și un terț și poate fi, la rândul ei, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Noul Cod de procedură civilă reglementează în art.39 situația procesuală a înstrăinătorului și a succesorilor săi. Astfel, potrivit dispozițiilor acestui articol, dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecată va continua între părțile inițiale. Dacă însă transferul este făcut, în condițiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecată va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz. În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoștință de existența procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanța va decide, după împrejurări și ținând seama de poziția celorlalte părți, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecată va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se afla la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză. Hotărârea pronunțată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte și contra succesorului cu titlu particular și va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepția cazurilor în care a dobândit dreptul cu bună-credință și nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular.

Codul cuprinde și o serie de reglementări în legătură cu transmiterea calității procesuale, prevăzând reguli asupra suspendării și reluării judecății pentru introducerea în cauză a moștenitorilor sau asupra întreruperii termenului căii de atac dacă decesul s-a produs în timpul curgerii acestuia, asupra executării silite în contra moștenitorilor.

În faza executării silite este posibilă transmisiunea calității procesuale, de creditor sau de debitor, fară o anumită condiționare. După acest moment, actele de executare îndeplinite până la data transmiterii calității procesuale produc efecte față de succesorii în drepturi ai creditorului sau ai debitorului, după caz.

Din punct de vedere al întinderii, transmisiunea poate fi:

– universală – se transmit toate drepturile și obligațiile procesuale;

– cu titlu universal – se transmite o fracțiune de patrimoniu, cu drepturile și obligațiile procesuale corespunzatoare;

– cu titlu particular – are loc atunci când drepturile și obligațiile transmise privesc numai anumite bunuri determinate și deci și drepturile și obligațiile procesuale legate de acestea.

3.3.4 Sancțiunea lipsei calității procesuale

Lipsa calității procesuale poate fi invocată, pe cale de excepție, în afară de partea interesată, de procuror și de instanța din oficiu, în orice stare a procesului, iar în caz de admitere atrage respingerea acțiunii (a cererii de chemare în judecată, a căii de atac etc).

Sancțiunea respingerii intervine atât în cazul în care lipsește calitatea procesuală activă, cât și atunci când se constata lipsa calității procesuale pasive. Deci, acțiunea poate fi respinsă ca fiind introdusă de o persoana lipsită de calitate sau ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate. În cazul în care în cursul procesului intervine, prin moștenire sau reorganizarea persoanelor juridice, o confuziune între persoana reclamantului și cea a pârâtului, soluția care se impune este aceea a închiderii dosarului, procesul fiind stins prin efectul confuziunii. Această soluție s-ar fi impus în urmatoarea speță: reclamanta a chemat în judecată pe soțul ei, care a vândut un bun imobil fără consimțământul ei și pe cumpărătorul acestui bun, pentru anularea vânzării; cumpărătorul 1-a chemat în garanție pe pârât, care însă în cursul procesului a decedat și a fost înlocuit de soția reclamantă, în calitate de legatară universală instituită prin testamentul soțului pârât. Cum acceptase moștenirea pur și simplu, obligațiile soțului pârât au trecut asupra sa.

Excepția lipsei calității procesuale este o excepție de fond, absolută și peremptorie. Dacă instanța constată lipsa calității procesuale (activă sau pasivă), va respinge cererea ca fiind introdusă de o persoana fără calitate sau ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate. Dacă într-o cerere reală se invocă lipsa calității procesuale active, iar instanța, după ce a unit excepția cu fondul, constată ca reclamantul nu este titularul dreptului real, cererea va fi respinsă ca fiind introdusă de o persoana fără calitate, iar nu ca nefondată.

3.4 Formularea unei pretenții

Reclamantul trebuie să invoce în fața instanței o pretenție, în legătură cu un drept sau un interes ocrotit de lege. Acțiunea nu poate fi concepută fară pretenția reclamantului, care de cele mai multe ori se bazează pe un drept subiectiv civil.

Această condiție a acțiunii (cererii) este cerută de dispozițiile art.29, 30 și 32 NCPC. Din alte dispoziții legale cu valoare de principiu rezultă însă că apelul la justiție nu este îngrădit numai la situațiile în care se invocă un drept subiectiv, ci și atunci când se pretinde vătămarea unui interes legitim sau a unei libertăți [art. 21 alin. (1) din Constituție].

Deși au existat controverse îl legătură cu extinderea posibilității de a apela la justiție în vederea apărării libertăților și intereselor legitime ale persoanei, se poate concluziona că, în ceea ce privește drepturile subiective și libertățile fundamentale, care se aseamănă puternic cu primele, nu se poate nega accesul la justiție, orice persoană care se pretinde vătămată într-un drept sau o libertate având posibilitatea de a obține protecția statului prin intermediul acțiunii în justiție. De asemenea, în ceea ce privește interesul este necesar a se opera distincția între simplul interes, ca stare de fapt lipsită de protecție juridică, și interesul legitim, ocrotit de lege deoarece creează aparența existenței unui drept, astfel că și protejarea să devine o necesităte în scopul salvării situațiilor juridice și al păstrării siguranței raporturilor juridice civile.

Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat trebuie să îndeplinească anumite condiții:

să fie recunoscut de normele în vigoare și să fie exercitat în raport cu limitele generale ale legii și bunelor moravuri;

să fie exercitat în limitele sale interne (conform scopului pentru care a fost recunoscut de lege) și în limitele sale externe (materiale și juridice);

să fie exercitat cu bună-credință (art 12 NCPC);

să fie actual, nesupus unui termen sau unei condiții suspensive.

Primele trei cerințe ale dreptului invocat supun dezbaterii teoria abuzului de drept.

Art. 12 NCPC arată că drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și conform scopului pentru care au fost recunoscute de lege, deși în drept este recunoscut adagiul qui suo jure utitur neminem laedit, sunt posibile și cazuri în care titularul nu exercită propriul drept conform cu legea, producând consecințe negative partenerilor din raporturile juridice.

Teoria este susținută în drept prin intermediul textului menționat, însă ea s-a dezvoltat și în dreptul substanțial, chiar în lipsa unei norme exprese.

Este important a se delimita între abuzul de drept substanțial și abuzul de drept procesual, deoarece în primul caz se urmărește deturnarea dreptului subiectiv civil de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege, iar în cel de-al doilea caz se urmărește deturnarea dreptului procedural de la scopul său reglementar, ceea ce atrage totodată și exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv civil.

Dreptul este exercitat abuziv atunci când titularul său nu respectă limitele interne ale dreptului, deturnează dreptul de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege. Dreptul este exercitat însă cu respectarea limitelor sale externe, față de terți exercițiul dreptului părând normal, terțele persoane neputând cunoaște adevărata voință a celui ce-și exercită dreptul. De exemplu, dreptul de petiționare a fost recunoscut de lege pentru ca individul să aibă un mijloc de apărare a dreptului subiectiv apelând la forța coercitivă a statului. Acest drept nu a fost recunoscut sub nicio formă ca un mijloc de șicanare a adversarului, aspect care se poate realiza prin depunerea unor cereri vădit nefondate sau repetate numai în scopul de a-i purta pe drumuri pe pârât și de a-i produce acestuia pierderi de natură patrimonială sau chiar morală.

Structura abuzului de drept se întemeiază pe două aspecte:

unul obiectiv constând în deturnarea dreptului de la scopul său legal;

unul subiectiv constând în intenția de a vătăma pe care o are titularul dreptului

Nu este suficient ca dreptul să fie exercitat cu rea-credință pentru a se complini elementele abuzului de drept, deoarece în lipsa oricărei vătămări, acesta lipsește, lipsind ca atare și sancțiunea aferentă. Astfel, art 16 C. civ. vorbește despre exercitarea dreptului în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.

Este considerat abuz de drept procesual:

-introducerea, cu rea-credință, a unor cereri principale, accesorii, adiționale sau incidentale, precum și pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice;

– formularea, cu rea-credință, a unei cereri de recuzare sau de strămutare;

– obținerea, cu rea-credință, a citării prin publicităte a oricărei părți;

– obținerea, cu rea-credință, de către reclamantul căruia i s-a respins cererea a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit;

– contestarea, cu rea-credință, de către autorul ei a scrierii sau semnăturii unui înscris ori a autenticității unei înregistrări audio sau video etc.

Sancțiunea abuzului de drept este refuzul forței coercitive a statului și în anumite condiții și plata unei sume de bani cu titlu de sancțiune. Art 12 NCPC prevede obligativitatea acoperirii prejudiciilor materiale și morale cauzate, respectiv plata unor amenzi judiciare, atât de către cel care exercită drepturile procesuale în mod abuziv, cât și de către partea care nu își îndeplinește cu bună-credință obligațiile procesuale.

Ultima cerință a dreptului invocat comportă anumite excepții consacrate expres de lege, în cazuri în care, deși dreptul nu este actual, reclamantul poate introduce o acțiune preventivă, hotărârea obținută urmând a se executa însă numai la termenul prevăzut. De asemenea, înainte de împlinirea termenului sau a condiției, titularul dreptului poate cere instanței luarea unor măsuri în vederea conservării dreptului său (sechestru sau poprire asigurătorie), ori în vederea asigurării probelor necesare unei viitoare cereri, care riscă să se piardă prin întârziere.

Art. 34 NCPC prevede trei situații în care cererea de chemare în judecată poate fi formulată înainte ca dreptul să devină actual. Aceste cereri anticipate se justifică prin aceea că nu se trece la executarea hotărârii obținute înainte de termen, dar odată împlinit acesta, titularul va putea să pună în executare titlul obținut anterior, pentru a nu suferi pierderi din cauză întârzierii pe care ar reprezenta-o purtarea unui proces. Reprezentând excepții de la caracterul actual al dreptului invocat aceste categorii sunt prevăzute limitativ:

cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen;

se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a obligației de întreținere sau a altei prestații periodice;

se pot încuviința, înainte de împlinirea termenului alte cereri pentru executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului.

Sancțiunea care se aplică în cazul în care această condiție de exercitate a acțiunii civile nu este conformă diferă astfel:

– dacă la finalul procesului se dovedește că dreptul invocat nu există sau că nu îndeplinește condițiile exercitării cu bună-credință sau în limitele sale interne, cererea va fi respinsă ca nefondată sau se va aplica sancțiunea specificii abuzului de drept ;

– eacă dreptul nu este actual cererea va fi respinsă ca prematură, dar reclamantul va putea formula o nouă cerere după împlinirea termenului sau a condiției suspensive.

În stabilirea condițiilor de exercitare ale acțiunii civile am pornit din nou de la controversa privind una din condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv „Afirmarea unui drept”, nu este reținută de toți autorii de drept procesual civil, de aceea vom dezbate argumente pro și contra acestei afirmații:

Argumente în favoarea reținerii acestei condiții:

-în primul rând, autorii care nu rețin această condiție nu pot face abstracție de faptul că acțiunea este în corelație cu dreptul subiectiv civil. Astfel, când se vorbește de interes, se reține ca o condiție a lui, să fie legitim, juridic, adică "să fie în legătură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie", condiție însă care se verifică, la fel ca și dreptul, după dezbaterea fondului pretenției;

-în al doilea rând, în favoarea reținerii acestei condiții există și un argument de text, constând în aceea că însuși Codul de procedură civilă leagă acțiunea sau elementele ei ori formele concrete de manifestare, de drept (de pretinderea unui drept).

Astfel, art. 41 arată că orice persoană care are folosință drepturilor civile poate să fie parte în judecată. De asemenea, art. 109 precizează că "Oricine pretinde un drept împotriva altei persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente". Or, din economia acestor texte de lege rezultă legătura strânsă între cererea de chemare în judecată și acțiunea civilă în întregul său, ca mijloc de valorificare a unui drept afirmat în justiție.

Desigur că afirmarea dreptului subiectiv (sau a interesului proteguit de lege) se manifestă mai pregnant la declanșarea procedurii judiciare, însă acesta se manifestă și sub alte forme, în continuare, deoarece întreaga acțiune civilă are ca obiect protecția lui. Pe de altă parte, pretenția dedusă judecății constă nu numai într-un demers de inițiativă proprie a celui ce o invocă (reclamația), ci și în opoziția sau rezistența celui ce combate cererea principală (apărarea). Este așa, deoarece, acțiunea trebuie privită atât din punctul de vedere al reclamantului cât și al pârâtului.

Chiar și în Codul de procedură civilă italian se utilizează această formulare, în art. 99, care reglementează: „Cine dorește să-și valorifice un drept în justiție trebuie să promoveze o cerere în fața judecătorului competent.”

Referitor la faptul că această condiție este inutilă deoarece existența dreptului se constată la sfârșitul judecății trebuie avute rezerve, deoarece autonomizarea completă a acțiunii, desprinderea ei de dreptul subiectiv prezintă pericolul de a lăsa să se înțeleagă că se poate recurge în orice situație la justiție, ceea ce ar duce la exercitarea abuzivă a acțiunii, la încărcarea inutilă a rolului instanțelor. Aceasta, deoarece nu lezează pe nimeni acela care uzează de dreptul său (Neminem laedit qui suo utitur) sau se cauzează prejudiciu decât dacă s-a acționat fără drept (Nemo damnum facit, misi qui id facit quod facere ius non habet).

Mai mult, dacă cererea de chemare în judecată (actul de sesizare al instanței) nu ar trebui să cuprindă afirmarea unei pretenții pe care reclamantul dorește să o deducă judecății, nu s-ar putea ști de la început care este competența de soluționare a cauzei, care va fi procedura de urmat pentru judecată acesteia, respectiv ce probe sunt admisibile și utile, deoarece, așa cum am văzut, deși acțiunea este uniformă, ea se individualizează în momentul în care se apelează la ea și împrumută din caracterele dreptului dedus judecății, fiindu-i aplicabile ulterior reguli proprii pretenției afirmate (dreptului subiectiv, interesului proteguit sau situației juridice pentru care calea justiției este eficientă în vederea valorificării sale).

Altfel spus, reclamantul nu va putea formula o cerere de chemare în judecată fără să arate care este pretenția pe care o afirmă față de pârât, sau care este situația juridică protejată de lege, adică nu va putea să insereze doar faptele petrecute în legătură cu un drept subiectiv, lăsănd la latitudinea instanței, să deducă pretenția sa. Nici judecată nu va avea loc în lipsa precizării acestei pretenții, deoarece ar lipsi însuși obiectul cererii de chemare în judecată. Dar, dispozițiile art. 133 alin. 1 din C.pr. civ. reglementează sancțiunea nulității cererii pentru lipsa obiectului, chiar și în practica judiciară afirmarea unui drept, formularea unei pretenții concrete fiind astfel consființită ca o condiție distinctă de exercitare a acțiunii civile .

În doctrina franceză, chiar și autorii care neagă legătura indisolubilă ce există între acțiunea civilă și dreptul subiectiv civil, sunt de acord că nu se poate formula o acțiune în justiție, chiar dacă se justifică un interes și calitatea procesuală a celui care acționează, dacă acesta nu a formulat în concret o pretenție sau altfel spus, acesta nu poate fi audiat asupra fondului pretenției dacă în cererea să nu a arătat care este pretenția concretă. În concepția autorilor francezi apare ca o “condiție generală de admisibilitate” a cererii, alături de interes și calitate și aceea de a se “emite o pretenție”, astfel încât considerăm că și din aceasta rezultă necesitătea enumerării unei astfel de condiții în categoria condițiilor de exercitare ale acțiunii civile.

n Noul Cod de procedură civilă, se propune reglementarea în art. 29, a condițiilor de exercitare ale acțiunii, între care și aceea de a „ formula o pretenție”. Formularea aleasă de promotorii acestui proiect este una mai generală, în care s-a dorit a fi cuprins atât cazul în care reclamantul dorește ca pe calea acțiunii să-și valorifice un drept subiectiv civil cât și situațiile în care pe calea acțiunii se valorifică simple interese protejate de lege sau situații juridice pentru care calea justiției este fie obligatorie fie eficientă pentru valorificarea lor. Cuvântul „pretenție” desemnează în limba română, printre altele „revendicare a unui drept” sau „drept pe care și-l revendică cineva„. Conținutul art. 29 din Proiect dovedește o dată în plus, alături de argumentele expuse mai sus, necesitătea reglementării acestei condiții, tocmai pentru atenuarea controversei.

Sigur că în dezvoltarea acestei condiții am enunțat și dezvoltat condițiile ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv afirmat și sancțiunea care intervine în cazul lipsei dreptului.

Dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat trebuie să îndeplinească anumite condiții:

a) să fie recunoscut și ocrotit de lege, să nu fie ilegal, imoral sau să contravină

ordinii economice și sociale;

b) să fie exercitat în limitele sale externe (de ordin material și juridic) și interne, adică conform scopului recunoscut de lege (art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954);

c) să fie exercitat cu bună-credință (să nu fie exercitat abuziv) ;

d) să fie actual, deci să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive. Condiția nu se cere atunci când partea cere să se constate dreptul în starea în care se afla. În cazul drepturilor afectate de termen sau de condiție suspensivă, creditorul poate cere măsuri de asigurare sau conservare, ori poate cere asigurarea dovezilor.

Excepții de la condiția ca dreptul să fie actual – creditorul unui drept afectat de un termen sau condiție suspensivă poate să ceară măsuri de conservare ori asigurare, pentru a preîntâmpina reclamanutului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aștepta împlinirea termenului. Hotărârea obținută în instanță va putea fi pusă în executare numai la scadență. Este profitabilă creditorului care la scadență are deja un titlu pe care îl poate pune în executare.

Dacă în urma dezbaterilor contradictorii în care se cercetează fondul juridic dedus judecății se constată că dreptul pretins de reclamant nu există sau nu îndeplinește condițiile de validitate impuse de lege, cererea va fi respinsă ca nefondată sau neîntemeiată.

Dacă dreptul nu e actual, lispa acestei condiții poate fi invocată prin excepția prematuritatii cererii (excepție de fond și absolută). Dacă s-a admis excepția, după împlinirea termenului sau condiției suspensive dreptul devine actual și poate face obiectul unei noi acțiuni fără a se invoca autoritatea de lucru judecat întrucât nu s-a discutat fondul.

Dacă se invocă faptul că dreptul nu este actual, cererea va fi respinsă ca prematură, însă reclamantul va putea introduce o nouă cerere la împlinirea termenului sau a condiției.

În cazul în care se constată că reclamantul nu justifică un drept subiectiv cererea reclamantului, forma de manifestare a acțiunii, va fi respinsă.

3.5 Justificarea unui interes

În literatura juridică mai veche s-a afirmat că interesul este motorul cel de toate zilele în acțiunile noastre obișnuite.

Interesul acțiunii în justiție este reprezentat de avantajul, folosul practic, pe care-1 speră reclamantul în urma câștigării procesului.

Într-un context mai larg s-a spus ca interesul este motorul de toate zilele în acțiunile noastre obișnuite, sau ca el este raportul care unește autorii actului cu scopul urmărit, deoarece consistă în avantajul pe care cinev crede că și-l poate procura prin exercitarea unei activități care urmărește satisfacerea unei nevoi sau prin împiedicarea unei activități straine, care i-ar putea cauza un prejudiciu.

Dacă reclamantul dovedește că este titularul dreptului subiectiv invocat acest aspect nu echivalează cu dovada existenței interesului promovării acțiunii în justiție. Interesul este o condiție distinctă de dreptul subiectiv, cu caracter obiectiv, a cărei existență trebuie apreciată concret în fiecare caz în parte.

Nu are importanță natura interesului, care poate fi material sau moral, singurul aspect important este existența acestuia la momentul depunerii acțiunii și la efectuarea oricărui act de procedură care se încadrează în acțiunea în justiție. Astfel, reclamantul poate urmări satisfacerea unei nevoi materiale sau împiedicarea pârâtului de a-i cauza un prejudiciu; de asemenea, interesul material este reprezentat de obiectul pe care urmărește să-l primească reclamantul la câștigarea procesului. Reclamantul urmărește numai obținerea unei satisfacții morale în procesele al căror obiect nu este evaluabil în bani, interesul fiind de cele mai multe ori moral, dorind să se obțină protecția legii sau încetarea unei stări care prejudiciază sufletește pe reclamant. Interesul poate să fie material, când se urmărește obținerea unui folos de ordin patrimonial (o suma de bani, predarea unui bun), sau moral, în situația în care se urmărește obținerea unei satisfacții sufletești (punerea sub protecția legii, prin instituirea interdicției, a alienatului sau debilului mintal). Interesul moral nu trebuie însă confundat cu prejudiciul moral și nici cu reparația materială a daunelor morale.

Sunt lipsite de interes:

cererea de reducere a cuantumului pensiei de întreținere formulată de către cel întreținut;

acțiunea revocatorie formulată de creditor când patrimoniul debitorului este solvabil;

formularea căii de atac îndreptată împotriva hotărârii de către partea care a câștigat procesul sub toate aspectele;

depunerea unei cereri prin care se solicită anularea unui act juridic civil care nu vatămă pe cel ce reclamă injustiție, ci pe partea adversă etc.

Interesul care trebuie să caracterizeze acțiunea trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Interesul este legitim atâta vreme cât conținutul său, urmărit de reclamant, se încadrează în limitele legii și bunelor moravuri. Dacă reclamantul urmărește doar să-i producă pârâtului o pagubă, fără a justifica un interes material sau moral care să se reflecte asupra lui, se ridică problema abuzului de drept care se sancționează cu refuzul forței coercitive astfel că acțiunea reclamantului va fi respinsă.

Interesul trebuie să fie personal, adică să aparțină celui care recurge la proces iar nu adversarului său. Această cerință a interesului este îndeplinită, și atunci când acțiunea se formulează pentru parte de către alte persoane cu legitimare procesuală activă, în aceste cazuri, în realitate efectele hotărârii vizează partea, interesul și dreptul aparțin părții iar nu organului sau persoanei care exercită acțiunea.

Interesul trebuie să fie și actual. Această cerință este îndeplinită întotdeauna când dreptul subiectiv invocat este actual, însă în anumite cazuri dreptul nu este actual, dar interesul promovării acțiunii subzistă. Astfel, în conformitate cu art. 34 NCPC cererea de chemare în judecată poate fi introdusă și înainte de împlinirea termenului sau a condiției suspensive, astfel că dreptul nu este actual în aceste ipoteze. Acțiunea poate fi introdusă tocmai pentru că legea recunoaște interesul promovării acțiunii și înainte ca dreptul să devină actual. De exemplu, în materie de locațiune interesul constă în aceea că la împlinirea termenului de locațiune locatorul va putea executa direct hotărârea obținută pentru a nu mai pierde timp cu purtarea unui proces. De asemenea, interesul conservării unor probe, care s-ar putea pierde până la declanșarea procedurii judiciare sau până la momentul în care instanța va fi în măsură să administreze probele, animă cererea de asigurare a dovezilor.

NCPC prevede că, și dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Existența interesului reprezintă o condiție de fond a acțiunii, care poate fi ridicată în discuție în orice stare a pricinii, de orice parte, de procuror sau de către instanță din oficiu pe calea excepției procesuale. De regulă interesul se analizează la depunerea cererii, pentru „menajarea timpului magistraților și a finanțelor statului”, astfel că dacă se constată lipsa lui, excepția va avea caracter dirimant, peremptoriu, împiedicând continuarea procedurii, care se stinge prin respingerea acțiunii ca lipsită de interes.

Poate fi :

– material și patrimonial – când se urmărește restituirea unui împrumut, revendicarea unui bun

sau moral și nepatrimonial – în cazul punerii sub interdicție.

Reclamantul trebuie să justifice interesul numai în persoana sa, nu și a pârâtului, însă pe toata durata procesului.

Sunt considerate fără interes:

acțiune prin care cel care are un titlu executoriu solicită constatarea dreptului său;

partea care a obținut câștig de cauză nu are interes în exerciatarea căii de atac;

cererea prin care creditorul urmărește aducerea unor valori în patrimoniul debitorului solvabil.

Faptul ca în procesul de partaj părțile au calitate dublă, confera pârâtului dreptul la a face recurs numai dacă prima instanța a dat o soluție stabilind masa sccesorală și dreptul părților la acțiune nu și aceea în care acțiunea a fost respinsă.

Activitatea judiciară nu poate fi ințiată și întreținută fără justificarea unui interes de către persoana care solicită instanței de judecată soluționarea unei cereri. Codul de procedura civilă nu prevede, în mod expres, interesul ca o condiție generală pentru ca o persoana să poată deveni parte în procesul civil. Dar Literatura de specialitate și practica judiciară sunt unanime în a recunoaște ca interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricarui proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci și în momentul întocmirii altor acte procedurale.

Deci, în măsura în care promovarea oricărei forme procedurale nu asigură niciun folos practic celui care a recurs la ea, vom spune ca ea este lipsită de interes.

Astfel trebuie considerate, de exemplu:

– cererea introdusă de beneficiarul obligației de întreținere, care ajuns la majorat, solicită instanței sistarea plății pensiei de întreținere de către tatăl său;

– cererea prin care creditorul urmărește aducerea unor valori în patrimoniul debitorului, atunci când debitorul este solvabil;

– excepția prin care se invocă o nulitate care nu vatămă partea ce o invocă;

– cererea de apel sau de recurs exercitată de partea care a obținut câștig de cauză;

– cererea creditorului, care critică ordinea unui tablou de distribuire, dacă chiar obținand schimbarea ordinii, nu și-ar putea asigura participarea la distribuire.

3.5.1 Cerințele interesului

Condiția interesului trebuie să existe pe perioada tuturor formelor procedurale care alcatuiesc conținutul acțiunii (judecată de fond, căile de atac, executarea silită), altfel acțiunea nu se mai justifică (exemplu: cererea de apel introdusă de partea în favoarea căreia s-a pronunțat hotărârea la instanța de fond).

Pentru ca interesul să constituie condiție de exercitare a acțiunii civile trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

a) să fie nascut și actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acțiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Dacă dreptul pretins este actual și interesul este nascut și actual. Reclamantul trebuie să justifice o încălcare a dreptului sau material de către cel care-l cheamă în judecată. Este posibil ca interesul deși nu este actual să justifice acțiunea (de exemplu acțiunile prevăzute de art. . proc. civ. privind predarea unui nemiscator) și pentru asigurarea dovezilor (art. 235 alin. (1) C. proc. civ.);

Cerința interesului nascut și actual, enunțată uneori sub formă de "interes legitim juridicește proteguit", vizează mai puțin exercițiul dreptului la acțiune, ci mai degraba privește temeinicia sau netemeinicia pretenției formulate, deoarece, pentru a afla dacă un interes este sau nu în conflict cu legea, este necesar să se dezbata fondul pretenției. Așadar, vom înțelege prin aceasta cerință faptul ca interesul trebuie să fie în legatură cu pretenția formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu situația juridică legală pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie. Este însă posibil ca dreptul să nu mai fie actual și totuși interesul de a acționa să existe, să fie actual. Astfel se întâmplă, de exemplu, în cazurile prevăzute de art. . proc. civ. și în cazul asigurării dovezilor (art.235 alin. . proc. civ.). S-a decis că pentru promovarea unei acțiuni în constatare de către proprietarul bunului, urmează a se constata că interesul reclamantului este nascut și actual și în cazul în care există pericolul ca dreptul său de proprietate să fie încălcat în viitor.

b) interesul trebuie să fie legitim, să nu vina în contradicție cu legea sau cu normele morale. În literatura juridică de specialitate s-a afirmat ca interesul trebuie să fie și juridic. În doctrina se arată că interesul trebuie să fie și juridic, pentru a se sublinia ca un interes pur economic sau pur teoretic nu pot "justifica exercițiul acțiunii civile. Astfel, dorința de a elimina concurența unei societăți nu poate fonda o cerere în anulare sau interesul nu este juridic în cazul unui telespectator care acționează pentru ca o emisiune a televiziunii i s-a părut ca a ultragiat epoca napoleoniană.

c) să fie personal – în folosul celui care recurge la forma procedurală, iar nu în folosul adversarului său. Această cerință există și atunci când forma procedurală nu este promovata de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaște legitimare procesuală. Întrucât folosul practic se produce asupra titularului. Interesul trebuie să fie și direct în sensul că o persoană nu poate apăra dreptul altei persoane. Excepții fac: acțiunea oblică și acțiunile colective exercitate, spre exemplu, de sindicate sau de asociațiile pentru protecția consumatorilor.

Se arată uneori că aceasta cerință a interesului personal suferă numeroase derogari, datorită faptului că legea recunoaște legitimare procesuală activă și altor persoane sau organe, precum procurorul, autoritatea tutelară etc. În altă opinie, nu este vorba de o excepție și aceasta cerință exista chiar și atunci când forma procedurală nu este promovată de titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaște legitimarea procesuală activă, deoarece folosul practic se produce asupra titularului dreptului. De regula însă aceste persoane sau organe urmăresc și protejarea unui interes general. În alți termeni, în doctrină se precizează uneori ca interesul trebuie să fie și direct, pentru a se sublinia că o persoana nu poate apăra dreptul altei persoane. Sunt prezentate ca excepții de la aceasta cerință acțiunea oblica și acțiunile colective, exercitate, de exemplu, de sindicate sau de asociațiile de protecție a consumatorilor. Problema care se ridică vizează mai mult calitatea procesuală, decât interesul, deoarece și în aceste cazuri folosul practic, chiar dacă indirect, se produce și asupra titularului dreptului.

Excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absoluta și peremptorie. Dacă interesul nu este născut și actual, cererea va fi respinsă ca prematură, existând posibilitatea reiterarii ei în momentul în care interesul va fi născut actual. În celelalte cazuri, cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, fără a mai fi cercetata în fond.

Lipsa interesului se invoca pe cale de excepție – de fond, absolută; dacă excepția se admite se respinge acțiunea pentru lipsa de interes.

CAP. 4 CLASIFICAREA ACȚIUNILOR CIVILE

În doctrină, acțiunile sunt clasificate după următoarele criterii: scopul material urmărit de reclamant, natura dreptului care se valorifică prin acțiune și calea procedurală aleasă de parte pentru a obține protecția juridică a dreptului.

În literatură, acțiunile sunt clasificate, în general, după următoarele criterii: scopul material urmărit de reclamant, natura dreptului ce se valorifica prin acțiune și calea procedurală aleasă de parte pentru apărarea dreptului ei.

4.1 Clasificarea acțiunilor în funcție de scopul material urmărit de reclamant

În funcție de acest criteriu acțiunile sunt împărțite în acțiuni în realizarea dreptului, acțiuni în constatarea existenței sau neexistenței unui drept și acțiuni în constituire de drepturi.

4.1.1 Acțiunile în realizarea dreptului

Acțiunile în realizarea dreptului, denumite și acțiuni în adjudecare, sunt acele acțiuni prin care reclamantul, ce se pretinde a fi titularul unui drept, cere prin intermediul justiției, respectarea acestui drept de către persoană, pârâtul, care i l-a încălcat (de exemplu, prin deposedare sau refuzul executării prestațiunii), iar în cazul când lucrul acesta nu mai este posibil, să-l despagubească pentru prejudiciul suferit, ceea ce, din punct de vedere patrimonial, este o executare prin echivalent. Categoria acțiunilor în realizarea dreptului este cea mai numeroasă.

Cu titlu de exemplu, indicăm acțiunea în revendicare, acțiunea prin care se cere predarea unei sume de bani, predarea unui legat, ori evacuarea dintr-un imobil, acțiunea prin care se cere îndeplinirea unor obligații contractuale, rezilierea sau rezoluțiunea unui contract, acțiunea prin care se cere interzicerea unor anumite fapte, precum încetarea tulburarii posesiei ori interzicerea ridicării unei construcții, acțiunea care valorifică o creanță, cea prin care se cer daune-interese pentru repararea pagubei cauzate printr-un fapt ilicit, predarea unui legat etc.

În toate aceste acțiuni, dacă sunt găsite întemeiate, instanța pronunță o condamnare, susceptibilă de a duce la executarea silită a hotărârii împotriva debitorului, hotărârea având puterea unui titlu executoriu.

Specific acestor acțiuni este că hotărârea este susceptibilă de executare silită, fiind titlu executoriu.

Acțiunea în constatarea nulității unui contract de vânzare cumpărare este o acțiune în realizarea dreptului întrucât scopul urmărit de reclamant este repunerea părților în situația anterioară.

4.1.2 Acțiunile în constatare

Practica a invederat că uneori este necesar să te adresezi justiției nu pentru realizarea unui drept, ei cu un scop limitat și anume să se constate dacă există sau nu un raport juridic, deci pentru clarificarea unor raporturi juridice pe calea judecătorească. În acest sens, acțiunile în constatare sau în confirmare sunt acele acțiuni prin care se urmărește să se constate existența sau inexistența unui drept. Reclamantul cere instanței ca prin hotărârea să numai să constate existența dreptului sau – de exemplu, existența unui anumit raport juridic între el și pârât – sau inexistența unui pretins drept al pârâtului împotriva sa, fără ca instanța să condamne la executarea unei prestații. Remarcam totuși ca art. . proc. civ se referă la constatarea existenței sau neexistenței unui drept. În realitate acțiunea în constatare vizează, în mod firesc, constatarea existenței sau inexistenței unui raport juridic. Aceasta deoarece însăși activitatea procesuală presupune existența sau inexistența unui anumit raport juridic între părți. Este vorba desigur de afirmarea unui drept sau a unei pretenții în justiție sau chiar de inexistența unui raport juridic. Dacă reclamantul nu se referă la un drept determinat sau determinabil, ci solicită să se constate ca nu are niciun fel de datorie către pârâți, acțiunea nu este admisibilă.

Pe calea acestei acțiuni se poate cere numai constatarea existenței sau inexistenței unui drept nu și a unui fapt (nu este admisibilă acțiunea în constatare pentru a se stabili identitatea de persoană între reclamant și cel care figureaza cu alt nume într-un act).

Hotărârea pronunțată într-o acțiune în constatare nu constituie titlu executoriu și nu poate fi pusă în executare silită, decât dacă s-au acordat și cheltuieli de judecată.

Acțiunea în constatre are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare și va fi respinsă dacă partea poate să ceară și realizarea dreptului a cărui constatare o solicită. Existența la îndemanta reclamantului a unei acțiuni în realizare poate fi invocata pe calea unei excepții de fond

Acțiunile în constatare prezintă față de acțiunile în realizarea dreptului unele particularități:

a) se au în vedere cererile pentru constatarea existenței sau inexistenței unei situații de fapt, pentru care există procedura asigurării dovezilor (art. 235-. proc. civ.). De exemplu nu mai este admisibilă acțiunea în constatare pentru a se stabili identitatea de persoană dintre reclamant și cel care figurează cu alt nume într-un act.

b) hotărârile pronunțate în acțiunile în constatare nu pot fi puse în executare silită. După ce a ramas definitivă, consfințește numai cu putere de lucru judecat, existența sau inexistența dreptului. Aceasta nu trebuie să ducă la concluzia că judecata trebuie să se faca după procedura necontencioasă.

c) acțiunea în constatare are un caracter subsidiar în sensul că această cale nu este deschisă atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului. Art. . proc. civ. se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestația la executare și nu numai la mijloace de drept comun, cum ar fi acțiunea în revendicare.

Acțiunile în constatare se subdivid la rândul lor în acțiuni declaratorii, prin care reclamantul solicită instanței să stabilească dacă un anumit raport juridic există sau nu, acțiuni interogatorii, prin care reclamantul cheamă în judecată o persoană care ar putea să-i conteste ulterior dreptul pentru a se pronunța asupra existenței sau inexistenței acestuia, instanța urmând să ia act de această declarație și acțiuni provocatorii, prin care o persoană care ridică în public pretenții cu privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-și valorifice pretențiile afirmate.

Legiuitorul dă preferința realizării dreptului, pentru a înlătura definitiv neînțelegerile cu privire la dreptul respectiv și numai în măsura în care acest lucru nu este posibil, permite introducerea unei cereri de constatare a dreptului. În aprecierea caracterului subsidiar trebuie să se aibe în vedere că art.111 se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv contestația la executare și nu numai la mijloacele de drept comun, cum ar fi acțiunea de drept comun, de exemplu, acțiunea în revendicare.

Prin intermediul acțiunilor în constatare pozitive se urmărește stabilirea existenței unui anumit raport juridic. Dimpotrivă, prin acțiunile în constatare negativă se urmărește tocmai constatarea inexistenței unui drept sau a unui anumit raport juridic.

Instanțele de judecată au avut de soluționat cazuri interesante, iar doctrina a contribuit la fundamentarea acțiunii în constatare, arătând printre altele cele ce urmează:

a) este admisibilă o acțiune în constatare pozitivă, introdusă de unul din soți pentru a se constata, în timpul căsătoriei, care sunt bunurile proprii ale fiecarui soț;

b) este admisibilă acțiunea în constatare prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soți cere să se stabilească ca un imobil intabulat pe numele celuilalt soț este în realitate un bun comun, pentru a împiedica astfel un act de instrăinare pe care l-ar desăvârși numai unul dintre soți;

c) Plenul Tribunalului Suprem a statuat că oricare dintre soți poate să ceară și să obțină constatarea ca unul sau mai multe bunuri dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune sau proprii ale celuilalt soț, sau că, dimpotrivă, sunt bunuri proprii;

d) s-a considerat în doctrină că este inadmisibilă acțiunea în constatare în materie de obligații de întreținere, creditorul obligației având la dispoziție acțiunea în realizare și fiind, de altfel, interesat să obțină un titlu executoriu;

e) apare ca inadmisibilă acțiunea în constatare prin care se solicită să se constate calitatea de constructor de buna-credință, întrucât un asemenea constructor, titular al unui drept de creanța în raporturile cu proprietarul fondului, are la dispoziție acțiunea în realizare a dreptului la despăgubiri.

În consecință, prin acțiunile în constatare nu se urmărește altceva decât recunoașterea, prin hotărâre judecătorească, a existenței sau inexistenței unui anumit raport juridic.

Acțiunile în constatare se clasifică astfel:

a) acțiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenței unui drept al reclamantului, cum ar fi de exemplu acțiunea prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soți cere să se constate ca un bun imobil intabulat numai pe numele celuilalt soț este un bun comun;

b) acțiuni negative – care au ca scop constatarea inexistenței unui drept al pârâtului față de reclamant (acțiunea pentru dovada inexistenței raportului de rudenie dintre bunici și nepotul infiat);

c) acțiuni declaratorii – cele prin care se cere instanței să constate existența sau inexistența unui raport juridic;

d) acțiuni interogatorii – acele acțiuni în care titularul dreptului, în mod preventiv, cheama în judecată o persoană care ar putea să-i conteste dreptul, pentru a raspunde și a se lua act dacă recunoaște sau nu dreptul. Ca și în cazul celorlalte acțiuni, reclamantul trebuie să justifice un interes. Exemplu, cererea pe care o introduc moștenitorii legali care doresc să intre în posesia bunurilor moștenirii, dar nu știu dacă pârâtul care se pretinde a fi moștenitor legal universal se întemeiază într-adevăr pe dispozițiile unui testament lăsat de defunct. În acest caz, moștenitorii legali pot cere instanței să oblige pe pârât să facă public testamentul, în caz contrar, conferindu-se drepturile reclamanților asupra întregii averi a defunctului.

“Un alt caz, din domeniul Dreptului muncii, îl redăm mai jos.

Hotărârile judecătorești rămase definitive, prin care se constată reprezentativitatea unor parteneri sociali, se comunică Ministerului Muncii, Solidarității și Familiei, care tine evidență acestora.

După 4 ani, în vederea negocierii și încheierii altui contract colectiv de muncă, indiferent de nivel, se impune ca organizațiile sindicale și asociațiile patronale să fie recunoscute, din nou, prin hotărâri judecătorești definitive, ca reprezentative (în condițiile art. 15 alin. 2 și art. 17 alin. 2). Legea răspunde, în acest fel, realității că, pe parcurs, în intervalul de 4 ani, pot să survină modificări într-o organizație sindicală sau asociație patronală care să o facă nereprezentativă ori, din contră, să fi devenit reprezentativă o altă organizație sindicală sau asociație patronală. Nu este mai puțin adevarat însă că sistemul prevăzut de lege este destul de rigid. În mod normal, pornind de la principiile care guvernează întreaga materie a negocierii colective, trebuie să se considere că după 4 ani negocierea se poate desfașura și fără o nouă hotărâre judecătorească sub condiția fundamentală ca însăși părțile să fie de acord, deci să nu-și contește una alteia reprezentativitatea recunoscută anterior pe cale judiciară. În acest context, opinia formulată în doctrină este în sensul admisibilității recunoașterii voluntare.

Dacă între timp se schimbă situația reprezentativității, partea interesată are la îndemână acțiunea interogatorie, varietate a acțiunii în constatare prin care titularul dreptului cheamă în judecată, în mod preventiv, o persoană ce ar putea eventual să îi conteste dreptul, pentru ca aceasta să se pronunte dacă îi recunoaște sau nu dreptul, iar instanța de judecată să ia act de raspunsul dat de pârât în această problemă.”

e) acțiuni provocatorii – acțiunile în care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale îi cauzează o tulburare serioasă în exercițiul dreptului său. Prin chemarea în judecată, această persoană este forțată să-și valorifice pretențiile, respectiv să încerce să-și dovedeasca dreptul, în cazul în care nu poate să-1 dovedească pierzându-și dreptul de a-1 invoca.

4.1.3 Acțiunile în constituire de drepturi

Aceste acțiuni, numite și în transformare sunt acele acțiuni (cereri) prin care reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte și date pe care le invocă, pentru a deduce consecințele ce se impun, în vederea creării unor situații juridice noi. Altfel spus, sunt acele acțiuni care tind la schimbarea sau desființarea unor raporturi juridice, vechi și la crearea unor raporturi juridice noi între părți. În cazul acestor acțiuni, spre deosebire de celelalte, hotărârile pronunțate produc efecte numai pentru viitor (ex nunc). Intră în această categorie, acțiunea de divorț, acțiunea pentru desfacerea "adopției sau încuviințarea ei, acțiunea pentru punerea sub interdicție, sau ridicarea interdicției, etc.

Hotărârile pronunțate asupra acestor acțiuni se caracterizează prin aceea că ele au un caracter constitutiv de drepturi. Așadar, ele produc efecte juridice pentru viitor. Au acest caracter, în general, acțiunile care privesc starea și capacitatea persoanelor, ca de pildă: acțiunea de divorț, acțiunea privind punerea sub interdicție, acțiunea privind declararea dispariției sau a morții unei persoane. Prin caracteristica enunțată, acțiunile în constituire de drepturi se deosebesc esențial de celelalte categorii de acțiuni civile. De remarcat faptul că, spre deosebire de hotărârile pronunțate în acțiunile în constituire de drepturi, cele pronunțate în acțiunile în realizare sau în acțiunile în constatare au un caracter declarativ.

Exista însă și situații în care se creează o situație juridică nouă, dar hotărârea produce efecte nu numai pentru viitor, de la data rămânerii definitive, ci și pentru trecut. De exemplu, efectele se produc retroactiv (ex nunc) în cazul hotărârilor pronunțate în materie de desființare a căsătoriei, stabilire a filiației față de mama și față de tatal din afară căsătoriei, tăgăduire a paternității, declarare a morții etc.

4.2 Clasificarea acțiunilor în funcție de natura dreptului ce se valorifică prin acțiune

4.2.1 Patrimoniale

Potrivit acestui criteriu, acțiunile se împart în personale, reale și mixte. După cum s-a observat însă în literatură, această clasificare nu vizează toate acțiunile (cererile), ci numai cele prin care se valorifică un drept de creanță, un drept real sau în același timp un drept de creanță și unul real, deci rămân în afara clasificării categorii importante de acțiuni, cum ar fi de exemplu cele privind starea și capacitatea persoanelor.

Dacă ne raportăm și la obiectul dreptului subiectiv apărat prin acțiune rezultă o clasificare în acțiuni personale mobiliare, acțiuni personale imobiliare, acțiuni reale mobiliare și acțiuni reale imobiliare. La rândul lor, aceste ultime acțiuni se divid în acțiuni pețitorii și acțiuni posesorii.

4.2.1.1 Acțiunile personale

Pot fi mobiliare dacă dreptul de creanță are ca obiect un bun mobil și imobiliare dacă dreptul de creanță are ca obiect un bun mobil.

Acțiunile personale sunt acele acțiuni (cereri) prin care se valorifică un drept personal, de creanță. Numărul acțiunilor personale este nelimitat, deoarece nelimitat e și numărul drepturilor de creanță. Deci au acest caracter toate acțiunile prin care se valorifică un drept de creanță care se naște dintr-un act juridic, lege, fapt cauzator de prejudicii etc.

Cu titlu de exemplu, enumerăm câteva asemenea acțiuni: acțiunea proprietarului unei locuințe pentru plata chiriei ori în evacuare, acțiunea pentru plata pensiei de întreținere, acțiunea pentru revocarea unei donații, acțiunea în hotărnicie, acțiunea în reducțiunea liberalităților și cea prin care se pretinde raportul.

4.2.1.2 Acțiunile reale

Acțiunile reale sunt acele acțiuni (cereri) prin care se valorifică un drept real. Categoria acțiunilor reale este limitată în mod natural de numărul limitat al drepturilor reale.

Au acest caracter: acțiunea în revendicare prin care se apăra dreptul de proprietate, acțiunea confesorie și negatorie (prin care se apăra, respectiv se contesta un drept de servitute, superficie, uzufruct, uz și habitație), acțiunea prin care se valorifică un drept real accesoriu (acțiunea ipotecară sau acțiunea creditorului gajist).

Acțiunile reale sunt:

– mobiliare – este acțiunea prin care se exercită un drept real asupra unui bun mobil (acțiunea în revendicare a unui bun mobil de la posesorul de rea-credință);

– imobiliare – când dreptul valorificat are ca obiect un bun imobil (acțiunea în revendicare a unui bun imobil).

Acțiunile imobiliare se împart la rândul lor în acțiuni pețitorii și acțiuni posesorii, după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar, ori doar posesiunea bunului imobil (deci o situație juridică de fapt).

Acțiunea posesorie, este o acțiune reală, imobiliară, prin care se urmărește apărarea posesiei ce se exercită asupra unui bun. Folosirea acțiunii posesorii este legată de îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 674 alin. (1) C. proc. civ.: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare, reclamantul să facă dovada că înainte de aceasta dată a posedat bunul cel puțin un an, posesiunea întrunește condițiile cerute de art. 1846 și . civ. În cazul detentorului precar, acesta va fi trebuit să dovedească îndeplinirea primelor două condiții prevăzute de art. . proc. civ., cât și titlul care îi dă dreptul să dețină bunul.

Dacă deposedarea sau tulburarea s-a facut prin violență, cel ce formulează acțiunea în justiție, trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut mai mult de un an de la tulburare sau deposedare.

4.2.1.3 Acțiunile mixte

În doctrină se discută și asupra existenței acțiunilor mixte. Acțiunea mixtă este aceea al cărui obiect poartă atât asupra unui drept real, cât și asupra unui drept de creanță.

Acțiunile mixte sunt acelea prin care se valorifică în același timp atât un drept real cât și unul personal ce au aceeași cauză, izvorăsc din același act juridic sau se găsesc într-un raport de conexitate.

În acțiunile reale și mixte calitatea procesuală pasivă o are deținătorul bunului indiferent cine este acesta, întrucât dreptul real conferă dreptul de urmărire. În cazul acțiunilor personale titularul dreptului se poate îndrepta numai împotriva celui obligat în același raport juridic.

În cazul acțiunilor personale și a celor reale mobiliare competența este a instanței de la domiciliul pârâtului, în cazul celor imobiliare, competența este a instanței locului situării imobilului. În cazul celor mixte reclamantul are posibilitatea de a alege între domiciliul pârâtului și locul situării imobilului.

În literatura juridică acțiunile mixte sunt împărțite în două grupe:

a) acțiunile care urmăresc executarea unui act juridic, care au transferat un drept real asupra unui imobil, dând naștere totodată unor obligații personale. Exemplul clasic este cel al acțiunii în predarea unui imobil, întemeiată pe contractul de vânzare, în sistemul contractelor consensuale din codul civil. Într-adevar, într-un atare sistem, cumpărătorul devine proprietar al bunului în momentul acordului de voințe și din acest moment cumpărătorul are la dispoziție acțiunea reală pentru apărarea dreptului de proprietate. Dar în temeiul contractului de vânzare, cumpărătorul devine în același timp, creditor al obligației de predare si, cu acest titlu, dispune de o acțiune personală în predarea imobilului, în aceste condiții, întrucât cumpărătorul sesizează instanța în dubla să calitate de proprietar și creditor, acțiunea sa poate fi introdusă deopotriva la instanța domiciliului vânzătorului pârât sau la instanța locului situării imobilului. Este soluția consacrata în dreptul nostru de art. 10 pct. 2 c. proc. civ.

b) acțiunile în anulare sau rezoluțiune a unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar, ca de exemplu acțiunea în revocare a donației unui imobil pentru neexecutarea de sarcini, când reclamantul își valorifică un drept personal, decurgând din contract, dar în același timp urmărește și revendicarea bunului, ca o consecință a admiterii laturii personale a acțiunii. Categoria aceasta de acțiuni, contestată chiar de unii autori, este astazi restrânsă. Uneori chiar legea califică o acțiune care ar putea fi mixtă, ca reală. Astfel procedează, de exemplu, art. . civ. care prevede că "acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală". S-a decis că nerespectarea de către cumpărători a clauzei prin care s-a constituit în favoarea vanzatoarei um drept real imobiliar de abitație, chiar în cazul în care culpa acestora ar fi dovedită, nu justifică soluția de rezoluțiune a contractului, deoarece ei și-au executat obligațiile din contractul de vânzare-cumpărare, iar în vederea valorificării dreptului derivând din actul juridic cu caracter constitutiv încorporat în contractul încheiat în formă autentică, vânzătoarea are la dispoziție, la alegere, pentru a reintra în spatiul locativ a cărui folosință și-a rezervat-o, fie o acțiune reală (confesorie), care îndeplinește pentru titularul dreptului de abitație același rol pe care-l are acțiunea în revendicare pentru proprietar, fie o acțiune personală fondată pe actul juridic care constituie titlul abitației.

4.2.1 Nepatrimoniale – acțiunea de divorț

4.3 Clasificarea acțiunilor în funcție de calea procedurală aleasă de parte, pentru apărarea dreptului ei

Clasificarea în funcție de calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său. Potrivit acestui criteriu, acțiunile (cererile) se împart în principale, accesorii și incidentale.

Acțiunile accesorii și incidentale pot fi întâlnite în cazul în care există o acțiune pusă în mișcare. Așa de exemplu, reclamantul formulează o cerere cu un obiect principal, cum ar fi desfacerea căsătoriei și în același timp solicită instanței soluționarea unor cereri accesorii (cererea pentru încredințarea copilului minor, pentru stabilirea pensiei de întreținere), a căror examinare depinde de soluția dată asupra cererii principale.

Acțiuni principale

Acțiunile principale sunt acțiunile prin care se declanșează procedura judiciară.

4.3.2 Acțiuni accesorii

Acțiunile accesorii sunt acelea a cărei rezolvare depinde de soluția dată celei principale. Pentru calificarea acțiunii trebuie văzut capatul de cerere a cărui soluție nu depinde de vreun alt capat de cerere (într-o acțiune de divorț, capătul de cerere principal este desfacerea căsătoriei, toate celelalte cereri, cu privire la nume, încredințarea minorilor și stabilirea pensiei de întreținere sunt cereri accesorii).

Acțiuni incidentale

Acțiunile incidentale sunt acele acțiuni care pot avea o existență de sine stătătoare, dar sunt formulate într-un proces deja pornit (cererea reconvențională, cererea de intervenție voluntară sau forțată, cererea principală a unui terț care solicită să fie introdus în proces pentru a-și valorifica un drept propriu în legatură cu obiectul procesului, sau cererea de chemare în garanție).

Clasificareade mai sus prezintă interes din mai multe puncte de vedere. Reținem, cu titlu de exemplu, următoarele aspecte:

a) Din punct de vedere al competenței, cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală, chiar și în cazul disjungerii. (art 17cpp)

b) Există cereri care pot fi formulate numai ca cereri principale și cereri care pot fi formulate numai ca cereri accesorii . există acțiuni care se pot formula numai pe cale principală sau numai pe cale accesorie. Din prima categorie face parte, de exemplu, acțiunea în tăgăduirea paternității, deoarece soțul mamei nu poate face acest lucru nici pe cale de excepție și nici pe calea unei cereri reconvenționale, într-un alt proces, de exemplu divorț. Intră în a două categorie cererea soțului, care în caz de divorț solicită instanței să-i încuviințeze să poarte și în continuare numele dobândit prin căsătorie. Asupra acestei cereri se poate pronunța numai instanța de divorț, cu ocazia soluționării divorțului;

c) exista acțiuni accesorii care chiar dacănu au fost formulate, ele trebuiesc rezolvate din oficiu de către instanța sesizată cu acțiunea principală. Astfel în procesele de divorț instanța este obligată să se pronunțe din oficiu în legătura cu încredințarea copiilor minori și stabilirea pensiei de întreținere (art. 42 Codul familiei);

d) formuland într-o acțiune principală și acțiuni accesorii sau incidentale, hotărârea este supusă termenului de apel sau de recurs prevăzut de lege pentru acțiunea principală, chiar dacă se atacă numai soluția dată asupra acțiunii accesorii sau incidentale și care dacă ar fi fostvexercitată separat ar fi avut un alt termen;

e) terțul care introduce o acțiune incidentală dobândește calitatea de parte și hotărârea care se va pronunța îi va fi opozabilă.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE:

cărți de specialitate:

1. Boroi, Gabriel, Drept procesual civil- Note de curs, vol.I, București, 1993;

2. Ciobanu, Viorel Mihai, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.I, Ed.Național, București, 1997;

3. Djuvara, M. Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică). Drept rațional, izvoare și drept pozitiv, Ed.All, București, 1995

4. Măgureanu, Florea, Drept procesual civil român, vol.I, Ed.Lumina Lex, 1997;

5. Leș, Ioan Drept procesual civil, Ed.Lumina Lex, București, 2002;

6. Tabacu, Andreea, Drept procesual civil, Ed. Universul Juridic, București, 2013;

legislație:

7. Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 3 august 2012, actualizat cu: Legea 206/2012, Legea 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă;

Jurisprudență:

8. ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1685 din 22 februarie 2007; ÎCCJ, Secții Unite, Decizia nr 15 din 17 octombrie 2011. publicată în Monitorul Oficial al României. Partea 1. nr. 827 din 22 noiembrie 2011; ÎCCJ Secția a 11-a civilă, decizia nr. 1572 din 21 martie 2012;

9. ÎCCJ, Secția a II–a civilă, decizia nr. 3274 din 25 octombrie 2011;

10. Decizia nr. LXXII din 15 octombrie ICCls Secții Unite, pronunțată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea I. nr 685 din 7 octombrie 2008;

ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 1454 din 24 februarie 2005;”