Caracteristica Pepinierilor Si a Starii Fitosanitare a Spatiilor Verzi
CUPRINS
PREFAȚĂ
ÎNTRODUCERE
CAPITOLUL I
CARACTERISTICA FIZICO-GEOGRAFICĂ A TERITORIULUI.
1.1. Elemente generale privind cadrul natural al zonei Chișinău
1.1.1. Geomorfologie
1.1.2.Geologie
1.1.3.Hidrologie
1.1.4. Climatologie
1.1.5.Pedologie
1.2. Obiectele și metodele de cercetare
CAPITOLUL II
ISTORICUL ÎNVERZIRII MUNICIPIULUI CHIȘINĂU
CAPITOLUL III
STRUCTURA ȘI DIVERSITATEA DENDROFLORISTICĂ A SPAȚIILOR VERZI
CHIȘINĂU
CAPITOLUL IV
ANALIZAFITOGEOGRAFICĂ ȘI BIOECOLOGICĂ A SPECIILOR UTILIZATE
LA FORMAREA SPAȚIILOR VERZI URBANE
4.1. Elementele fîtogeografîce și reprezentativit6tea lor în spațiile verzi
4.2. Particularitățile biologice a speciilor în dependență de provemență geografîcă
4.2.1. Termenul și durata vegetației
4.2.2. Termenul și durata înfloririi
4.2.3. Capacitatea de autoreproducere prin semințe
4.3. Rezistența la condiții extremale și vitalitatea speciilor originale din diferite zone
fitogeografîce
CAPITOLUL V
CARACTERISTICA DECORATIVITĂȚII PLANTELOR LEMNOASE FOLOSITE
ÎN ÎNVERZIRE
5.1. Noțiuni introductive
5.2. Culoarea florii
5.3. Culoarea fhmzei
5.4. Culoarea fructului
5.5. Forma și densitatea coroanei
5.6. Forma și culoarea tulpinii
5.7. Continuitatea decorativității
CAPITOLULVI
CARACTERISTICA ECOMORFOLOGICĂ A UNOR PLANTE LEMNOASE ÎN
DEPENDENȚĂ DE GRADUL DE POLUARE A MEDIULUI AMBIANT
6.1. Noțiuni
6.2. Condițiile climaterice, staționale și dinamica poluării bazinului aerian
6.2.1 .Condițiile
6.2.2. Compoziția fîzicâ și chimicâ a
6.2.3. Dinamica poluării bazinului
6.3. Dinamica creșterii și dezvoltârii plantelor lemnoase în condițiile orășenești
6.3.1. Dinamica creșterii fnmzelor de foioase și conifere
6.3.2. Creșterea anuală și durata perioadei de vegetație
6.3.3. Vitalitatea plantelor lemnoase
CAPITOLUL VII
PARTICULARITĂȚILEAMENAJAMENTULUI SILVIC A PARCURILOR
FORESTIERE URBANE
7.1. Istoricul constituim și gospodăririi parcurilor silvice
7.2. Determinarea suprafeței parcurilor silvice, constituirea și materializarea parcelarului
și a supraparcelarulm
7.3. Caracteristica tipurilor de stațhmi forestiere și a tipurilor de pădure
7.4. Caracteristica fondului de protecție
7.5. Stabilirea fimcțiilor social-economice ale vegetației forestiere din cadml parcurilor
silvice și a bazelor de amenajare
7.5.1. Stabilirea fimcțiilor social-economice ale parcurilor silvice
7.5.2. Stabilirea bazelor de amenajare ale arboretelor și a fondului forestier integral
7.6. Particularitățile procesului de producție lemnoasă și de protecție a fondului forestier
7.6.1. Lucrări speciale de conservare
7.6.2. Lucrările de îngrijire și regenerare a arboretelor
7.6.3. Protecția fondului forestier împotriva doborâturilor de vânt, incendiilor,
bolilor, dăunătorilor și altor factori destabilizatori
7.7. Analiza efîcacității modului de gospodărire și dinamica dezvoltării fondului forestier
CAPITOLUL VIII
CARACTERISTICA PEPINIERILOR ȘI A STĂRII FITOSANITARE A SPAȚIILOR
VERZI
8.1. Pepiniera – sursă de material săditor
8.2. Starea fitosamtară a spațiilor verzi
CONCLUZII
REALIZĂRI
RECOMANDĂRI
EPITOME
PE3ЮME
BIBLIOGRAFIA
ANEXE
CUPRINS
PREFAȚĂ
ÎNTRODUCERE
CAPITOLUL I
CARACTERISTICA FIZICO-GEOGRAFICĂ A TERITORIULUI.
1.1. Elemente generale privind cadrul natural al zonei Chișinău
1.1.1. Geomorfologie
1.1.2.Geologie
1.1.3.Hidrologie
1.1.4. Climatologie
1.1.5.Pedologie
1.2. Obiectele și metodele de cercetare
CAPITOLUL II
ISTORICUL ÎNVERZIRII MUNICIPIULUI CHIȘINĂU
CAPITOLUL III
STRUCTURA ȘI DIVERSITATEA DENDROFLORISTICĂ A SPAȚIILOR VERZI
CHIȘINĂU
CAPITOLUL IV
ANALIZAFITOGEOGRAFICĂ ȘI BIOECOLOGICĂ A SPECIILOR UTILIZATE
LA FORMAREA SPAȚIILOR VERZI URBANE
4.1. Elementele fîtogeografîce și reprezentativit6tea lor în spațiile verzi
4.2. Particularitățile biologice a speciilor în dependență de provemență geografîcă
4.2.1. Termenul și durata vegetației
4.2.2. Termenul și durata înfloririi
4.2.3. Capacitatea de autoreproducere prin semințe
4.3. Rezistența la condiții extremale și vitalitatea speciilor originale din diferite zone
fitogeografîce
CAPITOLUL V
CARACTERISTICA DECORATIVITĂȚII PLANTELOR LEMNOASE FOLOSITE
ÎN ÎNVERZIRE
5.1. Noțiuni introductive
5.2. Culoarea florii
5.3. Culoarea fhmzei
5.4. Culoarea fructului
5.5. Forma și densitatea coroanei
5.6. Forma și culoarea tulpinii
5.7. Continuitatea decorativității
CAPITOLULVI
CARACTERISTICA ECOMORFOLOGICĂ A UNOR PLANTE LEMNOASE ÎN
DEPENDENȚĂ DE GRADUL DE POLUARE A MEDIULUI AMBIANT
6.1. Noțiuni
6.2. Condițiile climaterice, staționale și dinamica poluării bazinului aerian
6.2.1 .Condițiile
6.2.2. Compoziția fîzicâ și chimicâ a
6.2.3. Dinamica poluării bazinului
6.3. Dinamica creșterii și dezvoltârii plantelor lemnoase în condițiile orășenești
6.3.1. Dinamica creșterii fnmzelor de foioase și conifere
6.3.2. Creșterea anuală și durata perioadei de vegetație
6.3.3. Vitalitatea plantelor lemnoase
CAPITOLUL VII
PARTICULARITĂȚILEAMENAJAMENTULUI SILVIC A PARCURILOR
FORESTIERE URBANE
7.1. Istoricul constituim și gospodăririi parcurilor silvice
7.2. Determinarea suprafeței parcurilor silvice, constituirea și materializarea parcelarului
și a supraparcelarulm
7.3. Caracteristica tipurilor de stațhmi forestiere și a tipurilor de pădure
7.4. Caracteristica fondului de protecție
7.5. Stabilirea fimcțiilor social-economice ale vegetației forestiere din cadml parcurilor
silvice și a bazelor de amenajare
7.5.1. Stabilirea fimcțiilor social-economice ale parcurilor silvice
7.5.2. Stabilirea bazelor de amenajare ale arboretelor și a fondului forestier integral
7.6. Particularitățile procesului de producție lemnoasă și de protecție a fondului forestier
7.6.1. Lucrări speciale de conservare
7.6.2. Lucrările de îngrijire și regenerare a arboretelor
7.6.3. Protecția fondului forestier împotriva doborâturilor de vânt, incendiilor,
bolilor, dăunătorilor și altor factori destabilizatori
7.7. Analiza efîcacității modului de gospodărire și dinamica dezvoltării fondului forestier
CAPITOLUL VIII
CARACTERISTICA PEPINIERILOR ȘI A STĂRII FITOSANITARE A SPAȚIILOR
VERZI
8.1. Pepiniera – sursă de material săditor
8.2. Starea fitosamtară a spațiilor verzi
CONCLUZII
REALIZĂRI
RECOMANDĂRI
EPITOME
PE3ЮME
BIBLIOGRAFIA
ANEXE
PREFAȚĂ
Omul, ca orice ființă vie, nu se află în afara legilor care determină evoluția proceselor vitale pe planeta noastră, ci s-a format și dezvoltat în interacțiune cu mediul natural. Acesta din urmă, a influențat dintotdeauna dezvoltarea societății umane, dar gradul în care a exercitat această influență a fost diferit de la o zonă geografică la alta și de la o epocă istorică la alta.
La rândul său și omul, care reprezintă elementul de avangardă al sistemului biologic, și-a lăsat amprente adânci asupra evoluției temporale și spațiale ale mediului înconjurător. Un rezultat elocvent al acestei interacțiuni – Om-Societate-Natură, este și biotopul urban, care reprezintă rezultatul acțiunii modelatoare a omului asupra mediului “fizic”, acțiune desfășurată într-un lung proces istoric, spre folosul și interesul său.
În acest context așezarea umană, îndeosebi cea urbană, reprezintă prin manifestarea sa spațial-funcțională o entitate complet diferită din punct de vedere al biotopului față de ecosistemele naturale. Fiind un rezultat al interacțiunei între om și natură, în cursul căruia omul efectuează, reglementează și prin acțiunea sa controlează schimbul de materie dintre el și natură, biotopul urban presupune atât unitate cât și contradicție dintre om și natură, iar echilibrul ecologic dintre comunitatea biotică în ansamblul ei și mediul fizic al acesteea este decisiv pentru dezvoltarea comunității umane.
Prin proclamarea independenței [NUME_REDACTAT] în 1991, s-au creat premise reale pentru elaborarea unei politici noi privind reglementarea relațiilor Om-Societate-Natură. Astfel, pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a localităților rurale, cât și a celor urbane, scopul major al politicii de mediu în [NUME_REDACTAT] constă în prezent și va consta pe viitor, în asigurarea unui nivel optimal al diversității biologice in-situ și ex-situ prin elaborarea și implementarea măsurilor eficiente de conservare și protejare a acestora în conformitate cu noile cerințe naționale și internaționale.
Printre problemele de o importanță stringentă ce se impun acestui început de mileniu se situează și cea a protecției mediului înconjurător și a folosirii raționale a resurselor naturale. În acest context crește simțitor rolul spațiilor verzi atât intravilane cât și celor extravilane, ele fiind un component de valoare în crearea și menținerea ambianței dintre blocurile de construcții și mediul înconjurător pe lângă faptul că influențează substanțial puritatea ambianței, calitatea aerului și peisajul arhitectural al localităților urbane și rurale. Garanția funcționalității optime, decorativității, longevității și vitalității, relizienței și rezistenței înalte la substanțialul impact uman poate fi doar asortimentul variat de taxoni decorativi atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ. La acest capitol e de menționat lucrul enorm efectuat în a doua jumătate a secolului trecut de către colaboratorii Institutului de Botanică al A. Ș. a R. Moldova și [NUME_REDACTAT] (fosta [NUME_REDACTAT]) din municipiul Chișinău, care dispun de o colecție bogată de plante lemnoase, atât autohtone cât și introducente, care pot fi recomandate la crearea spațiilor verzi în R. Moldova.
[NUME_REDACTAT] prin construcția noilor cartiere a adus după sine o creștere substanțială a suprafeței zonelor verzi ale municipiului.
Deoarece condițiile de creștere și dezvoltare a vegetației urbane și suburbane diferă mult de condițiile staționale naturale în special prin poluarea atmosferei și solului de către diferiți agenți chimici și organici este necesar ca spațiile verzi din localitățile urbane în genere și în special cele din Chișinău să fie create nu la întâmplare, ci conform unui program argumentat științific, care ar presupune selectarea și folosirea acelor specii și forme de plante lemnoase decorative care s-au dovedit a fi mai rezistente la condițiile urbane.
Prima încercare de a face o caracteristică mai amplă a spațiilor verzi ale municipiului Chișinău referitor la numărul de specii participante și la starea vitalității acestora a făcut-o savantul Iurie D. Gusev în procesul inventarierii parțiale a spațiilor verzi municipale din anii 1951-1953. În baza datelor obținute, starea spațiilor verzi a fost declarată nesatisfăcătoare din motivul lipsei unei strategii clare de creare a acestora, înverzirea noilor străzi și scuaruri efectuându-se cu puieți ce se aveau la îndemână.
Lucrarea unică în acest domeniu, nu reflectă nici pe departe starea reală a întregii zone verzi actuale a municipiului, deoarece pe parcursul celor peste 50 de ani câți au trecut de la această inventariere orașul s-a extins, creându-se zona verde extravilană din preajma municipiului.
În contextul celor expuse considerăm că studierea și inventarierea spațiilor verzi ale municipiului Chișinău în baza unei metodologii științifice este actuală. Abordarea acestei probleme presupune și evaluarea stării la zi a spațiilor verzi, determinarea utilizării în perspectivă a unor sau a altor specii și forme decorative în diferite compoziții, elaborarea căilor de ameliorare a stării spațiilor verzi orășenești, recomandarea unui amplu asortiment de plante lemnoase adecvate pentru folosirea ulterioară la extinderea zonei verzi.
[NUME_REDACTAT] problemele de o importanță stringentă ce se impun acestui început de mileniu se situează și cea a protecției mediului înconjurător și a folosirii raționale a resurselor naturale. În acest context crește simțitor rolul spațiilor verzi atât intravilane cât și celor extravilane, ele fiind un component de valoare în crearea și menținerea ambianței dintre blocurile de construcții și mediul înconjurător pe lângă faptul că influențează substanțial puritatea ambianței, calitatea aerului și peisajul arhitectural al localităților urbane și rurale. Garanția funcționalității optime, decorativității, longevității și vitalității, relizienței și rezistenței înalte la substanțialul impact uman poate fi doar asortimentul variat de taxoni decorativi atât sub aspect cantitativ, cât și calitativ. La acest capitol e de menționat lucrul enorm efectuat în a doua jumătate a secolului trecut de către colaboratorii Institutului de Botanică al A. Ș. a R. Moldova și [NUME_REDACTAT] (fosta [NUME_REDACTAT]) din municipiul Chișinău, care dispun de o colecție bogată de plante lemnoase, atât autohtone cât și introducente, care pot fi recomandate la crearea spațiilor verzi în R. Moldova.
[NUME_REDACTAT] prin construcția noilor cartiere a adus după sine o creștere substanțială a suprafeței zonelor verzi ale municipiului.
Deoarece condițiile de creștere și dezvoltare a vegetației urbane și suburbane diferă mult de condițiile staționale naturale în special prin poluarea atmosferei și solului de către diferiți agenți chimici și organici este necesar ca spațiile verzi din localitățile urbane în genere și în special cele din Chișinău să fie create nu la întâmplare, ci conform unui program argumentat științific, care ar presupune selectarea și folosirea acelor specii și forme de plante lemnoase decorative care s-au dovedit a fi mai rezistente la condițiile urbane.
Prima încercare de a face o caracteristică mai amplă a spațiilor verzi ale municipiului Chișinău referitor la numărul de specii participante și la starea vitalității acestora a făcut-o savantul Iurie D. Gusev în procesul inventarierii parțiale a spațiilor verzi municipale din anii 1951-1953. În baza datelor obținute, starea spațiilor verzi a fost declarată nesatisfăcătoare din motivul lipsei unei strategii clare de creare a acestora, înverzirea noilor străzi și scuaruri efectuându-se cu puieți ce se aveau la îndemână.
Lucrarea unică în acest domeniu, nu reflectă nici pe departe starea reală a întregii zone verzi actuale a municipiului, deoarece pe parcursul celor peste 50 de ani câți au trecut de la această inventariere orașul s-a extins, creându-se zona verde extravilană din preajma municipiului.
În contextul celor expuse considerăm că studierea și inventarierea spațiilor verzi ale municipiului Chișinău în baza unei metodologii științifice este actuală. Abordarea acestei probleme presupune și evaluarea stării la zi a spațiilor verzi, determinarea utilizării în perspectivă a unor sau a altor specii și forme decorative în diferite compoziții, elaborarea căilor de ameliorare a stării spațiilor verzi orășenești, recomandarea unui amplu asortiment de plante lemnoase adecvate pentru folosirea ulterioară la extinderea zonei verzi.
Scopul și sarcinile
Scopul prezentei lucrări este evidențierea diversității taxonomice, particularităților ecologice și biologice, decorativității și vitalității plantelor lemnoase din cadrul spațiilor verzi ale municipiului Chișinău; elaborarea asortimentului de plante lemnoase cu perspectivă de utilizare în extinderea zonei verzi orășenești.
Sarcinile lucrării date sunt:
Studierea dezvoltării spațiilor verzi municipale.
Determinarea structurii floristice a plantelor lemnoase în dependență de proveniența lor geografică.
Stabilirea trăsăturilor caracteristice a speciilor și formelor decorative de plante lemnoase privind modul lor de adaptare la noile condiții de viață orășenești.
Cercetarea și aprecierea aspectului decorativ al fiecărui component în parte și a spațiilor verzi în ansamblu.
Analiza creșterii dezvoltării și valenței adaptive a plantelor lemnoase în dependență de gradul de poluare a condițiilor staționale.
Analiza particularităților ecologice ale plantelor studiate, aprecierea și selectarea taxonilor de perspectivă majoră în extinderea spațiilor verzi orășenești.
Elaborarea unui proiect de lucrări privind gestionarea și inițierea măsurilor de transformare a parcurilor silvice în parcuri orășenești.
Capitolul I
Caracteristica fizico-geografică a teritoriului.
1.1. Elemente generale privind cadrul natural al zonei Chișinău
1.1.1. [NUME_REDACTAT] cu vegetație forestieră a or. Chișinău și în deosebi parcurile silvice care domină ca suprafață spațiile verzi ale orașului este caracterizat de elemente cu nuanță prestepică. Aici predomină relieful deluros, care e format prin fragmentarea [NUME_REDACTAT] Central de către apele râurilor existente. Terasele înalte au substrat nisipos, cele medii nisipo-argilos, cele inferioare – lutos sau nisipo-lutos (Ursu, 1977, Râmbu, 1980, 1982). Principalele forme de relief sunt platourile late și cele înguste, versanți ale văilor formate de cursurile râurilor, precum și ogașe și ravene actuale și mai vechi. Configurația terenului este de regulă ondulată, adesea plană și mai rar frământată. Din punct de vedere altitudinal, teritoriul acoperit cu vegetație forestieră a Chișinăului se întinde între 30-150 m. Relieful teritoriului a influiențat și influiențează în continuare particularitățile solurilor ( grăsime morfologică, grad de eroziune ), procesele pedogenetice, dar și evoluția vegetației și a condițiilor staționale.
1.1.2. [NUME_REDACTAT] Chișinău este situată în cadrul [NUME_REDACTAT] ca unitate cu fundament neogensarmațian și parțial cuaternar. Pentru studiul condițiilor staționale o importanță deosebită o are substratul geologic din care s-au format rocile mamă de soluri. Pe teritoriul studiat principalele grupe de roci pe care s-au format solurile reprezintă diverse tipuri de argile, luturi, loessuri și nisipuri:
a) Argilele ușoare și luturile eluviale-deluviale se întâlnesc pe versanții cu expoziții și înclinări diverse. Culoarea lor este de regula gălbui-brună, mai rar ruginiu-brună. Sunt așezate compact, după compoziția mecanică fiind categorisite în argile grele, mijlocii și ușoare. Conținutul de argilă este de 30-34% la cele grele și 49-60% la cele ușoare.
b) Argile prăfoase-neogene se găsesc de regulă pe versanții nord-vestici și sud-vestici cu înclinări până la 20 grade. Argila fizică reprezintă 77,8% – 86,13%, praful (pulberile) 46,4% – 54%, iar nisipurile doar 0,1%-4,7%. Acest raport al fracțiunilor granulometrice imprimă solurilor o consistență foarte tare. În perioadele secetoase de vară apar pe profilul solurilor crăpături verticale, iar în stare de exces de umiditate devin foarte vâscoase. Pe aceste substraturi se formează ciornoziomuri, iar prin schimbul activ de sodiu și săruri solubile devin ciorniziomuri solonetizate și soloncencoide.
c) Depozitele loessoide lutoase sunt bine individualizate, slab stratificate, de culoare deschisă sau gălbuie. Pe aceste substraturi se formează soluri cu fertilitate ridicată, cu însușiri fizice și de aerație bună, cu conținut în carbonați de calciu care favorizează formarea humusului, precum și a complexelor argilo-huminice stabile. Aceste depozite au un conținut de carbonenți de 5,1%, iar PH-ul de 8,0. Pe ele s-au format ciornoziomuri tipice cu diferite grade de degradare (levigare).
d) Un procent mai scăzut din suprafață o constituie solurile ce s-au format pe nisipuri și nisipuri fine, pe depozite deluroase de pantă, de ravene și depozite aluviale-deluviale. Pe acestea s-au format în general ciornoziomuri, uneori cu diverse grade de sărăturare.
Diversitatea restrânsă a substratului a determinat formarea unor soluri puțin deosebite între ele ca compoziție, structură și alte particularități.
1.1.3. [NUME_REDACTAT] studiat este amplasat în bazinul hidrografic al râului Bâc și afluenților acestuia, singur fiind afluentul r. Nistru. [NUME_REDACTAT] și afluenții acestuia sunt socotiți ca râuri mici, cu albiile puțini adânci, slab înclinate cu cantități mici de apă, care uneori în perioada ploilor produc inundații, ridică nivelul apelor freatice și produc îmlăștiniri. Sursele principale de aprovizionare cu apă sunt precipitațiile din care cauză debutul anual al apelor este neînsemnat. Viteza de scurgere a apei este de 0,1-0,3 m/sec. În luncile și albiile acestor râuri s-au amenajat lacuri artificiale. Gradul de drenare a teritoriului este bun ca urmare a existenței diverselor forme de relief, dealuri și văi, ravene, ogase, care îndepărtează procesul de îmlăștinire fiind foarte redus. Pe cea mai mare parte a teritoriului pânzele de apă freatică se află la 15-20 m, pe alocuri chiar mai jos, situație în care aceste ape nu influențează procesele pedogenetice, vegetația și în general condițiile staționale. Fapt că principala sursă de apă sunt precipitațiile a determinat ca toate solurile să fie predominant automorfe și să stabilească formarea unor stațiuni uscate și foarte uscate. În văi, funduri de ravene, acolo unde apele freatice se află la 3-6 m, se formează soluri semihidromorfe, iar stațiunile sunt în general umede-reavene.
1.1.4. [NUME_REDACTAT] studiat se încadrează zonal prin poziția sa în sectorul de climă continental-moderată, subținutul climatic al climei de dealuri joase. După raionarea geobotanică (T. Гeйдeман, 1964, 1986) teritoriul aparține subprovinciei Basarabiei de Sud din [NUME_REDACTAT] a regiunii forestiere mediteraniene cu păduri de amestec de foioase – zona pădurilor de silvostepă. Regimul termic al zonei se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 9,1 grade C și precipitații medii anuale de 475 mm. Climatul local este modificat în funcție de formele de relief, altitudine, expoziție, vegetație, bazin hidrografic, individualizându-se climate locale de versanți umbriți, însoriți de culmi, de platouri și de văi. Tabelul 1 prezintă datele climatice caracteristice teritoriului studiat.
În formarea climei un rol important îi revine fenomenelor anticicloniale și celor cicloniale. Fenomenele anticicloniale sunt predominante toamna și vara, cele cicloniale – iarna și primăvara (Лаcce, 1978).
Din datele multianuale rezultă că temperatura medie anuală a aerului este de 9,1 grade C, iar cea mai caldă luna iulie – +21,2 grade C. Temperaturile pozitive ale aerului din teritoriu se mențin 9 luni pe an. Perioada de vegetație este de 179 zile, iar perioada fără înghețuri de 186 zile. Direcția predominantă a vânturilor este de nord-vestică. Viteza medie anuală a vântului este destul de redusă – 4,1 m/sec. și numai uneori în perioade foarte scurte are viteze mărite, și au loc vătămări ale arborilor, în general ruperea vârfurilor și a coroanei. De regulă, au loc primăvara și iarna. Un rol important în modificarea climatelor locale revine și masivelor de pădure, bazinelor de apă și așezărilor urbane mari (T. Кoнcтантинoв, Д. Дyбoвка, M. Кoшкoдан , 1979).
În concluzie se poate constata că condițiile climatice sunt favorabile dezvoltării arboretelor și împreună cu alți factori contribuie ca productivitatea acestora să fie de regulă mijlocie.
1.1.5. [NUME_REDACTAT] profile de control executate în toate parcurile silvice, o parte din parcuri și câteva scuaruri, în baza analizelor efectuate de noi și preluate din alte studii s-au detaliat condițiile pedologice existente care au determinat clasificarea tipurilor și subtipurilor de sol, descrierea lor și caracterizarea stațiunilor. Complexul geologic al teritoriului, foarte puțin variat a determinat evoluția unei game foarte restrânse de tipuri de sol, care puțin s-a diversificat sub acțiunea factorilor externi. Sunt răspândite alunecările de teren. Un rol important în formarea alunecărilor îl au precipitările și activitatea omului (Лeваднюк, 1983). Au fost identificate următoarele tipuri și subtipuri de soluri:
a) Tipul – Ciornoziom argiloiluvial, subtipul – tipic.
S-a format îndeosebi pe depozite loessoide și nisipoase, uneori pe luturi argiloase, sărace în carbonați de calciu, pe versanți umbriți și platouri. Pe aceste soluri se găsesc arborete de productivitate mijlocie și inferioară, atunci când procentul de argilă depășește 50%.
b) Tipul – Erodisol, subtipul – tipic.
Sunt soluri erodate, uneori puternic degradate provenite din ciornoziomuri argilo-iluviale, prin erodare puternică datorită apei din precipitații și a altor factori externi care au degradat uneori complet orizontul Am și o parte din Bt. Aceste soluri ocupă de regulă versanți semiînsoriți și mijlocii cu înclinare moderată și mare. Sunt soluri de bonitate inferioară, uneori superficiale până la limita minimă și plantate în cele mai multe cazuri cu salcâm, care nu poate fi decât de productivitate inferioară, însă indicat în asemenea cazuri producând cu succes fixare solului.
c) Tipul – Desfundate, subtipul – tipic.
Sunt soluri cu profile deranjate pe cel mai puțin 50 cm. Se găsesc de regulă pe versanți inferiori, platouri sau la baza versanților, de o parte și de alta a văilor interioare dintre dealuri, fapt care a determinat ca acestea să fie mai puțin degradate sau erodate de agenți externi. În general solurile desfundate oferă condiții bune de dezvoltare tuturor speciilor forestiere. atingând la momentul de studiu productivități mijlocii. S-au mai identificat și alte tipuri de soluri, dar ocupând suprafețe foarte mici nu credem că necesită o descriere detaliată dat fiind faptul că tipurile de soluri descrise mai sus sunt dominante și reprezentative pe terenurile orășenești ocupate de vegetație forestieră.
1.2. Obiecte și metode de cercetare
Inventarierea spațiilor verzi ale municipiului Chișinău s-a efectuat prin parcurgerea și studierea întregului spectru de elemente al spațiilor verzi orășenești. Este vorba de inventarierea vegetației forestiere a 11 parcuri silvice, 11 parcuri și a principalelor străzi și scuaruri, ceea ce constituie aproximativ 70% din totalul acestora. Inventarierea s-a efectuat conform metodelor elaborate de noi și de care se folosesc în prezent instituțiile ce gestionează spațiile verzi Chișinău.
Observațiile fenologice au fost efectuate conform metodei practicate în Grădina botanică din Moscova (1975). Rezistența la secetă a fost determinată după metoda practicată în [NUME_REDACTAT] din Moscova (Кopмилцин, Mаpчeнкo, 1960) cu unele modificări în dependență de particularitățile condițiilor climaterice din R. Moldova. Conform acestei metode plantele lemnoase au fost repartizate în 3 (trei) categorii:
1) plante rezistente la condițiile climaterice a R. Moldova, care suportă secetele locale fără a înregistra vătămări vizibile și care nu necesită umiditate suplimentară;
2) plante parțial rezistente la condițiile climaterice a R. Moldova, care necesită umiditate suplimentară în perioadele de secetă;
3) plante, care nu rezistă secetelor din R. Moldova și care necesită permanent umiditate suplimentară, în absența acesteia înregistrându-se uscarea frunzelor și căderea lor prematură.
Rezistența la temperaturi joase a fost determinată conform aceleiași metode practicate în [NUME_REDACTAT] din Moscova, care clasifică speciile în 7 (șapte) categorii:
1) rezistente, vătămări vizibile nu se înregistrează;
2) rezistente, se înregistrează degerarea până la 50% din lungimea lăstarilor anuali;
3) rezistente, se înregistrează degerarea a mai mult de 50% din lungimea lăstarilor anuali;
4) rezistente parțial, se înregistrează degerarea lăstarilor de 2 (doi) ani;
5) nerezistente, degerează întreaga coroană până la nivelulstratului de zăpadă;
6) nerezistente, degerează întreaga parte subterană a plantei;
7) nerezistente, planta îngheață complet.
Vitalitatea s-a determinat după metoda elaborată de A. Гoлoвач, care clasifică plantele în 3 (trei) categorii:
1) vitalitate bună, planta înregistrează o creștere satisfăcătoare;
2) vitalitate relativ bună, planta înregistrează o creștere mai lentă decât în condițiile normale de creștere, înflorirea și fructificația fiind insuficiente;
3) vitalitate slabă, creștere lentă, înflorirea și fructificația fie că e insuficientă, fie că lipsește.
Înflorirea și fructificația a fost stabilită conform gradării lui A. Гoлoвач (1976):
1) planta nu înflorește și nu fructifică;
2) planta înflorește și fructifică foarte rar;
3) planta înflorește și fructifică slab (25%);
4) planta înflorește și fructifică relativ bine (50%);
5) planta înflorește și fructifică bine (75%);
6) planta înflorește și fructifică foarte bine (100%).
Au fost stabilite următoarele tipuri de plantări:
1) soliter;
2) rând;
3) alee;
4) grup;
5) fâșie (bandă);
6) masiv.
Gradul vătămărilor vizuale a plantelor lemnoase de către poluanții industriali a fost determinat după metoda lui И. Кyлагин (1974) care clasifică plantele în 3 (trei) categorii:
1) vătămări slabe, crengile și fusul nu înregistrează vătămări, uscări, creșterea e puțin mai lentă decât în condițiile normale staționale, îngălbenirea prematură a frunzelor (10%);
2) vătămări relativ puternice; apar crengi uscate, vătămări vizibile a fusului, veștezirea prematură a frunzelor (50%);
3) vătămări puternice, crengi uscate, fusul vătămat, frunze veștezite prematur (mai bine de 60%).
Gradul de frecvență a speciilor a fost stabilit de noi conform căruia plantele au fost clasificate în 3 (trei) grupe:
1) Foarte rare – specii și forme ce se întâlnesc în 1-3 unități de spații verzi;
2) Rare – specii și forme ce se întâlnesc în 4-6 unități de spații verzi;
3) Frecvente – specii și forme ce se întâlnesc în peste 7 unități de spații verzi.
După destinație spațiile verzi orășenești se împart în două categorii:
1) spații verzi cu acces nelimitat: parcurile orășenești, parcurile silvice, scuarurile și plantațiile de-a lungul căilor de circulație;
2) spații verzi cu acces limitat, aparținând unităților industriale, culturale și de învățământ în incinta cărora sunt amenajate.
Au fost calculate vârsta, înălțimea și diametrul – medii ale plantelor, alegându-se în acest scop 10-20 de arbori-model din fiecare element al spațiilor verzi.
Impurificarea bazinului aerian al or. Chișinău s-a studiat în baza datelor a două posturi staționale ale Serviciului de stat "Hidrometeo". S-a studiat caracteristicile concentrațiilor medii și maxime de praf, acid sulfhidric, bioxid de azot și bioxid de carbon. În procesul analizei chimice s-au consultat metodologiile expuse în "Îndrumarul de control al inpurificațiilor atmosferei (Sanct-Petersburg, Ghidrometizdat, 1979). Concentrația impurificanților a fost stabilită de către specialiștii
Serviciului "Hidrometeo" conform metodologiei practicate de instituția dată. Gradul de impurificare s-a apreciat conform datelor multianuale de 16 ani, iar pe luni – după ultimii 4 ani.
Lista plantelor lemnoase supuse cercetărilor privind gradul de rezistență la substanțe nocive a fost stabilită în urma studierii tuturor unităților de spații verzi orășenești din aproprierea celor două posturi staționare și a celui de control. Pentru studiu au fost alese 28 de specii de arbori și arbuști prezenți în cele două zone (CTE-1 și [NUME_REDACTAT])supuse cercetării și în varianta de control – [NUME_REDACTAT] municipal. Arborii supuși cercetării au fost numerotați și marcați în fiecare variantă de cercetare, s-a stabilit vârsta conform clasei de vârstă, înălțimea arborilor și a coroanei cu dendrometru, și lățimea coroanei cu ruleta metrică. Condițiile climaterice pentru ultimii ani s-a apreciat după temperatura medie lunară și suma de precipitații în acești ani conform diagramei Valter. Analiza solului s-a efectuat în laboratoarele Institutului "Moldsadvinproiect" și "ȚINAO". Solul a fost recoltat în toate cele trei microraioane cercetate la adâncimea de 0-30 cm și 30-60 cm.
Alegerea frunzelor pentru a stabili grosimea lor, determinarea lungimii nervilor, etc., s-a efectuat în partea de jos a coroanei arborelui model și a fost recoltată a treia frunză de la capătul lăstarului. Au fost colectate nu mai puțin de patru frunze din partea de sud și nu mai puțin de trei frunze din parte de nord. Creșterea anuală a fost determinată la fel în treimea coroanei. Din partea de sud s-au măsurat trei, iar din partea de nord doi lăstari.
Grosimea frunzelor s-a măsurat la 1/3 de lungimea frunzei de la radiculă, iar grosimea medie a frunzelor, lungimea medie a nervurilor s-a calculat prin metoda statistică.
Amenajarea parcurilor silvice orășenești s-a efectuat în baza "Îndrumarului tehnic pentru amenajarea pădurilor" (1984), "Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor" (1986), "Norme tehnice pentru alegerea și aplicarea tratamentelor" (1987), "Coduri de descriere parcelară, tabele de producție simplificate și clasificarea solurilor la nivel superior" (1989), "Amenajarea pădurilor (Giurgiu, 1928, Rucăreanu, Leahu, 1982), "Silvicultura" (Florescu, 1981), "Mica enciclopedie a pădurii" (Iancu, ș.a. 1996). Ca bază cartografică au fost folosite planurile cu curbe de nivel la scara 1:10000 preluate de la [NUME_REDACTAT] de Cadastru. Prelucrarea datelor ce țin de descrierea parcelară și elaborarea hărților generale și de vegetație forestieră au fost efectuate conform unui program special computerizat elaborat de Institutul de Cercetări și [NUME_REDACTAT] din București (1991).
Materializarea liniilor parcelare, transpunerea lor în teren, s-a făcut prin vopsirea pe arbori la o distanță vizibilă a semnului vertical "I". Pe planuri și hărți, planurile s-au numerotat ci cifre arabe (de exemplu – 1, 2, 3… până la 34).
În interiorul parcelelor s-au delimitat prin semne vopsite pe arbori, orientate " ", subparcelele, adică porțiuni omogene din punct de vedere al vegetației forestiere și condițiilor staționale. Intersecțiile liniilor subparcelare între ele precum și cu linii parcelare, s-au marcat în teren prin inele vopsite pe arbori.
Pe planuri și hărți, subparcelele s-au notat prin litere mari de tipar (de exemplu – A, B, C.., etc.), numărul parcelei urmat de litera respectivă (de exemplu – 3A, 5B, 6C… etc.). Prescurtat se notează cu "U.A." – unitate amenajistică. Astfel, în cuprinsul lucrării se va folosi noțiunea de "arboret", înțelegându-se vegetația forestieră dintr-o subparcelă (de exemplu: arboretul din U.A. 30B,… etc.).
Suprafețele din cuprinsul parcurilor silvice destinate altor folosințe decât cea forestieră s-au delimitat deasemenea cu subparcele, notându-se cu litere mari. S-au adoptat următoarele notații (semne):
C – clădiri
N – terenuri neproductive
R – culuare pentru linii electrice de tensiune înaltă
T – lacuri
V – poieni destinate pentru odihnă
M – litigii (terenuri ocupate nelegitim)
F – terenuri date în folosință temporară.
Pe teren, subparcelele s-au marcat prin borne parcelare, amplasate la intersecția liniilor parcelare și a acestora cu limita parcurilor, în punctele de contur caracteristice.
În cadrul lucrărilor, pe teren s-au vopsit bornele pe arbori cu două inele cu vopsea roșie care cuprinde între ele un inel cu vopsea albă, iar în direcția de mers a limitelor s-a marcat semnele de limită de parcelă sau subparcelă.
Capitolul II
ISTORICUL ÎNVERZIRII MUNICIPIULUI CHIȘINĂU
Primele mențiuni istorice despre Chișinău ca localitate rurală datează de pe la sfârșitul sec. XIV. Până la ocuparea Basarabiei de către [NUME_REDACTAT] în 1812, Chișinăul a fost un mic târg din centrul Basarabiei cu o populație de circa 7 mii locuitori, având o importanță mică atât în plan economic, cât și în plan politic. Evident, că în această perioadă nu poate fi vorba de o experiență a creării spațiilor verzi în localitate, predominând îndeosebi grădinile pomicole și viile din preajma locuințelor, localitatea fiind preponderent agrară.
Odată cu ocupația rusă, Chișinăul a fost ales centru administrativ al zonei ocupate, el dispunând de cea mai adecvată așezare atât geografică cât și strategică.
După anul 1812 populația localității crește foarte repede atingând în 1844 cifra de 52 mii de locuitori, iar în 1865 deja circa 100 mii de locuitori. Numărul populației localității crește în majoritate prin cei veniți din alte zone ale [NUME_REDACTAT] ademeniți de clima favorabilă a Basarabiei și "exotismul" acestei "noi provincii rusești". Evident, creșterea populației orășelului a
adus după sine o extindere teritorială considerabilă.
În 1818 a fost întocmit de către administrația locală un nou proiect de construcție a orașului (orașul nou) care prevedea străzi frontale și cartiere ortogonale (dreptunghiulare), iar în 1834 începe reconstrucția orașului vechi. Tot în această perioadă începe și construcția primului parc (Grădina publică), actualmente parcul "Ștefan cel Mare" și grădina Soborului, actualmente parcul "Catedralei". Tot atunci în Basarabia demarează construcția altor parcuri: Iarovo (1835) și în satele Milești și Camenca (anii 50 ai sec. XIX).
Inițiativa construcției primului parc (Grădina publică) aparține guvernatorului [NUME_REDACTAT] în 1818. [NUME_REDACTAT] publice a fost elaborat de către un grup de ingineri de la unitatea militară Podolsk din Chișinău. Parcul se afla în administrarea Dumei orășenești.
Componența specifică inițială a parcului o constituiau în exclusivitate speciile forestiere autohtone și pomii fructiferi. În 1824 în urma unei directive a guvernatorului civil al Chișinăului, Catacaz C. A., parcul a fost împrejmuit cu un gard de lemn, concomitent angajându-se și un paznic al parcului. În toamna aceluiași an au fost sădiți în parc 3600 de arbori (arhiva de stat), dintre care 1000 de paltini, 1000 de plopi tremurători, 400 de frasini, 400 de arțari tătărești, 400 de cireși și vișini și 400 de meri și peri. Pentru îngrijirea parcului au fost angajați trei muncitori și un grădinar.
În 1825-1826 au mai fost sădiți încă 2200 de pomi fructiferi și 500 de salcâmi, iar în 1828 se mai plantează încă 3000 de arbori și arbuști forestieri, încheindu-se și construcția unei fântâni. Pe parcursul următorilor ani au mai fost plantate și alte specii de arbori și arbuști. În 1834 în parc se construiește primul havuz, iar în 1844 ia ființă și o oranjerie. Dat fiind faptul că, cheltuielile întreținerii parcului depășeau sursele financiare publice prevăzute în acest scop, parcul împreună cu oranjeria și bulevardul din apropiere printr-un decret al guvernatorului este transmis spre întreținere unui grup de orășeni.
Pe parcursul a numai 5 ani starea parcului s-a schimbat uimitor. Oranjeria a fost completată cu noi specii și forme ce numărau în 1873 70 de taxoane (crizanteme, cactuși etc.), iar gardul de lemn din jurul parcului a fost înlocuit cu unul de metal, bulevardul (parcul "Catedralei" de azi) a fost împrejmuit cu un gard de lemn. Pe la sfârșitul sec. XIX structura specifică a parcului s-a schimbat considerabil. Locul pomilor fructiferi a fost preluat de multe specii introducente, iar la începutul noului secol se plantează foarte mulți ulmi de Turchestan, robinie și ulmi de câmp. Pe parcursul următorilor ani au fost plantate și multe alte specii și forme, atingând în prezent cifra de 109 taxoni. Din 1881 planul general al parcului rămâne neschimbat până în prezent.
Parcul "Catedralei" care inițial reprezenta bulevardul de pe lângă Grădina publică, apare în datele de arhivă de prin anul 1817 odată cu începerea elaborării proiectului catedralei. Construcția catedralei începe în 1830 ca să ia sfârșit în 1836. Deoarece plantările din 1824-1825 a puieților se efectuau atât în Grădina publică cât și pe bulevardul din apropiere, putem conchide că la început în parcul catedralei au fost plantați aceiași arbori, arbuști și pomi fructiferi ca și în Grădina publică.
Până în 1940 parcul a aparținut mitropoliei Basarabiei, aceasta finanțând, deci, lucrările de înverzire a teritoriului. În această perioadă se plantează preponderent specii repede crescătoare ca ulmi de Turchestan, robinie și diferite specii de plop.
Prin anii `60 ai secolului XX structura specifică a parcului se îmbogățește considerabil prin plantările de tei argintiu, castan porcesc, platani, paltin de câmp, mesteacăn, molid, pini, etc… În prezent parcul are o suprafață de 11 ha și numără 91 de specii și forme decorative de plante lemnoase.
Este important de menționat, că în sec. XIX și anume în 1821 se face o încercare de a construi o Grădină botanică la Chișinău care eșuează însă. Arhiva nu ne furnizează nici un fel de date care ne-ar permite să motivăm acest eșec.
Tot în această perioadă începe și înverzirea principalelor artere de circulație, toate la dispoziția poliției orășenești. Conform datelor de arhivă, în 1821 de-a lungul arterei Hotin-Tighina se plantează arbori, iar la 26 mai 1832 poliția orășenească îi repartizează farmacistului Veghner 10 ari pentru crearea unei Grădini botanice pe strada Petricani, unde au fost plantați 1300 de puieți. Mult mai târziu, în 1890 guvernatorul a dat o dispoziție care impunea crearea spațiilor verzi pe străzile Nicoilaevski, Gostinaia, Alexandrovski, Cupecesskaia și Catazievskaia ( arhiva de stat ).
Un rol important în crearea spațiilor verzi a mun.Chișinău a avut deschiderea în 1842, în preajma orașului, (cartierul Botanica de azi), a școlii pomicole din Basarabia sub conducerea savantului Denghing A. D., care se ocupa de creșterea și înmulțirea pomilor fructiferi și decorativi. Sub conducerea d-lui Denghing care a fost membru a mai multor societăți științifice ruse, dintre care putem menționa – Societatea de cercetări în domeniul științelor naturii din Moscova, Societatea
cercetărilor în domeniul agriculturii din Moscova, Societatea rusească de pomicultori din Petersburg etc… Școala pomicolă a cotribuit considerabil la introducerea mai multor specii de forme de arbori și arbuști din alte zone geografice în flora Basarabiei și folosirea multor specii forestiere autohtone atât în or. Chișinău cât și în alte zone ale Basarabiei. Școala având strânse legături cu multe centre științifice de domeniu din [NUME_REDACTAT] și din Europa cum ar fi [NUME_REDACTAT] imperială din Petersburg, Societatea amatorilor de cerctări de domeniu din Moscova, Riga, Ialta etc., asigura procurarea semințelor și a puieților de la aceste instituții, înmulțirea și aclimatizarea lor în condițiile Basarabiei. Numai în perioada 1846-1867 școala pomicolă a realizat populației 117 mii de puieți fructiferi și decorativi, iar în arboretul școlii au fost cercetate și propuse spre realizare 160 specii de arbori și arbuști, dintre care multe specii exotice cum ar fi robinia, glădița, sofora, sălcioara, philadephus coronarius, etc. Lucrările publicate de d-lui Denghing, cum ar fi "Tablițî dvenadțatiletnih nabliudenii v ocrrestnosteah Chișineva", "Obzor deistvia bessarabscogo ucilișcea sadovodstva" sunt unicele lucrări științifice din Basarabia sec. XIX în care sunt prezentate datele observațiilor fenologice a 415 specii de plante, inclusiv a 181 specii și forme de arbori și arbuști exotici cu indicarea gradului de iernare a acestora. În aceste lucrări este făcută o analizâ a procesului de aclimatizare a multor specii și forme decorative exotice, o parte din care au fost folosite la crearea spațiilor verzi orășenești și a altor zone ale regiunii, și se mai folosesc și astăzi, deși multe au dispărut sau au rămas în exemplare unice în parcurile vechi ale municipiului.
Din cele care s-au păstrat și se folosesc și astăzi în spațiile verzi ale orașului se numără și următoarele specii: Pinul strob, Bradul de Caucaz, Gingho biloba, Nucul negru, Gymnocladus dioicus, Stejarul roșu, Cercis, unele specii de taulă, Cenușer, Caragana arborescens, unele specii și forme de Păducel, Cătină albă, Dudul alb, Amorfa, Cimișir, Mesteacăn pufos, Catalpă mare, Fraxinus viridis, Mojdrean, Koelreiteria, Caprifol tătăresc, Coacăz auriu, Salcie plângătoare,
Calin-roseum, Bucsău etc…
Dintre cele dispărute sau întâlnite rar în înverzirea orașului pot fi menționate Paltinul de munte, f. "Variegatum", Morus papuriferia, frasin f. "Pendula", Cheria japonica, Liriodendron,
Pavlovnia, Magnolia acumulata, etc.
Tot la sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX în Basarabia ia amploare construcția parcurilor particulare de pe lângă conacuri, instituții de învățământ, instituții sanitare și curative. Sunt construite parcurile din satul Miclești, Ivancea, Țaul, Temeleuți, Costiujeni, Brânzeni, Bălăbănești, [NUME_REDACTAT], Stolniceni, Glincâuți. Aceste parcuri care au fost create de către buni specialiști în materie, conțineau atât specii autohtone, cât și specii și forme exotice aduse din pepinierele Rusiei și ale unor state din [NUME_REDACTAT]. Aceste parcuri s-au păstrat până în prezent conținând specii ce și-au păstrat bine vitalitatea; Picea engelmana, Pinul strob, Bradul de Caucaz, Gingho biloba, Nucul negru, Stejarul roșu și alb, Henomeles suspensa, Cercis etc.
În aceeași perioadă, ca urmare a cererii în creștere de puieți fructiferi și decorativi în Basarabia iau ființă primele pepiniere pomicole: cea din satul Caterinovka (Bâcovăț), orașul Tighina și cea din Soroca (pepeniera "Ecou"), toate datând cu anii nouăzeci ai secolului trecut. Fiecare din aceste pepeniere creșteau nu numai pomi fructiferi, dar și arbori și arbuști decorativi, preponderent exotici. Spre exemplu pepiniera din Bâcovăț realiza aproximativ 80 de specii, forme și hibrizi de arbori și arbuști dintre care putem menționa: Betula verucoza f. "Purpurea", Catalpa mare f. "Purpurea", Sofora f. "Piramidalis", Henomeles japonez, f. "Aurea-variegatum", și "Purpurea", Dasiphora fructicoza, o mulțime de specii de Liliac, etc.
Un rol nu mai puțin important în îmbogățirea asortimentului floristic al Basdarabiei atât în pomicultură, cât și în horticultura peisajeră de la începutul sec. XX l-a avut și pepiniera din orașul Soroca "Ecou", care creștea, pe lângă soiurile de viță-de-vie și pomi fructiferi, un număr enorm de specii, forme și hibrizi de arbori și arbuști forestieri, circa 400 de specii, dintre care: 40 de conifere și specii veșnic verzi, 164 de specii, forme și hibrizi de foioase, 170 de specii, forme și hibrizi de arbuști și liane decorative și un număr mare de specii, forme și soiuri de liliac și trandafiri ("ECO" 1914). Merită de menționat faptul, că din cele 170 de specii, forme și hibrizi de arbuști decorativi în prezent lipsesc sau s-au păstrat în exemplare unice circa 130 dintre care: Socul negru f. "Plena", Henomelesul japonez, 6 forme de Ribes sanguineum, Prunus spinosa f. "Plena", etc…
Pepinierele în cauză, dar îndeosebi cea de la Bâcovăț furniza arbori, arbuști și liane decorative pentru crearea spațiilor verzi din Chișinău, ni-l demonstrează atât exemplarele seculare din parcul "Ștefan cel Mare" cât și de pe unele artere de circulație, scuaruri și instituții științifice din zona centrală a orașului. Faptul este confirmat și de lucrarea d-lui Moiseev I. (horticultorul orașului) din 1915 "Cac posaditi u sebea nebolișoi parc; cachie vîbrati dlea ătogo porodî dereviev, custarnicov" în care se face o generalizare a aclimatizării multor specii exotice și se întocmește o listă de specii de arbori, arbuști și liane pentru a fi folosite în crearea spațiilor verzi din Basarabia, o mare parte din ele stând la baza înverzirii municipiului Chișinău.
După unirea Basarabiei cu România, în 1918, legăturile cu URSS fiind întrerupte, principala sursă de îmbogățire a structurii specifice a dendroflorei mun. Chișinău devin instituțiile de domeniu din Țară și din Europa. În această perioadă accentul se pune pe speciile autohtone.
În timpul celui de-al doilea război mondial o mare parte din spațiile verzi ale orașului au fost deteriorate, iar altele distruse definitiv cum s-a întâmplat cu parcul din cadrul școlii pomicole.
Odată cu ocuparea Basarabiei de către [NUME_REDACTAT] și crearea RSSM, orașul Chișinău devine capitala acesteia, impunându-se ca centru politic, economic și cultural al republicii. Anume în această perioadă se intensifică crearea spațiilor verzi a orașului, precum și activitatea multor pepiniere silvice. La intersecția anilor cincizeci-șaizeci începe construcția Grădinii botanice (parcul dendrologic de astăzi) și a parcului "[NUME_REDACTAT]". Cu toate acestea inventarierea din 1951-19534 de către Gusev D. declară nesatisfăcătoare starea spațiilor verzi din mun. Chișinău. În momentul inventarierii în parcurile și scuarurile de uz general se aflau 8439 de arbori, 2726 de arbuști și 2464 metri de gard viu, iar pe străzile orașului sunt menționați 23148 de arbori. Principalele specii de pe arterele de circulație ale orașului sunt Robinia, care constituia 41,2%, Arțarul american – 19,3%, Ulmii – 16,7%, Paltinul de câmp – 7,6%, Teii – 3,1% (preponderent Teiul argintiu), coniferele – doar 0,3%. Vitalitatea acestora în majoritatea cazurilor lasă de dorit. În parcul "Ștefan cel Mare" predomina Ulmii cu 34%, apoi Arțarii cu 17%, Robinia – 15%, Teii – 5%, coniferele dețineau 6%, fiind reprezentate de Biota, Pin și Ienupăr de Virginia. În parcul Catedralei predomina Ulmii cu 72%, Robinia cu 15% și Arțarii cu 5%.
Pe la sfârșitul anilor cincizeci începe construcția parcului-dendrariu de pe lângă institutul de vinificație (parcul Vieru), care la ora actuală este cel mai bogat din Chișinău din punct de vedere al numărului de taxoni. Acest parc păstrează specii rare precum: Molidul canadian și Molidul canadian f. "Conica", Bradul, Bradul argintiu, Gymnocladus dioicus, Ficus, Aesculus carnea, Castanul porcesc f. "Boumani", Castanul bun, Moșmolul, Glădița f. "Elegantissma" etc.
Tot în acești ani se desfășoară și construcția parcului "Stăuceni" din preajma orașului, cu o dendrofloră la fel de bogată ca și a parcului "Vieru", numărând 128 de taxoni, printre care putem menționa: Molidul înțepător f. "Atriviridis", Molidul canadian, Chiparosul de California, Iunuperus drupaceae, Pinul flexibil, Arborele de plută, Fagul, Maclura, [NUME_REDACTAT], Hydrongea paniculata, Rodotipos keroid, etc… Acest parc este cel mai bogat în specii conifere, ele reprezentând 20 de taxoane, ceea ce constituie 14% din total. Principalele centre de furnizare a speciilor introducente pentru aceste parcuri la acea perioadă erau [NUME_REDACTAT] din Moscova, cea din Kiev, cea din Ialta și parcul dendrologic "Trosteaneț".
În 1960-1961 a fost elaborat primul proiect complet al zonei verzi a orașului Chișinău de către Institutul de proiectări "Agrolesproiect" din Moscova, fiind aprobat de către Consiliul de Miniștri al RSSM și de către comitetul executiv orășenesc. În baza unei hotărâri a organelor de stat, Direcției principale a gospodăriei silvice de pe lângă Consiliul de miniștri îi sunt transmise în anii 1961-1962, 1681 ha de terenuri din jurul orașului Chișinău pentru a fi plantate și pentru a crea o rețea complexă de parcuri silvice în preajma municipiului. Pentru realizarea acestor lucrări a fost creată [NUME_REDACTAT] Chișinău.
În anii 1962-1965 pe aceste terenuri se efectuează și un volum enorm de plantări, fiind create concomitent următoarele parcuri silvice: "Butoiaș", "Petricani", "Lunca gâștei", "[NUME_REDACTAT]", "Râșcani", "Moldexpo", "Pruncul", "[NUME_REDACTAT]", "M. Sadoveanu", "Buiucani", "Muncești". În 1968, ca urmare a încheierii creării rețelei de parcuri silvice ele sunt transmise spre gospodărire [NUME_REDACTAT] Verzi a orașului Chișinău.
Tot în această perioadă (1962-1963) începe construcția parcului "Alunelul" din cartierul Buiucani, a parcului "[NUME_REDACTAT]" pe teritoriul așa-zisului pasaj "Dolina roz" din cartierul Botanica a municipiului Chișinău.
În baza hotărârii Consiliului de Miniștri al RSSM din 17 iulie 1967 "O merah sozdania blagoistroenîh zon otdîha dlea trudeașcihsea goroda Chișineva" lângă orășelul Vatra din preajma orașului Chișinău începe construcția parcului "Vatra" cu o suprafață de 144 ha. În anul 1969 pe baza parcului silvic "Râșcani" cu o suprafață de 87 ha începe construcția parcului "M. Sadoveanu" și a parcului pentru copii "Râșcani" cu suprafața de 3 ha, inițial având drept specie de bază Ulmul de Turkestan, care a fost defrișat, înlocuindu-se cu alte specii și forme de arbori și arbuști decorativi.
La începutul anilor optzeci (1971) pe teritoriul vechii școli de vinificație din sectorul Botanica începe construcția parcului "Sarmisegetuza", plantările fiind efectuate în majoritate cu puieții parcului-denedrariu din capitală. Inițial aici predominau arbori de Soforă, Ulm, Robinie, Gladiță și Plop. Astăzi parcul numără 63 de specii și forme de arbori și arbuști. În 1972 începe construcția ultimului parc – "La izvor" pe o suprafață de 203 ha, care încă nu a luat sfârșit.
La rețeaua spațiilor verzi a orașului Chișinău contribuie și plantațiile de pe lângă clădirirle locative și cele de pe arterele de circulație. Majoritatea blocurilor locative din oraș la momentul dării în exploatare sunt însoțite de mici terenuri de odihnă în care un rol important îi revine zonei verzi, aceasta, creând o legătură armonioasă cu perdelele forestiere situate de-a lungul autostrăzilor. În comparație cu 1952 componența specifică a acestui tip de înverzire s-a ameliorat. Conform datelor d-lui И.Д. Гyceв la 01.10.1952 plantațiile de-a lungul străzilor conțineau 23148 de arbori și arbuști, iar la 01.06.1995, conform datelor AGSV Chișinău cifra e de 76600 de arbori și arbuști. D-nul И.Д. Гyceв menționa folosirea în cadrul acestor plantații a circa 50 de specii și forme, însă numai 10 din acestea se întâlnesc în număr mai mare de 200. Componența acestor spații verzi o constituiau: Robinia pseudeacația – 41,2%, Arțarul american – 19,3%, Ulmii – 16,7%, Paltinul de câmp – 7,6%, Teii – 3,1%, coniferele – 0,3%. Arbuștii aveau o pondere mică, atât ca suprafață, cât și ca număr de specii și forme (predomină Caragona, Lemnul câinesc și Coacăzul auriu). Astăzi în plantațiile de-a lungul străzilor sunt folosite 97 de specii (84 foioase și 13 conifere), dintre care 28 de specii autohtone, 55 de specii introducente și 14 forme, principalele fiind: Plopii (alb, piramidal, Bolle, canadian), Paltinii argintiu și francez, Platanii, Castanii, Dudul alb, Ulmii, Teii și pomii fructiferi (Cireș, Vișin, Cais), acestea din urmă predominând în jurul caselor particulare de la marginea orașului. În ultimul timp crește rapid ponderea Castanului porcesc, Platanului și a Paltinului de câmp și de munte, iar Robinia pseudoacacia fiind într-o scădere permanentă, spre deosebire de rolul de frunte ocupat altădată.
În prezent spațiile verzi ale municipiului sunt gospodărite de mai mulți agenți economici, principala instituție de stat ce are funcția să gestioneze aceste spații este [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] ale municipiului, care are în componența sa la ora actuală 11 parcuri silvice, 10 parcuri, mai multe scuaruri și spațiile verzi de-a lungul străzilor. Au un rol important în carcasa verde a municipiului și spațiile verzi cu acces limitat, cum ar fi parcurile: 1) "Vieru", "Moldexpo", "Stăuceni" (spații verzi de pe lângă instituții de învățământ și cercetare; 2) spațiile verzi de pe lângă locuințele particulare; 3) spațiile verzi cu profil specializat, cum ar fi [NUME_REDACTAT] și parcul dendrologic (fosta Grădină botanică) municipal. Spațiile verzi din această grupă sunt gospodărite de către instituțiile pe lângă care au fost create, cum ar fi cazul Institutului de vinificație (parcul "Vieru"), Institutul de Botanică ([NUME_REDACTAT]), etc. sau sunt unități economice independente, cazul parcului dendrologic municipal.
Principala sursă de material săditor pentru completarea și extinderea spațiilor verzi ale municipiului sunt pepinieriile Asociației "Victoria" din R. Moldova. La 01.06.1995 pe suprafața de aproximativ 4000 ha a spațiilor verzi ale Chișinăului creșteau 1965700 de arbori și arbuști, dintre care 1294700 arbori și 671000 arbuști (AGSV Chișinău).
Unei persoane din municipiu la 01.04.1989 îi revenea 53,32 m.p. de spații verzi, în 1994 – 57,9 m.p., în 1995 – 54,1 m.p., iar în 1996 – 53,3 m.p.
Dat fiind faptul trecerii parcurilor silvice în zona intravilană a municipiului, este actuală problema creării unei noi rețele verzi extravilane prin preluarea de noi teritorii cu sau fără vegetație forestieră, cu împădurirea acestora ulterioară, pentru extinderea suprafeței spațiilor verzi și mărirea gradului de înverzire a municipiului.
În concluzie, e de menționat faptul că dezvoltarea spațiilor verzi Chișinău în particular, cât și a celor urbane și rurale din întreaga republică a evoluat în strictă dependență de astfel de lucrări în întregul spațiu sovietic. Deaceea v-om menționa unele lucrări științifice din acest domeniu publicate, care au contribuit esențial asupra direcției dezvoltării spațiilor verzi în spațiul sovietic: П. Лапин (1959, 1961, 1963, 1967, 1971, 1974); П. Лапин, C. Cиднeва (1973), : П. Лапин, p.a. (1975), Л. Mашинcкий (1948, 1950, 1951, 1953, 1960, 1963, 1973), A. Гypcкий (1955, 1957), Э. Якyшина (1969, 1975, 1980, 1982), A. Чаxoвcкий (1965), H. Базилeвcкая (1958, 1960, 1964), Б. Балкoвcкий (1964), Л. Apyтюнян (1965, 1970), A. Бy (1964, 1971), И. Заливcкий (1951), Л. Залeвcкая (1953), Л. Pyбцoв (1954, 1977), Л. Зyбкyc, p.a. (1962), Г. Заицeв (1962), etc., lucrări ce au jucat un rol important în studierea condițiilor staționale orășenești, și acțiunea acestora asupra creșterii și dezvoltării plantelor lemnoase. Deasemenea au avut loc cercetări serioase asupra particularităților biologice și ecologice a unor specii sau genuri în parte în noile condiții de viață orășenești, cum ar fi studiile asupra Teiului (Гpoxoльcкая, 1950, 1951, 1963), Molidului (Aбpамашвили, 1956), Spireea (Лyнeва, 1959), Arțarului (Pаcтopгyeв, 1960), Ulm de câmp (Ганeнкo 1960), Philadelphus (Гаeвcкая, Эceнoва, 1974), Platan (П. Tаpгoн), etc… Din cercetări asupra solurilor orășenești putem menționa publicațiile d-lor Л. Зeмляницкий (1963), A. Бy (1964), C. Кoчанoвcкий (1964), B. Зeлeнкoв (1964), И. Гаитимypoв, Ф. Башиpoва, (1964), Г. Жepeбцoва (1976), etc…, și studii privind rezistența plantelor lemnoase la diferite substanțe noxe – H. Кpаcинcкий (1950), З. Гаeвая (1962), B. Hикoлаeвcкий (1969, 1979), B. Aнтипoв (1957, 1970), Г. Илькyн (1971), H. Гeткo (1972), Ю. Кyлагин (1974), И. Илюшин (1953), B. Глyxoв (1971), etc… Toate aceste lucrări și multe altele, au contribuit esențial asupra concepției dezvoltării spațiilor verzi.
Capitolul III
Structura și diversitatea dendrofloristică
a spațiilor verzi [NUME_REDACTAT] efectiate de noi în anii 1988-1996, au inclus aproape toate componentele spațiale ale zonei verzi, cu excepția colecțiilor [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și a unor străzi și scuaruri, îndeosebi în zonele noi ale urbei. Structura și diversitatea specifică pe unități de spații verzi constatată în urma cercetărilor este redată în anexa 1, tabelul 3.2. și diagrama 1. Conform datelor obținute, putem afirma că cel mai bogat parc al municipiului din punct de vedere dendrofloristic este parcul "Vierul" cu o suprafață de 14 ha și un număr de 145 taxoni. Unii din acești taxoni se întâlnesc numai în acest parc sau în alte câteva parcuri cum ar fi "Stăuceni" și "Moldexpo". Dintre acestea putem menționa: Picea pungens f. "Pendula", Picea glauca f. "Conica", Abies alba, Abies concolor, Abies balsamea, Gymnocladus dioicus, Crataegus submollis, Gleditsia triacanthos f. "Elegantissima", Ficus carica, Celtis australis, Aesculus carnea, Aesculus hipocastanus f. "Baumanii"; Castanea sativa, Maclura pomifera, Amygdalus comunis, Mespilus germanica, Fraxinus ornus, Sorbus torminalis, Amorpha fruticosa, Cornus mas, Iaburnum alpinum, [NUME_REDACTAT], Buddleia alternifolia, Deutzia scabra și Deutzia scabra f. "Plena", Salix rosmarinifolia, Cotoneaster horisontales, Colutea arborescens, Securinega suffruticosa, Fontonezia fortunei, [NUME_REDACTAT], Jucca filamnetosa și Aristolochia macrophylla. Acest parc împreună cu parcul "Stăuceni" sunt cele mai bogate unități de spații verzi în forme decorative, unele din acestea întâlnindu-se numai în aceste parcuri.
Un alt parc, – al doilea la număr ca diversitate dendrofloristică (128 taxoni), este parcul din preajma mun. Chișinău situat în curtea Colegiului de Vinificație din orașul Stăuceni. Acest parc, concomitent cu numărul mare de taxoni prezenți se mai manifestă și prin cel mai mare număr de conifere (28 taxoni) și 15 forme decorative ca și în parcul descris anterior. Din conifere prezente numai aici putem menționa Picea pungens f. "Atriviridis", Picea glauca, Abies pinsapo, Chamaecyparis lawsoniana, Larix silibirica, Iunuperus drupacea, Pseudotsuga glauca, Libocedrus decurrens, Pinus flexilis, Taxus canadensis, Taxus bacata f. "fastigiata" și Thuja occidentalis f. "Globosa".
Un bogat asortiment de plante lemnoase este prezent de asemenea în parcurile "Moldexpo" (116 tax.), "Ștefan cel Mare" (109 tax.), "[NUME_REDACTAT]" (103 tax.), "[NUME_REDACTAT]" (91 tax.) și "[NUME_REDACTAT] " (90 tax.). Un număr mai mic de specii și forme decorative, dar relativ suficient este prezent în parcurile "Alunel" (75 tax.), "La izvor" (71 tax.), "Vatra" (72 tax.), "Sarmisegetuza" (63 tax.) și "M. Sadoveanu" (60 tax.). Cel mai sărac, din punct de vedere al compoziției taxonomice dintre parcurile orășenești este parcul pentru copii "Râșcani", care numără doar 44 specii și forme decorative, dintre care 40 foioase și 4 conifere (Picea abies, Pinus nigra, Junuperus comunis f. "Hibernica" și Thuja occidentalis). Toți taxonii sunt reprezentați de 9 specii autohtone, 32 introducenți și 3 forme decorative.
În parcurile silvice, care sunt prezentate în anexa 1 și diagrama 1 într-un singur bloc, se întâlnesc 90 de taxni. Analizând însă structura dendrofloristică a fiecărui parc silvic în parte (tab. 3.1) se constată că cel mai bogat numeric este parcul silvic "[NUME_REDACTAT]" cu 47 taxoni, fapt ce se explică prin plantările în grupuri din ultimii 5 ani. Celelalte parcuri silvice sunt mai sărace din punct de vedere taxonomic, fapt explicabil de asemenea prin funcționalitatea acestora la momentul
creării – păduri-parc și alte păduri de intensitate funcțională foarte ridicată (păduri situate pe terenuri cu substraturi litologice foarte vulnerabile, eroziuni și alunecări, etc…). Odată cu trecerea acestor păduri-parc în zona verde intravilană a municipiului, este necesară refacerea unor arborete, prin introducerea de noi specii și forme decorative adecvate condițiilor staționale, reieșind din schimbul de accente a categoriei funcționale a acestor arborete: din arborete cu principala funcție de protecție a solului, în arborete cu funcția de recreare și protecție a solului.
Spațiile verzi de-a lungul arterelor de circulație și în scuaruri sunt prezente prin 103 specii de plante lemnoase. Acest număr mare de specii și forme decorative se datorează în mare măsură scuarurilor pe lângă [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT]. Pe arterele de circulație domină în deosebi speciile de arbori: Platanus acerifolia, Aesculus hipocastanum, Populus piramidalis și P. canadensis, Robinia pseudoacacia, Ulmus laevis, Ulmus caprifolia, Ulmus pumila, Cerasus vulgaris, Gleditsia triacanthos, Acer platanoides și A. pseudoplatanus, Tilia argentea, Fraxinus viridis și F. excelsior, arbuști (Ligustrum vulgaris, Symphoricarpos albus, Syringa vulgaris, [NUME_REDACTAT], Forsithia intermedia, Buxus sempervirens); liane (Vitis vinifera, Parthenocissus quinquifolia și Clematis vitalba); forme decorative (Junuperus comunis f. "Hibernica", Robinia pseudoacacia f. "Umbraculifera" și "Piramidalis", Querqus robur f. "Fastigiata", Morus alba f. "Pendula" și "Piramidalis, Fraxinus ecxelsior f. "Pendula").
O altă familie dominantă în spațiile verzi municipale prin diversitatea taxonomică este fam. Fabaceae, reprezentată de 11 genuri, 15 specii și 8 forme decorative, dintre care 15 arbori, 6 arbuști și2 liane. Cele mai frecvente plante lemnoase din Fabaceae în spațiile urbei sunt speciile și formele de Robinia (Robinia pseudoacacia și formele "Piramidalis" și "Umbraculifera"), Gleditsia (Gleditsia triacanthos și forma "Intermeris") și Sophora japonica și formele "Globosa" și "Pendula". Din cele "rare" și "foarte rare" răspândite putem , menționa specii ca Cercis canadiensis și [NUME_REDACTAT], Gymnocladus dioicus și Colutea arborescens.
Dintre familiile ce dispun de o pondere taxonomică substanțială în spațiile urbei pot fi menționate familiile Pinaceae (28 tax.), Cupresaceae (16 tax.), Ulmaceae (10 tax.), Tiliaceae (3 tax.), Salicaceae (16 tax.), Oleaceae (11 tax.), Moraceae (10 tax.), Iuglandaceae (5 tax.), Fagaceae (7 tax.), Caprifoliaceae (10 tax.), Betulaceae (5 tax.), Berberidaceae (5 tax.), Saxifragaceae (10 tax.) și Aceraceae (11 tax.). Numai printr-un singur taxon familiile Ginkgoaceae (Ginkgo biloba), Araliceae (Hedera helix), Aristolochiaceae (Aristolochia macrophylla), Ericaceae (Rhododendron ponticum), Eucomminaceae (Eucommia ulmoides), Euphorbiaceae (Securinega suffruticosa), Magnoliaceae (Liriodendron tulipifera), Polygonaceae (Polygonum boldschuanica) Ramunculaceae (Clematis vitalba), Simarouvaceae (Ailanthus altissima), Sapindaceae (Koelreuteria paniculata) și Staphyleaceae (Staphylea pinata).
Deși în totalitate la formarea spațiilor verzi s-a folosit un număr mare de specii și forme, repartizarea acestora în unitățile verzi este foarte neuniformă. S-a constatat că cea mai mare diversitate de plante lemnoase se întâlnește în spațiile verzi cu acces limitat, precum sunt parcurile dendrologice ale unor instituții științifice (parcurile "Vieru", "Stăuceni", "Moldexpo") și în unele spații verzi cu acces nelimitat, cum ar fi [NUME_REDACTAT] "Ștefan cel Mare", parcul "[NUME_REDACTAT]" și în unele scuaruri (scuarurile [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT]). Anume în aceste unități și sunt concentrate majoritatea absolută a taxonilor de plante lemnoase foarte rare și rare. Din totalul de 275 specii și forme, 153 taxoni (56%) sunt răspândite "foarte rar", 44 taxoni (16%) "rar", 78 specii și forme (28%) sunt "frecvente". E de menționat faptul, că speciile și formele decorative identificate numai în spațiile verzi cu acces limitat, sunt plante cu statut corologic "fparte rare", cele identificate numai în spațiile verzi cu acces nelimitat în fond de asemenea sunt "foarte rare" (89%). Taxonii răspândiți în ambele tipuri de spații verzi aparțin la trei categorii corologice: "foarte rare (32%), "rare" (22%) și "frecvente" (46%) (tab. 3.3.). Această situație se explică prin utilizarea în ultimii 15-20 ani a taxonilor noi propuși pentru refacerea dendrofloristică doar a câtorva parcuri și scuaruri, cum ar fi parcurile "Grădina publică Ștefan cel Mare", "[NUME_REDACTAT]" și scuarurile de pe lângă [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT].
condițiile de viață urbane prin gradul înalt al longevității lor, vitalității și reproductivității sexuale. Dintre acestea putem menționa următoarele specii și forme: toate formele de Picea pungens, Iunuperus virginiana, Iuuperus sarjentii, Chamaecyparis lawsoniana, Abies pinsapo, Abies normandiana, Picea glauca, Libocedrus decurens, Pseudotsuga glauca, Pinus strobus, speciile de Taxus, formele de Thuja occidentalis, formele de Robinia pseudoacacia, Gymnocladus dioicus, Crataegus prunifolia, Crataegus submolis, Celtis occidentalis, [NUME_REDACTAT], Aesculus carnea, Aesculus hipocastanum f. "Baumanii", Maclura pomifera, Nespilus germanica, Koelreuteria paniculata, Acer monspessulanum, Acer negundo f. "Eureo-variregatum", Juglaus nigra, Juglans sieboldiana, Juglans cinerea, Persica vulgaris, Broussonetia papyrifera, castanea sativa, Fraxinus ornus, Sorbus aria, Sorbus quercifolia, Rhus tuphina, Liriodendron tulipifera, Cercis canadensis, Cercis siliquastrum, Padus pensilvanica, formele "Inermis" și "Piramidalis" de Morus nigra, formele "Umbracalifera" și "Piramidalis" de Morus alba, Phellodendron amurense, formele "Columnaris", "Pendula" și "Globosa" de Sofora japonica și Quercus robur f. "Fastigiata" din arbori; din arbuști ca: Amorpha fruticosa, Laburnum alpinum, [NUME_REDACTAT], Buddleia alternifolia, Weigela preaecox, Cerasus glandulosa, Hubiscus syriacus f. "Totus alba", Deutzia scabra și forma sa "Plena", Cornus alba, Amelanchier ovalis, Ptelia trifoliata, Rodotypos kerrroides, Securinega suffruticosa, Syringa josikaeae, Fontonesia fortunei, Philadelphus lemuanei, Chaenomeles superba, Exochorda albertii, Berberis julianae, Spartium junceum, și din liane – Parthenocisus quinquifolia, Celastrus flagellaris, Wisteria chinensis, Wisteria frutescens și Aristolochia macrophylla. Menționăm faptul, că și unele specii autohtone cu un înalt grad de decorativitate sunt prezente în înverzirea orașului foarte slab. Aici ne referim la Betula oycoviensis, Fagus silvatica, Carpinus betulus, Quercus pubescens, Quercus petraea, Salix acutifolia, Salix rosmarinifolia, Acer compestre, Sorbus torminalis, Staphylea pinnata, Rhamnus cathartica, Cerasus fruticosa, Corylus avelana, Cerasus mahaleb, Cerasus vulgaris și forma "Umbraculifera", Viburnum lantana, Frangula alnus, Berbaris vulgares f. "Atropurpurea".
Utilizarea cât mai largă la crearea spațiilor verzi a întregii diversități de specii și forme din flora autohtonă în deosebi, și a introducenților ce și-au demonstrat viabilitatea în condițiile mun. Chișinău făcând parte deja din vegetația forestieră a spațiilor verzi sau aflându-se în colecțiile [NUME_REDACTAT] ori a [NUME_REDACTAT] municipal trebuie să constituie principala preocupare a specialiștilor în spații verzi. E de remarcat, nu în ultimul rând și avantajele arboretelor mixte față de cele pure: ele sunt cu mult mai rezistente la poluanți; mai puțin atacate de boli și vătămători; sunt mai eficiente în procesul de curățire a atmosferei de diferite substanțe nocive și mai efective în formarea și ameliorarea structurii solului; au o creștere mai bună și în ansamblu o decorativitate mai înaltă. Deasemenea precizăm, că în condiții extremale de existență, și anume în timpul secetelor, antagonismul speciilor se intensifică enorm. Deaceea cenozele mixte de specii și forme științific și practic neargumentate în condiții orășenești dispun de un grad scăzut de vitalitate și longevitate.
În urma cercetărilor noastre am constatat că structura, compoziția specifică și intraspecifică a plantelor lemnoase din spațiilor verzi Chișinău s-a completat pe parcursul ultimilor 40 ani numai cu 79 de taxoane. În patru decenii componența specifică a spațiilor verzi orășenești s-a îmbogățit neînsemnat chiar dacă suprafața acestora a crescut esențial de la 21 la 3445 ha. Totodată, în ultimii 10 ani, în mun. Chișinău se constată o descreștere a suprafeței acoperite cu vegetație (vezi tab. 3.4.). Această tendință se manifestă îndeosebi în spațiile verzi a rețelei de circulație (bulevarde, șosele și străzi) – de la 766 ha în 1988 la 649 ha în 1995; și în scuaruri – de la 161 ha în 1988 la 127 ha în 1995. În urma efectuării în 1996 a amenajamentului silvic a parcurilor-pădure urbane, s-a constatat aceleași tendință: de la 1267 ha în 1986 (cu excepția parcului silvic din Vadul lui Vodă) la 1199,8 ha în 1996. Acest fapt se datorează în mare parte atât construcțiilor ilegale (garaje, case de locuit, etc…) sau cu aprobarea organelor municipale a cafenelelor, barurilor, parcărilor auto și stațiunilor PECO în scuaruri, cât și tăierilor ilicite a perdelelor verzi de-a lungul căilor de circulație, îndeosebi la marginea municipiului.
Capitolul IV
ANALIZA FITOGEOGRAFICĂ ȘI BIOECOLOGICĂ A SPECIILOR UTILIZATE LA FORMAREA SPAȚIILOR VERZI URBANE
4.1. Elemente fitogeografice și reprezentativitatea acestora în cadrul spațiilor verzi
Conform datelor indicate în capitolul III (anexa 1) la crearea spațiilor verzi au fost folosite 275 de specii și forme decorative de plante lemnoase arealul cărora cuprinde diverse zone geografice ale planetei. Pentru a determina și analiza mai corect caracterul implicării prin speciile sale a diferitor zone geografice la formarea zonei verzi urbane în dependență de areal, aceste specii au fost repartizate în 7 elemente fitogeografice (tabelul 4.1.1.).
Datele privind arealul de răspândire a speciilor în cadrul spațiilor verzi au fost preluate din diferite surse științifice, precum Flora URSS, 1934-1961; Derevia i custarnichi SSSR, 1942-1962; Derevia i custarnichi Moldavii, 1957-1968; Derevia i custarnichi dlea ozelenenia v Moldavii, 1974; Dendrologie, Negulescu N, 1957 și altele. Analiza zonelor geografice de proveniență a speciilor cu arealul de răspândire în fosta URSS a fost efectuată în baza raionării folosite în Flora URSS, iar a raioanelor de răspândire a introducenților în volumul 8 al aceiași lucrări ( Flora URSS, 1952, vol. 8, Socolov, Sveazeva, 1965 ).
Repartizarea pe grupe a speciilor de proveniență din America de Nord s-a efectuat conform raionării fitogeografice a acestui continent ( Boli, 1948 ). Acest continent include în clasificarea noastră 4 zone geografice, și anume : America de Nord – cu specii ce au arealul de răspândire pe întreg continentul; Nord și [NUME_REDACTAT] de Nord; [NUME_REDACTAT] de Nord și Estul și [NUME_REDACTAT] de Nord care prezintă o zonă foarte bogată în specii forestiere și bine reprezentată prin exponenții săi în spațiile verzi ale municipiului Chișinău.
Elementul "Euroasiatic" este reprezentat prin 8 specii dintre care 6 de foioase și 2 de conifere. Acest grup include: Pinus silvestris, Iuniperus sabina, Elaeagnus angustifolia, Cotoneaster melanocarpa, Dasiphora fruticosa, Frangula alnus, Prunus spinosa, etc… Majoritatea acestor specii
constituie categoria celor "rare" și "frecvente" cu excepția a două specii și anume: Dasiphora fruticosa și a Frangula alnus care intră în categoria "foarte rare".
Grupul geofloristic "European" este printre cei mai reprezentativi și include 33 de specii ce constituie 16% din total. În acest grup domină speciile de foioase care enumără 27 de unități (82%). Coniferele includ numai 6 taxoni (18%). În dependență de forma vitală elementul european este reprezentat de 19 arbori (58%) și 14 arbuști (42%), dintre care putem menționa: Pinus nigra, Abies alba, Larix decidua, Sorbus aria, Cornus sanguinaea, Cornus mas, Corylus avelana, Laburnum anagyroides, Philadelphus coronarius, Lonicera xylosteum, etc… Speciile din acest element sunt în egală măsură prezentate de arbori și arbuști și ca mod de răspândire sunt în majoritatea cazurilor
menționate la categoriile "rare" și "frecvente".
Grupul "European-Caucazian" include speciile cu arealul natural în Europa, Crimea și Caucaz, și include 41 specii, dintre care 39 foioase și 2 specii de conifere: Betula pubescens, Populus nigra, Salix fragilis, Salix acutifolia, Vibyrnum opulus, Padus racemosa, Hippophaie rhamnoides, Hedera helix, Taxus bacata, Cerasus avium, Crataegus monogyna, Fraxinus exelsior, Quercus petreae, Quercus robur, Sorbus aucuparia, Sorbus torminalis, Ulmus caprinifolia, Clematis vitalba, etc… Acest grup este al treilea ca număr de specii utilizate în înverzirea municipiului dintre care 27 arbori, 11 arbuști și 3 liane. Din aceast grup fac parte preponderent specii ce se întâlnesc „rar” și „frecvent”, dar există și exemplare, care ca mod de răspândire se întâlnesc "foarte rar", cum ar fi: Taxus bacata, Quercus petreae, Sorbus torminalis și Fagus silvatica.
Grupul "Caucazian-Centralasiatic" este reprezentat în spațiile verzi urbane prin 13 specii (12 foioase și o specie de conifere): Cydonia oblonga, Mespilus germanica, Tilia argentea, Exochorda albertii, Ligustrum vulgaris, Rhododendron ponticum, Rosa canina, etc… Acest grup include și unele specii care se întâlnesc în spațiile verzi ale orașului "foarte rar", dar care s-au adaptat deja la condițiile de viață locale și prezintă interes decorativ deosebit. Din aceste specii putem menționa: Mespilus germanica, Rhododendron ponticum, Exochorda alberii și Celtis australis.
Elementul "Caucazian-Mediteranian" este constituit din 16 taxoni: 15 foioase și o specie de conifere, prezentat de 9 arbori și 7 arbuști. Complexul dat prezintă interes prin faptul, că include un număr important de specii din categoria "rare" și "foarte rare": Castanea sativa, Quercus pubescens, Cercis silignastrum, Ficus carica, Colutea arborescens și Spartium junceum. Majoritatea lor manifestă viabilitatea înaltă în condițiile locale și sunt nemotivat adesea ignorate la crearea spațiilor verzi, cu atât mai mult că unele din ele sunt autohtone și longevive.
În grupul "Estasiatic" au fost incluse un număr de 44 specii și după gradul de reprezentativitate în spațiile verzi ocupă locul doi (după cel Nordamerican). El include 41 specii foioase și 3 specii de conifere. În dependență de biomorfe el enumără 15 arbori, 27 arbuști și 2 liane. O parte din aceste specii cresc în zona munților subtropicali – Catalpa ovata, Rosa multiflora, Morus alba, Buddleia davidii, etc… Deasemenea, din acest grup se poate menționa și alte specii ca: Iuniperus serjentii, Phelodendron amurensis, Brousonetia papurifera, Koelreuteria paniculata, Cerasus glandulosa, Weigela placcox, Celastrus flagelaris, Securinega suffruticosa, Ginkgo biloba, Persica vulgaris, Eucomia ulmoides, Salix matsudana, Fontonesia fortunei, Chaenomeles japonica, Wisteria sinelisis, Deitzia scabra etc… Multe specii din cele enumerate mai sus sunt incluse în categoria celor "rare" și "foarte rare", și se întâlnesc în spațiile verzi cu acces limitat, chiar dacă s-au recomandat suficient de bine în condițiile de creștere urbane. Acest grup este dominat de arbuști care reprezintă 27 taxoni (61%), iar împreună cu lianele alcătuiesc 29 taxoni (66%), ceea ce reprezintă 2/3 din total.
Grupul "Nordamerican" este format din 49 taxoni, dintre care 35 foioase și 14 conifere, reprezentate la rândul lor prin 35 arbori, 10 arbuști și 4 liane. Este cel mai bogat grup în liane, ele reprezentând 44% din totalul folosit în înverzirea municipiului. Ca reprezentanți ai acestui grup îi putem menționa pe: Wisteria frutescens, Partenocisus quinauifoloa, Campsis radicans, Aristolochia macrophyla, Mahonia aquifolia, Iuca felamentosa, Pinus flexilis, Taxus canadiensis, Chamaechyparis lavsoniana, Maclura pomifera etc… Menționăm faptul, că din acest element fac parte și 2 din cele 6 specii veșnic verzi care împreună cu Buxus semperverens sunt cele mai frecvente în spațiile verzi din această categorie de specii. Multe specii au o răspândire largă în înverzirea orașului, și anume: Simphocarpos albus, Philadelphus latifolius, Fraxinus viridis, Populus canadiensis etc…
În cadrul elementului fitogeografic "Nordamerican", putem delimita și unele subelemente, cum ar fi: "Nord-Nordestic", "Sud-Sudestic" și "Pacifico-Nordamerican".
În primul subelement ( "Nord-Nordestic" ), sunt incluse specii valoroase sub aspect decorativ ca: Thuga occidentalis, Pinus strobus, Abies balsamea, Picea glauca, Quercus rubra, Padus virginiana, Padus pensylvanica, Padus serotina etc… Numeric aceast grup este reprezentat de 9 specii, dintre care 4 foioase și 5 conifere, incluzând 8 arbori și un singur arbust.
Al doilea subelement din elementul fitogeografic "Nordamerican" – "Sud-Sudestic" a Americii de Nord cuprinde 17 specii: 15 foioase și 2 conifere, dintre care arborii constituie 15 taxoni (80%) și arbuști numai 2 (20%). Acest subgrup de specii se evidențiază prin unele specii frecvente în spațiile verzi, cum ar fi: Gleditsia triacanthos, [NUME_REDACTAT], Acer saccharicum, ambele speci de catalpă, Acer negundo, Phisocarpus opulifolia și altele mai puțin frecvente ca de exemplu: Rubus odoratus, Iuniperus drupacea, Iuglans cinerea – "foarte rare" și Iuniperis virginiana, Aronia melanocarpa, Amorpha fruticosa, Ptelia trifoliata – "rare".
Ultimul subelement ("Pacifico-Nordamerican") include 5 specii, importante fiind patru dintre ele și anume: Pseudotsuga glauca, Picea pungens, Libocedrus decurens și Abies concolor, specii de o valoare deosebită pentru aspectul decorativ al spațiilor verzi.
Reieșind din cele expuse anterior, putem concluziona că, cel mai reprezentativ grup de elemente fitogeografice, este grupul "European-Caucazian" explicația fiind condițiile staționale și climaterice mai similare celor din zona cercetată. Totodată, sub raport decorativ și a capacității de adaptare la noile condiții de viață prezintă un interes deosebit și celelalte elemente fitogeografice ca potențiale surse de material săditor.
4.2. Particularitățile biologice a speciilor în dependență de proveniență geografică
4.2.1. Termenul și durata vegetației
În baza cercetărilor efectuate s-a constatat că durata de vegetație a întregului asortiment folosit în înverzire este de 262 zile. Repartizarea plantelor forestiere în grupuri fenologice în dependență de termenul de vegetație este reprezentată în tabelul 4.2.1.1.
În urma acestei clasificări, toate speciile forestiere și formele decorative a acestora, cu excepția celor veșnic verzi, au fost încadrate în 8 grupuri fenologice.
Primul grup fenologic "Timpuriu-Timpuriu" își are începutul vegetație până la 25 martie și sfârșitul până la 15 octombrie. El include 10 taxoni și are ca reprezentanți genul Tilia, cu (excepția Tilia argentea), Cerasus avium, Aronia melanocarpa. Cornus mas, Rosa canina etc…
Grupul fenologic "Timpuriu-Mediu" își are termenul de vegetație 25 martie – 16.X-5. XI și este unul dintre cel mai numeros (constituie 20% din total). Include reprezentanții florei autohtone ca Betula oyicoviensis, Cerarus vulgaris, Acer platanoides, Tilia argenrea, Ulmus laevis, Ulmus caprinifolia și introduscenții – Padus virginiana, Caragana arborescens, Cerasus glandulosa, Cerasus tomentosa etc. Acest grup este cel mai bogat în specii autohtone, majoritatea fiind incluse în categoria "frecvent".
Plantele din grupul "Timpuriu-Tardiv" constituie un număr mai mic, și au perioada de vegetație începând cu 25 martie și terminând cu 6.XI-12.XII. Acest grup are la activ 29 specii și anume Armenica vulgaris, Cydonia oblonda, Betula verucosa, Crataegus monogyna, Fraxinus exelsior, Berberis tumbergii etc…
Grupul fenologic "Mediu-Timpuriu" include 16 taxoni: Phelodendron amurensis, Betula pubescens, Aesculus hipocastanum, Lonicera trichosantha, etc., cu termenul de vegetație între 26.II-15.IV și 15 octombrie.
Cel mai numeros grup, compus din 64 taxoni, reprezentând 30% din total, își are termenul de vegetație între 26.III-15.IV și 16.X-5.XI. Este un grup compus atât din exemplare frecvente în spațiile verzi ca: Gleditsia triacanthos și formele ei, Sorbus aucuparia, Quercus robur, Cornus sanguinaea etc., cât și de specii și forme incluse în categoria "foarte rare" ca: Ginkgo biloba, Gymnocladus dioicus, Koelreuteria paniculata, Maclura pomifera etc.
Grupul fenologic "Mediu-Tardiv", al doilea după diversitatea taxonomică, include 47 taxoni (21%) cu termenul de vegetație între 26.III-15.IV și 6.XI-12.XII. Reprezentanții specifici sunt: Robinia pseudoacacia, Brousonetia papurifera, Crataegus prunifolia, Cerasus serulata, Castanea sativa, Mespilus germanica etc.
Unul din cel mai puțin numeros este grupul "Tardiv-Mediu" ce cuprinde 11 specii și forme, și este reprezentat prin Fagus silvatica, Catalpa speciosa, Catalpa bignonoides, Hibiscus syriacus, Parthenocissus quinquifolia, Celastrus flagelaris etc. Acest grup este bine reprezentat de liane. Perioada de vegetație a acestui grup include termenul 16.IV-5.V și 16.X-5.XI.
Ultimul grup fenologic denumit "Tardiv-Tardiv" include 3 specii – Amorpha fruticosa, Tamarix ramasissima și Tamarix tetrandra având ca termen de vegetație 16.IV-5.V și 6.XI-12.XII.
Această analiză a grupurilor fenologice ne permite să constatăm ca aproximativ 60% din specii și forme decorative se încadrează în categoria grupurilor fenologice "Mediu" (127 taxoni), 37% în categoria "Timpuriu" (82 taxoni) și doar 3% (14 taxoni) în categoria grupurilor fenologice "Tardiv".
4.2.2. Termenul și durata înfloririi
În dependență de termenul de înflorire plantele lemnoase au fost repartizate în 4 grupuri fenologice (tabelul 4.2.2.1.).
În primul grup fenologic „Timpuriu-Vernal” au fost incluse plantele lemnoase la care faza înflorire începe în luna martie și decurge până în 20 aprilie. El enumără 41 taxoni (15%) și este reprezentat de speciile din genul Betula, Ulmus, Persica, Armeniaca, Cerasus, Cornus, de Salix alba, Salix fragilis, Tamarix tetrandra, Forsithia suspensa etc…
Grupul "Vernal" este cel mai numeros, format din 145 taxoni (53%) și include plantele lemnoase cu termenul de înflorire 21.IV-20.V. Ca reprezentanți aici putem nominaliza coniferele ce fac parte din genurile Pinus, Thuga, Iuniperus și foioasele din genurile Crataegus, Iuglans, Populus, Brousonetia, Morus, Lonicera, etc…
Un alt grup ( „ Estival „ )ce include 80 plante lemnoase (31%), reprezintă speciile și formele la care termenul de înflorire este cuprins între 21.V-20.VII. Din acest grup fenologic fac parte specii "foarte rare" ca [NUME_REDACTAT], Gymnocladus dioicus, Deitzia scabra, Hydrongea macrophyla și H. paniculata, specii mai frecvente, ca Robinia pseudoacacia, genurile Tilia, Catalpa, Cotoneaster etc…
Ultimul grup fenologic ( „Tardiv” )este compus din numai 9 specii (3%). Faza de înflorire la ele începe cu 21.VII. Este cel mai mic grup format, din Clematis vitalba, Partenocisus quinauifolia, Budleia davidii, Hibiscus syriacus și forma "[NUME_REDACTAT]", Sophora japonica cu formele ei.
Din datele prezentate în tabelul 4.2.2.2. putem constata că din primul grup fenologic „Timpuriu-Vernal” ) majoritatea covârșitoare a plantelor lemnoase incluse în acest grup au o durată de 11-20 zile – 39% și 21-40 zile – 41%, în total 80%, sau 33 taxoni din 41 total. Același tablou se observă și în celelalte grupuri fenologice dominate la fel de specii și forme cu o durată de înflorire între 11-40 zile, îndeosebi 20-35 zile. În grupul fenologic "Estival", o mică creștere este remarcată la speciile cu durata de înflorire 41-70 zile. Numărul acestora atingând cifea de 19 (23%). Tot în acest grup este cel mai mare număr de taxoni cu durata de înflorire între 41-70 zile (5 exemplare). În total, se constată că grupul de plante lemnoase cu o durată de înflorire între 21-40 zile constituie 160 unități (58%), 11-20 zile – 68 (24%), 41-70 zile – 12 (9%), <70 zile – 9 (4%) și 5 (2%) cu durata de înflorire mai mică de 10 zile.
Tabelul 4.2.2.3. ne demonstrează, că din grupul fenologic T.T. 50% de plante lemnoase se încadrează în grupul cu termenul de înflorire "VR", 30% în "E", și 20% în "TVR". În grupurile "TM" și "TTR" repartizarea speciilor este aproape similară constituind aproximativ câte 40% la "TVR" și "VR", și în jurul de 20% la "E". La aceste grupuri fenologice "TT-TTr" lipsesc cu desăvârșire plante lemnoase cu termenul de înflorire incluse în grupul "T", fapt ce se explică prin însăși biologia plantelor.
În grupurile fenologice "MT-MTr" se constată aceeași dominație a plantelor incluse în grupul cu termenul de înflorire "VR" și cu o creștere permanentă a grupului "E" de la 13% la "MT", 30% la "MM" și la 34% "MTr". Această creștere a numărului de plante al acestui grup continuă și la grupul fenologic "TrM" atingând 64%. Totalizând cele expuse în tabelul 9 și 10, putem conchide că 50% de specii și forme din diferite grupuri fenologice au un termen de înflorire "VR" cu o durată de la 20 până la 40 zile, 27% din acestea au un termen de înflorire "E" și o durată între 20-50 zile, 18% au un termen de înflorire "TVR" și o durată între 15-35 zile. Cel mai mic grup (9 taxoini sau 5%) de plante lemnoase are termenul de înflorire "T", și o durată de 21-50 zile.
Capacitatea potențială a fiecărui element fitogeografic de a se adapta la condițiile specifice municipiului Chișinău poate fi apreciată prin caracterul dinamicii fazelor fenologice a speciilor. Pentru determinarea acestei capacități s-a efectuat studiul comparativ al fazelor fenologice la toate elementele fitogeografice.
Din tabelul 4.2.2.4. rezultă că multe specii din același element geografic se comportă în mod diferit în noile condiții de creștere. Majoritatea elementelor fitogeografice au reprezentanți în aproximativ toate grupurile fenologice cu excepția grupului "TrTr". Comportarea diferită a reprezentanților aceluiași element fitogeografic în noile condiții de creștere se explică prin faptul că în flora fiecărei țări există diferite elemente florogenetice (Gurschii, 1957). Este de remarcat faptul, că reprezentanții elementelor fitogeografice adecvate sau aproape de condițiile de viață indigene sunt încadrate în majoritatea lor în grupurile fenologice "TM-MM". Plantele lemnoase din elementele fitogeografice 4 și 5 (Caucazian-Centralasiatic și Caucazian-Mediteraian) sunt mai frecvente în grupurile fenologice "TTr" și "MM-MTr", ceea ce le permite să nu fie expuse înghețurilor târzii vernale din R. Moldova, categorisindu-se astfel în specii de perspectivă.
Un grup impunător de specii (44) cu reprezentanți în toate grupurile fenologice este elementul fitogeografic "Estasiatic". Plantele estasiatice se comportă în mod egal în grupurile "TT", "TrTr", având câte 6 specii în "TM" și "MT" și peste 10 taxoni în celelalte grupuri. Flora acestei zone este o sursă sigură de perspectivă pentru introducerea cât mai activă de noi specii în spațiile verzi urbane.
Plantele ce constituie elementul "Nordamerican" (33) sunt cuprinse în toate grupurile fenologice. Aceasta le permite ca și în cazul elementului "Estasiatic" să fie considerate de perspectivă.
Din formele decorative (55 taxoni) cca 50% sunt încadrate în grupurile fenologice "MM" și "MTr", ce permite o perioadă de vegetație optimă în condițiile cercetate.
Din cele expuse putem conclude, ca majoritatea speciilor provenite din diferite zone fitogeografice și formele decorative folosite în înverzire au o perioadă de vegetație optimă pentru condițiile locale, cu excepția a câtorva specii (Aronia melanocorpa. [NUME_REDACTAT], Cerasus avium, C.a. f. "Plena", Cornus alba, Cornus mas, Ribies aureum, Rosa canina, Spireae media, Staphylea pinata) care își au începutul vegetației într-un timp de risc.
4.2.3. Capacitatea de autoreproducere prin semințe
Capacitatea plantelor lemnoase de a se autoreproduce prin semințe, constituie criteriul principal de apreciere a reușitei introducerii și adaptării lor la condițiile noi de viață.
Datele din tabelul 4.2.3.1. ne demonstrează, că din totalul de 275 taxoni aflați în studiu, 235 (85%) sunt capabili de a se regenera prin semințe. Un număr relativ mic de specii (35) nu înfloresc sau înfloresc (5), dar nu fructifică. Numărul suficient de plante ce formează organe reproductive demonstrează că amplitudinea toleranței ecologice ale acestora le permite să se adapteze cu succes la condițiile noi de viață, ca fiind favorabile dezvoltării lor normale. Constatăm că din speciile ce nu înfloresc 6 sunt conifere și reprezintă regiunea floristică nordamericană (Abies balsamea, Abies concolor, Iuniperus drupacea, [NUME_REDACTAT], etc…). Dintre foioase ce nu înfloresc menționăm:Amygdalus comunis, Cerasus serrulata, Ficus carica, Salix babilonica, Salix acutifolia etc…, reprezentanți ai tuturor elementelor fitogeografice, cu excepția celui "Euroasiatic".
Gradul de fructificație la plantele apte de a forma organe reproductive variază de la 1-5. Printre speciile cu un grad înalt de fructificație putem menționa Biota orientalis, Armenica vulgaris, Brousonetia papurifera din elementul fitogeografic "Estasiatic"; Iuniperus virginiana, Libocedrus
decurens, Picea pungens, Picea glauca, Acer negundo, Catalpa speciosa și bignonioides – specii ce fac parte din elementul "Nordamerican".
Spectrul grupurilor de elemente fitogeografice și capacitatea reprezentanților acestora de a fructifica este redată în diagrama 2. Conform datelor acestei diagrame se constată, că majoritatea absolută a taxonilor au un grad de reproducere ridicat, puțin mai scăzut (84%), dar satisfăcător au speciile provenite din grupul fitogeografic "Centralasiatic – Caucazian – Mediteranian".
Toate speciile autohtone și speciile din zonele fitogeografice limitrofe, cu condiții naturale similare celor locale au o capacitate mai ridicată de a forma organe generative de reproducere.
4.3. Rezistența la condiții extremale și vitalitatea speciilor originale
din diferite zone fitogeografice
Un factor important privind perspectiva folosirii plantelor la crearea spațiilor verzi în condițiile R. Moldova este capacitatea lor de rezistență la temperaturi joase și la secete.
În baza datelor din tabelul 4.3.1. putem constata, că majoritatea plantelor cercetate sunt rezistente la ger. Și anume: 56% fac parte din categoria I, 17% din categoria I-II și 18% de specii se încadrează în categoria II de rezistență la ger. Doar 6% aparțin la categoria III și 2% la II-III. Mai puțin rezistente la ger s-au dovedit a fi Abies alba (II-III), Amygdalus communis (II-III), Catalpa speciosa (II-III), Cercis siliquastrum (III), Maclura pomifera (III), Pterocarya pterocarpa (II-III), Budleia alternifolia (III), Cerasus glandulosa (III), Spiraea bumolda, S. japonica (III), Securinega suffruticosa etc… Tot în aceast grup sunt încadrate majoritatea absolută a arbuștilor veșnic verzi, dintre care putem menționa: Berberis julianae (III), Buxus semperverens (III), Mahonia aquifolia (III), etc. Raportând aceste specii la zonele fitogeografice se constată o dominare a speciilor din zonele cu un climat mai cald, cum ar fi elementele fitogeografice "Estasiatic", "Caucazian-Mediretanian" și "Caucazian-Centralasiatic".
Referitor la gradul de rezistență a plantelor la secetă putem afirma că toate speciile folosite în înverzire se încadrează în primele două categorii, dintre care 62% (139 specii) în categoria I (rezistente absolut la condițiile climaterice a R. Moldova), 7% (16 taxoni) – în categoria I-II (rezistente, dar nu absolut) și 31% (68 taxoni) se încadrează în categoria II (relativ rezistente, în condițiile extrem de secetoase necesită umiditate suplimentară). Plante ce nu ar rezista totalmente la secetele din R. Moldova (categoria III) nu sunt întregistrate. Deci, putem conchide, că atât gradul de rezistență la secetă, cât și la ger a plantelor folosite în îmverzirea urbei este favorabil pentru majoritatea absolută a acestora. Aceste concluzii se confirmă și la capitolul vitalitatea plantelor. Conform datelor obținute în urma cercetărilor o vitaltate bună înregistrează 75% (167 taxoni) din plante, 18% (40 taxoni) au o vitalitate "bună"-"relativ-bună, 4% (9 taxoni) – "relativ bună" (planta înregistrează o creștere și dezvoltare mai slabă decât în condițiile naturale) și doar 3% (7 taxoni) sunt calificate cu un grad de vitalitate "relativ bună – slabă" (creștere și dezvoltare slabă, înflorire și fructificație foarte joasă sau lipsă). Din plantele cu vitalitate slabă putem enumera: Ficus carica, Salix matsudana, Budleia davidii, Cerasus glandulosa, Hydrangea macrophyla, H. paniculata, Rhododendron ponticum etc., – plante ce înregistrează un grad de rezistență scăzut la ger, provenite în majoritate din zonele fitogeografice Estasiatică și Caucazian-Centralasiatică, zone cu valori termice mai ridicate decât în R. Moldova.
Din cele expuse anterior putem concluziona, că majoritatea absolută a plantelor lemnoase folosite în spațiile verzi sunt rezistente la ger și secetă, și au un grad înalt de vitalitate. S-a constatat o corelație între rezistența scăzută a unor plante lemnoase la ger și gradul slab de vitalitate. Au un grad scăzut de rezistență la ger și respectiv o vitalitate mai slabă plantele provenite din zone fitogeografice cu valori termice mai înalte, – "Caucazian-Centralasiatic" și "Estasiatic". Nu s-a constatat o corelație între grupurile fenologice și gradul de rezistență a plantelor lemnoase la ger și secetă, și respectiv, la gradul de vitalitate a acestora.
În concluzie, se poate menționa numărul insuficient de specii și forme decorative de plante lemnoase folosite în înverzirea urbei și o creștere lentă a acestora în ultimii 40 ani. Pentru comparație menționăm faptul, că în înverzirea or. Moscova în 1979 se foloseau 366 specii și forme de plante lemnoase, dintre care 298 de foioase ( Iacușina, 1979 ). Ținând cont de condițiile climaterice și staționale mai favorabile ale R.Moldova în genere, și ale municipiului Chișinău în particular pentru creșterea și dezvoltarea unui număr impresionant de plante lemnoase, concluzionăm necesitatea folosirii mai eficiente în continuare a speciilor și formelor utilizate în prezent și introducerea în înverzirea municipiului de noi plante lemnoase care și-au demonstrat vitalitatea lor prin prezența sa în colecțiile [NUME_REDACTAT] și ale [NUME_REDACTAT] municipal.
Capitolul V
CARACTERISTICA DECORATIVITĂȚII PLANTELOR LEMNOASE FOLOSITE ÎN ÎNVERZIRE
5.1. Noțiuni introductive
Ca urmare a revoluției industriale, a evoluției rapide a mijloacelor de transport și a numeroaselor transformări cantitative și calitative în cadrul zonelor urbane, un rol important ecologico-estetico-recreativ revine spațiilor verzi extravilane și intravilane. Spațiile verzi, și în special pădurile urbane, ca forma cea mai complexă de biocenoză, constituie o ambianță deosebit de favorabilă practicării numeroaselor activități recreative. Prin existența lor pe un anumit teritoriu, spațiile verzi imprimă acestuia o deosebită valoare decorativă, apreciată prin satisfacția ce o realizează omul față de vegetația arborescentă, arbustivă, floristică ori ierbacee, care datorită componentelor sale, dau impresia unui lucru bine organizat în care părțile se intercalează între ele și se subordonează în mod armonios întregului, pentru a pune în evidență aportul fiecărei compoziții.
În natură, inclusiv în cadrul spațiilor verzi, sunt descoperite numeroase și variate întruchipări ale ideilor de armonie și de perfecțiune, cum ar fi proporționalitatea unui arbore, alcătuirea unei flori, jocuri de linii a unor culmi împădurite, crearea de grupuri și masive de arbori și arbuști, plantarea arborilor sau arbuștilor izolați pe un gazon în armonie cu un spațiu deschis, crearea gardurilor vii în preajma unor instituții, străzi și șosele, etc.. Toate acestea, create nemijlocit prin impunerea imaginației omenești, realizează elemente de o deosebită frumusețe, având în compoziția peisajului rolul unui tablou viu și agreabil vederii. Însă aprecierea acestei opere umane de cei din jur, este caracterizată de o oarecare subiectivitate ce ține de gradul de rafinament al intelegenței și sensibilității acestora, capabilă să descopere și să contemple armonia, coloristica sau grandoarea unui peisaj natural (F.Negruțiu,1980)
Vegetația forestieră exprimă inestimabile valori ale frumosului natural, amplificate de efecte sanitare și recreative, prin intermediul diferitor forme expresive, cum ar fi armonia organică dintre formă și conținut, îmbinată cu elemente ale unității, ordinii și proporționalității. Pentru a atinge totala eficiență decorativă, vegetația lemnoasă trebuie să fie caracterizată, pe de o parte, prin varietate de specii și forme, iar pe de altă parte, prin integrare în sit. Peisajistul, creând spațiile verzi are sarcină să respecte aceste principii care, uneori pot avea un caracter antagonist.
Varietatea floristică necesară creării spațiilor verzi cu un grad înalt de eficacitate ecologică și cu un aspect estetico-recreativ modern, este asigurată de instituțiile publice de profil ce sunt preocupate de introducerea și aclimatizarea noilor specii de plante arborescente și arbistive și de crearea noilor forme decorative. Pentru stabilirea direcției evoluției cercetărilor în acest domeniu, este absolut necesară cunoașterea stării actuale de vitalitate a spațiilor verzi, și eficacitatea decorativă a fiecărei specii și forme folosite în înverzirea urbei.
În urma studierii evoluției dezvoltării spațiilor verzi urbane, putem afirma cu certitudine că instalarea vegetației forestiere în zona intravilană și extravilană a municipiului în ultimii patru decenii, este o lucrare de mari proporții efectuată de specialiști în baza unor ordonanțe guvernamentale sau municipale. Această confirmare este demonstrată cu amănunte în capitolul II. De aici rezultă și gradul suficient de vitalitate la majoritatea speciilor și formelor decorative folosite în înverzire.
După cum s-a menționat anterior, la formarea zonei verzi municipale, au fost folosite 275 de specii și forme de plante lemnoase, dintre care 122 sunt cele ce se întâlnesc mai frecvent, și deci exprimă caracterul și particularitățile distincte ale spațiilor verzi investigate.
Datele obținute în urma cercetărilor, confirmă creșterea numerică a coniferelor în perioada de la ultima inventariere a spațiilor verzi din anii 1951-1953. La acea dată la crearea spațiilor verzi erau folosite 12 specii și 7 forme decorative de conifere (astăzi avem 28 specii și 20 forme). A crescut în ultimii ani și ponderea acestora la unitate de suprafață.
Deși la prima vedere numărul total de specii arborescente și arbistive nu a crescut cu mult față de cel estimat de [NUME_REDACTAT] în 1954 (196 și, respectiv 275), totuși, trebuie să menționăm, că la acel moment deși erau folosite 196 specii și forme, procentual dominau în spațiile verzi doar câteva din ele, și anume: Robinia și formele sale – 35,5%, Ulmus – 23,6%, Acer – 23,4%, Tilia – 3%, Populus – 2,2%, Morus – 1,7%, Gleditshia – 1,6%, Sofora – 1,3%, Fraxinus – 1,1% și 0,5% Aesculus hippocastanum. Celelalte specii și forme constituiau doar 6,1%. În spațiile verzi actuale conform datelor obținute nu putem vorbi despre o dominare doar a unui grup restrâns de specii și forme. Multe dintre speciile ce erau menționate pe atunci la categoria "foarte rare" și "rare", astăzi sunt destul de frecvente în majoritatea unităților de spații verzi. Ca exemplu putem numi următoarele: Aesculus hipocastanum, Amorpha fruticosa, Berberis vulgaris, Betula pubescens, Catalpa speciosa și C. bignonioides, Euonymis verrucosa, Fraxinus viridis, Iuglans regia, etc. Deasemenea s-a mărit în ultimul timp și numărul de forme decorative (30 și, respectiv 48), însă aici se mai poate interveni pornind de la numărul mare de forme decorative deținute în prezent de colecțiile [NUME_REDACTAT] și ale [NUME_REDACTAT] municipal.
Un indice ce determină în mare măsură gradul decorativității spațiilor verzi, atrăgând un mare număr de vizitatori este compoziția arboretelor sub raport de apartenență sistematică a speciilor. Se știe, că arboretele de foioase, de regulă sunt mai puțin aspectuoase iarna, dar bogăția colorației lor în timpul toamnei prezintă o atracție incontestabilă asupra vizitatorilor. Rășinoasele la rândul lor, au adeseori un aspect monoton, și în plus favorizând pericolul incendiilor, ceea ce impune în masive mari supraveghere specială în sectoarele cele mai expuse. E de preferat să se folosească l-a crearea spațiilor verzi arboretele mixte, în care prezența a mai multor specii din diferite clase sistematice pe lângă avantajele ecologice, economice și culturale, introduce varietate în unitate.
Pe lângă diversitatea taxonomică folosită, gradul de decorativitate a spațiilor verzi este influențat și de durata perioadei de vegetație, culoarea florii și a fructului, culoarea frunzei în perioada de vegetație și de toamnă, durata perioadei de colorare a frunzelor toamna și a fructului, forma și culoarea trunchiului, forma coroanei etc…
5.2. Culoarea florii
În urma analizei materialelor din Anexa 4 s-au stabilit 5 grupuri de culori a florilor vegtației forestiere în spațiile verzi urbane (tabelul 5.2.1.).
Din tabel rezultă, că 102 specii și forme (37%) sunt taxoni ce nu înfloresc sau culoarea florilor nu este decorativă. Aici se înregistrează toate speciile și formele de conifere și unele specii de foioase cum ar fi Fraxinus viridis, Hippophae rhamnoides, genul Morus, Platanus orientalis și P. acerifolia, genul Populus și Quercus, Buxus semperverens, etc. E de remarcat, că majoritatea speciilor de foioase incluse în această categorie sunt frecvente în aproape toate tipurile și unitățile de spații verzi.
Aproape 28% (78 exemplare) din speciile și formele decorative au culoarea florii albă și varietățile ei (albă-verzuie, albă-roză, albă-purpurie și albă-gălbuie). Dintre acestea putem menționa: Acer platanoides, Aesculus hippocastanuum, Armeniaca vulgaris, Catalpa speciosa și C. bignonioides, genul Cerasus, Crataegus monogyna, C. submolis și prunifolia, Mespilus germanica, speciile din genul Padus, Robinia pseudoacacia etc… Majoritatea speciilor și formelor cu această culoare se includ în grupurile fenologice "Vernal" – 37 exemplare și "Estival" – 25 exemplare și doar 11 exemplare fiind incluse în "Timpuriu-Vernal" și 5 exemplare în grupul "Tardiv".
Al doilea grup numeric privind culoarea florilor este cel de culoare galbenă și varietățile acesteea (galben-deschis, galben-verzui, galben-albui, galben-auriu și galben-brun): Castanea sativa, Betula pubescens, Koelreuteria paniculata, Salix fragilis, Salix acutifolia, Tilia platyphyllos, Caragana arborescens, [NUME_REDACTAT], Colutea arborescens, Laburnum alpinum, Mahonia aquifolia, etc. Ca și majoritatea speciilor din grupul precedent, acești taxoni fac parte din grupul fenologic "Vernal" și "Estival", întrunind 34 specii și forme din totalul de 44.
Un alt grup de specii și forme decorative mai puțin numeric, dar la fel de important este grupul cu flori de culoare roză, constituind 12% (30 taxoni) din total și fiind reprezentat de specii ca Aesculus carnea, Amygdalus communis, Persica vulgaris f. "Atropurpurea", Cercis canadensis, Cydonia oblonga, Tilia cordata, Cerasus tomentosa, Chaenomeles superba, Cotoneaster lucidis, C. melanocarpa, C. horisontalis, Hibiscus siriacus, etc… Din forme decorative putem menționa: Deutzia scabra f. "Plena", Robinia pseudoacacia f. "Decaisneana", Prunus diviricata f. "Atropurpurea", Crataegus monogyna f. "Rubroplena", etc. Speciile și formele din acest grup au un rol semnificativ în aspectul estetico- decorativ a spațiilor verzi prin culoarea sa, care este observată de la distanța și perceputa ca un simbol al renașterii.
Mai puțin numeros, dar valoros pentru aspectul decorativ al spațiilor verzi este grupul de specii și forme decorative de culoare roșie și varietățile acestea (roșu-oranj, roșu-închis, etc.). Este de menționat că speciile de culoare roșie sunt prezente insuficient în spațiile verzi. Un număr suficient de astfel de specii și forme sunt în colecțiile [NUME_REDACTAT] și a Parcului dendrologic municipal. Din cele prezente astăzi în înverzire putem enumera: Acer saccharum, Malus niedzwetzkyana, Salix alba, Salix matsudana, Campsis radicans, Viburnum opulus f. "Roseum", etc…
Grupul de specii și forme decorative cu culoarea violetă a florii este penultimul din punct de vedere numeric și este reprezentat de 12 taxoni (4%). Aici se atribuie Cercis silignastrum, Ulmus laevis, Amorpha fruticosa, Budlea davidii, Budlea alternifolia, Syringa vulgaris, etc…
Referitor la repartizarea întregii vegetații arborescente și arbustive pe grupuri fenologice în dependență de culoarea florii s-a constatat că 83% (245 taxoni) din acestea sunt încadrate în grupurile fenologice "Vernal" cu 53% (145 exempl.) și "Estival" respectiv cu 30% (80 taxoni).
O analiză mai detaliată a repartiției plantelor lemnoase pe decade în dependență de culoarea florilor este redată în tabelul ce urmează și în figura 3.
Din tabelul 5.2.2. și fig. 3 rezultă, ca varietatea de culori a florilor speciilor și formelor folosite în înverzire este în creștere suficientă, Începând cu decada I-a a lunii aprilie și se menține satisfăcătoare până în a III-a decadă a lunii iulie, după ce începe un declin ce diminuează decorativitatea în ansamblu a spațiilor verzi.
Pentru stabilirea surselor potențiale de material săditor în tabelul 16 este redată repartizarea plantelor lemnoase pe zone fitogeografice în dependență de culoarea florii. În baza acestor date, se poate stabili că cea mai mare varietate de culori ale florilor este asigurată de zonele fitogeografice "Estasiatic" și "Nordamerican". Aceste zone au reprezentanți în întreaga gamă de culori a vegetației arborescente și arbustive urbane. O potențială sursă de plante lemnoase pentru înverzire cu culoarea florilor albă și galbenă pot deveni zonele fitogeografice "European" și "European-Caucazian". Tot în această categorie de plante lemnoase cu culoarea florii albă și galbenă se încadrează 74% (29 taxoni) din formele decorative și hibrizi folosiți în înverzire. E de menționat și faptul, ca 46% din totalul de forme și hibrizi poartă culoarea florilor nedecorativă, majoritatea cărora o reprezintă formele de conifere.
Aportul culorii florii în ansamblul general estetico-decorativ al spațiilor verzi este
inestimabil. Din analiza acestor date de asemenea rezultă, că acest aport poate fi sporit pe de o parte prin folosirea mai largă a speciilor și formelor ce poartă culori decorative, existente deja în spațiile verzi, cum ar fi Aesculus carnea, Acer sacharicum, Crataegus monogyna f. "Rubroplena", Cydonia oblonga, Malus niedzwetzkyana, Cotoneaster lucidis, Lonicera tatarica, Spiraea salicifolia, Spiraea japonica, Weigela placcox, Viburnum opulus f. "Roseum", etc… Aceste plante la momentul de față sunt insuficient frecvente în spațiile verzi, și pe de altă parte prin introducerea în înverzirea municipiului de noi specii care și-au demonstrat vitalitatea în condițiile de viață urbane.
5.3. Culoarea frunzei
Alți factori de mare valoare pentru gradul de decorativitate a spațiilor verzi, sunt forma, mărimea și, în special, culoarea frunzelor. Arborii și arbuștii au frunze simple sau compuse, cu foliole mai mici (Robinia pseudoacacia, Sophora japonica, etc.) sau mai mari (genul Iuglans, Ailanthus altissima, etc…), cu lamina foliară de forme și mărimi diferite, cu margina întreagă, adânc fidată, etc. Aceste particularități pot fi puse în evidență printr-o îmbinare reușită a speciilor, luând în considerație și faptul că la multe specii, culoarea frunzei se schimbă de-a lungul perioadei de vegetație – de la verde crud – primăvara; verde intens – vara, la galben-portocaliu-roșu – în perioada de toamnă.
Analizând dinamica culorii frunzelor pe întreaga perioadă de vegetație, cu excepția celei autumnale s-au distins șapte culori întâlnite în înverzirea municipiului (tabelul 5.3.1.). Dintre acestea 92% (257 specii) constituie culoarea verde și varietățile acesteia: – verde-deschis, verde-închis, verde-pestriț, verde-auriu, verde-purpuriu, etc.; și 8% (19 taxoni) revenind celorlalte culori, foarte puțin frecvente, cum ar fi purpuriu închis (Amygdalus communis, Persica vulgaris f. "Atropurpurea", Malus niedzwetzkiana, etc.) 4 specii; Argintiu – Populus alba, Populus piramidalis, Salix alba, etc…, 7 taxoni; albastru-deschis (Iuca felamentosa și Picea pungens f. "Coerulea") 2 taxoni, galben verzui – 2 taxoni (Castanea sativa și Taxus canadensis); alb și alb pestriț – 2 taxoni, cu Populus beroliensis și Ulmus caprinifolia f. "Alba variegatum", și un singur taxon de culoarea cenușiu verzui (Populus bolleana). Putem menționa în urma acestei analize că sunt folosite sub nivelul așteptărilor, culorile excepționale cum ar fi purpuriu-închis, albastru deschis și alb-pestriț ale speciilor și formelor prezente deja în spațiile verzi.
Un indice important privind gradul de decorativitate a spațiilor verzi în ansamblu și pentru fiecare specie și formă în parte este culoarea autumnală a frunzelor, Din datele expuse în tabelul 5.3.2. privind repartizarea plantelor lemnoase pe zone fitogeografice în dependență de culoarea autumnală a frunzelor rezultă, că culorile decorative pot fi grupate în două categorii: roșu-roz-purpuriu și galben. Celelalte culori ce nu prezintă interes ca grad de decorativitate au fost incluse în categoria celor nedecorative. Această categorie numără în total 57 de taxoni (25%). Din categoria celor decorative, cel mai numeros este grupul de culoarea galbenă cu un total de 135 taxoni (61%). Și mai puțin numerică, dar esențial este grupul din specii și forme ce poartă culoarea autumnală a frunzei (roșie-roză-purpuriu, – 31 taxoni (14%). Din această categorie putem menționa speciile și formele din genul Crataegus, Padus serotina, Quercus rubra, Rhus tuphina, speciile și formele din genul Sorbus, Acer tataricum. Berberis vulgaris și Berberis thunbergii, Spireae bumolda, etc… Speciile de culoarea frunzei autumnală roșu-roz-purpuriu sunt în majoritatea lor provenite din zonele fitogeografice "European-Caucazian", "Estasiatic" și "Nordamerican".
Din analiza datelor expuse, se determină o paralelă între speciile din aceste zone cu flori albe și galbene, preponderent pe de o parte, și cu frunze autumnale roșu-roz-purpurii, pe de altă parte. Tot din categoria plantelor lemnoase cu frunze autumnale roșu-roz-purpurii fac parte și 7 forme decorative, printre care Crataegus monogyna f. "Rubroplena", Sorbus aucuparia f. "Pendula", Berberis vulgaris f. "Atropurpurea" etc…
Grupul speciilor și formelor cu frunze autumnale galbene, care după cum s-a menționăt anterior este mai numeros și reprezentat aproape uniform de taxoni ce provin din toate zonele fitogeografice stabilite. Din această categorie putem enumera speciile din genul Acer, cu excepția Acer tataricum și [NUME_REDACTAT], Aesculus hyppocastanum, Aesculus carnea, Amygdalus communis, Armeniaca vulgaris, speciile ce fac parte din genul Betula, Catalpa, Celtis, Cerasus, Fraxinus, Morus, Platanus, etc.
Trebuie de menționat faptul, că decorativitatea pe ansamblu a spațiilor verzi este în dependență directă și de durata culorilor autumnale a frunzelor. Din tabelul 5.3.3. și fig. 4 rezultă că perioada decorativității autumnale a frunzelor se înscrie între a doua decadă a lunii iulie și prima decadă a lunii decembrie. E de remarcat, că cele mai bogate luni în culori de toamnă a frunzelor sunt lunile septembrie și octombrie. Cu mai puțină varietate, dar importante sunt și lunile august, începând cu a doua decadă, și primele decade ale lunii noiembrie. Repartizarea pe decade a plantelor lemnoase în dependență de culoarea autumnală a frunzelor este redată în tabelul ce urmează ( tabelul 5.3.3. ) și figura 4.
5.4. Culoarea fructului
Fructele unor specii lemnoase atribuie peisajului multă decorativitate, frumusețe și finețe, datorită culorii, formei, mărimii și abundenței. Însă în practica creării spațiilor verzi nu totdeauna se ține cont de aceste particularități ale fructelor. Conform datelor din tabelul 5.4.1. circa 51% (139 taxoni) de plante lemnoase folosite pentru înverzire au culoarea fructului nedecorativă. Acest număr mare de specii și forme încadrate în categoria celor nedecorative nu este semnificativ nici prin culoarea florii, nici prin culoarea autumnală a frunzei. Ignorarea culorii fructului la alegerea speciilor pentru crearea spațiilor verzi este în detrimentul aspectului decorativ în ansamblu al acestora, cu atât mai mult, ca termenul de fructificație în spațiile verzi orășenești este ca durată destul de extins, cedându-i doar inflorescenței.
Culoarea roză care plasează un accent de suavitate într-un decor verde este menținută de către fructele speciilor și formelor ca: Aesculus hipocastanum f. "Baumani", Ailanthus altissima, Crataegus submolis, Morus alba și formele acestea, Padus serotina, Sorbus aucuparia, Sorbus aucuporia f. "Pendula", Sorbus quercifolia, Berberis vulgaris și forma sa "Atropurpurea", Berberis tumbergii etc., specii și forme ce pot fi folosite mai larg în practica creării spațiilor verzi.
Aceeași importanță aspectuală dau culorile roșie și purpurie, aproape egal la număr prezente în înverzire. Din aceste grupuri e de menționat din coniferele cu corpuri de fructificație de culoare roșie: Picea abies, Chamaecyparis lavsoniana, și foioasele Acer monspesulanum, Brousonetia papurifera, Cerasus vulgaris și forma sa "Umbraculifera", Cerasus avium și forma sa "Plena", Crataegus monogyna și forma sa "Rubroplena", Crataegus prunifolia, Padus pensylvanica etc. La grupul cu fructe purpurii putem atribui coniferele Abies pinsapo, Abies concolor din conifere, și foioasele Celtis occidentalis, Cerasus mahaleb, Lonicera xylosteum și Lonicera trichosantha – specii în majoritatea lor de o frecvență rară în cadrul spațiilor verzi. Culoarea neagră – culoare a tristeței, singurătății este prezentată în spațiile verzi prin reprezentanții săi ca: genul Iuniperus din conifere, Cerasus serrulata, Koelreuteria paniculata, Padus racemosa, Phelodendron amurensis, Amelanchier ovalis, Aronia melanocarpa, Cornus sanguinea, Cotoneaster lucidis și C. melanocarpa, etc., – din foioase.
Un grup mai puțin numeric și de o frecvență minimă, dar valoros prin reprezentanții săi, poate fi considerat grupul de specii cu fructe violete – o culoare ce redă senzația de ireal, de fantastic. Din acest grup fac parte Ginkgo biloba, Ficus carica, Malus niedzwetzkyana, Sambucus nigra, Prunus spinosa, Berberis julianae, etc… Culoarea albă a fructului este cea mai rar întâlnită în spațiile verzi, având ca reprezentanți pe Malus domestica, Cornus alba și Simphoricarpos albus.
Analiza repartizării plantelor lemnoase pe decade în dependență de culoarea fructului (tabelul 5.3.2. și fig. 5) manifestă că perioadă decorativității fructelor demarează cu a doua decadă a luni mai și crește numeric treptat, atingând apogeul în decadele II și III a lunii august, după care se manifestă o descreștere treptată, încheindu-se în a treia decadă a lunii noiembrie. E de menționat, că această perioadă e deschisă de culorile roșu, roz și negru ale fructelor, la care aderă abea în decada a treia a lunii iunie și celelalte culori și se încheie cu aceleași culori inițiale – neagră, roză și roșie. Culoarea galbenă este mai pronunțată în decada a treia a lunii septembrie, a doua și a treia decadă a lunii octombrie, iar celelalte culori sunt în minoritate.
5.5. Forma și densitatea coroanei
La rând cu culoarea inflorescenței, fructului și a frunzelor, un rol important în aspectul decorativității spațiilor verzi îi revine formei și desimei coroanei. Coroana arborilor și arbuștilor se încadrează mai mult sau mai puțin într-o formă geometrică după raportul între înălțime și diametru. Alteori, conturul unui arbore sau arbust este sinuos și nu poate fi încadrat în nici una din formele geometrice, ceea ce s-a întâmplat în cazul nostru. În baza analizelor formelor de coroană a plantelor lemnoase folosite în spațiile verzi municipale s-au stabilit 7 forme de coroane ( lianele fiind evidențiate într-o grupă aparte ( tabelul 5.5.1. ).
Analizând datele din tabelul 5.5.1. constatăm, că un interes deosebit prezintă grupul de taxoni cu forma coroanei piramidală și columnară. Ele sunt solicitate îndeosebi pentru sădire de-a lungul șoselelor, străzilor, aleilor, plantate în linie dreaptă, sau ca soliteri într-un spațiu deschis amenajat cu gazon și grupuri de plante floricole. Acest grup întrunește aproximativ 20% (53 taxoni), ceea ce este insuficient pentru formarea spațiilor verzi de-a lungul căilor de circulație și aleilor din parcuri și parcurile silvice orășenești. Aici se atribuie majoritatea speciilor și formelor de conifere și foioase ca: Castanea sativa, Aesculus carnea, Catalpa speciosa, Iuglans nigra, formele decorative "Piramidalis", "Fastigiata" și "Columnaris" a diferitor specii.
Un rol inestimabil în aspectul decorativ al spațiilor verzi îl au și formele decorative "Globosa", "Pendula" și "Umbraculifera". Ele sunt extrem de solicitate în parcuri, scuaruri și alei. Însă și acest grup este insuficient folosit în construcția verde. Cel mai numeros grup este constituit din specii cu forma și densitatea coroanei răzlețită ce nu reprezintă vreun corp geometric determinat. Acest grup de specii și forme întrunește peste 62% (169 taxoni) din total, și nu se impune prin nimic deosebit ce merită să fie evidențiate la prima vedere prin forma coroanei.
5.6. Forma și culoarea tulpinii
O trăsătură caracteristică a decorativității plantelor arborescente și arbustive este forma și culoarea tulpinii. În general, arborii au trunchiuri drepte, mai mult sau mau puțin cilindrice, dar se întâlnesc și exemplare cu tulpina târâtoare, folosite cu succes în peluze, la periferia grupurilor arbustive, cum ar fi în cazul spațiilor verzi cercetate: Iuniperus sabina, Salix rosmarinifolia, Cotoneaster horisontalis, etc… Un loc important în decorativitatea spațiilor verzi îl ocupă lianele lemnoase cu tulpini cățărătoare sau agățătoare, îndeosebi dacă ele se prezintă cu frunze, flori și fructe decorative care să se mențină o perioadă îndelungată. Astfel de specii se folosesc cu succes în spațiile urbei, dar sub nivelul posibilităților, pentru a armoniza liniile și formele principale ale construcțiilor, de a le intensifica expresivitatea, accentuând unele puncte, sau camuflând unele forme inestetice ale construcțiilor, ce provoacă o senzație pitorească peisajului și crează o atmosferă de intimitate exterioară și interioară..
În spațiile verzi ale municipiului sunt folosite 10 astfel de specii, din care mai frecvente pot fi numite Campsis radicans, Polygonum baldshuanicum, Vitis vinifera, Parthenocissus quinquefolia, Celastrus flagelarus și Wisteria sineusis. Acest număr mic de liane folosite în spațiile verzi orășenești este insuficient, reieșind din condițiile staționale și climaterice favorabile a multor specii de acest gen. În acest context este binevenit și motivat sortimentul din 44 de specii și forme de liane, propus de N. Vahnovschii (1987) pentru spațiile verzi urbane și rurale.
De rând cu forma trunciului, merită atenție sub aspect decorativ și culoarea tulpinii, care imprimă o notă de veselie, de dispoziție, dacă este mai deschisă, de sobrietate în cazul când aceasta este închisă. De exemplu, Pinus sylvestris la care tulpina e de culoare brun-roșcată, devine foarte expresiv printre alte rășinoase (molid, brad); culoarea roșie a tulpinilor de Cornus sanguinaea se plasează excepțional în albul imaculat al zăpezii.
Plantele lemnoase în dependență de culoarea tulpinii sunt clasificate în 9 (nouă) grupuri decorative și unul nedecorativ (tabelul 5.6.1.).
Culoarea cenușie a tulpinei (de la nuanțele deschise până la cele închise) este cea mai frecventă în spațiile verzi orășenești și este constituită din 50 taxoni (18%): Abies alba, Abies concolor, Abies normandiana, Picea glauca, Pseudotsuga glauca, Pinus strobus, Acer pseudoplatanus, Acer negundo, Aesculus carnea, Castanea sativa, Cercis canadensis, Crataegus
monogyna, speciile de Iuglans, etc…
O altă culoare a tulpinii semnificativă și frecventă în spațiile verzi care întrunește 29 exemplare (11%) este cea maro-cenușiu și cenușiu-maroniu: Abies balsamea, Picea pungens și formele sale decorative, Cerasus vulgaris, Eucommia ulmoides, Fagus silvatica, Gledithsia triacanthos și formele sale, etc.
Din celelalte grupuri e de menționat grupul de plante cu tulpini brun-roșcate (Chamaecyparis lavsoniana, Libocedrus decurens, Taxus bacata, Pinus silvestris, Amygdalis comunis, Cerasus avium, etc.); albe (Betula pubescens, Salix alba, Salix babilonica și Cornus alba); purpurii (Tamarix tetrandra, Salix acutifolia, Padus pensylvanica, Prunus diviricata f. "Atropurpurea"), galbene (Platanus acerifolia, Hibiscus siriacus, Ligustrum vulgaris) și negre (Pinus pallasiana, Pinus nigra, Euonymis verrucosa). Aceste specii și forme contribuie esențial prin culoarea tulpinii la creșterea decorativității spațiilor verzi în ansamblu.
5.7. Continuitatea decorativității
Dinamica fluctuației decorativității plantelor lemnoase poate fi cu succes utilizată pentru crearea spațiilor verzi cu decorativitate continuă pe parcursul întregii perioade de vegetație.
Datele din fig. 6 ne arată că întregul complex de particularități decorative a spațiilor verzi începe a se manifesta de acum în prima decadă a lunii martie odată cu înflorirea plantelor de Cornus mas, Rosa canina, Cerasus avium, Aronia melanocarpa, etc., atingând apogeul la capitolul culoarea florilor către sfârșitul decadei a treia a lunii aprilie – începutul primei decade a lunii mai. Descreșterea aspectului decorativ ce are loc între luna mai și prima decadă a lunii iulie, este urmată de decorul fructificației deja în creștere, care atinge punctul culminant la sfârșitul decade a doua a lunii august. Scăderea numărului de specii și forme decorative după culoarea fructelor de la sfârșitul lui august este compensată de ascensiunea procesului de colorare autumnală a frunzelor, perioadă ce își are picul la sfârșitul lunii septembrie, descreșterea treptată a căruia atinge decada a doua a lunii decembrie.
Analiza acestor date ne permite să constatăm că cea mai dezavantajoasă perioadă a gradului de decorativitate este intervalul între decada a doua a lunii iunie și decada a treia a lunii iulie, când procesul înfloririi este în scădere bruscă, iar procesul de fructificație nu se manifestă pe deplin. Anume la această perioadă este necesară o atenție majoră din partea specialiștilor pentru a mări numărul și frecvența speciilor și formelor cu o perioadă de înflorire prin includerea plantelor din grupul fenologic "Estival" și "Tardiv": Tilia cordata, Tilia platiphylos, Catalpa speciosa, Catalpa
bignonioides, speciile de Cotoneaster, Ginkgo biloba, Clematis vitalba, Budlea davidii, Hibiscus syriacus și forma sa "[NUME_REDACTAT]", Partenocisus quinauifolia, Sofora japonica și formele sale, etc., – specii folosite insuficient – pe de o parte, și implementarea de noi specii cu aceeași perioadă de înflorire din colecțiile [NUME_REDACTAT] și a Parcului dendrologic municipal, – pe de altă parte. Concomitent este necesară folosirea mai largă a speciilor și formelor cu termenul de fructificație încadrat în această perioadă de declin decorativ, printre care Aesculus hipocastanum, și forma sa "Baumani", Aesculus carnea, Amygdalus communis X Persica vulgaris f. "Atropurpurea", Amygdalus comunis, Castanea sativa, speciile și formele din genul Cerasus, Padus, Crataegus, Gledithsia, ; Maclura, Malus, Morus, etc…
Aceste lucrări ne vor permite îmbogățirea taxonomică a sortimentului de plante, ameliorarea funcționalității estetico-decorative și igieno-recreative prin valorificarea criteriilor de salubrizare și decorativitate a spațiilor verzi municipale.
Capitolul VI
CARACTERISTICA ECOMORFOLOGICĂ A UNOR PLANTE
LEMNOASE ÎN DEPENDENȚă DE GRADUL DE POLUARE
A MEDIULUI AMBIANT
6.1. Noțiuni generale
Odată cu creșterea masivă a producției industriale, și ca rezultat al dezvoltării extensive a zonelor urbane specializate în extragerea diferitor zăcăminte, în prezent se elimină anual în atmosferă până la 10 miliarde tone de substanțe nocive ( Nicolaevschi, 1979 ). În această privință, municipiul Chișinău nu poate fi o excepție dat fiind faptul creșterii rapide în ultimele decenii a numărului de combinate industriale, unităților de transport auto, a numărului de centrale termo-electrice și a minelor de extracție a materialelor de construcție.
Serviciile specializate ale [NUME_REDACTAT], Construcțiilor și [NUME_REDACTAT] au determinat în ultimii ani că în unele perioade ale anului, concentrația unor substanțe nocive în atmosferă, sol și apă, depășește de 20-30 ori concentrația admisibilă. S-a stabilitclar, că sistemele prevăzute contra impurificării bazinului aerian ale majorității agenților economici industriali fie că lipsesc din dotație, fie că nu sunt în stare să-și îndeplinească integral funcțiile stabilite din cauza uzului tehnic, fie că sunt depășite de timp.
Reieșind din cele expuse, se poate constata, că una din cele mai acute probleme cu care se confruntă actualmente societatea noastră este cea a protecției mediului înconjurător. Această problemă, poate fi soluționată atât prin introducerea unor tehnologii noi avansate nonpoluante în industria națională, cât și prin crearea de noi zone verzi cu o vegetație forestieră diversă și rezistentă la condițiile specifice urbane.
Trebuie de menționat faptul, că oricât de avansate vor fi tehnologiile industriale, oricum o parte mai mult sau mai puțin considerabilă de substanțe noxe în urma proceselor tehnologice industriale vor fi eliminate în bazinul aerian. În acest caz, un rol important privind purificarea atmosferei de aceste substanțe dăunătoare atât oamenelor, cât și florei și faunei, îi revine spațiilor verzi. Doar datorită calităților ridicate de absorbție a unor specii și forme de plante lemnoase poate fi neutralizată sau redusă la minim activitatea dăunătoarea a substanțelor nocive asupra sănătății societății umane. Prin urmare, studierea stării de sănătate a spațiilor verzi urbane în ansamblu, și determinarea schimbărilor eco-morfologice ce au loc în plantă în urma reacției acesteia la schimbările condițiilor naturale de viață, îndeosebi a poluării atmosferei, solului și a apei, apare ca un factor important în cadrul sistemului integrat de însănătoșire a mediului de viață urban.
Monitoringul calității aerului atmosferic din municipiul Chișinău este efectuat de către Serviciul „Hidrometeo” prin intermediul a 6 posturi staționare. Principalii poluanți care influiențează direct asupra stării atmosferei sunt oxizii de azot, oxidul de sulf, oxidul de carbon, pulberii și metalele grele, dintre care menționăm îndeosebi – plumbul, ferum, ozonul și benzopirena.
Fondul de poluare al atmosferei municipiului Chișinău este format din cantități de substanțe nocive degajate de la sursele de poluare proprii și cele parvenite din zonele învecinate. De exemplu, în anul 1996 au fost emise în bazinul aerian al municipiului 36,87 kilotone de substanțe noxe ( INECO ). Conform datelor INECO, cantitațile de substanțe noxe degajate în atmosferă de către sursele de poluare fixe sunt în descreștere pentru perioada 1990-1996, pe când pentru sursele de poluare mobile se observă schimbări spre creștere ce se stabilesc către anul 1996. S-a constatat, că transportul auto, cât și alte mijloace de transport sunt cele mai importante surse mobile de poluare ale bazinului aerian urban.
Reieșind din necesitatea cercetării stării de sănătate a spațiilor verzi din diferite zone ale urbei, in 1990, de catre noi, au fost stabilite două zone cu posturi staționale de monitorizare ale atmosferei ( N1- [NUME_REDACTAT] și N2- CTE-1), și o zonă de control fixată în [NUME_REDACTAT] municipal denumită sondajul numărul 3. În aceste trei sondaje au fost alese 28 de specii de plante lemnoase, dintre care 25 specii de arbori și 3 specii de arbuști, situate la o distanță de până la 200 m de la postul de control. Ulterior, aceste specii, în cadrul fiecărui sondaj au fost supuse pe parcursul anilor 1990-1991 unor cercetări privind comportamentul lor la nivelul diferitor parametri. Toți arborii și arbuștii stabiliți pentru cercetare au fost aleși de aceeași clasă de vârstă sau cu diferența de o singură clasă. Pentru corelarea stării de sănătate a plantelor lemnoase și schimbările parvenite în creșterea și dezvoltarea acestora pe parcursul perioadei de vegetație și a condițiilor indigene de viață, in anii 1990-1991 au fost stabilite și descrise condițiile climaterice și gradul de poluare al atmosferei și solului în zonele supuse cercetării.
6.2. Condițiile climaterice, staționale și dinamica poluării bazinului aerian
6.2.1. Condițiile climaterice
Conform informației deținute, anii de vegetație 1990-1991, după condițiile climaterice sunt foarte diferiți unul de altul, ceea ce se răsfrânge direct asupra particularitaților evoluției perioadei de vegetație. Temperatura medie lunară a aerului și cantitatea de precipitații atmosferice medie lunară în primele 10 luni ale acestor ani sunt prezentate în tabelul 6.2.1.1.
Din tabelul 6.2.1.1. rezultă, că anul 1990 a fost un an cu temperaturi ale aerului ridicate pe întreaga perioadă de vegetație față de media stabilită pe mai mulți ani. Chiar și lunile de iarnă (ianuarie și februarie) au avut temperaturi mai sus de zero grade. De asemenea o trăsătură caracteristică a acestui an este și începerea perioadei de vegetație cu aproximativ trei săptămâni mai devreme decât în anii obișnuiți. Pe întreaga perioadă de vegetație au căzut doar 250 mm de precipitații, dintre care peste 50% au revenit lunilor aprilie-iunie. De la începutul lunii iulie și până la începutul lui octombrie s-a înregistrat o perioadă de secetă cu o arșiță considerabilă, care a dus la o reducere enormă a umidității din sol. Această situație de secetă cu temperaturi ridicate a favorizat mult activitatea substanțelor nocive eliminate în atmosferă, și ca rezultat a dus la reducerea proceselor de creștere și dezvoltare a plantelor lemnoase.
Dimpotrivă, condițiile climaterice ale anului 1991 pot ficonsiderate aproape de normal atât la capitolul temperatura aerului, cât și la cantitatea de precipitații. Se poate menționa ca cantitatea de precipitații chiar depășește media stabilită pentru mai mulți ani și a fost aproape uniformă pe întreaga perioadă de vegetație. De aici rezultă, că condițiile climaterice ale acestui an au fost favorabile creșterii și dezvoltării normale a vegetației urbane.
6.2.2. Compoziția fizică și chimică a solului
Vorbind despre rolul solului asupra creșterii și dezvoltării plantelor lemnoase ne referim în primul rând la cantitatea stratului de humus, suma bazelor absorbite (Ca, Mg, Na), prezența oxizilor de carbon și a substanțelor mobile (K, N, P), precum și starea de salinizare și aciditate a solului, compoziția lui mecanică. În acest scop, în toate sectoarele supuse cercetării au fost luate probe de sol la adâncimea de 0-30 cm și 30-60 cm. Rezultatele analizei probelor sunt prezentate în tabelul 6.2.2.1. Rezultatele obținute ne permit să concluzionăm că cantitatea de humus suficientă pentru creșterea și dezvoltarea normală a vegetației arborescente și arbustive (admisibilă 201-250 tone/ha) corespunde cerințelor doar pe sectorul de control unde constituie 273 t/ha. Lipsesc în toate sondajele solurile salinizate și este insuficient fosfor în sondajul 2 (CTE-1). Solurile sunt ușoare în toate sondajele, cea ce reprezintă un indice pozitiv privind creșterea și dezvoltarea plantelor forestiere.
Ca rezultat al celor expuse, putem spune că condițiile climaterice și condițiile staționale în toate cele trei sondaje de cercetare sunt favorabile (cu excepția condițiilor climaterice din 1990), creșterii și dezvoltării normale atât pentru vegetația forestieră studiată cât și pentru vegetația urbană în ansamblu.
6.2.3. Dinamica poluării bazinului aerian
Monitorizarea calității bazinului aerian a fost efectuată de către Serviciul „Hidrometeo” prin intermediul posturilor sale staționale. Dinamica nivelului de poluare cu principalele substanțe nocive a atmosferei pe anii 1975,1981, 1983, 1986 1988 și 1990 este redată în tabelul 6. Nivelul mediu de concentrație al principalelor substanțe noxe între anii 1975-90 înregistrează o mică scădere. Această descreștere neînsemnată este probabil rezultatul perfecționării proceselor de producere în activitatea agenților economici industriali înregistrați drept surse de poluare a mediului. Și totuși, dacă concentrația medie înregistrează în acești ani un indice mediu admisibil, în această perioadă au avut loc și emisii maxime ce depășesc concentrația admisibilă de 10 și chiar 50 ori. Situația dată este fixată pentru 1983 la toți poluanții. În urma acestor emisii substanțiale de poluanți într-o perioadă scurtă se poate dăuna esențial și chiar curma creșterea și dezvoltarea vegetației situate în preajma surselor de poluare.
Dinamica nivelului de poluare al bazinului aerian pe sectoare cu principalele substanțe nocive pe primele 10 luni ale anilor 1990-1991 este prezentată în tabelul 6.2.3.2.
Tabelul 6.2.3.2. ne mărturisește că concentrația de substanțe nocive determinate nu depășește concentrația admisibilă în ambele sondaje. Se remarcă o concentrație mai ridicată de substanțe nocive în sondajul 2 (CTE-1) comparativ cu sondajul 1 (str. [NUME_REDACTAT]), concentrație ce poate deveni factor limitativ în procesul de creștere și dezvoltare a vegetației arborescente și arbustive. De asemenea, se remarcă, emisii maximale ce depășesc concentrațiile admisibile de 5-7 și mai multe ori. Acest fapt este periculos și din cauza că emisiile au loc în perioada de primăvară târzie-vară, atunci când uneori (anul 1990) se înregistrează temperaturi înalte și secete de lungă durată, care favorizează activitatea negativă a substanțelor nocive asupra stării de sănătate a plantelor lemnoase.
Totodată, menționăm, că cantitățile de substanțe nocive emise în bazinul aerian, conform datelor [NUME_REDACTAT] al INECO, sunt cu mult mai mari (de 10 ori) decât cele prezentate în tabelul 3 (datele "Hidrometeo"). De exemplu: în 1990 conform datelor acestui laborator s-a emis în atmosferă praf – 5.856 mg/m.c.; oxid de sulf (IV) – 7.607 mg/m.c.; oxizi de azot – 4.222 mg/m.c. și oxid de carbon (II) – 3.188 mg/m.c. Aceste date sunt stabilite conform unui program special elaborat de specialiști englezi în colaborare cu savanți de la Institutul de Chimie "Mendeleev" din Sanct-Petersburg, program standartizat încă în 1986 de către fosta [NUME_REDACTAT].
În această situație, dacă aceste date sunt reale, putem conchide, că rolul substanțelor noxe în procesul de creștere și dezvoltare a vegetației arborescente și arbustive studiate este esențial și chiar determinant în ultima instanță privind starea de sănătate a acestea în condițiile orășenești.
6.3. Dinamica creșterii și dezvoltării plantelor lemnoase în condițiile orășenești
Unul din cel mai importanți factori ce determină caracterul ecologico-biologic al unei specii este dinamica dezvoltării acesteia în perioada de vegetație, proces ce reflectă natura biologică a individului și unitatea acestuia cu mediul înconjurător (Avronin 1956). Reacția plantei la noile condiții ecologice se manifestă în primul rând prin caracterul ritmic de dezvoltare al acesteia. În timpul perioadei de vegetație atât în procesul de introducere (Lapin, 1967), cât și în condițiile de viață orășenești, unde particularitățile biologice ale dinamicii creșterii și dezvoltării sunt determinante în procesul de adaptare a plantei în noile condiții de viață (Nicolaevski, 1979, Tarabrin ș.a., 1986). De aceea în condițiile actuale de industrializare a țării, unde un rol important privind însănătoșirea mediului înconjurător, îi revine spațiilor verzi, este necesară stabilirea acelor particularități ecologico-biologice ale plantelor lemnoase ce duc la ridicarea gradului de rezistență la diferiți poluanți și la condițiile orășenești în ansamblu.
În urma cercetărilor efectuate privind inventarierea spațiilor verzi Chișinău și determinarea stării de sănătate și decorativitate a acestora, s-a stabilit că la marea majoritate de plante lemnoase, procesul de creștere și dezvoltare a plantei în condițiile orășenești decurge satisfăcător. Însă, este foarte important de studiat particularitățile acestor procese ale plantelor lemnoase ce habitează în vecinătate cu sursele de poluare a mediului înconjurător. De aceea, în baza unor puncte staționale ale Serviciului de Stat "Hidrometeo" (CTE-1 și str. Ieșilor), care monitorizează starea bazinului aerian, au fost selectate 28 specii de plante lemnoase ce cresc în raza de 200 m a acestor puncte staționale și în Parcul dendrologic municipal (punct de control).
6.3.1. Dinamica creșterii frunzelor de foioase și conifere
Capacitatea și volumul de absorbție a substanțelor noxe din bazinul aerian de către plantele lemnoase este direct proporțional în mare măsură cu suprafața aparatului foliar. Ținând cont de faptul, că mulți savanți acordă o mare atenție cercetărilor ce țin de particularitățile aparatului de asimilare a plantei în condițiile de viață industriale (Guderian, 1979, Sîrovatco, ș.a., 1985), este totuși importantă studierea procesului de creștere a aparatului foliar în condiții concrete de poluare a mediului înconjurător, reieșind din faptul, că aceste organe au cel mai intens contact cu mediul înconjurător și, comparativ cu alte organe ale plantei, sunt mai des supuse schimbărilor și vătămărilor.
Este constatat faptul, că cu cât concentrația substanțelor noxe este mai mare în atmosferă, cu atât este mai nefasta influența acestora asupra aparatului foliar. În rezultatul acestei influențe este în mare măsură afectată grosimea și suprafața frunzei aflată în raport direct cu lungimea nervurilor frunzei.
Datele cercetărilor efectuate în anii 1990-1991 în cadrul a 3 sondaje (1 – CTE; 2 – str. [NUME_REDACTAT] și 3 – Parcul dendrologic municipal), privind dinamica grosimii medii a frunzei și a lungimii medii a nervurilor frunzei, sunt prezentate în tabelele 6.3.1.1. și 6.3.1.2.
Din tabelul 6.3.1.2. este evidentă creșterea grosimii frunzei la marea majoritate a speciilor până la sfârșitul lunii iulie – începutul august în toate sondajele, iar apoi, o descreștere a acesteia până la sfârșitul perioadei de vegetație. E necesar de menținut faptul, că o descreștere mai pronunțată se manifestă în sondajele cu concentrație a substanțelor nocive mai ridicată decât în sondajul de control. Îndeosebi acest proces sa manifestat în anul 1990, când au fost înregistrate temperaturi ridicate și secetă de lungă durată după luna iulie. Acest fapt este explicabil prin faptul că anume în această perioadă s-a intensificat acțiunea distrugătoare a substanțelor noxe asupra dezvoltării aparatului foliar, acțiune favorizată de condițiile climaterice prielnice acesteia.
O descreștere neînsemnată a grosimii frunzei se înregistrează în anul 1991, atunci când condițiile climaterice au fost aproape de normal, iar cantitatea de precipitații chiar a depășit media pe mai mulți ani. Anume din această cauză acțiunea substanțelor nocive a fost mai puțin intensă în toate sondajele, chiar dacă concentrația acestora în atmosferă a fost în unele cazuri mai mare decât în 1990.
Același lucru este remarcat și în cazul lungimii medii a nervurilor de gradul I și II a frunzei. O lungime mai mare a nervurilor este înregistrată la majoritatea absolută de specii lemnoase în 1991 față de 1990, și în sondajul 3 de control și în sondajul 2 (str. [NUME_REDACTAT]) față de sondajul 1 (CTE-1), care conform datelor Serviciului "Hidrometeo" înregistrează o concentrație de substanțe nocive mai ridicată. La cele trei specii de conifere incluse în studiu, a fost cercetată dinamica creșterii acelor în primul an de vegetație ( tabelul 6.3.1.4.). Este cunoscut faptul, că aparatul foliar al speciilor de conifere este influențat substanțial de poluanți, comparativ cu speciile de foioase, deoarece majoritatea coniferelor sunt foarte sensibile la acțiunea oxizilor de sulf, acele fiind expuse pe plantă mai mulți ani și, deci, durata acțiunii dăunătoare a substanțelor nocive este mai mare, cu excepția zadei, ce-și lasă acele în fiecare an.
Cercetările au demonstrat aceleași legități remarcabile și la speciile de conofere, adică lungimea medie a acelor este mai mare în anul 1991 față de 1990, și în sondajele cu o concentrație a substanțelor nocive mai slabă (sondajul 3 și 1). O oarecare indiferență față de concentrația substanțelor nocive se remarcă la Picea pungens, cunoscută ca o specie rezistentă la poluarea atmosferei.
Din cele expuse, putem confirma că volumul de concentrație de substanțe nocive influențează direct creșterea și dezvoltarea aparatului foliar a plantei, și se intensifică acțiunea acestora îndeosebi în perioadele cu condiții climaterice nefavorabile dezvoltării vegetației, și mai ales, în timpul temperaturilor ridicate ale aerului și lipsei de precipitații atmosferice.
6.3.2. Creșterea anuală și durata perioadei de vegetație
Este cunoscut faptul, că creșterea anuală este principalul indice integral ce determină funcționalitatea și starea de sănătate a plantei. Asupra creșterii anuale a plantei lemnoase influențează mulți factori ecologici, inclusiv și substanțele noxe industriale (Nevskii, Bondarenco, 1981, ș.a.), ceea ce permite calificarea acestui indice drept indicator al condițiilor de viață (Lairond, Lovelius, ș.a., 1987).
În urma cercetărilor efectuate putem constata, că majoritatea absolută a plantelor lemnoase manifestă o creștere anuală mai ridicată în sondajele cu concentrația de substanțe noxe mai scăzută (tabelul 6.3.2.1.). Această legitate se manifestă maximal la speciile: Acer negundo, Aesculus hippocastanum, Forsithia intermedia, Platanus acerifolia, Rosa "Ticlomen", Salix alba, Syringa vulgaris, Ulmus caprinifolia și la toate speciile de conifere. Diferențele mai mici între creșterile anuale la celelalte specii în diferite sondaje se explică prin particularitățile biologice ale plantelor lemnoase, și ca urmare a reacției acestora la eventualele schimbări ale condițiilor de viață. De asemenea, se înregistrează și o creștere mai bună a plantelor în anul 1991, condițiile climaterice ale căruia au fost mai favorabile și dezvoltării vegetației forestiere.
Analizând datele tabelului 6.3.2.1., putem remarca faptul, că dinamica creșterii anuale a plantelor lemnoase este în strânsă dependență de condițiile staționale și climaterice, și nu în ultimul rând de calitatea mediului înconjurător.
Un factor important ce determină gradul de adaptare a speciei la noile condiții de viață este considerat durata perioadei de vegetație. Acest indice, de asemenea este principal și la determinarea gradului de rezistență a speciei la concentrația substanțelor poluante din atmosferă. În acest context e necesar de remarcat două momente:
Durata de vegetație similară cu cea din condițiile naturale asigură gradul înalt de adaptare a speciei la noile condiții de viață, iar în cazul nostru și gradul înalt de rezistență la poluarea atmosferei.
În condițiile cu un nivel de poluare ridicat a bazinului aerian, durata perioadei de vegetație la multe specii este redusă față de cea din condiții naturale și depinde, în acest caz, de particularitățile biologice ale fiecărui invidid în parte.
Aceste momente pot fi ușor depistate și în urma analizei datelor din tabelul 6.3.2.2. privind durata perioadei de vegetație a plantelor lemnoase în sondajele cercetate în anii 1990-1991.
Din acest tabel rezultă, că durata perioadei de vegetație este mai lungă în majoritatea cazurilor în sondajul de control (3), care este supus poluării mai puțin decât celelalte sondaje. Totodată, o durată mai scurtă a perioadei de vegetație a plantelor lemnoase este înregistrată în sondajul 2 (CTE-1), unde gradul de poluare a atmosferei este mai ridicat.
E necesar de remarcat faptul, că datorită condițiilor climaterice nefavorabile a anului 1990, în acest an au fost înregistrate perioade de vegetație de o durată mai scurtă decât în anul 1991, deși nu toate speciile reacționează în același mod la noile condiții de viață după cum am remarcat și anterior. Acest lucru se observă ușor în diferențele mari înregistrate la durata perioadei de vegetație a unor specii în diferite sondaje cu diferit nivel de poluare. De exemplu: Aesculus hippocastanum a avut o perioadă de vegetație în anul 1990 în sondajul 1 de 100 zile, în sondajul 2 de 180 zile și în sondajul de control (3) o durată de 204 zile. Aceeași legitate se constată și la Populus canadiensis, Populus piramidalis, Sorbus aucuparia, Tilia platiphylos, etc… Aceste constatări demonstrează gradul de sensibilitate ale speciei date la nivelul sporit de poluare a atmosferei, îndeosebi atunci când intensitatea acțiunii substanțelor nocive este favorizată și de condițiile climaterice nefavorabile (secetă și temperaturi ridicate).
6.3.3. Vitalitatea plantelor lemnoase
De rând cu ceilalți indici eco-morfologi descriși anterior, un rol important în stabilirea gradului de adaptare la noile condiții de viață și a gradului de rezistență la diferiți poluanți a plantelor lemnoase, îi revine vitalității plantei. Acest indice, este o sumare calitativă și cantitativă a celorlalți indici, și ca rezultat stabilește starea de sănătate a plantelor lemnoase în noile condiții de viață. Vitalitatea sau viabilitatea în noile condiții de viață a plantelor lemnoase supuse cercetărilor în cele 3 sondaje, este prezentată în tabelul 6.3.3.1.
În baza datelor expuse în tabel, observăm legități remarcate și la ceilalți indici. Este vorba în primul rând de o vitalitate mai bună a speciilor în sondajul 3 (control)față de 1 (str. [NUME_REDACTAT]) și 2 (CTE-1), unde concentrația substanțelor nocive este mai ridicată decât în sondajul de control. Deasemenea, se delimitează gradul de vitalitate a speciilor și în sondajele 1 și 2. Cel mai scăzut grad de vitalitate îl manifestă plantele lemnoase din sondajul 2 (CTE-1), unde poluarea bazinului aerian este mai pronunțată. Totodată, gradul de vitalitate a speciilor variază de la o specie la alta în cadrul aceluiași sondaj, în dependență de particularitățile biologice ale speciei. O sensibilitate mai pronunțată față de poluarea atmosferei manifestă Acer pseudoplatanus, Armeniaca vulgaris, Aesculus hipoicastanum, Catalpa speciosa, Forsithia intermedia, Hibiscus siriacus, Populus canadiensis și P. piramidalis, Sorbus aucuparia, Ulmus caprinifolia, Picea abies, etc. Un grad de vitalitate mai ridicat în condițiile de poluare a atmosferei se remarcă la Acer negundo, Philadelphus coronarius, Siringa vulgaris, Tilia argentea, Picea pungens, Pinus nigra. Aceste specii sunt afectate mai puțin de concentrațiile de substanțe nocive înregistrate în sondajele de studiu, concentrații ce sunt fixate sub nivelul admisibil.
În urma celor expuse anterior putem constata următoarele:
nivelul poluării atmosferei în suprafețele studiate este stabilit sub nivelul admisibil;
reacția plantelor cercetate la gradul de poluare a atmosferei este în strictă dependență de particularitățile biologice ale acestora;
sensibilitatea plantelor lemnoase la poluarea atmosferei depinde de asemenea și de condițiile climaterice care pot intensifica sau minimaliza acțiunea nefastă a substanțelor nocive asupra acestora;
cele mai sensibile specii la poluarea atmosferei sunt: Acer pseudoplatanus, Armeniaca vulgaris, Aesculus hipocastanum, Catalpa speciosa, Forsithia intermedia, Hibiscus siriacus, Populus canadiensis, P. piramidalis, Sorbus aucuparia și Picea abies;
mai puțin sensibile la gradul de poluare a atmosferei sunt: Acer negundo, Philadelphus coronarius, Siringa vulgaris, Tilia argentea, Picea pungens și Pinus nigra.
Capitolul VII
Particularitățile amenajamentului silvic
aLE parcurilor forestiere urbane
7.1. Istoricul constituirii și gospodăririi parcurilor silvice
Inițiatorul creării parcurilor silvice, (la început "Schema zonei verzi a or. Chișinău"), a fost Comitetul executiv al or. Chișinău (Hotărârea nr. 165 din 1.06. 1961). Această hotărâre a fost aprobată de Consiliul de miniștri al RSSM (decretul nr. 20 din 15.01.1962). Proiectul acestei "Scheme" a fost întocmit de către Asociația de proiectări "Agrolesproiect" din or. Moscova în anii 1961-1964 în baza dispoziției [NUME_REDACTAT] a gospodăriei silvice și protecției naturii de pe lângă Consiliul de Miniștri. Pentru executarea hotărârii Consiliului de Miniștri privind crearea zonei verzi a orașului Chișinău, în anii 1961-1962 Comitetul executiv local, formează Gospodăria silvică Chișinău și transferă acesteia (de rând cu alte terenuri cu vegetație naturală forestieră) 1681 ha de teren agricol în marea majoritate degradat (supus alunecărilor, eroziunii, etc.) pentru crearea parcurilor silvice. Plantarea materialului săditor a fost efectuată de către specialiștii Gospodăriei silvice Chișinău. Materialul săditor a fost preluat o parte din pepinierele Gospodăriilor silvice din R. Moldova, i-ar altă parte transportat din pepinierele Ucrainei și [NUME_REDACTAT]. Finisarea lucrărilor de împădurire datează cu toamna anului 1968. În acelaș an, printr-o dispoziție a Consiliului de Miniștri, parcurile silvice cu o suprafață de 1594 ha au fost transmise [NUME_REDACTAT] verzi Chișinău, în a cărei gestionare se află și în prezent.
Prima amenajare a parcurile silvice a fost efectuată în 1976 de către specialiștii Institutului de amenajări din Ucraina (Kiev). Lucrările au fost executate în baza cerințelor normativelor tehnice privind amenajarea pădurilor din URSS (1964). Baza întocmirii planșetelor a servit planurile sectoarelor de teren executate în timpul lucrărilor de împădurire. Planșetele au fost întocmite la scara de 1:5000.
În procesul de efectuare a lucrărilor de amenajare au fost utilizate după posibilitate materialele diferitor lucrări de cercetare și proiectare avute la dispoziție. Amenajarea parcurilor a fost efectuată fără utilizarea aerofotografiilor.
O altă amenajare a parcurilor silvice a fost efectuată în 1986 de aceeași instituție din Ucraina. În urma acestui amenajament s-a stabilit, că suprafața parcurilor silvice s-a micșorat cu 130 ha și constituie la momentul actual 1267 ha. Micșorarea suprafeței a avut loc în urma transmiterii unor terenuri pentru construcții și alte necesități în urma unor decizii ale organelor abilitate.
Materialele amenajării anterioare s-au păstrat complet și se găsesc în stare bună, însă în legătură cu expirarea termenului de folosință și schimbările ce au avut loc în structura cantitativă la nivel de suprafață și în interiorul arboretului după ultima amenajare ele nu mai pot fi folosite, fapt care impune organizarea unei noi amenajări.
În urma ultimei reamenajări a parcurilor silvice, toate pădurile au fost încadrate în categoria I-a funcțională, păduri-parc cu funcții recreative. Vârsta de explotabilitate pe arborete s-a stabilit în raport cu specia principală.
În urma lucrărilor de amenajare efectuate în 1986, se propuneau spre executare următoarele măsuri: – parcurgerea cu lucrări de îngrijire anual a 0,5 ha de degajări, 2,1 ha de curățiri, 23,5 ha de rărituri și 3,2 ha de tăieri de trecere, și 11,4 ha cu tăieri de igienă; – executarea lucrărilor de împăduriri pe o suprafață anuală de 3,8 ha cu specii de bază stejar, pin și salcâm.
Datele tabelului 7.1.1. mărturisesc că:
degajările s-au executat pe o suprafață de 3,5 ha, ceea ce reprezintă 60% din suprafața propusă;
curățiri s-au executat pe 14,2 ha, ceea ce reprezintă 62% din suprafața propusă de parcurs;
cu lucrări de rărituri s-a parcurs 199,5 ha, ceea ce reprezintă 77% din suprafața prevăzută;
tăierile de trecere s-au executat pe 20,3 ha, ceea ce reprezintă 58% din suprafața propusă;
cu tăieri de igienă s-a parcurs 96,7 ha, ceea ce reprezintă 77% din suprafața prevăzută.
De asemenea menționăm, că lucrările de împădurire după tehnologii speciale s-au efectuat pe o suprafață de 15,9 ha, ceea ce reprezintă 38% față de suprafața propusă. La aceste lucrări s-au folosit de regulă salcâmul, stejarul și sălcioara. Putem afirma, că suprafața împădurită putea fi mai mare, dacă se urmăreau în timp suprafețele cu plantații nereușite. Urmărind în timp evoluția culturilor create, se constată că toate aceste culturi au o consistență între 0,3-0,6, și sunt parțial reușite. Amenajamentul prezent le-a preluat ca suprafețe care prin lucrări de completare, împăduriri și îngrijiri vor realiza în scurt timp starea de masiv.
Actuala amenajare efectuată de noi a menținut în principiu constituirea anterioară a componenței parcurilor silvice, cu excepția parcului Râșcani, care a fost împărțit în două parcuri (Râșcani și M. Sadoveanu). Această divizare este argumentată prin demararea în sectorul parcului "M. Sadoveanu" a lucrărilor de amenajare a teritoriului (crearea infrastructurii) privind trecerea acestuia de la parc-silvic la parc-parc. De asemenea au fost schimbate denumirile vechi a peste 50% din parcuri. Astfel, parcul „Verhnii” și-a schimbat denumirea în „Pruncul”, parcul „Comsomolischii” în „Buicani”, parcul „Teatralinâi” în „Butoiaș”, parcul „XXII siezd CPSS” în „[NUME_REDACTAT]”, parcul „VDNH” în „Moldexpo” și parcul „Iu.Gagarin” îm „Muncești”.
În urma lucrărilor efectuate s-a constatat schimbări de suprafețe în comparație cu amenajarea anterioară, care sunt redate în tabelul 7.1.2..
Referitor la limitele exterioare și interioare a parcurilor silvice, putem menționa că acestea în principiu s-au menținut, modificându-se acolo unde au avut loc mișcări de suprafețe sau din considerentele mai bunei gestionări.
7.2. Determinarea suprafeței parcurilor silvice, constituirea și materializarea parcelarului și a supraparcelarului
Suprafața parcurilor silvice s-a determinat la calculatorul electronic prin procedeul ariilor calculate în baza limitelor de parcele și subparcele introduse prin digidizare, după un program special.
S-a determinat pentru parcurile silvice o suprafață totală de 1199,8 ha, ceea ce înregistrează o diferență în minus de 67,2 ha față de suprafața determinată la amenajarea anterioară din 1986 de 1267 ha. Această diferență este rezultatul mișcărilor de suprafețe efectuate pe parcursul aplicării amenajamentului anterior.
Amenajamentul întocmit are ca bază cartografică planuri restituite cu curbe de nivel la scara 1:10000, foi volante, executate prin zboruri aerofotogramatice restituite în anul 1986, utilizate la cadastru funciar în vederea organizării teritoriului.
Toată suprafața fondului forestier a parcurilor silvice în sumă de 1075,1 ha a fost încadrată integral în grupa I-a funcțională – păduri cu funcții speciale de protecție, subgrupa 4A – păduri-parc și alte păduri de recreere de intensitate funcțională foarte ridicată.
Terenurile afectate gospodăriei parcurilor silvice și celelalte categorii de folosință sunt în afara zonării funcționale și reprezintă 10% din suprafața totală. Toate pădurile și terenurile destinate împăduririi din cadrul parcurilor silvice, sunt păduri cu rol exclusiv de protecție, în care în afară de lucrările de îngrijire se execută și lucrări speciale de conservare. Evidența fondului forestier a parcurilor silvice este prezentată în tabelul 7.2.1..
Din tabel rezultă, că 987,9 ha (82%) din totalul de 1199,8 ha sunt terenuri acoperite cu pădure; 87,2 ha (7%) – terenuri destinate împăduririi; 33,5 ha (3%) – terenuri date în folosință temporară altor deținători; poienile destinate strict pentru odihnă și amenajate cu echipament necesar constituie 31,2 ha (3%); alte terenuri ce servesc nevoilor gospodăriei spațiilor verzi, terenuri neproductive și drumuri forestiere, poteci, cărări – 50,1 ha (5%).
În procesul lucrărilor numerotația parcelarului și a subparcelarului s-a modificat complet. Numerotarea parcelarului actual comparativ cu cel din amenajamentul precedent este redată în tabelul 7.1.2..
Materializarea liniilor parcelare și subparcelare, transpunerea lor în teren s-a făcut prin vopsirea pe arbori a semnelor descrise la capitolul metode de cercetare.
Numărul actual de parcele este de 34, iar a subparcelelor de 680. Suprafața parcelelor comparativ cu amenajamentul precedent este prezentată în tabelul 7.2.1., iar situația administrativă a parcurilor silvice șu suprafața lor sunt prezentate în tabelul 7.2.2..
E necesar de menționat că parcurile silvice sunt repartizate în toate sectoarele administrative ale municipiului, ce creează condiții favorabile de odihnă tuturor locuitorilor urbei și fiind mai accesibile pentru vizitatori. De exemplu, parcurile silvice Râșcani și M. Sadoveanu se întind pe teritoriile sectoarelor administrative Râșcani și Ciocana; parcul silvic [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt așezate pe teritoriul sectorului administrativ Râșcani; Parcul silvic Muncești este situat în sectorul Botanica; parcurile silvice Petricani, [NUME_REDACTAT], Butoiaș, Buiucani și Pruncul sunt așezate în sectorul administrativ Buiucani, Parcul silvic Moldexpo este situat în sectorul administrativ Centru.
Această așezare geografică benefică a parcurilor silvice este remarcabilă și prin faptul că permite implicarea mai activă și uniformă a parcurilor silvice și a celorlalți componenți a spațiilor verzi în purificarea bazinului aerian și a salubrizării municipiului în ansamblu.
7.3. Caracteristica tipurilor de stațiuni forestiere și a tipurilor de pădure
Caracterizarea și descrierea tipurilor de stațiune a parcurilor silvice s-a efectuat conform metodologiei indicate în normele privind constituirea stațiunilor valabile în România și a îndrumarului pentru amenajarea pădurilor, având la bază lucrările de studiu a solului și a stațiunilor forestiere la amenajarea precedentă și actuală.
Complexul geologic al teritoriului este foarte puțin variat, ceea ce a determinat evoluția unei game restrânse de tipuri de sol, care puțin s-a diversificatsub acțiunea factorilor externi ( eroziunea solului și factorul antropic ). Bazați atât pe studii de specialitate și pe determinările făcute de amenajările anterioare, cât și pe determinările noastre făcute pe profile de sol din fiecare parc silvic ( 3-5-profile la fiecare parc ), confirmă, că în întreg teritoriu, solurile la origine au fost de tipul ciornoziomurilor, de regulă argilo-iluviale și cambice, și mai rar salinizate, alcalizate sau rendzimice. În baza acestor cercetări, solurile identificate au fost încadrate în cele 3 tipuri enumărate în tabelul 7.3.1. – ciornoziomuri argilo-iluviale – 30 %; soluri desfundate – 10 % și soluri erodate – 60 %.
Cernoziom argilo-iluvial s-a identificat pe 30% din suprafața parcurilor silvice, preponderent în parcurile Buiucani, Muncești, Râșcani și [NUME_REDACTAT], sol caracteristic zonei de silvostepă. Erodisolurile după cum este redat în tabel ocupă 60% din suprafața din toate parcurile silvice, cu excepția parcului Buiucani și [NUME_REDACTAT], și puțin mai mult în parcurile [NUME_REDACTAT] și Muncești. Solurile desfundate au fost identificate pe 10% din suprafață, preponderent în parcul Moldexpo.
Analizând tipurile de sol identificate în parcurile silvice, se poate afirma că în general, suprafața parcurilor silvice prezintă soluri puțin favorabile vegetației forestiere, și că numai o cunoaștere profundă a însușirilor genetice a speciilor folosite, și executarea la timp a lucrărilor de îngrijire se poate conta pe o permanentizare a vegetației forestiere și pe o creștere rapidă a capacității de productivitate a acestor arborete.
Climatul local care se situiază aproape de limita de răspândire naturală a vegetației forestiere oferă în acest cadru condiții staționale diverse în funcție de relief ( versanți însoriți, umbriți, unghiul de înclinare, poziția de versant, etc.) și însușirile solului ( textură, structură, troficitate, etc.), determinant fiind totuș umeditatea solului corelată cu troficitatea, astfel condițiile de creștere a vegetației forestiere modificându-se în raport cu acestea. Astfel, bonitatea stațiunilor este clar determinată de factorii menționați mai sus și nu poate fi decât inferioară sau mai rar medie.
Stațiunile forestiere a parcurilor silvice identificate în urma cercetărilor efectuate se grupează în etajul de silvostepă integral (SS) conform normativelor tehnice folosite. Etajul de silvostepă este localizat pe altitudini cuprinse între 30-40 m, pe versanți, depresiuni și mai rar pe platouri, cu expoziții însorite – 36%, parțial însorite – 32% și umbrite – 32% cu înclinare mai mică de 16 grade – 97% și de la 16 la 30 grade – 3%. Substratul litologic este format după cum s-a menționat anterior din argile, luturi și argile prăfoase. Formele de relief sunt variate, vegetația forestieră fiind situată de regulă pe dealuri și versanții lor direcți, mai rar în depresiuni.
Având în vedere însă condițiile climaterice cu un indice de umeditate situat aproape la limită de uscăciune, configurația terenului, solurile și caracteristicile lor, care influențează negativ sau pozitiv dezvoltarea vegetației, în cadrul acestor stațiuni forestiere se individualizează microstațiuni specifice: de versați superiori umbriți slab-puternic înclinați, cu cernoziomuri erodate, desfundate, lutoase, grele, edafic mijlociu Pi-m, apte pentru cultura stejarului, frasinului, cireșului, paltinului (de câmp, de munte) și jugastrului; de versanți superiori însoriți, moderat-puternic înclinați cu erodisoluri apte pentru cultura sălcioarei și a salcâmului.
Descrierea tipului de stațiune – rezultat din sistematizarea principalelor caracteristici ce reies din studiul condițiilor de relief, geologice, climatice, a solului și vegetației, descriere efectuată în spiritul notelor tehnice, specifica zonei studiate este prezentat în tabelul 7.3.2..
[NUME_REDACTAT] Spațiilor verzi Chișinău, trebuie să aibă în vedere în procesul de gestionare a parcurilor silvice, ca această gestionare să aibă un caracter intensiv, și să fi efectuată în mod diferențiat, ținând cont de condițiile staționale foarte diverse ale teritoriului ce se află la limită de vegetație forestieră. Microstațiunile cu condiții de creștere extremale să fie împădurite cu sălcioară și cătină, după posibilitate și cu salcâm, deoarece plantarea altor specii nu vor da rezultatul scontat. Rolul vegetației forestiere pe aceste sectoare fiind doar de protecție a solului și de stopare a procesului de eroziune a solului. În stațiuni de creștere cu condiții stațional mai favorabile vegetației forestiere se va planta ca specii principale stejarul, gorunul și frasinul, iar ca specii de amestec cireșul, carpenul, teiul și paltinul de câmp și de munte.
Încadrarea vegetației forestiere din cadrul parcurilor silvice pe tipuri de pădure, este efectuată după schema tipologică elaborată pentru pădurile din România. Descrierea tipurilor de pădure în raport cu tipul de stațiune este redată în tabelul 7.3.2. și evidențele (anexe) 16,3 din studiu complect de Amenajare aflat la [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] din str. Pușchin, 8.
Din aceste evidente rezultă că toate arboretele sunt artificiale, create pe terenuri neproductive inapte folosințelor agricole. Aceste arborete formate din stejar, cireș, ulm, paltin de câmp și de munte, frasin se vor conduce până la vârsta exploatabilității, iar cele pe bază de salcâm, după 2-3 generații care se vor regenera prin tăieri de conservare, atunci când se va stopa degradarea și se va reface suficient solul, se vor substitui cu arborete pe bază de stejar prin reconstrucție ecologică a arboretelor anterioare. Suprafețele goale ce reprezintă 7% din suprafață și care de fapt sunt foste culturi nereușite (n-au format starea de masiv) se vor împăduri cu specii adecvate microstațiunilor, în vederea stopării fenomenului de degradare a solului și refacerea acestuia.
Totodată, o parte din goluri unde s-a stabilit necesar, vor fi amenajate cu echipament adecvat folosinței pentru acces nelimitat și odihnă a populației. Aceste lucrări sunt descrise pentru fiecare subparcelă în partea a II-a a Amenajamentului complet "Descrierea parcelară" și în "Studiul general complet" la capitolele de generalizări (totaluri)12-17, care se află la beneficiar.
Pentru viitoarele arborete în raport cu condițiile staționale au fost stabilite următoarele tipuri de pădure:
Tabelul 7.3.2.
Descrierea tipului de stațiune a factorilor limitativi
și măsurile de gospodărire impuse de acești factori
6161 – stejăret normal de silvostepă (Ps-Pm) – 812,5 ha ce constituie 76%.
6163 – stejăret de silvostepă (Pi) – 262,6 ha ce constituie 24%.
7.4. Caracteristica fondului de protecție
Fondul de protecție este constituit din 987,6 ha păduri, toate încadrate în grupa I funcțională – păduri cu funcții speciale de protecție. Structura și mărimea fondului de protecție este redată în anexa 5 și 6 pe grupe, subgrupe și categorii funcționale, și situația sintetică pe specii.
Se prezintă de asemenea repartizarea pe categorii de consistență, clase de producție medii cât și creșterile curente anuale, mărimea și calitatea fondului, vârstele medii pe specii ș.a.
La suprafața totală a fondului de protecție, volumul lemnos este de 104,5 mii mc cu o creștere anuală de 5,1 mii mc. revenind la hectar un volum de 87 mc, cu o creștere de 4,3 mc/ha, la vârsta medie de 30 ani, consistența medie 0,72, clasa de producție medie 3,3.
productivitatea reală a arboretelor este superioară 10%, mijlocie 52% și inferioară 38%;
pe categorii de consistență 78% din arborete au consistența 0,7-1,0, 22% au consistența 0,4-0,6;
după proveniență 98% din arborete sunt artificiale, 2% sunt provenite din lăstari;
după felul amestecului, 39% sunt arborete pure sau aproape pure, 30% sunt arborete în amestec 50-80% și 31% arborete în amestec sub 50%;
vitalitatea arboretelor este normală la 91% din arborete, slabă la 2% și viguroasă la 7% din arborete.
În ceea ce privește structura orizontală raportată la suprafață se constată o participare mai mare la paltinul de câmp – 25%, urmat de salcâm – 16%, stejar – 10%, ulmul de câmp – 10%, nuc – 7%, pin negru – 3%, paltin de munte – 2%, frasin – 2%, plopi – 2%, tei – 2%, molid – 1%, diverse moi – 1%.
Salcâmul participă în arboretele din toate parcurile silvice, 64% pur sau aproape pur, fiind socotit ca cel mai indicat în acțiunea de stopare a degradării terenurilor și refacere a solurilor.
Adecvat condițiilor staționale existente productivitatea acestuia este 98% inferioară, fiind introdus acolo unde condițiile de vegetație au fost nesatisfăcătoare altor specii mai valoroase.
Stejarul, specie de bază în gospodărirea forestieră, se găsește în toate parcurile introdus prin plantații 100%. Se găsește de regulă amestecat cu paltin în stațiuni adecvate, 98% de productivitate mijlocie și superioară.
Ulmul de câmp a fost introdus ca specie de amestec, însoțitoare, dar și pur pe suprafețe destul de mari. S-a constatat că în amestec vegetează mai bine față de cel pur, care este foarte slab dezvoltat și prezintă uscare destul de avansată. Se recomandă utilizarea lui în viitoarele arborete numai ca specie însoțitoare și în procente foarte reduse.
Nucul, participă într-un procent mare în parcurile silvice și a fost introdus ca sursă pentru recoltarea fructelor.
În afară de acestea se mai găsesc un număr suficient de specii cu ajutorul cărora s-a reușit să se pună stăpânire și să se oprească procesul de degradare a solului, și în locul unor terenuri cu aspect selenar să apară vegetație. Toate aceste specii, inclusiv cele din categoria rășinoaselor, îndeosebi pinul negru, se recomandă să fie folosite în terenurile extreme ca condiții de vegetație similare cu acelea în care speciile vegetează satisfăcător.
Analizând structura pe verticală a arboretelor, se constată, că toate au structuri echiene, fiind provenite din plantații. Structuri optime, se vor putea realiza doar prin lucrări adecvate, dar mai curând când vor fi instalate arborete de generația a doua, regenerate natural din semințe în urma aplicării tratamentelor silvice adecvate.
Factorii destabilizatori care influențează negativ dezvoltarea vegetației forestiere sunt în primul rând cei care au făcut în trecut ca terenurile respective să nu fie apte pentru folosințe agricole și care până în prezent nu au fost anihilați definitiv: – eroziunea și alunecarea, care deși parțial, prin instalarea vegetației, nu mai acționează cu aceeași intensitate, își manifestă încă prezența. După instalarea vegetației au apărut și alți factori specifici care acționează negativ asupra dezvoltării acesteia: uscarea și infestările (făinarea), care încep să devină de temut. Eroziunea la suprafață s-a înregistrat în total pe 669,4 ha; – de intensitate slabă pe 656,1 ha și moderată – 12,7 ha. Împădurirea suprafețelor mai mari, dar mai ales înaintarea în vârstă a arboretelor va duce la stoparea lor.
Uscarea arboretelor s-a înregistrat în total pe 11,6 ha, din care: slabă pe 10,2 ha și moderată pe 1,4 ha. Se usucă în general salcâmul, ca urmare a condițiilor staționale, în special din cauza necorespunderei solului și a secetelor de lungă durată și frecvente.
7.5. Stabilirea funcțiilor social-economice ale vegetației forestiere din cadrul parcurilor silvice și a bazelor de amenajare
7.5.1. Stabilirea funcțiilor social-economice ale parcurilor silvice
Obiectivele principale pentru pădurile parcurilor silvice sunt: stoparea degradării solului și refacerea lui, protecția mediului înconjurător, zonă de odihnă a populației municipiului (zona de recreiere) și protecția căilor de comunicație.
Corespunzător obiectivelor social-economice amenajamentul de față a stabilit funcțiile pe care trebuie să le îndeplinească pădurile parcurilor silvice. Repartizarea pe grupe funcționale s-a realizat prin zonare în raport cu obiectivele stabilite.
În raport cu funcția prioritară, repartiția arboretelor din grupa I pe funcții și categorii funcționale este redată în tabelul 7.5.1.1.
Încadrarea în subgrupa 4A a fost preluată din vechiul amenajament prin care pădurile îndeplineau funcții de recreere în baza unor hotărâri a conducerii de vârf a [NUME_REDACTAT] și la care s-a adoptat sistemului de zonare funcțională prevăzut de normele tehnice folosite la actuala amenajare.
Toate arboretele fiind încadrate în tipul de categorie funcțională T II, integral s-au cuprins în subunitatea de gospodărire (S.U.P.) de tip "M" – păduri supuse regimului de conservare deosebită cu suprafața de 987,9 ha, care include unica categorie funcțională adoptată 4A.
7.5.2. Stabilirea bazelor de amenajare ale arboretelor și a fondului forestier
Pentru a îndeplini în condiții corespunzătoare funcțiile atribuite, atât arboretele luate individual cât și fondul de producție în ansamblul trebuie să îndeplinească anumite condiții de structură. Dat fiind faptul că starea actuală a arboretelor și fondul de protecție este îndepărtată de starea unei structuri optime, s-au stabilit structuri intermediare de realizat, pornind de la situația existentă și aspirând dirijarea lor spre structuri optime. Structura arboretelor și a pădurii în ansamblul său, atât cea normală cât și cea intermediară s-a definit prin stabilirea bazelor de amenajare la nivel de parc silvic. Printre elementele de bază ale amenajării pădurii, mai jos se face o descriere generală a următoarele elemente : regim, compoziție, țel, tratament, exploatabilitate, ciclu.
REGIMUL definește structura pădurii sub raportul provenienței arboretelor. Regenerarea pădurilor parcurilor silvice se va asigura din sămânță și se adoptă regimul codru. Arboretele actuale de salcâm care sunt preponderente ca suprafață, în etapa actuală și încă pentru 2-3 generații, când ce va putea trece la reconstrucția lor ecologică prin lucrări speciale de conservare, în vederea menținerii capacității lor de protecție, regenerarea se va realiza prin lăstari sau drajoni specific regimului crâng.
COMPOZIȚIA ȚEL definește structura pădurii sub raportul proporției speciilor și reprezintă asocierea și proporția speciilor în cadrul unui arboret. Compoziția țel s-a stabilit pentru fiecare subparcelă în parte în funcție de compoziția actuală, de lucrările propuse și ținând seama de tipul de cultură indicat în raport cu stațiunile și condițiile locale. Ca bază de amenajare ea se exprimă prin compoziția țel la exploatabilitate pentru arboretele naturale pe bază de stejar și alte specii de bază în amestec, și compoziția țel optimă în etapele intermediare, pentru încă 2-3 generații, când se va putea realiza reconstrucția ecologică, pentru arboretele pe bază de salcâm.
Compoziția actuală pe parcurile silvice este: 25PA 16SC 10ST 10PI 10ULC 7NU 4ME 3PIN 2PAM 2FR 2PLA 2TE 1SA 1PLN 1MO 1AR 1DM 1ARA 1GL
Compoziția de perspectivă a arboretelor va fi: 15ST 15PA 10SC 7ULC 7PI 7PAM 7FR 7PIN 7TE 7MO 6AR 5DM
TRATAMENTUL cuprinde un sistem de măsuri biotehnice prin care se realizează în cadrul unui regim dat, trecerea arborilor de la o generație la alta. Pentru toate parcurile ale căror arborete sunt încadrate în grupa pădurilor cu funcții speciale de protecție, situate în stațiuni extreme sub raport ecologic, în care nu este admisă recoltarea de masă lemnoasă în vederea realizării unor structuri optime adecvate funcțiilor atribuite, se vor aplica lucrări speciale de conservare, în cadrul cărora prin puncte de regenerare, ochiuri sau suprafețe mici se va asigura regenerarea. Pentru perspectivă, având în vedere compoziția arboretelor de bază de stejar tratamentul adecvat va fi tratamentul tăierilor progresive.
EXPLOATABILITATEA exprimă starea de maximă eficacitate funcțională la care un arboret devine exploatabil în raport cu țelurile de gospodărire urmărite. Vârsta exprimată în ani la care un arboret devine exploatabil se numește vârsta exploatabilității.
Pentru arboretele actuale, vârsta exploatabilității este cea de protecție și se realizează atunci când efectul protector al acestora începe să scadă. La salcâm care preponderent face obiectul lucrărilor de conservare se apreciază că se realizează la vârsta exploatabilității normale, prevăzută de normele tehnice, în raport cu clasa de producție.
CICLUL reprezintă perioada de timp pentru menținerea în funcție a unui arboret din cadrul unei păduri. Prin esența sa, ciclul caracterizează structura pădurii normale pe clase de vârstă.
În condițiile actuale pentru arborete cu funcții de protecție nu se calculează un ciclu de producție. Se consideră totuși necesar a se fixa o perioadă de menținere a arboretelor, atât cât ele vor fi capabile să îndeplinească cu eficiență funcțiile atribuite. Se apreciază ca această perioadă, în cazul salcâmetelor, să fie 2-3 generații atât cât vor mai dispune de putere de lăstărire și vor reface integral solul, urmând ca după aceea să aibă loc reconstrucția lor ecologică.
Particularitățile procesului de producție lemnoasă și de protecție
a fondului forestier
Având în vedere faptul, că pădurile parcurilor silvice îndeplinesc funcții speciale de protecție a terenurilor și a mediului înconjurător, și că integral au fost încadrate în subunitatea de protecție specială de tip „M” – păduri supuse regimului de conservare deosebită, și în conformitate cu prevederile normelor tehnice de amenajare, aceste păduri nu fac obiectul procesului de reglementare clasică privind recoltarea produselor principale.
Pentru pădurile parcurilor silvice, reglementarea procesului de producție lemnoasă consta în elaborarea măsurilor de gospodărire a arboretelor cu funcții speciale de protecție. Prin această reglementare se urmărește în principal optimizarea structurii pădurii în raport cu condițiile ecologice și cerințele de protecție, realizarea unor arborete care să exercite cu continuitate, pe termen lung funcțiile de protecție atribuite și crearea unui cadru adecvat pentru aplicarea unei silviculturi intensive.
În subunitatea de protecție de tip „M” care cuprinde o singură categorie funcțională, măsurile de gospodărire se stabilesc diferențiat de la arboret la arboret, luându-se în considerare caracterul funcției atribuite, compoziția, vârsta și starea actuală de sănătate și de vegetație.
Astfel, în urma investigațiilor efectuate, au fost propuse împăduriri și complectări în arboretele cu consistență redusă; îngrijiri în arboretele tinere; lucrări speciale de conservare în arboretele trecute sau ajunse la vârsta ( vârsta exploatabilității ) când acestea nu mai pot îndeplini în condiții normale funcțiile atribuite, și tăieri de igienă în restul arboretelor.
7.6.1. Lucrări speciale de conservare
Lucrările speciale de conservare reprezintă un ansamblu de intervenții ce se aplică în arborete de vârste înaintate, care îndeplinesc funcții speciale de protecție în scopul menținerii sau îmbunătățirii stării fitosanitare a acestora, de asigurare a continuității pădurii și de îmbunătățire continuă a exercitării de către aceasta a funcțiilor de protecție ce i se atribuie. Aceste obiective pot fi realizate prin extragerea arborilor accidentați, uscați și a celor de calitate inferioară, și prin ameliorarea condițiilor de dezvoltare a semințișului existent sau care se va instala în diferite puncta de intervenție.
Ansamblul lucrărilor de conservare cuprinde efectuarea lucrărilor de igienă, care constau în principal în extragerea arborilor uscați sau în curs de uscare, arborilor doborâți de vânt și de zăpadă, arborilor bolnavi, atacați de dăunători, etc… În cazul când prin extragerea lor se creează goluri, se vor executa lucrări de ajutorare a regenerării naturale sau de împădurire.
Reieșind din existența a multor arborete de salcâm cu o vârstă înaintată (30-40 ani), în vederea asigurării regenerării lor, în puncte de regenerare, ochiuri sau chiar parchete mici, dispersate în întreaga suprafață a subparcelei se vor extrage arborii și se va stimula regenerarea lor prin provocarea drajonării. Se va acorda atenție deosebită arboretelor de salcâm care încep să se usuce, cât și celor foarte slab productive cu dimensiuni reduse, la care capacitatea de lăstărire este mai redusă și să se urmărească îndeaproape reușita regenerării, iar în caz că aceasta nu asigură regenerarea suficientă să se intervină cu împăduriri. Îngrijirea semințișurilor și tinereturilor naturale se va efectua prin lucrări de descopleșire, degajare, în raport cu stadiul lor de dezvoltare. De asemenea se vor împăduri golurile existente, folosind specii și tehnologii corespunzătoare stațiunii.
Întrucât arboretele în care se aplică astfel de lucrări, îndeplinesc funcții speciale de protecție, se va avea în vedere ca recoltarea de masă lemnoasă să se efectuieze la intervale de timp mai mari, pentru a nu se deregla echilibrul ecologic al arboretelor respective. În tabelul 7.6.2.1. sunt redate pe fiecare parc silvic suprafețele anuale de parcurs, volumele de extras cu repartizarea lor pe specii cât și celelalte lucrări propuse în cadrul lucrărilor de conservare.
7.6.2. Lucrările de îngrijire și regenerare a arboretelor
Sistemul lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor din cadrul parcurilor silvice cuprinde următoarele lucrări: degajări, curățiri, rărituri și tăieri de igienă.
În tabelul 7.6.2.1. sunt redate pe natură de lucrări suprafețele prevăzute a fi parcurse cu aceste lucrări, precum și volumele orientative ce urmează a se recolta anual. Alegerea modului de aplicare a lucrărilor menționate s-a efectuat conform prevederilor din „ Normele tehnice pentru îngrijirea și conducerea arboretelor „ ( București, 1986 ). În baza prevederilor normei menționate și a situației reale privind starea arboretelor în raport cu vârsta și consistența, s-au stabilit lucrările corespunzătoare fiecărui arboret în parte, determinând cuantumul lor, inclusiv volumul orientativ ce se poate recolta.
Lucrări de îngrijire și conducere ( degajări, curățiri și rărituri ) s-au prevăzut în toate arboretele care potrivit normelor tehnice necesită asemenea intervenții. Numărul intervențiilor și intensitatea lor în cursul deceniului s-a stabilit pentru fiecare caz în parte în raport cu vârsta și starea lui.
Răriturile s-au prevăzut în toate arboretele care necesită asemenea lucrări, în care consistența limită s-a fixat 0,9, iar intensitatea unei intervenții, să nu depășească 6-8 %. Având în vedere rolul de protecție specială a arboretelor numărul de intervenții pe decenii s-a limitat la una, iar intensitatea ei să fie mult mai scăzută decât cea prevăzută de norme.
Tăierile de igienă s-au prevăzut în toate arboretele care nu se vor parcurge cu altă categorie de lucrări de îngrijire s-au conservare, indiferent de vârstă sau consistență.
Volumele de recoltare prin curățiri și rărituri s-au stabilit pe baza indicilor de recoltare medii, diminuați în raport cu funcția de protecție pe care o îndeplinește fiecare arboret în parte. În raport cu vârsta și starea arboretelor s-a stabilit și volumul posibil de extras prin tăieri de igienă. Administrația parcurilor silvice va trebui să urmărească cu continuitate realizarea prevederilor amenajamentului pe suprafața indicată de amenajament, ținând cont că volumele de recoltat au un caracter orientativ, important fiind ca întreaga suprafață să fie parcursă și să se extragă toți arborii cu stare igienică nesatisfăcătoare.
Deasemenea, administrația parcurilor silvice are obligația să analizeze toate modificările survenite ca urmare a evoluției arboretelor sau în urma eventualelor calamități produse, și să reactualizeze prevederile planului în raport cu noile necesități.
În cadrul parcurilor s-au propus de asemenea lucrări de împădurire pe 87,2 ha și completări pe 144,9 ha. Materialul de împădurit propus se va procura din pepinierele Asociației "Victoria" și ASS "[NUME_REDACTAT] tabelele ce urmează se prezintă posibilitatea anuală în urma lucrărilor de conducere și a celor de igienă pe suprafață, volum și specii.
Având în vedere condițiile deosebit de dificile a terenurilor ce sunt propuse de parcurs cu lucrări în planul prezentat în tabele, este necesară din partea personalului parcurilor silvice o bună pricepere profesională și o înaltă responsabilitate. Aici putem menționa și faptul, că toate terenurile din cadrul parcurilor silvice au fost împădurite în proporție de 100 %, iar unele au fost împădurite chiar de 2-3 ori până la realizarea stării de masiv.
7.6.3. Protecția fondului forestier împotriva doborâturilor de vânt, incendiilor, bolilor, dăunătorilor și altor factori destabilizatori
Regiunea climatică în care este situat teritoriul parcurilor silvice este caracterizată prin fenomene climatice în general normale, cu influențe puțin dăunătoare asupra fondului forestier. Foarte rare au fost cazurile când unii din factorii de mediu printre care vântul și zăpada au depășit limitele normale și au produs dezrădăcinări sau rupturi de arbori.
Măsurile luate de amenajament în vederea diversificării compoziției, a executării lucrărilor de îngrijire și a lucrărilor de conservare vor contribui substanțial la ridicarea rezistenței arboretelor și a arborilor individuali la acțiunea vântului și a zăpezii, atunci când acestea depășesc limitele normale. Când totuși se produc asemenea rupturi sau doborâturi, izolate sau chiar pe suprafețe mai mari se recomandă extragerea lor imediată pentru a nu deveni focare de infestare pentru arborii vecini.
Efectuarea în vecinătatea parcurilor a unor activități agrozootehnice, accesul nelimitat al populației, circularea autovehiculelor în apropierea păduri, iar uneor și în interiorul acesteia, etc.., sunt surse prin care populația intră în contact cu pădurea, făcând-o vulnerabilă pentru eventuale incendii care s-ar declanșa ca urmare a neatenției ori neglijenței celor care intră în contact cu ea.
În acest context, administrația parcurilor silvice va trebui să se preocupe intens de educarea și instruirea celor care vin în contact cu pădurea, utilizând mijloacele audiovizualului, iar pentru cei permanenți în pădure sau în vecinătatea ei, instruirea periodică în conformitate cu normele de prevenire și stingere a incendiilor
În vederea protecției pădurilor împotriva dăunătorilor și bolilor s-au făcut odată cu descrierea parcelară și investigații privitoare la depistarea focarelor de dăunători și a agenților patogeni, s-au analizat datele existente în evidențele parcurilor silvice.
Constatările generale duc la concluzia că pădurile din teritorii au o stare fitosanitară, în general corespunzătoare, bolile și dăunătorii, uscarea în masă sau alte fenomene care să dăuneze stării de vegetație a arboretelor nu depășesc limitele normale de suport a ecosistemelor respective. În vederea prevenirii influenței negative a eventualelor atacuri de boli și dăunători s-au luat măsuri de conservare a arboretelor de tip natural, amestecate, promovarea speciilor de bază cu forme genetice rezistente, menținerea arboretelor la densitate normale, efectuarea în mod corespunzător a întregului sistem de îngrijire a arboretelor.
De asemenea este necesară protejarea și reintroducerea faunei entomofaje corespunzătoare pădurilor naturale. Vor trebui evitate toate acțiunile antropice care afectează rezistența arboretelor: pășunatul, tehnologiile de recoltare neecologice, etc… Atunci când sunt necesare, dar mai ales la stadiul de prevenire se vor planifica și executa combateri, însă numai prin metode biologice, fără a deteriora fauna și calitatea factorilor de mediu.
În ceea ce privește fenomenul de uscare a arboretelor, ce se face din ce în ce mai vizibil la arboretele din ulm și salcâm, amenajamentul a prevăzut măsuri care vizează în principal menținerea unei vitalități cât mai ridicate. Prin lucrări de îngrijire, dar în special prin lucrările de conservare și cele de igienă se vor extrage toți arborii uscați, contându-se la salcâm pe o revitalizare a lor din cioate și rădăcini, acolo unde consistența va scădea mai mult, sau pe înlocuirea lui prin plantații, unde suprafețele vor fi mai mari.
Pentru terenurile afectate de eroziune și alunecare amenajamentul a prevăzut măsuri în vederea stopării lor, măsuri care constau în primul rând în acoperirea cu vegetație forestieră prin împăduriri sau completări cu specii care dau efecte inedite de stabilizare și refacere a solului: salcâm, sălcioară, pin negru, etc…
Toate măsurile propuse vor conferi arboretelor o stabilitate corespunzătoare cu efecte multiple asupra îndeplinirii cu efect și în bune condiții a funcțiilor de protecție și recreere atribuite.
Analiza eficacității modului de gospodărire și dinamică dezvoltării fondului forestier din cadrul parcurilor silvice
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Chișinău, are sarcina de a gestiona rațional fondul forestier al parcurilor silvice pe care î-l administrează în vederea satisfacerii imediate cu maxim de eficiență a funcțiilor de protecție pe care le are de îndeplinit și de restaurare în perspectivă a unor arborete de tip natural fundamental.
În raport cu specificul pădurilor studiate, realizarea continuității funcționale a acestora se realizează prin:
împădurirea tururor terenurilor goale din cadrul parcurilor silvice;
executarea la timp și în bune condiții tehnice a lucrărilor de îngrijire a arboretelor;
revitalizarea arboretelor de salcâm prin lucrări de conservare executate eficient în vederea menținerii lor încă 2-3 generații până la refacerea integrală a solului și crearea posibilității de instalare a arboretelor de tip natural;
menținerea unei stări igienico-sanitare adecvate a pădurii.
Eficacitatea modului de gospodărire a pădurilor se corelează cu evoluția producției și
productivității pădurilor sub raport cantitativ, calitativ și al eficienței funcțiilor de protecție, luându-se în considerare dinamica în evoluție a indicatorilor care se pot urmări în dinamica fondului forestier a parcurilor silvice prezentată în tabelul 7.7.1.
Mărimea fondului de protecție a avut o evoluție crescătoare odată cu înaintarea în vârstă a arboretelor și acumularea de masă lemnoasă, înregistrându-se față de 1985 un spor de 25%, urmând ca acesta să se mărească în următorii 10-30 ani. Pentru perspectivă, odată cu realizarea reconstrucției, mărimea fondului de protecție și producție se apreciază a fi considerabil mai mare, în raport cu modificarea substanțială a elementelor de structură, în special a compoziției.
Evoluția claselor de vârstă este în dependență de crearea de noi arborete, ceea ce sa luat în vedere la stabilirea acestora, detașându-se de la evoluția celor câtorva arborete naturale existente, urmând ca pentru următoarele 2-3- etape să rămână în aceliași limite, prin reconstrucția ulterioară a arboretelor făcându-se posibilă distribuirea echilibrului în toate clasele de vârstă.
Consistența medie a arboretelor a crescut și va crește odată cu aplicarea măsurilor preconizate privind completarea arboretelor cu consistența scăzută, executarea lucrărilor de îngrijire și a celor de conservare. Pentru perspectivă se va ajunge ca aceasta să fie normală – 0,9. Masa lemnoasă se va rezulta prin executarea lucrărilor propuse și va fi cantitativ mai mare. Compoziția pe specii a arboretelor a fost și va fi cel mai dinamic indicator al structurii fondului de producție evoluând în perspectivă în raport cu evoluția condițiilor staționale, de la specii care să stopeze degradarea solului și refacerea lui, – majoritar fiind salcâmul, până la specii din cele mai valoroase, – stejarul, frasinul, paltimul, etc., componente ale arboretelor naturale. Clasele de producție vor evolua îmbunătățindu-se în raport cu condițiile staționale și calitatea lucrărilor de împădurire și îngrijire ce se vor executa. În ceea ce privește calitatea lemnului, îmbunătățindu-se toți indicatorii de structură și menținând arboretele într-o stare igienico-sanitară corespunzătoare se preconizează obținerea în perspectivă a unor sortimente de calitate superioară.
Având în vedere evoluția mai sus amintită se poate afirma că paralel cu evoluția generală a indicatorilor ce caracterizează fondul de protecție, arboretele vor fi capabile să-și îndeplinească în cele mai bune condiții, cu maxim de eficiență, funcțiile de protecție pe care le au de îndeplinit și că în perspectivă fondul de protecție va deveni și fond productiv normal.
Capitolul VIII
CARACTERISTICA PEPINIERILOR ȘI A STĂRII
FITOSANITARE A SPAȚIILOR VERZI
8.1. Pepiniera – sursă de material săditor
Principala sursă de material săditor pentru crearea spațiilor verzi în R. Moldova sunt pepinierele Asociației "Victoria", deoarece, pepinierele Asociației "Moldsilva" sunt preocupate în deosebi de creșterea materialului săditor pentru propriile necesități și dispune de un număr foarte mic de specii (formele lipsesc), în principal specii silvoformante a fondului forestier de stat.
Asociația "Victoria", la 1.01.1985 propunea material săditor populației în număr total de 119 taxoni, dintre care 14 specii conifere; 49 taxoni de foioase (28 specii și 21 forme); 49 specii arbustive de foioase (5 specii și o formă veșnic verde) și 6 liane. Aceeași asociație, la 1.01.1992, propunea pentru realizare material săditor în număr de aceleași 14 conifere, 41 specii și 29 de forme decorative de arbori de foioase și 45 specii și forme de arbuști de foioase (4 specii de arbuști veșnic verzi). Deci, numărul de specii și forme de plante lemnoase propus de principala sursă de material săditor este net inferior chiar numărului de taxoni folosiți deja în înverzirea mun. Chișinău. Drept exemplu, putem relata faptul, că în 1915 o singură pepinieră din Basarabia "ECO", propunea material săditor pentru înverzire în număr de 365 specii și forme de plante lemnoase, dintre care 39 de taxoni de conifere (22 forme); 178 taxoni (86 forme) de arbori de foioase; 128 taxoni (36 forme) de arbuști de foioase și 20 liane (6 forme). Din acel număr de specii și forme putem menționa că se propunea 4 specii și 11 forme de Crataegus, 10 forme de Fraxinus, 4 forme de Pyrus comunis, 11 specii și forme de Salix etc., multe dintre care nu sunt astăzi în înverzirea urbei și nici în pepinierele Asociației "Victoria".
Putem conchide, că actualmente Asociația "Victoria" care este principala sursă de material săditor pentru crearea spațiilor verzi, nu dispune de o diversitate necesară de specii decorative de plante lemnoase care ar permite o combinare și amplasare mai variată a vegetației arborescente, arbustive, floricole și ierbacee. De aceea, este necesară o conlucrare mai efectivă între instituțiile științifice cu o bogată colecție de plante lemnoase decorative ([NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] municipal), personalul pepenierilor Asociației "Victoria" și specialiștii [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], pentru sporirea numărului de specii și forme decorative de plante lemnoase folosite în înverzire.
8.2. Starea fitosanitară a spațiilor verzi
În ultimele decenii, ca urmare a amplificării și accentuării dezechilibrelor ecologice a ecosistemelor forestiere, secetelor și a altor factori, atacurile de insecte vătămătoare au luat proporții considerabile. În fondul forestier național, an de an, la combaterea acestor focare destabilizatoare sunt solicitate eforturi materiale și financiare substanțiale, fiind necesară utilizarea unei tehnici avansate ( substanțe chimice, avioane utilitare, ș.a.). Cu toate acestea, o bună parte din arborete, îndeosebi cvercineele, au fost vătămate considerabil.
Maladiile descrise sunt caracteristice și spațiilor verzi urbane, dat fiind faptul așezării acestora în vecinătate cu arboretele naturale din fondul forestier național. Și totuși, răspândirea dăunătorilor și a bolilor în cadrul spațiilor verzi urbane se caracterizează distinct prin particularitățile specifice ale acestora în comparație cu fondul forestier, și anume :
dispersarea excesivă a suprafețelor acoperite cu vegetație forestieră din cadrul spațiilor verzi;
în spațiile verzi toate arboretele sunt de amestec pronunțat;
în spațiile verzi sunt utilizate un număr mai mare de specii ( 275 de specii și forme de plante lemnoase în cazul municipiului Chișinău ), din cauza cărora ar putea apărea și alți dăunători neidentificați în fondul forestier.
La crearea spațiilor verzi orășenești, după cum s-a menționat sunt utilizate 275 de specii și forme decorative de plante lemnoase. Anual, organele vegetative și generative ale acestor plante sunt atacate și adesea foarte grav afectate de către monofagi și polifagi. Conform cercetărilor savantului S. Plugaru (1963) numai la stejar s-au depistat 472 de specii de insecte dăunătoare.
Reieșind din faptul, că diversitatea taxonomică (specifică și intraspecifică) a sortimentului de plante lemnoase folosit la crearea spațiilor verzi, depășește de 2 ori numărul de specii arborescente și arbistive existente în flora spontană locală se poate vorbi și despre un număr impunător de dăunători, care pot să provoace pagube enorme. Dintre acestea se întâlnesc mai frecvent și provoacă daune considerabile circa 15-20 de specii identificate atât în spațiile verzi, cât și în pepinierele furnizatoare de material săditor. Printre acestea se numără:
1. Gândacii pocnitori (Argioles lineatus) – genul Agrites, fam. Elateridae;
2. Cărăbușul de mai (Melolontha melolontha L.) – genul Melolontha, fam. Scarabacidae;
3. Gândacul roșu de frunză a plopului (Melasoma populi L.) – genul Melasoma, fam. Chrysomelidac;
4. Omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea Drury.) – genul Hyphantria, fam. Arctiidae;
5. Omida păroasă a stejarului (Limantria dispar L.) – genul Limantria, fam. Liporidae.
6. Sfredelitorul tulpinilor (Cossus cossus L.) – genul Cossus fam. Cossidae;
7. Păduchele pseudoțistos al salcâmului (Parthenolecanium corni Bouche.) – genul Parthenolecanium, fam. Lecanidae;
8. Păduchele din [NUME_REDACTAT] (Quadraspidiotus perniciosus Comst.) – genul Quadrospidiotus, fam. Diaspididae;
9. Păduchele de Gale (Pemphigus spirothecae Pass.) – genul Pemphigus, fam. Anhididae.
Speciile indicate sunt cei mai răspândiți dăunători identificați, și pentru o mai eficientă combatere a acestora vom descrie succint biologia și fazele lor de dezvoltare.
Agrioles lineatus – larvele lui, – larve sârmă produc vătămări prin distrugerea semințelor încolțite, prin afectarea rădăcinilor, a butașilor, Se întâlnește îndeosebi în pepiniere. A fost identificat în semănăturile și plantațiile de cvercinee, Acerinee, Salicacee, etc. Vătămările cauzate de adulți se manifestă prin roaderea scoarței lujerilor sau retezarea acestora. Iernează în sol ca larve și ca adulți în diferite stadii. Gândacii apar primăvara, se hrănesc și depun ouă în sol. Incubația durează 25-30 zile, Larvele apar la sfârșitul lunii iunie. În primul an ele se hrănesc cu substanțe organice în descompunere, precum și cu rădăcinile fine ale unor plante. Întreaga evoluție larvară durează 4 ani; În cel de-al 4-lea an larvele se transformă în pupe din care apar adulții. Durata generației 5 ani.
Melolontha melolontha L. Acest dăunător este foarte polifag. Adulții atacă frunzele la diferite specii de arbori forestieri și pomi fructiferi. Larvele distrug rădăcinile plantelor ierboase sau lemnoase, producând daune mai mari în pepinierile silvice. Rădăcinile subțiri pot fi distruse complet. Larvele rod coaja, plantele scad din creștere și se inițiază procesul de uscare. Iernează în sol în stadiul de larvă și adult, Apariția adulților are loc primăvara în timpul dezmuguririi arborilor. Perioada de hrană a adulților durează 25-30 zile. Femelele depun ouă în sol umed la adâncimea 15-20 cm. Durata de incubație a ouălor e de 25-30 zile. Larvele născute la început se hrănesc cu humus. Evoluția larvară durează 2 ani. Durata generației 3 ani.
Melasoma populi L. S-a depistat la plantele de Populus și Salix. Gândacii iernează în litieră sau în pământ. Primăvara ieșind din stadiul de hibernare nimicesc mugurii, frunzele și vârful lujerilor. Femelele depun ouă pe ambele părți ale frunzei, pe lujeri. Durata de incubație 5-15 zile, și depinde de regimul de temperatură. Larvele născute la început se hrănesc cu parenhimul frunzei.
Perioada de hrană durează 20-25 zile. În acest timp de câteva ori năpârlesc, ajung la maturitate și se împupează. Peste câteva zile apar adulții, care dau începutul altei generații. [NUME_REDACTAT] Moldova se dezvoltă trei generații. În ultimii ani provoacă mari daune la butașii de Populus și Salix în pepiniere.
Hyphantria cunea Drury. Acest dăunător este de asemenea foarte polifag. Atacă foarte multe specii forestiere și pomicole. Iernează în stadiul de pupă, sub scoarța moartă a arborilor și în alte adăposturi. Primăvara când se încălzește încep să se dezvolte pupele și apar adulții. Perioada de apariție a adulților durează 25-30 zile. Femelele depun ouă pe partea inferioară a frunzelor. Durata de incubație 6-25 zile. Larvele născute se hrănesc pe frunze. Durata hrănirii larvelor cuprinde 50-70 zile. La începutul lui iulie larvele se împupează. Stadiul de pupă durează 25-30 zile. Apar adulții care dau începutul următoarei generații. În condițiile mun. Chișinău se dezvoltă în două generații.
Lymantria dispar L. Dăunător polifag. Atacă multe specii forestiere și pomicole. Hibernarea are loc în stadiile de embrion înăuntrul oului, – pe scoarța arborilor. Larvele apar primăvara în timpul dezmuguririi arborilor. Larvele se hrănesc cu frunze, flori și fructe tinere. Perioada de hrană durează 40-50 zile. În a doua jumătate a lunii iunie larvele țesă gogoși care se prefac în pupe. Peste 15-20 zile apar adulții. Femelele depun ouă după ce se formează embrionul care și rămâne la iernat. Dezvoltă o singură generație.
Cossus cossus L. Dăunător polifag. Atacă multe specii forestiere și pomicole. Este foarte periculos mai ales pentru arborii tineri. Iernează în stadiul de larvă de unu și doi ani. În primăvara anului trei larva își confecționează un cocon dun rumeguș de lemn în care se transformă în pupă. După 30-40 zile apar adulții. Femelele depun ouă în crăpăturile scoarței, mai des la baza trunchiurilor arborilor bătrâni. Incubația durează 10-15 zile, Larvele apărute rod galerii în scoarță în care și iernează. În primăvara anului doi larvele intensiv se hrănesc, sfredelesc galerii adânci în lemn, uneori până în centrul tulpinilor și a ramurilor. Atacul sfredelitorului tulpinilor se recunoaște după prezența galeriilor și după grămezile de excremente ale larvei lângă tulpină ori în proiecția coroanei.
Parthenolecanium corni Bouche. Acest dăunător este foarte polifag. Atacă specii forestiere și pomicole. La dezvoltarea acestui dăunător influențează regimurile de hrană și condițiile climaterice. În mun. Chișinău, se dezvoltă pe speciile din fam. Fabaceae (salcâm, glădiță, caragană, etc.). Iernează în stadiul de larve secundare pe trunchiuri, ramuri și rămurele. Primăvara când se încălzește larvele încep să se hrănească absorbind seva plantei, năpârlesc și se transformă în adulți. Femelele intensiv se hrănesc și în a doua jumătate a lunii mai când încep să depună ouă. Peste 10-15 zile din ouă se nasc larvele care emigrează pe partea inferioară a frunzelor unde de regulă se hrănesc până toamna, când năpârlesc și se transformă în larve secunde și emigrează pe ramuri unde iernează.
Quadraspidiotus perniciosus Comst. Dăunător polifag. Atacă multe specii forestiere și pomicole. La dezvoltarea acestui dăunător acționează condițiile climaterice. Iernarea are loc ca larve în stadiul primar sub scut, pe scoarța arborilor. Primăvara, după o perioadă de hrănire, larvele năpârlesc și trec în al doilea stadiu (larve secundare). Larvele intensiv se hrănesc, năpârlesc și se prefac în femele. Peste 20-28 zile femelele încep să nască larve. Nașterea larvelor se prelungește 40-50 zile, care dau începutul generației noi. În condițiile mun. Chișinău acest dăunător în timpul vegetației dezvoltă două generații.
Pemphigus spirothecae Pass. Dăunător polifag. Atacă mai multe specii forestiere și plantele erbacee. Pe plantele erbacee de obicei iernează. În unele cazuri iernează în crăpăturile scoarței tulpinii și ramurilor. Primăvara înțeapă pețiolul frunzei, care se dezvoltă umflându-se, formând o pungă în jurul insectei. În această pungă femela depune o mulțime de ouă. Larvele născute se dezvoltă în această pungă și ca rezultat se mărește și punga. La sfârșitul lunii august punga se coace, se desface din care își iau zborul insectele mature. Frunzele atacate cad. În timpul vegetației dezvoltă o generație.
La speciile și formele de arbori, arbuști și liane, care se folosesc la crearea spațiilor verzi s-au depistat foarte multe boli, provocate de diferiți agenți patogeni (ciuperci, bacterii, viroze). Una și aceeași boală la diferite specii de plante este provocată de diferiți agenți patogeni. De exemplu făinarea speciilor din genul Salix este provocată de [NUME_REDACTAT] (BC), făinăria frunzelor la speciile de Betula – Phyllactinia suffulata Sace, făinări afrunzelor de Ulmus – Uncinula clandestina (Biu) Schrot, făinarea speciilor de Rosa – Sphaerotheca pannosa (Wallr) Lev etc.
În acest studiu ne vom referi la caracteristica acestei boli răspândită la genul Quercus, speciile căruia sunt mai frecvente în spațiile verzi urbane.
Această boală este cea mai răspândită în arboretele de stejar. Agentul patogen este ciuperca parazitară – Microsphaera abbreviata Peek = M. [NUME_REDACTAT]. et. Maubl, care infectează frunzele, lujerii și ghinda. Plantele bolnave prezintă pe frunze și lujeri pete izolate sau un înveliș făinos. Frunzele atacate din primele faze ale dezvoltării se deformează se usucă și cad. Lujerii infectați rămân în creștere, nu se lignifică și în cursul iernii, de regulă, degeră. Această boală atacă plantele de toate vârstele, dar mai mari daune provoacă plantelor tinere și îndeosebi celor din pepiniere.
Pentru combaterea bolilor și dăunătorilor în pepinieră e necesar de efectuat măsuri organizatorice și agrotehnice (asolament chibzuit, prelucrarea solului, combaterea buruienelor, etc.). Cea mai eficace măsură de luptă cu bolile și dăunătorii este metoda chimică. Pentru lupta cu făinarea la diferite specii de plante recomandăm de folosit unul din următoarele preparate: Baileton 25%, folicur BT – 22,5%, Topaz 100, Triadimefon 25%, Impact. Pentru combaterea ruginilor și altor boli e necesar de folosit unul din următoarele preparate: Fundazol, Bagard, Scor, Zama bordoleză etc.
Pentru combaterea defoliatorilor în pepiniera în cazuri excepționale e necesar de folosit unul din următoarele preparate: Dețis, Karate, Sumi alifa.
Pentru combaterea dăunătorilor defoliatori în spațiile verzi este indicat de folosit unul din următoarele preparate: Dendrobațilin, Entobacterin, Lepidoțid, Bitocsibațilin, Bovirin, etc…
Toate preparatele mai sus numite se folosesc în concentrațiile recomandate de specialiști. Caracteristica preparatelor toxice care pot fi folosite pentru combaterea dăunătorilor și bolilor ce afectează spațiile verzi este redată în tabelul 8.2.1..
Combaterea dăunătorilor și bolilor ce dăunează starea de sănătate a plantelor lemnoase, vor crea condiții optime de creștere și dezvoltare a speciilor și formelor decorative, și ca rezultat se va ameliora starea de sănătate și aspectul estetico-decorativ al spațiilor verzi în ansamblu.
Concluzii
1. Crearea spațiilor verzi municipale își are începutul odată cu elaborarea proiectului și crearea parcurilor orășenești "Grădina publică Ștefan cel Mare" (1818) și "[NUME_REDACTAT]" (1824).
2. La crearea spațiilor verzi orășenești pe parcursul secolului XIX și primei jumătăți a secolului XX au fost folosiți în majoritatea cazurilor pomi fructiferi și doar unele specii forestiere nevaloroase, ca Robinia pseudoacacia, Acer negundo, Ulmus caprinifolia, Acer platanoides, Tilia cordata, Tilia platyphylos, Tilia argentea și Caragana arborescens. Către începutul deceniului șase al acestui secol odată cu demararea lucrărilor de creare a parcului orășenesc "[NUME_REDACTAT], apoi și crearea altor parcuri orășenești și parcuri silvice se identifică abordarea problemelor științifice privind crearea spațiilor verzi municipale.
3. Diversitatea taxonomică a spațiilor verzi urbane este reprezentată prin 275 specii și forme decorative de plante lemnoase ce aparțin la 114 genuri și 44 familii. Dintre acestea 220 specii și 55 forme decorative sunt reprezentate de 168 taxoni de arbori, 97 arbuști și 10 liane. După gradul de răspândire a taxonilor în spațiile verzi 56% se atribuie la categoria "foarte rar", 16% – rar și doar 28% – frecvent.
4. În dependență de proveniența geografică, plantele lemnoase utilizate în spațiile verzi municipale sunt reprezentate de 58 specii autohtone (21%), 145 specii introducente (53%), 55 forme decorative (20%) și 16 hibrizi (6%). Cele mai frecvente specii din spațiile verzi urbane fac parte din elemente fitogeografice cu condiții climaterice și ecologice similare celor locale, cum ar fi elementul "European" și "European-Caucazian". Sunt prezente de asemenea suficient și speciile ce fac parte din elementele fitogeografice "Est-asiatic" și "Nord-american".
5. Plantele lemnoase provenite din aceeași zonă fitogeografică se comportă în condiții noi de creștere în mod diferit, fapt explicabil prin amplitudinea toleranței ecologice și particularitățile biologice ale fiecărei specii. În dependență de termenul de vegetație, doar 5% din plantele lemnoase utilizate în spațiile verzi urbane sunt intolerante față de înghețurile timpurii și târzii vernale.
6. Majoritatea absolută a plantelor lemnoase studiate înregistrează un grad suficient de rezistență la secete și temperaturi joase, posedă capacitatea de autoproducere generativă (formează semințe) și manifestă o vitalitate satisfăcătoare în noile condiții de viață. S-a constatat o corelație între gradul de rezistență la temperaturi joase și gradul de vitalitate la unele plante lemnoase cercetate.
7. Dinamica, durata și modalitatea decorativității plantelor lemnoase pot fi cu succes utilizate pentru crearea spațiilor verzi cu decorativitate pe parcursul întregii perioade de vegetație. S-a stabilit că cea mai dezavantajoasă perioadă din punct de vedere al gradului de decorativitate a spațiilor verzi Chișinău, este perioada între a II-a decadă a lunii iunie și a III-a decadă a lunii iulie, – interval ce ar fi fost cu succes completat atât prin folosirea mai pe larg a speciilor prezente, cât și prin introducerea taxonilor noi cu decorativitate estivală.
8. Reacția plantelor lemnoase la poluarea atmosferei este în strictă dependență de particularitățile biologice ale acestora și de condițiile climaterice care pot intensifica sau minimaliza acțiunea negativă a substanțelor nocive asupra lor. S-au dovedit a fi mai sensibile la substanțe nocive speciile: Acer pseudoplatanus, Armeniaca vulgaris, Aesculus hipocastanium, Catalpa speciosa, Forsithia intermedia, Hibiscus siriacus, Populus canadensis, Populus piramidalis, Sorbus aucuparia și Picea abies. Mai puțin sensibile s-au dovedit a fi speciile: Acer negundo, Philadelphus coronarius, Syringa vulgaris, Tilia argentea, Picea pungens și Pinus nigra.
9. Parcurile silvice orășenești sunt totalmente formate din arborete artificiale, create în ultimii 35 ani pe terenuri degradate, anterior inapte folosințelor agricole.
10. S-a stabilit, că prevederile amenajamentului silvic anterior al parcurilor pădure au fost aplicate doar în proporție de 59%, fapt ce explică starea vitalității nesatisfăcătoare a unor arborete, îndeosebi a celor aflate în faza de dezvoltare semințiș-prăjiniș. De aceea, este necesară aplicarea întocmai a prevederilor amenajamentului silvic nou elaborat, care va contribui la asigurarea stabilității, rezilienței și amplitudinii funcționalității arboretelor create.
[NUME_REDACTAT] baza cercetărilor efectuate pe parcursul anilor 1988-1996 s-au realizat următoarele obiective:
a) Inventarierea vegetației arborescente și arbustive din cadrul spațiilor verzi ale mun. Chișinău și stabilirea diversității taxonomice ale acesteia.
b) Caracteristica ecologico-morfologică și estetico-decorativă a plantelor lemnoase utilizate în spațiile verzi urbane.
c) Amenajarea silvică a parcurilor-pădure din cadrul spațiilor verzi urbane.
d) Elaborarea asortimentului de plante lemnoase propus pentru ameliorarea și extinderea în perspectivă a spațiilor verzi urbane.
e) [NUME_REDACTAT] tehnic privind inventarierea spațiilorverzi urbane și rurale din [NUME_REDACTAT].
f) Elaborarea taxelor de evoluare a vegetației floristice distruse ilicit din cadrul spațiilor verzi urbane și rurale.
[NUME_REDACTAT] baza analizei vitalității și decorativității florei arborescente și arbustive din cadrul spațiilor verzi municipale cercetate, colecțiilor dendrologice a Institutului de Botanică ([NUME_REDACTAT]) a A.Ș. a R. Moldova (peste 600 taxoni) și [NUME_REDACTAT] municipal (peste 1000 taxoni) se propun următoarele recomandări:
a) Folosirea cât mai largă a diversității taxonomice de plante lemnoase prezente în spațiile verzi municipale, îndeosebi a speciilor și formelor decorative care înregistrează o vitalitate satisfăcătoare și un potențial decorativ ridicat, dar utilizate în prezent insuficient în zona verde urbană (plantele lemnoase incluse în categoria "foarte rare" și "rare").
b) Extinderea zonei verzi extravilane a municipiului prin preluarea de noi terenuri cu vegetație forestieră sau fără de aceasta, cu împădurirea lor ulterioară și crearea rețelei extravilane de spații verzi.
c) Folosirea asortimentului nou de plante lemnoase (anexa 7) propus pentru ameliorarea spațiilor verzi municipale existente și crearea unui șir de zone verzi noi în mun. Chișinău.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Caracteristica Pepinierilor Si a Starii Fitosanitare a Spatiilor Verzi (ID: 1261)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.