Izvoarele Dreptului Comunitar
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI ȘI EVOLUȚIEI
UNIUNII EUROPENE
SECȚIUNEA I: Premisele apariției Comunităților Europene și evoluția acestora
SECȚIUNEA A II – A : Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare comunitară
CAPITOLUL II
IZVOARELE PRIMARE ALE DREPTULUI EUROPEAN
SECȚIUNEA I: Tratatele, ca izvoare de drept primar
SECȚIUNEA A II – A :Acordurile internaționale
CAPITOLUL III
IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI
COMUNITAR
SECȚIUNEA I: Regulamentul
SECȚIUNEA A II – A: Directiva
SECȚIUNEA A III– A: Decizia
SECȚIUNEA A IV– A: Alte categorii de acte emise de instituții sau organisme europene
CAPITOLUL IV
IZVOARELE COMPLEMENTARE ALE DREPTULUI
COMUNITAR
SECȚIUNEA I: Principiile generale de drept
SECȚIUNEA A II – A: Acordurile internaționale
SECȚIUNEA A III– A: Ierarhia normelor comunitare
SECȚIUNEA A IV– A: Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre
SECȚIUNEA A V – A: Ordinea juridicã comunitară
ANEXA NR. 1
ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Dreptul comunitar a apărut dupã al II-lea război mondial. Nu face parte din dreptul internațional deși izvoarele sale principale sunt tratate internaționale guvernate de dreptul tratatelor. Se deosebește de dreptul statelor, nefiind creația unui singur stat, dar și de dreptul federal al statelor respective. Partea principală și fundamentală a dreptului comunitar este constituită din cele 3 tratate cominitare din anii 1951-1957.
Prin tratate, au luat naștere cele 3 Comunități – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) și Comunitatea Economică Europeană (CEE) care reunite, prin Tratatul de la Maastrick din 1993 a luat denumirea de Uniunea Europeanã, fãrã a-și pierde identitatea proprie.
Pe baza dreptului comunitar principal a apărut și se dezvoltă dreptul comunitar derivat. Dreptul comunitar este prioritar fațã de dreptul statelor membre.
Astfel, dreptul comunitar poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele inițiale și în cele ulterioare ale Comunităților Europene și Uniunii Europene privind instituirea, organizarea și funcțioanarea acestora, precum și a normelor cuprinse în actele normative adoptate de instituțiile comunitare competente, în exercitarea atribuțiilor acestora, așa cum le-au fost conferite prin tratate, norme juridice ce beneficiază de aplicabilitate directă și imediată în ordinea juridică a statelor membrelor.
Noțiunea dreptului comunitar implică cunoașterea determinărilor, evoluțiilor și trăsăturilor caracteristice ale noilor reglementări juridice care au fundamentat Uniunea Europeană.
Elementele caracteristice avute în vedere la definirea dreptului comunitar sunt următoarele:
Conținutul dreptului comunitar;
Obiectul dreptului comunitar;
Subiectele dreptului comunitar;
Modalitatea de aplicare a dreptului comunitar în ordinea juridică internă a statelor membre.
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI ȘI EVOLUȚIEI
UNIUNII EUROPENE
SECȚIUNEA I
Premisele apariției Comunităților Europene și evoluția
acestora
Din cele mai vechi timpuri societățile din spațiul geografic european au evoluat nu doar în sensul constituirii și consolidării statelor, ci și în vederea stabilirii unor relații de solidaritate, colaborare și cooperare între acestea, ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche.
Un prim exemplu de organizare politică apare în lumea vechii Elade, unde statele-cetăți grecești au format o uniune cu caracter militar pentru a-și uni forțele în fața pericolului extern.
Un alt exemplu de organizare politică își are originea în perioada Antichității, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe.
Pe toată perioada Evului Mediu și până în secolul XX remarcăm constituirea mai multor alianțe, fondate din nefericire pe interese contradictorii și bazate pe un echilibru precar, caracterizate prin modificarea lor în funcție de circumstanțele politice. Comunitățile europene sunt organizații care, pornind de la necesitățile integrării economice, au pregătit condițiile pentru integrarea politică. Procesul evolutiv a dus la adâncirea structurilor democratice și consolidarea puterilor acestora.
Apariția comunităților europene nu a avut loc deodatã, în urma unei singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure personalități marcante a vieții sociale de la jumătatea secolului trecut. Ideea Europei unite și necesitatea unei strânse colaborări între statele din aceastã zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente și situații care au arătat că europenii ar putea avea un destin comun mai bun decât fiecare dintre ei separat, priviți ca națiuni independente și total autonome.
Reconstrucția țărilor care au suferit pagube materiale și umane în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial (1939 – 1945) a impus reglementarea unor norme de conduitã în plan internațional (norme de natură politică, monetară, socială și comercială). Aceste reglementări s-au concretizat, din punct de vedere tehnico-juridic, în negocierea și semnarea unor convenții internaționale.
În domeniul dreptului internațional public, trebuie menționate în special Planul Marshall, Organizația Națiunilor Unite, dar și pe plan local, Organizația europeanã de cooperare economică (OECE, înființată în anul 1948 și înlocuitã în anul 1961 cu Organizația de cooperare și dezvoltare economică, OCDE).
În domeniul monetar, au fost încheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul 1945, prin care s-au înființat Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare internaționale.
Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizațiile precedente, reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau de un regim democratic pluralist și erau atașate idealurilor de protecție a drepturilor omului.
Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este de asemenea, un instrument de armonizare a drepturilor omului la nivel național.
Strict la nivel european, experiența nefericită a războiului, imensele pagube materiale și omenești au impulsionat opinia politică a înalților demnitari europeni pentru a găsi soluții care să preîntâmpine declanșarea unei alte conflagrații de dimensiunile celor două războaie mondiale. Un rol important pentru apropierea statelor europene și pentru demararea procesului de integrare în accepțiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au fãcut primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene. Acesta, îndeplinind funcția de șef al Organizației naționale a planificării din Franța, a propus ca producția de cărbune și oțel din Franța și din Germania să fie administrată de către un organism supranațional.
La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței lansa declarația, inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei piețe a cărbunelui și oțelului, care să fie condusă potrivit metodelor naționale ce implică o ruptură de schemele tradiționale ale relațiilor dintre state. Realizarea acestei piețe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe care o cunoaștem astăzi pentru statele europene.
“Planul Schuman”, conceput pentru a evita un nou conflict armat de dimensiuni majore a pus sub control internațional ramurile de bază ale industriei de armament, prin intermediul unui tratat inviolabil, acceptat de către Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg și Italia, în calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra Comunității europene a cărbunelui și oțelului a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani.
Încheierea tratatului s-a realizat mult prea devreme pentru ca părțile semnatare să afirme cu convingere perenitatea acestuia, însă instituțiile constituite prin acest tratat au demonstrat o viziune nouă asupra vieții internaționale, în sensul urmăririi avantajelor individuale în procesul de realizare a interesului european comun. Negociatorii tratatului CECA au avut din partea națiunilor pe care le reprezentau, mandatul politic de a constitui o organizație total nouă, atât din punct de vedere al obiectivelor, cât și al metodelor sale de transpunere în practică a misiunii trasate. La cererea reprezentanților Olandei, a fost constituit un Consiliu de Miniștri, dar și o Adunare Parlamentară și o Curte de Justiție. Toate deciziile importante pentru viața economică și socială a țărilor semnate se adoptau cu unanimitate de către Înalta Autoritate, oraganism a cărui independență și autonomie au fost avute în vedere drept principii pentru tratatul întreg, ca reguli care nu pot fi încălcate în nici un fel.
Astfel, relațiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor de război (cărbune și oțel) dar în scurt timp s-a evidențiat nevoia unei mai strânse colaborări între statele fondatoare ale CECA. Paul Henz Spaark, politician de origine belgiană, a redactat raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus și argumentat nevoia creării a încă douã uniuni între statele europene: o uniune economică la nivel general, dar și o uniune particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea pașnică a energiei atomice.
Tratatele instituind CEEA și CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile comunități s-au inspirat din concepțiile cu privire la instituțiile comune puse deja în practică prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.
În aceeași zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat și Convenția cu privire la instituțiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunități, create prin statate diferite și cu misiuni distincte, li se alăturã în sfera lor de competență aceeași Adunare parlamentară și aceeași Curte de Justiție. Deși avută în vedere încă de la început, unitatea deplină a instituțiilor celor trei comunități, CEE, CECA și CEEA s-a realizat abia prin Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie Unicã și un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al executivelor comunitare, semnat în 1965 și intrat în vigoare în 1967).
Sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcții principale.
O primã direcție a avut în vedere perfecționarea instituțiilor comunitare, iar cea de-a doua a urmărit extinderea Comunităților, prin cooptarea de noi membri. De-a lungul timpului, Comunitățile europene s-au confruntat cu situații de criză, care au fost rezolvate cu ajutorul reflecțiilor și a sintezelor cu privire la modalitățile de depășire a acestora. Procesul de extindere a comunităților europene s-a derulat pe etape.
Dupã adoptarea de cãtre statele membre a unei poziții comune, în 1970, negocierile cu statele candidate la aderare (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca, Norvegia) s-au putut deschide. Aceste negocieri au dus , la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui tratat de aderare. Norvegia a decis sã nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte 3 state devin membre, începând cu 1 ianuarie 1973, ale unei Comunități confruntate, din toamna aceluiași an, cuprimul șoc petrolier.
Prin semnarea tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia și Comunități, numãrul statelor membre se ridicã la 10, pentru ca, în 1986, acestea sã fie în număr de 12, prin aderarea Spaniei și Portugaliei.
Următoarea extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995 când Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale C.E. Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.
La 28 noiembrie 1994, poporul norvegian a respins, prins referendum, pentru a 2-a oarã, aderarea, cu o majoritate de 52,2%;rea de cãtre statele membre a unei poziții comune, în 1970, negocierile cu statele candidate la aderare (Regatul Unit, Irlanda, Danemarca, Norvegia) s-au putut deschide. Aceste negocieri au dus , la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui tratat de aderare. Norvegia a decis sã nu ratifice tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte 3 state devin membre, începând cu 1 ianuarie 1973, ale unei Comunități confruntate, din toamna aceluiași an, cuprimul șoc petrolier.
Prin semnarea tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia și Comunități, numãrul statelor membre se ridicã la 10, pentru ca, în 1986, acestea sã fie în număr de 12, prin aderarea Spaniei și Portugaliei.
Următoarea extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995 când Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale C.E. Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.
La 28 noiembrie 1994, poporul norvegian a respins, prins referendum, pentru a 2-a oarã, aderarea, cu o majoritate de 52,2%; astfel, doar 3 state au devenit membre ale UE, începând cu 1 ianuarie 1995.
Procesul către noi extinderi ale comunităților europene este reluat în mod progresiv, teritoriul european extinzându-se în interesul exclusiv al cetățenilor care îl ocupă.
Atingerea numãrul de 27 de state membre ale Uniunii Europene ridicã o serie de întrebări privind funcționarea instituțiilor, în special cu privire la modul de luare și aduce la îndeplinire a deciziilor. Pe acest fond, la nivelul uniunii au fost deja demarcate demersurile pentru îmbunătățirea modului de funcționare a mecanismelor Uniunii, în forma extinsă de 27 și în vederea viitoarelor acorduri de extindere prin cooptarea unor noi state. Conceptul de Europa la nivel politic pare chiar să depășească delimitarea strict geografică a termenului.
SECȚIUNEA A II – A
Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare comunitară
Statele Unite ale Europei pe care le anticipa Winston Churcil în discursul ținut în septembrie 1944 nu mai sunt doar un concept demagogic care să stârnească atenția studenților auditori sau curiozitatea unor politicieni. De la cele trei comunități europene (a cărbunelui, oțelului și energiei atomice) și până la Europa unită de astăzi, statele bătrânului continent au parcurs un drum lung și, uneori, anevoios. Este, așadar, cu atât mai mare satisfacția astăzi, când Europa este în pragul înfãptuirii ultimilor pași pentru integrarea politică, prin adoptarea și punerea în practică a Constituției unice europene.
Afirmarea calității de subiect de drept a Uniunii Europene în contextual internațional este subiectul unei amănunțite analize de ordin juridic. Astfel, implicarea Uniunii Europene ca unic subiect de drept la nivel mondial impune justificarea personalității juridice a acesteia, argumentarea prin elemente concrete a existenței posibilității acestui nou subiect de drept de a participa ca individualitate distinctă la viața juridică, pretinzând și apărând drepturi proprii și asumându-și în același timp obligații.
Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcției comunitare, care a început în anul 1952, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris privind Comunitatea Europeană, semnat la 18 aprilie 1951. Tratatul de la Maastricht, cel care a creat Uniunea Europeană, a fost semnat la 7 februarie 1992, în localitatea al cărui nume îl poartă, și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Uniunea Europeanã, potrivit prevederilor tratatului său institutiv, este constituită pe trei piloni: Comunitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) și cooperarea poliției și judiciară în materie penală. În momentul optării pentru această structură susținută pe trei piloni doar Comunitățile Europene prezentau suficientă siguranță pentru a susține existența Uniunii, ceilalți piloni fiind în construcție.
Intrarea în vigoare a Constituției europene și desăvârșirea integrării la nivel politic va înlătura împărțirea pe cei trei piloni, însă mai înainte de finalizarea procesului de adoptare a constituției pentru Europa, Uniunea Europeanã își bazeazã existența pe prevederile exprese ale tratatului institutiv, adică exclusiv pe structura templieră indicată de tratat.
Participarea la relații sociale guvernate de norme de drept (raporturi juridice) are loc doar pentru subiecți de drept care au capacitatea recunoscutã de lege pentru a-și asuma răspunderea pentru faptele lor.
Persoanele fizice și persoanele juridice dobândesc drepturi și își asumă obligațiile în nume propriu în conformitate cu reguli stricte de drept, care reglementează instituția capacității juridice. Capacitatea juridică generală reprezintă facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a participa ca titular de drepturi și obligații juridice, de regulă, în orice raporturi juridice, legea neprohibind aceastã participare de nici o condiție. Capacitatea juridică specială reprezintă aptitudinea recunoscută de normele juridice de a participa, în calitate de subiect de drept în raporturile juridice, numai dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
La nivelul vieții economice și sociale din interiorul unui stat, dobândirea capacității juridice pentru persoanele fizice și juridice este reglementată prin normele de drept ale statului angajat în virtutea cetățeniei sau naționalității subiectului de drept implicat. Dimpotrivă, pentru participarea la relații sociale din sfera dreptului internațional, problema capacității juridice se pune în mod diferit.
Astfel, persoanele juridice reprezintă subiecte colective de drept, pentru care dobândirea capacității juridice are loc de la data înființării lor potrivit legii naționale. Acest moment este bine delimitat în timp, pentru ca respectivul subiect colectiv de drept să se implice efectiv în raporturile juridice, suportând consecințele care decurg prin asumarea obligațiilor și exercitarea drepturilor în nume propriu și personal. Mai mult chiar, există unele particularități pentru capacitatea de exercițiu și capacitatea de folosință.
Capacitatea de folosință, definită ca aptitudinea generală și abstractă de a avea drepturi și obligații este dominată în cazul persoanelor juridice de principiul specialității.
Aplicarea acestui principiu ne conduce la ideea că un subiect colectiv de drept poate avea doar acele responsabilități care se circumscriu obiectului său de activitate declarat. Activitățile care se situeazã în afara obiectului de activitate nu corespund scopului înființării subiectului colectiv de drept și nu au caracter legal.
Capacitatea de exercițiu, cea de-a doua componentă a capacității juridice în general, desemnează aptitudinea subiecților de drept de a-și exercita drepturile și de a-și asuma obligații personal. Pentru persoanele juridice, momentul dobândirii capacității de exercițiu coincide cu desemnarea organelor de conducere, care îndeplinesc sarcinile executive ale subiectelor de drept. Subiectele colective de drept nu au posibilitatea de a-și exercita drepturile și asuma obligațiile decât prin intermediul organelor de conducere, care sã execute efectiv toate operațiunile inerente activității curente. Investirea unor persoane cu funcție executivă coincide așadar cu momentul dobândirii capacității de exercițiu a persoanelor juridice.
Analizând capacitatea juridică a Uniunii Europene, se pot naște o serie de neconcordanțe. Astfel, Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht, 1993) nu a recunoscut în mod expres personalitatea juridicã pentru uniune, dar nici nu a exclus ideea cã Uniunea are personalitate juridică proprie și se manifestă ca un subiect de drept colectiv distinct de personalitatea juridicã a membrilor săi. Prin prisma regulilor de drept, participarea ca subiect distinct la relațiile internaționale presupune existența elementelor necesare pentru recunoașterea capacității juridice, sub ambele forme ale sale, respectiv capacitatea de de folosință și capacitatea de exercițiu.
Din dispozițiile Tratatului de constituire a Uniunii Europene rezultã clar că Uniunea nu se substituie Comunităților Europene, contrar opiniilor afirmate în timpul negocierilor tratatului. Acest detaliu generează suspiciuni cu privire la capacitatea juridică a Uniunii Europene, atât timp cât elementele sale componente rămân purtătoare ale unei capacități juridice proprii și se manifestă ca subiect de drept autonom în viața internațională.
Prevederile Tratatului cu privire la Uniunea Europeană stabilesc menținerea personalității juridice a Comunităților Europene, cu toate prerogativele lor la nivel internațional. Principiul autonomiei, principiul aplicabilității directe a normelor dreptului comunitar și preeminența dreptului comunitar asupra dreptului național sunt în detaliu reglementate pentru Comunitățile Europene, însă nu se aplică și celorlalți doi piloni ai Uniunii Europene, pentru a deveni principii ale Uniunii Europene sub toate aspectele sale (toți cei trei piloni ai săi).
În același timp cu menținerea capacității juridice pentru Comunitățile Europene, prevederile tratatului stabilesc scopuri explicit determinate pentru activitatea Uniunii Europene, fapt care circumstanțiază apariția capacității de folosință, dominată de principiul specializării.
Astfel, art. 2 al tratatului enumeră printre obiectivele Uniunii nevoia de a-și “afirma identitatea pe scena internaționalã, în special prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate comună, înțelegând aici definirea unei politici de apărare comună”. Încercarea de a-și afirma identitatea pe scena internaționalã, pare să implice Uniunea ca o entitate distinctă de a statelor membre, susceptibilă de a fi recunoscută ca subiect distinct de drept.
Analizând capacitatea de exercițiu, a doua componentă a capacității juridice, observãm cã prevederile tratatului constitutiv al Uniunii Europene creeazã cadrul instituțional care sã exercite în fapt prerogativele declarate. Existând organe desemnate care să asume obligațiile Uniunii și să exercite în fapt drepturile sale, cerințele legii cu privire la dobândirea capacității de exercițiu par a fi îndeplinite.
CAPITOLUL II
IZVOARELE PRIMARE ALE DREPTULUI EUROPEAN
Ca pentru orice disciplină juridică, analiza izvoarelor sale este o chestiune de debut al discuțiilor teoretice. Față de abordarea clasică a noțiunii de izvor de drept, Dreptul european presupune o serie de trăsături caracteristice, derivând din modul particular al emiterii și aplicării actelor juridice de către instituțiile europene. Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca reprezentând „modalități specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de voință al statelor membre”. Acestea rezultă din Tratatele institutive și din practica instituțiilor și a statelor membre, precum și din sistematizarea realizată chiar de Curtea de justiție a Comunităților europene.
Astfel, în loc de abordarea clasică a izvoarelor unei ramuri autonome de drept, și împărțirea lor în izvoare materiale și izvoare formale, izvoarele Dreptului european comportă o primă clasificare în izvoare primare și izvoare derivate.
Ca orice altă ordine juridică, ordinea juridică comunitară este constituită dintr-un ansamblu organizat de norme care își trag valoarea din normele juridice de bază cuprinse în tratate. Astfel se distinge dreptul primar, constituit din normele cuprinse în tratatele constitutive și dreptul derivat, ce cuprinde norme juridice emise în baza tratatelor constitutive și cu respectarea procedurilor expres prevăzute de aceste tratate.
Fondul legislativ în sistemul comunitar se compune din peste 300.000 de acte normative, disponibile atât ca texte comentate în diferite cursuri universitare sau lucrări de specialitate, dar și în format electronic. Serverul legislativ al Uniunii Europene (EURLEX) deschide accesul la o bază de date multilingvă care grupeazã o paletă largă de acte normative, de la tratatele comunitare, la acordurile internaționale, lucrările pregătitoare, jurisprudența și interpelările parlamentare.
Dreptul comunitar primar este constituit din cele trei Tratate care au pus bazele Comunităților europene, precum și din Tratatele și actele care le modifică, completează și adaptează. Cu alte cuvinte, este vorba despre un număr impresionant de instrumente convenționale, proprii uneia sau alteia dintre Comunități sau comune celor trei.
SECȚIUNEA I
Tratatele, ca izvoare de drept primar
I. 1. Tratatele institutive
Tratatele constituie dreptul primar al Uniunii Europene, care este comparabil al nivel național cu dreptul constituțional.
Tratatele, așadar definesc elementele fundamentale ale Uniunii și precizează competența instituțiilor din sistemul comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum și puterile și prerogativele care sunt recunoscute acestor instituții. Mai mult decât atât, tratatele formeazã obiectul negocierilor directe între guvernele statelor membre care trebuie așadar sã fie ratificate dupã procedura prevăzută la nivel național pentru fiecare stat în parte (în principiu prin aprobare de către parlamentul național sau prin referendum).
Pe lângã cele două tratate considerate fundamentale, Tratatul instituind o comunitate europeană și Tratatul asupra Uniunii Europene, sunt avute în vedere și Tratatul EURATOM, tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare, alte tratate și protocoale.
1. Tratatul stabilind o Constituție pentru Europa
Acest tratat se cuvine a fi menționat separat: aprobat de către șefii de stat sau de guvern la 18 iunie 2004 și semnat la 29 octombrie 2004, tratatul mai trebuie ratificat de cãtre cele 25 de state membre ale Uniunii Europene mai înainte de a intra efectiv în vigoare.
Elementele esențiale ale tratatului constituțional sunt:
includerea cartei drepturilor fundamentale în textul tratatului;
nouă definiție pentru Uniunea Europeană, care va înlocui actuala Comunitate europeană și Uniunea Europeană;
prezentare mai clară a repartizării competențelor între Uniune și statele membre;
un cadru instituțional înnoit, care să clarifice rolul care revine Parlamentului european, Consiliului și Comisiei;
proceduri de decizie mai eficace;
democratizarea și transparența sistemului.
2. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (Tratatul CE)
Obiectivul principal al tratatului care instituie Comunitatea Europeană este să realizeze o integrare progresivă a statelor europene și să stabilească o piață comună, pe baza celor patru libertăți de circulație (a bunurilor, a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor), pe baza unificării progresive a politicilor economice ale statelor membre.
Pentru aceasta, statele membre au renunțat la o parte din suveranitatea lor, în favoarea instituțiilor comunitare care au dobândit puterea de a adopta reguli direct aplicabile în statele membre (regulamente, directive, decizii) și având prioritate asupra normelor dreptului național.
Tratatul CE în forma sa actuală este rezultatul modificărilor aduse tratatului care a instituit Comunitatea Economică Europeană (Tratatul CEE semnat la Roma în 1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958). Acesta a fost modificat în numeroase rânduri, în special prin actul Unic European, intrat în vigoare în 1987, prin Tratatul de la Maastricht (Tratatul asupra uniunii Europene) intrat în vigoare în 1993, prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în 1999, și prin Tratatul de la Nice, intrat în vigoare in februarie 2003.
În urma acestor modificări, părți importante din Tratatul CE au fost reformulate pentru a putea fi corect înțelese astăzi. Tratatul cuprinde actualmente aproape toate aspectele economice de interes pentru comunitate, dar și aspecte politice cum ar fi dreptul de azil și dreptul de a emigra (vezi în acest sens Tratatul de la Amsterdam).
3. Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul UE)
Tratatul asupra UE (Maastricht. 1992) urmărește două obiective principale:
realizarea unei uniuni monetare prin stabilirea principiilor și regulilor pentru punerea în circulație a monedei unice EURO;
crearea unei uniuni economice și politice.
Pornind de la acest tratat se vorbește despre construcția pe trei piloni a Uniunii Europene, din care primul pilon este format din Comunitatea europeană, iar ceilalți doi sunt formați din politica externă și de securitate comună și din cooperarea judiciară și în materie penală. Existã totuși o mare diferență între primul pilon și celelalte două, care nu au fost încă însoțite de un transfer de suveranitate în favoarea instituțiilor și organismelor comunitare cum a fost cazul Comunității europene.
Statele membre și-au dorit conservarea în aceste domenii a puterilor lor autonome de decizie și s-au limitat la o colaborare de tip interguvernamental. Instrumentele juridice cele mai importante utilizate in aceste domenii sunt acțiunile comune, pozițiile comune și deciziile-cadru care sunt aproape întotdeauna adoptate în unanimitate și sunt dominate de o forță de constrângere limitată. În varianta sa originală, tratatul UE a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 și a fost modificat succesiv prin tratatul de la Amsterdam, 1999, tratatul de la Nice, 2003. O versiune consolidată a tratatului de la Maastricht este de asemenea disponibilă.
Trebuie subliniat cã tratatul asupra UE a schimbat denumirea Comunității Economice Europene în Comunitate Europeană, numele CECA și CEEA fiind cuprinse aici.
4. Tratatul de la Lisabona
La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.
Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ce este de făcut la nivel european și național și de către cine.
Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul European, ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, va avea noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se va afla pe o poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.
O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale vor participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale va conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.
O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre vor putea cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi.
Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.
Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European, ales pentru un mandat de doi ani și jumătate, introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și la reducerea numărului de comisari și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.
O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.
O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni.
Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.
Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.
Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună într-un spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea va beneficia de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce va aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea Uniunii de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.
Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona va oferi Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. Va utiliza forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care va fi și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.
Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
Uniunea va avea o personalitate juridică unică, ceea ce îi va întări puterea de negociere determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.
Progresele în domeniul politicii europene de securitate și apărare vor menține unele modalități decizionale specifice, facilitând totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
5. Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
Tratatul instituind Comunitatae Europeană a energiei atomice (Tratatul Euratom) a fost semnat la Roma în data de 25 martie 1957 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 în același timp cu Tratatul CEE.
În baza acestui Tratat, statele membre s-au obligat să adopte măsurile care se impuneau pentru a împiedica orice utilizare ilicită a materialelor nucleare și pentru a proteja sănătatea populației.
Tratatele de la Roma vor marca un recul al supranaționalității, prevăzând, în același timp, și posibilități de extindere a competențelor Adunării Parlamentare, ai cărei membri urmau să fie aleși prin sufragiu universal direct, și trecerea la votul majoritar în cadrul Consiliului. Alături de tratatele de la Roma, Convenția referitoare la unele instituții comune din 1957 a avut rolul de a fi unificat cele 3 Adunări și de a fi creat, la nivel jurisdicțional, o Curte de justiție unică.
Obiectivul Tratatului Euratom a fost acela de a realiza o coordonare a programelor de cercetare deja lansate de cãtre statele membre sau programele care sunt în curs de lansare cu respectarea principiilor utilizării pașnice a nenrgiei nucleare. Acest tratat a fost în mare mãsurã absorbit de tratatul CE.
6. Tratatele de aderare
Uniunea Europeană s-a extins în șase etape:
A. țările fondatoare: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg, Olanda (1951, 1957);
B. Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (1973);
C. Grecia (1981);
D. Spania, Portugalia (1986);
E. Austria, Finlanda, Suedia (1995);
F. Republica Cehă, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia (2004);
G. România și Bulgaria (2007);
Tratatele de aderare conțin condiții fixe pentru aderarea noilor țări la Uniunea Europeanã, precum și adaptările necesare pe care trebuie să le suporte tratatele institutive ale comunității.
7. Alte tratate și protocoale
a) Tratatul asupra Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
Tratatul CECA este cel mai vechi dintre cele trei tratate prin care s-au pus bazele Uniunii Europene; a fost semnat la Paris în 23 iulie 1952 și a expirat la 23 iulie 2002 deoarece nu a fost încheiat decât pentru cincizeci de ani.
Așa cum se arăta și în preambulul Tratatului, cele 6 state au făcut acest pas esențial pentru că o Europă mai organizată și mai puternică poate contribui la aducerea păcii mondiale, la menținerea relațiilor pacifiste, la ridicarea nivelului de trai a cetățenilor săi, la crearea unei comunități economice care să aducă beneficii statelor membre și la crearea unor instituții comune capabile să realizeze conducerea acestui organism, prin darea la o parte a rivalităților seculare dintre unele din statele membre.
Obiectivul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului era de a contribui, în armonie cu economiile statelor membre, la stabilirea unei piețe comune. Pentru a exista compatibilitate cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Tratatul interzicea: taxele la importuri și exporturi, măsurile și practicile discriminatorii dintre producători în privința prețurilor, salariile și ajutoarelor acordate de stat sau taxele speciale impuse de state.
Observăm prin aceasta că orice încălcare a concurenței era pedepsită, mai mult finalitatea sa integraționistă reflectându-se și prin impunerea unui control comunitar concertat, chiar dacă acesta avea să aștepte până în 1989 pentru a apărea pe piața comună desemnată prin Tratatul C.E.C.O.
La ora actuală acest tratat institutiv și-a pierdut din importanță, trebuie însă subliniat că el a fost germenele Uniunii Europene de astăzi, pentru că el a înființat instituțiile interne, care s-au păstrat, cu unele ajustări, până astăzi, și le-a definit funcțiile.
De altfel, esența concepției comunitare a fost inclusă în preambulul acestui tratat, arătându-se că integrarea economică este doar un pas premergător unei integrări cu efecte mai largi în aria vest-europeană. Evoluția ulterioară va ilustra aceste intenții, iar instituțiile stabilite prin acest tratat vor reprezenta punctul de plecare al viitoarelor instituții ale Comunităților Europene.
De asemenea, Tratatul C.E.C.O. are, fără îndoială, o finalitate federativă, în sensul că înscrie dimensiunea supranațională mult mai marcată decât în Tratatele de la Roma, unde predomină dimensiunea interguvernamentală.
Industria cărbunelui și a oțelului sunt astăzi supuse regimului dreptului comun din Tratatul CE.
b) Actul Unic European
În evoluția procesului de integrare economică, politică și socială, necesitatea revizuirii tratatelor de instituire a comunităților, a perfecționării mecanismelor instituționale și a realizării unei veritabile piețe comune generează apariția în planul tratatelor europene a Actului Unic European.
Actul Unic European a fost semnat în 28 februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acesta a introdus Piața Unică Europeană si Cooperarea Politică Europeană.Acesta reprezintă prima modificare a tratatelor originale ,prin care s-a extins competența instituțiilor comunitare.Prin el s-a extins votul cu majoritate calificată si s-a recunoscut oficial Comunitatea Europeană.Actul Unic European relansează construcția europeană , atât economic (desăvârșirea pieței interne , punerea in practică a unei politici de cercetare si tehnologizare ,întărirea Sistemului Monetar European ),cât si instituțional (extinderea votului majorității calificate ,lărgirea rolului Parlamentului European , dezvoltarea unui spațiu social).
Actul Unic European cuprinde două părți: prima se referă la modificările aduse tratatelor comunitare și lărgirea domeniilor de competență, cealaltă fiind consacrată cooperării europene în domeniul politicii externe, considerată a fi o practică codificare a cooperării în politica externă. Actul Unic European promovează principiul subsidiarității, care înseamnă că nici o hotărâre care trebuie luată la nivel inferior nu trebuie să fie luată la nivelul ,,guvernului’’ european. Actul Unic European va introduce, de asemenea, principiul coeziunii economice și sociale, în vederea luării unor măsuri concrete pentru a reduce decalajele dintre diferitele regiuni ale statelor membre.
Actul a înlăturat și ultimele bariere din calea realizării pieței unice, care deși fusese prevăzută în tratatele originare a avut o evoluție lentă, stabilind data realizării definitive a Pieții Unice la 31 decembrie 1992 și a reglementat circulația liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor, pe tot cuprinsul Comunităților, realizarea acestora fiind posibilă și datorită numărului mare de acte legislative (aproximativ 300) emise în perioada 1985-1992. La 1 ianuarie 1995 Comunitățile celor peste 370 de milioane de locuitori devin cea mai mare piață unificată din lume.
Actul Unic European va fi cel mai important tratat semnat după tratatele de instituire a Comunităților, născut din tendința creării între statele europene a unei entități politice adevărate – respectiv Uniunea Europeană, fiind considerat a fi un adevărat instrument de relansare instituțională și de perfecționare a pieței interne cu un impact psihologic important și, totodată, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu.
Actului i se spune „unic”, deoarece reunește dispozițiile referitoare la modificarea și completarea celor trei tratate constitutive, reunind, în același timp, reforme instituționale și competențe comunitare și punând bazele politicii de cooperare în domeniul politicii externe și în domeniul protecției mediului.
Deși a reprezentat un nou pas înainte, Actul Unic European a avut și o serie de deficiențe, subliniate de Parlamentul european, însă are meritul de a fi primul tratat internațional în care Uniunea Europeană va fi stabilită ca un obiectiv ce trebuie atins de statele membre.
Obiectivul urmărit prin adoptarea acestui tratat a fost atingerea cel mai târziu la 31 decembrie 1992 a pieței comune interne europene, adică un spațiu unde să circule liber persoanele, capitalurile, bunurile și serviciile. O serie de proceduri ad-hoc sunt introduse prin tratatul CE pentru atingerea acestui obiectiv.
c) Tratatul de la Amsterdam
În 1994 Consiliul european de la Corfu a decis constituirea unui grup de reflecție, format din 18 membri: reprezentantul personal al fiecărui ministru al afacerilor externe, comisarul european responsabil cu dosarul instituțional și doi reprezentanți ai Parlamentului european, pentru organizarea Conferinței interguvernamentale (C.I.G.) ce a avut loc în 1996. Grupul și-a început activitatea la 2 iunie 1995. El s-a reunit timp de 6 luni, iar la 5 decembrie 1995 a prezentat un raport cu privire la pregătirea C.I.G.
Tratatul de la Amsterdam a fost semnat la 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999.Acesta a fost adoptat de șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene. Tratatul de la Amsterdam avea să fie o etapă decisivă în evoluția Uniunii Europene pentru că urmărea: implementarea unor schimbări radicale în domeniul exercitării și garantării drepturilor și libertăților fundamentale, a protecției mediului înconjurător, creșterii rolului Parlamentului în procesul decizional prin ridicarea procedurii codeciziei la rang de „regulă generală”, a securității și apărării comune, creșterea flexibilității procesului de integrare a noilor candidați, statuarea unor noi reglementări în ceea ce privește domeniul vizelor, a liberei circulații a persoanelor, politica socială și forța de muncă, extinderea și simplificarea procedurii legislative a codeciziei la noi domenii, introducerea majorități calificate în noi domenii și extinderea competențelor Curții de justiție la noi domenii observându-se dorința autorilor de a dezvolta, cel puțin simbolic, protecția drepturilor omului și, nu în ultimul rând, a apropierii instituțiilor Uniunii față de cetățeni.
De asemenea, principiul egalității între bărbați și femei în procesul muncii constituie una din dispozițiile cele mai importante ale Tratatului, în același timp fiind considerabil lărgită și definirea noțiunii de egalitate în ceea ce privește remunerarea muncii. Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiție cetățeniei europene și a legat-o mai strâns de respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetățenia europeană într-un capitol unic, cu toate acestea a fost criticat că deși prevederile sale instituiau cetățenia, nu-i ofereau acesteia un conținut real.
Tratatul de la Amsterdam nu a reușit să ofere soluții pentru toate problemele propuse spre rezolvare în timpul negocierilor, în special cele cu privire la reforma instituțională în vederea extinderii Uniunii Europene. Astfel, Tratatul a fost criticat pentru că nu a oferit soluții de rezolvare, de multă vreme așteptate, pentru o serie de probleme importante legate de ocuparea forței de muncă și scăderea ratei șomajului, armonizarea fiscală, reformarea sistemului bugetar comunitar etc. Cu toate acestea, Tratatul de la Amsterdam conține o serie de noutăți deloc neglijabile:
– în primul rând este vorba de introducerea capitolului social și a celui cu privire la forța de muncă în cadrul Uniunii Europene; tratatul comunitarizează politicile care privesc libera circulație a persoanelor (vize, drept de azil, imigrare, cooperare juridică civilă),
– de asemenea conferă Parlamentului european atribuții noi precum: numirea președintelui Comisiei europene și participarea la decizia comunitară.
Prin acest tratat, U.E. cunoaște, într-o anumită măsură, unele transformări. Astfel:
– U.E. îi sunt încredințate noi sarcini politice atât în interior cât și în exterior,
– rolul cetățeanului este accentuat,
– caracterul democratic al instituțiilor este consolidat.
Din acest moment se va pune accentul pe responsabilitățile politice ale Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam se prezintă ca o revizuire a Tratatelor institutive, deși acestea au fost modificate prin Tratatul de la Maastricht
Douã modificări pot fi semnalete:
aplicarea procedurii codeciziei la noile materii cum ar fi creșterea cazurilor în care Consiliul Uniunii Europene poate decide cu majoritatea calificată, și nu în unanimitate;
transferul anumitor competențe care făceau anterior parte din atribuțiile Tratatului UE (politica de vize, acordarea dreptului de azil, și în general toate problemele legate de libera circulație ) din tratatul CE; în urma acestui transfer, denumirea titlului VI din tratatul UE (al treilea pilon) a fost schimbată în “Cooperarea poliției și judiciară în materie penală”.
Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un pas hotărâtor în direcția dezvoltării dreptului comunitar, precizând mai bine rolul și funcțiile Comisiei, Consiliului și Parlamentului European. Tratatul a reglementat, de asemenea, o nouă viziune asupra dimensiunilor principiilor subsidiarității și proporționalității în acțiunile U.E., precum și a statelor membre. În acest sens fiecare instituție veghează la respectarea principiului subsidiarității și proporționalității în exercitarea competențelor sale. Aplicarea acestor principii se va face cu respectarea dispozițiilor generale și a obiectivelor tratatului,în special în ceea ce privește menținerea integrală a aquis-ului comunitar și a echilibrului instituțional.
d) Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Obiectivul principal al acestui tratat a fost să adapteze funcționarea Uniunii Europene în vederea extinderii.
Tratatul de la Nisa aduce modificări instituțiilor Uniunii Europene și celor două organe comunitare consultative – Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor. În ceea ce privește Parlamentul european, Tratatul de la Nisa stabilește numărul total de deputați europeni la 732 în perspectiva extinderii Uniunii, statele candidate putându-și ocupa locurile începând cu data aderării; de asemenea modificările legate de Parlamentul European vizează rolul de colegislator al acestuia.
În acest moment devine evident faptul că într-o Uniune care va avea 30 de membri un acord în unanimitate va fi foarte greu de obținut. De aceea tratatul prevede cazurile în care statele își pot utiliza dreptul de veto. Astfel, prin ratificarea tratatului vor putea fi adoptate cu majoritate calificată decizii care până atunci erau supuse unanimității. De exemplu în cazul cooperării judiciare civile sau a politicilor comunitare, Tratatul de la Nisa prevede că luarea deciziilor se va face cu majoritatea calificată.
Începând cu 1 ianuarie 2005 ponderea voturilor din Consiliu va fi modificată la 345 de voturi; în ceea ce privește luarea unei decizii cu majoritate calificată decizia va trebui să întrunească 2/3 din voturile statelor membre, iar această majoritate calificată să cuprindă 62% din populația teritorială a Uniunii Europene, lucru care va trebui verificat la cererea oricărui membru al Consiliului.
În ceea ce privește componența Comisiei, Tratatul de la Nisa o limitează la un comisar pentru fiecare stat membru. Tratatul va mai decide sporirea puterilor președintelui, pentru a asigura coerența unui colegiu lărgit la mai mult de 20 de membri. Președintele va decide repartizarea portofoliilor și remanierea responsabilităților în timpul mandatului, având dreptul să ceară demisia unui comisar. Tot Consiliul este cel care va hotărî după aderarea celui de-al 27-lea stat numărul membrilor Comisiei și modalitățile de rotație a acestora care va trebui să țină seama de principiul egalității statelor membre, precum și de principiul demografic și geografic.
Cât privește modificările aduse Curții de justiție aceasta se va întruni în Camere sau în Marea Cameră, Curtea va fi asistată de 8 avocați, Consiliul putând crește numărul acestora. Marea Cameră va fi compusă din 13 judecători, fiecare stat având câte un reprezentant, fiind de asemenea prevăzută și crearea unei camere jurisdicționale specializate.
Curtea de Conturi va avea câte un reprezentant din fiecare stat membru și își va putea crea Camere pentru adoptarea unor categorii de avize sau raporturi. Numărul membrilor Comitetului Economic și Social și Comitetul Regiunilor va fi limitat la maximum 350.
Alături de reforma instituțională, din perspectiva aderării unor state a U.E., șefii de stat și de guvern întruniți la Nisa au adăugat și alte aspecte, printre care rețin atenția:
– Carta drepturilor fundamentale ale U.E.;
– protejarea valorilor democratice;
– cooperarea consolidată;
– apărarea comună;
– dezbaterile cu privire la viitorul Europei.
Referitor la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, Tratatul de Nisa prevede că Consiliul poate să constate dacă un stat membru a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale pe care este întemeiată Uniunea Europeană, Consiliul putând adresa recomandări statului membru în cauză. Consiliul va putea statua cu o majoritatea de 4/5 a membrilor săi, după avizul conform al Parlamentului european, că există un risc clar de violare a drepturilor și libertăților fundamentale. Dreptul de inițiativă pentru o astfel de decizie aparține unui stat terț, Comisiei sau Parlamentului european.
Carta reglementează, de asemenea, un ansamblu de drepturi civile, politice, economice, și sociale, grupate în șase categorii: demnitate, libertate, egalitate, solidaritate, cetățenie și justiție.
Tratatului de la Nisa i-a fost anexată printre altele și „Declarația privind viitorul Uniunii”, aceasta vizând, mai ales, situația Uniunii după lărgirea ei, delimitarea competențelor la nivelul structurilor de conducere și decizie și rolul parlamentelor naționale în viitor.
Reforma de la Nisa a pregătit cadrul instituțional al uniunii pentru extinderea sa, dar s-a afirmat și necesitatea realizării unei dezbateri mai largi și aprofundate cu privire la viitorul Uniunii.
Printre modificãrile intervenite, putem menționa:
modificarea procesului decizional;
reducerea drastică a situațiilor în care Consiliul trebuie să ia decizii pe baza unanimității absolute; Consiliul poate în prezent să decidă cu majoritatea calificată în numeroase domenii: libera circulație a cetățenilor, cooperarea judiciarã în materie civilă, politicile industriale, etc.;
modificarea ponderii voturilor în structura instituțiilor;
nouã repartizare a locurilor în Parlamentul European;
renunțarea la al doilea post de comisar pentru Franța, Germania, Regatul Unit și Italia;
întărirea puterilor președintelui Comisiei Europene;
e) Alte tratate și protocoale
Tratatul asupra Groenlandei (1984), conceput pentru a permite acesteia să iasă din CEE în 1985 și să-și atribuie statutul de țară sau teritoriu de peste mări;
Tratatul de fuziune (1965), care a instituit o Comisie și un Consiliu unic pentru cele trei comunități; articolul 9 din Tratatul de la Amsterdam a abrogat tratatul de fuziune și a integrat elementele sale esențiale în Tratatul CE;
Tratatul pentru modificarea anumitor dispoziþii financiare (1975), care a modificat articole din Tratatele CECA, CEE și EURATOM; aceste modificãri au fost, în marea lor majoritate, schimbate prin prevederile ulterioare ale tratatelor;
Protocolul asupra Antilelor olandeze (1962), care aduce lãmuriri asupra regimului de schimb aplicabil pentru importurile efectuate de Uniunea Europeanã cu privire la produsele petroliere rafinate în Antilele olandeze.
I. 2. Autonomia Tratatelor comunitare
Tratatul de fuziune (Bruxelles) a unificat instituțiile celor trei Comunități Europene, dar a menținut prevederea expresă că aceste instituții își vor exercita atribuțiile și puterile în cadrul fiecărei Comunități, conform dispozițiilor din fiecare Tratat.
Astfel, în lipsa unei unificări exprese a celor trei tratatelor inițiale, care urmeazã să se realizeze la o dată încă neprecizată, Tratatele comunitare constituie trei angajamente distincte, independente unele de altele. Raporturile între ele rămân guvernate de articolul 305 din Tratatul instituit C.E., care, conform regulilor dreptului internațional, stipulează faptul că dispozițiile Tratatului instituind C.E. (tratat-cadru, general) nu modifică pe cele din Tratatul instituind C.E.C.O. și nu derogă de la dispozițiile Tratatului instituind C.E.E.A., considerate tratate speciale.
Astfel, regulile speciale din Tratatul instituind C.E.C.O. nu se vor aplica în cadrul C.E. și de fiecare dată când Tratatul instituind C.E.C.O. reglementează o situație cât de în detaliu este posibil, această reglementare nu se va aplica și pentru situații guvernate de prevederi, chiar prea sumare, ale Tratatului C.E.E. În schimb, în cazul în care ar exista o lacună în Tratatele speciale, dispozițiile Tratatului, ca și cele ale dreptului derivat din cadrul C.E.E. se pot aplica produselor din Tratatul instituind C.E.C.O., fără ca un act special sau o altă interpretare ori declarație interpretativă să fie necesară.
În prezent, această independență a Tratatelor este temperată de Curtea de justiție prin faptul că promovează o mai mare armonie în interpretarea dispozițiilor celor trei Tratate în lumina unuia dintre ele. Trebuie remarcat faptul că, în fața analogiei evidente care există între cele trei tratate, principiul interpretării a permis Curții de Justiție să recurgă la dispozițiile dintr-un Tratat pentru interpretarea dispozițiilor abscure din altul.
I. 3. Structura tratatelor
Cele trei Tratate comunitare au o structură identică care se ordonează în jurul a 4 categorii de clauze.
1. Preambulul și dispozițiile preliminare
Obiectivele finale, statale și politice, care i-au animat pe șefii statelor fondatoare, apar în termeni similari la începutul și la finalul preambulurilor. Obiectivele socio-economice, proprii fiecăreia dintre cele trei Comunități, sunt enumerate într-unul din pasajele preambulurilor și reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale Tratatelor, care enumeră diferitele acțiuni care trebuie să fie întreprinse de către instituțiile comunitare pentru realizarea lor. Toate aceste dispoziții conțin obiective și principii cu caracter general.
Caracterul general și obligația de a fi respectate obiectivele tratatelor rezultă din poziționarea prioritară, chiar în prin primele rânduri ale Tratatelor, a definițiilor acestor obiective. Trebuie remarcat faptul că tratatele nu stabilesc o ierarhizare a obiectivelor fundamentale, ci doar faptul că au un caracter imperativ.
2. Clauzele instituționale
Clauzele instituționale sunt cele care asigură buna funcționare instituțiilor europene.
În general, se consideră că prevederile din tratate cu privire la cadrul instituțional au valoare constituțională.
3. Clauze materiale
Ca pondere de ordin cantitativ, clauzele materiale reprezintă cea mai mare parte a tratatelor. Acestea sunt dispoziții care definesc regimul economic și social (economic și ethnic pentru Euratom) instituite de către tratate. În mod firesc, aceste clauze sunt substanțial diferite, de la un Tratat la altul, în funcție de domeniul pe care-l reglementează, de exemplu există clauze diferite pentru diverse sectoare și activități economice.
Există o serie de diferențe între modul de reglementare a clauzelor de ordin material în cele douã tratate specializate (tratate-legi C.E.C.O. și C.E.E.A.) și reglementarea acestora în tratatul instituind C.E., considerat tratat-cadru.
Astfel, tratatul instituind C.E.C.O. conține o codificare completă și detaliată a regimului aplicabil atât statelor membre, cât și particularilor în sectorul cărbunelui și oțelului, adică o veritabilă legislație. Redactorii tratatului instituind C.E., urmărind realizarea unei integrări economice de ansamblu și ținând cont de amploarea problemelor au evitat aceastã abordare. Clauzele materiale din Tratatul instituind C.E. se limiteazã, cel mai des, numai la formularea obiectivelor de atins și a principiilor ce trebuie aplicate de către instituții. În acest mod se lasă o putere de apreciere considerabilă pentru instituțiile comunitare, cele care elaboreazã “legislația” C.E., în special, în domeniul “politicilor comune” (politica agricolă comună; politica transporturilor; politica comercială comun), dar și în materia liberei circulații a muncitorilor și a dreptului de stabilire.
În ceea ce privește clauzele materiale din Tratatul instituind C.E.E.A., acestea corespund atât tehnicii tratatului-lege, cât și celei specifice tratatului-cadru, cu anumite particularități în ceea ce privește competențele conferite instituțiilor, care, uneori, sunt mai mult operaționale decât normative.
Cu referire la natura și efectele dispozițiilor materiale ale tratatelor, trebuie să se facă o diferență importantă între dispozițiile direct aplicabile, care, prin ele însele, dau naștere la drepturi pe care particularii le pot invoca și dispozițiile care trebuie sã facă obiectul unei prealabile măsuri de aplicare care emană fie de la instituții, fie de la statele membre.
4. Clauze finale
Ca orice tratat internațional, clauzele finale vizeazã modalitățile de angajare a părților, precum și intrarea în vigoare și revizuirea lor.
În calitatea lor de tratate solemne, tratatele comunitare pot fi supuse ratificării de către fiecare stat contractant, conform regulilor lor constituționale și nu pot intra în vigoare decât dupã depunerea instrumentului de ratificare de către toate statele semnatare.
Tratatul de la Paris a fost redactat într-o singură limbă, cea franceză, iar depozitarul acestuia este Guvernul francez; în schimb, Tratatele de la Roma, al căror depozitar este Guvernul italian, au fost redactate în patru limbi (germană, franceză, italiană și olandeză), toate cele patru texte având aceeași forță juridică. În virtutea actelor de aderare, textile stabilite în limbile engleză, daneză, irlandeză, greacă, spaniolă, finlandeză, portugheză și suedeză au aceeași forță obligatorie ca și textele originale.
I. 4. Autoritatea Tratatelor
Autoritatea Tratatelor reiese din rangul lor, în caz de conflict cu alte norme, ca și din condiþiile revizuirii lor.
1. Prioritatea Tratatelor
Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept european. Ele se situează deasupra celorlalte izvoare a dreptului comunitar, fără nici o excepție. Față de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituțiilor comunitare) și de dreptul apărut din relațiile externe ale Uniunii europene (tratatele și acordurile încheiate de către instituțiile europene), tratatele institutive stabilesc, în același timp, baza normativă, cadrul decizional și limitele de luare a acestor decizii. Această prioritate este garantată prin numeroase metode de dreptul jurisdicțional care permite sancționarea nerespectării prevederilor din tratate.
În ceea ce privește acordurile internaționale încheiate de către instituțiile europene, articolul 300 din Tratatul instituind C.E. prevede control preventiv care permite Consiliului, Comisiei, ca și oricărui stat membru să ceară Curții de Justiție un aviz negativ care nu poate fi încălcat decât în urma unei revizii formale a Tratatului.
Tratatele institutive sunt superioare celorlalte tratate încheiate de către statele membre, în special cele care au fost încheiate înaintea intrării lor în vigoare; acestea nu sunt valabile decât în măsura în care ele sunt compatibile cu obiectivele comunitare.
Tratatele încheiate la nivel european sunt superioare și tratatelor încheiate de către statele membre cu state terțe, dupã intrarea lor în vigoare. În aceastã privință, Tratatul instituind Euratom prevede un control preventive: este necesară informarea Comisiei cu privire la toate proiectele de acorduri sau de convenții cu un stat terț sau cu o organizație internațională, în măsura în care ele interesează sfera de aplicare a Tratatului.
Conform regulilor dreptului internațional, Tratatele comunitare au forță juridică superioarã tratatelor încheiate de cãtre statele membre cu state terțe anterior intrării lor în vigoare. Cu alte cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispozițiile comunitare pentru a se dispensa de executarea obligațiilor pe care și le-au asumat anterior; în schimb, ele nu pot invoca împotriva Comunităților drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste convenții.
2. Revizuirea tratatelor încheiate la nivel european
Procedura de revizuire a celor trei Tratate a fost unificată prin articolul 48 din Tratatul asupra Uniunii Europene, care se substituie articolelor 96 din Tratatul instituind C.E.C.O., articolului 236 din Tratatul instituind C.E.E. și articolului 204 din Tratatul instituind C.E.E.A.
Inițiativa de revizuire trebuie să aparțină fie guvernelor statelor membre, fie Comisiei europene, ceea ce exclude faptul cã Parlamentul european să poată declanșa, nici măcar formal procedura și îl obligă să recurgă la mijloacele sale de presiune asupra Comisiei.
Proiectul cu privire la revizuirea unui tratat trebuie, mai întâi, sã fie supus Consiliului care, dupã consultarea Parlamentului și, în anumite cazuri, a Comisiei și Consiliului B.C.E., deliberează în vederea emiterii unui aviz favorabil, cu majoritate simplă. Apoi, președintele Consiliului convoacă, într-o conferință diplomatică, reprezentații guvernelor statelor membre care negociază și hotărăsc de comun acord conținutul tratatului de revizuire, care nu intră în vigoare decât după ce a fost ratificat ce către toate statele membre, conform regulilor lor constituționale.
I. 5. Durata tratatelor institutive
Spre deosebire de Tratatul de la Paris, care a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce exprimă dorința autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil. Mai mult, Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedură de excludere a unui stat. Însã, nu se poate imagina situația în care unui stat care dorește să se retragă din Comunități să i se opună caracterul definitiv al angajamentelor sale, iar retragerea sa să poată interveni numai pe baza acordului încheiat între statele membre. În realitate, amploarea efectelor concrete ale participării statelor membre la Comunitãþi apare ca un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor comunitare.
În proiectul de constituție pentru Europa a fost prevăzutã disputata Clauză Penelope, cu privire la retragerea unui stat din Uniune. Este vorba despre situația în care, deși un stat nu a acceptat textul constituțional, 5/6 din statele membre au ratificat textul constituþional, ceea ce ar justifica aplicarea și respectarea constituției de către toate țările membre ale Uniunii.
În acest context, statul care nu a ratificat constituția poate să renunțe în mod unilateral la calitatea de membru al uniuni. Clauza Penelope propusă de președintele Romano Prodi nu a fost inclusă în textul constotuțional, însă constituția a prevăzut posibilitatea oricărui stat membru al Uniunii de a renunța unilateral la calitatea de stat membru.
I. 6. Sfera de aplicare teritorialã a tratatelor institutive
În lipsa unei definiții a sferei de aplicare teritorială a Tratatului asupra Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă cu prudență în ceea ce privește noțiunea de “teritoriu comunitar”, ținând cont de particularitățile problemelor ridicate prin aplicarea dispozițiilor din acest Tratat, care nu modifică Tratatele constitutive ale Comunităților europene și, în special, cele cu privire la politica externă și de securitate comună, precum și cele referitoare la cooperarea poliției și cooperare juridică în materie penală.
Teritoriul comunitar, la care face referire Curtea de Justiție a Comunităților Europene, apare ca fiind un teritoriu funcțional, cu o geometrie variabilă, potrivit competențelor comunitare. Dreptul comunitar se aplică oricărui teritoriu în care statele membre acționează în câmpul de competențe atribuite Comunităților europene. Tratatele nu se aplicã statelor terțe.
Limitele teritoriului comunitar nu exclud aplicarea dreptului comunitar acțiunilor externe ale Comunității, însă numai acțiunilor care au efecte în interiorul teritoriului comunitar. De exemplu, anumite acte comunitare, decizii în materia ajutorului pentru dezvoltare sau sancțiunile economice au, prin natura lor, aplicabilitate în afara Comunității, însă pot produce efecte și în cadrul organizației.
Sfera de aplicare a dreptului comunitar derivat corespunde, în principiu, celei a Tratatelor comunitare, sub rezerva stabilirii unor dispoziții derogatorii care pot restrânge câmpul de aplicare al unui act derivat, eventual prin excluderea unei părți din teritoriul unui stat membru (de exemplu, DOM-urile franceze). 31
SECȚIUNEA A II – A
Acordurile internaționale
Acordurile internaționale sunt a doua sursă de drept a Uniunii Europene și permit Uniunii să dezvolte relații economice, sociale, politice cu restul statelor. Este vorba întotdeauna despre acorduri între subiecte de drept internațional (state membre sau organizații) care au drept scop sã pună bazele unei colaborări la nivel internațional.
Acordurile încheiate de către Uniunea Europeană în cadrul primului pilon leagă instituțiile Uniunii și statele membre. Acordurile încheiate de Uniunea Europeană în cadrul celui de-al doilea și al treilea pilon angajează instituțiile Uniunii, dar nu întotdeauna angajează și statele membre.
În prima categorie de acorduri distingem două subcategorii:
acordurile internaționale cu terțe state sau cu organizații internaționale;
acordurile și convențiile între statele membre;
Acordurile cu terțe state sau cu organizații internaționale pot fi încheiate fie de comunitate, fie de comunitate cu statele membre (acorduri mixte). Aceste acorduri angajează răspunderea comunității și a statelor membre, atrăgând obligații la nivel internațional.
Se disting trei forme de acorduri:
1. acordurile de asociere;
Asocierea presupune o colaborare economică strânsă, asociată cu o vastă susținere financiară din partea comunității în favoarea partenerilor la acord. Fac parte din aceastã categorie acordurile cu teriroriile de peste mãri, acordurile care vizeazã sã pregãteascã integrarea și urmăresc realizarea uniunii vamale, acordurile asupra Spațiului Economic European.
2. acordurile de cooperare;
Acordurile de cooperare nu au aceeași însemnătate ca acordurile de asociere, în măsura în care vizează doar o cooperare economicã intensivă. Astfel de acorduri sunt cele între comunitate și Statele Maghreb (Algeria, Maroc, Tunisia), Statele Machrek (Egipt, Iordania, Liban și Siria) și Israel.
3. acordurile comerciale;
Acestea sunt acte juridice care angajează statele membre pentru a răspunde la chestiuni care sunt legate direct de activitatea comuniunii, dar pentru care nici o competența nu a fost încredințată instituțiilor comunitare, pentru a permite lărgirea limitelor teriroriale ale dispozițiilor naționale în vederea creării unui drept uniform eșalon pentru comunitate (acordul în materia brevetelor comunitare, de exemplu.).
CAPITOLUL III
IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI
COMUNITAR
Dreptul derivat constituie a doua sursă importantă de drept european, dupã tratate și acordurile internaționale (dreptul primar).
Dreptul derivat poate fi definit ca ansamblul de acte normative adoptate de instituțiile europene pentru aplicarea dispozițiilor tratatelor. Fac parte din dreptul derivate actele obligatorii (regulamentele, directivele și deciziile) și fără forța de constrângere (rezoluții și avize) prevăzute în tratatul CE, dar și o serie de alte acte, cum ar fi regulamentele interne ale instituțiilor, programele pentru acțiunile comunitare, de exemplu.
Instrumentele juridice pentru al doilea și al treilea pilon comunitar, care nu fac propriu-zis parte din dreptul derivat deoarece continuă să releve relații interguvernamentale, sunt incluse în aceeați categorie pentru motive de ordin documentar.
SECȚIUNEA I
Regulamentul
Este definit de articolul 249 T.C.E., în alineatul 2, ca actul cu aplicabilitate generală, obligatoriu în toate elementele sale și direct aplicabil în toate statele membre.
Regulamentul posedă caracteristici care îl apropie de o lege din ordinea juridică internă, în special caracterul său normativ și regimul său, care îl plasează în mod normal la adăpost de orice acțiune în anulare intentată de un particular. Curtea de Justiție vede în regulament expresia unei puteri normative a Comunității. Autoritatea regulamentului față de persoanele fizice și juridice este indiscutabilă. Acestea nu dispun de posibilitatea de a ataca regulamentul printr-o acțiune în anulare, decât în condițiile în care demonstrează că regulamentul le privește direct și individual, fiind vorba în realitate de o decizie luată sub forma unui regulament.
Adoptat de Consiliu împreună cu Parlamentul sau de către Comisie singură, regulamentul este actul general și obligatoriu cu privire la întregul său cuprins și care se adresează în egală măsură tuturor statelor membre ale uniunii, dar și instituțiilor europene deopotrivă.
El este direct aplicabil, adică regulamentul creează norme de drept care se aplică imediat în toate statele membre, în același mod ca normele de drept intern, și fără nici o altă intervenție din partea autorităților naționale.
Aplicabilitatea directă se opune oricărei formalități naționale de asimilare sau transpunere a regulamentului în ordinea juridică internă.
Un act național care ar avea ca obiect introducerea în ordinea juridică internă a unui regulament sau care ar condiționa intrarea în vigoare a regulamentului ar fi ilegal, fiind contrar dreptului european.
Publicarea regulamentului nu este prevăzută sub sancțiunea nulității, dar actul de acest fel nepublicat nu este opozabil celor cărora li se adresează și nu poate să producă efecte împotriva celor care nu au avut posibilitatea de a lua la cunoștiință, pe cale oficială, despre cuprinsul său.
SECȚIUNEA A II – A
Directiva
Adoptată de Consiliu împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie singură, directiva se adreseazã statelor membre. Principalul ei scop este să uniformizeze legislațiile statelor membre. Directiva leagă statele membre în ceea ce privește rezultatul de atins, dar le lasă opțiunea alegerii între formele posibile pentru transpunerea ei în practică.
Transpunerea directivei este operațiunea prin care statul membru destinatar al unei directive comunitare procedează la adoptarea de măsuri necesare punerii ei în practică. Statul are alegerea asupra “formei” (în sens de tehnică legislativă sau regulamentară proprie fiecărui stat) și “mijloacelor” (instituțiile juridice susceptibile sã realizeze obiectivul indicat), esențial fiind ca acestea să conducă la atingerea rezultatului. Statul poate adopta legi sau regulamente, dupã cum poate fi pus în situația de a abroga sau modifica dispoziții interne incompatibile cu prevederile directivei.
Dacă directiva nu este transpusă în legislația națională de către statele membre, sau dacă este transpusă într-o manierã incompletă sau cu întârziere, justițiabilii pot să invoce direct prevederile directivei respective, chiar și în fața judecătorului național.
Potrivit articolului 249 alin. 3 din TCE directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar în ce privește rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în privința formei și mijloacelor pentru atingerea rezultatului.
Enumerarea proprietăților juridice ale directivei este echivocă. Cert, ea e un act obligatoriu, ca și regulamentul și decizia și spre deosebire de recomandare și aviz. Directiva, la fel ca decizia individuală și spre deosebire de regulament, nu obligă decât pe destinatarii pe care îi desemnează. Dar poate fi și un act “general”, fiind considerată astfel în jurisprudența CJCE.
SECȚIUNEA III – A
Decizia
Definită de alineatul 4 al art. 249 TCE, decizia este actul obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii pe care ea îi desemnează. Deciziile își au locul în arsenalul juridic comunitar, după cum rezultă din alineatul 1 al aceluiași art. 249. Atunci când dispoziþiile care abilitează instituțiile comunitare să emită acte se abțin de la precizarea titlului de act de utilizat sau oferã o opțiune între decizie și alte categorii de măsuri, instituțiile pot adopta actul care li se pare cel mai potrivit în raport de scopul urmărit. Când însă tratatul indică fără echivoc tipul de act la care instituția trebuie să recurgă, aceasta este total legată de dispoziția tratatului. Definiția deciziei nu elimină toate ambiguitățile care pot apărea în legăturã cu ea. Termenul „decizie” este frecvent utilizat și pentru a desemna acte care — dupã cum se notează în doctrină — nu corespund celor arătate în alin. 4 al art. 249.
Adoptate de Consiliu, sau de către acesta împreună cu Parlamentul European, sau de către Comisie, deciziile sunt acte prin care instituțiile comunitare soluționeazã o situație particulară. Prin intermediul unei decizii, instituțiile pot pretinde unui stat membru sau unui resortisant al Uniunii să se comporte într-un anume mod sau să se abțină la o anumită conduită, să-i confere drepturi sau să îi impună obligații.
Decizia este:
1. individualã, iar destinatarul unei decizii este în mod individual indicat, ceea ce distinge decizi a de regulament;
2. obligatorie în toate elementele sale.
Decizia este înainte de toate un act cu caracter individual. Aceastã calitate este cea care influențeazã într-o manieră determinantă regimul său juridic. În cazul în care apare îndoială în ceea ce privește regimul aplicabil unui act al unei instituții comunitare, Curtea a subliniat în jurisprudența sa ca esențial pentru decizie este că ea nu obligă decât persoanele cărora le este adresată „pe când regulamentul, cu un caracter esențial normativ, este aplicabil nu unor destinatari limitați, desemnați sau identificabili, ci unor categorii privite abstract și în ansamblul lor”. Pentru a califica un act ca decizie, judecătorul comunitar acordă în primul rând atenție existenței unui cerc redus de destinatari identificabili.
O a doua caracteristică a deciziei este obligativitatea sa. La fel ca și regulamentul și spre deosebire de directivă, decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale. Decizia poate să impunã nu numai un obiectiv de atins, ci și mijloacele ce se vor folosi pentru aducerea sa la îndeplinire.
Deciziile produc un efect direct atunci când sunt adresate unor persoane fizice sau juridice particulare. În aceastã ipoteză, deciziile modifică prin ele însele situația acestor destinatari.
SECȚIUNEA A IV – A
Alte categorii de acte emise de instituții sau organisme europene
1. Recomandarea
Recomandarea permite instituțiilor să se exprime, sugerând o linie de conduită fără a crea obligații juridice pentru destinatari (state membre, alte instituții, și în mod egal cetățenilor Uniunii).
2. Avizul
Avizul este un act care permite instituțiilor să se pronunțe într-o manieră facultativă, adică fără să-și asume obligații juridice. Scopul este fixarea unui punct de vedere asupra unei chestiuni.
3. Acțiunile comune (politica externã și de securitate comună).
Acțiunile comune sunt un instrument juridic reglementat prin Titlul V din Tratatul asupra Uniunii Europene. Acțiunile comune au așadar regimul actelor interguvernamentale; sunt adoptate de Consiliul Uniunii Europene în unanimitate sau, în anumite cazuri, cu majoritatea calificată, acțiunile comune sunt obligatorii pentru statele membre, care trebuie să atingă obiectivele fixate afară de situațiile de forță majoră.
4. Deciziile, decizia-cadru și acțiunile comune în cadrul cooperãrii poliției și organelor judiciare în materie penală.
Decizia și decizia-cadru au înlocuit după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam acțiunile comune în cadrul cooperării poliției și organelor judiciare în materie penală. Este vorba despre instrumentele juridice din titlul VI al Tratatului asupra Uniunii Europene care sunt de tip interguvernamental. Decizia și decizia-cadru sunt adoptate de Consiliu Uniunii Europene în unanimitate, la inițiativa Comisiei sau la propunerea unui stat membru.
Decizia cadru leagă statele membre cu privire la rezultatul de atins și lasă instituțiilor naționale libertatea de a decide cu privire la forma și mijloacele pentru a fi aduse la îndeplinire (așa cum este cazul directivelor în domeniul comunitar).
Decizia este utilizată pentru atingerea tuturor obiectivelor cooperării polițienești și judiciare în materie penală, cu excepția dispozițiilor legislative și normative ale statelor membre, rezervate deciziei-cadru.
5. Regimul juridic al instrumentelor legislative adoptate în cadrul pilonului III
Pozițiile comune definesc abordarea Uniunii Europene cu privire la un anumit aspect.
Deciziile-cadru sunt adoptate în scopul aproximării legislației din statele membre. Acestea sunt obligatorii pentru statele membre și nu au efect direct. În ceea ce privește rezultatul ce trebuie atins se lasă la latitudinea statelor membre alegerea formelor și mijloacelor procedurale.
Deciziile cadru din pilonul III reprezintă echivalentul directivelor din pilonul I. Ca și directivele, deciziile-cadru, odată intrate în vigoare, obligă statele membre pentru transpunerea conținutului lor în legislația internă. Lipsa transpunerii constituie o violare a dreptului comunitar și poate fi sancționată de CJCE, la cererea oricărui stat membru, prin acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor ce revin statelor membre.
Deciziile sunt obligatorii pentru statele membre și nu au effect direct. În principiu, deciziile au același regim juridic cu deciziile-cadru, cu precizarea că cele din urmă au un caracter general.
Convențiile prezintă caracteristicile generale ale convențiilor clasice de drept internațional public. Pentru intrarea lor în vigoare este necesară ratificarea conform procedurilor interne specifice fiecărui stat membru. Convențiile intră în vigoare în momentul în care sunt ratificate de cel puțin jumătate din statele membre.
6. Poziția comună (politică externă și de securitate comună și de cooperare) cooperãrii polițienești și judiciare în materie penală)
Este un instrument juridic din titlurile V și VI ale Tratatului asupra Uniunii Europene. Este de tip interguvernamental și se adoptă cu unanimitatea statelor reprezentate în Consiliul Uniunii Europene; acest instrument juridic concretizează perspectiva Uniunii asupra chestiunilor contradictorii identificate în domeniul politicii externe și de securitate comună și în domeniul politicii de cooperare polițienească și judiciare în materie penală.
7. Acordurile internaționale (cu privire la politica externă și de securitate comună și la politica de cooperare polițienească și a organelor judiciare în materie penală).
Este vorba despre un instrument juridic reglementat prin titlul V și VI al Tratatului asupra Uniunii Europene care nu a fost prevãzut prin Tratatul de la Maastricht. În ceea ce privește al doilea și al treilea pilon unional, nu au existat de la începuturile uniunii o bază juridică pentru încheierea acordurilor internaționale. Tratatul de la Amsterdam, pentru a evita ca fiecare acord semnat de Consiliu sã fie în mod formal confirmat de statele membre, s-a prevazut posibilitatea din partea consiliului de a autoriza președintele să angajeze negocieri acolo unde este necesarã formularea unei poziții comune. Acordurile leagă instituțiile Uniunii, dar nu și statele membre, pentru care normele constituționale prevăd reguli particulare pentru a fi aplicate. În acest caz, alte state membre în sânul Consiliului pot conveni cã acordul este aplicabil cu titlu provizoriu. 38
8. Lucrările pregătitoare
Lucrările pregătitoare cuprind ansamblul actelor emise de către instituții în cadrul unei proceduri legislative. Se includ în această categorie documente de proveniență foarte diversă, analizate succinct în cele ce urmează.
Comisia dispune de un monopol deplin în ceea ce privește inițiativa legislative cu privire la actele comunitare (directive, regulamente, decizii sau acorduri internaþionale), afarã de cazul în care acest drept este împărțit cu statele membre (vezi inițiativa legislativă a statelor membre) sau cu Banca Centrală Europeană. Tratatul de la Amsterdam prevedea un drept de inițiativă pentru statele membre în materie de azil și de imigrare. Pentru o perioadă de cinci ani, inițiativa legislativă a rămas împărțită între Comisie și statele membre, oricare dintre ele putând în mod independent una de cealaltă să prezinte propuneri.
Perioada de tranziție de cinci ani a fost depășitã la 1 mai 2004, statele membre nu mai au dreptul de inițiativã decât pentru al doilea și al treilea pilon al Uniunii Europene, adică în domeniile politicii externe și de securitate comună și în domeniul cooperării organelor de poliție și judiciare în materie penală.
Poziția comună este un act adoptat cu majoritate calificată de către statele membre în cadrul Consiliului, în timpul procedurii legislative, pe parcursul cãreia Consiliul împarte puterea sa de decizie cu Parlamanetul European (vezi procedura de cooperare sau procedura de codecizie).
Ea traduce poziția Consiliului asupra propunerii Comisiei în lumina avizului Parlamentului European, dar și avizul altor instituții și organe care intervin în procedură (Comitetul Economic și Social European, Comitetul Regiunilor, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi).
Parlamentul intervine în mai multe reprize în aceeași procedură legislativă (procedura de cooperare și procedura de codecizie). Documentele adoptate de Parlament în fiecare fază a procedurii sunt rezoluții și pot să conțină diferite tipuri de acte cum ar fi avize sau amendamente asupra pozițiilor comune ale Consiliului.
Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor emite avize tehnice asupra chestiunilor care privesc domeniul regional și domeniul economic și social.
Avizele sunt emise în baza inițiativei proprii, sau la cererea Parlamentului, a Consiliului sau a Comisiei și servesc la orientarea acestor instituții în activitatea lor. Consultarea Comitetului Economic și Social și/sau a Comitetului Regiunilor este uneori obligatorie, dar avizele lor nu au forță obligatorie.
CAPITOLUL IV
IZVOARELE COMPLEMENTARE ALE DREPTULUI
COMUNITAR
SECȚIUNEA I
Principiile generale de drept
În literatura juridică, categoria principiilor generale de drept și a dreptului jurisprudențial se suprapun în ceea ce privește conținutul, deși diferă ca denumire.
Astfel, unii autori consideră dreptul jurisprudențial al Curții de Justiție ca sursă a dreptului comunitar, deși acceptă că în general jurisprudența nu este considerată ca un veritabil izvor de drept. În esență însă, se referă la aplicarea de către Curtea de Justiție a unor principii generale de drept.
Alți autori recunosc faptul că aplicarea principiilor generale este în ultimă instanță o problemă care revine practicii Curții de Justiție. Având în vedere cele două situații, problema trebuie să fie rezolvată mai ales sub aspectul denumirii categoriei respective, deoarece între ele nu sunt deosebiri substanțiale de conținut. Între principiile generale de drept și hotărârile judecătorești – chiar dacă este vorba de o instanță supranațională – prioritatea trebuie acordată principiilor generale de drept.
În sprijinul acestei opinii este și faptul că art. F. din Tratatul de la Maastricht recunoaște ca fiind principii generale chiar și cele care nu sunt prevăzute în jurisprudența Curții de Justiție.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul C.E.C.O. ca surse ale dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă posibilitatea Curții de a putea recurge la principii generale comune ale statelor membre pentru a stabili unele responsabilități ale membrilor Comunității care nu erau prevăzute în tratate, extinzându-se și la alte domenii, dar diferențiindu-se de "drepturile fundamentale".
În același timp, Curtea nu putea să nu suplinească unele diferențe ale reglementărilor comunitare, în vederea evitării cazurilor de denegare de justiție, iar experiențele impuse de statutul de drept presupuneau apelarea la principiile generale de drept.
Principiile generale de drept au însă un conținut mai complex, fiind diferențiate în funcție de apartenența lor la sistemele juridice clasice, la sistemele de drept comune statelor membre, sau la principiile proprii comunităților europene.
1. Principiile clasice ale dreptului
Aceste principii au fost impuse a fi respectate de către Curtea de Justiție îndeosebi în ceea ce privește dreptul de apărare, ca și în ceea ce privește corecta administrare a justiției, neretroactivarea actelor administrative, recunoașterea drepturilor dobândite, principiul bunei credințe sau principiul echității.
2. Principiile generale comune dreptului statelor membre
Aceste principii sunt prevăzute în mod expres în tratatele de la Roma în ceea ce privește responsabilitatea extracontractuală.
În general însă, aceste principii sunt aplicate doar în cazurile în care reglementările comunitare sunt deficitare, sau când se impun pentru mai buna argumentare a interpretărilor Curții. Trebuie remarcat faptul că nu se impune ca aceste principii să fie comune tuturor legislațiilor statelor membre, fapt care este de altfel imposibil, ci este necesar ca ele să fie prezentate doar în unele state membre. O altă condiție este ca aceste principii să fie în concordanță cu ordinea juridică comunitară.
Curtea a statuat astfel că sunt aplicabile în ordinea juridică comunitară principiile privind:
egalitatea față de reglementările economice;
îmbogățirea fără just temei;
responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele normative;
confidențialitatea corespondenței între avocat și client;
dreptul la apărare;
secretul afacerilor întreprinderilor etc.
3. Principiile privind natura Comunităților
În ceea ce privește principiile privind natura Comunităților practica jurisdicțională a Curții a statuat, în aplicarea dispozițiilor tratatelor, principii cum ar fi:
principiul solidarității statelor în ceea ce privește informarea cu privire la comportamentul lor, atât în relațiile comunitare, cât și în cele cu statele terțe;
principiul nediscriminării sau al egalității de tratament;
principiul general al proporționalității;
principiul preferinței comunitare.
4. Principiile respectării drepturilor democratice fi a drepturilor
fundamentale ale omului
Respectarea drepturilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului a reprezentat un obiectiv major al Comunităților europene, încă de la constituirea acestora.
Tratatele comunitare constitutive nu au conținut inițial o enumerare a drepturilor fundamentale ale omului, ele completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul Consiliului Europei. Din acest punct de vedere, la nivel comunitar au apărut unele probleme legate de determinarea conținutului acestor drepturi și a justificării lor ca suport al hotărârilor Curții. Din aceste considerente, Curtea a statuat că drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
Având ca bază această recunoaștere jurisprudențială, o declarație comună a președinților Consiliului, Parlamentului și Comisei din 5 aprilie 1977 a proclamat atașamentul acestor instituții la respectarea drepturilor omului. Pe baza acesteia, Consiliul și Comisia au semnat un memorandum care specifică interesul politic în acest sens și necesitatea minimalizării dificultăților juridice care pot să apară.
În ceea ce privește respectarea drepturilor fimdamentale ale omului, Curtea a ținut seama de faptul că acestea au un dublu fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest domeniu între state, precum și prevederile constituționale ale statelor membre. Din acest punct de vedere apare o problemă de dificultate pentru Curte, care în cazul dispozițiilor de natură comunitară, are un câmp de acțiune restrâns față de cel al reglementărilor naționale.
Prin dispozițiile art. F(6) par 1 – Tratatul de la Maastricht, se menționează că Uniunea se bazează pe principiile libertății, democrației, respectului drepturilor omului și libertăților fbndamentale ca și a statului de drept, principii comune statelor membre.
De asemenea, conform art F(6) par 3, Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre.
Respectarea drepturilor democratice la nivelul Uniunii Europene nu are doar caracter enunțiativ, prin textul tratatului fiind reglemetată și posibilitatea aplicării de sancțiuni în cazul încălcării acestor principii.
Astfel, conform dispoz. art F1(7) introdus prin TA, Cosiliul, reunit la nivelul șefilor de stat sau de guvern și statuând în unanimitate pe baza propunerii unei treimi dintre statele membre sau a Comisiei și după avizul conform al Parlamentului European, poate constata existența unei violări grave și persistente de către un stat membru a principiilor democratice enunțate în art F(6)parl, după invitarea guvernului acestui stat membru să-și prezinte observații asupra acestei probleme.
Atunci când este făcută o asemenea constatare, Consiliul, statuând cu majoritate calificată, poate decide să suspende unele dintre drepturile statului respectiv decurgând din aplicarea tratatului, inclusiv dreptul de vot al reprezentanților guvernului acestui stat in Consiliu.
Respectarea principiului drepturilor fundamentale ale omului constituie o chestiune deosebit de importantă, care se bazează atât pe pe dispozițiile Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cât și pe Convenția Europeană pentru Salvgardarea Drepturilor Omului și a libertăților sale fundamentale (adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950 în cadrul Consiliului Europei) și pe pe dispozițiile constituționale în materie ale statelor membre.
Tratatul de la Maastricht, în art. F(6) par 2, preia ceea ce s-a confirmat fa activitatea Curții ca fiind elemente esențiale ale aplicării normelor juridice comunitare sau naționale, precizând că sunt recunoscute și respectate atât drepturile fundamentale prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și cele care rezultă din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, precum și principiile generale ale dreptului comunitar.
Problema reglementării drepturilor fundamentale ale omului prin instrumente juridice specifice Comunităților europene a fost rezolvată prin adoptarea, în 2000, a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
Astfel, elaborarea unei Carte a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost decisă la Consiliul European de la Köln, din 3-4 iunie 1999. Aceasta trebuia să “regrupeze drepturile fundamentale în vigoare din Uniunea Europeană, astfel încât sã le confere o mai mare vizibilitate și care să marcheze importanța lor excepțională”.
Adoptarea unei Carte este mai întâi de toate un mesaj politic al celor 15 State Membre către cetățeni, reafirmând drepturile fundamentale care stau la baza construcției europene.
Elaborarea și adoptarea Cartei
Proiectul de cartă a fost redactat de către o Convenție compusă din 62 de membri: 15 reprezentanți ai șefilor de stat sau de guvern, 30 de reprezentanți ai parlamentelor naționale (câte doi din fiecare stat membru), 16 reprezentanți ai Parlamentului European și un reprezentant al Comisei Europene.
La lucrările convenției, au asistat, în calitate de observatori, doi reprezentanți ai Curții de Justiție și ai Consiliului Europei. În plus, au fost audiați membri ai Comitetului Economic și Social, ai Comitetului Regiunilor, Ombudsmanul European, reprezentanți ai țărilor din Europa Centrală și de Est, experți și reprezentanți ai organizațiilor non-guvernamentale.
Societatea civilã a fost îndelung consultată, mai ales prin intermediul unui site internet care a adunat contribuțiile numeroaselor asociații sau grupuri.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de președintele Comisiei Europene, președintele Parlamentului European și al Consiliului, urmare a Consiliului European de la Nisa din 7 decembrie 2000.
Drepturile fundamentale
Preambulul Cartei face cunoscut faptul că “Uniunea se întemeiază pe valorile indivizibile și universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; ea se sprijină pe principiul democrației și principiul statului de drept. […] Ea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii Europene și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.”
Drepturile pot fi grupate pe trei axe:
– drepturi civile: drepturile omului și drepturile procedurii juridice, precum cele garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma, pe 4 noiembrie 1950, sub egida Consiliului Europei;
– drepturi politice care sunt specifice cetățeniei europene stabilită prin tratate;
– drepturi economice și sociale, enunțate de Carta drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată, în 1989, de către statele membre ale Comunităților Europene, cu excepția Marii Britanii, care a semnat acest document în 1998.
În Cartă, drepturile sunt clasate în 6 capitole, dupã cum urmeazã:
Cap. I – Demnitatea
Cap. II – Libertățile
Cap. III – Egalitatea
Cap. IV – Solidaritatea
Cap. V – Cetățenia
Cap. VI – Justiția
Pe lângã acestea, Carta include un al șaptelea capitol, care enunță dispozițiile generale. În total, Carta are 54 de articole.
Dispozițiile Cartei se adresează instituțiilor și organismelor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre, numai dacă acestea aplică dreptul Uniunii Carta nu creează nicio competență și nicio sarcină nouă pentru Comunitate și pentru Uniune și nu modifică competențele și sarcinile definite prin tratate. Orice limitare a exercitării drepturilor și libertăților recunoscute de Cartă trebuie prevăzută de lege. Respectând principiul proporționalității, limitările pot fi aplicate numai dacă sunt necesare și răspund efectiv interesului general recunoscut de Uniune sau necesității de a proteja drepturile și libertățile omului.
SECȚIUNEA A II – A
Acordurile internaționale
Acordurile internaționale au un regim juridic diferit, după cum simt încheiate de Comunități sau de statele membre cu alte state sau organizații internaționale. De asemenea, forța juridică a unui acord internațional este diferită în funcție de momentul încheierii lui, la raport de adoptarea tratatelor de instituire a Comunităților Europene.
1. Acordurile încheiate de către statele membre
Aceste acorduri pot fi la rândul lor acorduri între statele membre sau acorduri ale acestora cu terțe state.
Acordurile încheiate de către statele membre între ele pot fi anterioare intrării în vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare acestora.
– Acordurile anterioare tratatelor constitutive rămân în vigoare dacă sunt compatibile cu tratatele – ait 233CJB(306) și 20 C.EJB.A. privind țările Benelux. Prin tratatele constitutive se interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate, convenții sau declarații anterioare tratatelor încheiate între ele, in vederea sustragerii diferendelor privind interpretarea și aplicarea tratatelor constitutive de la modalitățile de reglementare prevăzute de aceste tratate și aplicarea reglementărilor particulare (art 87 C.E.C.O.219 CE. și 103 C.E.E.A.).
– În cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive, situația este clara, întrucât acestea din urmă prevăd [art. 86 C.E.C.O., art 5(10)C.E. și art. 192 C.E.E.A.] angajamentul statelor membre de a se abține de la orice acțiune care este de natură să împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate.
Acordurile încheiate de statele membre cu terțe state sunt, de asemenea, supuse unor regimuri diferite în funcție de momentul încheierii acordului.
– Acordurile anterioare tratatelor, conform art. 234(307)C.E,, rămân în vigoare, dar statele trebuie să caute înlăturarea eventualelor incompatibilități între acestea prin orice mijloace posibile.
– Acordurile posterioare tratatelor sunt însă, în principiu, de competența comunitară, dar pot să apară situații dificil de rezolvat în ceea ce privește competența externă, doar Tratatul C.E.E.A. prevăzând în art. 103 unele garanții pentru eliminarea unor eventuale incompatibilități.
2. Acordurile încheiate de către Comunități cu terțe state
Situația acordurilor încheiate de Comunități cu statele terțe își găsește reglementarea numai în Tratatul CE. – art. 228(300) – având în vedere diversitatea raporturilor în care intră această comunitate cu vocație generală.
În cazul neconcordanței dintre acestea, se prevede necesitatea unui control preventiv care poate, în funcție de prevederile proiectului de acord, să propună modificarea tratatelor constitutive. Această modificare nu este însă obligatorie, iar în cazul nerealizării ei, proiectul de acord nu poate intra în vigoare. Se aplică deci principiul supremației dreptului comunitar izvorât din tratatele constitutive.
SECȚIUNEA A III – A
Ierarhia normelor comunitare
Normele juridice comunitare simt integrate într-un sistem de drept în care fiecare categorie ocupă un loc bine determinat, într-o structură piramidală, asemănătoare sistemului normelor juridice ale fiecărui stat.
În funcție de acest sistem ierarhic, fiecare categorie are o anumită forță juridică și – pe această bază – se determină raporturile care există între acestea precum și între dreptul comunitar și dreptul național.
Tratatele constitutive
Tratatele de instituire a comunităților se află in vârful acestui sistem piramidal al normelor juridice, ele reprezentând emanația acordului de voință al statelor membre pentru crearea comunităților.
Poziția tratatelor constitutive este similară cu cea a constituției în planul sistemului juridic național. Toate celelalte reglementări comunitare trebuie să fie în concordanță cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile de a fi anulate sau declarate invalide.
Principiile generale
Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea ce privește ierarhia lor. Astfel, „respectarea drepturilor fundamentale ale omului" este considerat un principiu cu valoare egală cu cel al tratatelor constitutive ale Comunităților (conform art. F din Tratatul de la Maastricht), având deci valoare superioară dreptului derivat.
Celelalte principii sunt considerate a fi de o valoare inferioară, întrucât Curtea le aplică doar în cazul în care acestea nu contravin tratatelor constitutive sau drepturilor fundamentale. Ele sunt'considerate însă, ca având valoare juridică superioară dreptului derivat.
Acordurile internaționale
În ceea ce privește situația acordurilor internaționale încheiate de către statele comunitare și de către Comunități se recunoaște ca principiu general superioritatea acestora față de dreptul derivat, dar nu și față de tratatele constitutive și principiile generale, cărora le sunt subordonate.
Se face însă diferențierea între acordurile încheiate de către statele membre și acordurile încheiate de către comunități.
Dreptul derivat
În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a actelor juridice care o alcătuiesc, întrucât ele derivă direct din tratatele comunitare, fiind subordonate acestora, ca și principiilor generale și acordurilor internaționale. Din aceste considerente ele reprezintă surse de drept comunitar autonome unele față de de altele.
Există însă o diferență in cadrul acelorași tipuri de acte, respectiv între cele de bază (regulament, directivă și decizie) și cele de aplicare, unde se respectă principiul subordonării ultimelor față de primele. Există deci un raport de subordonare între un regulament și actul care este adoptat în vederea aplicării acestuia, care nu poate conține dispoziții contradictorii.
Cu prilejul negocierii Tratatului de la Maastricht s-a propus introducerea unei alte categorii juridice: "legea". Nu s-a luat însă o hotărâre de adoptare a propunerii, dar s-a înscris în textul unei declarații că la conferința interguvernamentală care se va desfășura în 1996 să se examineze această chestiune și să se decidă eventualele modificări.
Se apreciază că dacă se va adopta această propunere, probabil că se va referi la actele adoptate de Consiliu și Parlament conform procedurii de "co-decizie" și că ea va ridica problema stabilirii unei ierarhii între acestea și actele comunitare unilaterale.
SECȚIUNEA A IV – A
Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre
1. Aspecte generale
Dreptul comunitar, ca sistem autonom de drept, pentru a fi aplicabil, trebuie să se integreze în sistemul de drept intern al statelor membre. Această integrare presupune ca el să facă parte din dreptul național al fiecărui stat comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre are la bază două principii:
– principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar;
– principiul primordialității dreptului comunitar.
2. Principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar
A. Fundamentarea principiului
Principiul aplicabilității directe își găsește fundamentarea juridică în dispoz. art. 189(249) C.E., dar numai în ceea ce privește regulamentele, despre care se precizează că sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre.
Pentru aplicabilitatea directă a celorlalte acte normative comunitare, i-a revenit rolul Curții de Justiție de a statua acest principiu, cu ocazia soluționării unor cauze.
Astfel, în hotărârea Van Gend en Loos , Curtea a constatat că Tratatul CE are ca obiect instituirea unei "piețe comune", care în mod implicit cuprinde pe toți justițiabilii Comunității, cărora lise aplică tratatul, acesta nefiind adoptat numai pentru reglementarea raporturilor dintre statele membre. S-a arătat, de asemenea, că tratatele constituie o ordine juridică nouă, de drept internațional, căreia statele i-au transferat competența lor, iar subiecte de drepturi și obligații nu sunt numai statele, ci și resortisanții acestora, cărora jurisdicțiile naționale trebuie să le garanteze exercitarea drepturilor și să asigure îndeplinirea obligațiilor acestora.
Ulterior, prin hotărârea COSTA / E.N.E.L., Curtea a revenit asupra formulărilor din hotărârea precedentă, înlocuind formularea "ordine juridică de drept internațional" cu "ordine juridică proprie", iar "independența" dreptului comunitar a fost înlocuită cu "integrarea" sa în sistemul juridic al statelor membre.
Înlocuirea noțiunii de "ordine juridică internațională" cu noțiunea de"ordine juridică proprie" se justifică prin diferențele care exista între acestea. Astfel, "ordinea juridică proprie" Comunităților are ca sursă dreptul convențional adoptat de către state, precum și actele unilaterale, respectiv dreptul derivat, deși sunt recunoscute ca izvoare și principii fundamentale, fiecare având o poziție bine stabilită în ierarhia juridică, iar normele sale se adresează în principal persoanelor private. O altă diferență ar fi aceea că reglementarea diferendelor care apar între subiectele acestui drept nu este lăsată la latitudinea părților implicate.
Curtea a statuat că principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în contradicție cu ordinea juridică comunitară.
B. Domeniul de aplicare
Curtea de Justiție a stabilit că, potrivit acestui principiu, dreptul comunitar este integrat direct în dreptul statelor membre, fără să permită statelor să aleagă între teoriile dualiste sau moniste, întrucât se impune aplicarea mecanismului, nemaifiind nevoie de măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar.
Ca urmare a acestei situații, persoanele particulare (fizice sau morale) pot invoca dreptul comunitar în fața autorităților naționale, inclusiv tribunale, atât pentru a li se recunoaște drepturile, cât și pentru a se anula efectul unor acte juridice interne care sunt contrare dreptului comunitar.
Aplicarea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de particularități în funcție de categoria normelor comunitare care sunt invocate, precum și caracterul efectului direct și eventualele excepții care există. Se disting în acest sens analize făcute de literatura de specialitate fie după criteriul forței și condiționărilor efectului direct134, fie conform categorisirii surselor dreptului comunitar, deși fiecare dintre aceste clasificări nu reușesc întotdeauna să cuprindă toate elementele esențiale care rezultă din aplicarea criteriului respectiv.
Efectul direct necondiționat și complet
Sursele dreptului comunitar care au acest efect pot fi invocate fără nici o condiție de către orice persoană fizică sau morală, atât pe plan vertical (în litigii cu organele statale), cât și în plan orizontal (în litigii cu alte persoane fizice sau morale).
Din această categorie fac parte:
– Regulamentele sunt acte comunitare specifice ce beneficiază de aplicabilitate directă, creând drepturi și obligații pentru toți. Se poate argumenta aceast efect invocând dispozițiile art 189(249) din Tratatul CE. care statuează caracterul "direct aplicativ" al regulamentului.
– Deciziile nu beneficiază aplicabilitate directă, dar s-a considerat că acele decizii care sunt adresate persoanelor particulare în anumite domenii (concurență) pot fi surse de drepturi și obligații pentru aceștia, fiind asimilate în aceste cazuri regulamentelor.
– Principiile generale sunt de aplicabilitate directă, întrucât prin gradul lor de generalitate trebuie să fie respectate în toate cazurile și în mod necondiționat.
Efectul direct condiționat și complet
În această categorie intră actele comunitare care pot să fie invocate în orice litigiu, dar este necesară îndeplinirea unor condiții în acest scop.
Sunt incluse în această categorie documentele cu caracter convențional, respectiv tratatele de instituire a comunităților și tratatele internaționale.
– Tratatele constitutive
În hotărârea Van Gend en Loos, Curtea a statuat că dreptul comunitar izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate directă autonomă.
S-au dat însă două indicații generale, conform cărora sunt direct aplicabile dispozițiile care conferă drepturi și instituie obligații exprese pentru persoane particulare, precum și cele care impun obligații bine stabilite în sarcina statelor membre sau a instituțiilor comunitare.
Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, dispozițiile respective sunt direct aplicabile, fară să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri complementare. Caracterul autoexecutor al acestora dă posibilitatea persoanelor particulare să invoce în fața instanțelor naționale direct aceste prevederi.
Sfera de aplicare a acestui efect direct a fost extinsă ulterior de jurisprudența Curții, incluzând pe lângă obligațiile statului de a nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de vreun act normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziții normative interne de concretizare a prevederilor tratatelor) și obligațiile de a face (respectiv de a nu lăsa nici o marjă de apreciere statelor în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor sale), precum și la situafiile în care nu s-au făcut completările necesare prin legea internă (aplicarea principiilor privind nediscriminarea în angajare sau salarizare, chiar dacă legea internă nu le-a preluat).
În cadrul tratatelor constitutive, efectul direct al unor dispoziții coexistă cu absența acestuia în cadrul altor dispoziții.
Este cazul dispozițiilor care stabilesc în sarcina statelor obligații cu caracter foarte general, precum și în cazul dispozițiilor condiționale sau insuficient precizate.
Obligațiile stabilite în termeni foarte generali se referă la politicile generale, care nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct cum ar fi:
– ameliorarea condițiilor de viață ale muncitorilor [art. 117(136) CE.];
– politica în domeniul taxelor de schimb [art. 107(108) C.E.] care nu pot fi invocate de particulari ca având efect direct.
În cazul dispozițiilor condiționale sau insuficient precizate, s-a statuat de către Curte următoarele:
– în cazul art. 90(86) CE. privind posibilitatea ca unor întreprinderi care gestionează un serviciu public să li se aplice un regim derogatoriu de la regulile generale ale tratatului – că acesta este de strictă interpretare, iar rolul important, în acest sens, rămâne judecătorului național;
– în cazul art.92(87) și 93(88) CE. privind ajutoarele statale acordate unor întreprinderi, acestea nu au efect direct, incompatibilitatea acestor ajutoare cu Piața Comună nefiind absolută, ci supusă unei notificări din partea Comisiei, sub controlul Curții.
– Acordurile internaționale
În ceea ce privește acordurile internaționale, Curtea de decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod direct dacă din acestea rezultă că ele conferă drepturi nu numai pentru state, ci și pentru persoane private, sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază dispozițiile clare, care nu necesită alte acte normative interne.
Efectul direct condiționat și restrâns
Sunt considerate ca având efect direct, condiționat și restrâns directivele și deciziile adresate statelor membre.
Există însă și opinii care susțin că acestea nu ar avea efect direct, întrucât tratatele nu menționează în acest sens decât regulamentele, ceea ce presupune, per a contrario, că acestora nu le este recunoscut acest efect. Se recunoaște în același timp că raționamentul per a contrario nu este determinat, aplicabilitatea directă trebuind să fie precis determinată. Se mai argumentează că deciziile nefiind de aplicabilitate generală, trebuie să fie notificate, fapt pentru care se consideră că ele impun doar o obligație de rezultat, implicând adoptarea unor reglementări legale naționale, motiv pentru care se apreciază că ele nu ar fi de aplicabilitate directă, eventualele obligații pe care le prescriu trebuind să rezulte din reglementările interne.
Curtea a adus însă argumente de natură principială pentru susținerea aplicabilității directe a directivelor conform cărora efectul util al dreptului comunitar presupune cu necesitate ca judecătorii naționali să aplice directivele, iar caracterul obligatoriu al directivelor presupune că particularii pot să le invoce.
S-a considerat astfel că dispozițiile cuprinse în directive sunt invocabile dacă la expirarea termenului de aplicare acestea nu au fost transpuse în practică sau au fost aplicate greșit Statele au posibilitatea să stabilească ce măsuri trebuie să fie luate. Deși directivele nu le impun, ele sunt obligate să se conformeze acestor directive, îii caz contrar, persoanele particulare pot acționa statele în justiție iar acestea nu pot opune particularilor neîndeplinirea obligațiilor pe care le prescriu directivele.
Efectul direct al directivelor constituie condiția absolută pentru ca judecătorul național să-și poată exercita atribuțiile în acest sens.
În alte cazuri, Curtea a statuat că directivele nu au un efect direct decât dacă din totalitatea prevederilor acestora rezultă că sunt susceptibile să producă efecte juridice directe între statele membre și particulari.
De asemenea, Curtea a stabilit că sunt susceptibile de a produce efecte directe dispozițiile "necondiționate" și suficient precizate.
Această posibilitate a statelor de a alege mijloacele pe care le consideră adecvate pentru îndeplinirea prevederilor directivelor se poate afla in neconcordan-ță cu acțiunile particularilor care pot să-și valorifice în fața instanțelor naționale drepturile al căror conținut poate fi determinat precis pe baza prevederilor directivelor.
S-a subliniat faptul că directivele nu creează obligații pentru particulari, astfel încât particularii nu pot să le invoce în litigiile dintre ei, iar statul nu poate să le invoce împotriva unor persoane particulare. Acest efect al directivelor rezultă din jurisprudența Curții, care a statuat că o directivă nu poate crea obligații pentru un particular și nu poate fi invocată împotriva acestuia.
Deciziile sunt asimilate directivelor din punctul de vedere al efectului direct, în cazul lor fiind valabile aceleași argumente pentru justificarea aplicabilității acestui principiu, cu excepția faptului că ele nu presupun în mod necesar adoptarea unor reglementări naționale pentru aplicarea lor, fie pentru faptul că ele nu sunt adresate statului, fie pentru că obligațiile pe carele impun nu sunt adresate particularilor.
Curtea a stabilit în cazul deciziilor aceeași jurisprudența ca și în cazul directivelor, deși numărul cazurilor este mult mai mic.
C. Consecințele aplicării principiului efectului direct
Principiul aplicabilității directe a dreptului comunitar are implicații atât asupra statelor membre ale comunităților, cât și asupra persoanelor particulare și a judecătorilor naționali.
– Statele membre sunt puse în situația de a nu putea schimba dispozițiile comunitare care le sunt adresate, acestea având un caracter obligatoriu pentru respectivele state (evident ținând seama de categoria normelor juridice respective, așa cum au fost ele analizate mai sus).
– Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în ordinea juridică internă dreptul comunitar, în condițiile statuate de reglementările comunitare.
– Judecătorii naționali sunt obligați să aplice dreptul comunitar, dar atunci când judecătorii sunt în fața unei situații care necesită stabilirea competenței pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat în cazul în care judecătorul național solicită un recurs prejudiciar, Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza căruia să rezolve cazul.
Se recunoaște o aplicabilitate directă pe plan vertical (invocarea dispozițiilor comunitare față de stat și organele sale) și pe plan orizontal (între persoane private).
Principiul primordialității dreptului comunitar
A. Instituirea principiului
Tratatele de instituire a comunităților nu conțin prevederi exprese privind primordialitatea dreptului comunitar asupra celor intern al statelor.
Alături de efectul direct» primordialitatea constituie unul dintre cei doi stâlpi ai ordinii juridice comunitare.
Problema primordialității dreptului comunitar față de dreptul intern al statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a problematicii raportului dintre dreptul internațional public și dreptul intern.
Conform teoriei și practicii în acest domeniu, în dreptul internațional există două doctrine privind raportul dintre cele două sisteme: doctrina monistă și doctrina dualistă.
Spre deosebire de această situație din dreptul internațional public, în sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului intern.
Fundamentul acestei recunoașteri îl constituie acordul statelor de a fi membre ale acestor comunități și de a accepta jurisdicția specială creată în conformitate ca tratatele constitutive, care au fost negociate și față de care s-a exprimat consimțământul fiecărui stat conform prevederilor tratatului și a reglementărilor interne, respectiv prin referendum în ultimă instanță.
Dacă se admite principiul integrării normelor juridice comunitare în dreptul intern al fiecărui stat și faptul că de aici decurg drepturi și obligații pentru orice subiect de drept, în orice situație in care se pune problema recunoașterii jurisdicționale a acestor drepturi șî obligații, instanța judecătorească va trebui să decidă chiar atunci când tratatele nu conțin dispoziții exprese, fiind obligată să hotărască între aplicarea dreptului comunitar și a celui național.
Faptul că tratatele nu conțin prevederi exprese în acest sens este considerat o precauție de natură politica a inițiatorilor Comunităților europene prin care s-ar menaja sentimentele anti-federaliste ale unor state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condițional al construcției comunitare.
S-a dovedit că practica a ridicat o serie de probleme cărora Curtea de
Justiție a trebuie să le dea o soluționare (în multe situații ca urmare a solicitărilor
instanțelor naționale). Curții de Justiție i-a revenit rolul de a stabili primordialitatea
dreptului comunitar asupra dreptului intern.
B. Fundamentarea principiului
Principiul primordialității dreptului comunitar față de dreptul statelor membre a fost fiindamentat de cătră Curtea de Justiție, prin interpretarea globală a
normelor juridice comunitare.
Acest principiu se regăsește și în Hotărârea Van Gend Bn loos, dar este statuată mai ales în Hotărârea COSTA / ENEL în care Curtea expune în mod sintetic caracteristicile originare ale Comunităților europene:
“instituții cu o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic național al statelor membre, cu personalitate și capacitate juridică proprie, cu reprezentare pe planul relațiilor internaționale și cu puteri proprii conferite prin transferul competenței consimțite de către statele membre, precum și existența unui cadru normativ comunitar aplicabil statelor membre și cetățenilor acestora”.
De aici s-au stabilit fundamentele juridice ale principiului primordialității dreptului comunitar, izvorât din tratatele constitutive și din celelalte surse* care trebuie integrat în ordinea juridică internă fiecărui stat membra și care au drept corolar imposibilitatea pentru toate statele de a face să prevaleze normele juridice unilaterale contra ordinii juridice comune, acceptate pe bază de exprimare a consimțământului.
C. Domeniul de aplicare
Principiul primordialității se referă la totalitatea surselor dreptului comunitar, acestea având deci toate o forță juridică superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora ie aparțin.
Dreptul intern al tuturor statelor comunitare trebuie să fie în deplină concordanță cu dreptul comunitar indiferent de ierarhia internă a normelor respective.
Statul nu poate invoca nici chiar dispozițiile sale constituționale pentru a nu se aplica o normă comunitară. Acest fapt este cu atât mai evident în cazul reglementărilor contractuale dintre subiectele private de drept intern. Această primordialitate se aplică în mod corespunzător îte cazul revizuirii tratatei» insriftitive sau a actelor care sunt supuse aprobării statelor, în baza prevederilor constituționale încât în aceste situații este vorba de instituirea unor norme comunitare noi, diferite supuse unor proceduri specifice de adoptare.
În practica jurisdicțională pot apărea situații contradictori, în care judecătorii naționali să fie tentați să aplice dispoziții, interne — iar judecătorii Curții dfe Justiție să nu dispună de texte legale pentru anularea acestor hotărâri, contrare dreptului comunitar. Poate fi utilizată, în acest sens, acțiunea pentru neîndeplinirea, obligațiilor comunitare. Din aceste considerente s-a căutat să se impună de către Curte principiul primordialității dreptului comunitar, limitându-se prin aceasta autonomia dreptului național. S-a statuat astfel că fapta unui stat de a nu înlătura din legislația sa o dispoziție contrată dreptului comunitar constituie o neîndeplinire a obligațiilor comunitare. Acțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor nu duce insă la invalidarea normelor juridice interne neconforme, ci doar la obligarea statului de a lua măsurile care sunt necesare pentru încetarea situației respective.
În alte hotărâri ale Curții de Justiție, s-a statuat că un judecător național are obligația să respecte dreptul comunitar și să înlăture aplicarea oricărei dispoziții contrare din legea internă.
În ceea ce privește aplicarea sancțiunilor, în special a celor penale, acestea sunt lipsite de bază legală dacă sunt contrare dreptului comunitar, trebuind să se pronunțe anularea de către instanțele superioare.
S-a recunoscut de asemenea și interpretarea oricărei dispoziții confuze în spiritul dreptului comunitar.
4. Rolul statelor membre în aplicarea dreptului comunitar
Conform dispoz. art. 5(10) Tratatul CE, statele membre iau toate măsurile generale sau particulare corespunzătoare pentru a asigura executarea obligațiilor decurgând din tratatsau rezultând din actele instituțiilor Comunității.
Îi facilitează acesteia îndeplinirea misiunii sale. Statele membre se abțin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea scopurilor tratatului.
Obligația statelor de a pune în executare dispozițiile tratatelor și a dreptului derivat rezultă din dispozițiile tratatului dă expresie principiului primordialității dreptului comunitar în ordinea juridică a statelor membre.
Măsurile generale sau particulare ce revin statelor în virtutea dispozițiilor tratatului, antrenează implicarea autorităților pe trei domenii: legislativ, administrativ și judecătoresc.
a) Pe plan legislativ, implicarea statelor este diferită, în funcție de natura actului comunitar ce urmează a fi aplicat.
În măsura în care se aplică un act juridic comunitar adoptat într-un domeniu de competență exclusivă a Comunității, acesta beneficiază de aplicabilitate directă în legislația statelor membre.
Punerea în aplicare a surselor dreptului derivat depinde de felul actului, respectiv, dacă este vorba de regulament, decizie sau directivă.
– Regulamentele se aplică, în principiu, în mod direct, fără să fie necesară intervenția legislativă a statelor membre. în unele situații, statelepot adopta măsuri legislative in completarea dispozițiilor regulamentelor, vizând măsuri practice de aplicabilitate a acestora.
– Directivele implică măsuri legislative la nivel național, având în vedere că, prin dispozițiile lor stabilesc doar rezultatele ce trebuie obținute, mijloacele de realizare practică a acestora fiind lăsată la aprecierea autorităților statelor membre.
– Deciziile pot implica, de asemenea, luarea unor măsuri legislative de către statele membre, atunci când simt adresate acestora.
b) Pe plan administrativ, aplicarea normelor comunitare implică intervenția autorităților naționale, in funcție de domeniul de competență comunitară
în cadrul căruia s-a elaborat actul respectiv. Măsurile administrative de punere in
executare a actelor juridice comunitare sunt adoptate potrivit procedurilor proprii
existente in statele membre.
c) Pe plan judecătoresc, instanțele naționale sunt considerate ca instanțe de
drept comun, fiind competente să aplice dreptul comunitar în soluționarea
acțiunilor aflate pe rol.
Judecătorul național este competent să judece toate litigiile privind aplicarea dreptului comunitar, dacă norma juridică comunitară nu atribuie competența de soluționare în mod expres către jurisdicția comunitară.
Tratatele constitutive utilizează noțiuni cum ar fi, jurisdicția națională" sau Jurisdicția statelor membre", desemnând generic ansamblul instituțiilor naționale care compun organizarea jurisdicțională a statelor membre.
SECȚIUNEA A V – A
Ordinea juridicã comunitară
La crearea comunităților europene statele membre au consimțit la un transfer al unei părți din suveranitatea lor către comunități.
Transferul este unul ireversibil, cu privire la toate atributele și el a operat în aceeași măsură pentru toate statele care au fondat comunitățile sau au aderat la acestea.
Normele elaborate în cadrul comunitar alcătuiesc o ordine juridică de sine stătătoare, punându-se – firesc – problema raporturilor pe care această ordine juridică le are cu ordinele juridice naționale ale statelor membre.
La baza ordinii comunitare stau tratatele constitutive care reprezintă acorduri internaționale, asemănătoare – într-o oarecare măsură – tratatelor ce se încheie în dreptul internațional public.
Dată fiind această asemănare s-ar putea încerca a se răspunde la întrebarea formulată pornindu-se de la raporturile tradițional existente între dreptul internațional public și dreptul național (între ordinea juridică internațională și cea națională).
Chestiunea este rezolvată diferit, potrivit tradiției constituționale a fiecărui stat. În teoria dreptului internațional public15 se disting două orientări; dualistă și monistă.
Teoria dualistă consideră ordinea juridică internațională și cea internă ca separate, egale și independente. Pentru a fi aplicabile într-un stat, potrivit acestei teorii, normele dreptului internațional trebuie preluate într-o lege a statului respectiv, autoritățile și instanțele naționale neputându-și fundamenta intervenția decât pe dispoziții interne.
Conform orientării moniste există o singură ordine juridică, în care se cuprind atât dreptul internațional cât și cel intern, primând unul sau celălalt.
Rezolvarea (de fapt rezolvările) din dreptul internațional public nu poate fi avută automat în vedere în dreptul comunitar.
Specificitatea comunităților a fost în nenumărate rânduri afirmată și soluția problemei raportului ordine comunitară – ordine internă a fost dată de Curtea de Justiție pornind de la această specificitate.
Indiferent de orientarea împărtășită într-un stat membru sau altul în ce privește situarea dreptului internațional public raportat la dreptul intern, în materie comunitară răspunsul este același pentru toți membrii Comunității europene: dreptul comunitar primează față de cel național.
Tratatele constitutive nu conțin o clauză expresă de preeminență, dar Curtea de Justiție a considerat – în jurisprudența sa – că o astfel de clauză este implicită.
Instanța comunitară a sesizat pericolul ca în fiecare stat membru dreptului comunitar să i se atribuie același rang cu rangul acordat în mod obișnuit acordurilor internaționale, cu riscul ca transferul de competențe către comunitate să rămână literă moartă, ca și unitatea dreptului comunitar.
În hotărârea sa “Costa” (CJCE, Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa c/ENEL cauza 6/64) Curtea a formulat solemn principiul preeminenței dreptului comunitar.
Raționamentul se bazează pe trei argumente complementare:
efectul direct și aplicabilitatea directă a dreptului comunitar ar rămâne “literă moartă” dacă un stat ar putea să i se sustragă printr-un act normativ intern opozabil textelor comunitare;
Comunității i-au fost atribuite competențe, limitându-se în chip
corespondent drepturile suverane ale statelor, limitarea fiind definitivă;
dreptul comunitar trebuie interpretat și aplicat uniform, în toate statele
membre.
Formula utilizată de Curte în concluzie este una sintetică, de o excepțională densitate: “născut dintr-o sursă autonomă, dreptul comunitar născut din tratat nu ar putea, în virtutea naturii sale specifice originale, să vadă că i se opune un text intern (oricare ar fi acesta), fără să-și piardă caracterul comunitar și fără ca prin aceasta să fie pusă sub semnul întrebării baza juridică a comunității însăși”.
Curtea a consacrat preeminența absolută a dreptului comunitar în sensul că ea profită tuturor normelor dreptului comunitar și se exercită în raport cu toate normele naționale, fără excepție.
Efectul direct al dreptului comunitar este un alt principiu exprimat de Curtea de Justiție în jurisprudența sa, ca și preeminența acestui drept, fundamentând poziția ordinii juridice comunitare.
Curtea a definit efectul direct drept capacitatea anumitor dispoziții ale
dreptului comunitar de a naște drepturi individuale pe care jurisdicțiile interne trebuie să le salvgardeze sau de a conferi particularilor drepturi de care ei se pot prevala direct în fața jurisdicțiilor naționale.
Instanța comunitară a fundamentat efectul direct pe înseși caracteristicile ordinii juridice comunitare și pe procesul de integrare.
Condițiile efectului direct sunt caracterul necondiționat și suficienta precizie a normelor.
Elementul determinant este caracterul necondiționat, existent atunci când aplicarea dispoziției în cauză nu este subordonată nici unei măsuri ulterioare comportând o putere discreționară fie a organelor comunitare fie a statelor membre, fie a ambelor.
Rezultă că anumite tipuri de reguli pot fi considerate ca având efect direct prin ele însele. Este – mai întâi – cazul regulilor de interdicție sau, mai general, al obligațiilor “de a nu face” care – prin natura lor – nu au nevoie de nici o măsură de executare sau au nevoie de măsuri neglijabile. Este, de asemenea, cazul regulilor care prescriu aplicarea “tratamentului” (adică a dreptului) național.
O dispoziție este tot necondiționată, chiar dacă are nevoie de măsuri
complementare pentru aplicarea sa, atunci când statele sau instituțiile nu se bucură de nici o putere discreționară în luarea măsurilor de executare.
Necondiționată, o regulă nu trebuie să fie supusă nici unui termen și nici unei rezerve.
În sinteză, putem constata că necondiționalitatea și suficienta precizie se reduc la o exigență de ordin funcțional: o regulă are efect direct atât timp cât are caracteristicile care o fac susceptibilă de aplicare judiciară sau, mai simplu exprimat, cât poate fi aplicată de un judecător pentru soluționarea unei pricini date.
ANEXA NR. 1
ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN
Jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene și Tribunalului de primă instanță ca izvoare ale dreptului comunitar
În concepția continentală a dreptului, rolul jurisprudenței ca izvor de drept este redus în general. Nu aceeași este și situația jurisprudenței CEJ, date fiind caracteristicile și natura dreptului comunitar. Articolul 7 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană plasează Curtea în rândul instituțiilor comunitare, având același rang cu Parlamentul european, Consiliul sau Comisia. În același timp, art. 220 TCE dă Curții sarcina de a veghea la respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatului.
Dreptul comunitar este încă un sistem în formare, cu norme și noțiuni juridice cu caracter general, imprecis și incomplet, revenindu-i Curții rolul de a adduce precizări, de a umple lacunele și a asigura dezvoltarea dreptului.
Examinarea jurisprudenței Curții relevă o grijă deosebită a sa pentru
realizarea coerenței și unității dreptului comunitar. Metodele de interpretare pe care ea le folosește au un caracter constructiv, interpretarea teleologică și cea sistematică fiind larg răspândite. În nenumărate rânduri, Curtea a subliniat că fiecare dispoziție a dreptului comunitar trebuie situată în contextul său și interpretată în lumina ansamblului dispozițiilor acestui drept, a finalității și stadiului evoluției dreptului la data la care se aplică dispoziția respectivă.
Articolul 234 TCE conferă Curții o misiune specială, de asigurare a unității de interpretare a dreptului comunitar. Această instanță este cea care dă interpretarea „autentică” a dreptului originar și celui derivat, exercitând monopolul interpretării, doar soluțiile de interpretare oferite de ea având un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic.
Cutuma, dreptul internațional, dreptul național al statelor membre
Cutuma presupune o practică îndelungată dublată de existența unei
convingeri că se exprimă o regulă de conduită, cu putere juridică obligatorie. Dacă în ceea ce privește cutuma internațională în doctrină se consideră că regulile dreptului internațional cutumiar se numără printre izvoarele dreptului comunitar, dezvoltarea unei cutume comunitare nu este în nici un fel favorizată. Izvoarele convenționale, legislative și jurisprudențiale abundă, făcând inutilă și aproape imposibilă crearea unei cutume și – mai mult – Curtea a arătat că o practică cutumiară nu ar putea conduce niciodată la modificarea tratatelor și nu ar putea constitui precedent susceptibil a conduce la încălcarea legii.
Regulile dreptului internațional se aplică în sfera comunitară fie ca reguli de drept cutumiar (vezi supra) fie ca principii generale de drept. CJCE aplică dreptul internațional ca izvor de drept comunitar, utilizându-l la interpretare. Astfel, în jurisprudența Curții de Justiție13 regulile de clasificare aplicabile Tarifului vamal au fost interpretate în lumina principiilor care stau la baza acordurilor încheiate de Comunitatea Europeană în cadrul GATT. De asemenea, Curtea14 a făcut trimitere la principiul teritorialității ca principiu universal recunoscut în dreptul internațional public.
Se pune întrebarea dacă acordurile internaționale încheiate de statele member C.E. anterior intrării în vigoare a Tratatului sunt parte a ordinii juridice comunitare.
Articolul 307 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană dispune în alineatul 1 că drepturile și obligațiile rezultând din convențiile încheiate înainte de intrarea în vigoare a tratatului nu sunt afectate de dispozițiile tratatului. În măsura în care – însă – potrivit celor stipulate la alineatul 2 al aceluiași articol, convențiile internaționale nu sunt compatibile cu Tratatul Comunității Europene, statul membru în cauză ia toate măsurile adecvate pentru eliminarea incompatibilităților constatate.
Situația acordurilor internaționale încheiate de Comunitățile Europene în nume propriu este diferită, aceste acte ale Comunităților integrându-se firesc în ordinea juridică comunitară, la fel cu orice act al acestora.
În ce privește dreptul național al statelor membre în regula generală se
consideră că poate constitui izvor al dreptului comunitar.
Dispoziții ale Tratatului instituind Comunitatea Europeană conțin trimiteri exprese la legislația statelor membre. Cu titlu de exemplu putem cita: art. 48 TCE “societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru” și art. 256 alin. 2 TCE “executarea silită este guvernată de regulile de procedură civilă în vigoare în statul pe teritoriul căruia are loc”.
În același timp, în jurisprudența lor, Curtea de Justiție și Tribunalul de primă instanță fac referire la reguli din dreptul național, ori de câte ori aceste referiri sunt pertinente.
BIBLIOGRAFIE
1. Augustin Fuerea – “Manualul Uniunii Europene”, Edit. Universul Juridic, București, 2004;
2. Augustin Fuerea, – “Instituțiile Uniunii Europene”, Edit. Universul Juridic, București, 2002;
3. Corina Leicu, – “Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
4. Denis Simon – “Drept Internațional și Comunitar” – Presses Universitaires de France;
5. Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, – “Drept instituțional european”, Editura Actami, București, 1994;
6. Nicoleta Diaconu, – “Dreptul Uniunii Europene, partea generală”, Edit. Lumina Lex, București, 2007;
7. Octavian Manolache –“Drept comunitar”, Editura All, București, 1995;
8. Octavian Manolescu, – “Drept comunitar”, Edit. Allbeck, București, 2001;
9. Ovidiu Ținca, – “Drept comunitar general”, Editura Didactică si Pedagogică, Bucuresti, Ed. a II-a, 2002;
10. Philippe Manin – “Les Communautes europeennes, L’Union europeenne, Droit institutionnel”, Paris, A.Pedone, 1993;
11. Roxana Munteanu – “Drept European”, Editura Oscar Print, București, 1996;
12. Tratatul Uniunii Europene, Maastricht, 1993;
13. Viorel Marcu – “Drept instituțional comunitar”, Editura Nova, 1994;
14.www. europa. eu. int
CUPRINS
PLANUL LUCRARII……………………………………………2
INTRODUCERE……………………………………………………4
CAPITOLUL I
SCURT ISTORIC AL APARIȚIEI ȘI EVOLUȚIEI
UNIUNII EUROPENE……………………………………………………….…6
SECȚIUNEA I: Premisele apariției Comunităților Europene și evoluția acestora………………………………………………………………………………………..6
SECȚIUNEA A II – A : Uniunea Europeană, cea mai completă formă de integrare comunitară……………………………………………………12
CAPITOLUL II
IZVOARELE PRIMARE ALE DREPTULUI EUROPEAN…………………………………………..…………….17
SECȚIUNEA I: Tratatele, ca izvoare de drept primar………………………………………………………..……..…..19
SECȚIUNEAA-II–A:Acordurile
internaționale …………………………………………………..……..46
CAPITOLUL III
IZVOARELE DERIVATE ALE DREPTULUI
COMUNITAR………..…………………………………………….48
SECȚIUNEA_I: Regulamentul………………………………………………………….49
SECȚIUNEA_A-II–A: Directiva…………………………………………………………….…50
SECȚIUNEA_A-III–A: Decizia…………………………………………….……………..……51
SECȚIUNEA A IV– A: Alte categorii de acte emise de instituții sau organisme
Europene……………………………………………………………….53
CAPITOLUL IV
IZVOARELE COMPLEMENTARE ALE DREPTULUI
COMUNITAR……………………………………………………….58
SECȚIUNEA_I:Principiile generale de drept………………………….58
SECȚIUNEA A II – A: Acordurile internaționale………….….………65
SECȚIUNEA A III– A: Ierarhia normelor comunitare…………………67
SECȚIUNEA A IV– A: Raportul dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor member…………………………………………………………69
SECȚIUNEA A V – A: Ordinea juridicã comunitară………………..…83
ANEXA NR. 1
ALTE IZVOARE ALE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN…………………………………………………………………………….87
BIBLIOGRAFIE………………………………………………..….90
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Izvoarele Dreptului Comunitar (ID: 126101)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.