Drepturile Universale ale Copilului In Romania

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………3

CAPITOLUL I: REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

1.Convenția de la Strasbourg………………………………………………………………..7

2.Convenția de la Haga………………………………………………………………………11

3.Alte convenții internaționale…………………………………………………………….16

CAPITOLUL II: REGLEMENTĂRI INTERNE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

1.Comentarii cu privire la Legea 272/2004……………………………………………19

2.Caracteristicile Legii 273/2004…………………………………………………………22

3.Caracteristicile Legii 275/2004 și Hotărârea de Guvern nr.1431/2004…..25

CAPITOLUL III: DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE COPILULUI

1.Comentarii cu privire la cele 7 drepturi……………………………………………..30

2.Dreptul la protecție…………………………………………………………………………42

3.Protecția socială a copilului……………………………………………………………..45

STUDIU DE CAZ…………………………………………………………………………….49

ÎNCHEIERE…………………………………………………………………………………….71

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………72

BIBLIOGRAFIE

C. Bârsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, Ed. Rosetti, 2005.

C.,Bîrsan,. – Convenția europeană a drepturilor omului. Vol. I – Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005.

Constantin Arcu, “Convenții internaționale in domeniul protecției copilului”, Dreptul, nr. 2/2001.

Convenția cu privire la drepturile copilului, București 2005,pag 34

Convenția privitoare la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 8/1990 (M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990).

Convenția privitoare la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie 1989, ratificată prin Legea nr. 8/1990 (M. Of. nr. 109 din 28 septembrie 1990.

Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor copilului: comentariu pe articole, vol.I. Drepturi și libertăți., București, Ed. All Beck, 2005.

F. Sudre, Drept european și internațional al drepturilor copilului, Ed. Polirom, 2006.

Florian Coman, Nicolae Purdă , „Protecția juridică a drepturilor copilului”, Editura Era, 1999.

Florian Emese, “Protecția drepturilor copilului”, Editura C.H.Beck, București2006.

Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu și Al. Băicoianu, “Tratat de drept civil român”, vol.I, Editura ALL, București 1998; pp65

Hotărâre nr. 1432 din 02/09/2004 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 868 din 23/09/2004.

Hotărârea de Guvern nr. 1435/2004, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr.273/2004, privnd regimul juridic al adopției, publicată in Monitorul Oficial al Românieim partea I, nr.868 din 23.09.2004.

Ion P. Filipescu și Andrei I. Filipescu, “Adopția-protecția și promovarea Ion P. Filipescu și Andrei I. Filipescu, “Adopția-protecția și promovarea drepturilor copilului”, Editura Universul Juridic, București 2005.

Ionel Cloșcă și Ion Suceavă, “Tratat de drepturile copilului”, Editura EUROPANOVA, București 1995.

J. Morange, Libertățile publice, Ed. Rosetti, 2004.

Legea 275, pentru modificarea O.U.G. nr.12/2001 privind înființarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, publicată in Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 557 din.23.06.2004.

Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în M.O. nr.557/2004.

Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopției, publicată în M.O. nr.557/23.07.2004.

Radu Chiriță, Convenția europeană a Drepturilor copilului”, Comentarii și explicații, vol. I și II, București, Editura C.H.Beck, București 2007.

Radu Chiriță, Convenția europeană a Drepturilor Omului, Comentarii și explicații, vol. I și II, București, Editura C.H.Beck, București 2007.

Raluca Miga-Beșteliu , „Drept Internațional. Introducere în Dreptul Internațional Public”, Editura ALL, București.

Selegean Mihai, Drepturi și libertăți fundamentale în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, București, Ed. All Beck.

Stelian Scaunas,Dreptul international al drepturilor omului,Ed.All Beck,Bucuresti,2003.

Thomas Buergenthal și Renate Weber, “Dreptul internațional al drepturilor copilului”, Editura ALL, București 1996.

V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Ed. Institutul European, Bucurști, 2004.

=== cap 1 ===

CAPITOLUL 1

REGLEMENTĂRI INTERNAȚIONALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

1.Convenția de la Strasbourg

Potrivit dispozițiilor constituționale tratatele internaționale privind protecția drepturilor omului ratificate de statul român fac parte din dreptul intern. Recunoscută aproape unanim la nivel european , supremația dreptului internațional asupra dreptului intern a condus la un proces continuu și permanent accelerat de supranaționalizarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale.

De aceea, înainte de a analiza efectele și legile Convenției de la Stasbourg cu privire la drepturilor copilului, să prezentăm succint evoluția acestor legi de protectie a drepturilor fundamentale, precum și organizarea sistemului jurisprudențial de garantare a acestora.

„Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentei convenții, considerând că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai stransă între membrii săi, în vederea, favorizării programului lor social, considerând că, deși instituția adopției copiilor se regăsește în legislația tuturor statelor membre ale Consiliului Europei, există în aceste țări vederi divergente asupra principiilor care ar trebui să guverneze adopția, precum și deosebiri în privința procedurii de adopție și a efectelor juridice ale adopției, considerând că acceptarea de principii comune și a unor practici comune în ceea ce privește adopția copiilor ar contribui la aplanarea dificultăților cauzate de aceste divergențe și ar permite în același timp promovarea binelui copiilor care sunt adoptați”.

Articolul 1(”Fiecare parte contractantă se angajează să asigure conformitatea legislației sale cu dispozițiile a prezentei convenții și să notifice secretarului general al Consiliului Europei măsurile luate în acest scop.”) ne vorbește de fiecare parte contractantă care se angajează să ia în considerare dispozițiile enunțate a prezenței convenții și, dacă le acordă efect sau, dupa ce le-a acordat efect, încetează să mai acorde efect oricăreia dintre dispoziții, ea va trebui să notifice aceasta secretarului generalal Consiliului Europei. Prezenta convenție privește numai instituția juridică a adopției unui copil care, în momentul în care adoptatorul solicită adopția, nu a împlinit varsta de 18 ani, nu este sau nu a fost căsătorit și nu este socotit major. Adopția nu este valabilă decât dacă este pronunțată de o autoritate judiciară sau administrativă, denumită în continuare autoritate competentă.

Un copil nu poate fi adoptat decât dacă adoptatorul a atins varsta minimă prescrisă în acest scop, această varstă neputând fi mai mică de 21 de ani, nici mai mare de 35 de ani.

Totusi, legislația poate să prevadă posibilitatea de derogare de la condiția varstei minime: dacă adoptatorul este tatăl sau mama copilului; sau ținând seama de circumstanțe excepționale.

Autoritatea competentă nu va pronunța o adopție decât dacă și-a format convingerea că adopția va fi în interesul copilului. În fiecare caz autoritatea competentă va da o deosebită importanță, în așa fel încât această adopție să-i ofere copilului un cămin stabil și armonios.

Ca regulă generală, autoritatea competentă nu va considera îndeplinite condițiile mai sus citate dacă diferența de vârstă între adoptator și copil este sub cea care separa în mod obișnuit parinții de copiii lor. Autoritatea competentă nu va pronunța o adopție decât după o anchetă corespunzătoare privind adoptatorul, copilul și familia sa.

Ancheta va trebui, corespunzător fiecarui caz, să cuprindă, printre altele, următoarele elemente: personalitatea, starea sănătății și situația economică a adoptatorului, viața sa familială, condițiile de locuit, aptitudinea sa de educare a copilului; motivele pentru care adoptatorul dorește să adopte copilul; în cazul în care numai unul dintre cei doi soți solicită să adopte un copil, celălalt soț nu se asociază la cerere; potrivirea reciproca între copil și adoptator, durata perioadei în care el a fost încredințat în grija sa; personalitatea și starea sănătaății copilului; dacă nu există interdicție legală, antecedentele copilului; sentimentul copilului cu privire la adopția propusă; religia adoptatorului și religia copilului, dacă este cazul. Această anchetă va trebui să fie încredințată unei persoane sau unui organism recunoscut prin lege sau agreat în acest scop de către o autoritate judiciară sau administrativă. Ea va trebui, în măsura posibilului, să fie efectuată de lucrători sociali calificați în acest domeniu prin pregatirea sau experiența lor.

Dispozițiile prezentului articol nu afectează cu nimic puterea și obligația autorității competente de a obține toate informațiile sau dovezile care fac sau nu obiectul anchetei și pe care le consideră ca putând fi utile. Adopția conferă adoptatorului, cu privire la copilul adoptat, drepturile și îndatoririle de orice natură care sunt cele ale unui tată sau ale unei mame cu privire la copilul său legitim.

Adopția conferă adoptatului, față de adoptator, drepturile și îndatoririle de orice natură ale unui copil legitim față de tatăl sau de mama sa. De îndata ce se nasc drepturile și îndatoririle vizate la paragraful 1 al prezentului articol drepturile și îndatoririle de aceeași natură dintre adoptat și tatăl sau, mama sa sau orice altă persoană sau organisme încetează să existe. Totuși, legislația poate prevedea ca soțul adoptatorului să-și pastreze drepturile și îndatoririle față de adoptat, dacă acesta este copilul sau legitim, nelegitim sau adoptiv.

Cu toate acestea, legislația poate menține pentru părinți obligația alimentară față de copil, obligația de întreținere, de a-i asigura o situație, de a-înzestra, în cazul în care adoptatorul nu aduce la îndeplinire una dintre aceste obligații. Ca regulă generală, adoptatul va putea fi în măsură să dobândească numele de familie al adoptatorului sau să-l adauge la propriul său nume de familie.

Dacă un părinte firesc are drept de folosința asupra bunurilor copilului său, dreptul de folosința al adoptatorului asupra bunurilor adoptatului poate, în pofida prezentului articol, să fie limitat prin legislație. În materie succesorală, în măsura în care legislația dă copilului legitim un drept la succesiunea tatălui sau mamei sale, copilul adoptat este tratat în această privința la fel ca și copilul legitim al adoptatorului.

Dacă copilul adoptat nu are, în cazul adopției de către o singură persoană, cetățenia adoptatorului sau, în cazul adopției de către soți, cetățenia lor comună, partea contractantă ai cărei cetățeni sunt adoptatorul sau adoptatorii va înlesni dobandirea de către copil a cetățeniei acestora. Pierderea cetățeniei, care ar putea rezulta din adopție, este subordonată posesiei sau dobandirii unei alte cetățenii.

Numărul de copii care pot fi adoptați de un singur adoptator nu va fi limitat prin legislație. Nu se va interzice prin legislație unei persoane să adopte un copil pentru motivul ca ea are sau ar putea avea un copil legitim. România a aderat la Convenția europeană în materia adopției de copii prin legea nr. 15 din 25 martie 1993, publicată in Monitorul Oficial nr. 67 din 31 martie 1993.

Întocmitaă la Strasbourg, 24 aprilie 1967, în limbile franceză si engleză, ambele texte având aceeași valabilitate, într-un singur exemplar, ce s-a depus în arhivele Consiliului Europei.

2.Convenția de la Haga

Convenția de la Haga, asigura toate garanțiile ca adopția internațională să se realizeze în interesul superior al copilului, luându-se măsurile necesare pentru prevenirea și combaterea traficului de copii. Din nefericire, scopul nobil al adopției internaționale este umbrit de fenomene periferice negative care – expresie a unor interese mercantile – fac ca această instituție să fie asociată cu "vânzarea de copii".

Dată fiind problematica deosebit de sensibilă a adopțiilor internaționale, precum și atenția pe care comunitatea europeană o acordă protecției copilului, propunerea legislativă, alăturată, a fost elaborată în scopul de a integra în legislația internă în mod expres, fără echivoc, principiile și normele consacrate prin Convenția O.N.U. și Convenția de la Haga.

Titlul acestui propuneri legislative, precum și structura ei reprezintă o adaptare a Convenției de la Haga, pornind de la premisa că și în dreptul intern este necesară o reglementare distinctă, specială a adopției internaționale, care să permită așezarea acestei instituții – în fapt și în drept – în rândul acelora deplin compatibile cu reglementările internaționale.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 va reprezenta în continuare dreptul comun, respectiv cadrul general al adopției, urmând ca problemele specifice adopției internaționale să fie reglementate prin propunerea legislativă alăturată, care va îndeplini rolul unei legi speciale. Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/1997 a fost elaborată din dorința de a crea un cadru legislativ compatibil cu exigențele convențiilor internaționale ratificate de România, în realitate acest scop nu a fost atins.Principalele carențe ale reglementării sunt: Lipsa unei concepții clare asupra fenomenului internațional al adopției.

Se confundă adopția mixtă a unui copil cetățean român de către un străin- cu adopția internațională în sensul Convenției de la Haga, care privește situația în care copilul, cu domiciiiul în România, este adoptat de o persoană cu domiciliul în alt stat, ceea ce implică deplasarea copilului în străinătate. Pe cale de consecință, nu s-a reflectat în mod explicit în ordonanță caracterul subsidiar al adopției internaționale.

Acesta nu se exprimă simplist prin ideea că în cazul unui concurs de cereri privind adopția unui copil are prioritate la adopție cetățeanul român față de cel străin, ci presupune că adopția internațională este un mijloc de protecție a copilului la care se poate recurge doar atunci când nu este posibilă luarea unei măsuri de protecție a copilului care să asigure îngrijirea lui de către o familie sau persoană în țară.

Potrivit art. 12 din ordonanță, copiii sunt luați în evidența Comitetului Român pentru Adopții pe baza informațiilor transmise de comisiile pentru protecția copilului, iar după împlinirea unui termen de 60 de zile, dacă nu există cereri de adopție în țară, comitetul emite repartiția în vederea adopției internaționale. Nu este, așadar, prevăzută o procedură care să permită verificarea concretă a demersurilor efectuate în vederea reintegrării copilului în familie sau a identificării în țară a unei familii sau persoane care să-1 îngrijească. Mai mult, comitetul, fiind un organ reprezentativ, colegial, fără un aparat administrativ propriu nu poate asigura controlul activității desfășurate de comisii, respectiv de către organismele private.

Una dintre problemele cele mai grave care au afectat activitatea Comitetului Român pentru Adopții a fost stabilirea unei metodologii de repartizare a sarcinii de identificare a unei persoane sau familii adoptive, pe baza căreia să se pună în aplicare prevederile art . 12 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 87/1998, potrivit cărora: "Dacă nu există cereri privind încredințarea copilului în vederea adopției sau dacă cererea de încredințare a copilului nu a fost aprobată, Comitetul Român pentru Adopții va repartiza sarcina identificării unei persoane sau unei familii potrivite pentru copil unui serviciu public specializat pentru protecția copilului sau unui organism privat român autorizat".

In primul rând, a fost definită adopția internațională în corelație cu art. 2 din Convenția de la Haga, ca fiind adopția care implică deplasarea copilului în străinătate, datorită faptului că familia sau persoana care adoptă un copil din România are domiciliul/reședința pe teritoriul altui stat.

In al doilea rând, a fost consacrat, la nivel de principiu, caracterul subsidiar al adopției internaționale, în raport cu orice măsură, iar nu doar cu adopția națională, care ar asigura îngrijirea copilului de către o familie sau persoană în țară.

Convenția de la Haga prevede posibilitatea încredințării copilului în vederea adopției internaționale, prin mecanismul de cooperare între autoritățile centrale asigurându-se supravegherea copilului și urmărirea evoluției lui în străinătate, precum și posibilitatea a se lua măsurile necesare, dacă nu mai este în interesul copilului menținerea în familia adoptatoare, până la înapoierea de îndată a copilului în țară. Desfacerea sau constatarea nulității unei adopții internaționale dacă nu a fost încuviințată cu respectarea legii sunt practic irealizabile și în orice caz indezirabile.

Graba de a încuviința adopția internațională, în condițiile în care, în cazul adopției naționale, copilul este în prealabil încredințat pentru o perioadă de cel puțin 6 luni, nu este în nici un mod justificată de interesul copilului.

Dimpotrivă, dacă în țară se impune o asemenea "perioadă de probă", este cu atât mai legitimă încredințarea în cazul adopției internaționale. Nu ar fi vorba de o suspiciune față de partenerii străini, dimpotrivă ar dovedi mai ales grijă pentru ca adopția internațională să se realizeze în interesul copilului. S-ar înlătura astfel și speculațiile mai mult sau mai puțin avenite în sensul că adopția internațională ar ascunde în realitate traficul ilicit de copii sau organe.

Menționăm că, prin proiect, s-a prevăzut expres că instanța română rămâne competentă exclusiv să încuviințeze adopția la expirarea perioadei de încredințare, dacă pe baza rapoartelor prezentate constată evoluția favorabilă a copilului. De asemenea, se prevede competența reprezentanțelor diplomatice și consulare ale României din statul de primire de a colabora cu autoritățile locale pentru a urmări evoluția copilului în perioada încredințării și obligația de a întocmi rapoarte care se transmit comitetului.

In primul rând s-a renunțat la procedura contestabilă a repartizării copilului de către comitet unui organism privat în vederea adopției internaționale. Dacă, după declararea adoptabilității internaționale a copilului, se constată că există mai multe persoane sau familii care doresc să adopte același copil, toate cererile și dosarele vor fi depuse la comitet în vederea eliberării confirmării, iar apoi la instanță care va aprecia în funcție de interesul copilului. Comitetul ca autoritate centrală în sensul Convenției de la Haga va trebui să verifice doar dacă au fost respectate procedurile prevăzute de Convenția de la Haga, să informeze corect instanța asupra dreptului străin, pe baza colaborării cu celelalate autorități străine.

In al doilea rând, în ceea ce privește procedura judecătorească, se prevede în general o procedură unitară pentru toate etapele pe care le implică adopția internațională: declararea adoptabilității internaționale a copilului, încredințarea în vederea adopției internaționale, soluționarea cererii de încuviințare a adopției internaționale.

O particularitate o constituie faptul că se stabilește competența specială a Tribunalului București pentru toate aceste etape, ținând seama și de faptul că, în această procedură, sunt implicate autorități centrale.

De asemenea, se va putea asigura astfel soluționarea în termen util a cauzelor, inclusiv conexarea dosarelor constituite în diferite etape ale procedurii, evidența exactă și completă a copiiilor adoptabili și a stadiului procedurii, specializarea magistraților în cauzele privind adopțiile internaționale. Totodată, această dispoziție va permite constituirea pentru început pe lângă Tribunalul București a unui corp de asistenți sociali la care instanța să poată apela pentru efectuarea unor anchete sociale, fără a se împovăra însă bugetul justiției.

3.Alte convenții internaționale

Convenția ONU

Statele parti la prezenta conventie, considerând ca, in conformitate cu principiile proclamate in Carta Natiunilor Unite, recunoasterea demnitatii inerente tuturor membrilor familiei umane, precum si egalitatea si caracterul inalienabil al drepturilor lor, sint fundamentul libertatii, dreptatii si pacii in lume, având in vedere faptul ca popoarele Natiunilor Unite au proclamat din nou in carte increderea lor in drepturile fundamentale ale omului, in demnitatea si valoarea fiintei umane, si sunt hotarite sa promoveze progresul social si sa instaureze cele mai bune conditii de viata intr-o libertate cit mai deplina. Recunoscând ca Natiunile Unite, in Declaratia universala a drepturilor omului si in pactele internationale privind drepturile omului, au proclamat si au convenit ca fiecare este indreptatit sa se prevaleze de toate drepturile si de toate libertatile care sint enuntate in acestea, fara nici o deosebire de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie publica sau orice alta opinie, de origine nationala sau sociala, avere, nastere sau alta situatie.

In Declaratia universala a drepturilor omului Natiunile Unite au proclamat ca copiii au dreptul la ajutor si la o asistenta sociala, convinsi ca familia, unitatea fundamentala a societatii, si mediul natural pentru cresterea si bunastarea tuturor membrilor sai, si in mod deosebit copiii, trebuie sa beneficieze de protectia si de asistenta de care are nevoie pentru a putea sa joace pe deplin rolul sau in societate. Recunoscând ca pentru deplina si armonioasa dezvoltare a personalitatii sale, copilul trebuie sa creasca intr-un mediu familial, intr-o atmosfera de fericire, dragoste si intelegere, considerând ca este important de a pregati pe deplin copilul pentru a avea o viata individuala in societate si de a-l creste in spiritul idealurilor proclamate in Carta Natiunilor Unite si, in special, in spiritul pacii, demnitatii, libertatii, egalitatii si solidaritatii.

Având in vedere ca necesitatea de a acorda o protectie speciala copilului a fost enuntata in Declaratia de la Geneva din 1924 cu privire la drepturile copilului si in Declaratia drepturilor copilului adoptata de Adunarea generala la 20 noiembrie 1959, si ca a fost recunoscuta in Declaratia universala a drepturilor omului (in mod deosebit in articolele 23 si 24), in Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale (in mod deosebit in art. 10) si in instrumentele pertinente ale institutiilor specializate si ale organizatiilor internationale care se preocupa de bunastarea copilului, având in vedere ca, asa cum s-a indicat in Declaratia drepturilor copilului, copilul, din cauza lipsei sale de maturitate fizica si intelectuala, are nevoie de o protectie speciala si de ingrijiri speciale, in principal de o protectie juridica potrivita, inainte si dupa nastere, reamintind dispozitiile Declaratiei cu privire la principiile sociale si juridice aplicabile protectiei si bunastarii copiilor, cu referire speciala la practicile in materie de adoptiune si de plasament familial pe plan national si international.

Ansamblul de reguli minime ale Natiunilor Unite privind administrarea justitiei pentru minori (Regulile de la Beijing) si ale Declaratiei relative la protectia femeilor si copiilor in perioade de urgenta si de conflict armat, recunoscând ca in toate tarile lumii sint copii care traiesc in conditii deosebit de dificile si ca este necesar sa se acorde acestor copii o atentie deosebita, tinând in mod corespunzator seama de importanta traditiilor si valorilor culturale ale fiecarui popor in protectia si dezvoltarea armonioasa a copilului, recunoscând importanta cooperarii internationale pentru imbunatatirea conditiilor de viata ale copiilor in toate tarile si in mod deosebit in tarile in curs de dezvoltare.

=== cap 2.doc diacritice ===

CAPITOLUL II

REGLEMENTĂRI INTERNE CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI

1.Comentarii cu privire la Legea 272/2004

Provocarea pentru a discuta în Consiliul Profesoral Legea nr. 272/2004 ne-a adus o reală bucurie. De aceea, am pornit să căutăm rădăcinile acesteia la Oficiul Județean pentru Protecția Drepturilor Copiilor din cadrul Prefecturii Argeș, unde, la biroul domnului director Adrian Macovei am primit toate lămuririle necesare. Legea nr. 272 din 2004 s-a născut tocmai ca urmare a recomandărilor Uniunii Europene, a Onu si Unicef.

Astfel, la ședința extraordinară din mai 2002 a Onu, în care s-a dezbătut situația copiilor, au participat pentru prima dată copiii înșiși. Cei 400 de copii au întocmit o declarație privind lumea pe care și-o doresc și pe care, la sfârșitul conferinței, au citit-o în fața conducătorilor lumii. Ei au spus: suntem copiii lumii,noi ajungem victimele exploatarii și maltratării,noi trăim pe străzi; noi trăim în zone de război; noi suntem victime ale HIV/SIDA; noi suntem cei care nu avem parte de educație și servicii de sănătate adecvate; noi suferim consecințele discriminărilor sociale, etnice, religioase; noi suntem cei care nu suntem ascultați, deși ar fi timpul să fiți atenți la noi.

Am dori să trăim într-o lume care să fie potrivită pentru noi, fiindcă într-o lume bună pentru copii toată lumea ar putea trăi bine. În această lume, dorită de noi, drepturile copiilor sunt cu adevărat respectate. Copiii pot trăi în siguranță în familiile lor, în comunitățile lor, în națiunile lor, într-un mediu care oferă securitate și este curat. În care nu mai există exploatare, abuz, violență, unde legi respectate de toți îi apără pe copii de rele tratamente, unde programe și centre speciale îi ajută pe copiii – victime să-și refacă viața.

Conform art. 6 din Legea nr. 272/2004, respectarea și garantarea drepturilor copilului se realizează conform următoarelor principii: respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului; egalitatea șanselor și nediscriminarea; responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor; primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului; descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectoriala și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate; asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil; respectarea demnității copilului; ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.

Asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție; celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil; asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatarii copilului; interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelatie cu ansamblul reglementărilor din această materie. Legea este structurată în 13 capitole, dintre care cel mai important și care privește inclusiv unitățile de învățământ este capitolul II, referitor la Drepturile copilului.

La art. 28, se prevede: copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante. Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice ori acelea care se afla în legatură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoțională a copilului.

Art. 29 din aceeași lege prevede: copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale. Copilul este informat asupra drepturilor sale, precum și asupra modalităților de exercitare a acestora. La fel de important din punctul de vedere, al cadrelor didactice, este art. 48 alin. 3, care prevede următoarele: „Copilul, personal și, după caz, reprezentat sau asistat de reprezentantul său legal, are dreptul de a contesta modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ, în condițiile legii.”

Considerăm că această lege este absolut necesară oricărui cadru didactic, de aceea ar fi bine dacă fiecare dintre noi am avea-o în mapa personală, precum un ghid metodologic.

O societate responsabilă, care dorește să-i fie recunoscute valențele europene, care de curând a semnat aderarea la Uniunea Europeană, va trebui să îmbine logica inimii și logica minții pentru a continua schimbările din sistemul de protecție a copilului, pentru ca principiile cuprinse în Legea nr. 272/2004 cu privire la drepturile copilului să devină șanse reale și egale pentru toți copiii.

2.Caracteristicile Legii 273/2004.

Adoptia este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului prin care se stabilește filiația dintre cel care adoptă și copil, precum și rudenia dintre copil și rudele părintelui adoptiv.Din punct de vedere economic, o cantitate dorită dintr-un anumit bun economic, care poate fi cumpărată, intr-o perioadă determinată, la anumite niveluri ale prețului. Inregistrare sistematică a informațiilor privind situația patrimonială și a rezultatelor obținute de către un agent economico-social, atât pentru necesitățile acestuia cât și pentru relațiile cu asociații sau acționarii, ansamblu unitar al regulilor de conduită obligatorii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat. Mod de organizare a vieții în comun a oamenilor, ansamblu unitar al regulilor de conduită obligatorii, susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin puterea de stat.

Grup constituit de către o autoritate cu scopul desfășurării, coordonării, supravegherii, controlului unei activități din diferite domenii ale vieții sociale,este latură a capacității juridice, care constă în aptitudinea persoanei de a-și exercita singură drepturile, rude colaterale, de gradul II, care au aceiași părinți ori au un părinte comun.
Legea 273/2004 , cu privire la regimul juridic al adopției.
Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în domeniul adopției internaționale de la Haga, ratificată de Parlamentul României prin Leg,84/1996. Adopția se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale copilului.Adopția își produce efectele de la data pronunțării irevocabile a hotărârii judecătorești; în momentul respectiv, filiația dintre copil și părinții săi naturali încetează.Familia care dorește să ia în adoptie un copil, trebuie să depună la Direcția Generală Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului o cerere pentru luarea în evidență. Urmează o perioadă de evaluare a familei, efectuată de către asistenți sociali profesioniști. Evaluarea are drept finalitate o propunere care se face Comisiei pentru Protecția Copilului, pentru eliberarea atestatului necesar adopției (pe baza documentației).
Urmatorul pas se referă la luarea în evidență a cererilor de încredințare, pe baza preferințelor exprimate din lista cu copii adoptabili, existenta la nivelul județului sau a comunicărilor Direcției Generale Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului se identifică copilul pentru familia adoptivă atestată și va urma procesul de potrivire dintre familie și copil (realizat de către asistentul social).

Șeful Serviciului de Protecție de Tip Familial împreună cu asistentul social responsabil de caz propune Comisiei pentru Protecția Copilului, pe baza documentelor existente la dosar și a Raportului privind Ancheta Psiho-Socială care aproba încredințarea în vederea adopției a copilului dorit de familia adoptivă. Timp de 90 de zile, această încredințare este monitorizată de către asistentul social, monitorizare care are drept rezultat final întocmirea a șase rapoarte. La sfârșitul perioadei de maximum 90 de zile, Comisia pentru Protecția Copilului, hotărăște eliberarea avizului favorabil adopției, la propunerea Direcției Generale Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului.

Direcția Generală Judeteană pentru Protecția Drepturilor Copilului înaintează dosarul la Autoritatea Natională pentru Protecția drepturilor Copilului și Adopții pentru obținerea confirmării de respectare a termenelor și procedurilor legale. Părinții naturali nu pot fi citați la Tribunal, datorită confidențialității adopției și irevocabilității consimțământului după expirarea termenului de 45 de zile stabilite.

Dosarul este restituit la Direcția Generală Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului în vederea transpunerii lui împreună cu cererea de încunviintare a adopției instanței de judecată (tribunalul).
Adopția își produce efectele de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.

Asistentul social responsabil de caz este obligat să consemneze timp de doi ani, patru rapoarte post-adopție, informând Comisia pentru Drepturile Copilului. O comisie pluri-disciplinara (asistenți sociali, psihologi, juriști) oferă consiliere pre și post-adopție. Toate demersurile, în cazurile de adopție, inclusiv promovarea acțiunii la Tribunal sunt confidențiale.Pot adopta persoanele sau familiile care prezintă condiții materiale și garanții morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului.
Nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exercițiu și care sunt cu cel putin 18 ani mai în vârsta decât cei pe care doresc sa îi adopte. Adopția între frați este interzisă.

Adopția unui copil de către mai multe persoane este interzisă, cu excepția cazului în care ea se face de către soț și soție, simultan sau succesiv.Dacă persoana care doreste să adopte este casătorită, va fi necesar și consimțământul celuilalt soț, cu excepția cazurilor în care acesta este în imposibilitatea de a-și manifesta dorința.

Poate fi adoptat orice copil aflat pe lista Direcției Generale Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, copii care se găsesc în următoarele situații:
-este declarat judecătorește abandonat;

-există consimțământul părinților naturali de adopție;
dacă părinții (părintele) copilului sunt decăzuți din drepturile părintești, decedați, puși sub interdicție, declarați judecatorește morți sau necunoscuți;

Lista copiilor adoptabili se intocmește de către Direcția Generală Județeană pentru Protecția Drepturilor Copilului din fiecare județ și se trimite Comitetului Român pentru Adopții. Excepție fac cazurile în care soțul adoptă copii celuilat soț și adopția în familia extinsă.

3.Caracteristicile Legii 275/2004 și Hotărârea de Guvern nr.1431/2004

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului s-a constituit la 1 ianuarie 2005, în baza prevederilor Legii 275/2004 și a Hotărârii de Guvern nr. 1432/2004, cu modificările ulterioare, odată cu intrarea în vigoare a pachetului legislativ privind protecția și promovarea drepturilor copilului, prin reorganizarea Autorității Naționale pentru protecția copilului și adopție.

ANPDC funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse. Instituția dispune de 81 de posturi normate, din care 50 ocupate. În structura instituției intră: Corpul de control, Compartimentul audit, Compartimentul presă, Direcția de monitorizare, Serviciul Licențiere,  Direcția economică,Compartimentul resurse umane, Biroul achiziții publice, Compartimentul relații cu publicul, Serviciul afaceri europene și relații internaționale, Direcția politici, strategii, Biroul Programe, Serviciul juridic și contencios. ANPDC este condusă de un secretar de stat, ajutat în activitatea sa de un subsecretar de stat și un secretar general. ANPDC asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului prin intervenția, în condițiile legii, în procedurile administrative și judiciare privind respectarea și promovarea drepturilor copilului.Autoritatea nu are structuri subordonate în teritoriu.

Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului funcționează în subordinea consiliilor județene, respectiv ale consiliilor locale ale municipiului București. Conform Hotărârii Guvernului României nr.1432/2004, Autoritatea îndeplinește atribuții în următoarele domenii principale:

-protecția și promovarea drepturilor copilului

-prevenirea separării copilului de părinți și protecția specială a copilului separat temporar sau definitiv de părinți.

În temeiul art. 108 din Constituție, republicată, și al art. II din Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 12/2001 privind înființarea Autorității Naționale.
Conform Art. 1. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, denumită în continuare Autoritatea, se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei.

In art. 2. se vorbește despre realizarea obiectivelor în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului, Autoritatea îndeplinește următoarele funcții:

a)funcția de strategie;

b) funcția de reglementare;

c) funcția de administrare;

d) funcția de reprezentare;

e) funcția de autoritate de stat.

Autoritatea asigură respectarea, pe teritoriul României, a drepturilor copilului prin intervenția, în condițiile legii, în procedurile administrative și judiciare privind respectarea și promovarea drepturilor copilului.

Conform art. 3, În exercitarea funcțiilor sale Autoritatea îndeplinește următoarele atribuții principale.In domeniul protecției și promovării drepturilor copilului

– elaborează și supune spre aprobare Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, strategia națională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

– coordonează activitățile și măsurile de implementare a obiectivelor strategiei naționale din domeniu;

-evaluează impactul aplicării obiectivelor strategice și ia măsurile necesare sau, după caz, propune Guvernului, cu aprobarea Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, luarea măsurilor necesare pentru îmbunătățirea obiectivelor sau, după caz, a activităților de implementare a acestora;

-identifică nevoile de formare a personalului implicat în protecția și promovarea drepturilor copilului și colaborează cu instituțiile abilitate de lege la fundamentarea și elaborarea de programe care să răspundă acestor nevoi;

-elaborează proiecte de acte normative, în vederea armonizării legislației interne cu principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte, precum și în vederea aplicării efective a acestora;

-elaborează și fundamentează programe în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

-elaborează metodologia de autorizare și criteriile de evaluare a organizațiilor neguvernamentale care activează în domeniul său de activitate;

-autorizează organismele private de naționalitate străină să desfășoare activități în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului;

-organizează evidența la nivel național a tuturor asociațiilor, fundațiilor și federațiilor care activează în domeniul său de activitate, precum și a serviciilor prestate de acestea; propune Guvernului recunoașterea acestora ca fiind de utilitate publică, în condițiile legii;

-centralizează și sintetizează informațiile referitoare la respectarea principiilor și normelor stabilite de Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și elaborează rapoartele prevăzute la art. 44 pct. 1 din această convenție;

-asigură controlul în ceea ce privește aplicarea legislației din domeniul propriu și modul în care sunt respectate drepturile copilului de către instituțiile publice, celelalte persoane juridice și de persoanele fizice, în conformitate cu legislația în vigoare; propune instituțiilor competente stabilirea răspunderii disciplinare, materiale, contravenționale sau penale, după caz, a persoanelor vinovate;

– propune autorităților competente suspendarea sau încetarea activităților care pun în pericol grav și iminent sănătatea sau dezvoltarea fizică ori psihică a copilului;

– ia măsurile necesare sau, după caz, propune autorităților ori instituțiilor competente luarea măsurilor necesare pentru prevenirea sau, după caz, înlăturarea efectelor oricăror acte ori fapte care încalcă principiile și normele tratatelor internaționale în domeniul drepturilor copilului, la care România este parte;

-inițiază, negociază și încheie, prin împuternicirea Guvernului, documente de cooperare internațională în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului.

Pe data intrării în vigoare a prezentei hotărâri se abrogă Hotărârea Guvernului nr. 770/2003 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 7 iulie 2003.
Prezenta hotărâre intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2005.

=== cap 3.doc diacritice ===

CAPITOLUL III

DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE COPILULUI

1.Comentarii cu privire la cele 6 drepturi

Drepturile copilului

1. DREPTUL LA EDUCAȚIE

2.DREPTUL LA VIAȚĂ, SUPRAVIEȚUIRE, DEZVOLTARE

3.DREPTUL DE A PRIMI UN NUME, O CETĂȚENIE

4. DREPTUL LIBERTĂȚII DE EXPRIMARE

5. DREPTUL LA LIBERTATEA DE GÂNDIRE ȘI LIBERTATEA RELIGIEI

6. DREPTUL LA ODIHNĂ ȘI TIMP LIBER

1.DREPTUL LA EDUCAȚIE

Dreptul la educație este garantat tuturor cetățenilor români, pentru toate nivelele și formele de învățământ, indiferent de condiția socială și materială, de sex, rasă, naționalitate, apartenență politică sau religioasă.

Statul promovează principiile învățământului democratic si garantează dreptul la educație diferențiată, pe baza pluralismului educațional, în beneficiul individului și al întregii societăți. În România, învățământul obligatoriu este de 10 clase. Frecventarea obligatorie a învățământului de 10 clase, forma de zi, încetează la vârsta de 18 ani."

Conform prevederilor art. 18. „ Învățământul preșcolar se organizează pentru copii in vârstă de 3-6/7 ani, în grădinițe cu program normal, prelungit și săptămânal."Învățământul primar este organizat și funcționează, de regulă, cu program de dimineată, în cadrul unităților de învățământ cu clasele I-IV, I-VIII, I-X sau I-XII/XIII.

Înscrierea în clasa I este posibilă o dată cu împlinirea vârstei de 6 ani, decalarea acesteia fiind posibilă numai la cererea scrisă a părinților sau tutorilor legali ai copilului, dacă dezvoltarea acestora le permite începerea mai devreme a școlii.

Tot la cererea scrisă a părinților sau tutorilor, înscrierea în clasa I a copiilor care împlinesc vârsta de 6 ani pâna la data începerii anului școlar va fi amânată cu un an.

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului poate aproba organizarea de cursuri de pregătire în vederea promovării claselor I-IV pentru persoanele care, din diferite motive, nu au absolvit învățământul primar până la vârsta de 14 ani.

2.DREPTUL LA VIAȚĂ, SUPRAVIEȚUIRE, DEZVOLTARE

În ceea ce privește reducerea numărului de sarcini la copii, prin prisma dreptului la viață, supraviețuire și dezvoltare trebuie precizat faptul că o serie de instituții ale statului, cum ar fi Ministerul Educației, Cercetării si Tineretului au decis introducerea in școli a orelor de educație sexuală, scopul unui astfel de demers fiind acela de a conștientiza copiii cu privire la problemele ce pot apărea și prevenirea apariției unui numar mare de sarcini nedorite în rândul copiilor.

Referitor la aplicarea pedepsei cu moartea, legislația română interzice cu desăvârșire acest tip de pedeapsă, prin urmare nu se poate pune problema aplicării acesteia, mai ales în cazul copiilor.În ceea ce privește existența instituției pruncuciderii în reglementarea cadrului juridic al acestui drept fundamental al copilului, precizăm că aceasta reprezintă o infracțiune incriminată sever de către Codul penal românesc.

Pruncuciderea definind această faptă drept „Uciderea copilului nou-născut, savârșită imediat dupa naștere, de către mama care s-a aflat intr-o stare de tulburare psihică pricinuită de naștere, constatată pe baza unei expertize medico-legale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de pruncucidere prevazută in art. 177 C. pen. Dacă acțiunea de ucidere a mamei aflată intr-o astfel de stare nu și-a produs efectul, copilul nou-născut fiind salvat, soluția de achitare a acesteia este legală, întrucât tentativa la infracțiunea de pruncucidere nu este incriminată.”

Dreptul copilului la viată a fost stipulat de către Convenția Națiunilor Unite. El nu este doar un drept, ci o adevărată lege juridică pentru părinții de pretutindeni ; și, bineînțeles este o lege a bisericii, a lui Dumnezeu, ca orice ființă de pe pământ are dreptul la viață.

În toate colțurile lumii se întâlnesc abateri de la acest drept. Noi o să ne oprim decât la țara noastră, România. Sunt multe cazuri de abandon în patria noastră. Cele mai multe cazuri se întâlnesc la o comunitate care s-a stabilit de timpuriu în România, anume rommii. Cei care fac acest lucru nesăbuit folosesc ca albi în majoritatea cazurilor faptul că nu au o situație financiară acceptabilă pentru a mai întreține și un copil.

Traiul în România este foarte greu, mai ales dacă venitul familiar este cel minim și mai trebuiesc întreținuți și copiii. Nimeni nu poate să afirme contrariul. Dar te întrebi, oare în ce secol trăim ?! suntem în secolulu XXI. Anticoncepționalele s-au inventat cam de multișor și sunt destule și accesibile pentru toți oamenii.Mai rar intâlnim cazuri în care o persoană de naționalitate română să fie în stare de acest lucru, dar nu sunt inexistente.

Alt motiv datorită căruia anumiți părinți denaturați, căci altfel nu pot fi numiți, sunt bolile psihice. Și totuși, cum am mai spus și mai sus, acesta nu poate fi luat ca un alibi. Într-adevăr, într-un proces juridic acest “ impediment “pentru a-ți crește copilul este luat în calcul. Dar dacă există aceste dificultăți psihice pe care este imposibil ca tatăl să nu le fi obsevat de ce le este permisă aducerea pe lume a pruncului ?Dar asta e ! Din păcate trăim într-o țară încă neajunsă la civilizație lucru care poate fi văzut oriunde.

Sperăm ca toate acestea să dispară și să devină decât triste amintiri! Pentru ca acest lucru să devină realitate, toți oamenii de pe pământ trebuie să lupte împotriva mortalității infantile !

3.DREPTUL DE A PRIMI UN NUME,CETĂȚENIE.

Conform prevederilor din Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protecția drepturilor copilului: „Copilul are dreptul la stabilirea si păstrarea identității sale”. „Copilul este înregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții si de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia”.

În virtutea dreptului la stabilirea identității înregistrarea unei nașteri se efectuează, potrivit prevederilor legale la primăria municipiului, sectorului municipiului, orașului sau comunei în circumscripția căreia a avut loc evenimentul. Odată cu înregistrarea nașterii, ofițerul de stare civilă va atribui copilului codul numeric personal pe baza listelor de C.N.P. precalculate repartizate fiecărei primării, din listele corespunzătoare, anului de naștere.

Codul numeric personal se atribuie fiecărei persoane fizice, incepând de la naștere, se înscrie în actele și certificatele de stare civilă și se preia în celelalte acte cu caracter oficial, emise pe numele persoanei respective. În registrele de stare civilă române se înregistrează atât copilul născut viu, cât si copilul născut mort, precum și nașterea oricărui copil născut pe teritoriul țarii.

Cetățenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă în aceleași condiții ca și cetățenii români, iar persoanele fară cetățenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă la serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor.

Înregistrarea nașterii se face pe baza declarației verbale date in fața ofițerului de stare civilă și a documentelor prevăzute de lege de către oricare dintre părinți, iar dacă, din diferite motive, nu o pot face, obligația declarării revine medicului, persoanelor care au fost de față la naștere sau a personalului din unitatea în care a avut loc nașterea, rudelor ori vecinilor care au luat cunoștință despre nașterea unui copil.

În vederea stabilirii identității copilului părăsit sau găsit ori a părinților acestuia, organele de poliție competente au obligația de a desemna una sau mai multe persoane responsabile cu realizarea demersurilor ce le revin, potrivit legii, pentru înregistrarea nașterii copilului. Orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc este obligată să anunțe cea mai apropiată unitate de poliție în termen de 24 de ore.

Atât în cazul copilului găsit, cât și în cazul copilului părăsit de mamă în maternitate, expertiza medico-legală necesară pentru înregistrarea nașterii copilului este gratuită.Dacă declarația privind nașterea copilului a fost facută după expirarea termenelor prevăzute de lege, însă în decursul unui an de la nasterea copilului, înregistrarea nașterii se face cu aprobarea primarului.Față de copiii români născuți în afara granițelor, legea română are o serie de precizări menite a reglementa si acest gen de situații.

Pentru copiii născuți în străinătate ale căror certificate de naștere sunt transcrise în țară, codul numeric personal se atribuie de către ofițerul de stare civilă din cadrul unității administrativ teritoriale unde se transcrie actul de naștere, dacă nașterea a fost înregistrată la organele locale competente ale statului respectiv, indiferent dacă este vorba de un cetățean român cu domiciliul în țară sau despre un cetățean român cu domiciliul în străinătate, în acest ultim caz competența transcrierii revenind primăriei pe raza căreia persoana a avut ultimul domiciliu în țară.

În registrele de stare civilă române se înregistrează nașterea oricărui copil născut pe teritoriul țării.Conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 119/1996, cetățenii străini care au domiciliul sau se află temporar în România pot cere înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă în aceleași condiții ca și cetățenii români, iar persoanele fără cetățenie sunt obligate să solicite înregistrarea actelor și faptelor de stare civilă la serviciile publice comunitare de evidență a persoanelor.

4.DREPTUL LA LIBERTATEA DE EXPRIMARE

Opinia copilului este luată în considerare în mod progresiv, în funcție de capacitatea acestuia. Astfel, sunt situații în care opinia acestuia este hotărâtoare, iar în altele opinia copilului este ascultata și luată în considerare, însă nu reprezintă elementul decisiv în luarea deciziei de către părinți sau, dupa caz, de către autoritățile competente.

Dreptul la libertatea de exprimare este strâns legat de dreptul copilului de a-și exprima opiniile și de-i fi luate in considerare. Promovarea și garantarea acestui drept trebuie să fie asigurată printr-o atitudine de încurajare a copilului în acest sens în diverse medii: în mediul familial, la școală, în alte instituții și în societate.

Practic, drepturile civile ale copiilor încep în cadrul familiei, care are un rol esențial în crearea conștiinței și protejarea drepturilor omului, în crearea respectului pentru valorile umane, identitatea și moștenirea culturală și a respectului pentru alte civilizații. Este nevoie să se aibă în vedere modalități adecvate care să asigure un echilibru între responsabilitatea părinților și realizarea drepturilor copilului, inclusiv dreptul la libertatea de exprimare.

În ceea ce privesc restricțiile privind exercitarea acestui drept trebuie precizat că este obligatoriu ca,,restricțiile“ să fie prevăzute în lege și să fie necesare pentru: respectarea drepturilor și reputației altor persoane, pentru protejarea siguranței naționale, a ordinii publice, a sănătății publice sau a bunelor moravuri.

Acest drept de a fi ascultați, de a fi auziți de părinți, de tutore, de profesori și educatori, de asistentul social, de autoritățile judiciare, este explicat, ca fiind posibilitatea copilului de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește.

Obligația de comunicare cu copilul ajută la cunoașterea acestuia, la înțelegerea nevoilor lui, a mediului în care s-a format și a perspectivei copilului asupra acestora, a nivelului de înțelegere a realității și a consecințelor propriilor fapte, pentru a ști, ulterior, care sunt cele mai adecvate modalități de intervenție, ca forme de răspuns la nevoile copilului.

Desigur, dreptul copilului de a fi ascultat presupune în mod necesar obligația de a i se da posibilitatea să se exprime, dar nu obligă la luarea unei decizii care ar satisface doar dorințele copilului, dacă factorii de răspundere ar aprecia că interesul copilului, pe termen imediat sau lung, impun o altă măsura. Esențial este totodata că persoanele care intervin în procedura de ascultare a copilului să beneficieze de formare în acest sens, în caz contrar, procedura ascultării putând afecta imaginea de sine a copilului, starea sa psihică și emoțională.

Ascultarea copilului trebuie să fie văzută în mod necesar ca un drept al acestuia și nu ca o posibilitate pentru adulți de a exploata în favoarea lor o eventuală opinie a copilului.

5.DREPTUL LA LIBERTATEA DE GÁNDIRE SI LIBERTATEA RELIGIEI.

Dreptul la libertatea de gândire, de conștiintă și de religie poate fi văzut ca un drept preexistent dreptului copilului la libera exprimare a opiniei sale. Articolul referitor la dreptul la libertatea de gândire, de conștiința și de religie din legea 272/2004 ar putea pune probleme de aplicare în urmatoarele două situații: studierea de către copii a religiei ca disciplină în învățământul preuniversitar; educația religioasa care se practică în cadrul serviciilor de protecție specială înființate de diferite culte/asociații religioase.

Pentru a alege sau pentru a refuza religia ca disciplină școlară, elevul trebuie să aibă acordul părinților. Odată cu împlinirea vârstei de 14 ani este prioritară obținerea acordului scris al copilului în paralel cu acordul părintelui/reprezentantului legal, iar la împlinirea vârstei de 16 ani copilul îsi poate alege singur religia. Prin urmare, copiii de 14 ani și cu atât mai mult cei care au implinit 16 ani pot să opteze cu privire la studierea sau nu a acestei discipline. Pentru ca elevii să-și exprime opțiunile în cunoștința de cauză, este necesar ca părinții și cadrele didactice să colaboreze și să asigure informarea corespunzătoare a copiilor încă de la începutul școlarizării acestora.

În primul rând părinții în a căror responsabilitate revine creșterea, îngrijirea și asigurarea dezvoltării copilului, pot îndruma copilul în alegerea unei religii sau în privința apartenenței la un anumit cult religios ținând însă seama de opinia acestuia exprimată liber, precum și de gradul său de maturitate.

În cazul în care a fost luată o măsura de protecție specială a copilului, persoana în îngrijirea căreia se afla copilul nu are dreptul să influențeze convingerile sale religioase. Libertatea de gândire, conștiința și libertatea alegerii religiei este un drept garantat oricărui cetățean al României prin legea fundamentală a țării.

Manifestarea acestei libertăți trebuie însă făcută cu respectarea opiniilor și opțiunilor celorlalți, fără a aduce atingere drepturilor și libertăților acestora. Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului vine să intărească acest drept, precizând la articolul 25 că orice copil:în ceea ce privește libertatea alegerii religiei și introducerea ei ca obiect de studiu în curricula gimnazială. Legea 84/1995 a învățământului precizează că planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ Religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.

Elevul, cu acordul părinților sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia și confesiunea. La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. În acest caz situația școlară se încheie fără această disciplină. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.

6. DREPTUL LA ODIHNĂ ȘI TIMP LIBER.

Prin legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului este prevăzut în mod expres dreptul copilului la odihnă și vacanță, necesitățile de odihnă ale copilului fiind strâns corelate cu vârsta și gradul său de dezvoltare.

Autoritățile publice au obligația de a asigura locuri de joacă suficiente și adecvate pentru copii, în special în zonele urbane unde spațiile în care copiii se pot juca în siguranță sunt insuficiente. Palatele și cluburile copiilor sunt instituții de învățământ în care se desfășoară activități instructiv educative specifice, în afara cursurilor școlare, prin care se aprofundează și completează cunoștințe, se dezvoltă aptitudini potrivit vocației și opțiunii copiilor, se organizează petrecerea timpului liber prin programe educative.

Palatele și cluburile copiilor sunt organizate și funcționează în baza legislației generale și speciale, a actelor normative elaborate de Ministerul Educației și Cercetării, precum și în baza Regulamentului de organizare și functionare și a Regulamentului de ordine interioară al fiecărei unități. Palatele și cluburile copiilor sunt unități de învățământ cu personalitate juridică, cu dreptul de sigiliu, sigla și firma proprie. În vederea realizării obiectivelor propuse, palatele și cluburile copiilor pot colabora, în condiții de parteneriat, respectând legislația în vigoare, cu alte unități de învățământ, institute de cercetare și pregătire a personalului, centre de formare și Casa Corpului Didactic, structuri guvernamentale descentralizate, asociații și organizații neguvernamentale care au atributii in domeniul educației, culturii și a sănătății publice și cu agenți economici.

În cadrul palatelor și cluburilor copiilor se desfășoară activități cu conținut tehnico-aplicativ, științific, informațional, cultural-artistic, sportiv-turistic și recreativ. Se urmărește atingerea următoarelor obiective:

-pregătirea copilului, în colaborare cu școala și familia, pentru formarea și afirmarea personalității individuale și creative, în spiritul principiilor păcii, demnității, toleranței, libertății și solidarității;

– aprofundarea, completarea și valorificarea cunoștințelor obținute în procesul de predare-învățare, potrivit vocației fiecărui copil, prin activități complementare celor din școală;

– stimularea spiritului creator, inovator al altruismului și întrajutorării, specifice lucrului în echipă;

– formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, a disponibilităților afective și a abilităților practice, în vederea afirmării talentelor, aptitudinilor și inițiativei individuale;

– intensificarea activităților de educație patriotică, urmărind cunoașterea de către copii a istoriei și tradițiilor poporului român, prin organizarea unor simpozioane, excursii și vizite de documentare la muzeele și monumentele istorice;

– creșterea contribuției activității educative la formarea profilului moral-civic al copiilor, la cunoasterea și dezvoltarea legilor țării;

– extinderea și diversificarea conținutului activităților de vacanță, prin organizarea unor cluburi de vacanță, cu oferte educative corespunzătoare, bazate pe programe care să atragă copiii;

– insușirea normelor ce stau la baza unui mod de viață sănătos, precum și educarea elevilor într-un spirit ecologic, contribuind în mod conștient la protecția mediului ambiant;

– educarea civica a copilului în spiritul democrației participative, în cadrul comunității în care s-a născut și trăiește, precum și dezvoltarea competențelor;

– petrecerea placută și utilă a timpului liber.

2.Dreptul la protecție

Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protectiv. Copiii trebuiesc protejați împotriva unor situații de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violență, abuz sau neglijare din partea părinților sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau de altă natură, implicarea în traficul de substanțe ilicite și traficul de copii. Protecția este necesară și în cazul copiilor aflați în situații vulnerabile: copii refugiați, copii cu dizabilități, copii aparținând minorităților naționale, precum și copii aflați în zone de conflict armat.

Copiii au dreptul să fie protejați împotriva: oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență ; transferului ilicit în străinătate și a nereturnării exploatării economice ; exploatării sexuale și a violenței sexuale ; folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope ; răpirii și traficării în orice scop și sub orice formă pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante ; lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre acestea.

Se acordă protecție specială: copiilor refugiați ,copiilor cu dizabilități, copiilor aparținând unei minorități naționale, etnice, religioase sau lingvistice, copiilor aflați în zone de conflict armat copiilor neînsoțiți de părinți sau de un alt reprezentant legal ori care nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane, copiilor care au săvârșit o faptă penală și nu răspund penal. Textul face referire la protecția copiilor care solicită statutul de refugiat precum si a celor care au obtinut deja acest statut.

Refugiatul este orice persoană care se află în afara țării de origine din cauza persecutiei pe motive de rasă, religie, nationalitate, sex, opinie politică sau apartenentă la un grup, si care nu poate sau nu doreste să se intoarcă în țara sa din cauza acelorași considerente. Formele de protecție care se pot acorda privind azilul în România, sunt următoarele: statutul de refugiat; protecție subsidiară; protecție temporară.

Statutul de refugiat se poate acorda la cerere cetățeanului străin care, în urma unei temeri bine intemeiate privind o eventuală persecuție pe considerente de rasă, religie, naționalitate, apartenența la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara țării sale de origine neputând primi sau, ca urmare a acestei temeri, nedorind protecția acestei țări, precum și persoanei fără cetățenie care, fiind în afara țării în care își avea reședința obișnuită datorită acelorași motive menționate mai sus, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reântoarcă. Statutul de refugiat se acordă, la cerere, și soției sau, dupa caz, și soțului, precum și copiilor minori. In cazul soțului sau, respectiv, al soției, prevederile acestui articol se aplică numai dacă persoana căreia i s-a recunoscut statutul de refugiat a încheiat căsătoria înainte de intrarea pe teritoriul României.

Protecția umanitară condiționată se poate acorda cetățeanului străin sau a partidului care nu îndeplinește condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat, cu privire la care există motive temeinice să se creadă că, dacă va fi returnat în țara de origine, respectiv în țara în care își are reședința obișnuită, va fi expus unui risc serios și care nu poate sau, datorită acestui risc, nu doreste protecția acelei țări.

Protectia subsidiară se acordă, la cerere, și membrilor de familie care se afla pe teritoriul României Protecția umanitară temporară se poate acorda în perioade de conflicte armate, în care România nu este angajată, persoanelor care provin din zonele de conflict. După obținerea statutului de refugiat, situația copilului este asimilată din punct de vedere juridic cu cea a copilului separat temporar sau definitiv de părinții săi, urmând să beneficieze de măsurile de protecție specială instituite de lege pentru acești copii.

Organul abilitat să stabilească măsura de protecție specială este instanța judecătorească. Pornind de la aceste premise, prin documente internaționale la care și România este parte, s-a stabilit obligația statelor de a asigura în mod neîngrădit accesul la procedura de azil și respectarea principiului nereturnării interzicerea măsurilor de returnare, expulzare, extrădare, etc. a unui solicitant de azil sau a unei persoane care a primit o formă de protecție, precum și acordarea unei asistențe corespunzătoare pentru aceste categorii de persoane pe parcursul procedurii de azil.

3.Protecția socială a copilului.

Obiectul de activitate al Direcției De Protecție Socială îl constituie realizarea ansamblului de mãsuri, programe, activitãți profesionale, servicii specializate de protejare a persoanelor, familiilor, grupurilor și comunitaților cu probleme speciale, aflate în dificultate și într-un grad de risc social, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal și decent de viață. Serviciile de asistențã socialã se adreseazã urmatoarelor categorii de persoane: persoane cu handicap; persoane singure; persoane vârstnice; familia și copilul; oricare persoanã aflatã în nevoie.

Direcția Protecție Socială vine în ajutorul celor defavorizați prin:

-Evaluarea persoanelor cu nevoi (instituționalizate și neinstituționalizate), elaborarea planurilor individuale de intervenție și stabilirea nevoilor acestora.

-Acordarea de suport material și financiar persoanelor aflate în nevoie; asigurarea de servicii de consultanță juridică și consiliere psihologică; inființarea de servicii comunitare alternative.

-Formarea/perfecționarea rețelelor de asistenți personali și asisțenti sociali asigurã asistența și îngrijirea persoanelor cu handicap și celor vârstnici.

-Implementarea și monitorizarea respectãrii legislației privitoare la accesibilizarea mediului fizic.

-Promovarea unor mãsuri sociale de protecție bazate pe respectarea drepturilor omului, privind egalizarea șanselor de participare a persoanelor cu handicap la viața economică și socialã a comunitãții, combaterea discriminării și a excluziunii sociale. Sensibilizarea și informarea opiniei publice asupra drepturilor persoanelor cu handicap de a avea acces la educație, orientare și formare profesionalã și participare la viața socialã, în scopul îmbunãtãțirii atitudinii și a comportamentului fațã de aceastã categorie de persoane.

-Inițierea unor proiecte cu asociații, instituții publice de protecție specialã și învãțãmânt special, organizații neguvernamentale din România și din alte țari, în domeniul protecției speciale a persoanelor cu handicap și a persoanelor vârstnice.

-Promovarea principiului transparenței și al antrenarii tuturor organismelor implicate în sistemul de furnizare a serviciilor, în scopul creșterii calității vieții și reintegrãrii sociale a persoanelor defavorizate.

Acțiunile Direcției Protecție Socială se îndreaptã cãtre prevenirea și combaterea situațiilor de risc pentru persoanele aflate în dificultate, pe care ele sau familiile lor sunt încapabile sã le soluționeze.

Până în 1990, politica de protecție a copilului în România a avut un caracter excesiv centralizat, fragmentat între diferite ministere, favorizând instituționalizarea copiilor și deresponsabilizarea familiei și comunității, sistem specific ideologiei comuniste.

În iunie 1997, Guvernul României a adoptat Ordonanța de Urgență nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate, punând bazele unui nou sistem de protecție, întemeiat pe principiul descentralizării puterii de decizie și a responsabilităților, prin înființarea, în subordinea consiliilor județene și a consiliilor locale ale municipiului București, a organismelor răspunzătoare de stabilirea, aplicarea și urmărirea măsurilor de protecție a copilului aflat în dificultate: Comisiile pentru protecția copilului, concepute ca organe de specialitate ale administrației publice locale.

Serviciile publice specializate pentru protecția copilului, instituții publice concepute ca„executiv” al comisiilor, având ca misiune asigurarea protecției copiilor aflați în dificultate, acordarea de asistență în realizarea și exercitarea drepturilor lor și acordarea de sprijin familiei pentru prevenirea situațiilor ce pun în pericol securitatea și dezvoltarea copilului.

Serviciul Public pentru Protecția Copilului, ca instituție publică de interes local, cu personalitate juridică, pentru analizarea situației copiilor aflați în dificultate, pregătirea și propunerea măsurilor de protecție a acestora și asigurarea aplicării corespunzătoare a acestor măsuri în raza teritorială de competență. În perioada 1998-2004 sistemul de protecție a copilului din România a parcurs mai multe etape, trecând printr-un proces continuu de reformă, fiind ajustat, modificat, reașezat și îmbunătățit.

În anul 2005 acest proces a culminat cu redefinirea întregului sistem de asistență socială, prin înființarea la nivelul județelor și sectoarelor municipiului București a Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului care cuprind toate serviciile de sprijin, adresate tuturor categoriilor sociale aflate în nevoie, sub auspiciile unei instituții unice.

Direcția Protecția Copilului are astăzi aceeași misiune importantă intervenția specializată și acordarea de asistență și protecție copilului aflat în dificultate și familiei acestuia, prin toate formele și mijloacele inserate în aria sa de competență, aceasta fiind, însă, doar o parte din misiunea mult mai cuprinzătoare a unui sistem puternic profesionalizat și responsabil numit Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.

Direcția Protecția Copilului are atribuții centrate pe implementarea strategiei locale privind sistemul de protecție a copilului, în conformitate cu legislația internă și internațională aplicabilă și urmărind obiectivele strategiei guvernamentale în domeniu.

Scopul activității Direcției Protecția Copilului se axează pe intervenția specializată și dezvoltarea serviciilor adecvate pentru acordarea de asistență și protecție copilului aflat în dificultate și familiei acestuia, prin toate formele și mijloacele prevăzute de lege în acest sens.

=== inkeiere ===

ÎNCHEIERE

Este foarte important că drepturile copilului nu le sunt străine elevilor/copiilor care sunt principalii beneficiari ai acestora. Poate mult mai important este că au reușit să conștientizeze încălcări ale acestor drepturi la colegi/prieteni și au încercat să găsească un vinovat și o modalitate de îndreptare a situațiilor. Rata mare a non-răspunsurilor pentru întrebările deschise (motivații, comentarii) este un indicator al faptului că există o lipsă de informație cu caracter aplicativ în această problemă.

În spatele acestor cifre, putem citi, că și-ar dori mai multă informație despre aceste aspecte,mai multă implicare a întregii societați (media, autorități, școala, părinți). O susținere a acestei afirmații sunt chiar sugestiile elevilor pentru o mai bună cunoaștere și respectare a drepturilor copilului: mai multe campanii de informare, controale periodice, punerea lor în practică și respectare, ajutorarea copiilor/familiilor nevoiașe, educația părinților în această privință, cadru legal de pedepsire a celor care le încalcă.

Mai mult decât atât, pornind de la analiza acestor date, ar trebui să se mizeze pe caracterul prosocial și atitudinea participativă a copiilor și să devină ei înșiși mediatorii promovării drepturilor copilului.

Pe baza unei mai bune informări, în special despre mecanismele de punere în practică a acestor drepturi (ce trebuie să facă în anumite situații de încălcare a drepturilor unui copil, de exemplu), pe baza unor cursuri mai atractive și mai aplicative, acest lucru este perfect posibil.

INTRODUCERE

Aflăm zilnic din ziare,de la radio și TV că oamenii se ajută, salvează vieți, donează sume de bani pentru sinistrați, oferă adăpost, oferă locuri de muncă. Din aceleași surse aflăm despre hoții, violuri și agresivitate. Realitatea în care trăim ne arată că toate acestea există cu adevarat. La școală, colegii se ajuta între ei atunci când apar probleme de sănătate sau de familie. Uneori însa, langă noi, doi colegi se bat, își vorbesc într-un limbaj jignitor; la poarta școlii ne așteaptă câte-o bandă organizată să ne buzunărească; acasă, apartamentul vecinului a fost spart, mașina noastra a dispărut din fața blocului.

Copiii trebuie să beneficieze de drepturile generale ale omului, la care suntem toți îndreptățiți încă din momentul nașterii. Drepturile omului înseamnă să îi tratezi pe ceilalți așa cum ți-ar plăcea ție să fii tratat, și anume cu demnitate, respect, egalitate și dreptate, și să se aplice fără deosebire de cetățenie, naționalitate, rasă, etnie, limbă, sex, orientare sexuală, abilități sau orice alt statut. Pe de altă parte, copiii diferă de adulți. Ei sunt vulnerabili, trebuie să se joace, sunt în proces de dezvoltare și au nevoie de oarecare autonomie. De aceea ei au nevoie de drepturi proprii, cu caracter special.

Obiectivele acestei lucrări sunt structurate pe cele patru capitole urmărind: reglementări internaționale referitoare la drepturile copilului: convenția de la Strasbourg și Haga, cât și alte convenții; reglementări interne cu privire la drepturile copilului: legea 272/2004 și 273/2004, cât și alte legi interne; cele 13 drepturi fundamentale ale copilului și protecția sa socială.

Drepturile copilului pot fi grupate în trei categorii:

-drepturile de protecție – se referă la protecția împotriva oricărei forme de abuz fizic sau emoțional, precum si împotriva oricărei forme de exploatare;

-drepturile de dezvoltare – se referă la disponibilitatea și accesul la toate tipurile de servicii de bază, precum educația și serviciile de îngrijire medicală 

-drepturile de participare – se referă la dreptul copilului de a fi implicat în deciziile care îl privesc.

Pentru a putea înțelege reformele din domeniul protecției copilului care se desfășoară în prezent în România, este important să știm ce s-a întâmplat în trecut. Politica pronatalistă practicată de regimul comunist încurajara nașterile și interzicea contracepția și avorturilor ce a dus la creșterea masivă a numărului de copii în România într-o perioadă scurtă de timp. Statul a intervenit în sprijinirea familiilor care nu își permiteau să crească un număr mare de copii, promițând să-și asume responsabilitatea legală pentru aceștia, plasându-i în instituții special create, denumite generic și incorect „orfelinate”.

S-a creat o rețea de instituții mamut, cu personal puțin și slab specializat în care erau încurajate să își lase copiii familiile care nu aveau posibilitatea creșterii lor. Metodele tradiționale folosite pentru menținerea bunăstării copilului, precum menținerea alături de membrii familiei extinse, au fost subminate.

Peste tot în România au fost deschise "leagăne" (centre de plasament pentru copii până la vârsta de 3 ani) pentru copiii ai căror părinți nu puteau să-i îngrijească. După vârsta de trei ani, copiii erau plasați în diverse instituții, în funcție de grupa de vârstă, dar fără a se lua în considerare preferințele individuale și menținerea fraților împreună, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces continuu de "dezrădăcinare" de lângă locuri familiare și prieteni, precum și abuzurile atât de des întâlnite în instituții au traumatizat pe viață nenumărați copii.

Odată cu declinul economiei românești și din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea copiilor, condițiile din instituții s-au deteriorat dramatic. Se estimează că la începutul anului 1990, erau aproximativ 100.000 copii în instituții. Comportamentul prosocial este un comportament intenționat, realizat în afara obligațiilor profesionale și orientat spre conservarea și promovarea valorilor sociale.

Fapte precum ajutorul acordat semenilor, apărarea propietății, a bunurilor, apărarea legii, a dreptății, reprezintă comportamente prosociale. Unii psihologi exprimă manifestările prosociale prin faptele că fiecare dintre noi se simte dator să acorde sprijin persoanelor care depind de el. Reusita ne oferă satisfacții morale, iar esecul ne trezeste sentimente de culpabilitate. Se presupune că fiecare dintre noi consideră că, daca îi ajută pe ceilalti, va fi ajutat la randul lui cand va avea nevoie. În stabilirea relațiilor dintre ei, oamenii au tendința de a menține un anumit echilibru între ceea ce se oferă și ceea ce se primește. Dacă acest beneficiu între costuri si beneficii nu funcționeaza, se pot produce stări de disconfort psihic.

Comportamentele antisociale sunt fie voite, intenționate, săvârșite de persoane care încalcă în mod conștient legile juridice și normele morale, fie de persoane bolnave, cu tulburări grave de personalitate. Omul are anumite drepturi naturale, considerate inalienabile: dreptul la viată, la libertate și la proprietate. Rolul guvernelor e acela de a proteja aceste drepturi, iar dacă nu o fac, ele își pierd legitimitatea și trebuie înlăturate. Odată cu dezvoltarea omenirii, s-a dezvoltat și un cadru legislativ, care să le asigure indivizilor o bună dezvoltare în societate.

Pentru ca drepturile (la viată, libertate, proprietate) să fie îndeplinite, intervenția statului trebuie să fie minimă, rolul statului fiind doar acela de a asigura aceste drepturi.

Convenția Onu este un acord, între mai multe state, ce reglementează anumite drepturi universale ale omului. Una din sfera spre care și-a manifestat această lege interesul, vizează și protecția copilului.

Romania este cunoscută ca fiind un stat cu reale dificultăți în protecția și promovarea dreptului copilului. De aceea, statul, încearcă din greu să lucreze la acest capitol. Atfel a apărut Legea 272 din 21/06/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.Aceasta lege adaptează Convenția Onu în contextul României. Diferențele dintre cele două sunt evidente, dar în esență, ele au același scop: protecția copilului.

Convenția a apărut în urmă cu 17 ani, mai exact la 20 noiembrie 1989, în schimb Legea 272 are o vechime de doar 4 ani. Cu toate acestea se poate spune cu ușurință că este cea mai bună lege de pană acum în acest domeniu. Legea 272 este de fapt o aplicare a ceea ce se stipulează în Convenție. Este mult mai exactă și mai explicită, din acest motiv, și ca întindere este mult mai mare decât Convenția care are 54 de articole, iar legea are 148.

O altă diferență evidentă între cele două este și scara de aplicabilitate. Convenția are o scară de aplicabilitate mult mai largă fiind la nivel internațional, se aplică pentru toate statele, pe când Legea are o scară de aplicabilitate mult mai restransă, folosindu-se doar pe plan național, în România. Până și modul în care debutează cele două legi este diferit. Convenția stabilește încă de la început beneficiarii ei, minorii, mai concretizează și termenul de copil (toate persoanele sub 18 ani cu excepția cazului în care prin lege este atins la o vârsta inferioară).

=== STUDIU DE CAZ PRUNCUCIDEREA ===

STUDIU DE CAZ

AVORTUL SAU PRUNCUCIDEREA SI URMARILE LUI

Ce spun profesori renumiți despre avort

Dr. V. Luca: se înțelege prin avort întreruperea intempestivă a sarcinii, spontană sau provocată, înainte ca produsul de concepție să se poată adapta condițiilor de viață extrauterină, pentru supraviețuirea sa. Limita inferioară însă a vârstei sarcinii corespunzătoare viabilității fetale este imprecisă. El continuă : Nu există discuție asupra momentului acestui întreruperi : la începutul sarcinii sau în stadiile mai avansate. Înviolabilitatea embrionului uman este un principiu etern al tuturor țărilor avansate

În apărarea acestui principiu, la începutul secolului nostru, profesorul Prenant, inițiatorul endocrinologiei sexuale, spunea : Embrionul se formează , dacă nu chiar se animează, din momentul în care doi nuclei, mascul și femel, se unesc pentru a-i da naștere. Din acest moment orice practică nu mai este anticoncepțională și postconcepțională : orice profilaxie devine atunci un mic asasinat motivat de micimea victimei, simplă celulă la început, o masă celulară microscopică ulterior. El continuă :’’Acest asasinat este cu atât mai grav cu cât este premeditat și victima luată prin surprinder, mai odios decât un altul pentru că victima este lovită în întuneric și pentru că ea nu poate scoate nici chiar un strigăt, un plânset, pentru a-și apăra dreptul său la existență, de a implora milă de la mama care îl omoară…

Profesorul Doleris spunea : De la practica anticoncepțională la suprimarea unei sarcini incipiente este o pantă fatală , irezistibilă iar Mina Minovici arată că o propagandă anticoncepțuională, prin repercusiune este o propagandă criminală în favoarea avortului, atunci când dau greș mijloacele întrebuințate pentru împiedicarea impregnării. În fine, spune Dr. V. Luca, întreruperile de sarcină și consecințele lor nu sunt acte sau accidente individuale ci, în afara faptului că afectează doi indivizi ( mamă-făt), ele se repercutează și asupra familiei. Practica anticoncepțională și avortul au depopulat și au îmbătrânit comune, regiuni, țări. Este un al treilea aspect al crimei întreruperii sarcinii : crima împotriva societății, a umanității.

Definiția dată de OMS ( Organizația Mondială a Sănătății) este limitată la terminarea sarcinii înainte de 22 săptămâni de gestație, calculată în funcție de data primei zile a ultimei menstruații și expulzarea unui făt nou-născut care cântărește mai puțin de 500 grame .În România, această definiție se concretizează prin terminarea sarcinii înainte de 28 de săptămâni de gestație, după data primei zile a ultimei menstruații normale și expulzarea unui făt nou-născut care cântărește mai puțin de 1000 de grame.

Istoric

Din antichitate la epoca modernă un principiu general a străbătut toate timpurile : avortul a fost considerat , moral și juridic o crimă ; societățile primitive nu cunoșteau avortul; Primul text penal privind avortul se găsește în legile asiriene cu privință la femeia care avortează voluntar:” se va trage în țeapă și nu se va îngropa femeia…” ;

In India antică , legile lui Manu asimilau avortul cu omuciderea ; In Grecia, cu toate că puțini autori vorbeau de avortul provocat, el pare că era totuși foarte frecvent . Este interesantă , dacă nu chiar uimitoarea teoria lui Aristotel care nu considera avortul ca o crimă decât după ce fătul a primit ‘’suflul vieții ‘’. Ori, această perioadă era fixată de la a 14-a la a 24-a zi de la concepție. ‘’ Cum să nu fim intrigați de stabilirea acestei perioade, spune Dr. V. Luca, când astăzi în experimentele pe embrioni umani pentru fertilizarea in vitro limita superioară este stabilită a 14-a zi, dată embriologică a apariției sistemului nervos !’’

Hipocrat în celebrul său jurământ care a constiuit regula de conduită medicală de-a lungul secolelor , interzisese practica avorturilor:” eu nu voi da nimănui otravă dacă mi se cere, nici nu voi avea inițiativa unuei astfel de sugestii ; la fel eu nu voi da nici unei femei un pesar abortiv ‘’ ; La Roma avortul era practicat clandestin în special de matroane, moașe empirice. Legile pedepseau sever provocarea de avort. Numeroși împărați au luptat împotriva ‘’crimei extraordinare ‘’ . O lege a împăratului Valentinian aplică pedeapsa cu moartea iar Justinian, pe lângă pedepsele prevazute de legile anterioare , permite repudierea soției de către soț ; Cu apariția creștinismului , concepția de crimă se impune și represiunea se intensifică : avortul este asimilat cu omuciderea și pedeapsa prevăzută nu poate fi decât aceea a asasinilor ;

În epoca modernă : înainte de revoluția din decembrie 1989, avortul provocat era era pedepsit în România cu închisoarea conform Codului penal. În alte țări unde nu era permis avortul, se aplicau diferite pedepse dar și cu o serie de circumstanțe atenuante care rezultă din condițiile sociale, de interpretare, de conjunctură. Dar, ca o situație generală, spune Dr. V. Luca, toate orânduirile, statele și religiile condamnă avortul ca o crimă ; chiar dacă avortul se admite în unele țări , principiul medical al epocii noastre este înscris în Jurământul de la Geneva din 1948 : Voi avea respectul absolut al vieții umane, chiar din momentul concepțiunii ! În data de 26 decembrie 1989, după revoluție, s-a legalizat avortul și în România. În lume, anual se fac între 30 și 55.000.000 avorturi provocate, coresponzând la o rată a avorturilor de 70 la 1000 femei la vârsta fertilă și la o proporție de 300 avorturi la 1000 sarcini cunoscute, făcând avortul unul din cele mai răspândite mijloace de control al fertilității utilizate astăzi.

Dr. Todea-Gross Christa :

Avortul chirurgical este o operație, dar nu este una obișnuită, pe „câmp deschis” ci este o operație oarbă, bazată pe o tehnică specială. Tocmai din acest motiv, anume că medicul nu vede și nu poate urmări cu ochii ceea ce efectuează cu mâna, se pot întâmpla incidente, adică există pericolul perforării uterului cu aparatura folosită, sau pot rămâne resturi, atât placentare cât și ale produsului de concepție, în uter, care provoacă nu rareori infecții uterine și duc apoi la cicatrici și sterilitate (adică imposibilitatea de a mai menține o viitoare sarcină). Dar cel mai mare pericol este moartea mamei, datorată unei rupturi uterine, urmată de o hemoragie masivă, care duce la șoc hemoragic și deces sau a unei infecții grave – septicemie- care de asmenea este frecvent o cauză de deces.De ce nu mai auzim voci de medici care să combată avortul cu atâta vehemență cum au făcut-o cei amintiți mai sus ? Ce ne-a adus așa zisa epocă modernă ? Nu că am dori o întoarcere în timp a persecuțiilor comuniste. Nicidecum. Inspirația celor care au dat această lege a fost o orientare spre moarte și nu moartea oricui, ci a copiilor noștri, al neamului nostru de fapt.

E adevărat că nici o lege nu poate împiedica o femeie să-și nască sau să-și omoare copilul, dar o încercare de schimbare a mentalității trebuia și trebuie să existe, o schimbare în conceptul nostru despre o viață umană, nenăscută, dar care există și pe care nu o mai poate contesta nimeni luând în considerare ultimele cuceriri ale științei în domeniu (ecografiile, teste genetice, etc.). Această schimbare a conceptului despre viață, în speță a copilului nenăscut, se impune a fi necesară în rândul tinerelor ( elevelor și studentelor), dar și al familiei, medicilor, asistentelor medicale, farmaciștilor, profesorilor și mai ales al celor care sunt la conducerea țării și sunt în măsură să schimbe o lege. În numele acestei legi crimele continuă să fie perfect “legale”, iar jurământul lui Hipocrat a fost uitat cu desăvârșire. Este pentru prima dată în lumea medicală când relația medic-pacient nu are o finalitate normală, taumaturgică, de vindecare a pacientului, ci este o relație inversată când cei doi pacienți-mama și copilul- se prezintă sănătoși la medic, iar finalitatea este una patologică, unul din pacienți, mama se întoarce bolnavă acasă, iar cel de-al doilea pacient – copilul – moare !

Clasificare

A.) După tehnica folosită:

1.) Avortul chirurgical :

Avortul chirurgical este efectuat prin tehnici chirurgicale :

a.)Aspirația menstruală ;

b.)Vacuum-aspirația ;

c.) Dilatarea și chiuretajul;

d.)Dilatarea și evacuarea ;

e.)Laparatomia ( histrotomie / operație cezariană).

a.) Aspirația menstruală ( endometrială / miniavort):

Este o variantă de vacuum-aspirație și reprezintă o metodă chirurgicală pe la începutul anilor 1970.Procedeul se practică în primele 2 săptămâni de amenoree și în general decurge fără anestezie. Pentru că procedeul are loc înainte ca testul de sarcină să fie pozitiv, un număr mare de aspirații menstruale s-au făcut la paciente care nu erau gravide.

b.) Vacuum-aspirația :

Acest chiuretaj a fost descris pentru prima dată de Simpson din Edinburgh în 1860, dar timp de un secol după aceea principala tehnică a fost dilatarea și chiuretajul prin raclare, până în 1960 când a fost popularizată vacuum-aspirația.

Vacuum aspiratia este procedeul chirurgical preferat pentru sarcini de 6-14 săptămâni prin intermediul căruia conținutul cavității uterine este evacuat printr- o canulă specială folosind presiunea negativă produsă de o pompă electrică sau de o sursă manuală de vacuum. Canula este moale, flexibilă, nu atinge pereții uterului și, din această cauză, vacuum aspirația este mai puțin traumatică. Pentru aspirare se folosește presiunea negativă produsă de o seringă specială și canule flexibile de plastic de diferite dimensiun, în funcție de termenul de sarcină. Se dilată colul uterin, se introduce în uter canula pentru aspirație și cu ajutorul seringii se aspiră țesuturile de concepție. Se înlătură instrumentele din uter și vagin, se examenează țesuturile extrase pentru a se asigura că sarcina a fost întreruptă.

c.) Dilatarea și chiuretajul :

Dilatarea și chiuretajul ( DC), procedeu folosit înainte de introducerea vacuum-aspirației, se asocează cu un risc crescut de complicații.

Se efectuează sub anestezie, se dilată colul uterin și se evacuează prin raclaj produsul de concepție în afara cavității conținătoare ( chiuretă ascuțită).

d.) Dilatarea și evacuarea :

După 16 săptămâni de gestație se practică dilatarea și evacuarea ( în cadrul avortului terapeutic).Tehnica constă în dilatarea largă a orificiului cervical, urmată de distrucția mecanică și evacuarea părțuilor fetale. După eliminarea completă a fătului se folosește o vacuum – chiuretă cu lumen larg pentru îndepărtarea placentei și a resturilor rămase. Riscurile de perforație uterină sunt crescute din cauza fătului mare și a pereților uterini mai subțiri.Aceste avorturi de vârstă mai mare sunt neplăcute pentru medici și personalul mediu și periculoase pentru femeia care suferă procedeul.

e.) Laparatomia:

Histerotomia ( incizia uterului) sau histerectomia abdominală ( deschiderea uterului prin operție), se preferă uneori atăt avortului prin dilatare și chiuretaj, cât și celui indus medical (…). Acestea devin uneori necesare din cauza unei inducții medicale eșuate în al doilea trimestru de sarcină. Tehnicile folosite sunt similare cu cu cele de la nașterea prin operație cezariană, cu excepția inciziilor abdominală și uterină, care sunt mai mici.

2.) Avortul medicamentos :

Avortul medicamentos este un avort voluntar efectuat prin administrarea unor regimuri de medicamente pe diferite căi : oral, parenteral, intravaginal, intracervical ( în colul uterin).

Istoric : Folosirea prostaglandinelor ( PGE2 și PGF2alfa), la începutul anilor 1970 au fost descurajatoare, folosindu-se pe cale endovenoasă sai intravaginal, efectele secundare ( gastro-intestinale) fiind mari. Atunci s-a recurs la folosirea lor intrauterină pentru a reduce efectele secundare, însă utilizarea clinică a acestei metode a rămas redusă.

Folosirea antiprogestativelor , adică antagoniști ai progesteronului nu a fost o reușită din cauza efectelor secundare androgenice și a eficienței lor reduse. Antiprogestative mai eficiente s-au au fost realizate la sfârșitul anilor 70, prin descoperirea unor produși sintetici ( 11-beta substituienți de steroizi). Mifepristone ( RU 486) , descoperit în aprilie 1980, a fost antagonistul de progesteron atât de mult așteptat de către clinicienii interesați în controlul fertilității .

Prevalență : avortul medicamentos este utilizat în Europa din 1989 și aproximativ 200.000 de femei aul ales această metodă în locul chiuretajului.

Mifepristone este utilizat de rutină în 16 țări europene , primele fiind Franța, Marea Britanie și Suedia, apoi au urmat China, Israel, Africa de Sud, Tunnisia și recent SUA. În România , regimul mifepriston/ mifepristol a fost folosit pentru prima oară în Târgu ureș pe 150 paciente, în cadrul unui studiu OMS.( 18).

Clasificare :

a.)după vârsta gedstațională: 9 săptămâni de sarcină; 9-14 săptămâni de sarcină; 14 săptămâni de sarcină.

b.)după substanțele utilizate : soluție salină hipertonă, uree, rivanol. prostaglandine, antiprogestative, combinații.

c.)după modul de administrare : sistemică ( intravenos); locală ( intravaginal, intracervical, intraamniotic, extraamniotic)( 19).

Tipuri de substanțe folosite la ora actuală :

Prostaglandine : PGE2, PGE2 alfa și PGF2 alfa.

Mecanismul de acțiune constă în: stimularea mușchilor uterini, provocând contracțiile acestuia indiferent de vârsta gestațională, provoacă o maturare a colului uterin ( dilatare), asemănătoare cu cea din timpul avortului spontan.

b) Antiprogestative : RU 486

Mecanismul de acțiune al antiprogestativelor constă în : inhibarea biosintezei progesteronului care este esențial pentru funcția reproductivă normală ( progesteronul joacă un rol important în ovulație, facilitează transportul oului fertilizat prin trompa uterină și pregătește mucoasa uterină, adică endometrul, pentru a se putea implanta și hrăni produsul de concepție. În timpul sarcinii, progesteronul păstrează uterul într-o stare de pasivitate ( necontractil) care este esenețială pentru dezvoltarea normală a fătului).

Privațiunea de progesteron previne astfel implantația. RU 486 transformă uterul inactiv într-unul activ prin declanșarea contracțiilor uterine într-un interval de timp de 24 până la 36 de ore. De asemenea crește sensibilitatea la efectul prostaglandinelor ( descrise mai sus) aproximativ de 5 ori.

c) Inhibitorii biosintezei hormonilor steroizi

Cei mai bine cunoscuți inhibitori de hormoni steroizi sunt inhibitorii de 3 beta HSD, incluzând azastene, trilostane și epistane. Deoarece 3 beta HSD se află și în suprarenală, inhibarea ei afectează și sinteza cortizolilor. Epistone a fost sintetizat de companaia farmaceutică Sterling-winthrop din Anglia.

d) Inhibitorii receptorilor de progesterone

Mifepriston ( RU 486), lilopristone( ZK 98734) și onapristone ( ZK 98.299). Mifepristonul este un 11-beta substituent și d.p.d.v. chimic poate fi considerat un derivat de 19 nortestosteron care blochează acțiunea progesteronului la nivel celular, prin legarea de receptorul de progesteron. Mifepristonul posedă amândouă activități : antiglucocorticoidă ( adică antisteroidiană) și antiprogestțională ( adică abortivă ).

Comentarii : Dr. Todea-Gross Christa: În realitate ar trebui să existe la această clasificare si avortul hormonal provocat de așa zisele metode contraceptive hormonale, hormonii folosiți fiind estrogenul și progesteronul.

Aceștia sunt doi hormoni feminini care administrați unei femei sǎnǎtoase, produc modificǎri însemnate la nivelul organelor genitale și a întregului organism, generând un întreg lanț de reacții secundare care provoacǎ în timp boli cronice grave, dar cel mai grav efect al lor este avortul hormonal ! Efectul lor contraceptiv este minor în comparație cu efectul lor abortiv și al efectelor secundare asupra întregului organism.

B.) După mecanismul de producere :

1) Avortul la cerere ( provocat/ voluntar/legal) :

Avortul voluntar sau electiv este întreruperea sarcinii la cererea femeii, dar nu pentru motive de afectare a mamei sau de suferință fetală. Acesta se poate efectua conform legislației în cazul sarcinilor sub 12 săptămâni , adică în trim.I ( 10). Acesta este legal și se efectuează doar în clinici și cabinete de ginecologie, în condiții de asepsie.

2) Avortul terapeutic / medical :

Avortul terapeutic sau medical este întreruperea sarcinii din motive medicale- materne sau fetale- indiferent de vârsta gestațională.

Având în vedere că în primul trim. de sarcină ( adică în primele 3 luni ) avortul este legal, rămâne de motivat avortul din trim. II și III de sarcină.

Cauzele materne și fetale care au dus la avort terapeutic în trim.II de sarcină, după un studiu realizat la Clinica de Ginecologie I din Cluj, sunt următoarele:

1.) Materne :126 cazuri (91,97%) :

-afecțiuni cardiace-39 cazuri,

-boli infecțioase ( rubeolă)-22 cazuri,

-tuberculoza pulmonară-14 cazuri,

-sifilis-13 cazuri, endocrinopatii ( boli hormonale)-11 cazuri,

-boli neurologice-6 cazuri, boli psihice-6 cazuri,

-boli renale-4 cazuri, tratamente sau investigații cu potențial teratogen, adică malgformativ-4 cazuri,

-alte boli-7 cazuri.

2.) Fetale : 11 cazuri ( 8, 03%)

Anencefalie-7 cazuri;

Hidrocefalie-3 cazuri;

Polimalformații-1 caz.

Doctorii specifică faptul că « se constată în ultimii 2 ani o tendință netă de deplasare a indicațiilor dinspre matern spre fetal ( de la 2% în primii 5 ani ai studiului la 20, 5% în ultimii 2 ani), aceasta prin diagnosticarea acografică antenatală a anomaliilor structurale fetale majore »

3) Avortul spontan :

Reprezintă întreruperea sarcinii spontane (neimpusă, indiferent de voința femeii) în perioada de până la 22 săptămâni de graviditate. Statistica arată ca 15-20% din sarcinile dorite se termină cu avort spontan.

a.) Mai mult de jumătate din aceste avorturi sunt legate de factorii genetici. Cel mai des acestea sunt dereglările numărului sau calității cromozomilori în celulele fătului. O parte din aceste modificari cromozomiale apar ca rezultat al unei greșeli aparute pe parcursul dezvoltării intrauterine a fătului. De asemenea aceste schimbări cromozomiale se pot transmite de la părinți.

b.) O alta cauză a avorturilor spontane sunt probleme legate de organismul mamei (fizice):

-prezența infecției persistente în organismului matern: infecții virale, bacteriene, micotice s.a;

-boli cronice cum ar fi: hipertensiunea arteriala cronică, diabetul zaharat;

-dereglarea imunității, incompatibilitatea rezus-factor al fătului cu Rh-ul mamei;

-probleme ginecologice (hipoplazia uterului, sept al uterului, tumoare a musculaturii uterine, deformarea uterului, insuficiența colului uterin, etc.);

-tulburări endocrine, hormonale din partea ovarelor (hipofuncție ovariană )

-factorii psihogeni (stresuri, nervozitate excesivă) care cel mai des sunt ca niste mecanisme declanșatoare pe fondul bolilor existente enumarate mai sus).

c.) Intoxicațiile acute și cronice apărute în primele săptămini a gravidității, de asemenea pot duce la declansarea avortului spontan.

4) Avortul provocat empiric :

Avortul provocat empiric este întreruperea cursului normal al sarcinii prin orice mijloace în afara condițiilor admise medical sau de lege.

Dinamica avorturilor în funcție de mecanismul de producere: din analiza retrospectivă ( 1994 – 2000) a avortului în Spitalul Clinic de Obstetrică Ginecologie Salvator Vuia din Arad, se constată o menținere aproape constantă a numărului de avorturi terapeutice în condițiile unei evident scăderi a numărului global de avorturi.

Complicațiile :

A.) Imediate : survin în primele 3 ore de la avort:

Hemoragia uterină : definițiile hemoragiei merg de la 100 la 1000 de ml sânge pierdut. Ele sunt cauzate de retenții placentare, atonie uterină ( lipsa contracțiilor uterine care produc o hemostază bună ) sau boli de coagulare a sângelui. Anestezia generalasemenea poate cauza hemoragii în primul trimestru de sarcină deoarece acești agenți induc o relaxare uterină. Riscul de deces prin hemoragie crește cu vârsta paciente, cu vârsta gestațională mai mare de 20 de săptămâni, existența perforației uterine, a rupturii uterine sau al avortului incomplet ( cu resturi fetale sau placentare),

Perforația uterină: este o complicație de temut, ea poate apare în timpul histerometriei ( măsurarea uterului cu ajutorul histerometrului), a dilatării sau a chiuretajului. Factorii determinanți al acestei complicații sunt lipsa de experiența a medicului și poziția în retroversie a uterului. Pericolul mare constă în urmările perforației : hemoragia și lezarea organelor interne abdominale ( vezica urinară, intestin, trompă uterină), cele mai grave fiind provocate de chiureta ascuțită.

Leziunea colului uterin : este o complicație frecventă și foarte serioasă care poate să apară în timpul chiuretajului, mai ales în timpil dilatării colului. Aceste leziuni se pot extinde lateral unde se află vasele mari de sânge ale uterului, și pot cauza o sângerare foarte mare care uneori necesită histerectomie ( extirparea uterului) .

Complicațiile anesteziei : folosirea anesteziei generale se asociază cu rate crescute de leziune cervicală, perforație uterină și tratamentul acestor complicații dar convulsiile sunt mai frecvente când se folosește anesteza locală.

Embolismul : pot apare după avort 3 tipuri de emboli letali : trombi saguini, aer și lichid amniotic. Moartea intervine prin colaps cardiovaascular , hemoragie și comă.

– naștere de feți vii : este desigur mai frecventă în al doilea trimestru de sarcină ( făt de 3-6 luni). Se întâmplă când medicul a subestimat vârsta sarcinii iar aceasta este mare.

B.) Precoce : apar după primele 3 ore, până la 28 zile după avort :

Retenția produsului de concepție : rămâne una din cele mai importante cauze ale morbidității prin avort ( cauză de boală), având ca rezultat infecția sau sângerarea sau ambele.

Infecția : este deseori asociată retenției de țesuturi fetale și este cea de-a doua complicație importantă din cele precoce. Microorganismele răspunzătoare de infecția genită din timpul și după avort sunt reprezentate în mod curent de flora endogenă vaginală precum și de gonococ, producător al gonoreei.Avortul infectat poate avea ca rezultat avortul septic sau chiar toxico-septic este o complicație foarte gravă, frecvent mortală.

Ascensiunea spontană a microbilor în cursul avorturilor spontane, dar mai ales aportul lor exogen cu ocazia avorturilor provocate, determină infectarea cavității uterului iar progresiunea infecției care poate cuprinde mucooasa uterină, trompele uterine, ovarele, țesutul celular periuterin, precum și generalizarea infecției spre septicemie, duc la apariția avortului toxoco-septic. Frecvența mare a cazurilor, gravitatea deosebită, sechelele în timp, la femei tinere , în plină activitate genitală și decesul pe care-l determină , fac din această formă de infecție un esențial element în morbiditatea și mortalitatea obstetricală.

C.) Tardive: apar după 28 zile de la avort :

Anomaliile menstruale : apar din cauza manevrelor instrumentale uterine destinate inducerii avortului, dereglările consecutive ale menstrelor fiind posibile ca urmare a retenției unor resturi intrauterine ;

Infertilitatea sau sterilitatea secundară : este posibilă prin inflamația postabort a trompelor uterine cu ocluzia ( închiderea) acestora.

Avortul spontan : riscul de insuficiență cervicală ( col uterin deschis) după dilatări de calibru mare ( la feți de peste 14 săptămâni) și proceduri de chiuretaj cu chiuretă ascuțită poate duce la avorturi spontane sau la nașteri premature.

Sarcina ectopică ; aproximativ 1% din avorturile provocate vor avea o infecție postavort , ceea ce predispune la un risc crescut de sarcini ectopice la o concepție ulterioară, mai ales cele infectate cu Chlamydia Trachomatis sunt predispuse spre boala pelvină inflamatorie. Prematuritatea : nașteri premature menționate mai sus.

Imunizarea Rh : se poate dezvolta la femeile Rh negative prin pătrunderea hematiilor fetale în circulația maternă în timpul actului operator. Acest risc crește odată cu creșterea vârstei gestaționale.

Efectele psihic : caracterizate prin remușcări obsesive sau sentimentul de vinovăție. Apariția lor este legată de anumite sentimente moral-religioase.

D.) Mortalitatea : rata decesului după avort este de 0-2 decese / 100.000 proceduri, cauzele majore fiind : infecția( 23%), embolism( 23%), hemoragie (23%), și complicații ale anesteziei locale sau generale ( 16%).

Comentarii : Dr. Todea –Gross Christa :

Nu doar avortul la cerere a luat amploare după revoluția din decembrie 1989, ajungând la un număr impresionant de 11.000.000 avorturi în 11 ani ( 1990-2000) , dar a câștigat tot mai mult teren și avortul a terapeutic sau medical.

Acesta din urmă este doar atunci admis de BOR ( Biserica Ortodoxă Română) când viața mamei este în pericol ( cancer, sarcină extrauterină, etc.) dar nu este admis atunci când copilul suferă de anumite boli dovedite prin diagnosticul prenatal.

Un studiu efectuat în Clinica de Giginecologie I din Cluj arată faptul că până la Revoluție procentul cauzelor materne pentru care s-a efectuat avort era de 91,9 % și de doar 8% cel al cauzelor fetale. După legalizarea avorturilor se constată o tendință netă de deplasare a indicațiilor dinspre matern spre fetal ( de la 2% în primii 5 ani ai studiului la 20, 5% în ultimii 2 ani), aceasta prin diagnosticarea ecografică antenatală a anomaliilor structurale fetale majore . Deci iată cum societatea începe să elimine prunci bolnavi de care oare nu știe Dumnezeu că sunt așa, El care i-a însuflețit din momentul concepției? Oare nu știe El de ce ne-a dat astfel de cruci și noi în loc să le primim ca din mâinile lui Iisus ( cum spune un Sfânt Părinte), cu speranța de mântuire, noi ne lepădăm de acești copii nenăscuți care au și ei dreptul de a trăi. Nu este aceasta o nouă formă de rasism ? Părintele Juvenalie îl denumește avort eugenetic , afirmând că se insinuează motivații de natură socio-economică și hedonistică.

În Carta Drepturilor Omului din 1948, spre deosebire de toate categoriile defavorizate, copilul nenăscut se află pe ultimul loc. Nu doar că nu se află pe picior de egalitate cu alte persoane umane, dar este lipsit de primul drept elementar care este dreptul la viață. Mai mult, ipocrizia mentalității contemporane operează un grav reducționism lipsindu-l pe copilul nenăscut de însuși statutul de persoană umană ; pentru că nu este subiect de drept !

Mă voi referi la efectele psihice pe care le produce avortul și care, după cum este redat mai sus, sunt tratate mai mult decât superficial, deși ar trebui să fie pe primul loc. Ele sunt redate ca o complicație tardivă, fadeloc în amănunte.Alți oameni care au fost interesați de efectele psihice grave pe care le lasă în urmă un avort, și aici mă refer la membrii primelor asociații provita romano-catolice care au apărut în occident, au grupat aceste simptome psihice în sindromul postavort.

Ce este sindromul postavort ? În termeni medicali un sindrom reprezintă totalitatea semnelor și a simptomelor care apar împreună în cursul unei boli, dându-i nota caracteristică. În acest context, putem defini sindromul postavort ca fiind totalitatea simptomelor psihice apărute imediat sau la un anumit interval de timp după avort. Unde putem totuși integra din punct de vedere medical acest sindrom? Medicina a introdus în “Clasificarea Internațională a maladiilor”, în capitolul “Tulburări nevroticelegate de factori de stress și tulburări somatice”, un subcapitol intitulat “Stare de stres post-traumatic” definit astfel : această tulburare constituie un răspuns diferit sau prelungit la o situație sau la un eveniment stressant ( de scurtă sau lungă durată), în mod excepțional, amenințător sau catastrofal și care ar provoca simptome evidente de disperare la cele mai multe persoane(…).

Simptomele tipice cuprind renașterea repetată a evenimentului traumati, în amintiri invadante (“ flashbacks”), vise sau coșmaruri; ele survin într-un context durabil de anestezie psihică și de slăbire emoțională, de detașare în raport cu alții, de insensibilitate la mediu,evitarea activităților sau a situațiilor care ar putea redeștepta amintirea traumatismului. Simptomele se însoțesc de insomnie, anxietate, depresie sau ideea sinucideri. Perioada care separă apariția traumatismului de cel al tulburării poate varia de la câteva săptămâni la câteva luni. Evoluția este fluctuantă și merge în cele mai multe cazuri spre vindecare. În unele cazuri tulburarea poate prezenta o evoluție cronică, să dureze numeroși ani și să antreneze o modificare durabilă a personalității.

Revenind la simptomele psihice apărute după avort, ele sunt următoarele :

-depresii nervoase;

-tulburări de somn;

-tulburări în alimentație;

-tulburări afective; sentimente de frustrație; atacuri frecvente de plâns;

Gânduri/tentative de sinucidere izvorâte din tristețe, lipsă speranță, inutilitate; destrămarea relațiilor interpersonale, cu partenerul, cu copii, răceală emotională, pesimism; atacuri de panică ; tulburări de memorie; dificultăți de concentrare;pierderea interesului pentru activitățile desfășurate; sindromul „aniversării”; psihoze acute; reacții schizofrenice; sentimentul de vinovăție; predispoziție pentru boli de dependență; consum de alcool sau/și droguri; dereglări sexuale, insomnii și vise terifiante.

Aceste simptome sunt mult mai accentuate la adolescente care au un psihic mai labil, motiv pentru care sunt mult mai frecvente sinuciderile în rândul elevelor și studentelor ; ele nu găsesc un sprijin, neavând familie, iar teama de părinți , de prieteni, profesori duc în cele din urmă la curmarea vieții; aceleași simptome apari la toți cei care contribuie la un avort: tată, medic, asistentă medicală. Tratamentul medicamentos simptomatic la care se recurge (anxiolitice, barbiturice, psihoterapie, tratamente psihiatrice, inclusiv șocuri electrice în depresii cronice, psihoze sau reacții schizofrenice), nu este eficient, ducând de cele mai multe ori la cronicizarea acestor simptome. Femeile sau tinerele afirmă că și după ani de zile au coșmaruri cu copii avortați, sânge. Unii medici ginecologi recunosc că au atacuri de panică și sunt sub tratament anxiolitic ani de zile, alții au vise terifiante pe care încearcă să le uite, dar nu resușesc. Exemplele pot continua și în rândul asistentelor, soților. Constatăm că frecvent sunt afectați și copiii născuți din aceste familii, acești copii sunt afectați mai ales de boli nervoase sau psihice.

Trebuie să specific faptul că este vindecabil acest sindrom! Am constatat în urma multor consilieri că aceste simptome se vindecă doar după o perioadă mai îndelungată, după ce femeia a regretat cu adevărat acest păcat mare pe care l-a spovedit la un părinte duhovnic și pe care nu l-a mai repetat niciodată. După ce o femeie are mai multe avorturi, am constatat că ea intră într-o oarecare răcire emoțională, nu mai are putere să se lupte împotriva acestui păcat și dacă se rupe de Sfintele Taine ale Bisericii, ea nu mai ajunge la o căință sinceră, se depărtează mai mult de semenii ei și în cele din urmă ajunge la deznădejde. De aici mai este doar un pas pana la alcoolism, droguri sau sinucidere, femei cu 20 de avorturi erau adevărate epave sufletești. De aceea un psiholog nu mai este în măsură să combată un astfel de sindrom, ci doar un preot fiindcă această boală este una pur sufletească și nu una trupească, medicamentul viindecător fiind tot unul sufletesc. Nici un șoc electric și nici un medicament nu va putea vindeca o conștiință încărcată de un păcat de moarte.

Beneficiile nașterii:

Numeroase afecțiuni sau tulburări sunt vindecate sau preîntâmpinate de existența sarcinii dusă la termen, se cunoaște faptul că femeile cu mai mulți copii alăptați la sân, cu prima naștere sub 25 de ani, sunt mai protejate față de cancerul de sân, care se dezvoltă în special la femei care nu au născut, la celibatare sau la femei cu puțini copii.

Cancerul de col uterin este de asemenea mult mai frecvent la femeile care nu au avut copii, după cum sterilitatea sau absența nașterilor se gesc în antecedentele celor mai multe femei cu fibroame uterine. Sunt numeroase afecțiuni genitale care se vindecă sau se ameliorează după naștere: fibromul uterin, dismenoreea (menstruația dureroasă), tulburările premenstruale, hemoragiile disfuncționale, unele tulburări de poziție uterină.