Acordul de Recunoastere a Vinovatiei In Cadrul Marilor Sisteme de Drept

Prin reglementarea procedurii acordului de recunoaștere a vinovăției, legiuitorul român a vizat în mod direct reducerea procedurilor judiciare, instituind astfel o procedură simplificată menită să degreveze instanțele de judecată. Deși această procedura specială are un pronunțat caracter de noutate în cadrul sistemului judiciar român, ea reprezintă, cu preponderență, rezultatul unei îndelungi evoluții cristalizate la nivel internațional a modelului originar instituit de sistemul anglo-saxon. De asemenea, pintre sistemele care au constituit o veritabilă sursă de inspirație pentru legiuitorul român se numără și sistemul de drept francez și cel german, aceștia fiind cei doi mari reprezentanți ai familiei romano-germanice. Astfel, în cadrul fiecărui sistem judiciar, practica relativă la procedura acordului de recunoaștere a vinovăției și-a spus cuvântul, avantajele și deficiențele acesteia fiind evidențiate de-a lungul timpului.

În ceea ce privește principiile generale procesului penal, acestea sunt comune, diferențele între sistemele judiciare fiind reliefate, ce precădere, de domeniul de aplicare și mecanismul procesual.

SECȚIUNEA 1 – STATELE UNITE ALE AMERICII

Dreptul comun anglo-saxon s-a întemeiat, alături de dreptul roman, pe principiul ”[…] dreptul este acolo unde este apărarea”, cunoscând, pe parcursul evoluției sale, numeroase completări și perfecționări aduse prin legi și precedente judiciare.

Modelul anglo-saxon a fost îndelung considerat drept modelul universal, cu precădere, datorită faptului că legislațiile naționale ale statelor europene au consolidat și completat anumite instituții preluate, printre care și cea a acordului de recunoaștere a vinovăției. Pe de altă parte, modelul judiciar anglo-saxon s-a confruntat, deopotrivă, și cu numeroase deficiențe pe care modelele europene au încercat să le remedieze.

§1.1. – Modelul anglo-saxon – model universal

Beneficiile aduse de modelul judiciar anglo-saxon sunt incontestabile, în parte, datorită principiilor promovate, rapidității procedurilor și protecției acordate participanților procesuali. Deși a fost îndelung contestată, procedura acordului de recunoaștere a vinovăței s-a afirmat în sistemele de drept continentale, beneficiile sale reflectîndu-se de-a lungul timpului în jurisprudență.

Această procedură a luat naștere în Statele Unite ale Americii, la începutul secolului al XX-lea, din rațiuni de ordin pragmatic, în scopul degrevării muncii depuse în cadrul tribunalelor din zonele urbane mari. Plea bargain a apărut ca o necesitate, în scopul găsirii unor soluții alternative, pentru rezolvarea de urgență și cu precădere a cazurilor în situația în care nu toate litigiile puteau fi soluționate printr-un proces complet, desfășurat în fața juraților.

Până în anul 1970, plea bargain, nu primise o recunoaștere oficială din partea tribunalelor, fiind considerată o procedură comună, însă de la cazul Brady v. United States , soluționând, Curtea Supremă a recunoscut și a afirmat constituționalitatea și legalitatea acestei proceduri.

Deși o procedură controversată, plea bargain, componentă importantă a sitemului de justiție penală al Statelor Unite, în cazurile în care este administrată corect, prezintă beneficii pentru toți participanții la procesul penal. În acest sens, printre avantajele pe care le aduce se numără posibilitatea statului de a rezolva mai rapid cazul, șansa acuzatului de a-și recunoaște culpabilitatea și de a începe cât mai curând să-și realizeze potențialul pentru reabilitare. Totodată, instituția ajută la conservarea resurselor vitale și limitate a subiecților procesuali oficiali, cât și la protejarea publicului de riscul la care este supus prin rămânerea în libertate pe cauțiune a celor acuzați până la rezolvarea propriu-zisă a cazului.

Din punct de vedere al infracțiunilor care pot face obiectul unei astfel de proceduri, ca regulă, este prevăzut faptul că orice infracțiune poate face obiectul unei plea bargain. Fiind un stat federal, anumite state limitează domeniul de aplicare al procedurii pentru infracțiunile grave a căror pedeapsă prevăzută de lege este închisoarea pe viață sau pentru infracțiunile „sesibile” – anumite infracțiuni sexuale violente, cele în care făptuitorul a fost acuzat de utilizarea unei arme de foc sau de conducere sub influența alcoolului ori a produselor stupefiante, infracțiuni de trădare, spionaj etc.

Din punct de vedere procedural, există o distincție terminologică și temporală între noțiunile de recunoștere – în sensul manifestării de voință a inculpatului de a încheia un astfel de acord și de a declara săvârșirea faptelor – și negociere – în sensul unei înțelegeri între procurorul districtual și inculpat. Astfel, în majoritatea cazurilor, recunoașterea poate avea loc în orice moment al procesului, acuzatul sau avocatul acestuia putând lua inițiativa încheierii acordului de recunoaștere a culpabilității, însă, de principiu, procurorul este cel care are inițiativa negocierilor, fapt exprimat prin competența sa de a exercita acțiunea publică. În unele state posibilitatea recunoașterii este limitată la anumite etape procesuale.

În ceea ce privește negocierea, aceasta este considerată ca fiind mai avantajoasă dacă se realizează mai repede. Astfel, ea poate avea loc ulterior recunoașterii în ajunul audierii, odată cu strigarea cauzelor de pe ordinea de zi, ori în momentul imediat anterior pronunțării verdictului de către jurați. Negocierea se derulează în mod informal, dar acordul născut în urma acesteia trebuie prezentat în ședință publică judecătorului, care îl va analiza și omologa.

Legislația Statelor Unite recunoaște dreptul inculpatului de a fi asistat de către un avocat care îl consiliază și care poate negocia acordul încheiat de clientul său cu reprezentantul acuzării. Rolul avocatului este însă unul delicat, astfel cum a fost reliefat, deoarece acesta își poate consilia clientul în sensul refuzului propunerii făcute de parchet, consecința acestui compartament putându-se materializa în pronunțarea unei pedepse mai mari decât cea propusă inițial.

Fiind un stat federal, regulile de aplicare, competențele subiecților oficiali și desfășurarea propriu-zisă a procedurii diferă în funcție de legislația fiecărui stat component.

Datoria de a se asigura ca inculpații au încheiat plea bargain în mod conștient, inteligent și voluntar revine judecătorilor care trebuie să adreseze acuzatului întrebări legate de alegerea de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției, confirmarea tacită a inculpatului de a renunța la drepturile sale nefiind prezumată. De asemenea, în funcție obligațiile stabilite prin legislația fiecărui stat, judecătorul nu trebuie să participle la negocierile purtate între inculpat și procuror, și, totodată, nu este obligat să le accepte.

Prin recunoașterea vinovăției, inculpații devin martori ai propriei infracțiuni, renunțând, în acest sens, la al V-lea Amendament care asigură protecția împotriva propriei incriminări. Acuzații care încheie un astfel de acord ignoră, ”voluntar, […] inteligent, […] cu suficientă conștientizare a circumstanțelor relevante și a consecințelor probabile”, au atât dreptul la proces, cât și dreptul la confruntare cu martorii acuzării, drepturi garantate de al VI-lea Amendament.

Plea bargain cunoaște două mari forme de manifestare, anume plea bargain direct – aplicabil situațiilor în care dovada vinovăției inculpatului este covârșitoare – și plea bargain negociat, recunoașterea culpabilității atrăgând o negociere între acuzare și apărare, în urma căreia, în schimbul recunoașterii, acuzatul obține anumite beneficii. Legislația Statelor Unite prevede faptul că inculpatul poate pleda vinovat într-una dintre modalitățile plea bargain negociat pe care statul le pune la dispoziție.

Cea mai comună formă de acord între inculpat și procuror este cea a ”respingerii altor acuzații”, procedură care are drept avantaje reducerea substanțială a posibilităților de condamnare, dar și a evitării înregistrării în cazier a unei infracțiuni care aduce cu sine stigma socială.

O a doua formă este ”recomandarea unei anumite sentințe sau abținerea de la emiterea anumitor recomandări”. Această formă poate cunoaște mai multe variante, fie procurorul districtual nu va ancheta acuzații mai grave aduse inculpatului, fie va renunța la acuzații aduse pentru aceeași infracțiune. O alta variantă a acestei proceduri se regăsește în situațiile în care acuzațiile au fost formulate înaintea diferitelor instanțe de judecată, iar ca urmare a încheierii acordului, cauzele sunt reunite în fața unei singure instanțe.

Cea de-a treia formă este ”acceptarea unei anumite sentințe”, variantă care constă în recunoașterea culpabilității de către incuplat în schimbul obținerii unei promisiuni din partea procurorului de a pleda în fața judecătorului pentru o sentință mai ușoară.

Condamnarea prin recunoașterea vinovăției, negociată sau nu, promovează ”virtuțiile principale ale sisemului de pledare (care sunt) viteza, economia și finalitatea”.

În temeiul beneficiilor pe care le aduce, plea bargain, odată recunoscut la nivel legislativ și constituțional, a influențat legislațiie statelor europene și americane care au introdus și care au început să lărgească sfera de aplicare a procedurii recunoașterii vinovăției. În acest sens, instituția se regăsește în legislațiile statelor Filipine, România, Franța, Italia, Israel, Canada, Marea Britanie, Republica Moldva, precum și în Federația Rusă care a introdus această instituție în sistemul său procesual penal.

Deși modelul anglo-saxon este considerat modelul universal, în ceea ce privește materia instituției acordului de recunoaștere a vinovăției, care constituie în fond o formă sui generis de manifestare a tranzacțiilor în materie penală, trebuie remarcat faptul că de-a lungul timpului deficiențele pe care acesta le prezintă s-au făcut simțite atenuându-i într-o anumită măsură eficacitatea.

§1.2. Deficiențele modelului universal

Componentă importantă a sistemului judiciar penal anglo-saxon, plea bargain, deși prezintă numeroase beneficii, cunoaște și o latură negativă concretizată prin afectarea unor instrumente pe care dreptul penal substanțial le utilizează în vederea asigurării protecției societății. Aceste instrumente, împotriva cărora procedura plea bargain constituie o veritabilă amenințare, sunt reprezentate de impunerea respectului legii, precum și de descurajarea fenomenului infracțional. Argumente în favoarea acestei teze sunt aduse atât de doctrină, cât și de jurisprudență care percep, pe de o parte, instituția plea bargain ca „o licență acordată în vederea violării legii”, iar pe de altă parte, ca fiind „o vânzare directă a justiției”. De altfel, procedura controversată, plea bargain, este văzută, într-o anumită măsură, în cadrul sistemului anglo-saxon, drept o modalitate de eludare a inculpatului de la înfăptuirea justiției penale, ceea ce nu face decât ca întreaga eficacitate a aparatului judiciar să fie slăbită.

Înfățișând acordul astfel încheiat între procuror și inculpați sub forma unei victorii a celor din urmă, ar fi promovată ideea existenței unei justiții slăbite, fapt ce conduce la diminuarea din partea societății a respectului față de legi, descurajarea fenomenului infracțional fiind și ea, în mod direct, afectată.

De asemenea, o critică adusă procedurii implementate în cadrul sistemul anglo-saxon este cea a constrângerii inculpaților de a încheia, în majoritatea cazurilor, un astfel de acord. Din dorința de a preîntâmpina desfășurarea unui veritabil proces, procurorul este tentat să abuzeze de puterea sa discreționară privind alegerea acuzațiilor pe care acesta înțelege să le aducă împotriva inculpatului, fapt ce poate conduce la o practică a unei acuzări considerată excesivă, această supraacuzare constituind în fond o modalitate de amenințare a inculpatului, amenințare ce îl va constrânge să încheie acordul de recunoaștere a vinovăției. Inculpatul se vede, așadar, nevoit să încheie un asemenea acord întrucât, ca exemplu, în cazul unei persoane nevinovate, acesta nu va fi dispusă să riște să primească, în urma unei judecații, o pedeapsă mult mai severă și, prin urmare, ar putea prefera să încheie acordul înaintat de procuror, care îi asigură o pedeapsă mai blândă.

Instituția de origine anglo-saxonă, plea bargain, este văzută de criticii acesteia drept o componentă menită să compromită integritatea sistemului judiciar penal. Aceștia susțin că o astfel de procedură favorizează eludarea unor „standarde riguroase impuse în cadrul fazei judecății, cu precădere în ceea ce privește probatoriul”. Astfel, vinovăția inculpatului nu mai este determinată ca urmare a parcurgerii etapei judecății, etapă caracterizată prin imparțialitate, în cadrul căreia investigarea cazului este una completă, iar apărarea este liberă să își susțină cauza, ci ca urmare a transpunerii procurorului în rolul unui judecător, soarta inculpatului întemeindu-se pe calculul probabilității unui eventual câștig sau pe baza unei posibile înfrângeri suferite în cadrul judecății.

În ceea ce privește obiecțiile aduse procedurii plea bargaing, în afara celor menționate anterior se numără și cea ridicată de specialiștii în penologie care susțin faptul că pedeapsa negociată de procuror împreună cu inculpatul nu ține cont de fundamentele instituite de însăși știința penologiei. Așadar, în majoritatea cazurilor, pedeapsa astfel convenită nu ia în considerare specificitatea faptelor, nevoile corecționale luate în funcție de caracteristicile pe care le prezintă persoana inculpatului, precum și de interesul legitim al societății privind vigoarea cu care justiția represivă este înfăptuită.

Existența deficiențelor modelului anglo-saxon, deficiențe care nu puteau fi trecute cu vederea, au condus la o nuanțare a preluării în totalitate a instituției anglo-saxone cunoscută sub denumirea de plea barganing. Desigur că această formă de preluare, care echivalează cu un veritabil export al instituției, nu a determinat stoparea influenței modelului anglo-saxon, ci a condus la ajustarea acestui model.

SECȚIUNEA 2 – CANADA

SECȚIUNEA 3 – FRANȚA

Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției – plaidoyer coupable – a fost introdusă în Codul de Procedură Penală Francez prin legea „Loi Pereben II” din 9 martie 2004 de adaptare a sitemului de justiție la evoluția criminalității. Această lege viza o creștere a puterii coercitive a poliției și a capacității de a desfășura urmărirea penală de către ministerul public, fapt ce a condus la numeroase controverse. În pofida acestei poziții a avocaților și magistraților, s-a afirmat faptul că această procedură reprezintă „o formă de contractualizare a justiției penale care și-a făcut intrarea în dreptul francez” și care ușurează munca depusă în cadrul instanțelor și are în vedere interesele victimei.

Spre deosebire de modelul anglo-saxon, plaidoyer coupable cunoaște un domeniu de aplicare restrâns – infracțiuni a căror pedeapsă prevăzută de lege nu depășește 5 ani, fiind avute în vedere doar infracțiunile de o gravitate medie. Astfel, sunt excluse de la aplicarea procedurii infracțiunile grave, cele săvârșite de minorii sub optsprezece ani, delictele care pot reprezenta impedimente în ceea ce privește probarea acestora, precum delicte de presă, ucidere din culpă, delicte politice, cât și cele în cazul cărora există o lege specială care reglementează urmărirea penală.

Din punct de vedere procedural, modelul francez conferă judecătorului un rol mult mai pronunțat comparativ cu modelul anglo-saxon. Magistratul ce statuează este sesizat de către parchet cu o cerere de omologare, cerere care are ca obiect pronunțarea unei soluții. Astfel, judecătorul se pronunță asupra acordului încheiat în urma unei proceduri necontradictorii, în cadrul unei ședințe publice.

Dispozițiile art. 495-9 din Codul de Procedură penală francez care reglementau desfășurarea procedurii plaidoyer coupable în timpul dezbaterilor în camera de consiliu au fost declarate neconstituționale prin decizia Consiliului Constituțional din 2 martie 2004 în temeiul încălcării prevederilor art. 6, 8, 9 și 16 din Declarația din 1789. De asemenea, prevederile inițiale ale art. 495-9 din Codul de Procedură penală contraveneau și dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca urmare a neasigurării caracterului public al ședinței de judecată, cu excepția cazurilor speciale în care interesul victimei, procedura specială în cazul infractorilor minori sau protecția ordinii publice impuneau desfășurarea procesului în camera de consiliu.

Pe cale de consecință, s-a stabilit faptul că în cazul procedurilor judiciare care pot conduce la pronunțarea unei pedeapse privative de libertate sentința trebuie pronunțată în public pentru asigurarea respectării dreptului la apărare și la existența unui proces echitabil.

Conform art. 495-9 din Codul de Procedură Penală francez, în situația în care inculpatul este reținut și acceptă propunerea făcută de parchet el va fi prezentat președintelui instanței sau unui judecător delegat de acesta. Dacă inculpatul nu se află în stare de reținere, acesta va fi convocat în fața președintelui tribunalui sau a unui judecător delegat.

Audierea și ședința de judecată sunt conduse de judecător, prezența inculpatului asistat de avocatul său fiind obligatorie. Prezența martorilor nu este reglementată. Referitor la participarea procurorului la audiere, prezența acestuia era facultativă, conform prevederilor legii „Loi Pereben II” din 9 martie 2004. Ulterior, prin avizul din 18 aprilie 2005 al Curții de Casație și prin hotărârea din 11 mai 2005 a Consiliului de Stat se solicita participarea obligatorie a parchetului la ședința de judecată din rațiuni ce priveau etapa urmăririi penale. Motivul invocat a fost considerat neconvingător, iar prin legea nr. 2005-847 din 26 iulie 2005, și conform deciziei Curții Constituționale nr. 2005-520 , se introduce art. 495-9 – „prezența procurorului la audierea pentru omologare nefiind obligatorie”.

În cadrul audierii, judecătorul interoghează inculpatul pentru a se asigura de realitatea faptelor, de circumstanțele în care a fost săvârșită infracțiunea, cu această ocazie verificând și îndeplinirea condiților esențiale, anume dacă inculpatul și-a recunoscut vina, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită nu depășește 5 ani, precum și încadrarea juridică a infracțiunii. În această etapă avocatul inculpatului și procurorul, dacă este prezent, pot lua cuvântul.

Ulterior terminării dezbaterilor, judecătorul poate da o ordonanță motivată în ceea ce privește circumstanțele infracțiunii și a personalității autorului. Prin aceasta, judecătorul decide admiterea sau respingerea sancțiunilor propuse de procuror fără a le modifica. Spre deosebire de modelul anglo-saxon, modelul francez nu se circumscrie posibilității de negociere a cuantumului, a formei de sancțiune ori a încadrării juridice, soluția fiind aceiași în conceptul penal. În momentul omologării, judecătorul „validează” propunerea procurorului, realizând astfel un „control de legalitate și oportunitate”.

Conform art. 495-14 din Codul de Procedură Penală francez, este redactat un procesul verbal în care se menționează formalitățile îndeplinite până la audiență, cât și mărturisirea vinovației și acceptarea pedepsei propuse. Dacă inculpatul nu acceptă pedeapsa, sau dacă judecătorul nu omologhează procesul verbal, procesul va continua cu altă procedură, iar inculpatul poate nega faptele.

În cazul acceptării, ordonanța de omologare este executorie și are efectul unei hotărâri de condamnare. Conform prevederilor legale, procurorul este cel care decide încarcerarea imediată sau trimiterea inculpatului la judecătorul de la instanța de executare. De asemenea, hotărârea poate fi atacată de către persoana condamnată – și prin avocat în termen de 10 zile de la pronunțarea sentinței –sau de către procuror pe calea apelului.

În reglementarea acestei proceduri, legiuitorul nu a neglijat interesele persoanei vătămate. Astfel, victima este identificată prin mijloacele propuse de procurorul de caz și este informată cu privire la desfășurarea procedurii special, iar ulterior este chemată să se prezinte, asistată de către avocat, în fața judecătorului ori a inculpatului. De asemenea, persoana vătămată are posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal.

În virtutea prerogativelor extinse oferite prin reglementarea acestei proceduri, judecătorul se va putea pronunța atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile, chiar și în lipsa persoanei vătămate. În situația în care persoana vătămată nu s-a putut constitui parte civilă, în temeiul art. 464 alin. 4 din Codul de Procedură Penală francez, procurorul este obligat să o citeze. În pronunțarea hotărârii, tribunalul face o distincție între acțiunea civilă și cea penală.

Conform reglementării franceze, persoana vătămată se va putea opune procedurii acordului dacă se constituie parte civilă în fața unui judecător de instrucție sau dacă îl va cita pe inculpat în fața tribunalului corecțional. Pe cale de consecință, prin exercitarea acțiunii civile, și spre deosebire de reglementarea procedurii în sistemul judiciar penal român, le plaidoyer de culpabilité nu va priva victima de dreptul său de a acționa în fața unei instanțe penale.

Procedura introdusă în anul 2004 respectă principiile fundamentale în materie penală și s-a dovedit a fi un real succes. S-a afirmat faptul că prin apelarea la această procedură specială a acordului, condamnarea este mai bine înțeleasă.

SECȚIUNEA 4 – ITALIA

Similar sistemului de drept anglo-saxon, legislația italiană cunoaște o procedură asemănătoare plea bargain, numită patteggiamento, instituție care are în vedere situațiile în care procurorul și acuzatul cer judecătorului să pronunțe pedeapsa asupra căreia aceștia au convenit.

Procedura era aplicabilă, anterior intervenirii reformei din anul 2003, infracțiunilor minore, în cazul cărora opera o reducere de pana la ⅓, pedeapsa efectiv aplicată fiind limitată la cel mult 2 ani închisoare. Ulterior adoptării reformei, patteggiamento cunoaște două forme, respectiv una de drept comun, patteggiamento allargato, aplicabilă situațiilor în care pedeapsa prevăzută de lege nu depăsește 7 ani și ½ de închisoare, și una de excepție, limitativ aplicabilă situațiilor expres prevăzute de legea de procedură penală, anume infracțiunilor cu grad ridicat de periculozitate, pedeapsa ce urmează a fi efectiv aplicată acestora, neputând depăși cel mult 2 ani închisoare alternativ sau nu cu amenda.

În legislația italiană, convenția privind acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi formulată, oral sau în formă scrisă, în cursul investigațiilor preliminare sau în cadrul audierii preliminare, mai înainte de a fi prezentate concluziile.