Abuzul de Drept
INTRODUCERE
Dreptul apare odata cu statul, ca produs al aceleași dezvoltări sociale. Existența statului în epoca modernă se afirmă în corelarea sa cu existența dreptului prin toate cele trei funcții ale sale. Astfel, dreptul ca noțiune cu caracter general, ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme sau reguli de conduită, instituite sau sancționate de către stat în cadrul funcției legislative și a căror aplicare sau respectare este asigurată prin exercitarea funcțiilor sale: administrativă și judecatorească.
În afară de accepțiunea generală, noțiunea de drept mai are și alte accepțiuni și anume:
– de drept în sens subiectiv; acest sens are în vedere prerogativele recunoscute persoanelor fizice sau juridice în cadrul conținutului raporturilor juridice, civile sau de altă natură, care se stabilesc între ele; de exemplu: dreptul de proprietate, dreptul de taxe și impozite;
– de drept în sens de grupare a normelor juridice, în funcție de specificul lor;
– de drept în sens național. În societățile moderne, dreptul obiectiv reglementează aceleași relații sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale, dar aceste reglementări diferă de la stat la stat, de aici rezultând caracterul național al dreptului.
Teoria generală a dreptului reprezintă o vedere unitară și esențială asupra permanentelor dreptului care studiază conceptele, categoriile, principiile și noțiunile de bază ale acestuia. Schimbările radicale în plan politic și economico-social din Romania au generat și ample modificări ale sistemului juridic iar cercetarea fenomenului juridic a impus reconsiderarea fundamentelor conceptuale în funcție de datele furnizate de stiințele juridice de ramură și de stiințele juridice istorice. Teoria dreptului, abordând regularitățile fenomenului juridic în complexitatea sa, nu poate ignora analiza structurală a acestui fenomen, modalitațile sale de exprimare particulară, care se regasesc apoi în construcțiile pe care le realizează. În contextul sus descris, lucrarea de față își propune să analizeze abuzul de drept ca pe un concept specific teoriei generale a dreptului, care subsumează trăsăturile particulare ale abuzului de drept din fiecare ramură de drept (civil, administrativ, de dreptul muncii, de drept procesual, etc.).
Legislația noastră civilă nu reglementează abuzul de drept, iar potrivit unui vechi adagiu, cel care exercită un drept al său nu poate vătăma pe altul. Aceasta ar însemna că drepturile subiective pot fi exercitate discreționar de către titularul lor fără nici o îngrădire. S-a observat că, uneori, este posibil ca exercitarea unui drept de către titularul său să cauzeze altuia anumite inconveniente sau chiar prejudicii materiale ori morale. Doctrina a elaborat teoria abuzului de drept, iar jurisprudența a făcut câteva aplicații ale acesteia.
Pentru a fundamenta legal teoria abuzului de drept trebuie avute în vedere dispozițiile articolului 54 din Constituția României: ,,Drepturile și libertățile trebuie exercitate cu bună-credintă astfel încât să nu se încalce drepturile și libertățile altora"; Abuzul de drept constă în exercitarea unui drept subiectiv cu rea-credință și contrar scopului său economic și social, exercitare care este de natură să cauzeze unei alte persoane un inconvenient sau un prejudiciu.
Prin rezultatul său, abuzul de drept se manifestă ca o faptă ilicită și ca urmare, el trebuie sancționat. Doctrinar și jurisprudențial s-au promovat următoarele moduri de sancționare a abuzului de drept:
– refuzul organului jurisdicțional de a acorda ocrotire dreptului exercitat abuziv, în situația în care persoana care se face vinovată de exercitarea abuzivă a dreptului este aceea care se adreseaza organului jurisdicțional;
– interzicerea exercitării pe mai departe a dreptului care a fost exercitat abuziv;
– obligația la plata de daune materiale sau morale a celui ce și-a exercitat abuziv dreptul, atunci când rezultatul acestui exercițiu s-a concretizat într-o daună materială sau morală.
Actualitatea temei alese este dată de tendința de generalizare a abuzului de drept determinată de instabilitatea legislativă și reinterpretarea bunei credințe în conduita juridică a subiectelor de drept. Abuzul de drept este o prezență constantă în mai toate domeniile vieții noastre juridice. Acesta se practică, virtuos sau primitiv, funcție de titularul concret al dreptului subiectiv.
Constatăm o tendință generală spre abuz de drept. Simțul moral al participantului la raportul juridic, indiferent de calificarea acestuia, nu mai este perceput ca o virtute decât în medii restrânse și exclusiviste, iar declararea expresă a anumitor valori pare adesea un semn al inadaptării. Se abuzează metodic, interesul direct al titularului dreptului subiectiv justificând orice tip de conduită, iar ,,vinovatul" nu mai are nici un fel de probleme de constiință, el acționează așa cum o fac mulți alții. Astfel, abuzul generalizat neutralizează vinovăția individuală. Plecând de la ideea ca ,,logica impune concluzia stiințifică potrivit căreia nici un stat nu deține monopolul unui drept veritabil, ca pretutindeni dreptul pozitiv conține și produce nedreptul pe care numai destinatarii concreți il pot evalua" , apreciem că abuzul de drept poate fi nu numai rezultatul exercitării cu rea-credință a drepturilor subiective ci și, uneori, o forma de protest a titularilor de drept față de modul în care acesta a fost recunoscut. Importanța abordării abuzului de drept din perspectiva teoriei generale a dreptului este dată atât de faptul că oferă o vedere generala asupra abuzului de drept cât și de marcarea elementelor distincte, speciale, ale abuzului de drept din diferite ramuri.
Potrivit teoriei abuzului de drept, „orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu menirea sa naturală și în limitele sale normale, adică în armonie cu starea contemporană a relațiilor și a uzurilor sociale”. Uzul dreptului în limitele menționate îl protejează pe titular impotriva oricărei responsabilități pentru prejudiciile pe care le-ar putea determina, pe când exercitarea de o manieră anormală, prin deturnarea dreptului de la menirea „normală” și obișnuită, constituie abuz de drept, cu consecința obligării la repararea prejudiciului astfel produs.
Cap.1 . MASURA DREPTURILOR SUBIECTIVE
1.1 UZUL ȘI ABUZUL
Ȋn raporturile sociale de reciprocǎ și profitabilǎ „toleranțǎ” , drepturile subiective sunt atȃt mijloace juridice de grǎnițuire a comportamentului celorlalți fața de titularii lor, cȃt și limite ale comportamentului titularilor de drepturi subiective fațǎ de ceilalți. Dreptul subiectiv reprezintǎ atȃt temeiul jurdic garantat de a cere altora un anumit comportament, cȃt și mǎsura propriei conduite.
În vederea definirii conceptului de „abuz de drept”, sunt relevante dispozițiile Decretului nr.31/1954, care chiar dacă nu mai sunt în vigoare, prezintă o importanță teoretică. Astfel, s-a statuat că :„Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute ȋn scopul de a se satisface interesele personale, materiale și culturale ȋn acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socialistǎ” (Art. 1) ;” drepturile civile pe care le au ca persoane jurdice, organizațiile socialiste, precum și organele de stat și celelalte instituții de stat, ȋnteprinderile și organizațiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizații obstești, ca și societǎțile de colaborare economicǎ sunt recunoscute ȋn scopul de a asigura creșterea neȋncetatǎ a bunǎ-stǎrii materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a țǎrii” (Art. 2)
Fenomenul desemnat prin acest concept, nu constǎ ȋn existența abuzivǎ a dreptului. Dreptul ȋn sine ne putȃnd fi abuziv, ci ȋn exercitarea sau neexercitarea lui abuzivǎ, ȋn deturnarea dreptului de la finalitatea socialǎ și economicǎ pentru care el a fost constituit și garantat, cauzȃndu-se astfel un prejudiciu material sau moral ori punȃndu-se cauza la un astfel de prejudiciu. Denumirea „abuz de drept” sugereazǎ cantonarea fenomenului abuziv, exclusiv la drepturile subiective. Dar existǎ numeroase ȋmprejurǎri ȋn care conduita abuzivǎ constǎ ȋn neȋndeplinirea unei obligații subiective, ȋn modul de exercitare sau neexercitare a unor competențe, funcții, puterii ori chiar a unui simplu interes protejat de lege. Abuzul de drept apare astfel ca fiind „corectivul indispensabil al teoriei dreptului subiectiv.”
1.2 ILICITUL
Ilicitul ca fapt de ȋncǎlcare a normelor jurdice și regulilor de conviețuire socialǎ. Principiile generale de drept fiind și ele norme juridice, iar interesul obștesc gǎsindu-și exprimare mai ales ȋn ansamblul normelor juridice, rezultǎ cǎ, ȋn cele din urmǎ, scopul exercitǎrii drepturilor subiective, trebuie sǎ fie ȋn concordanțǎ cu legea, ȋn sens larg vorbiind, și cu normele de conviețuire socialǎ, adicǎ cu acele reguli de comportare care nu sunt sancționate juridic. Douǎ probleme decurg de aici: faptul constitutiv de abuz este un fapt ilegal sau unul ilicit? Sancționarea abuzului de drept ȋsi poate gǎsi temei ȋn cerința respectǎrii altor regului de conduitǎ decȃt cele ce sunt prescrise prin normele juridice? Și, ȋn urmarea acestei ultime ȋntrebǎri, aprecierea exercitării dreptului prin prisma exigențelor ce decurg din normele de conviețuire socialǎ nu lasǎ loc arbitrarului?
Uneori, „ilicitul” pare a fi identificat cu „ilegalul” , ajungȃndu-se astfel la o noțiune mult mai restrȃnsǎ ȋn semnificație decȃt ceea ce ea exprimă ȋn realitate. Alteori, ilicitului i se atribuie o semnificație mai largǎ, desemnȃnd atȃt ȋncǎlcarea normelor juridice, cȃt și a regulilor de conviețuire socialǎ. Ȋn ceea ce privește, om spune concis cǎ abuzul de drept nu este totdeauna un fapt ilegal, dar este totdeauna un fapt ilicit. Și iatǎ de ce.
Ilicitul semnificǎ un fapt oprit, nepermis, nelegal, adicǎ mai mult decȃt ȋnfrȃngerea unei norme juridice (ilegalul). Ilicitul constǎ deci, ȋn primul rȃnd ȋn aceea cǎ fapta este potrivnicǎ legii. Dar el ȋnseamnǎ ȋn general, o comportare nepermisǎ, neȋngǎduitǎ, adicǎ o „contrarietate cu o normǎ de conduitǎ” , indiferent de natura acelei norme. Ilicitul are deci o sferǎ mai largǎ decȃt ilegalul. Fapta ilicitǎ, privitǎ ca o contrarietate cu o normǎ oarecare de conduitǎ, este sancționatǎ potrivit cu natura normei ȋncǎlcate. Atunci cȃnd printr-o asemenea faptǎ este lezat un drept subiectiv sau cel puțin un interes ocrotit de lege, sancțiunea ilicitului este juridicǎ. Pentru astfel de ipostaze, se poate spune cǎ ilicitul ajunge sǎ se identifice cu ilegalul. Lezȃndu-se un drept sau un simplu interes ocrotit de lege se lezeazǎ și norma juridicǎ de ocrotire.
Care este criteriul pe baza cǎreia din multitudinea și varietatea normelor morale ce alcǎtuiesc sistemul de valori sociale de conviețuire socială sunt indentificate acele normale susceptibile de ȋncǎlcarea prin exercitarea drepturilor subiective și sancționabile juridic? Ne asociem păreri cǎ cerința respectǎrii regulilor de conviețuire socialǎ trebuie corelatǎ cu cerința ȋnscrisǎ ȋn Art.3 al. 2 al decretului, respectiv, legea 61/1991, și anume aceea de a exercita drepturile civile potrivit cu scopul lor economic și social. Așadar, „exercitarea unui drept subiectiv s-a fǎcut cu ȋncǎlcarea regulilor de conviețuire socialǎ, iar aceastǎ ȋncǎlcare, poate atrage aplicarea mǎsurilor de drept civil pentru ȋnlǎturarea efectelor sale numai dacǎ nesocotirea regulilor de conviețuire socialǎ a avut ca rezultat deturnarea dreptului subiectiv de la scopul sǎu social economic” nu este suficient sǎ se constate cǎ dreptul subiectiv a fost deturnat de la scopul sǎu autentic, ci, totodatǎ sǎ rezulte cǎ prin faptul deturnǎrii s-a ajuns la procedura altor efecte decȃt cele protejate și promovate de lege și regulile de conviețuire socială. Deși contravine scopului legii și regulilor de conviețuire socialǎ „stǎrii” de cǎsătorie, lipindu-i suportul moral indispensabil, totuși, aceastǎ ȋmprejurare nu constituie o cauzǎ de nulitate a cǎsǎtoriei. Lipsa de afecțiune dovedește și soțul care a ȋncheiat cǎsǎtoria numai ȋn scopul sustragerii lui de la rǎspundere penalǎ pentru infacțiunea de viol. Cu toate acestea, o astfel de cǎsǎtorie trebuie consideratǎ nulǎ, desi o atare cauzǎ de nulitate nu este prevǎzutǎ de Art. 417 din Codul civil.
Aprecierea moralǎ, adicǎ actul de estimare a naturii morale a manifestǎrii subiectului, nu este nemijlocitǎ, ci mijlocitǎ determinatǎ de o multitudine de factori, ȋn rȃndul cǎrora cei economici, politici, culturali au ȋnȃietate. Este o apreciere concretǎ, nu numai ȋn sensul „evaluǎrii” datelor și faptelor reale, ci și ȋn sensul „evaluǎrii” acestora ȋntr-un cadru social-istoric determinat.
Cȃnd normele juridice fac trimitere la aceste reguli, ele completeazǎ conținutul actelor juridice .Regulile de conviețuire socialǎ nu constituie izvor de drept, cǎci, obișnuit, respectarea lor este asiguratǎ numai prin mǎsuri de influențare obșteascǎ. Atunci ȋnsǎ cȃnd cerința respectǎrilor este expres reclamatǎ prin lege și garantatǎ prin sancțiunile preconizate de ea, aceste reguli „ prelungesc legea, ȋi determinǎ conținutul, dupǎ cum ele determinǎ și precizeazǎ conținutul raporturilor juridice, ale drepturilor subiective și al obligațiilor corespunzǎtoare” .
1.3 FORME ALE INSTITUȚIONALIZĂRII ABUZULUI DE DREPT
Forme ale instituționalizǎrii abuzului de drept. Teoria abuzului de drept este o creație a doctrinei franceze, inspiratǎ ȋnsa de practica judiciarǎ.
Multă vreme, manifestarea dreptulurilor subiective era dominatǎ de idea voluntarismului și absolutismului, fiind greu, imposibil de ȋnchipuit ca exercițiul unui drept sǎ fie ȋngrǎdit. Abuzul de drept era considerat, potrivit cu celebra expresie a lui Planiol: „ le droit cesse oúl’abus commense” o simplǎ logomahie atȃt Planiol, cȃt și Duguit, Levy și alții nu puteau concepe trasarea unor limite ȋnǎuntrul cǎrora sǎ se realizeze exercițiul drepturilor subiective, aceasta echivalȃnd cu negarea dreptului subiectiv. Dacǎ dreptul subiectiv existǎ, el nu poate fi decȃt absolut. Aceastǎ concepție negativistǎ era, poate, și ecoul unora dintre maximele culese din textele lui Gaius și Ulpian, uitȃndu-se ȋnsǎ cǎ tot romȃnilor le datorǎm maxime care inculcǎ idea abuzului de drept. Ȋn orice caz, sancționarea intenției de al prejudicia pe altul nu le era strǎinǎ nici romȃnilor. Ȋn cadrul sistemului lor pragmatic nu era ȋnsǎ loc pentru o teorie a abuzului de drept.
Presupusa contradictio in terminis dintre drept și exercițiul abuziv era, cum constatǎ L. Josserand ,consecința unei confuzii ȋntre douǎ accepțiuni diferite ale cuvȃntului „drept”: dreptul ca ansamblu al regulilor juridice și dreptul ca prerogativǎ determinatǎ, aparținȃnd unui subiect, adicǎ deptul subiectiv . Odatǎ ȋnlǎturatǎ aceastǎ confuzie, rezultǎ cǎ, dacǎ nu poate fi vorba de abuz de drept obiectiv, se poate vorbi ȋnsǎ de abuzul drepturilor subiective dau, corect exprimat, despre exercițiul abuziv al unui drept.
Ȋn legislația romȃneascǎ, așa cum am remarcat ȋn cȃteva rȃnduri, reglementarea-cadru, de principiu, se aflǎ ȋn Art. 1-3 ale Decretului nr. 31/1954, chiar dacă nu mai este în viigoare, prezintă o importanță teoretica în definirea drepturilor subiective, potrivit cǎrora drepturile civile ale persoanelor fizice, sunt recunoscute ȋn scopul de a se satisface interesele personale, materiale și culturale, ȋn acord cu interesul obștesc, ȋn sensul legii și regulilor de conviețuire socialǎ, iar cele ale persoanelor juridice sunt recunoscute ȋn scopul de a se asigura creșterea neȋncetatǎ a bunǎstǎrii materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea economice a țǎrii. Drepturile civile sunt ocrotite de lege numai ȋn mǎsura ȋn care sunt exercitate potrivit cu scopul lor economic și social.
Codul civil al țǎrii noastre cuprinde alte cȃteva texte de refeințǎ pentru materia abuzului de drept. Sunt textele ce se referǎ la cauzǎ, ca element al voinței juridice, adicǎ la scopul imediat și la cel mediat al consimțǎmȃntului, fǎrǎ a deosebi ȋntre actele cu titlul oneros și cele cu titlu gratuit, ȋntre contractele din dreptul comun și cele ȋncheiate ȋntre organizațile interne. Noțiunea de cauzǎ, devine astfel un instrument prețios la ȋndemȃna instanțelor judecǎtorești pentru asigurarea conformității actelor juridice cu legea și regulile de conviețuire socialǎ.
Ar rezulta astfel cǎ ȋn sistemul nostru teoria abuzului de drept n-ar putea fi calificatǎ ca fiind „ansamblul considerațiilor fǎcute pe baza Art. 1 și 3 ale Decretului nr. 31/1954”, ci, eventual, ansamblul considerațiilor cu privire la scopul exercitǎrii în orice mod, a drepturilor subiective precum este precizat în Cod.civ. art. 15. Ȋn al doilea rȃnd, fǎrǎ a nega interferențele dintre teoria cauzei și teoria abuzului de drept, admițȃnd suprapunerea lor ȋntr-o anumitǎ mǎsurǎ: a) teoria cauzei intereseazǎ actele juridice ȋn general, mai ales sub aspectul scopului mediat, concret, subiectiv și variabil al acestora, sub aspectul voinței interne reale; teoria abuzului de drept intereseazǎ exercițiul drepturilor subiective ȋn general, sub aspectul scopurilor economice și sociale; b) noțiunea de cauzǎ, conceputǎ ca înglobȃnd alǎturi de scopul imediat, abstract, obiectiv și invariabil, și scopul imediat, ȋși gǎsește aplicare sub o dublǎ condiție; noțiunea abuzului de drept este circumscrisǎ altor condiții asupra cǎrora vom stǎruii pe larg; c) dacǎ nulitatea actului se poate ȋntemeia și pe apsența sau inexistența cauzei, abuzul nu poate fi ȋnchipuit fǎcȃnd abstracție de scopul dreptului subiectiv, cǎci el constǎ tocmai ȋn abaterea dreptului de la scopul pentru care a fost recunoscut și garantat; d) ȋn sens larg vorbind, ȋnțelegȃnd prin „fapt juridic” și „act juridic”, atunci putem spune cǎ abuzul de drept este ȋnsusi „faptul”, ȋn integralitatea lui; cauza este doar un elemen al acestuia.
1.4. CRITERIILE DEFINIRII ABUZULUI DE DREPT
Temeiurile teoriilor privitoare la exercițiul abuziv al dreptului. Dupǎ o perioadǎ de relativǎ ȋnrǎurire a teoriilor negativiste cu privire la abuzul de drept, teorii tributare ideii cǎ dreptul subiectiv nu poate fi ȋngrǎdit de nimic, unul și același act neputȃnd fi ȋn acelasi timp conform cu dreptul și contrar lui sau, ȋntr-o alta explicație, cǎ, cel mult, se poate vorbi despre un conflict ȋntre persoane, ȋntrucȃt fiecare se prevaleazǎ de dreptul sǎu, ceea ce ȋncǎ nu ar ȋnsemna abuz de drept , practica judiciarǎ și apoi doctrina recunoscȃnd realitatea și utilitatea instituției sancționatoare a abuzului de drept, și-au ȋndreptat efortul spre stabilirea criterilor abuzului de drept , adicǎ a fundamentului rǎspunderii pentru exercițiul dreptului subiectiv. Efortul fǎcut s-a cristalizat ȋn douǎ teorii: teoria subiectivǎ și teoria obiectivǎ sau a scopului social. Ȋn ultimul timp, și mai ales ȋn literatura juridicǎ francezǎ, se tinde spre asimilarea abuzului de drept cu rǎspunderea civilǎ delitualǎ și cvasidelictualǎ am fi astfel ȋn prezența unei noi variante a teoriei subiective. Ecoul acestor concepții s-a fǎcut simțit și ȋn literatura juridicǎ contemporanǎ din țara noastrǎ.
1.5. TEORIA SUBIECTIVĂ
Teoria subiectivǎ, psihologicǎ sau a intenției cu privire la rǎspunderea civilǎ delictualǎ a fost originatǎ în Legea Aguilea, romȃnii punȃnd astfel bazele rǎspunderii ce incumbǎ unei persoane pentru dauna cauzatǎ alteia, cu vinovǎție, fǎrǎ a fi ȋnsǎ ignorate cazurile ȋn care rǎspunderea poate fi antrenatǎ obicetiv, indiferent de existența vreunei culpe.
Concepția subicetivǎ a fost asimilatǎ ȋn practica judiciarǎ și ȋn demersurile teoretice pentru aprecierea și sancționarea abuzului de drept, potrivit ei abuzul constȃnd ȋn intenția de a vǎtǎma. Intenția de a vǎtǎma a fost corelatǎ cu idea de inutilitate a actului sǎvȃrșit ȋn exercitarea dreptului, aceasta dovedind cǎ „pricinuirea unui rǎu era singura rațiune a activitǎții. Rezultǎ astfel cǎ vinovǎția, ca factor psihologic, subicetiv, pentru a conduce la existența abuzului de drept , trebuie sǎ ȋmbrace exclusiv forma intenției fiind de neconceput abuzul de drept sǎvȃrșit din culpǎ propriu-zisǎ a titularului dreptului subiectiv. Limitȃnd astfel domeniul abuzului doar la faptele ilicte intenționate, concepția subiectivǎ, este restrictivǎ, strȃmtă și individualistǎ . Abuzul de drept fiind dependent de instituția responsabilitǎții civile delictuale, s-a considerat cǎ nu existǎ justificare sǎ se distingǎ între faptele sǎvȃrsite cu prilejul exercițiului unui drept subiectiv , dupǎ cum acestea s-au produs cu intenție sau din culpǎ. Caracterul anormal al exercițiului unui drept ȋnseamnǎ o gresealǎ, o formǎ a greșelii. Ȋn cadrul teoriei subiective, s-a apreciat deci cǎ ea trebuie ȋntregitǎ. Ȋntrucȃt dreptul comun nu are aici nici o circumscriere de excepție, el urmează sǎ-si gǎseascǎ deplinǎ aplicare . Teoria subiectivǎ a fost apreciatǎ ca restrictivǎ, unilateralǎ și individualistǎ, ȋn spiritul corectitudinii trebuie sǎ subliniem valoarea principalǎ și substanțialǎ a acestei teorii în cadrul unui demers ce tinde la constituirea unei concepții adecvate despre exercițiul abuziv al dreptului. O asemenea concepție dacǎ ȋși propune sǎ asigure plentitudine logicǎ ideii de sancționare a abuzului de drept, atunci nu poate face abstracție de factorul subiectiv ce a stat la baza actului considerat abuziv. Nu se va putea ȋnsǎ mulțumii numai cu atȃt. Vinovǎția ȋn sine ȋncǎ nu spune de ce un drept exercitat nu trebuie sǎ se bucure de ocrotirea legii sau de cel ce angajeazǎ rǎspunderea celui ce l-a exercitat. Valorile morale, expresii ale unității dintre conștiința și comportare, dintre intenție subiectivǎ și conduitǎ exterioarǎ, au ca funcție esențialǎ, consolidarea sau schimbarea relațiilor sociale. Morala este, deci ,un fenomen social-istoric obiectiv necesar. Prin urmare, chiar dacǎ faptele sau atitudinile morale se apreciazǎ ȋn funcție de categoriile fundamentale ale eticii, care, ȋn aparențǎ, sunt neutre ideologic și social, morala nu poate fi abstrasǎ din ambianța intereselor de clasǎ. Ea dobȃndește tocmai pe baza acestor interese, un statut dominant. Morala oficialǎ a societǎților ȋmpǎrțite ȋn clase antagoniste nu poate constituii etalonul exclusiv și general al relei-credințe, al abuzului de drept.
Prin ceea ce ea contribuie la cristalizarea unei concepții adecvate despre abuzul de drept, teoria subiectivǎ rǎmȃne semnificativǎ. Ea a avut și are o largǎ ȋnrȃurire ȋn doctrinǎ, practica judiciarǎ și legislația unei țǎri. Teoria subiectivǎ a fost asimilatǎ și ȋn literatura noastrǎ juridicǎ, spunȃndu-se, bunǎ oarǎ cǎ „abuzul de drept se comite prin acte intenționate, independent de idea de culpǎ, proprie delictului civil” . Practica judiciarǎ, ȋn soluțiile avȃnd ca obiect sancționarea abuzului de drept, a asociat de regulǎ criteriul lui obiectiv pe cel subiectiv, aceasta din urmǎ fiind ȋnsǎ evaluat ȋntr-un sens larg, ca vinovǎție, cuprinzȃnd atȃt intenția cȃt și culpa propriu-zisǎ.
1.6. TEORIA OBIECTIVĂ
Teoria obiectivǎ sau a scopului social, derivatǎ din noțiunea de deturnare a puterii, are ca axiomǎ enunțul aforistic aparținȃnd lui L. Josserand, cǎruia i se atribuie și paternitatea acestei teorii: „sufletul dreptului rezidǎ ȋn destinația lui socialǎ”. Exercitarea dreptului fǎrǎ interes legitim sau ȋmpotriva interesului social ȋn vederea cǎruia dreptul a fost consacrat, deturnarea dreptului, abaterea lui de la destinația lui socialǎ, reprezintǎ criteriul decisiv pentru calificarea ca abuziv a faptului sǎvȃrșit. Teoria obiectivǎ fixeazǎ ca reper fundamental finalitatea dreptului, funcționalitatea lui, potrivit destinației sociale. Actul abuziv este actul contrar scopului instituției spiritului sǎu și finalitǎților sale .
„Actul va fi normal sau abuziv dupǎ cum el se va explica sau fără un motiv legitim, care constituie adevǎrata piatrǎ unghiularǎ a ȋntregii teorii a abuzului de drept”. Aceasta pentru cǎ „noi suntem ținuți a pune facultǎțile noastre juridice ȋn serviciul unui motiv adecvat cu spiritul și cu misiunea lor; dacǎ nu, atunci noi nu le mai exercitǎm, ci abuzǎm de ele”.
Idei asemǎnǎtoare au fost formulate și ȋnaintea lui L. Josserand. Astfel, R. Saleilles considerǎ cǎ abuzul de drept se caracterizeazǎ prin latura sa obiectivǎ și nu prin scopul sǎu , cǎ „ un act al cǎrui efect este de a pǎgubii pe un altul, fǎrǎ un interes apreciabil și legitim pentru cel care ȋl ȋndeplinește, nu poate constituii nici exercițiul licit al unui drept”. Iar Cezar Bru spunea: „drepturile nu sunt scopuri ȋn sine, ci mijloace destinate a realiza un scop pe care le este exterior”. L.Campion arǎta, de asemenea, cǎ „existǎ exercițiu anti-social al unei facultǎți recunoscute de lege ori de cȃte ori interesul social lezat prin acest exeircițiu apare mai important decȃt interesul social atașat intangibil acestei facultǎți.Examinȃnd, ȋn fond, teoria obiectivǎ, acesteia i se poate reproșa lipsa a ceea ce prevaleazǎ teoria subiectivǎ. Ea ignorǎ semnificația factorului subiectiv ȋn sǎvȃrșirea abuzului de drept. Abuzul de drept nu poate fi ȋnchipuit lipsa vinovǎției. Asa cum s-a precizat ȋn literatura noastrǎ juridicǎ nu poate explica satisfǎcǎtor complexitatea instituției rǎspunderii civile. Aceasta pentru cǎ existǎ cazul cȃnd rǎspunderea este angajatǎ, chiar dacǎ nu se poate dovedi o culpǎ și totodatǎ pentru cǎ culpa trebuie examinatǎ chiar ȋn condițiile ȋn care rǎspunderea se ȋntemeiazǎ pe idea de risc. Ȋncercarea ȋmbinǎrii celor douǎ criterii a condus la o concepție ecleticǎ, ȋn care alǎturi de principiul subiectiv , al greșelii se aflǎ si idea de risc sau a cea de garanție legalǎ.
O și mai mare importanță obiecție, rǎmȃne constatarea cǎ teoria obiectivǎ face abstracție de natura, de clasa scopului social și economic care stǎ la baza drepturilor subiective. L.Josserand, prezentȃndu-și concepția, considerǎ cǎ ea ar fi ȋn mǎsurǎ sǎ realizeze „pacea socialǎ a claselor ȋn conflict”.
1.7. CONJUNCȚIA CRITERIULUI OBIECTIV CU CEL SUBIECTIV
Legiuitorul romȃn a consacrat criteriul obiectiv sau finalist pentru aprecierea și sancționarea abuzului de drept. Stricto sensu și interpretate izolat, ȋntr-adevǎr, prevederile amintite ȋndeamnǎ la o asmenea conluzie, ȋntrucȃt drepturile civile „pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic și social”. Ȋn cuprinsul acestor prevederi, nu ȋntȃlnim, nici o referire la criteriul vinovǎției.
Ne ȋngǎduim totuși sǎ afirmǎm cǎ, ȋntr-o viziune de ansamblu asupra concepției legiuitorului romȃn și a instanțelor noastre judecǎtorești cu privire la abuzul de drept, ȋn realitate, cele douǎ criterii au fost și sunt ȋmbinate organic. Ȋn acest sens, cȃteva repere sunt, dupǎ pǎrea noastrǎ, semnificative.
Conjugȃnd regulile ȋn materie de drept substanțial cu cele de drept procesual, rezultǎ limpede cǎ pentru a fi ȋn prezența unui exercițiu abuziv al dreptului, trebuie sǎ se reținǎ nu doar deturnarea ȋn sine a dreptului de la scopul sǎu social și economic, ci și vinovǎția ȋn sǎvȃrșirea faptei de deturnare. Art. 12 C.pr. civ. Precizeazǎ: drepturile procedurale trebuie exercitate cu bunǎ credințǎ și potrivit scopului ȋn vederea cǎruia au fost recunoscute de lege. Partea care folosește aceste drepturi ȋn chip abuziv, rǎspunde pentru pagubele pricinuite”. Dar folosirea „ȋn chip abuziv” a drepturilor ȋnseamnǎ exercitarea lor cu rea credințǎ, iar reaua credințǎ, este o formǎ a vinovǎției, expresia dolului, fraudei și culpei grave. Ȋn al doilea rȃnd, rǎspunderea pe care o atrage sǎvȃrșirea abuzului de drept se aseamǎnǎ cu rǎspunderea civilǎ delictualǎ, care are ȋnsǎ ca element constitutiv intrinsec vinovǎția. În al treilea rȃnd, amintindu-se ȋn teoria și practica judiciarǎ cǎ una din condițile abuzului de drept este sǎvȃrșirea faptei abuzive cu vinovǎție, se admite astfel implicit cǎ la fundamentul rǎspunderii pentru exercițiul abuziv al dreptului stǎ atȃt factorul obiectiv, cȃt si cel subiectiv.
Conclusiv, se aprecia cǎ ȋn dreptul nostru trebuie sǎ facem o sintezǎ a celor douǎ concepții: a) teoria finalistǎ, potivit cǎreia abuzul de drept constǎ ȋn abaterea dreptului subiectiv de la scopul social și economic pentru care a fost recunoscut, prin depǎșirea limitelor interne ale acestora;
b) existența greșelii, sub forma intenției sau culpei. Dupǎ pǎrerea noastrǎ realizarea acestei sinteze nu exprimǎ un deziderat, ci o realitate, cǎreia practica judiciara i-a dat adeseori expresie.
1.8. RĂSPUNDEREA PENTRU EXERCITAREA ABUZIVĂ A DREPTULUI ȘI RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
Rǎspunderea pentru exercitarea abuzivǎ a dreptului și rǎspunderea civilǎ delictualǎ. Ȋn mǎsura ȋn care este asimilat factorul sau criteriul subiectiv, nu se ajunge la identificarea rǎspunderii pentru exercitarea abuzivǎ a dreptului cu rǎspunderea civilǎ delictualǎ? Este ceea ce s-a afirmat de cǎtre o considerabilǎ parte a literaturii juridice franceze și, ȋntr-o formǎ moderatǎ, de cǎtre o parte a literaturii juridice de speicalitate din țara noastrǎ. S-a spus astfel cǎ ȋntrucȃt abuzul de drept, nu este decȃt o specie, un gen de mlǎdiere a noțiunii de gresealǎ, el se aflǎ foarte apropae de responsabilitatea civilǎ, delictualǎ sau chiar se identificǎ cu aceasta. Așa fiind, cazurile de abuz de drept sunt extrem de rare, cǎci ȋn deobște nu e vorba decȃt de ipostaze ale rǎspunderii civile delictuale. „Pentru a gǎsi ipoteze reale de abuz de drept trebuie ca actul sǎvȃrșit sǎ fie el ȋnsuși ireproșabil”.
Abuzul de drept este ,neȋndoielnic, o faptǎ ilicitǎ, sǎvȃrșitǎ cu vinovǎție. Așa fiind, este imposibil de contestat conexiunile ce existǎ ȋntre responsabilitatea civilǎ angajatǎ pe acest temei și cea delictualǎ, care, de asemenea, izvorǎște din sǎvȃrșirea unei fapte ilicte, dolosivǎ sau culpabilǎ, imputabilǎ unei persoane care are capacitate delictualǎ. Dar asemenea elemente de conexiune și altele nu pot justifica, dupǎ pǎrerea noastrǎ identificarea celor douǎ forme de rǎspundere. Distincțiile stabilite ȋntre cele douǎ categorii sunt semnificative :
a) delictul civil este un fapt ilicit constȃnd ȋn, ȋncǎlcarea normelor sociale sancționate ca atare prin conținutul normativ al legii; abuzul de drept constǎ ȋn ȋncǎlcarea scopului economic și social al dreptului recunoscut și garantat, abaterea dreptului de la destinația sa;
b) delictul civil nu are vreo legǎturǎ cu existența sau exercitarea unui drept subiectiv; abuzul de drept se sǎvȃrșește pe temeiul existenței unui drept subiectiv și ȋn cazul exercitǎrii acelui drept;
c) ȋn cazul delictului civil , nu are nici o relevanța existența sau inexistența motivului legitim; ȋn cazul abuzului de drept, exercitarea dreptului subiectiv se face fǎrǎ un interes legitim;
d) abuzul de drept comis ȋn exercitarea unor drepturi decurgȃnd din contracte, poate atrage și rǎspunderea contractualǎ, nu numai rǎspunderea civilǎ delictualǎ. Ȋn mod deosebit am sublineat distincția fǎcutǎ dintre delictul civil și abuzul de drept pe temeiul existenței sau exercitǎrii unui drept subiectiv. Urmȃnd intenția aceleiași delimitǎri, evidențiem din nou cǎ, abuzul nu trebuie cantonat la exercitarea unor drepturi subiective și, totodatǎ, cǎ abuzul de drept poate atrage și alte mǎsuri sancționatoare decȃt cele civile. Ar exista deci suficiente și serioase motive pentru a califica abuzul de drept ca sursǎ distinctǎ de responsabilitate civilǎ. De alt fel, ȋmprejurarea cǎ, atȃt ȋn prezent cȃt și ȋn perspectiva unei legiuiri civile viitoare, abuzul de drept este tratat distinct de rǎspunderea delictualǎ, poate de asemenea justifica cerința unei atare calificǎri. Circumscrierea celor douǎ instituții nu trebuie sǎ conducǎ la neglijarea asemǎnarilor dintre ele. Condițiile abuzului de drept vor dovedii cu prisosințǎ cǎ rǎspunderea pe care o atragem exercitarea abuzivǎ a dreptului se sprijinǎ ȋn considerabilǎ mǎsurǎ pe principiile rǎspunderii civile delictuale. Fapta abuzivǎ este distinctǎ și semnificǎ instituției juridice a abuzului de drept, dar consecințele sale sau efectele faptei sunt comune sau chiar identice cu cele ale responsabilitǎții civile delictuale.
1.9. LIMITELE INTERNE ȘI LIMITELE EXTERNE ALE DREPTULUI SUBIECTIV
Limitele interne și limitele externe ale dreptului subiectiv. Existența sau inexistența dreptului subiectiv constituie piatra unghiularǎ a delimitǎrii abuzului de drept de celelalte delicte civile. De marcarea pe aceastǎ bazǎ a celor douǎ instituții a fost ingenios fǎcutǎ ȋn literatura juridicǎ francezǎ și, dupǎ modelul acesteia, la noi, prin trasarea limitelor interne, subiective și a celor externe, obiective, materiale sau juridice ale drepturilor subiective. Atunci cȃnd actul sǎvȃrșit de titularul dreptului subiectiv se situeazǎ ȋn limitele externe ale dreptului sǎu, suntem pur și simplu ȋn prezența unui act de exercitare a dreptului. Dacǎ actul sǎvȃrșit trece dincolo de limitele externe ale dreptului subiectiv, suntem ȋn prezența unui act sǎvȃrșit fǎrǎ drept, adicǎ a unei ȋmprejurǎri caracterizatǎ prin existența dreptului subiectiv. De exemplu, dacǎ proprietarul unui teren, ȋn condițile legii, construiește pe terenul sǎu, dreptul sǎu subiectiv a fost exercitat ȋn limitele sale externe; cȃnd el construiește fǎrǎ temei pe terenul altuia sunt depǎșite limitele externe, materiale ale dreptului sǎu, dincolo de aceste limite acționȃnd fǎrǎ drept. Atunci când dreptul subiectiv deși a fost exercitat ȋn cadrul limitelor sale materiale, prin exercitarea s-au depǎșit limitele interne ale acestuia, cu alte cuvinte, s-a produs deturnarea dreptului de la scopul ȋn vederea cǎruia el a fost recunoscut, actul de exercitare a dreptului este abuziv. De exemplu, proprietarul, construiește pe terenul sǎu, dar o face astfel ȋncȃt ȋși prejudicieazǎ vecinul ȋntrucȃt, ȋn dreptul nostru, exercitarea abuzivǎ a drepturilor subiective, semnificȃnd ȋncǎlcarea obligațiilor legale ce revin titularilor acestora de a le exercita ”potrivit cu scopul lor economic și social” , depǎșește nu numai limitele interne, ci, totodatǎ, din punct de vedere formal, și pe cele externe, folosirea abuzivǎ a unui drept poate fi privitǎ și ca faptǎ sǎvȃrșitǎ fǎrǎ drept.
Cap.2 CONDIȚIILE ABUZULUI DE DREPT ȘI ALE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU SĂVÂRȘIREA LUI
Enumerare. Condițiile abuzului de drept și ale rǎspunderii pr care o angajeazǎ sunt:
Existența unui drept subiectiv;
Săvȃrșirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau prin neexercitarea dreptului subiectiv;
Prejudiciu patrimonial sau moral;
Raportul de cauzalitate;
Vinovǎția. Ele trebuie examinate nuanțat, cǎci, dacǎ existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate sunt totdeauna condiții ale rǎspunderii jurdice, ele nu condiționeazǎ nemijlocit exercitarea abuzivǎ a dreptului, asemenea masnifestări fiind socialmente reprobate și juridicești sancționate chiar dacǎ ele creeazǎ doar un pericol sau potențialitatea unui prejudiciu. Totuși le examinǎm ȋmpreunǎ nu numai pentru a evita reluarea inutilǎ a unor idei, dar și pentru cǎ, ȋntr-o anumitǎ mǎsurǎ, ele se suprapun.
2.1 EXISTENȚA UNUI DREPT SUBIECTIV
Sintagma „abuz de drept” semnificǎ faptul cǎ fenomenul juridic desemnat prin ea implicǎ existența unui drept subiectiv a cǎrui exercitare se realizeazǎ ȋn afara limitelor sale interne prin deturnarea lui de la scopul economic și social ȋn vederea cǎruia a fost recunoscut și garantat. Abuzul de drept nu este deci posibil ȋn lipsa dreptului subiectiv. Fapta ilicitǎ sǎvȃrșitǎ fǎrǎ vreo legǎturǎ cu existența unui drept subiectiv, avȃnd chiar aparențǎ de legalitate și conformitate cu regulile de conviețuire, nu indicǎ un posibil abuz de drept, ci , eventual, un delict civil.
Cerințele acestei prime condiții a abuzului de drept au fost ȋntr-o anumitǎ mǎsurǎ nejustificat exagerate: „abuzul de drept fiind svȃrșit ȋntotdeauna ȋn exercitarea unui drept, el nu este niciodatǎ contrar conținutului normativ al legii, preceptului normei juridice, fiind, cel puțin sub aspect formal, ȋn concordanțǎ cu aceasta. Dacǎ actele de exercitare a dreptului nu ar fi conforme coduitei stabilite de lege, nu ar exista abuz de drep, ci un fapt ilicit comis ȋn afara existenței oricǎrui drept. Ne putem ȋntreba dacǎ ȋn cazul „drepturilor-obligații” sunt ȋn prezența unui abuz de drept, atunci cȃnd titularul dreptului subiectiv nu ȋși ȋndeplinește obligațiile prescrise de lege, sau, din potrivǎ, ȋn urma acestor precizǎri, adicǎ identificȃnd ȋncǎlcarea „preceptului normei juridice” , suntem ȋn prezența unor fapte contrare dispozițiilor imperative ale legii și sancționatǎ ca atare. Douǎ exemple vor ȋnlesnii trecerea de la „faptul brut” la „faptul stiințific”.
Potrivit legii nr. Legea 18/1991 cu privire la fondul funciar, titularilor dreptului de proprietate individualǎ sau personalǎ asupra terenurilor agricole, ȋn general tuturor deținǎtorilor de asemenea terenuri, le revin cȃteva obligații exprese precizate ȋn lege, printre care: sǎ execute lucrǎrile necesare de protecție și ameliorareaa solului (Art.4); sǎ nu micșoreze suprafața agricolǎ existentǎ (Art.12); sǎ lucreze și sǎ cultive ȋntreaga suprafațǎ de teren deținutǎ (Art.13-14); sǎ cultive terenurile și sǎ creascǎ animale și pǎsǎri etc. Sunt clasificate ca obligații reale, care ȋnsoțesc și graveazǎ, ca un accesoriu inseparabil, ȋnsuși dreptul asupra terenului. Nerespectarea acestor obligații atrage, dupǎ caz, rǎspunderea disciplinarǎ, materialǎ, civilǎ, contravenționalǎ sau penalǎ acelor vinovați (art. 68). Dar ceea ce se sancționeazǎ este, sǎvȃrșirea unui abuz de drept sau pur și simplu o faptǎ ilicitǎ constȃnd neȋndeplinirea obligațiilor prevazute de lege? Sancționȃndu-se penal, degradarea terenurilor agricole, distrugerea sau degradarea lucrǎrilor de ȋmbunatǎțiri funciare, a culturilor, viilor, livezilor, pǎșunilor, finețelor etc. Se sancționeazǎ astfel pur și simplu sǎvȃrșirea unor fapte infracționale sau sǎvȃrșirea unor abuzuri de drept care ȋmbracǎ forma infracțiunilor? Obligațiile arǎtate ori altele de natura acestora, fǎcȃnd parte din conținutul dreptului subiectiv, identificȃndu-se cu el, „trasȃndu-i” limitele interne de exercitare, „descriindu-i” funcția economicǎ ȋn mǎsura ȋn care nu sunt ȋndeplinite semnificǎ, evident, fapte abuzive de exercitare a dreptului, cu toate cǎ prin respectivele fapte sunt ȋncǎlcate ”preceptele normelor juridice”, se violeazǎ „ conținutul normativ al legii”.
Prin urmare, dacǎ spunem cǎ abuzul de drept nu este formal, contrar preceptului normei juridice, trebuie sǎ admitem totuși cǎ, atunci cȃnd norma, prin obligațiile expres precizate, postuleazǎ ea ȋnsǎși scopul dreptului subiectiv, aceste obligații sau unele dintre ele identificȃndu-se astfel cu chiar conținutul dreptului corelativ, neȋndeplinirea lor, abaterea deci a dreptului subiectiv de la destinația lui semnificǎ, sǎvȃrșirea unui abuz de drept prin ȋncǎlcarea a tocmai ceea ce norma juridicǎ prescrie. Abuzul de drept nu mai este, ȋn asemenea situații, nici „cel puțin sub aspect formal”, ȋn concordanțǎ cu preceptul juridic.
Cȃnd ne referim la exercitarea abuzivǎ a drepturilor subiective avem ȋn vedere atȃt drepturile subiective materiale cȃt și cele procedurale.
2.2 DREPTURILE SUBIECTIVE NESUSCEPTIBILE DE ABUZ
Existența dreptului subiectiv, reprezintǎ una dintre condițiile abuzului de drept, aceasta nu ȋnseamnǎ cǎ orice drept subiectiv este susceptibil de abuz. De unele drepturi subiective, prin ȋnsǎși natura lor, nu se poate abuza.
Ca drepturi absolute, discreționare au fost considerate urmǎtoarele: dreptul de a contracta sau nu ; dreptul de a rǎspunde prin presǎ; dreptul de a consimții la cǎsǎtorie; dreptul pǎrinților de a consimții la ȋnfierea copilului lor; dreptul de a dobȃndii coproprietate; dreptul de a pune sfȃrșit la o toleranțǎ; dreptul de a revoca mandatul; drepturile decurgȃnd din unele „servituții” ; dreptul de a dispune ȋn limitele cotitǎții disponibile; dreptul de revocare a donaților; dreptul la nume, demnitate, onoare; dreptul la intimitatea vieții personale; drepturile persoanelor nepatrimoniale de autor al unei opere și de inventator.
„ Libertatea contractualǎ” sau „ libertatea covențiilor” , ȋn tocmai cǎ „ libertatea de voințǎ ȋn materia contractelor”, nu poate fi consideratǎ absolutǎ, discreționarǎ, nesusceptibilǎ de abuz. „Libertatea” contractualǎ trebuie sǎ se reralizeze adeseori ca „necesitatea ȋnțeleasǎ” , respectȃnd dispozițiile legale impreative, valorile ordinii politice, sociale și economice, precum și regulile de conviețuire socialǎ. Dreptul de a ȋncheia sau nu contracte trebuie deci examinat, ȋn materia contractelor economice este instituitǎ obligația legalǎ a unitǎților de a ȋncheia contractul, aceastǎ obligație privind fațǎ de cea administrativǎ și civilǎ; potrivit legii nr. 136/1995, ȋn interprinderea specializatǎ ȋn subordinea comitetului sau biroului executiv al consiliului popular este obligatǎ sǎ incheie contractul de ȋnchiriere, dacǎ beneficiarul solicitǎ aceasta ȋn termen de zece zile de la primirea ȋnștiințǎrii, altminteri el putȃnd sǎ cearǎ instanței judecǎorești obligarea inteprinderii la ȋncheierea contractului; ȋn cazul contractelor așa-zis „ forțate” pentru furnizarea de gaze, electricitate etc. , refuzul de a contracta poate de asemenea sǎ aibe un caracter abuziv. Ȋn toate aceste situații sau ȋn altele asemǎnǎtoare, neȋncheierea contractului poate semnifica uneori sǎvȃrșirea abuzului de drept ȋntrucȃt constituie ipso facto și directive ce intereseazǎ manifestǎrile de voințǎ ȋn cadrul unui contract, precum și libertatea contractualǎ.
Dreptul la rǎspuns prin presǎ este considerat „un drept general și absolut”. Cu toate acestea, doctrina francezǎ și jurisprudența, ȋn consens de altfel cu dispozițiile legilor ȋn materie, admit implicit posibilitatea exercitǎrii abuzive a acestui drept, din moment ce, sub aspectul conținutului rǎspunsului, este accentuatǎ condiția de a nu se contravenii legilor, bunelor moravuri, intereselor terților și de a nu aduce atingere considerației ziaristului. Se cere sǎ existe o anumitǎ „proporționalitate” ȋntre rǎspuns și „ vivacitate” articolului la care sǎ rǎspundǎ, un raport ȋntre ceea ce s-a afirmat ȋn articolul litigion și ceea ce se rǎspunde. Așa ȋncȃt, „dacǎ dreptul de rǎspuns este absolut, nu mai puțin el este limitat prin drepturile terților și interesul public”. Dar acesta ȋnseamnǎ cǎ acest drept nu este discreționar. Ȋn legislația noastrǎ, dreptul la rǎspuns prin presǎ, consacrat pentru protecția intereselor societǎții și ale persoanelor fizice sau juridice fațǎ de folosirea abuzivǎ a dreptului la exprimare prin mijloace de comunicare ȋn masǎ, trebuie sǎ se realizeze ȋn anumite limite interne. Depǎșirea acestora poate atrage rǎspunderea pentru exercitarea abuzivǎ a dreptului. Cel care rǎspunde, trebuie sǎ justifice un interes, rǎspunsul trebuie sǎ fie obiectiv și sǎ urmǎreascǎ restabilirea adevǎrului.
Dreptul de a consimții la cǎsǎtorie este și el susceptibil de abuz ori de cȃte ori consimțǎmȃntul s-a dat ȋntr-un alt scop decǎt acela de a constituii o uniune familialǎ bazatǎ pe afecțiune și atașament. Cǎsǎtoria ȋncheiatǎ pe baza unui asemenea consimțǎmȃnt este fictivǎ sau simulatǎ și, ȋn consecințǎ, ea este nulǎ absolut, deși o atare cauzǎ de nulitate nu este prevǎzutǎ de Art. 293 din Codul civil. Consimțǎmȃntul și cǎsǎtoria rezultatǎ ar produce efecte contrare scopului dispozițiilor legale.
Dreptul pǎrinților de a consimții la ȋnfiere( Art.464 alin. 1 C.civ), drept ce ȋși gǎsește temeiul ȋn ocrotirea pǎrinteascǎ, poate fi exercitat sau poate fi neexercitat ȋn forma abuzivǎ, dacǎ consimțǎmȃntul dat sau refuzul de a consimții urmǎresc un alt scop decȃt acela de ocrotire a intereselor minorului, interese predominate fațǎ de toate celalalte condiții de fond pentru ȋnfiere.
Dreptul de a dobȃndii coproprietatea temporarǎ, fie printr-un contract, fie prefacȃndu-se de vǎlmǎșia ȋntr-o indiviziune de drept comun la desfacerea cǎsǎtoriei, nu este ȋnafara unor posibile manifestǎri abuzive. Prin dobȃndirea, dar mai ales prin menținerea coproprietății se poate urmǎri neȋndeplinirea unor obligații legale sau ȋngreunarea posibilitǎții creditorilor de aș-i ȋncasa creanța.
Dreptul de a pune sfȃrșit la o toleranțǎ pare, ȋntr-adevǎr, un drept discreționar, depinzȃnd de aprecierea exclusivǎ a celui ce a tolerat. Practica instanțelor judecǎtorești este constantǎ ȋn sensul cǎ persona care locuiește pe baza consimțǎmȃntului chiriașului ȋn locuința acestuia, neavȃnd un drept locativ propriu asupra acestei locuințe, poate fi evacuatǎ oricȃnd la cererea locatarului principal. Soluția este deplin justificatǎ, ȋntrucȃt toleratul are un titlu precar, el fiind un simplu deținǎtor de fapt. Nu mai puțin ȋnsǎ evacuarea se poate dovedii, ȋn circumstanțele concrete ale cauzei, ca fiind o soluție inoportunǎ care, deși se realizeazǎ ȋn conformitate cu dispozițile legale, contravine totuși regulilor socialiste de conviețuire soicalǎ. Tolerantul nu este titularul unui drept subiectiv, dar el are un interes. Deși acest interes nu este juridicește protejat, dacǎ dreptul de a cere evacuarea este exercitat nu ȋn scopul pentru care legea l-a recunoscut, ci cu rea-credințǎ, numai pentru a leza interesele toleratului sau pentru expunerea acestuia unui grav prejudiciu moral sau material, ni se pare cǎ, ori cȃt de convingǎtor ni s-ar ȋnfǎțisa dreptul locatarului principal ca drept absolut ori discreționar, el nu poate fi totdeauna, ȋn orice ȋmprejurǎri, postulat ca atribut legal nesusceptibil de abuz. Admițȃnd posibilitatea evacuǎrii toleratului, nu putem face abstracție nici de posibilitatea ipoteticǎ a despǎgubirii lui.
Mandatul se stinge, potrivit Art. 2030 și 2031 c.civ , alǎturi de alte cauze, și prin revocarea lui. Dreptul la revocare se ȋnfǎțișeazǎ, așadar, ȋn principiu, ca drept neȋngrǎdit, absolut și discreționar. Cȃnd mandatul este afectat de modalități (termeni extinctivi sau condiție rezolutorie), cum aceste modalitǎți ȋși au izvorul ȋn ȋnseși voințele care au condus la formarea actului juridic, ȋncetarea mandatului nu poate avea loc, prin voința unilateralǎ a mandantului, ȋnainte de ȋmplinirea termenului sau de realizarea condiției, manifestarea voinței ȋn acest sens putȃnd ȋmbraca forma abuzului.
„Servituțile” naturale și cele legale nu sunt cu adevǎrat servituții deși legea le calificǎ astfel. Ele sunt defapt moduri de determinare a ȋnsuși conținutului dreptului de proprietate și a limitelor de exercitare a acestui drept. Depǎșirea acestor limite poate deci semnifica sǎvȃrșirea abuzului de drept. Așa zisele „servituții negative”, convertite ȋn exemplele date ȋn drepturi discreționare (dreptul de a construi sau planta la distanțǎ legalǎ, de a avea vederea asupra proprietǎții vecinului, dacǎ se respectǎ distanța legalǎ, precum și dreptul de a tǎia rǎdǎcinile care se ȋntind de la vecini pe pǎmȃntul propriu) și-au redus considerabil aplicarea și efectele prin mǎsurile legistative adoptate, astfel ȋncȃt ele nu pot fi calificate ca drepturi reale discreționare.
Nici dreptul de a dispune, ȋn limitele cotitǎții disponibile, nu poate fi considerat un drept nesusceptibil de abuz. Este adevǎrat cǎ ȋn principiu, se poate dispune neȋngrǎdit, atȃt prin acte juridice ȋntre vii, cu titlul gratuit, cȃt și prin testament, asupra pǎrții din patrimoniul succesoral care depǎșește rezerva succesoralǎ. Dar actul de dispoziție fǎcut ȋntr-un alt scop ca acela pentru care legea a recunoscut dreptul subiectiv poate fi abuziv.
Sub aspectul discutat aici, se ȋnfǎțișeazǎ dreptul de revocare al donaților. Prin excepție de la regula irevocabilitǎții, Art. 1020 C.civ. prevede cǎ „donațiunea ȋntre vii se revocǎ pentru neȋndeplinirea condiților cu care s-a fǎcut pentru ingratitudine și pentru naștere de copii ȋn urma donațiunii” , iar Art. 1028 c.civ aratǎ cazurile ȋn care donațile ȋntre vii se revocǎ pentru ingratitudine. Sunt de asemenea revocabile, potrivit legii donațile dintre soți si cele de bunuri viitoare. Din prima categorie, singura formǎ a revocǎrii care rǎmȃne spre discuție, pentru a aprecia dacǎ este sau nu susceptibilǎ de abuz, este revocarea pentru ingratitudine. Aceasta pentru cǎ „revocarea” avȃnd ca temei neȋndeplinirea condiților nu este o revocare ȋn sensul strict al termenului, ci o aplicare a principiilor generale ce decurg din prevederile Art. 1401 C.civ., operȃnd dupǎ caz, ca rezoluțiune sau reziliere a contractului. Așa fiind , o astfel de „revocare”, cǎreia i se aplicǎ regulile cu privire la rezoluțiune și reziliere, nu s-ar putea spune cǎ totdeauna ar fi, indiferent de modul concret ȋn care ea se realizeazǎ, nesusceptibilǎ de abuz. Ȋn considerarea posibilitǎții unor manifestǎri abuzive , instanța judecǎtoreascǎ este ȋn mǎsurǎ sǎ aprecieze ȋn funcție de circumstanțe, dacǎ nu este cazul sǎ acorde debitorului ȋn termen de grație. Cea mai concludentǎ precizare, fǎcutǎ ȋn literatura de specialitate, este acea cǎ donatorul, trebuie sǎ aibe „interes” la executarea sarcinii sau condiției donației. Aceastǎ precizare implicǎ și fațeta „lipsei de interes” , adicǎ a abuzului. Ȋn același mod urmeazǎ sǎ fie evaluat dreptul de revocare și cȃnd acesta opereazǎ pentru ingratitudine constȃnd ȋn „ refuzul alimentelor” , care este tot o rezoluție pe temeiul neexecutǎrii condiților. Instanțele trebuie ȋnsǎ sǎ aprecieze dacǎ ȋn cazul refuzului de alimente, existǎ o simplǎ neglijențǎ sau rea-voințǎ, ținȃndu-se seama de posibilitǎțile donatorului, de valoarea donației și , ȋn general , de toate ȋmprejurǎrile cauzei dacǎ donatorul se aflǎ ȋn lipsǎ, dacǎ trebuințele sale nu sunt cumva exagerate. Dacǎ donatorul este ȋn mǎsurǎ să-și asigure cele necesare, dacǎ donatorul nu are rude obligate dupǎ lege sǎ-i dea alimente. Cȃnd revocarea intervine pentru nașterea unui copil, ea opereazǎ de drept; voința neavȃnd aici de jucat nici un rol , fǎrǎ obiect discuția cu privire la abuz. Cazurile de revocare nu privesc donațile considerate cadouri la momente aniversare sau „prezenturile obișnuite”. Dreptul de revocare a donaților, inclusiv soțului donator ( Art. 1023 c.civ.) , rǎmȃne discutabil sub aspectul caracterului sǎu discreționar; el putȃndu-se manifesta cel puțin ȋn unele ȋmprejurǎri și cu privire la unele donații ȋn forme abuzive. Din exemple menționate, rǎmȃn, cum se vede, cǎ drepturile nesusceptibile de abuz unele dintre drepturile personale nepatrimoniale. Și acestea pentru cǎ „ele sunt strȃns legate de persoana umanȃ” sau, ȋntrucȃt „folosirea lor implică o apreciere exclusiv personalǎ” . Nominalizǎndu-le și ȋntregindu-le , ȋnclinăm totodatǎ sǎ credem cǎ temeiul considerǎrii lor absolute este altul.
Orice persoanǎ are dreptul la nume, stabilit sau dobȃndit potrivit legii; dreptul la onoare și la reputație; dreptul la demnitate, prestigiu profesional și social ; dreptul asupra aspectelor intime ale vieții personale; dreptul moral de autor al unei opere stiințifice, artistice ori literare și de inventator. Asemenea drepturi sunt nesusceptibile de abuz.
Constituția Romȃniei, cȃt și alte acte normative în subordonate ei, reglementează ca drepturi personale, alǎturi de cele deja menționate dar care nu sunt și drepturi civile urmǎtoarele: egalitatea ȋn drepturi (Art. 16 al Legii fundamentale); libertatea cuvȃntului, a presei, a ȋntrunirilor, a mitingurilor și a demonstraților (Art. 30-32) ; domiciliului (Art. 27) secretul corespondenței și a convorbirilor telefonice (Art.28) dreptul la rǎspuns prin presǎ; dreptul persoanei la integritatea ei fizicǎ; dreptul la sǎnǎtate. Asemenea drepturi, deși personale, nepatrimoniale, strȃns legate de persoana umanǎ și pentru exercitarea lor, implicȃnd o apreciere exclusiv personalǎ, sunt susceptibile totuși de abuz, ȋn anumite circumstanțe, fie prin exercitarea, fie prin neexercitarea lor. Fǎrǎ a le examina pe fiecare ȋn parte, probǎm afirmația fǎcutǎ prin referire la cȃteva dintre ele. Art. 16 a Constituției, care consacrǎ egalitatea ȋn drepturi a tuturor cetǎțenilor, trebuie corelat cu prevederile legii fundamentale prin care sunt reglementate ȋndatoririle esențiale ale cetǎțenilor. Egalitatea ȋn drepturi trebuie evaluatǎ nu ca simplǎ categorie juridicǎ ȋn sine, ci ca realitate socialǎ-economicǎ și politicǎ, implicȃnd și asumarea a ȋndatoririlor fundamentale. Libertatea cuvȃntului, a presei, a ȋntrunirilor, a mitingurilor și demostraților, spune Art. 30 al Constituției, nu pot fi folosite ȋn scopuri potrivnice orȃnduirii socialiste și intereselor celor ce muncesc. Conștiința individualǎ se elaboreazǎ genetic și funcțional prin asmilarea conștiinței sociale și se coreleazǎ, la rȃndul ei, cu aceasta, atȃt genetic cȃt și funcțional. Aceasta ȋnseamnǎ cǎ libertatea conștiinței, garantatǎ de Art. 29 al Constituției, semnificǎ posibilitatea tuturor cetǎțenilor de a fi purtǎtori de idei, teorii și concepții, precum și de avea reprezentǎri , mentalitǎți și stǎri de spirit adecvate , fǎrǎ nici o discriminare și fărǎ nici un fel de ȋngrǎdire, dacǎ, valorile fundamentale ale societǎții nu sunt astfel ignorate sau deteriorate. Cu privire la dreptul la sǎnǎtate, dintre multele și complexele aspecte pe care le implicǎ exercițiul acestui drept , aducem ȋn atenția prevederilor Legii nr. 349/2002, ȋn sensul cǎrora prelevarea de organe umane, ca și transplantarea de țesuturi și organe umane, se pot face ȋn scop terapeutic, precum și transplantarea de țesuturi și organe umane se poate face numai dacǎ este singura ȋn mǎsurǎ sǎ asigure salvarea sǎnǎtǎții sau integritatea corporalǎ a primitorului. Dreptul la viața, dreptul suprem al omului , poate fi și el exercitat abuziv, ȋn mǎsura ȋn care voința titularului ar semnifica renunțarea la acest drept. Eutanasia, aceastǎ convenție pentru o „moarte bunǎ”, o „moarte dulce”, stipulatǎ ȋntre oameni vii, precum și orthotanasia, abținerea voluntarǎ de a administra unui bolnav ȋngrijiri medicale al cǎror singur efect ar fi o supraviețuire dureroasǎ, nu sunt admisibile, nici la rugǎmintea victimei, nici cu consimțǎmȃntul acestuia.
Caracterul „strict personal” al unui drept este, de altfel, o chestiune de apreciere concretǎ. Ȋn cadrul acestei aprecieri nu se poate face ȋnsǎ abstracție de unitatea dialecticǎ dintre interesul societǎții și a cǎror nerespectare atrage sancțiunea nulitǎții imperative și a cǎror nerespectare atrage sancțiunea nulitǎții absolute, dar și ideea cǎ excepția are un spațiu de aplicare extrem de restrȃns. Pentru configurarea acestui spațiu, un reper l-ar putea constitui acele situații ȋn care, legea cerȃnd ca actul juridic sǎ fie fǎcut de titularul ȋnsuși al dreptului subiectiv, chiar dacǎ nu are capacitate de exercițiu sau are o capacitate restrȃnsǎ, reprezentarea nu este posibilǎ. De exemplu, consimțământul la casătorie (art. 271 C. civ.), consimțământul la înfiere (art.463 alin. 1 C. civ.), recunoașterea maternității sau a paternității, facerea sau revocarea testamentului etc. Acest criteriu nu este însă satisfăcător pentru calificarea unor drepturi ca discreționare, căci, cum s-a putut reține din considerațiile făcute în marginea unora dintre drepturile subiective amintite, unele sunt totuși susceptibile de abuz.
2.3. SĂVÂRȘIREA UNEI FAPTE ILICITE PRIN EXERCITAREA SAU NEEXERCITAREA DREPTULUIN SUBIECTIV
Săvârșirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau neexercitarea dreptului subiectiv. Abuzul de drept este o faptă de comisiune sau de omisiune ori una comisiv-omisivă prin care se încalcă normele de conduită prescrise de lege și regulile de conviețuire socială și care, totodată, aduce atingere unui drept subiectiv ori cel puțin unui interes legitim, obștesc sau/și personal.
Considerațiile făcute în cadrul răspunderii civile delictuale cu privire la caracterul ilicit al faptei ar fi reinterabile aici.
Ilicitul este o condiție distinctă a abuzului de drept. Ea nu este absorbită de greseală și nici nu se indentifică cu aceasta. În cadrul răspunderii civile în general, distincția dintre cele doua categorii este evidentă, din moment ce există cazuri de răspundere civilă obiectivă. Este adevărat că răspunderea pentru săvârșirea abuzului de drept nu poate fi angajată în lipsa vinovăției, a greșelii; dar aceasta n-ar justifica identificarea celor două categorii, fapta ilicită fiind forma obiectivată a atitudinii psihice a făptuitorului. Faptele trebuie, deci, privită ca act concret îndreptat spre deturnarea scopului dreptului subiectiv. Fapta abuzivă este totdeauna o faptă aparținînd unei persoane fizice. Fapta ilicită nu este absorbită de daună și nici nu se identifică cu ea, dauna fiind rezultatul faptei.
Ilicitul constă, în primul rând, în încălcarea dreptului obiectiv. Și încălcându-se dreptul obiectiv sunt astfel cauzate prejudicii drepturilor subiective aparținând unor persoane. Noțiunea de drept subiectiv are un înțeles larg, ea implicând și interesele legitime. Totuși, pentru ca pe această cale să nu se ajungă la identificarea dreptului subiectiv cu interesul legitim ori la „dezvoltarea” acestuia în cuprinsul dreptului subiectiv, este de dorit ca cele două categorii să fie precizate distinct. Din perspectiva unității dialectice inextricabile dintre interesele obștești și cele personale. Ilicitul constă, în al doilea rând, în încălcarea regulilor de conviețuire socială. Aceasta în măsura în care ele reprezintă o continuare a prevederilor legale, conturând conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Faptele ilicite săvârșite prin omisiune sunt nu numai acelea de încălcare a obligațiilor legale prescrise în sarcina titularului dreptului subiectiv și constituind elemente intrinseci dreptului său, dar și cele săvârșite cu intenția de a păgubi, chiar dacă abținerea, pasivitatea, dezinteresul nu semnifică neîndeplinirea unor obligații legale. Numai o asemenea accepțiune este adecvată valorilor morale ale societății noastre.
Caracterul ilicit al faptei în cazul în care exercitării dreptului subiectiv pe baza unei autorizații. Drepturile subiective exercitate pe baza unei autorizații emise în acest scop de către organul de stat competent , la cererea titularului de drept, sunt sau nu susceptibile de abuz? Caracterul ilicit al faptei și, eventual, vinovăția sunt înlăturate în cazul exercitării dreptului pe baza unei autorizați prealabile? Răspunsul nu poate fii decât negativ. Exercitarea unora dintre drepturile subiective se află sub condiția legală a obținerii autorizației prealabile.
2.4.ABUZUL DE DREPT ESTE O FAPTĂ ILICITĂ.
Dreptul subiectiv conferă titularului său anumite prerogative prin căror exercitare se pot cauza prejudicii altor persoane. Din acest motiv, se pune problema de a ști dacă o persoană prin exercițiul dreptului său cauzează altuia un prejudiciu poate sau nu fi obligată să-l repare, adică să răspundă civil. În alți termeni, exercițiul unui drept subiectiv, prejudiciabil pentru altul, poate fi calificat ca fiind o faptă ilicită?
În dreptul român s-a afirmat într-o formulare celebră principiul neminem laedit qui suo jure utitur, în traducere „cel care uzează de dreptul său nu lezează pe nimeni”.Potrivit acestui principiu, din moment ce exercită un drept recunoscut de lege, titularul său nu poate fi răspunzător pentru consecințele păgubitoare pe care le-a provocat altei persoane.
Nu trebuie însă ignorat faptul că drepturile subiective se exercită în societate, fiind recunoscute pentru ca titularii lor să-și realizeze anumite interese; ele nu trebuie exercitate în alte scopuri sau cu intenția de a prejudicia pe alții sau a face rău. Într-un cuvânt, ele nu trebuie transformate în instrumente de realizare a unei nedreptăți. Dimpotrivă, este necesar ca drepturile să fie exercitate „civiliter” cu grija de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți membrii ai corpului social. Așa cum s-a spus: „dreptul subiectiv reprezintă atât temeiul juridicești garantat de a cere altora un anumit comportament, cât și măsura propriei conduite”
Pentru a rămâne în sfera ilicitului, drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri și bună-credință. În acest sens, art.14 C.civ. dispune: „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. De asemenea, art. 14 alin. (1) C.civ. prevede: „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să-și exercite drepturile (…) cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri”.
Exercitarea drepturilor prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea-credință, contrar ordinii publice și exigențelor care rezultă din conținutul bunelor moravuri constituie o conduită ilicită sau un abuz de drept. Dacă printr-o astfel de conduită ilicită sau abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său este și trebuie obligat să îl repare; așadar, se va angaja răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie prejudiciabilă.
Uneori, exercitarea unor drepturi pe baza autorizațiilor prevazute de lege, deși se realizează cu maximă diligență, fără a se putea reține nici o greșeală în sarcina titularilor acestor drepturi, atrage totuși, în măsura în care cauzează altora prejudicii, răspunderea pentru prejudiciul provocat. Este răspunderea fără vină pentru inconvenientele derivate din raporturile de vecinătate, ca formă specifică de manifestare a responsabilității obiective. De astă dată nu suntem însă în prezența abuzului de drept.
2.5.CLAUZELE CARE EXCLUD CARACTERUL ILICIT AL FAPTEI
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei. Asemenea împrejurări sunt, ca și alte domenii ale răspunderii juridice: legitimă apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, sau a ordinului superiorului dat de reprezentarea legii, consimțământul victimei, exercitarea unui drept subiectiv potrivit cu scopul economic și social al acestuia.
Legitima apărare produce efecte exoneratoare dacă cel care se apără se afișează în fața unui atac material, real, direct, injust și iminent, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obștesc, și prin care se pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc (art.44 C.pen.). Este în legitimă apărare și acela care, din cauza tulburării sau a temerii, a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea pricolului și cu împrejurările atacului, dacă totuși făptuitorul nu a reacționat excesiv. Problemele teoretice și practice care s-au spus cu privire la instituția legitimei apărări au, în termeni specific, implicații și în domeniul răspunderii civile.
Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta „pentru a salva de la un pericol iminent, și care nu putea fi înlăturat altfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obștesc”. Făptuitorul acționează sub constrângerea nevoii de a salva anumite valori sociale de la un pericol grav, real, iminent, rezultat dintr-un eveniment sau o faptă omenească, producând astfel o pagubă altei persoane, inferioare însă pagubei care a fost evitată. Dacă faptuitorul când a săvârșit fapta și-a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce prin neînlăturarea pericolului, nu este în stare de necesitate.
2.6.NOȚIUNEA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Răspunderea civilă este fără putință de tăgadă una dintre cele mai importante și frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice și, în același timp , o categorie și o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil. Vechiul Cod civil și noul Cod civil, precum și legislația dezvoltatoare nu ne oferă o definiție a răspunderii civile. Din acest motiv, problema formulării unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a răspunderii civile a fost și continuă să fie o preocupare a doctrinei dreptului privat. În acest sens, au fost propuse mai multe definiții.În ce ne privește, apreciem că prin răspunderea civilă înțelegem „acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruina edificiului, de un accident nuclear, de un defect al unui produs etc.
Pe planul răspunderii civile se recunoaște în favoarea celui prejudiciat o acțiune de recuperare a pierderii suferite împotriva celui cărui valori au fost salvate, fie pe temeiul îmbogățirii fără just temei, fie pe temeiul gestiunii intereselor altuia.
2.7.PREJUDICIUL PATRIMONIAL
Prejudiciul să rezulte din încălcarea sau atingerea unui drept ori a unui interes legitim.Precum rezultă din definiția prejudiciului, pentru ca existența lui să dea naștere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să fie urmarea încălcării sau atingerii unui drept subiectiv sau a unui interes legitim al victimei. Această condiție generală trebuie să fie prezentă indiferent că prejudiciul este patrimonial sau moral.
Sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod civil, doctrina de specialitate a susținut și jurisprudența a statuat în unanimitate că răspunderea civilă se angajează, fără îndoială, în toate situațiile în care prejudiciul este cauzat victimei prin încălcarea drepturilor subiective patrimoniale sau extrapatrimoniale, cum sunt: dreptul de proprietate, alt drept real, dreptul la întreținere, dreptul la sănătate, dreptul la integritate fizică, dreptul la onoare, dreptul la demnitate, dreptul la viață privată etc.
Prejudiciile pot fi adeseori și urmarea încălcării unui simplu interes rezultat dintr-o situație de fapt, interes căruia nu-i corespunde un drept subiectiv. Raportat la aceste prejudicii, în urmă cu 5-6 decenii, s-a pus problema dacă ele pot sau nu justifica angajarea răspunderii civile; altfel spus, victima are sau nu are dreptul de a cere și obține repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptului că i-a fost încălcat un simplu interes.
Confruntată cu asemenea cereri, practica juridică a statuat în mod constant că în principiu există obligația de reparare a prejudiciului și în acele ipoteze în care a fost cauzat unei persoane prin încălcarea unui simplu interes, ce nu corespunde unui drept subiectiv. Astfel, a fost admisă acțiunea în despăgubiri, introdusă de o concubină pentru repararea prejudiciului constând în pierderea întreținerii prestată de concubinul său care a fost victima unui omor, cu motivarea că „în infracțiunile contra vieții, faptul că partea civilă nu era soția victimei”. S-a decis obligarea la despăgubiri pentru pierderea întreținerii pe care victima unui accident o resta în fapt, fără a avea o obligație legală, copiilor soțului său, copiii care erau dintr-o casătorie anterioară și deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreținere de la victima accidentului. Într-o altă soluție, s-a recunoscut dreptul unui minor, aflat în întreținerea de fapt a unei rude, de a obține despăgubiri în care întreținătorul a fost victima unui accident. În mai multe cazuri de speță, s-a precizat că atunci când în urma unei fapte ilicite victima a decedat „concubina sa, mamă a unor copii minori, are dreptul la despăgubiri pentru întreținerea lor, dacă face dovada că prin moartea concubinului copiii au suferit un prejudiciu”; împrejurarea că „minorii nu se află în raporturi de filiație legitimă cu victima nu duce la o soluție contrară, cât timp ei au fost prejudiciați de sumele ce le asigură victima în a cărui întreținere se aflau în permanență”. În aceste cazuri, nefiind în prezența unei obligații legale și corelativ a unui drept subiectiv la întreținere, este vorba doar de lezarea unui simplu interes, rezultat dintr-o situație de fapt.
Obligația generală a oricăror persoane de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane. Ca o consecință a nerespectării acestei obligații, este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv”. Desigur că pentru a fi legitim și prin modul său de manifestare să creeze aparența unui drept subiectiv, interesul trebuie să aibe caracter de stabilitate, adică să aibă o permanență îndestulătoare și, în același timp, să nu fie contrar legii imperative, ordinii publice și bunelor moravuri.
Existența interesului legitim și serios care a fost vătămat și caracterul său ilicit și moral sunt împrejurări de fapt și deci pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Acordarea reparației și întinderea acesteia se stabilesc de către instanța de judecată cu aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului.
Prejudiciul patrimonial și prejudiciul moral. În cadrul răspunderii civile delictuale, prin prejudiciu, daună sau pagubă s-a înțeles efectul negativ patrimonial, pe care îl încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a unei alte persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal ori lucru, sau a unui eveniment care înlătura răspunderea delictuală a agentului.
Răspunderea civilă delictuală presupune totdeauna existența unui prejudiciu suferit de „o anumită persoană” ca urmare a faptei ilicite săvârșite de „o alta persoană”. Răspunderea pentru săvârșirea abuzului de drept poate fi însă angajată și în condițiile autoprejudicierii autorului faptei ilicite, dacă prin aceasta au fost lezate interesele obștești.
2.8.TIPOLOGIA CONDUITELOR CONCRETE
Multitudinea și diversitatea drepturilor subiective, variile aspecte sub care se poate înfățișa exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv fac imposibilă analiza formelor concrete ale abuzului de drept, o asemenea analiză putând fi fastidioasă și inutilă, chiar dacă ea ar reuși. Se impune deci înglobarea în câteva categorii a acestor forme concrete.
Tipul de conduită a titularului dreptului subiectiv poate fi general, concret și alternativ. Pentru fiecare dintre aceste tipuri, exercițiul abuziv al dreptului se poate înfățișa în următoarele forme:
Exces sau anormalitate în exercitarea dreptului;
Inabținerea de la exercitarea dreptului;
Abținerea de la exercitarea dreptului
Așadar:
În cadrul unui tip general de conduită, titularul dreptului subiectiv alege greșit conduita concretă și, cu intenție sau din culpă, exercită dreptul său excesiv, și-l exercită deși nu trebuia și putea să nu o facă, sau nu și-l exercită deși nu trebuia și putea s-o facă. De exemplu, își exercită dreptul excesiv (abuziv) părintele care , prin modul cum înțelege să-și îndeplinească drepturile părintești, primejduiește astfel dezvoltarea fizică a copilului, educarea, învățătura sau pregătirea lui profesională, de asemenea proprietarul care, otrăvindu-și iarba de pe terenul propriu, chiar dacă a făcut-o în scopuri utile, a determinat astfel moartea animalelor vecinului, cu intenție sau datorită neglijenței de a-l atenționa.
În cadrul tipului general de conduită, este posibil ca titularul dreptului să fie ales bine calea de urmat, și totuși, prin una din formele arătate, să săvârșească abuzul de drept. Astfel, oricare dintre soți poate face, în limitele legii, acte de dispoziție cu privire la bunurile comune, prezumându-se că are mandatul celuilalt, dar cheltuielile făcute pot fi excesive, prin depășirea nevoilor impuse de sarcinile căsătoriei. Valoarea reprezentată de aceste cheltuieli se va imputa asupra parții cuvenite soțului culpabil.
Atunci când conduita titularului dreptului este concret predeterminată, abuzul de drept se poate de asemenea săvârși prin oricare dintre cele trei forme arătate. De exemplu, cheltuielile de grănițuire, precum și cele de construire și reparare a gardului despărțitor se suportă, în mod egal, de ambii proprietari ai terenurilor învecinate, dar nici unul dintre ei nu este îndreptățit, în limitele normelor ale exercitării dreptului, să ridice un gard despărțitor a cărui valoare să fie împovărătoare pentru vecin, fără consimtământul acestuia.
Când titularul dreptului are de ales între două sau mai multe conduite concrete, formele abuzului de drept pot fi, iarăși, oricare dintre cele amintite. De exemplu, proprietarul pe terenul căruia s-a plantat sau construit are de ales între a cere ridicarea plantațiilor sau construcțiilor făcute de terțul de rea-credință și plata unor despăgubiri pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat și, respectiv, a păstra plantațiile sau construcțiile plătind doar valoarea materialelor și prețul muncii încorporate în lucrările făcute. Totuși, dacă soluția ridicării plantațiilor sau dărâmării construcției este neeconomicioasă și inechitabilă din toate punctele de vedere, opțiunea proprietarului pentru ea poate fi abuzivă, urmând de altfel să se cerceteze și inechitabilă din toate punctele de vedere, opțiunea proprietarului pentru ea poate fi abuzivă, urmând de altfel să se cerceteze și dacă „acțiunea proprietarului fondului nu îmbracă aspectul unui abuz de drept prin pasivitatea sau acceptarea acestuia de a se face lucrările, făcând opunerea sau introducând acțiunea numai după terminarea acestora sau aproape de sfârșitul lor”, precum și dacă „acțiunea reclamantului nu prezintă un caracter șicanator sau nu este expresia intenției de a… obține foloase ilicite”.Ar fi trebuit să se abțină, să nu „abuzeze de dreptul său de a lucra terenul” proprietarul pe terenul căruia, plătindu-se puieți de brad de către o unitate economică silvică, a procedat la distrugerea prin smulgerea și tăierea acestora, înainte de a încerca alte mijloace, economicoase și de natură a ocroti proprietatea, chiar dacă el „era încredințat că plantația a fost făcută ilegal”. Nu-și exercită, abuziv, dreptul său coproprietarul care, bunăoară, nu consimte la executarea unor lucrări, încălcându-se astfel interesul social și raporturile normale de conviețuire. Un astfel de drept nu este discreționar, el trebuind să se exercite conform cu scopul său economic și social.
2.9..RĂSPUNDEREA JURIDICĂ PENTRU EXERCITAREA ABUZIVĂ A DREPTULUI SUBIECTIV
În orice colectivitate socială, organizarea este o cerință sine qua non. Obiectivarea acestei cerințe se realizează prin normele de comportament, unele dintre acestea fiind norme juridice, instituite sau sancționate de către organele de conducere socială în cadrul cărora statutul este factorul principal.
În sistemele normative înstrăinate, adică în acele sisteme în care valorile de obiectivate sunt opuse individului și dominatoare pentru el, respectarea regulilor de comportament apare ca obligație impusă subiectului din exterior, a cărei neîndeplinire atrage constrângerea, sinonimă aici răspunderii. În sistemele în care omul este solidar cu ele pentru că valorile ocrotite și criteriile de ordonare ale acestor valori sunt propriile sale valori și criterii, respectarea regulilor de comportament apare ca asumare conștientă și deliberată a necesității organizării, originată în convingere; apare deci ca responsabilitate. Responsabilitatea reprezintă reperul fundamental al formelor de relaționare a oamenilor; ea este sinteza și concordața dintre libertatea individuală și cea socială.
Responsabilitatea socială se realizează ca proces, coexistând multă vreme cu răspunderea, ca două sisteme unitare, simultane și complementare, concomitent cu deplasarea tot mai accentuantă a stimulilor responsabilității de pe terenul potențialității constrângerii pe terenul necesității înțelese.
Responsabilitatea nu exclude răspunderea, inclusiv cea juridică, dar nici nu se reduce la ea. Responsabilitatea socială, ca dimensiune interiorizată și conștientizată a agentului social, vizează activitatea desfășurată din proprie inițiativă, uneori printr-un aport contributiv original, în raport cu baza sa strict normativ juridică.
Respectarea normelor juridice se realizează prin constrângere, adică prin constrângere juridică (disciplinară, administrativă, materială, civilă etc.). Având ca premiză faptul că încălcarea dreptului este o conduită contrară celei prescrise prin normele acestuia, delimitarea formelor răspunderii juridice are ca principal temei natura normelor juridice în legătură cu care s-a săvârșit ilicitul. Răspunderea juridică apare astfel ca fiind cadrul realizării constrângerii ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Ea nu se identifică deci cu sancțiunea, acesta reprezentând doar un constituent al răspunderii.
Unele dintre aceste forme ale răspunderii juridice se pot angaja cumulativ, dar niciodată toate pentru una și aceeași abatere. Nu este însă posibil ca față de aceeași persoană și pentru aceeași faptă să fie promovate concomitent răspundera administrativă și cea penală, sau răspunderea penală și cea obștească, câtă vreme aceste forme ale răspunderii au la bază criteriul gradului de pericol social al faptei săvârșite.
Toate aceste forme ale răspunderii juridice sunt aplicabile și în vederea sancționării abuzului de drept, în măsura în care, firește, abaterea specifică respectivei forme de răspundere întrunește condițiile abuzului de drept și urmează să fie sancționată ca atare.
2.10.”CUMULUL” RĂSPUNDERII CONTRACTUALE CU RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ
Problema „cumulului” celor două forme ale răspunderii civile nu este nici aceea a îmbinării lor eclectice, nici aceea a cumulului de reparațiuni. Este vorba de dreptul de opțiune între repararea pe temei contractual sau pe temei delictual a prejudiciului cauzat printr-o faptă de neexecutare a obligațiilor contractuale, faptă care întrunește condițiile unui delict.Ipotezele care privest „cumulul” ar fi următoarele:
Poate creditorul să opteze între acțiunea în responsabilitate contractuală și cea în responsabilitate delictuală, întrucât aceasta din urmă îi oferă avantajul unei reparații integrale, mai intense?
După ce a folosit acțiunea în responsabilitate contractuală și a obținut repararea pe baza ei, poate creditorul, în subsidiar și în completare, să recurgă la acțiunea în răspundere delictuală pentru a obține reperația integrală a prejudiciului?
Poate creditorul să combine cele două responsabilități, cumulând avantajele pe care le oferă fiecare dintre ele?
În consens cu o parte a literaturii și practicii de specialitate, considerăm că cel păgubit se bucură de opțiune atunci când abuzul de drept îmbracă forma unei infracțiuni, când opțiunea ar constitui „singura cale prin care s-ar acoperi o daună adusă de un particular avutului obștesc”, așa cum precizează instanța supremă.
2.11.CONSECINȚELE RĂSPUNDERII JURIDICE PENTRU SĂVÂRȘIREA ABUZULUI DE DREPT
O sinteză a consecințelor pe care săvârșirea abuzului de drept le atrage s-ar putea realiza pornind de la natura răspunderii juridice, grupând astfel diversele consecințe potrivit cu formele răspunderii juridice. Bunăoară, în categoria „sancțiunilor civile (propriu-zise)” au fost incluse ca sanțiuni „indirecte” răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală. Chiar înăuntrul acestei clarificări se preciza că între răspundere și sancțiune nu se poate pune semnul egalității, „ultima fiind doar un mod de a privi răspunderea, o latură a acesteia”. Considerăm că, răspunderea juridică, indiferent de forma ei, constituie cadrul ori ansamblul condițiilor și totodată calea stabilirii sancțiunii, dără ca declanșarea răspunderii să semnifice ipso facto aplicarea ei. Dacă răspunderea juridică nu se finalizează într-o sancțiune, ea rămâne doar sistemul de condiții și mijloace prin care s-a tins spre un asemenea scop.
Adeseori se operează cu dihotomie „sancțiuni civile propriu-zise” și „pedepse civile”, clarificare justificată desigur, ținând seama de trăsăturile specifice fiecăreia.În sens comun însă, pedeapsa este o sancțiune și sancțiunea o pedeapsă.
Încercând o sinteză a consecințelor (urmărilor) ce rezultă din sancționarea actului sau faptului abuziv în diversele ramuri ale dreptului, considerăm că ne-am putea fixa drept criteriu natura relațiilor sociale afectate prin sancțiunea abuzului, căci acestea constituie obiectul reglementării juridice. S-ar ajunge astfel la gruparea acestor consecințe în următoarele categorii:
Sancțiuni ale căror urmări se răsfrâng direct asupra persoanei fizice, unele dintre acestea putând fi considerate pedepse. De exemplu, mustrarea cu avertisment, afișarea hotărârii prin care s-au aplicat măsuri de influențare obștească, amenda retragerea uneia sau mai multor gradații sau trepte de retribuire pe o perioadă de 1-3 luni sau diminuarea retribuției cu 5-10 la sută pe aceeași perioadă, desfacerea disciplinara a contractului de muncă, avertismentul, mustrarea și mustrarea cu avertisment, închisoarea corecțională etc.
Sancțiuni ale căror consecințe se răsfrâng asupra patrimoniului persoanei fizice și în mod excepțional, asupra patrimoniului persoanei juridice, unele dintre acestea putând fi considerate, de asemenea, pedepse. De exemplu, amenda, confiscarea administrativă, confiscarea totală sau parțială a averii, confiscarea specială, restituirea bunului sau prestației, refacerea situației anterioare, obligarea la repararea prejudiciului material, obligarea la plata daunelor, amenda cominatoare etc.
Sancțiuni care au ca rezultat împiedicarea dobândirii unui drept subiectiv, pierderea unui asemenea drept, a unora dintre atributele lui sau a foloaselor ce au decurs din exercitarea sau neexercitarea acestuia. De exemplu, decăderea din drepturile părintești, ca pedeapsă complementară și accesorie sau ca sancțiune civilă, pierderea dreptului de folosință asupra locuinței, pierderea dreptului de a exercita o funcție sau profesie, pierderea dreptului de proprietate asupra construcțiilor, pierderea dreptului de succesibil, în cazul nedemnității succesorale etc.
Sancțiuni care privesc condițiile valorificării dreptului și mijloacele legale de ocrotire a acestuia. De exemplu, pierderea dreptului la acțiune ca rezultat al împlinirii termenului de prescripție extinctivă, suspendarea sau stingerea (perimarea) procesului, respingerea acțiunii, nulitatea actelor de procedură și în „cascadă”, a actelor subsecvente etc. Asemenea exemple privesc mijloacele legale de ocrotire a drepturilor subiective. Dar și condițiile de valorificare a acestor drepturi sunt altele atunci când se constată săvârșirea unor fapte abuzive. De exemplu, împotriva voinței titularului dreptului de sanatate, se va dispune ca măsură de siguranță, obligarea făptuitorului la tratament medical sau internarea medicală.
În cadrul acestor categorii pot fi realizate alte câteva subclasificări, în funcție de diverse criterii. De exemplu, potrivit cu natura organului care aplică sancțiunea, potrivit cu modul cum se aplică și valoarea sancțiunii, potrivit cu funcțiile sancțiunilor etc.Gruparea consecințelor ce rezultă din sancționarea actului sau faptului abuziv în cele patru categorii nu poate fi decât convențională, interferențele dintre aceste categorii făcând imposibilă delimitarea lor absolută. Astfel, sancțiunile ce privesc patrimoniul vizează și persoana, cele care privesc persoana vizează și drepturile acesteia, cele care se răsfrâng asupra mijloacelor legale de ocrotire a acestor drepturi ș.a.m.d. Ca urmare a săvârșirii uneia și aceluiași act sau fapt abuziv apar consecințe multiple, cărora le dă expresie aplicarea cumulată a unor sancțiuni.
2.11.ABUZUL DE DREPT ȘI RĂSPUNDEREA DELICTUALĂ
Este ipoteza în care o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin simpla exercitare a dreptului său subiectiv, deturnat de la scopul în considerarea căruia a fost instituit.
Am fi tentați să credem că, atâta vreme cât titularul își exercită un drept subiectiv, problema răspunderii sale nu se pune. În realitate, orice drept subiectiv trebuie exercitat civiliter, adică fără să prejudicieze pe altul, imperativ care, într-o formulă deja celebră, atribuită lui Gaius spune „Neminem laedere qui suo iure utitur” ( să nu se lezeze pe altul decât în limita cerută de propriul drept). Subiectul nu ține strict de răspunderea delictuală, fiind de regulă tratat la conținutul raportului juridic. Ceea ce interesează aici este a se reține că orice exercitare abuzivă a unui drept subiectiv care cauzează altuia un prejudiciu injust, va fi tratată ca un veritabil delict civil, aplicându-i-se regulile răspunderii delictuale.
2.12.CRITERII PENTRU CALIFICAREA ABUZULUI DE DREPT
Problema este însă de a ști unde sfârșește dreptul și unde începe abuzul. În esență, trei au fost criteriile teoretice emise:
Teoria delictului civil care asimilează abuzul de drept delictului civil, potrivit căreia autorul abuzului de drept săvârșește un delict.
Teoria subiectivă susținută de Georges Ripert într-o lucrare de referință care, plecând de la constatarea că exercitarea anumitor drepturi presupune prejudicierea altora, susține că intenția nocivă este cea care va trebui examinată în raport de datele speței.
Teoria obiectivă susține un criteriu obiectiv care califică abuzul de drept, anume deturnarea lui de la propriile scopuri sau de la scopurile sale sociale.
Se susține că examinarea deturnării dreptului de la finalitatea lui trebuie făcută în raport de fiecare categorie de drepturi, care, din această perspectivă, sunt împărțite în drepturi egoiste (dreptul de proprietate, dreptul de creanță), drepturi altruiste (drepturile părintești) și drepturi de interes general (dreptul de critică literară, dreptul la grevă).
Deosebit de aceasta, drepturile discreționare sunt cele care implică o apreciere personală (dreptul de a revoca o donație, dreptul de a face opoziție la căsătorie, dreptul avocatului de a se exprima liber la bară, etc.), nu sunt susceptibile de abuz.
Legislația noastră a îmbrațișat teoria obiectivă a deturnării dreptului de la finalitatea sa, dispunând în art. 1 din Dec. nr. 31/1954, chiar dacă nu mai sunt în viigoare, prezintă un interes teoretic temei noastre, privitor la persoanele fizice „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire…”
Se susține că o asemenea conduită a titularului prin depășirea limitelor juridice ale dreptului său ori cu rea credință este „o conduită ilicită sau abuz de drept”.
Pentru motive deja arătate, sancționarea abuzului de drept se întemeiază, în concepția noastră, nu pe faptul că exercitarea dreptului de manieră abuzivă ar fi ilicită ci pentru că o astfel de exercitare a cauzat altuia un prejudiciu injust care nu poate fi tolerat de drept.
2.13.ÎNTRE INDIVIDUALISM ȘI SOLIDARISM
1 .A) Concepția subiectivă și definiția abuzului de drept. Istoria abuzului de drept este legată de răspunderea civilă delictuală și de răspunsul la întrebarea dacă și în ce condiții exercițiul unui drept poate fi considerat faptă cauzatoare de prejudicii. Un răspuns provizoriu ne-a fost oferit de jurisconsultul Ulpian, prin adagiul potrivit căruia cel care își exercită un drept nu lezează pe altul (qui suo iure utitur neminem laedit). Rupt din context, enunțul ar putea îndreptăți concluzia că în dreptul român era indiferentă maniera de exercitare a drepturilor, ceea ce este inexact. O serie de alte adagii ilustrează cu puterea evidenței preocuparea jurisconsulților români de a restabili echilibrul în conflictul dintre drepturile subiective.
Expresii precum sunumun ius sunma iniuria, cea care arată că un drept extrem constituie o nedreptate, malitiis non indulgentum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgența față de cei animați de rea-credință, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancționate atât actele juridice încheiate prin fraudă, cât și toate consecințele lor subsecvente sau male enim nostra iure uti non debemes, care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru, pentru a ne referi doar la câteva, reprezintă repere ale unui mod civiliter de exercitare a drepturilor subiective. Cu toate acestea, în dreptul român, abutus nu avea conotație peiorativă fiind asociat cu intenția malefică, animus nocendi. El reprezintă doar unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, semnificând folosirea completă a lucrului, consumarea substanței acestuia.
Regula mai sus enunțată a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpului, fiind ori exacerbată, ori contestată. Adepții aboslutismului dreptului subiective au preluat-o tale quale, deformându-i ințelesul originar ce presupune, implicit, recunoașterea dreptului de a leza pe altul. Potrivit art. 2 din Declaratia francerză a drepturilor și libertăților de la 1789 “scopul oricărei asociați politice este conservarea drepturilor naturale și imprecriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența la o presiune”. În concepția revoluționarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea drepturilor individuale. Doctrina de drept civil a reacționat afirmând că o asemenea interpretare ar antrena “consecințe absurde suprimând principiul răspunderii civile” și ca reformulat, adagiul ar putea fi exact dacă ar fi exprimat astfel: “cel care exercită dreptul său cu prudență și atenție nu va fii responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia”.
În lipsa unei reglementări speciale și chiar înainte de a se fi constituit o teorie propiu-zisă a abuzului de drept, jurisprudența celei de a doua jumătăți al secolului al XIX-lea a acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate altuia prin exercitarea excesivă a dreptului de către titularul care nu a dovedit un interes serios și legitim, calificând drept delicte fapte precum unui coș fals pe acoperișul propriei case doar pentru a stringheri pe vecini, exercitarea unor căi de atac în scop și canator, concedieri făcute fără un motiv serios, exercitarea abuzivă a drepturilor părintești etc.
Teoria abuzului de drept s-a născut ca o reacție înpotriva absolutismului drepturilor civile. Cel ce avea să intre în istoria dreptului civil ca întemeiator al acesteia este Louis Josserand, potrivit căruia “drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu sunt atribuite abstract pentru ca noi să le exercităm discreționar ad nutum; fiecare dintre ele are rațiunea sa de a fi, misiunea sa de indeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne conformăm acestui spirit, să acționăm în această direcție. Altfel vom deturna dreptul de la destinația sa, vom abuza comițând o greșeală de natură a angaja răspunderea”. Conform aceluiași autori, chiar și “prerogativele aparent absolute trebuie să se plieze aceleiași finalități, fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să facă excepție”. Este teoria care face loc concepției obiective despre abuzul de drept fundamentând răspunderea titularului pe destinația antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar dacă o asemenea atitudine ține tot de voința autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea de risc. În concepția autorului, abuzul și riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care asigură echilibrul drepturilor individuale.
Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil franceze, Marcel Planiol susține că teoria este fără sens pentru că “dacă am dreptul să fac un act determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut, iar dacă am dreptul de a mă abține, nu mi se poate imputa greșeala de a fi omis” (feci, sed iure feci) potrivit acestui autor, “omul abuzează de lucruri, nu și de drepturi”, astfel că, în concepția lui, abuzul de drept “este o logomanie; el nu constituie o categorie juridica distinctă de actul ilicit și deci nu trebuie să fim păcăliți de cuvinte: dreptul încetează acolo unde începe abuzul; un act nu poate fi în același timp conform cu dreptul și contrar dreptului”. Aceeași concepție este preluată și de o parte a doctrinei noastre interbelice potrivit căruia cel care a trecut pestre limitele drepturilor sale a comis un fapt ilicit, dar în acest caz este necontestat că a ieșit din domeniul exercițiului dreptului său și a încălcat drepturile terțului păgubit.
Și totuși, sub presiunea jurisprudenței teoria abuzului de drept intrase deja în terminologia juridică uzuală la începutul veacului început ceea ce la determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin Raportul prezentat în anul 1905 comisiei de revizuirea Codului civil francez, introducerea unei prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept. Deși propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, a rămas ca un reper important în evoluția teoriei abuzului de drept. Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul unei lucrări de referință vizând interferența reguli morale în obligațiile civile, are în vedere abuzul de drept ca “o greșeală care constă într-un exercițiu anormal al dreptului, pentru că impune omului datoria de a nu dăuna altuia”, concepția dominantă în doctrina clasică franceză de drept civil care fundamentează abuzul de drept pe răspunderea civilă delictuală
O primă idee pe care o considerăm importantă pentru ce ne-am propus să demonstrăm prin acest studiu este aceea că abuzul de drept, așa cum este văzută de droctrina franceză, cea care l-a teoretizat și ale cărei soluții au fost preluate în dreptul nostru, poate fi săvârșit atât cu intenție, cât și din imprudență sau neglijență.
În istoria dreptul românesc, prevederile legale de referință pentru abuzul de drept sunt cele de la art. 13 din Decretul nr.31/1954. Potrivit art. 1 din acest act normativ, “drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute cu scopul de a satisface interesele personale, materiale și culturale, în acord cu interesul obștesc, potrivit legii și regulilor de conviețuire socialistă. În prezent este reglementat de art. 15 din NCC, care prezintă abuzul de drept „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe”.
Deși au fost elaborate într-o perioadă istorică de ideologizare a dreptului, aceste prevederi și-au dovedit viabilitatea, trecând proba timpului. Cum se poate constata, ele nu au în vedere, în mod expres, exercitarea dreptului cu intenția vătămări altuia, ci doar exercitarea dreptului în alt scop decât cel avut în vedere prin recunoașterea lui, deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia, adică o concepție finalista. Cu toate acestea, o bună parte a doctrinei noastre de drept civil, preocupată în exces de imperativul sancționări conduitei culpabile a făptuitorului, privește abuzul de drept cantonat exclusiv în zona intenției pagubitoarei de care a fost animat titularul dreptului, ignorându-se faptul că el este asimilat faptei cauzatoare de prejudici. Or, cum se știe, fapta cauzatoare de prejudici, potrivit concepției clasice, poate fi atât de delicat, săvârșit cu intenție, cât și evasidelict care se săvârșește din imprudență sau neglijență. O atare interpretare se justifică cu atât mai mult in Romania, de vreme ce Legea fundamentală (republicată) prin art. 57 dispune că “cetățeni români, cetățeni străini și apatrizi trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.
Recent, autoarea unui dicționar de dreptul consumului, de altfel bine elaborat, vede abuzul de drept ca fiind “exercitarea cu rea-credință a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu încălcarea finalități recunoașteri legale a respectivului drept ori a scopului economic/social în vedere căruia a fost consacrat prin lege”. Aceași concepție o regăsim și la un alt autor, potrivit căruia abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel subiectiv constă în “exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv civil”. Și mai tranșant, un alt autor propune să se considere că un drept este exercitat abuziv “doar atunci când dreptul nu este utilizat în vedere realizării finalități sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană”, exprimări care evidențiază concepția potrivit căreia “prin finalitatea sa abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere sanționată”.
Pe acest aspect, doctrina interbelică subliniază că abuzul de drept este “o culpă în înțelesul art. 998” C. civ. Pentru că “jurisprudența nici nu ar putea proceda altcumva, căci nu are la îndemână alt mijloc pentru al legitima o condamnare la daune.”
Sunt și definiții prin care se afirmă concepția obiectivă despre abuzul de drept, care este definit ca o “încălcare a bunei-credințe”, văzută ca standard de conduită abstract. Într-o altă formulă „dreprurile subiective sunt ocrotite de lege dacă nu sunt exercitate împotriva destinației lor economice și sociale”. Autorii se delimitează de doctrina majoritară, susținând că „abuzul de drept nu poate fi identificat cu delictul civil”, în timp ce alți preferă un enunț general, singura formulă căreia nu i se poate aduce vreun reproș, prin care se afirmă că abuzul de drept este „exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitări sale”.
În ce ne privește, ne alătură celor care promovează îndeosebi concepția obiectivă despre abuzul de drept și apreciem că sancțiunea acestuia ar trebui fundamentată nu atât pe imperativul sancționări conduitei titularului, ci, mai ales, pe cel al reparări prejudiciului injust suferit de victimă. Dacă este adevărat că exercitarea dreptului cu intenția de a leza pe altul este forma cea mai acuzată a abuzului de drept și că sunt nenumeroase cazurile în care drepturile sunt exercitate doar pentru a șicana pe altul, așa cum se întâmplă mai ales în plan procesual, unde sancțiunea conduitei blamabile are în primul rând o finalitate punitivă, la fel de adevărat este că abuzul de drept nu se rezumă la atât. Condiționarea sanțiunii abuzului de drept de existența intenției rău-făcătoare a titularului antrenează două consecințe grave pentru victima, care, deși este nevinovată, se vede sacrificată: în primul rând refuzul oricărei protecți în fața unei vătămări prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta o denegare de dreptate și, în al doilea rând, îngreunarea sarcini probațiuni unei intenții, de multe ori obscure.
Revenind la definițiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin deturnarea dreptului de la finalitatea lui cu intenția de a păgubi pe altul nu face decât să supună cele două modalități distincte de înfăptuire sub semnul aceleiași intenți malefice, făcând inutilă distincția clasică dintre concepția subiectivă și cea obiectivă în această materie. Una este „exercitarea dreptului cu intenția de a păgubi pe altul” și alta este „exercitarea dreptului în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”. Prin urmare, nu poate fi vorba de exercitarea cu rea-credință de către titular prin încălcarea finalității dreptului, ci de exercitarea cu intenție sau deturnarea dreptului de la scopul social pentru care a fost recunoscut. Ori, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă, nerezonabilă, contrar bunei-credințe poate fi săvârșită și din culpă. Și aceasta nu numai pentru că s-ar aplica regula culpa lata dolo aequiparatur, dar și pentru că, așa cum în lege Aquilia et culpa levissma venit, principiul aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raționat și în materia abuzului de drept ( ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse).
Contrar definițiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenției de a leza pe altul, majoritatea autorilor noștri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârșește atât cu intenție, cât și din culpă, iar jurisprudența tinde să se detașeze de concepția subiectivă privind exercitarea dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de drept, modalități care, raportate, la noțiunea de vinovăție introdusă de noul cod civil la art. 16, ne-ar putea fi săvârșite decât din culpă, o culpă abstractă reportată la un standard abstract – buna-credință. O dată ce am convenit că și exercitarea nerezonabilă a dreptului constituie abuz de drept, apelul la reaua credință devine aproape inutil.
Dintre toate definițiile avansate, ne raliem formulei sintetice la care s-au oprit Drimitrie Gherasim, potrivit căreia „abuzul de drept este o forma de încălecare a bunei-credințe. Nu întâmplător acest enunț are în vedere încălcarea bunei credințe și nu exercitarea cu rea-credință a dreptului, pentru că reaua credință nu este opusul bunei credințe, ele nefiind cele două fețe ale aceluiași fenomen, astfel că nu întotdeauna cel care are o conduită contrară bunei credințe este și de rea-credință pentru acest motiv nici noul cod civil nu are în vedere la definirea abuzului de drept doar reaua credință a titularului prezentă când acesta exercită dreptul cu scopul de a vătăma pe altul. Exercitarea excesivă și nerezonabilă a unui drept, contrar bunei credințe, reprezintă modalități de înfăptuire a abuzului de drept, care pot fi însă săvârșite, și din culpă. În timp ce buna credință este o regulă de conduită, un standard abstract și prezumat, nesupus probațiuni, care are în vedere atitudinea ideală a unui om rezonabil și echilibrat, reaua credință nu mai este un standard, ci ea caracterizează o anumită conduită cea pe care o are în mod concret titularul dreptului și de aceea este presupusă probațiunii. Faptul că definiția abuzului de drept are în vedere exercitarea excesivă și nerezonabilă a dreptului intemeiază concluzia că el poate fi săvârșit și din culpă.
2. B) Solidarismul contractual și abuzul de drept. Prevederea de la art. 1134 alin. 3 din Codul civil francez pe care o regăsim în art. 970 alin.1 din codul nostru civil, potrivit căreia convențiile trebuie exercitate cu bună credință, a constituit obiect de preocupare doctrinară doar pentru interpretarea în contracte, fără ca cineva să prevadă că ea va deveni punctul de plecare al unei noi concepții despre contracte. Buna-credință a dobândit în perioada interbelică pricipalul instrument de temperare a libertății de voință și de evitare a abuzului de drept sub influența curentului solidarist, temă care avea mai apoi să ia amploare concomitent cu mișcarea de protecție a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” părea să devină un nou slogan, așa cum și celebra formulă a lui Alfred Fouillé, qui dit contractuel dit juste avea să fie înlocuite cu cea care arată că entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asse rvit, le juge qui affranchit,formulă care legitimează intervenția judecătorului în conctracte pentru restabilirea echilibrului contractual încălcat. Încet, dar sigur, buna-credință capătă virtuți noi nebănuite. Abandonarea autonomiei de voință ca fundament al contractului s-a făcut prin instituirea a unui set de reguli de conduită contractuală, toate subsumate conceptului de bună credință, văzut ca instrument de moralizare a acestuia, menit să asigure justiția contractuală.
Dar ce este buna-credință? Întrebarea este una capitală la care încă nu avem un răspuns pe deplin satisfăcător și aceasta pentru că buna-credință face parte din acele noțiuni despre care este mai greu să le definești decât să le înțelegi. O definiție, oricare ar fi ea, presupune un efort de generalizare, de identificare a tot ce este esențial și repetabil în mulțimea de fenomene care alcătuiesc sfera noțiunii de definit. Ori dacă raportăm aceste cerințe logice la noțiunea de bună-credință, vom vedea că o definiție care să includă, în mod sintetic, toate formele de manifestare a acesteia, în cadrul diverselor instituții ale dreptului, este aproape imposibil de dat, în condițiile în care acest concept se află în plin proces de expansiune în dreptul civil. Așa se explică de ce mulți dintre autorii care abordează subiectul constată că buna-credință este un concept flu, deși fără contur, „o normă deschisă al cărei conținut se adaptează contextului” deși nu ezită să constate că lipsa unei definiți legale a acesteia poate pune în cauză „previzibilitatea și securitatea juridică”.
Dacă ne raportăm la natura noastră juridică, deși avem lucrări care înfățișează pe larg și minuțios accepțiunile noțiunii de buna-credință, ele nu mai sunt în totalitate actuale, tocmai pentru că noțiunea de definit se află într-o continuă mișcare.
În ce ne privește, încercând a surmonta asemenea, dificultăți, ne exprimăm opinia că noțiunea de bună-credință este susceptibilă atât de o definiție generală, dar și de definiții speciale în care vor trebui evidențiate consecințele pe care ea le produce în diversele zone ale dreptului. Trebuie avut în vedere că, așa cum vom vedea, în noul Cod civil întâlnim buna-credință, aportată la individ, deci subiectivă, cât și ca standard de conduită, buna-credință obiectivă. Este ceea ce numește teoria bipartită a bunei-credințe.
Dacă ne referim la buna-credință ca valoare individuală, ea ar putea fi definită, după noi, dintr-o perspectivă generală, ca fiind convingerea conformității actelor și faptelor unei persoane cu dreptul și morala. Este, deopotrivă, o apreciere, dar și o validare a unei atitudini sau fapt, acoperind atât existența lăuntrică, dar și pe cea extraordinară, relațională a omului. Buna-credință este expresia firească a naturii umane și de aceea este prezumată de lege care nu face decât să consacre un postulat parajuridic. Este o atitudine psihică, starea care procură pacea sufletească, rectitudinea etică a conștiinței de sine, chiar dacă este sau nu eronată. Ea trascede planul ontologic al erorii, situându-se în cel al valorizării pentru că evidențiază conștiința conformității cu imperativele unei ordini morale.
Privită ca valoare morală, buna-credință interesează dreptul doar când este eronată, numai atunci atribuindu-i-se, ope legis, efecte juridice: beneficarul putativității, dobândirea fructelor, a proprietății bunurilor mobile etc. Tot astfel, aparența în drept, deși este eror communis, în sensul de invincibilă, produce efecte juridice ridicând la rangul de stare de drept o situație de fapt. Atunci când buna-credință este credința eronată, dreptul consimte la blocarea sau atenuarea acțiunii mecanismelor sale tehnice, limitându-le efectele ca urmare a acțiunii unui alt reper fundamental al dreptului, echitatea.
În ce privește buna-credință obiectivă, ea este văzută de autorul monografiei mai sus citate ca „sinonimă cu loialitatea”, în timp ce alți autori o văd ca o „activitate onestă, loială și de totală încredere reciprocă la închereirea și executarea actelor juridice”. Doctrina franceză definește buna-credință în contracte ca fiind „un comportament sincer, loial și onest”.
Cu acest concept s-a aflat în plină mișcare în ultimii 30 ani, devenind astâzi un concept universal, prezent în toate înstituțiile dreptului civil, conținutul ei s-a apreciat substanțial, supralicitându-i-se virtuțile. Departe de a se limita doar la calitățile mai sus evidențiate, buna-credință ca normă de comportament este astâzi un summum de îndatoriri pe care orice om diligent, rezonabil și echilibrat și le asumă. În contracte, ea are o funcție de completare a clauzelor convenite de părți în cadrul interpretării acestora. În faza precontractuală buna-credință implică obligația de confidențialitate, instituită de noul Cod civil la art. 1184, obligația de informare, obligația de a nu negocia fără intenția de a încheia contractul. Pentru faza de executare a contractului, părțile sunt îndatorate să manifeste aceeași loialitate, confidențialitate, cooperare și obligația de a minimaliza propriul prejudiciu ca urmare a neexecutării obligațiilor. Tot în această fază, adaptarea contractului este văzută ca funcție a bunei-credințe, operație care se face atât în cazul tipic al impreviziunii, reglementată de noul Cod civil în art. 1271, cât și în alte situații, cum este cazul leziunii (art. 1222 alin.3), erorii ca viciu de consimtământ (art. 1213), situații în care părțiile trebuie să aibă o poziție rezonabilă și să restabilească echilibrul contractului afectat,
Proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor evocă principiul bunei-credințe, în toată evoluția contractului, așa cum o face și noul nostru Cod civil. Această abordare moralizatoare a contractului pare a fi o resuscitare a teoriei lansate la începutul veacului trecut de René Demogue, potrivit căruia contractul ar fi „o mică societate unde fiecare are drepturi, ca la oricare societate civilă și comercială”. Noua viziune solidaristă capătă uneori accente patetice, ceea ce ar face ca, atunci când se analizează sensul bunei-credințe în contracte, să se discute despre loialitate, colaborare etc., toate subsumate unei „legaturi puternice de sociabilitate și prietenie” între părți, legatură asimilată iubirii… „o iubire ca de frate”. O asemenea efuziune este temperată de alți autori potrivit cărora termenul „fraternitate” este expresia unei viziuni idilice sau sentimentale și deci irealiste despre natura umană și raporturile contractuale. Civiliști de prestigiu nu ezită să-și manifeste rezerve față de această „nouă orientare paternalistă doar pentru una dintre părți”, ce tinde a fi „un drept al relațiilor contractuale inegale”, îmtrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, ajungând să dicteze propria-i lege. Cu ironia specifică francezilor, Jean Carbonnier constată că „într-o perioadă în care casătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie „, iar alții afirmă că „ a contracta nu înseamnă a intra într-o religie” și că realitatea ne înfățisează interese ale părților, de cele mai multe ori divergente, chiar dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un „menaj în trei”, judecătorul putând inteveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părților, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism.
Prin urmare, așa cum este definit, solidarismul este un concept care „nu urmărește să spună ce este dreptul pozitiv, ci urmărește să ne spună ce trebuie să fie. El este mai degrabă o doctrină militantă, așa cum însăși autorii îl caracterizează în studiile mai sus evocate. Noua etică contractuală se exprimă concret prin idei de altruism, de decență, de coerență, de proporționalitate și de cooperare, toate subsumate bunei-credințe, excluzând egoismul, indiferența, dezinvoltura și cinismul”, specifice abuzului de drept.
„Civismul contractual” este o stare de spirit care își are originea în precepte morale situate în afara dreptului. Altruismul, decența, coerența, sunt virtuți individuale, tot mai rar întâlnite într-o lume avidă de acumulări cantitative și mai puțin calitative. Ele sunt posibile, dar nu pot deveni obligatorii decât dacă vor fi instituite prin norme imperative ale legii și nu de un principiu cu contur neclar. Respingerea noii teorii sociale despre contract a făcut să se afirme că există „o nouă criză a contractului”.
Dialectica contractului presupune confruntarea a două mari imperative: asigurarea interesului pe care îl au părțile care se leagă prin contract și sancționarea oricăror excese în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat.
Solidarismul continuă să fie o concepție filosofică, politică, socială, un reper esenția pentru drept, un alt mod de a ne raporta la semenii noștri în general, și un alt mod de a avea contractul, orientat nu doar către voința părților, ci preocupări de a răspunde nevoii de echilibru, de evitare a oricărui exces, sensurile majore ale oricărui contract legal încheiat. El rămâne un deziderat, o aspirație către care dreptul tinde pentru a deveni cu adevărat ars boni et aequi. Dacă este excesiv să cerem contractanțiilor să se iubească precum frații, este legitim totuși să le cerem a fi rezonabili, să nu-și exercite drepturile în mod abuziv, să accepte adaptarea contractului, iar atunci când nu o fac, să le impunem o astfel de soluție prin norme ale dreptului obiectiv și nu prin apelul la o fraternitate iluzorie.
2.14 SPRE UN ALT FUNDAMENT AL ABUZULUI DE DREPT
Doctrina clasică explică sancțiunea abuzului prin raportare la exigențele morale care impun reacția dreptului față de conduita blamabilă a titularului unui drept exercitat cu intenția de a prejudicia pe altul sau printr-o conduită neglijentă, contrară celei pe care ar trebui s-o aibă o persoană prudentă și diligentă. Prin urmare, fundamentul abuzului de drept este identificat de partea autorului a cărei conduită trebuie sancționată, punctul de plecare constituindu-l faptă ilicită.
Examinând evoluția răspunderii civile, precum și a altor sancțiuni de drept civil, vom observa că tot mai multe dintre ele se detașează de culpă, fapt pe care îl constatăm nu doar la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alții, unde obsesia culpei prezumate a părintelui, comitentului pare a se dilua, dar și la răspunderea pentru fapta proprie. Astfel, dacă în concepția doctrinei clasice imputabilitatea, care presupune conștiința propriilor acte de conduită, era o condiție sine qua non a răspunderii, art. 489-2 C.civ.fr. prevede că „cel care a cauzat o pagubă altuia aflându-se într-o stare de tulburare mintală, nu este mai puțin obligat la reparare”. Noul nostru Cod civil, prevede la art.1368 obligația subsidiară indemnizare a victimei, într-un cuantum echitabil, impusă autorului care, fiind lipsit de discernămând, a cauzat un prejudiciu altui, cu condiția de a nu putea fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea. Fiind pus să aleagă între interesul victimei inocente și cel al persoanei lipsite de discenământ, echitatea impune ca interesele victimei inocente sa fie protejate cu precădere.
Mutatis mutandis, același traseu este parcus și în cazul abuzului de drept . Oricât de abuzivă ar fi conduita titularului de drept ea nu interesează dreptul civil decât dacă victima este prejudiciată în mod injust. De la situația injustă a victimei se pleacă în analiza oricărui posibil abuz de drept astfel că și răspunsul la întrebarea privind rațiunea pentru care el trebuie sancționat este legal în primul rând de interesul victimei, cel care va impune un remediu, oricare ar fi el. Măsura remediului, reparație sau limitarea exercițiului abuziv al dreptului, o va da, în primul rând, gravitatea rezultatului produs și nu gravitatea faptei. Nu negăm acest din urmă criteriu, dar va trebui să constatăm că el este doar uneori evocat și doar în mod subsecvent.
Prin urmare, oricât de malefică ar fi intenția titularului, evaluarea abuzului o vom face plecând de la urmări și nu de la faptă, precum o face dreptul penal. Așa se explică de ce, confruntată cu o cazuistică tot mai diversă și mai nuanțată, jurisprudența califică drept abuzivă exercitarea unor drepturi fără a se preocupa de intenția titularului. Procesul de inflație a prejudicilor reparabile este astâzi o realitate palpabilă, iar investigația privind declararea intenției făptuitorului tot mai inutilă, imperativul reparației fiind impus de caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă. Astfel, jurisprudența franceză a calificat drept abuzivă edificarea de către un investitor a unui imobil cu 21 etaje într-o zonă în care un asemenea proiect a diminuat considerabil valoarea proprietăților vecine, fără a se reține intenția malefică a investitorului. Apoi, noile criterii de calificare a abuzului de drept care constau în exercitarea dreptului fără un interes rezonabil și suficient de legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea pentru care a fost recunoscut, exercitarea excesivă, nerezonabilă a drepturilor sunt exprimări care se depărtează tot mai mult de intenția titularilor unor astfel de drepturi. Simpla exercitare nerezonabilă a dreptului prin care se cauzează altuia un prejudiciu este suficientă pentru a fi sancționată. Ele toate pot fi subsumate unui criteriu general de apreciere aplicabil tuturor ipotezelor de abuz de drept, disproporția vădită între prejudiciul cauzat altuia și avantajul obținut de titularul dreptului, principiu care astăzi tinde să explice și alte sancțiuni de drept civil.
Sensul acestei evoluții este evidențiat și de o serie de soluții normative privind abuzul de drept care se depărtează în mod expres de la principiile răspunderii delictuale și implicit de la fundamentul acesteia în chiar materia în care a fost consacrat, exercitarea dreptului de proprietate, unde se fac simțite tendințe tot mai vizibile de obiectivizare a abuzului de drept. Ori de câte ori este invocată exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate, jurisprudența franceză nu mai motivează soluțiile pe dreptul răspunderii delictuale, așa cum prin tradiție am fost obișnuiți, ci pe o „teorie nouă, independentă de răspunderea fondată pe greșeală și abuzul de drept”, calificată de Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligațiilor și al prescripției drept răspundere autonomă, ope legis, o răspundere obiectivă bazată pe risc și nu pe vinovăție, în care „prejudiciul singur creează obligația de a fi reparat”.
Nevoia de proporții preocupă în egală măsură, atât răspunderea delictuală, cât și cea contractuală în căutarea eternului echilibru dintre părți, văzut nu ca o ficțiune, așa cum ne apare prezentat de teoria autonomiei de voință, ci ca expresie a justiției contractuale și a solidarismului contractual, ca o nouă filosofie a contractului.
Semnificative sub acest aspect sunt reglementările privitoare la cauzele abuzive. Astfel, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori prevede în art. 3.1 că buna-credință este unul dintre elementele de calificare a unei clauze de drept abuzivă. Dreptul francez, belgean și elvețian consideră că dezechilibrul semnificativ dintre prestații este suficient pentru a decide că o clauză este abuzivă. Potrivit art. L. 132-1 din Codul francez al consumului „sunt abuzive clauzele care au ca efect crearea, în detrimentul neprofesionistului sau al consumatorului, unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților din contract”.
Susținem, așadar, că în starea actuală a dreptului civil, abuzul de drept este un concept cu mult mai complex decât cel avut în vedere de promotorii teoriei care îi poartă numele și că el nu-și mai găsește fundamentul unic în intenția malefică a titularului, motiv pentru care se și vorbește despre „plasticitatea” acestuia. Sancțiunea abuzului de drept este cerută, în primul rând, de injustețea prejudiciului suferit de victimă care suportă efectele conduitei excesive în exercitarea unor interese legitime. Buna-credință ne apare mai mult ca o justificare post factum a sancțiunii, care ne duce la convingerea că n-am sancționat un nevinovat. Instanțele se raportează la buna-credință a autorului, standard obiectiv de conduită, doar pentru a motiva hotărârea, moment ulterior luarii deciziei de a sancționa abuzul, măsura fiind de fapt impusă de caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă.
CAP.III MATERIA EXERCITĂRII ABUZIVE A DREPTURILOR SUBIECTIVE
3.1. ABUZUL DE DREPT ÎN MATERIA EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ
Art. 555 din Codul civil, definește dreptul de prorietate privată ca fiind “dreptul titularului de a poseda, folosii și dispune de un bun în mod exclusiv absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.
Proprietarul exercită atributele dreptului său în utere propri, deoarece el se supune numai legii, astfel cum reiese din chiar definiția dată de Codul civil din 2009. Celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar și în conformitate nu numai cu legea, ci și cu voința proprietarului, care, recunoscând altei persoane aceste atribute asupra unui bun care îi aparține, i le concretizează, fixând și limitele de exercitare
Așa cum reiese din redactarea art. 555 C.civil., prin conținutul juridic al dreptului de proprietate privată desemnăm atributele acestui drept, care sunt în număr de trei: posesia (ius possidendi); folosința (ius utendi și ius fruendi); dispoziția (ius abutendi).
În ceea ce privește abuzul de drept, sunt relevante acțiunile proprietarului prin prisma exercitări dreptul de a dispune de bun. Poate fi vorba de dispoziția materială, fie de dispoziția juridică.
Prin dispoziție materială se înțelege prerogativa titularului dreptului de proprietate de a dispune de substanța lucrului, prin consumare, transformare sau chiar distrugere, desigur cu respectarea prevederilor legale.
Prin dispoziția juridică se desemnează prerogativa de a înstrăina lucrul, precum și de a constitui asupra lui drepturi reale în favoarea altor persoane. Se consideră că și abandonarea lucrului mobil sau renunțarea la dreptul de proprietate țin tot de prerogativa dispoziției juridice.
Dispoziția materială și juridică asupra bunului poate fi abuzivă în măsura în care, prin ea, scopul social-economic al dreptului a fost alterat, contravenindu-se astfel legii și regulilor de conviețuire socială.
Abuzul săvârșit prin modul în care, proprietarul a înțeles să dispună de bunul său își găsește calificarea, fiind incriminat ca infracțiune. Codul penal incriminează infractiunea de distrugere a bunurilor proprii în două modalități. Prima modalitate vizează distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun care face parte din patrimoniul cultural ori împiedicarea măsurilor de conservare sau de salvare a unui asemenea bun, precum și înlăturarea măsurilor luate astfel. Cea de a doua modalitate vizează distrugerea, degradarea, întrebuințarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a bunului, săvârșită prin incendierea, explozie sau orice alt mijloc asemănător, dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri sau alte persoane. Se observă că aceste două cazuri pot constitui abuzuri de drept, chiar dacă proprietarul are dreptul de dispoziție asupra bunului, el fiind obligat potrivit articolului 555 din Codul civil, să își exercite dreptul în limitele prevăzute de lege.
În ceea ce privește stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință, conform art. 747 din Codul civil, uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de folosința bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.
Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea drepturilor lor; ei se pot angaja să repare stricăciunile și pot oferi garanții pentru viitor.
Instanța poate dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului, fie preluarea folosinței bunului de către nudul proprietar, cu obligația acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanța poate dispune înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.
Uzufructul poate înceta, la cererea nudului proprietar, și în cazul abuzului de folosință din partea uzufructuarului. Există abuz de folosință atunci când acesta aduce stricăciuni bunului asupra căruia s-a constituit dreptul de uzufruct sau îl lasă să se deterioreze. Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces în vederea conservării drepturilor lor, având, totodată, posibilitatea de a se angaja la repararea stricăciunilor și oferirea de garanții pentru viitor.
Instanța investită cu soluționarea cererii nudului proprietar poate dispune fie stingerea dreptului uzufruct, fie preluarea folosinței bunului de către nudul proprietar, obligându-l pe acesta la plată, în favoarea uzufructuarului, a unei rente pe durata uzufructuarului, chiar dacă nudul proprietar a solicitat doar încetarea dreptului de uzufruct, instanța sesizată poate să dispună o altă măsură, anume preluarea folosinței de către reclamant cu obligarea acestuia la plata către pârât a unei rente, fără a fi necesar ca pârâtul să solicite în mod expres renta respectivă, ceea ce înseamnă că este vorba de o excepție de la principiul disponibilității.
3.2.EXERCITAREA ABUZIVĂ A DREPTURILOR ÎN CADRUL RAPORTURILOR JURIDICE DE FAMILIE
La unele dintre formele de exercitare abuzivă a drepturilor subiective, cu implicații și în cadrul relațiilor de familie, ne-am referit deja. Aducem în atenție alte câteva asemenea forme, calificate ca atare în practica juridică sau susceptibile de o asemenea calificare.
3.2.1PRIVITOR LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Scopul căsătoriei este, potrivit art. 271 și 309 din Codul civil, întemeierea unei familii, o comunitate de viață în vederea procreării, creșterii și educării copiilor. Rezultă astfel cât se poate de clar că ori de câte ori căsătoria a fost încheiată într-un alt scop ori ea are la bază alte temeiuri subiective decât cele arătate, valorificarea dreptului de a întemeia o familie se realizează abuziv, iar consecința va fi nulitatea căsătoriei. Art. 293 din C.civ. cuprinde numai dispoziții derogatorii de la dreptul comun al nulităților, ele completându-se, însă, în măsura necesară și în limitele compatibilității, cu cele de drept civil, privitoare la nulitatea actelor juridice civile. Practica judiciară a semnalat astfel câteva cazuri de nulitate virtuală a căsătoriei, cum ar fi: încheierea căsătoriei în scopul sutragerii soțului de la răspunderea penală pentru infracțiunea de viol; încheierea căsătoriei în scopul de a obține schimbarea domiciliului. Fictivitatea căsătoriei și, nulitatea ei absolută poate fi constatată: în cadrul acțiunii în nulitate, la cererea comitetului executiv competent ori a procurorului, pe temeiul art. 10 al Decretului nr. 68/1976; cu ocazia soluționării de către instanță a acțiunii de divorț, acesta având obligația să transmită hotărârea pronunțată comitetului executiv, singurul competent să dispună prin decizie anularea mențiunii de schimbare a domiciliului; ulterior divorțului, în urma soluționării acțiunii introduse pe temeiul arătat.
3.2.2PRIVITOR LA EXRECITAREA DREPTURILOR ȘI ÎNDEPLINIREA ÎNDATORIRILOR PĂRINTEȘTI
Suma drepturilor și a îndatoririlor părintești întruchipează un desăvârșit model de atruism. Părinții trebuie sa-și acorde sprijin reciproc pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor potrivit cu scopul fundamental al ocrotirii părintești: creșterea, educarea și pregătirea copilului pentru viață și societate, promovarea cu întâietate a intereselor sale, consonate scopului personal și social al ocrotirii părintești, conform art. 487 și 488 din Codul civil.
În legătură cu exercitarea drepturilor părintești privitoare la persoana copilului pot însă deveni manifeste a diferite forme de abuz.
Potrivit art 496 din Codul civil, părinții decid, de comun acord, atunci când ei nu locuiesc împreună, la care dintre ei să locuiască copilul, ținând seama de interesele acestuia. O întelegere deci, prin care și-ar promova propriile lor interese ar putea semnifica exercitarea abuzivă a drepturilor părintești. Abuzivă ar fi și înțelegerea prin care s-ar ajunge, atunci când sunt mai mulți copii, la separarea pur și simplu a acestora, soluție care trebuie să aibă un caracter extrem. Dacă părinții nu locuiesc împreună și nu se înțeleg asupra domiciliului minorului, va hotărâ instanța. Unul dintre soți nu poate cere, decât abuziv, pe temeiul art. 496 din C.civ., să i se încredințeze minorul spre creștere și educare, ci numai să i se stabilească domiciliul la el. Părintele care, pe temeiul art. 495 din Codul civil, ar cere înapoierea copilului de la orice persoană, chiar dacă acesta îl ține fără drept, ar proceda abuziv în măsura în care el ar urmări alte scopuri, contrare intereselor copilului.
Dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul nu trebuie, nici el, exercitat abuziv, astfel încât să dăuneze intereselor copilului: tulburarea copilului prin vizitarea lui la anumite ore; periclitarea sănătății lui; introducerera lui într-un mediu inadecvat educației sale; obligarea minorului la întreținerea acestor legături, împotriva voinței sale etc. Nu mai puțin însă celălalt părinte s-ar comporta abuziv dacă, în orice mod, ar împiedica, îngreuna sau altera legăturile cu minorul, în scopul doar de a-l șicana pe părintele îndreptățit la asemenea legături: limitarea anticipată a dreptului părintelui de a-și vizita copilul, stingherirea comunicării cu copilul prezența sa, interzicerea de a avea legături cu copilul la domiciliul său etc.
Dreptul de a consimți la înfierea copilului și dreptul de a cere anularea înfierii sunt și ele susceptibile de abuz, dacă sunt exercitate în alte scopuri decât cele corespunzătoare cu interesele infiatului minor. Astfel, dreptul de a consimți la înfiere se exercită abuziv și, în consecință, înfierea este nulă în mod absolut, dacă înfierea a fost încuvințată cu nesocotirea naturii însăși a instituției, în cu totul alte scopuri decât cel avut în vedere de lege. Cât privește desfacerea înfierii, cererea părinților firești făcută în acest scop, numai pentru motivul că nu li s-a cerut consimțământul ori că acest consimțământ a fost viciat, deși revenirea înfiatului în familia părinților firești nu este în interesul său, este de asemenea abuzivă. Interesul celui înfiat este primordial, prin aceasta trebuie să se înțeleagă nu numai interesul său moral, ci și pe cel patrimonial. Deși opinia este dominată și ab auctoritate, atunci când refuzul sau acordul părintelui la înfiere îmbraca o formă abuzivă, dincolo de sensul strict formal al legii, apreciem că autoritatea tutelară poate, după caz, să încuviințeze sau să refuze înfierera, ținând seama de manifestarea de voință a celuilalt părinte sau a celui ce urmează a fi infiat:
Interesul înfiatului este primordial;
Dacă lipsa consimțământului ambilor părinți sau chiar constatarea unui consimțămând viciat nu conduce ipso facto la desfacerea înfierii, cu atât mai mult manifestarea abuzivă de voință din partea unuia dintre părinți nu poate avea ca urmare prejudicierea intereselor înfiatului;
Dreptul părintelui de a consimți sau nu la înfiere se analizează și ca drept propriu, recunoscut în considerarea persoanei lui, dar, pe de altă parte, drepturile părintelui nu există decât în vederea îndeplinirii îndatoririlor, ele trebuind să fie exercitate în cadrul ocrotirii dacă părintele, exercitându-și abuziv dreptul, prejudiciază interesele copilului;
Drepturile subiective trebuie exercitate potrivit scopului lor social-economic, decurgând din prevederile legii și normele de conviețuire scocială;
Dintr-un fapt ilicit, abuziv, nu pot rezulta efecte care să se bucure de ocrotirea legii;
Abuzul de drept trebuie totdeauna sancționat, iar încuviințarea sau refuzul înfierii, în ipoteza examinată, ar putea fi considerată tocmai o asemenea sancțiune;
Dacă refuzul sau acordul la înfiere este contrar intereselor copilului, astfel este periclitată și dezvoltarea lui fizică și intelectuală, situație în care se poate pronunța chiar și decăderea din drepturile părintești;
Potrivit art. 508 din Codul civil, autoritatea tutelară hotărăște „de câte ori se ivește neînțelegere între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești”.
3.2.3 OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE
Exercitarea drepturilor pentru punerea în exercitare a obligației legale de întreținere poate fi abuzivă în măsura în care este denaturat scopul, personal și social, al obligației imperativ prevăzută de lege, întrucât nu s-ar ține seama de nevoia celui care o cere și de mijloacele celui ce urmează a o plăti (art. 521 alin. 1; art. 522; art. 527 alin. 2 Cod.civ). Se află în nevoie persona care, din venituri proprii, le dobândește prin muncă ori este în măsură să le dobândească. În cadrul unor asemenea corelații, necesar constituite, dintre starea de nevoie și incapacitatea de muncă a creditorului, mijloacele proprii ale debitorului și capacitatea de muncă a acestuia, sunt consemnabile unele manifestări abuzive în exercitarea obligației legale de întreținere sau neexecutarea obligației legale de întreținere. Potrvit art. 389 alin 1 Cod.civ., instanța este îndreptățită să stabilească, atunci când este cazul, o pensie de întreținere, pentru completarea veniturilor soțului reclamant, dacă acesta se află în nevoie, iar celălalt are posibilități.
Sarcinile părinților privitoare la întreținerea copiilor trebuie să fie împărțite echitabil, astfel încât să nu existe posibilitatea, abuzivă, ca unul dintre ei să beneficieze, cât de puțin, de pensiile copiilor, iar celălalt să fie împovărat nejustificat.
Solicitarea pensiei de întreținere ar urmări un alt scop dacă copilului, deși încredințat părintelui care o reclamă, a locuit în fapt la celălalt părinte, fiind întreținut de acesta, suma respectivă ne mai fiind astfel întrebuințată în scopul pentru care s-a acordat.
3.3.EXERCITAREA ABUZIVĂ A DREPTURILOR PROCESUALE CIVILE
Condițiile abuzului de drept procedural. Dacă scopul recunoașterii drepturilor procesuale pentru părți îl constituie „ajutarea” instanței pentru a asigura justa soluționare a procesului, în ipoteza în care una dintre părți nu se mai înscrie acestui cadru, îndeplinind acte procedurale nu în scopul de a înlesni judecata ci, dimpotrivă, pentru a tergiversa soluționarea cauzei ori pentru a șicana partea adversă, se consideră că s-a săvârșit un abuz de drept procesual. Se înscrie în sfera abuzului procesual, așadar, partea care urmarește, prin exercitarea drepturilor sale procesuale, îndeplinirea unor obiective aflate în distonanță cu scopul procesului, respectiv soluționarea justă și cu celeritate a cauzelor.
Literatura de specialitate a constatat coexistența a două elemente, specifice abuzului de drept procedural:
Elementul subiectiv, materializat în exercitarea cu mala fides a dreptului procesual, fără a putea justifica un interes special și legitim dar cu intenția de a aduce atingere drepturilor părții adverse, fie prin limitarea ori întârzierea acestuia în procesul de valorificare a drepturilor sau a mijloacelor de apărare, fie prin exercitarea de presiuni, în vederea renunțării la susțineri ori pentru a conduce la compromisuri.
Elementul obiectiv, caracterizat prin utilizarea dreptului procesual într-o manieră contrară scopului, finalității pentru care a fost reglementat de lege, actul abuziv negăsindu-și o motivare legitimă .
S-a reținut că dispozițiile art. 723 C. proc. civ. 1865 (ca si cele ale art. 12 NCPC) „conjugă criteriul subiectiv cu cel obiectiv, în sancționarea exercitării abuzive a drepturilor subiective”.Doctrina a identificat condițiile ce trebuiesc îndeplinite cumulativ, pentru determinarea caracterului abuziv al oricărui act de procedură:
1. Partea care săvârșește actul abuziv este titularul dreptului procedural și are capacitate procesuală pentru a-l exercita;
2. Dreptul procedural este exercitat în limitele sale externe, așa cum sunt definite de lege. Dacă s-ar depăși limitele externe, actul ar fi ilegal. Distincția între actul ilegal și cel abuziv o constituie tocmai scopul pentru care este întocmit, dacă utilizarea este conformă cu spiritul legii, așa s-a arătat mai sus;
3. Este alterat scopul dreptului procedural, astfel încât acesta din urmă servește scopul celui care face abuz de drept iar nu interesul pentru care a fost reglementat de lege;
4. Dreptul procedural este exercitat cu rea-credință, titularul acestuia având ca obiectiv prin exercitarea și întocmirea actului, respectiv, având reprezentarea și urmărind, tocmai, producerea unui rezultat vătămător părții adverse;
5. În fine, ca urmare a exercitării abuzive a dreptului, să fi fost încălcate drepturile procesuale ale unei alte părți (de pildă, nedepunerea în termen a raportului de expertiză, fără a exista motive întemeiate pentru întârziere, determina încălcarea dreptului părților, la soluționarea procesului într-un termen rezonabil).
Printre acțiunile și omisiunile calificate ca materializări ale abuzului procesual, amintim:
– formularea cu rea-credință a unei cereri (principale, accesorii, adiționale, incidentale, privind exercitarea unei căi de atac) evident netemeinice, cu scopul de a șicana partea adversă ori pentru discreditarea acesteia. S-a argumentat că prevederile art. 275 C. proc. civ. 1865 (preluate si de art. 454 NCPC) au ca obiectiv, tocmai descurajarea formulării unor acțiuni în scop exclusiv de șicanare a pârâtului.
– formularea cu rea-credință a unei cereri de recuzare ori de strămutare;
– obținerea, cu rea-credință, a citării prin publicitate a oricărei părți;
– contestarea, cu rea-credință, de către autorul ei, a scrierii sau a semnăturii unui înscris ori a autenticitătii unei înregistrări audio sau video;
– obținerea, cu rea-credință, a unor măsuri asiguratorii (ce au păgubit partea adversă) de către reclamant, căruia i s-a respins ulterior cererea;
– neaducerea de către parte (din motive imputabile) a martorului încuviințat, la termenul fixat în acest scop de instanță;
– invocarea, cu rea-credință, a excepției de neconstituționalitate, în scopul exclusiv de a tergiversa judecata (ceea ce va conduce la respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale);
– refuzul nejustificat al expertului desemnat, de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;
– refuzul părții de a se prezenta la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în împrejurarea în care a acceptat, potrivit legii;
– refuzul ori omisiunea unei autorități sau a altei persoane de a comunica, din motive imputabile ei, la solicitarea instanței și la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele și evidențele celor dintâi.
Toate acestea, împreuna cu sancțiunea specifică (limitele minime și maxime ale amenzii), aplicabilă în concreto, sunt prevăzute la art. 187 și 188 NCPC. Exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credință:
Potrivit art. 12, alin. 1 NCPC, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credință, potrivit scopurilor în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Articolul 12 din NCPC preia și dezvoltă pe aceea a art. 723 C. proc. civ. 1965, fiind reglementată, suplimentar, executarea obligațiilor procesuale.
De altfel, obligația executării obligațiilor și a exercitării drepturilor civile cu bună-credință și potrivit ordinei publice și a bunelor moravuri este guvernată și în normele de drept civil material, aceasta incumbând atât persoanelor fizice, cât și celor juridice (potrivit art. 14, alin. 1 din NCC).
Dispozițiile de mai sus se corelează cu cele ale art. 57 din Constituția României, potrivit căruia cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.
Aceeași normă procesuală stabilește și sarcina probei, statuând că buna-credință se prezumă până la proba contrară. Așadar, persoanei care invocă reaua-credință îi revine și sarcina probei.
Sancționarea exercitării de-o manieră abuzivă a drepturilor procesuale, ca și pentru neîndeplinirea obligațiilor (procesuale) cu bona fides, este reglementată de alin. 2 și 3 ale art. 12 NCPC, respectiv împotriva părții care a săvârșit abuzul de drept pot fi dispuse urmatoarele:
a) Antrenarea răspunderii pentru prejudiciile materiale și morale cauzate;
b) Obligarea la plata unor amenzi judiciare.
S-a apreciat că natura juridică a sancțiunilor sus-indicate este distinctă, întrucât despăgubirile îndeplinesc o funcție reparatorie, pe când amenda judiciară are rol pur sancționator, realitatea față de care, obligarea celui care a săvârșit un abuz de drept la repararea prejudiciilor pricinuite (morale ori materiale) nu exclude posibilitatea aplicării amenzii, cele doua sancțiuni putând fi cumulate.
Atragerea răspunderii privind prejudiciile materiale și morale se dezbate numai la solicitarea părții adverse, aceste despăgubiri neputând fi acordate și din oficiu, pentru a se respecta principiul disponibilității. Soluționarea cererii de despăgubiri revine instanței investite cu soluționarea procesului în care s-a constatat săvârșirea abuzului.
Partea păgubită prin efectul exercitării abuzive a dreptului ori a îndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor are la îndemană două modalități de a solicita repararea prejudiciului:
– Fie solicită despăgubiri pentru amânarea procesului, în conformitate cu dispozițiile art. 189 NCPC sau;
– În împrejurarea în care actul procedural abuziv nu se înscrie în nici una dintre ipotezele descrise de art. 187 și 188 NCPC, are deschisa calea unei acțiuni în despăgubiri potrivit dreptului comun, fiind ținută să probeze existența și intinderea prejudiciului.
S-a motivat că sarcina calificării ca abuzive a exercitării dreptului incumbă instanței de judecată, deoarece simpla respingere a unei cereri nu este aptă, prin ea însăși, să confirme un abuz.
CONCLUZIE
O concluzie privitoare la fundamentul abuzului de drept poate fi aceea că nevoia respectării unui echilibru prin respectarea proporțiilor poate da un răspuns mai convingător la întrebarea de ce trebuie să sancționată exercitarea abuzivă a unui drept, fără a apela la explicații discutabile privind nevoia de reprimare a relei credințe sau a exercitării excesive și nerezonabile, exprimări care nu au un conținut suficient de clar. O asemenea explicație este deja o idee câștigată de dreptul contractual care poate explica astâzi tot mai multe dintre sancțiunile de drept civil: reducerea pretențiilor în caz de leziune în contracte, adaptarea contractului în caz de impreviziune sau eroare esențială. Reducerea clauzei penale, sancționarea clauzelor abuzive. Sunt soluții noi, menite să apere, ăn primul rând, interesele victimei, măsura reparației dând-o, îm primul rând, întinderea prejudiciului suferit și nu gradul de vinovăție al titularului dreptului sau interesului exacerbat, acesta din urmă putând-o cel mult doar influența.
Conform art. 15 din Noul Cod civil, abuzul de drept „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe”, precum se regăsește în definirea abuzului de drept, buna-credință joacă un rol important în prevenirea unui abuz, buna-credința este un principiu fundamental al dreptului în sine. Așadar, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.
Un alt articol inovator adus de Noul Cod Civil este art. 1353, care prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv” . Astfel, se va considera exercitare abuzivă neutilizarea dreptului în realizarea scopului său, ci intenționând a vătăma altă persoană sau încălcând principiul bunei-credințe.
În concluzie, potrivit noii reglementări prevăzută de N.C.C., situațiile în care un drept poate fi exercitat abuziv, este unul foarte larg, sens în care va reveni instanței de judecată sarcina să stabilească, în concret, în funcție de particularitățile fiecărei spețe, dacă acesta a fost deturnat de la finalitatea sa, aspect care, în practică, va putea da naștere unor soluții jurisprudențiale neunitare.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
Albu, I., Ursa, V., Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979
Albu, I., Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975
Bârsan, C. , Anghelescu, C., Nazat, B., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013
Bârsan, C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX-a Ed. Hamangiu, București, 2008
Baru, M., Despre Art. 1 din codul civil, ȋn „probleme de drept”, 1959, nr. 2
Beleiu, G., Drept civil român. Introducere în drept civil. Subiectele dreptului civil, ediția a 23-a, Ed. Universului juridic, București, 2007
Beleiu, V., Dreptul civil român, Întroducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, Ed. Sansa, 1995
Beudant, R., Capitant, H., Colin, A., Charmont, J., L’auvre juridique de Raymond Saleilles, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Arthur Rousseau, Paris, 1914
Boroi, G., – coord, Teohari,D., Eftimie M.,și altii, Noul cod de procedura civila – comentariu pe articole, Ed.. Hamangiu, 2013, vol. I
Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008
Boyer, R., Obligations. Résponsabilité délictuelle, Litec, Paris, 1996
Ciobanu,V., Briciu, T., Dinu, C., Drept procesual civil, drept execuțional civil, arbitraj, drept notarial, Ed. National, 2013
Colin, A., Capitant, H., Cours élémentaire de droit civil franҁais, tome deuxiéme inutiéme edition, Paris, Éd. Libraire Daloz 1933
Cosmovici, E, Contribuții la studiul culpei civile, Ed. Științificǎ, București, 1960
Cosmovici, P, Premise pentru elaborarea unei concepții generale cu privire la fundamentarea rǎspunderii de drept economic, ȋn „probleme de drept economic”, Editura Academiei, București 1980
Costin, M., Răspunderea juridică în dreptul Republicii Sociliste România, Editura Dacia, Cluj, 1974
Costin,M., Mureșan,M, Ursa, V., Dicționar de drept civil, Editura Științificǎ și Enciclopedicǎ, București 1980
Deleanu, I., Biologie și drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983
Deleanu, I., Democrația și dinamica puterii, Editura Dacia. Cluj-Napoca, 1935
Deleanu, I.,Tratat de procedura civila, Ed. Servo-Sat,București, 2000
Dogaru I., Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, București. Editura All Back, București, 2002
Dogaru, I., Popa, N., Dănișor, D.C., Cercel, S., Bazele dreptului civil, vol I, Teoria generală, Editura C.H. Beck, București, 2008
Eliescu, M, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972
Flour, J., Aubert, JL, Savaux,E., Droit civil. Les Obligations, Éd. Sirez, Paris, 2009
Gh. Baboș, Teoria generală a statului și dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983,
Gheciu, M., Prțile și acordul lor de voințǎ ȋn Problemele de drept economic, de P. Cosmovici, M. Uliescu, Editura Academiei R. S.R. , București, 1983
Ghimpu , S., Dreptul muncii, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, 1979
Goiovici, J., Dicționar de dreptul consumului, Editura C. H. Beck, București. 2010
Hamangiu ,C., Rossetti-Blǎnescu,I., Bicoianu, A., Tratat de drept civil romȃn, vol. III, Ed. All Beck, București, 1998
Jamin, C., „Plédoyer pour le le solidarisme contractuel”, în „Le contract au début de XXl-éme siécle. Études offerts á Jaeques Ghestin”, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001
Josserand, L., Cours de droit sivil positif franҫois, ais, II , Éd.Sirey, Paris, 1933
Josserand, L., De L’esprit des droits et de leur relativité.théorie dite de l’abus de droit, Éd.Dalloz, Paris,1939
Josserand, L., Carnal, A., La construction de la responsabilité civile, Paris, Éd. Presses Universitaires de France, Paris
Laurent, F, Principes de droit civil franҫais, éd. A 3-a , vol, 20 XX, Bruxelles, Paris, 1978
Luby, S., Le droit civil tchéoslovaque, Bratislava, 1969
Lupan, E., Sabău-Pop, I., Tratat de drept civil, vol I. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2006
Malaurie,P., Aynés, L., Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, Éd. Defrénois Lextenso édition, 4 édition, Paris, 2009
Marty, G., Raynaut,P, Droit civil,Éd. Sirey, Paris ,1935, t. II,
Mazeaud , D.,“Loialité, solidarité, fraternité: la novelle de vise contractuelle?”, în “L’avenir du droit, Mélange en hommage á fraҁais terré”, E’d. Presses universitaires de france, Paris, 1999
Mazeraud, H., Marcaud, L., Traité shéorique et pratique dela resposabilité civile delictuale et contractuele, t. I, Terossieme edition, Éd libraire du recueil Sirey, Paris, 1938
Pătulea, V., Corelația dintre „răspunderea juridică” și „responsabilitatea socială”, în R.R.D., 1984
Planiol, M., Traité élémntaire de droit civil, t. II, Éd. Libraire générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1909
Pop, L., Încercarea de sintezǎ a evoluției principalelor teorii cu privire la fundamentul rǎspunderii civile delictuale, ȋn „Studia Universitatis” , Cluj-Napoca, 2, 1986.
Popa, O., Pordea, P, Oprea, G, Elemente de caracterizare a abuzului de drept ȋn materie civilǎ, ȋn r.r.d., 1971,nr.9
Reghini, I., Drepturile subiective, în “introducere în dreptul civil” ,Editura Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008
Ripert, G., La régle morale dans les oblications civiles, Éd librairie générale de Droit et de jurisprudence, Paris, 1925
Saleilles, R., théorie générale de l’obligation, ed. A 3-a,Éd Sirey, Paris, 1925
Saleilles, R., De la personalité juridique,Éd. Sirey, Paris, 1910
Ștefănescu, I., Disciplina muncii și răspunderea disciplinară, Editura Academiei R.S.R., București, 1979
Stoenescu, I., Zilberstein, S.,Drept procesual civil – Teoria generala, Edit. Didactica si pedagogica Bucuresti, 1977
Stoffel, P., L’abus dans le contrat, essai d’une théorie, Éd. Librairie Générale de Droit et de jurisprudence, Paris, 2000
Tabarca,M., Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul juridic, București, 2013
Terré, FR., Simler, PH., Lequette, Y., Droit civil. Les oblications, Paris, Éd Dalloz, Paris, 2009
Vasiliu, T., Antoniu G.,, Daneș Ș., Dărângă, G, Codul penal, comentat și adnotat, partea generală, Editura Stiințifică, Bucuresti, 2009
ARTICOLE DE SPECIALITATE
Boilă, LR., Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca o ipoteză distinctă de răspundere civilă în dreptul român, în RRDP nr. 3/2011
Fekete, GH., Curticeanu, S., Exercițiul drepturilor civile ale persoanelor fizice numai potrivit cu scopul lor social și economic, în J.N., 1965, nr.3
Oprișan, C.,Sancțiunile în dreptul civil român, o posibilă sinteză, în R.R.D., 1982
Revista Română de Drept, nr. 3/1971
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Abuzul de Drept (ID: 126122)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.