Interpretarea Normelor Juridice

CUPRINS

Capitolul I.

Considerațiuni introductive……………………………………….. 4

1. Conceptul interpretării normelor juridice ………………….. 4

2. Necesitatea interpretării dreptului …………………………. 6

3. Ce se poate face și ce nu se poate face în numele conceptului

interpretării juridice …………………………………………. 11

Capitolul II.

Noțiunea, obiectul, scopul și importanța interpretării

normelor juridice 12

1. Noțiunea interpretării normelor juridice ……………………. 12

2. Obiectul interpretării normelor juridice ……………………. 13

3. Scopul interpretării normelor juridice și importanța ei ……….. 16

4. Reglementarea juridică a interpretării ……………………….. 17

5. Interpretarea normelor juridice în diferite ramuri de drept 18

Capitolul III.

Formele de interpretare a normelor juridice ….. …….. ……………… 20

1. Interpretarea oficială …………………………………………… 20

a) interpretarea generală ……………………………………… 21

b) interpretarea cauzală ……………………………………. 23

c) influența interpretării cauzale și practicii aplicării normelor

juridice asupra procesului de elaborare a dreptului 24

2. Interpretarea neoficială …………………………………… 25

Capitolul IV.

Metodele (metodologia) de interpretare a normelor juridice ……… 30

1. Interpretarea gramaticală …………………………………… 35

2. Interpretarea sistematică ……………………………………. 37

3. Interpretarea istorică …………………………………………. 38

4. Interpretarea logică ……………………………………. …… 39

5. Interpretarea teleologică …………………………………….. 43

6. Interpretarea literală, extensivă și restrictivă …………………. 43

Capitolul V.

Analogia în drept …………………………………………………… 46

Capitolul VI.

Rezultatul interpretării normelor juridice …………………………. 47

Capitolul VII.

Spiritul și litera legii, Abuzul de drept și frauda la lege …………… 48

Capitolul VIII.

Concluzii …………………………………………………………………. 49

Bibliografie…………………………………………………………. . 50-51

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚIUNI INTRODUCTIVE

1. Conceptul interpretării normelor juridice

Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire al sensului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora, a soluționării unor cauze.

Problematica interpretării dreptului este deosebit de complexă și cuprinde întrebări ca:

În ce ipoteze ale normelor juridice se încadrează o situație de fapt ?

Care este sensul deplin al voinței legiuitor exprimată în normă juridică ?

Sunt acestea aplicabile sau nu unor împrejurări de fapt stabilite într-o cauză ?

Pentru calificarea juridică este necesara apelul și alte norme juridice ce aparțin unor instituții juridice sau ramuri de drept diferite ?

In ce măsură situații care nu au fost prevăzute de legiuitor pot fi încadrate în reglementarea existentă ?

Subsumarea unui caz dat normelor juridice existente asigură o soluție justă, conformă cu finalitățile urmărite de legiuitor.

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate simplă, mecanică, ea solicită interpretarea normelor juridice cel puțin din următoarele motive: norma juridică are un caracter general, impersonal față de o anumită situație concretă, individuală; normele juridice sunt constituite într-un sistem, aplicarea lor, implică relații diverse; limbajul și stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii.

Normele juridice pentru a – și atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, este necesar să fie respectate de către cei a căror conduită o reglementează. Uneori ele trebuie aplicate de către organele de stat, funcționari sau, în unele cazuri speciale, de organele și organizațiile obștești care au sarcini în acest domeniu.

Pentru a fi însă respectate și aplicate, este necesară cunoașterea lor, înțelegerea conținutului lor, care se dezvăluie tocmai în procesul de interpretare. Aplicarea normelor juridice impune încadrarea unor situații concrete particulare în limitele prevăzute de norme. În acest fel interpretarea apare ca o parte a procesului de aplicare a normelor juridice, interpretarea normelor juridice nu se însemnă doar competența lor. O normă juridică poate fi cunoscută și înțeleasă numai în mod activ în procesul confruntării ei cu practica.

Dacă cu ocazia aplicării normelor juridice se ajunge la concluzia că înțelesul atribuit inițial unei norme are consecințe pentru practică, consecințe care nu concordă cu voința legiuitorului, este necesară modificarea normei respective. Concluziile trase cu ocazia aplicării normelor juridice influențează rezultatul interpretării, aplicarea imprimând astfel interpretării o anumită direcție.

Organele care elaborează acte normative încearcă un cadru limitativ de manifestare a acestei influențe, instituind anumite principii, reguli de interpretare și aplicare.

Concepând activitatea de interpretare ca o etapă de aplicare a dreptului, știința juridică are în vedere și deosebirile dintre cele două activități, faptul că ele nu trebuie confundate.

2. Necesitatea interpretării dreptului

În practica și teoria interpretării normelor de drept există o preocupare deosebită pentru a asigura claritatea și accesibilitatea normelor juridice. Cu toate acestea, în aplicarea dreptului, organul de aplicare trebuie să recurgă adesea la unele procedee de analiză logico-rațională sau social –istorică, gramaticală a actului normativ pentru a-i dezvălui sensul și înțelesul corect².

Normele juridice au un caracter general se referă deci, la cazuri ipotetice. Aplicarea lor se face însă la cazuri concrete care ridică uneori o serie de aspecte specifice.

Legea oricât de tipică și abstractă ar fi nu poate să prevadă toate situațiile posibile în care își va găsi aplicabilitatea, deoarece trebuie să se mențină la un anumite nivel de generalizare pentru a satisface cât mai multe aspecte din realitatea pe care o reglementează.

Necesitatea interpretării normelor juridice decurge și din faptul, că în

redactarea lor, se folosește o exprimare concisă, legiuitorul concentrează la maxim ideile pe care vrea să le exprime. De aici, de fapt, decurge sarcina organelor de interpretare de a dezvălui, în procesul interpretării, conținutul real al normei, întreaga gamă de situații pe care legiuitorul a avut-o în vederea la redactarea ei. Cu cât reglementarea cuprinsă în norma juridică este mai minuțioasă, cu cât ea are în vedere o diversitate de elemente, cu atât problemele interpretării sunt mai puține.

În altă ordine de idei, trebuie arătat că între momentul adoptării normei și pe durata aplicării ei pot apăra fapte sau împrejurări ce se cer a fi soluționate de care nu au fost avute în vedere de legiuitor la data editării actului legislativ. Va trebui să se analizeze modul în care reglementarea juridică în vigoare este compatibilă cu rezolvarea noii situații.

Se elaborează de asemenea o serie de noi norme care ating într-o măsură mai mare sau mai mică sfera de aplicare a normelor existente. Pentru aplicarea corectă a actelor normative în asemenea situații, este necesară interpretarea lor, compararea și studierea lor împreună cu alte dispoziții legale.

Astfel, de exemplu, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru pagubele patrimoniale provocate de mijloacele de transport autopropulsate se face în temeiul art.1000 alin.1. din Codul Civil în conformitate cu care suntem răspunzători de prejudiciul cauzat de lucrurile ce le avem sub pază, deși respectivul act a fost adoptat în anul 1864 când nu s-a putut avea în

vedere o asemenea ipoteză ci cu totul altă situație, dar s-a ajuns să se confere, prin practica judiciară. O finalitate cu totul nouă unei reglementări vechi depășite datorită împrejurărilor social-economice schimbate în care trebuia aplicată legea.

Prin urmare este necesar să menționăm că pentru a fi pe deplin cunoscută și corect aplicată, norma juridică trebuie să fie coroborată cu celelalte norme, să fie înțeleasă ca o parte a unui sistem al reglementării. Astfel, o reglementare din partea specială a unui cod – penal, civil, o sancțiune penală dintr-o lege specială – nu poate fie pe deplin înțeleasă decât dacă este privită în strânsă legătură cu reglementările de principiu din partea generală a codului.

Adesea, interpretarea normelor juridice se impune și datorită modului de redactare a textelor normative. Limbajul și stilul actelor normative, terminologia uzitată de legiuitor și de alte organe cu competență normativă, reclamă lămuriri care deseori necesită cunoștințe de specialitate, eforturi pentru a găsi sensul real al unor concepte.

De multe ori, în textele de lege sunt folosite anumiți termeni al căror sens diferă de cel obișnuit. De acea, legiuitorul, atunci când consideră necesar, face chiar în cuprinsul unor legi referiri la înțelesul special al termenilor folosiți în redactare.

Unii termeni pot fi folosiți cu înțelesul diferite, specifice în diferite ramuri de drept. Pentru a înțelege cât mai exact sensul acestora se impune o analiză, o explicare corectă, aceasta fiind sarcina interpretării.

Textele legale mai ridicată și probleme legate de modul de redactare gramaticală, de succesiunea cuvintelor în text, de topica propoziției sau frazei, de modul de întrebuințare a semnelor de punctuație.

Mai există posibilitatea ca între textele legale ale aceluiași act normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanțe sau chiar contradicții aparente care să blocheze procesul de aplicare a legii, trebuind lămurită în prealabil discordanța ivită pentru a debloca rezolvarea cazului dat.

De multe ori conținutul voinței exprimată în legi necesită o completare, o întregire. În primele zile după elaborarea ei, norma juridică nu este cunoscută sub toate aspectele ei, atât de cetățeni cât și de organele de stat. Interpretarea este calea care face posibilă punerea la curent a cetățenilor și a organelor de aplicare cu o serie de aspecte privind noua normă.

Toate aceste aspecte anterior enunțate demonstrează pe de-o parte necesitatea efectuării operațiunilor de logică în cunoașterea și descifrarea limbajului juridic¹.

Fără a ignora rolul operațiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului trebuie avut în vedere și faptul că voința reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcție de condițiile vieții sociale materiale și spirituale care au determinat-o dar și în raport cu cele în care ea urmează să-și găsească aplicarea.

Dreptul modern are în general o exprimare clară, accesibilă unui număr mare de cetățeni. De aceea, întimpină mai puține dificultăți de interpretare, decât vechiul drept, lucru ce conduce la o reducere a ponderii și importanței interpretării. Existând astfel premisele necesare asigurării legalității în activitatea de aplicare a dreptului.

In sistemul nostru de drept au încetat să mai existe reglementări generale ale problematicii interpretării, pentru că diferite legi în special codurile, tratatele internaționale precizează unele aspecte pe care le poate ridica interpretarea într-o ramură de drept sau domeniu.

Așa cum remarca M. Djuvara interpretarea este într-un anumit fel o „alterare” care poate fi neînsemnată în unele cazuri și violentă chiar, în alte cazuri.

Dar ea există de fiecare dată, deoarece norma generală este un rezultat al unor cazuri individuale pramuri de drept. Pentru a înțelege cât mai exact sensul acestora se impune o analiză, o explicare corectă, aceasta fiind sarcina interpretării.

Textele legale mai ridicată și probleme legate de modul de redactare gramaticală, de succesiunea cuvintelor în text, de topica propoziției sau frazei, de modul de întrebuințare a semnelor de punctuație.

Mai există posibilitatea ca între textele legale ale aceluiași act normativ sau din acte diferite să se ivească unele neconcordanțe sau chiar contradicții aparente care să blocheze procesul de aplicare a legii, trebuind lămurită în prealabil discordanța ivită pentru a debloca rezolvarea cazului dat.

De multe ori conținutul voinței exprimată în legi necesită o completare, o întregire. În primele zile după elaborarea ei, norma juridică nu este cunoscută sub toate aspectele ei, atât de cetățeni cât și de organele de stat. Interpretarea este calea care face posibilă punerea la curent a cetățenilor și a organelor de aplicare cu o serie de aspecte privind noua normă.

Toate aceste aspecte anterior enunțate demonstrează pe de-o parte necesitatea efectuării operațiunilor de logică în cunoașterea și descifrarea limbajului juridic¹.

Fără a ignora rolul operațiunilor logico-juridice în interpretarea dreptului trebuie avut în vedere și faptul că voința reală exprimată prin lege se apreciază atât în funcție de condițiile vieții sociale materiale și spirituale care au determinat-o dar și în raport cu cele în care ea urmează să-și găsească aplicarea.

Dreptul modern are în general o exprimare clară, accesibilă unui număr mare de cetățeni. De aceea, întimpină mai puține dificultăți de interpretare, decât vechiul drept, lucru ce conduce la o reducere a ponderii și importanței interpretării. Existând astfel premisele necesare asigurării legalității în activitatea de aplicare a dreptului.

In sistemul nostru de drept au încetat să mai existe reglementări generale ale problematicii interpretării, pentru că diferite legi în special codurile, tratatele internaționale precizează unele aspecte pe care le poate ridica interpretarea într-o ramură de drept sau domeniu.

Așa cum remarca M. Djuvara interpretarea este într-un anumit fel o „alterare” care poate fi neînsemnată în unele cazuri și violentă chiar, în alte cazuri.

Dar ea există de fiecare dată, deoarece norma generală este un rezultat al unor cazuri individuale preexistente și deci interpretarea se face prin mijlocirea acelei norme generale, cu privire la cazul nou, care nu poate fi niciodată perfect identific cu altul.

In acest sens, interpretarea, este o operațiune prin care se stabilește o legătură între dreptul pozitiv și aplicarea lui, încercându-se să se deducă acestea din urmă din cel dintâi. Nu este vorba deci, în cazul interpretării de o operație extrem de riguroasă care are la bază voința legiuitorului și care se desfășoară strict, ci de un demers în care, plecându-se desigur de la voința legiuitorului se admite în unele situații interpretarea plecând de la postulatul că legiuitorul a vrut să respecte autoritatea principalilor de drept, echitatea evidență și necesitățile practice ale vieții.

3. Ce se poate face și ce nu se poate face în numele

conceptului interpretării juridice?

Atitudinile extreme ar fi pe de o parte considerarea interpretului ca o unealtă oarbă care aplică litera legii, nesocotind chiar spiritul ei, iar pe de altă parte erijarea interpretului în legiuitor, substituirea voinței legiuitorului

cu voința interpretului. Consider că între aceste două extreme se impun soluțiile raționale care promovează unitatea dintre litera și spiritul legii.

Așa cum s-a remarcat în literatura juridică, interpretarea nu caută decât maximum de dreptate. Scopul din urmă al interpretării este de a realiza dreptatea și de aceea legile evoluează și se schimbă mereu „pe căi de multe ori aparent ilogice”.

O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare bună, după cum o lege, care duce la nedreptate nu este bună.

CAPITOLUL II.

1. Noțiunea, obiectul, scopul și importanța

interpretării normelor juridice

Denumirea acestei vechi instituții a prilejuit multe discuții în literatura juridică de specialitate. Ele au avut ca punct de plecare precizarea elementelor ce formează obiectul interpretării și, în funcție de aceasta, găsirea denumirile mai potrivite care să o desemneze.

La un moment dat în literatura de specialitate se vorbea despre „interpretarea legii” și despre „interpretarea dreptului”. Ambele expresii s-au păstrat, adăugându-se între timp și o a treia denumire: ”interpretarea normelor juridic”.

Prima expresie s-a folosit în strânsă legătură cu principalul izvor de drept, legea avea un sens restrictiv „ Interpretarea dreptului” a fost folosită, inițial, pentru interpretarea dreptului cutumiar și a practicii judiciare pentru ca apoi să desemneze atât interpretarea dreptului scris cât și a celui nescris. La ora actuală expresia vizează interpretarea dreptului scris, în special a celui conținut în actele normative.

Noțiunea de „interpretare a normelor juridice” cuprinde interpretarea legii și a dreptului scris, cu alte cuvinte a actelor normative

precum și a formelor interpretării legale, adică cea normativă și cea judiciară

Interpretarea este o noțiune întâlnită și în alte domenii ale științei. În general, interpretarea este o activitate de lămurire, de stabilire a adevăratului înțeles al unei opere spirituale, Se poate vorbi astfel interpretarea operei unui scriitor, de interpretarea unei opere filosofice.

Interpretarea normelor juridice este o operație logico-rațională, care se face după anumite reguli și cu anumite metode specifice dreptului ea constituind un moment necesar al aplicării lui.

Obiectul interpretării normelor juridice

Uneori pot apare chiar și în cazul unor norme juridice clar formulate îndoieli cu privire la aplicarea lor pentru soluționarea unor aspecte din cazuri concrete. Un exemplu ilustrativ este cazul aplicării dispozițiilor art.30 și 31 din Codul Familiei, referitoare la bunurile comune și bunurile proprii ale soților. Deși textul de lege are o redactare clară, aplicarea lui a ridicat unele probleme în legătură cu natura depunerilor la C.E.C., cu privire la bunurile cumpărate de un soț în perioada când soții trăiau despărțiți în fapt, ori unele probleme privind caracterul retribuției. Care, în ultima instanță, au făcut necesară intervenția Tribunalului Suprem.

Aceasta prin intermediul unor decizii de îndrumare, a indicat modul unitar în care trebuie interpretate dispozițiile articolelor amintite.

Este posibil uneori, ca, în cadrul conexiunii a două sau mai multor legi clare, să se ivească o serie de probleme legate de aplicarea lor, care nu pot fi

soluționate decât în cursul interpretării acestora. Oricât de clar ar fi o lege în perioada cât se află în vigoare, pot apărea o serie de situații noi, în soluționarea cărora este necesară activitatea de interpretare.

În practică nu survine neapărat, în fiecare caz de aplicare a legii, o fază distinctă sau completă de interpretare, împrejurarea care de altfel nu atinge esența. Uneori este suficient să se invoce sau să se sintetizeze rezultatele activității anterioare de interpretare ale organelor de aplicare a dreptului ori explicațiile date de știința juridică, dar alteori, în cazuri mai simple, întâlnite de activitatea practică, nici aceste activități nu se desfășoară în mod conștient.

În realitate însă și în aceste cazuri simple activitatea de aplicare a dreptului cuprinde sintetic și elementele interpretării chiar și numai sub forma totalizării rezultatului unei eventuale interpretări anterioare¹.

Privitor la obiectul interpretării s-a pus problema dacă el se reduce doar la textul legal sau acesta se extinde și la găsirea voinței reale a legiuitorului chiar dacă nu este exprimată direct în text. După o opinie textul și norma juridică devine autonome față de voința legiuitorului. O altă opinie susținute că, actul normativ este numai dovada existenței voinței legiuitorului al cărei conținut poate fi justificat cu orice mijloc².

Toate aceste opinii au un caracter unilateral iar orice absolutizare a lor dăunează procesului de aplicare corectă a legii pentru că ignoră faptul că pornindu-se de la textul legal și în limitele acestuia trebuie să se determină voința reală a legiuitorului dar și sensurile care corespund cel mai bine formulărilor conceptuale.

În legătură cu obiectul interpretării normelor juridice trebuie să precizăm că sunt supuse interpretării toate cele trei elemente ale lor: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.

Ipoteza normelor juridice este necesar a fi interpretată pentru a se cunoaște cu claritate care sunt condițiile în prezenta cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma juridică poate fi aplicată la cazul concret. In această confruntare a situației concrete cu conținutul prevederilor normei juridice, referitor la condițiile de aplicarea ale regulii de drept respective, se nasc o serie de probleme legate de conținutul normei. Este sarcina interpretării să stabilească situațiile cărora nu li se aplică prevederile normei juridice, precum și găsirea, în procesul aplicării, a situațiilor la care legea deși nu face referiri exprese, pot fi soluționate potrivit prevederilor normei respective.

La fel de necesară este interpretarea dispoziției normei juridice. În unele cazuri, interpretarea are ca obiectiv principal precizarea drepturilor și obligaților ce revin unei persoane fizice sau juridice, stabilite în cadrul dispoziției normei juridice.

Interpretarea este necesară și în privința sancțiunii normei juridice.

În anumite cazuri, cu ajutorul interpretării se urmărește a se preciza existența unei sancțiuni, caracterul acesteia, modul de executare, întinderea ei etc.

Scopul interpretării normelor juridice și

importanța ei

Scopul interpretării constă în lămurirea exactă a înțelesului legii prin determinarea voinței reale a legiuitorului pentru aplicarea corectă a normei. Interpretarea ca operațiune, nu trebuie privită ca un scop în sine pentru că în esență, ea are un rol intermediar care servește unui scop final căruia i se subordonează, respectiv realizarea întocmai a dreptului.

Procesul interpretării este strâns legat de conștiința juridică a autorului interpretării prin filtrul căreia trece explicarea sensului reglementării și realizarea sau aplicarea dreptului.

Acest proces nu poate să fie întrerupt de condițiile materiale și spirituale ale societății în care norma ia viață, de evoluția legislației la un moment dat într-un anumit domeniu, precum și poziția social-politică a autorului interpretării.

O corectă realizare și interpretare a dreptului se poate face numai prin

ridicarea nivelului de cunoaștere juridică și o educare juridică corespunzătoare acestea fiind indispensabile pentru toată activitatea juridică dintr-un stat de drept .

4. Reglementarea juridică a interpretării

În legătură cu reglementarea interpretării o serie de probleme cum sunt:

– există norme exprese care reglementează această activitate sau nu ?

– care este ramura dreptului care cuprinde în obiectul ei asemenea

reglementări ?

existența unor reglementări nu este în măsură să limiteze dezvoltarea științei interpretării normelor juridice¹?

La baza interpretării stau anumite principii generale pe care le găsim în cadrul sistemului de drept. Aceste principii rezultă din esența dreptului, din particularitățile concrete ale fiecărui sistem de drept. În legile fundamentale ale țărilor Europei sunt prevăzute o serie de principii generale, care, chiar nu se referă în mod direct la interpretarea normelor juridice, instituie anumite directive în activitatea de interpretare și aplicare a dreptului, anumite limite în care trebuie să se desfășoare aceasta.

Organele de aplicare și interpretare a normelor juridice țin seama în activitatea lor și de principiile fundamentale ale diferitelor ramuri de drept. În același timp, în aplicarea și interpretarea normelor juridice se folosesc principii și reguli specifice fiecărui sistem de drept.

Codul nostru civil nu cuprinde prevederi exprese în legătură cu interpretarea normelor juridice, dar se consideră că prevederile lui, referitoare la interpretarea convențiilor, prevederi cuprinse în art.977 – 985, ar avea aplicabilitatea și în privința interpretării normelor juridice.

Interpretarea normelor juridice în diferite ramuri de drept

Aspectele generale privind interpretarea normelor juridice fac obiectul teoriei generale a statului și dreptului care studiază categoriile mai importante ale statului și dreptului. Cu toate acestea, unele aspecte referitoare la interpretare le întâlnim și în diferite studii, monografii, manuale care se ocupă cu probleme specifice anumitor ramuri de drept.

În acest fel se poate pune întrebarea dacă nu cumva fiecare ramură a dreptului are o teorie proprie a interpretării, respectiv dacă problema interpretării este tratată altfel în dreptul civil decât în dreptul penal sau în dreptul administrativ ș.a.

Răspunzând la această întrebare, este necesar să se aibă în vedere caracterul unitar al dreptului român și din această cauză nu pot fi aplicate principii diferite în diverse ramuri de drept, esența și locul interpretării, având un caracter unitar. Interpretarea ca proces de clarificare a sensului normelor juridice, nu poate să difere de la o ramură de drept la alta.

Principiile și regulile generale ale interpretării au o aplicabilitate comună în toate ramurile de drept.

Afirmând caracterul unitar al interpretării, dreptul român nu exclude faptul că pe această bază comună se pot reține, în procesul interpretării, unele deosebiri ce țin de caracterul normelor juridice. Aceste diferențe ce se

pot ivi sunt determinate uneori de gradul de codificare a normelor juridice. Așa, de exemplu, în dreptul nostru civil se admite instituția analogiei, bazată pe art.3 al Codului civil care prevede că „Judecătorul care va refuza judecare unei cauze sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată și neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare și dreptate” .

De aici, se poate trage concluzia că atunci când legea nu prevede o anumită faptă concretă, judecătorul va aplica o normă juridică referitoare la o cauză asemănătoare.

În dreptul penal, limita interpretării e acolo unde e legea penală, nu se poate folosi interpretarea extensivă pentru suplinirea legii.²

În dreptul civil interpretarea extensivă este acceptată și are o largă aplicabilitate. „În cazul interpretării extensive, interpretul ajunge la concluzia că în înțelesul ei literal, norma nu acoperă unele raporturi sau situații pe care în intenția legiuitorului trebuia să le acopere. De aceea, pentru a realiza intenția legiuitorului și scopul normei, pentru a interpreta potrivit adevăratului ei sens, organul care aplică norma îi atribuie un sens mai larg decât rezultă din formulare” .

În dreptul internațional, pe lângă trăsăturile generale ale teoriei interpretării oricărei norme juridice, interpretarea prezintă unele aspecte specifice. În această ramură a dreptului, obiectul interpretării îl constituie normele prevăzute în diferite convenții internaționale. În acest caz al dreptului internațional ceea ce trebuie interpretat este voința a două sau mai multe state..

În acest fel interpretarea autentică și cea juridică, îmbracă unele aspecte noi. Elaborarea liniilor generale ale interpretării în dreptul internațional are loc pe baza principiilor generale ale teoriei interpretării normelor juridice luate în ansamblu.

CAPITOLUL III

FORMELE DE INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE

Interpretarea dreptului este o activitate la care practică diferite subiecte, având fiecare un rol distinct, iar soluțiile de interpretare la care ajung nu au aceeași importanță și forță juridică. De la aceste considerare pornește și cea mai cunoscută clasificare a formelor de interpretare a dreptului și anume cea în interpretare oficială și neoficială. Această clasificare este cunoscută încă în doctrina dreptului roman și are o mare răspândire în doctrina juridică contemporană cu orientări ideologice diferite.

Acest lucru se explică prin faptul că, criteriile acestei clasificări sunt aceleași și anume calitatea autorului interpretării.

1. Interpretarea oficială

Interpretarea oficială sau obligatorie este acea interpretare făcută de un organ de stat sau de către o organizație obștească împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice. Acest fel de interpretare are un caracter obligatoriu. În funcție de sfera obligativității ei interpretarea oficială poate fi grupată și ea în interpretarea general și interpretarea cauzală.

a. Interpretarea generală se caracterizează prin faptul că este dată în forma unui act normativ și are un caracter general obligatoriu. Este făcută de către un organ de stat ori de o organizație obștească care a fost împuternicită să elaboreze norme juridice. Prin această formă a interpretării se urmărește lămurire a unor aspecte neclare ce apar în legătură cu prevederile anumitor norme juridice, neclarități care se ivesc nu în legătură cu o singură speță, ci se referă la o sferă mai largă de probleme, la mai multe subiecte de drept.

Există sisteme de drept unde interpretarea legii este dată prin Constituție și pe seama unui alt organ de stat.

Interpretarea generală poate fi făcută de către organul care a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz putem vorbi despre interpretarea autentică. Ea permite organului care a elaborat actul normativ să dea explicații și lămuririle pe care le crede necesare în privința sensului normelor pe care le-a elaborat. Aceasta este de fapt un vechi principiu al dreptului apărut în dreptul roman, potrivit căruia „cine edictează legea o și

interpretează”.

În literatura juridică se recunoaște în mod unanim posibilitatea organelor care au elaborat normele juridice de a le interpreta prin acte normative care au o forță obligatorie egală cu cea a actului interpretat. Datorită scopului interpretării, trebuie să subliniem că actul normativ prin care se interpretează un alt act are un caracter retroactiv.

Până nu de mult în literatura juridică se considera că este autentică numai interpretarea legii. În ultimul timp, însă, în literatura juridică Europeană se vorbește de o interpretare autentică nu numai când este vorba de lege, ci și de alte acte normative.

Interpretarea generală poate fi făcută, pe lângă organul emitent al actului și de un organ superior acestuia. Această interpretare este utilizată când o dispoziție sau prevedere dintr-un act de reglementare apare neclară sau confuză. Interpretarea normativă a legilor sau general – obligatorie a acestora se realizează numai de către Parlament. Toate celelalte organe ale statului, președintele, guvernul, alte centrale și locale ale administrației de stat nu poate adopta decrete, hotărâri, ordine și instrucțiuni, dispoziții, decizii prin care să dea o interpretare general obligatorie legilor în vigoare. Ele emit acte pentru aplicarea legii cu scopul de a asigura executarea unitară și concretă a acesteia. Dacă totuși aceste organe constată că unele prevederi normative cuprinse în acte de reglementare cu forță juridică superioară, inclusiv legea, sunt posibil de înțeles diferit vor sesiza pe scară ierarhică organul competent pentru a adopta acte de interpretare.

Obiectul interpretării este norma sau normele, iar actul interpretat împreună cu cel de interpretare reprezintă un tot cu valoare egală de norme general obligatorii.

Procedura de elaborare și adoptare a actului de interpretare este procedura specifică actelor juridice ale organului care face interpretarea, indiferent că acesta își interpretează propriile acte sau actele altor organe.

În ceea ce privește sancțiunea aplicabilă în cazul în care interpretarea este făcută de un organ necompetent aceasta este nulitatea de drept a actului

de interpretare.

b. Interpretarea cauzală

Interpretarea cauzală denumită și juridică, este acea formă a interpretării oficiale care este făcută de organele de aplicare a dreptului cu prilejul soluționării unei cauze concrete, a unui anumit caz sau speță și care are caracter obligatoriu numai pentru acea cauză.

Subiectele acestei interpretări sunt toate organele de stat, care aplică dreptul, deoarece această activitate presupune, întotdeauna, lămurirea sensului normei juridice ce urmează a fi aplicată, iar rezultatele interpretării este cuprins în conținutul, în redactarea actului de aplicare. Există o deosebire principală între interpretarea general-obligatorie și cea cauzală. În cadrul primei forme generale obligatorii, interpretarea capătă o valoare de sine stătătoare și este făcută cu scopul de a lămuri sensul unei norme, nefiind condiționată de necesitatea soluționării concomitente a unei cauze concrete. În situația interpretării cauzale, dimpotrivă, interpretarea nu reprezintă un scop de sine stătător, ci este doar un mijloc pentru soluționarea unei cauze concrete. De aceea, aici nu avem, de fapt, un act de interpretare, ci un act juridic de aplicare, dat în termenul unei norme juridice al cărui conținut a putut fi dezvăluit în urma unui efort mai mult sau mai puțin complex, de interpretare.

In dreptul nostru nu este cunoscută practica judiciară, ca izvor de drept, soluțiile instanțelor judecătorești, hotărârile lor, date pe baza unei anumite interpretări, nu sunt obligatorii pentru instanțe judecătorești atunci când judecă cazuri asemănătoare. Totuși, rezultatele interpretării în unele situații mai complexe și dificile, mai ales când sunt oferite de Curtea Supremă de Justiție, pot servi altor instanțe judecătorești pentru orientarea lor, pentru o cât mai bună documentare.

Acest scop îl urmăresc și culegerile de decizii de îndrumare ale Plenului Curții Supreme de Justiție.

c. Influența interpretării cauzale și practicii aplicării normelor juridice asupra procesului de elaborare a dreptului

Interpretarea cauzală fie că este făcută de instanțele judecătorești, de organele puterii legislative sau de organele puterii executive în procesul aplicării normelor juridice la cazuri concrete dă naștere unei practici a aplicării dreptului. În acest sens putem vorbi de o practică judiciară, practică administrativă etc.

În ceea ce privește practica judiciară reprezentativ este faptul că în unele sisteme de drept în care se acordă hotărârilor judecătorești forță obligatorie și, pentru cauzele similare ulterioare, aceste hotărâri denumite „precedent judiciar” primesc caracterul de izvor de drept (de exemplu sistemul dreptului englez).

În practica aplicării dreptului nu se creează noi norme de drept, ci numai se interpretează, eventual se completează, normele de drept existente.

Dacă părerea unanimă este că practica aplicării dreptului nu constituie un izvor de drept în sens juridic, ea constituie, în schimb, un „izvor social” al dreptului, înțelegând prin aceasta că practica este un element al condițiilor vieții materiale ce determină voința legiuitorului în procesul de formare a dreptului.

Elaborarea normelor juridice presupune un proces de cunoaștere, în cadrul căruia organele elaborează norme juridice desprind din multitudinea faptelor și raporturilor sociale concrete unele aspecte generale și esențiale, care sunt comune acelei categorii de raporturi, ce necesită o reglementare juridică.

Practica ocupă deci un loc important, atât ca punct de plecare al acestei cunoașteri și de elaborare a normelor de drept, cât și ca scop final al ei, ca direcție spre care se îndreaptă aplicarea normelor de drept.

Prin natura activității lor, organele de aplicare vin în contact zilnic cu realitatea socială, având posibilitatea să constate carențele unor reglementări. Făcând aceste constatări, ele le transmit apoi organelor competente, pentru ca acestea să supună problemele respective unei reglementări corespunzătoare.

Practica aplicării dreptului ar avea deci, un rol de captare, de prelucrare și transmitere, către legiuitor a unor semnale izvorâte din viața socială și care se realizează deseori prin preconizarea unor soluții de perfecționare a legislației.

Rolul practicii aplicării dreptului trebuie privit sub dublu aspect: în primul rând, practica reprezintă, un proces de trecere de la abstract la concret, de la general la particular, de la teorie la practică; în același timp însă, practica aplicării exercită o puternică influență asupra formării normelor de drept prin ridicarea de la concret la abstract.

2. Interpretarea neoficială

Poartă și denumirea de interpretare facultativă sau științifică ori doctrinară, în funcție de faptul dacă se au în vedere natura sau subiectele interpretării. Această formă a interpretării este realizată în afara procesului de demitere și aplicare a dreptului. Nu are caracter obligatoriu și nu se concretizează în conținutul unor acte juridice a căror respectare sau aplicare să fie garantată de stat. Ea reprezintă opiniile unor persoane neoficiale cum ar fi: oamenii de știință, cadre didactice universitare, cercetători în domeniul dreptului exprimate în pledoarii, conferințe, monografii, articole asupra modului cum trebuie înțeles conținutul unor acte normative. Valoarea acestei interpretări este în funcție de puterea argumentelor științifice pe care se sprijină, cu alte cuvinte, ea se bucură numai de o autoritate științifică și nu juridică, Uneori interpretarea facultativă poate fi cuprinsă și în unele expuneri ale persoanelor oficiale, ale conducătorilor unor instituții, ale deputaților și senatorilor cu ocazia prezentării și dezbaterii proiectelor de legi în Parlament.

Aceste expuneri pot să fie de o mare utilitate, în înțelegea sensului unor acte normative, aruncând lumina asupra uneia sau alteia din laturile reglementării juridice, necesității și finalității acesteia.

O altă modalitate de interpretare este cea doctrinară sau științifică realizată în cadrul studiilor consacrate instituțiilor juridice.

Denumirea de „interpretare științifică” sau „interpretarea doctrinară” nu trebuie să conducă la concluzia că această formă a interpretării ar folosi metode pe care celelalte forme nu le utilizează sau că această formă a interpretării presupune anumite calități deosebite în persoana subiecților care fac interpretarea.

Cu alte cuvine nu se poate trage concluzia de aici că interpretarea oficială nu ar fi ea științifică sau, mai precis, că ar fi neștiințifică.

În decursul dezvoltării istoriei interpretarea doctrinară a jucat uneori rolul de izvor al dreptului. Un exemplu în acest sens îl constituie opera marilor juriști ai Romei Imperiale – Quastiones, Responnsae, Regulae, ale lui Papinian, Paul și Ulpian.

În orânduirea feudală părerea unor juriști, exprimată în anumite forme, cu privire la unele texte din dreptul comun roman, a primit o forță juridică obligatorie. Aceasta a fost cazul glosatorilor și postglosatorilor care au pregătit preluarea dreptului roman în orânduirea feudală. Uneori valoarea gloselor a depășit pe cea a textelor împrumutate.

În dreptul burghez în special în Codul civil elvețian întâlnim prevederi în care se afirmă că doctrina este una din sursele de inspirație pentru instanță. Astfel în art.1 al Codului Civil elvețian se spune ”legea reglementează toate materiile la care se referă litera sau spiritul vreuneia din dispozițiile sale. În lipsa unei dispoziții legale aplicabile, judecătorul hotărăște după dreptul comunitar și, în lipsa unei cutume, după regulile pe care le-ar stabili dacă ar fi chemat să facă act de legislator. El se inspiră din regulile consacrate de doctrină și jurisprudență”.

Interpretarea doctrinară exercită o influență pozitivă asupra procesului de creare și aplicare a dreptului, prin justețea și competența punctelor de vedere exprimate de către oamenii de știință juriști în lucrările lor.

Interpretarea doctrinară clarifică înțelesul unor principii de drept, generalizează experiența formată în legătură cu diferite instituții juridice critică anumite soluții necorespunzătoare date de organele de aplicare a dreptului, reliefând în acest fel carențe ale activității juridice .

În literatura juridică a fost exprimată opinia că, clasificarea formelor de interpretare, în interpretare oficială și neoficială nu ar mai acoperi pe deplin realitățile existente în domeniul interpretării în țara noastră. Pornind de la noțiunea și obiectul interpretării și ajungând la concluzia că interpretarea normelor juridice se face nu numai în cadrul „explicării” acestora, ci și în procesul de „realizare și înfăptuire” al lor de către cetățeni, unii autori consideră că clasificarea interpretării în oficială și neoficială ar lăsa în afara sferei ei unele categorii de interpretare, cum ar fi interpretarea pe care o dau normelor juridice chiar și cetățenii în procesul de realizare a dreptului.

În acest sens ei arată „ Pentru elaborarea unei concepții clare și consecvente a interpretării trebuie să se pornească de la teza că interpretarea dreptului constituie un aspect, o fază a realizării dreptului și nu numai un aspect al aplicării normelor juridice. După cum se știe, procesul de realizare a normelor de drept este un proces complex, la care participă atât organele de stat, cât și cetățenii, fiecare din aceste subiecte având o anumită calitate, un anumit rol și desfășurându-și activitatea de îndeplinire a prevederilor juridice în anumite forme juridice prin crearea de raporturi juridice sau fără crearea de raporturi juridice concrete.

Analizând conținutul noțiunii de interpretare cu cele două aspecte ale ei, pe de o parte lămurirea normelor de drept care privește toate subiectele dreptului nostru, iar, pe de altă parte, explicarea normelor juridice făcută numai în legătură cu anumite norme, de către organele de stat competente sau de cercetătorii din domeniul științei juridice, se ajunge la concluzia că împărțirea interpretării în oficială și neoficială nu are în vedere decât activitatea de interpretare desfășurată de organele de stat în cadrul atribuțiilor de aplicare a dreptului, excluzând din sfera ei interpretarea făcută de cetățeni. De asemenea, diviziunea clasică în interpretarea oficială – în opinia amintită – nu cuprinde aspectul prim al interpretării normelor juridic, acela de lămurire a înțelesului normei juridice.

Pornind așadar de la observațiile amintite mai sus, se consideră necesar să se distingă – ca o categorie aparte – a interpretării neoficiale, cea a interpretării comune a dreptului de către factori politici, cetățeni, mijloace de presă, rezultat al modului nespecializat și nejuridic de percepere a reglementării în vigoare și mai ales corespunzător gradului de educație juridică și de dezvoltare a conștiinței juridice, prin opiniile formulate față de dreptul existent, de modul lui de aplicare și de felul în care acesta ar trebui aplicat și explicat.

În legătură cu interpretarea normelor juridice de către cetățeni, se impune o precizare. Astfel, în limbajul cotidian se pot interpreta opere literare, artistice, se poate interpreta un rol într-o piesă sau un gest al cuiva. Dar în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înțelesul unor norme juridice în procesul aplicării lor, iar nu a exprima o părere oarecare despre normele de drept în vigoare. Evident se poate spune și despre un cetățean că interpretează norme juridice, dar numai în procesul aplicării lor, în fața unei instanțe de judecată sau a altui organe de aplicare a dreptului și în legătură cu aplicarea, iar nu în cadrul realizării normelor juridice prin simpla respectarea a lor.

CAPITOLUL IV.

METODELE (METODOLOGIA) DE INTERPRETARE

A NORMELOR JURIDICE

Cum se face interpretarea ? Prin ce metode, tehnici, proceduri ?

De ce principii este orientată? În ce măsură această activitate este influențată de situațiile de fapt și specificul normelor juridice la care se aplică? – sunt numai câteva întrebări la care trebuie să răspundă o metodologie a interpretării juridice.

Se consideră că această metodologie nu trebuie redusă la enumerarea tehnicilor uzitate în procesul interpretării normelor juridice, ci ea este datorate să ofere o concepție unitară, sistematică , de concertare a unor metode și tehnici pe baza unor atitudini și principii care să vizeze optimizarea procesului de interpretare, atingerea finalităților acestui proces.

Atitudinea față de interpretare și metodologia acesteia a cunoscut modificări în raport de condițiile socio-istorice și de stadiul la care se găsea doctrina juridică.

Astfel, cu titlu informativ mă voi referi la două concepții clasice în materie.

Astfel concepția exegetică pură, reduce obligația juristului la comentariul legii, articol cu articol. În esență, conform acestei doctrine, dreptul este pe de-a întregul cuprins în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute și să extragă voința legiuitorului. Astfel spus, a face exceză textelor

înseamnă a căuta semnificația pe care acestea o poartă.

Pentru a descoperi voința legiuitorului interpretul trebuie mai întâi să caute în documentele preparatorii ca: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare, susceptibile să clarifice textele obscure și să releve scopul acestora. Diversele tehnice folosite în cadrul concepției exegetice au fost câteodată contestate, remarcându-se „fetișismul legii” scrise și codificate. Ca un exemplu F. Geny a relevat artificialitatea ideii după care legea prevede totul, interpretul urmând doar să găsească intențiile legiuitorului, lucru care conduce la frânarea dinamismului dreptului.

El a preconizat concepția „ liberei cercetări științifice” în conformitate cu care, în măsura în care legea este demodată sau insuficientă, soluția trebuie căutată în mod liber, acordându-se libertate de gândire interpretului pentru depășirea dificultăților interpretării textului analizat.

Din aceasta concepție era de admis în ceea ce privește faptele și împrejurările vizate de textul de lege, dar pe care legiuitorul nu va avea cum să le prevadă, ea a stârnit obiecții serioase în cazul în care legea nu prevedea nimic într-o situație dată, iar în conformitate cu această metodă, judecătorul trebuia să procedeze la o cercetare științifică pentru a găsi soluția, în funcție de nevoile sociale ale momentului respectiv. Dar în acest caz judecătorul se substituie legiuitorului, având prea mari libertăți față de soluțiile prevăzute în textul de lege.

In procesul interpretării nu se pot da reguli stricte, care să conducă în mod automat la o interpretare corectă. Literatura juridică și practica aplicării normelor juridice au relevat însă o serie de principii, cu grad de generalitate diferit, evocate în formulări diverse, ce se presupun și se intercondiționează și care au un rol important în interpretarea normelor juridice, fără a fi însă infailibile.

1. Așa cum am arătat, se consideră că în procesul interpretării normelor juridice trebuie să se respecte în primul rând natura acestei activități subsumată aplicării normelor juridice, unitatea dintre spiritul și litera legii, fără exagerări de o parte sau alta, care pot duce la soluții dogmatice, injuste sau la abuz și arbitrar.

2. Trebuie avut în vedere voința legiuitorului. Dacă legea este limpede judecătorul nu are decât sarcina să o aplice: optima lex, quae minimum judici, optimus judex qui minimum sibi – cea mai bună lege este aceea care lasă cât mai puțin la aprecierea judecătorului și cel mai bun judecător este acela care o dă, se întemeiează în așa fel pe lege, încât arbitrajul să fie cât mai redus.

Însă așa cum remarca M. Djuvara, nu poate fi vorba de o interpretare juridică, adică de o interpretare care în mod ilogic, s-ar ține de textul chiar greșit, lacunar pe care legiuitorul l-ar fi dat, ci în acest caz trebuie să se aibă în vedere spiritul și scopul legii. Aceasta înseamnă însă că voința și intenția legiuitorului constituie numai un element, e drept foarte important, în operația de interpretare, care trebuie să fie dominată de ideea unei înlănțuiri logice a faptelor și a aprecierilor juridice.

3. Spre a constata intenția legiuitorului, atunci când textul este neclar, acesta trebuie să fie pus în legătură cu întreaga economie a legii, pentru care aceasta să lumineze interpretarea. De aici și maxima: in civile nihil, nisi toto lege prospecta. O regulă consacrată este de altfel, că orice interpretare trebuie să se facă „subiectum materiam”, adică în conformtiate cu cadrul în care este pusă dispoziția respectivă cu instituția juridică și ramura de drept unde aceasta se găsește.

4. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să facă distincție „ubi lex non distinguit, nec nos dostinquere debemus”. Așa de pildă, a stabili sensul exact al art.45 al.3 din Constituția României „ Exploatarea minorilor, folosirea lor în activități care le-ar dăuna sănătății, moralității sau care le-ar pune în primejdie viața ori dezvoltarea normală sunt interzise”; în acest sens termenul de minor desemnează atât minorul „sub 14 ani”, cât și pe cel între „14 și 18 ani”, fără distincție, deoarece legiuitorul nu face vreo distincție.

Doar când este făcută o distincție, ea trebuie reținută ca atare, ca de exemplu în cadrul aceluiași art.14 „Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajați ca salariați”.

5. Excepția este de strictă interpretare și aplicare: execpțio est strictisimae interpretations. Așa de pildă, se menționează în literatura juridică aplicarea acestei reguli în practica noastră juridică pentru stabilirea sensului exact al art.42 din Codul familiei care se refera la punerea sub interdicție judecătorească. Așadar între regulă și excepție, exprimate în normele juridice există un anumit raport exprimat prin adagiile: „generalia specialibus non derogant și specialia generalibus derogant”, adică „norma

generală nu derogă de la norma specială, norma specială derogă de la norma generală”.

6. În procesul interpretării normelor juridice trebuie să se ține seama atât de specialitatea interpretării, dată de „subiectum materiam” căt și de sistematicitatea normelor juridice, aceste situații generând alte reguli, lucru

semnificativ în ceea ce privește complexitatea interpretării. Așa de exemplu, art.20 din Constituția României prevede că:

„(1)Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale”. Sau, în materia contractelor se pot distinge reguli generale de interpretare a contractelor: prioritatea voinței reale părților; contractul produce pe lângă efectele expres arătate și alte efecte ce țin de natura însăși a contractului; cât și reguli generale de interpretare a clauzelor contractului conform art.982 Cod. Civil” toate clauzele convențiilor se interpretează unele printre altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg”(6) reguli referitoare la clauzele îndoielnice); alte reguli referitoare la: oricât de generali ar fi termenii întrebuințați de părți, obiectul contractului se reduce numai la lucrurile în care se pare că părțile și-au propus a contracta.

1. Interpretarea gramaticală

Prima din cele cinci metode de interpretare considerată de literatura juridică este interpretarea gramaticală.

Ea constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactică a textului actelor normative, pornindu-se de la înțelesul cuvintelor folosite, de la legătura între ele, de la construcția frazei. Astfel de exemplu, când textul unui act normativ, stabilind sancțiunile juridice pentru respectarea dispoziției utilizează conjuncția „și” ori „sau”, interpretarea gramaticală va stabili că este vorba de un cumul de sancțiuni ori de sancțiuni alternative (bunăoară, închisoare și amendă, ori închisoare sau amendă).

Infracțiunea de mărturie mincinoasă, prevăzută de art.260 din Codul Penal, constă din fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat. Analiza gramaticală a textului dezvăluie cele două modalități alternative de comitere a infracțiunii – una activă, constând din afirmații mincinoase și alta pasivă, constând în nedeclararea tuturor aspectelor esențiale cunoscute de marto-modalități care într-un caz dat ar putea îmbrăca și forma cumulativă deoarece ele nu se exclud în mod reciproc.

Procedeele de interpretare gramaticală reclamă și clasificarea problemei terminologiei juridice. Înțelesul unor termeni și expresii în formularea textului normei de drept poate fi identic cu cel din limbajul obișnuit sau poate avea un sens juridic specific, cum este cazul cuvintelor:

avut obștesc, funcționar public, circumstanța atenuantă, vinovăție circum-

stanța atenuantă, vinovăție, premeditare, intenție, circumstanță agravantă etc.

Cuvintele cu înțeles identic cu cel din limbajul obișnuit constituie fondul dominante al lexicului utilizat în formularea textelor legale, trăsătură specifică dreptului modern, având un limbaj larg accesibil – soț, ascendent, descendent, copil minor, etc.

Uneori legiuitorul, pentru a asigura înțelegerea corectă și uniformă a unor termeni folosiți, recurge la explicarea sensului acestor termeni. Așa este, de exemplu, cazul Codului penal, în care se arată înțelesul obligatoriu al unor termeni utilizați în legislația penală, cum sunt: teritoriu, funcționar, rude apropriate, secrete de stat, înscris oficial, calculul timpului (art.140-154), Cod penal. Și în dreptul nostru civil o serie de termeni juridici au primit explicația artificială și obligatorie, ca de pildă: suprafața locativă, dependințe, locuință, apartament, locatar principal, etc.²

În condițiile în care semnificația unor cuvinte de specialitate nu este dată prin texte normative, organele de aplicare a dreptului se ajută și de interpretarea dată de practică sau de doctrină juridică.

A treia categorie o reprezintă noțiunile care au accepțiuni diferite chiar între ramurile de drept, cum ar fi de exemplu, noțiunea de „familie” care în ramura respectivă de drept desemnează soții sau părinții și copiii lor minori, iar legislația civilă locative se mai cuprind, pe lângă aceștia, și totalitatea persoanelor care conviețuiesc sau care se află în întreținere sau îngrijire.

2. Interpretarea sistematică

Interpretarea sistematică constă în lămurirea sensului unei norme juridice a unui text normativ, prin coroborarea acestei norme sau text cu alte dispoziții normative, aparținând fie aceleiași instituții sau ramuri de drept. Uneori, interpretarea sistematică reclamă stabilirea chiar a unor legături dintre textele normative, aparținând unor ramuri de drept diferite. Ea presupune determinarea următoarelor:

a) a locului ocupat de normă în cadrul actului normativ (articol introductiv, definiție, clasificare, sediul principal al materiei);

b) felul normei în cadrul actului: generală, specială, de excepție;

c) felul actului care cuprinde norma, adică o lege generală sau o lege specială, deoarece specialul derogă de la general;

d) locul ocupat de actul ce conține norma în sistemul izvoarelor dreptului (lege, decret, hotărâre guvernamentală)¹.

În acest sens, normele din partea specială a codurilor se interpretează în strânsă legătură cu normele din partea generală ale aceluiași act normativ, după cum normele din ramurile de drept se interpretează în strânsă legătură cu normele constituționale. Astfel, de exemplu orice infracțiune din partea specială a codului penal (furt, omor) trebuie, pentru a antrena răspunderea juridică, să reunească cumulativ elementele esențiale ale infracțiunii definite de art.17 din partea generală a codului (pericol social, vinovăție).

Tot astfel, inviolabilitățile (domiciliului) apărate penal se corelează cu prevederile care le consacră.¹

Necesitatea aplicării procedeelor sistematice de interpretare decurge din legătura indisolubilă sistematică dintre elementele componente ale dreptului dintr-un stat, care, astfel cum s-a mai arătat, nu constituie o simplă adunare de norme, ci o unitate alcătuită din părți independente. În acest fel, nici o normă de drept nu poate fi înțeleasă dacă este ruptă de celelalte norme: normele ramurilor de drept de normele constituționale.

Utilitatea acestei metode este și mai evidentă în cazul normelor incomplete, adică a normelor de trimitere, de referire și în alb, care își capătă conținutul deplin numai prin adăugirea realizată pe calea interpretării.

3. Interpretarea istorică

Interpretarea istorică constă în stabilirea sensului Adevărat și deplin al normelor juridice, recurgându-se la cercetarea condițiilor istorice, social-politice, care au determinat adaptarea unui act normativ (ocassio legis) și în funcție de aceste condiții prin determinarea scopurilor urmărite de acest act ( ratio legis).

Aplicarea metodei istorice reclamă studiul izvoarelor de documentare: a materialelor pregătitoare ale adoptării actului normativ, a expunerii de motive și a discuțiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului de lege,

a discuțiilor ce s-au purtat cu ocazia dezbaterii proiectului de lege, a lucrărilor științifice, presei, referitoare la actul normativ în cauză.

Ilustrativ pentru acest gen de interpretare este exemplificarea faptului că, întrucât în noul context politico-economic și legislativ se întrebuințează termenul de „public” iar nu cel de „obștesc” sau de „stat”, urmează ca această din urmă noțiune se fie înlocuită în textele legale în care mai figurează, inclusiv în definirea dată noțiunii de „obștesc” de către art.145 din Codul penal, cu cel dintâi termen.

Uneori informațiile necesare pentru stabilirea cauzelor și scopurilor elaborării unui act normativ sunt descrise chiar în partea introductivă a actului normativ, în preambul-cazul multor legi și decrete adoptate de statul român.

4. Interpretarea logică

Interpretarea logică reprezintă un ansamblu de procedee care se bazează pe analiza textului normativ prin aplicarea regulilor logice formale.

Așadar, se bazează pe folosirea legilor logicii formale pentru stabilirea conținutului normei juridice cu cele trei elemente structurale ale ei:

– ipoteză, dispoziție și sancțiune.

Unii autori contestă existența separată a unei metode logice de interpretare întrucât „ nu este dialectic a separa aceste metode logice” Ei consideră, de asemenea, că nu pot fi separate formele de gândire deoarece gândirea logică este inerentă oricăror metode de interpretare. Majoritatea

autorilor admit existența unei metode logice tratând-o independent de metoda gramaticală, sistematică și istorică.

În concepția acestora autori, cu toate că orice procedeu de interpretare se bazează pe o gândire logică, există o serie de raționamente și judecăți folosite în procesul interpretării normelor juridice, care, bazându-se pe regulile logicii formale și nefiind condiționată de celelalte procedee de interpretare, pot fi considerate ca reguli exclusiv logice.

Unele raționamente sau argumente prin frecvența folosirii lor au dat naștere unor dictoane exprimate în limba latină. Precizez că acesta nu sunt adevăruri absolute, ci anumite reguli de principiu, utile în rezolvarea unor probleme juridice complexe.

În acest sens putem reține următoarele reguli de principiu mai frecvent utilizate în cadrul metodei logice:

Argumentul „ad absurdum” folosit în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei pe care o contrazice, lucru care în știința matematică se numește „reducerea la absurd”.

Argumentul „ a contrario” este un tip de raționament care se bazează pe legea terțului exclus din cadrul logicii formale și care înseamnă că în cazul noțiunilor contradictorii care se neagă una pe alta – numai una este adevărată, cealaltă fiind falsă, iar a treia posibilitate nu există.

Pentru folosirea acestei argumentări este necesar de cele mai multe ori ca ideea afirmată în textul normei să aibă un caracter de excepție, de derogare de la principiu, astfel încât ideea contradictorie, ce negată, să corespundă principiului.

– Argumentul „ a fortiori raționale” În acest caz organul de aplicare și interpretare a legii constată cu rațiunea aplicării unei anumite norme este mai puternică într-o altă ipoteză decât cea indicată expres în norma respectivă. În literatura de specialitate s-a pus problema de a știi dacă se poate vorbi de o logică juridică. Unii autori consideră că da și încearcă să o definească.

Altfel, George Kalinowscki arată că logica juridică este „Studiul gândiri juridice discursive în toată întinderea acesteia, adică interpretarea dreptului”.¹

George Mihai tratează problema logicii juridice mai complex, subliniind că în funcție de nivelurile, formei, operației sau structurii gândirii juridice sau studiul gândirii, limbajului, acțiunii sau realității subiectului juridic se pot obține diferite rezultate.

Astfel, el propune: – o semiotică juridică ce ar cuprinde descrierea semnelor și a expresiilor limbajului juridic – sintaxa logică a limbajului juridic; relațiile semnelor cu obiectul juridic desemnat de ele (semantica juridică); limbajul juridic sub aspectul producătorilor lui și influența limbajului juridic asupra comportamentului uman (pragmatica juridică);

– o logică juridică deontică referitoare la limbajul normelor ;

– o logică juridică nenormativă, manifestă în teoriile definiției, ale argumentării, ale sistematizării și metodologiei.²

Autorul citat subliniază că, deși domeniul gândirii juridice poate fi studiat de logica deontică acesta nu înseamnă că problematica logicii juridice a fost rezolvată. Apreciem o gândire că este juridică, arată autorul, dacă o raportăm la subiectul care gândește o acțiune juridică, la cel care operează cu concepte

juridice atât în procesul de elaborare cât și în cadrul aplicării sau a simplei cunoașteri a normelor de drept. Alegea premiselor, căutarea criteriilor de evaluare subiectuală, motivarea aparțin subiectului care face propuneri în acest sens, avansează soluții corespunzătoare cu poziția lui față de situația problemă în care este angajat conștient și responsabil.

În final, autorul arată că teoria argumentării se poate constitui ca parte a logicii juridice. A argumenta, subliniază el, înseamnă a aduce argumente relevante sau irelevante, tari sau slabe, permise sau nepermise de lege care să formeze un raționament corect, de unde și bivalența argumentării ca activitate rațională și rezonabilă. Alternativa susținută trebuie motivată, motivare care este garantată, în particular de forța argumentelor avansate, corespunzător cu spiritul legii și cu critica ce o face subiectul acțiunilor. În instanță, de exemplu, este diferită – parțial sau total – de cea a judecătorului, în sensul că ultimul o face pentru a-și susține hotărârea; motivând sau justificând, părțile încearcă să convingă instanța, iar aceasta urmărește să arate că hotărârea să se găsește în temeiul legii. „Totul se desfășoară dramatic printr-o luptă încordată a rațiunii dialogale, care (se) întreabă și (își) răspunde, printr-o dezbatere vie în care regula abstractă și cazul concret se cheamă și se resping până la hotărârea lor într-o sinteză calmă și lucidă, prezentă în hotărârea cu valoare de lucru judecat.

Există autori care vorbesc de o logică judiciară considerându-se ca o disciplină din grupa speciale, sub grupa logicilor normative alături de logica deontică, logica imperativelor, praxeologia. Teoria logică a deciziilor, Logica preferințelor și alegerilor.¹

Interpretarea teleologică

Interpretarea teleologică constă în lămurirea înțelesului normei prin determinarea scopului urmărit de legiuitor în care sens este foarte utilă și cunoașterea cauzelor social-economice care au impus un anumit mod de reglementare. Astfel, pentru a înțelege cum trebuie realizate drepturile părintești de către titularul lor se va avea în vedere prevederea art.1. din Codul Familiei care stipulează că exercitarea lor se va face numai în interesul capiilor.

Este vorba însă așa cum s-a remarcat în literatura juridică de o creativitate „temperată” prudentă care, așa cum spunea M. Djuvara trebuie să se referă la înțelesul armonic și rațional al legii, recurgând la tradiția istorică, lucrările preparatorii, principiile dreptului, sentimentul de echitate prezumat de orice lege, nevoile vieții.²

6. Interpretarea literală, extensivă și restrictivă

În urma utilizării metodelor de interpretare a normelor juridice (metode care se aplică nu separat, ci într-o îmbinare strânsă) subiectul interpretării, pentru lămurirea completă a normei juridice este, uneori, dator să vadă care este raportul dintre conținutul real la care s-a ajuns prin folosirea metodelor de interpretare și conținutul aparent al normei juridice al textului normativ. Astfel, în cadrul unor norme juridice se constată că redactarea normei juridice este astfel alcătuită încât intenția autorului normei nu reiese la simpla citire a normei, că o cercetare mai aprofundată, utilizând toate procedeele tehnice, duce la concluzia că dincolo de conținutul real stă voința autentică a organului de stat care a adoptat actul normativ.

În funcție de rezultatul obținut prin compararea conținutului real cu formularea textuală a normei de drept se poate ajunge la trei soluții:

a) Conținutul real este exprimat întocmai în formularea textuală a normei. In această împrejurare, care de altfel, este regula în dreptul nostru, textul normei de drept trebuie să fie literal, cuvânt cu cuvânt (ad literam), întrucât în el se descrie exact, fără nici un dubiu, sfera cazurilor la care se referă norma juridică. Suntem în fața unei interpretări literale.

b) Textul normei urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece studiul normei de drept duce la concluzia că sfera cazurilor sau cercul de situații la care se referă este, în realitate, mai larg, decât reiese din modul de redactare a textului actului normativ.

c) Textul normei urmează să fie aplicat în mod restrictiv deoarece intenția autorului normei, așa cum reiese la o analiză aprofundată, reclamă ca sfera cazurilor la care se referă să fie mai restrânsă decât reiese din formularea textului care-i dă un conținut aparent mai larg normei juridice.

Este necesar să precizăm că, vorbind de interpretare literală, extensivă și restrictivă nu ne referim la anumite procedee sau metode de interpretare și la rezultatul interpretării actelor normative. În orice caz, acest rezultat trebuie să se înscrie în concordanțele fundamentale ale legalității.

De asemenea, metodele și procedeele sau metodele de interpretare descrise în prezentul capitol, nu pot fi aplicate în dreptul nostru decât prin stricta respectare a legalității române, astfel încât autorul interpretării nu are dreptul să aducă vreo schimbare conținutului real al normei juridice, ci numai să constate voința autentică a legiuitorului, conținutul real al reglementării juridice.

O categorie intermediară o reprezintă, regulile juridice de strictă interpretare care nu pot primi nici sensuri extinse și nici restrânse, în cadrul cărora întră, de regulă enumerările limitative, excepțiile și prezumțiile legale.

CAPITOLUL V.

Analogia în drept

Metodele de interpretare enumerate nu epuizează procedeele de aplicare sau realizare a dreptului pentru situații generale de neclarități sau de sensuri susceptibile de interpretări diferite datorate modului defectuos de redactare a textelor legale.

Între-adevăr se pot manifesta lacune legislative cauzate de nereglementarea unor situații ce se ivesc în practică care se cer a fi rezolvate.

În aceste cazuri metodele de interpretare se dovedesc insuficiente pentru rezolvarea situațiilor respective deoarece utilizarea lor se face, avându-se în vedere pe lângă textele legale existente fie ele și de facilitate în redactare ori restrictive în conținutul lor, dar oricum vizând situații ce cad incidența lor.

Pentru asigurarea soluționării unor situații nereglementate care necesită însă aplicarea dreptului s-a creat instituția analogiei în temeiul căreia problemele ridicate în activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă pe baza unor norme în vigoare dar care reglementează cauze asemănătoare sub aspectul trăsăturilor esențiale cu situația dedusă soluționării.¹ Se ajunge în această situație la presupunerea că ceea ce legea a stabilit pentru unele cazuri trebuie să fie aplicabil și pentru situații diferite dar oarecum similare din rațiuni identice, întrucât aceleași cauze produc aceleași efecte, motiv pentru care analogia reprezintă expresia unei nevoi de tratament egalitar sau de egalitate juridică deoarece regula de drept vizând

o anumită situație se extinde și pentru alte situații nereglementate dar identice sau asemănătoare.

Analogia legii nu se realizează identic în toate ramurile dreptului. Ea

este consacrată de Codul civil (art.3) unde situațiile practice au infinite posibilități de manifestare dar a fost interzisă în dreptul penal deoarece, în materia infracțiunilor nu pot exista fapte care să fie considerate infracțiuni prin analogie ceea ce ar avea ca rezultat antrenarea răspunderii penale, întrucât în această ramură de drept operează principiul legalității incriminate.

In aplicarea analogiei legii și mai ales a analogiei a dreptului trebuie să se manifeste o prudență deosebită în sensul că prin utilizarea ei să nu se ajungă la încălcarea legii, la depășirea competențelor legale ale autorităților de stat și la arbitrar. Sub acest aspect, un punct de sprijin în soluționarea unei cauze și în motivarea dată îl pot constitui prevederile de ordin constituțional.

Utilizarea analogiei are caracter excepțional iar soluția are putere juridică numai pentru cazul dat și doar față de părțile implicate, ea nefiind obligatorie de urmat în viitor pentru cauze similare chiar a aceluiași organ.¹

In acest fel norma corectă prin deducție în reprezentarea celuia care a și aplicat-o nu devine prin actul de soluționare izvor de drept, fiind produsul exclusiv al conștiinței juridice a organului de aplicare a dreptului fundamentat pe principiile cele mai generale ale dreptului în vigoare, ale ramurii de drept sau ale instituției juridice respective.

CAPITOLUL VI.

Rezultatul interpretării normelor juridice

În urma interpretării normelor juridice, se poate ajunge la trei soluții:

1) Textul legal descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică, nefiind motive de a extinde sau a restrânge explicarea dispoziției în cauză. Suntem deci în fața unei interpretări literale (ad literam). Aceasta situație este întâlnită frecvent în cadrul textelor clare, precis redactate, ori care conțin enumerări limitative. Așa de exemplu, în cazul art.21 din Constituția României se prevede că „(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime”, nu pot fi invocate argumente care să conducă la restrângerea sferei persoanelor ce se pot adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor legitime, textul trebuie interpretat „ad literam”

2) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod extensiv, deoarece în procesul interpretării se ajunge la concluzia că sfera cazurilor la care se referă este în realitate mai largă decât rezultă din modul de redactare a textului actului normativ.

Astfel, de exemplu, art.51 din Constituția României prevede că „Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Fără îndoială că termenul de lege trebuie interpretat aici în mod extensiv, fiecare cetățean fiind obligat să respecte toate actele normative.

3) Textul normei juridice urmează să fie aplicat în mod restrictiv, deoarece la o analiză aprofundată, rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât rezultă, în mod aparent din formularea normei juridice. De exemplu, în urma interpretării restrictive a textului de lege care se referă la faptul că „unii copii sunt obligați să îngrijească părinții aflați în nevoie”, se ajunge la conținutul real al textului, mai restrâns, în sensul că nu toți copii ai această obligație, pentru că o parte din aceștia sunt minori, sau incapabili. In general, se ajunge la o interpretare restrictivă în cazul în care textele legale conțin enumerări limitative, instituie prezumții legale, conțin excepții.

CAPITOLUL VII.

Spiritul și litera legii. Abuzul de drept și frauda la lege

În literatura juridică se tratează uneori, în mod îndreptățit la problematica interpretării normelor juridice, abuzul de drept și frauda la lege, ca probleme conexe, indisolubil legate de relația dintre spiritul și litera legii și în același timp relevante la nivelul teoriei generale a dreptului.

În cazul abuzului de drept, drepturile, competențele conferite de normele juridice cetățenilor, organelor de stat sau altor subiecte colective de drept nu sunt exercitate cu bună credință, încălcându-se spiritul legii, intenția legiuitorului, finalitățile normelor juridice. „Litera legii” este folosită în mod ilegitim, intenționat, premeditat, ca o pavază și instrument pentru a produce consecințe nedrepte, vătămătoare pentru cineva.

Mobilul acestui comportament social nociv al unor cetățeni poate consta în spiritul de șicană, răzbunare, încălcându-se cerințele prevăzute de art.54 din Constituția României în conformitate cu care „cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile celorlalți, principiile dreptului, exigențele statului de drept”.

Așa de exemplu, intentarea unor procese de justiție cu scopul evident de a șicana persoana reclamată constituie o exercitare abuzivă a dreptului referitor la accesul liber în justiție, care nu poate fi îngrădit de nici o lege, sau conduita unui funcționar care în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin acesta cauzează o vătămare intereselor legale a unei persoane constituie un abuz în exercitarea competențelor legale, o infracțiune – art.246 din Codul de procedură civilă.

Frauda de lege constă într-o manevră ilegitimă făcută cu scopul de a eluda aplicarea legii, a normelor juridice care sunt în mod normal aplicabile pentru a promova în mod ilegal unele interese, a ocoli anumite consecințe legale care nu convin, a profita de reglementări juridice mai favorabile, prin diverse artificii nepermise de lege. Astfel de exemplu, în materie contractuală, simulația prețului constituie o fraudă de lege cu scopul de a evita aplicarea integrală a taxelor fiscale.¹ În acest caz, încheie două contracte: unul public, aparent denumit și contract simulat, prin care se creează o anumită aparență juridică ce nu corespunde realității în care este indicat un preț mai mic și altul secret, denumit contra înscris, în care este indicat prețul real, urmărindu-se ca taxarea fiscală să se facă sub un pavilion străin cu scopul de a eluda anumite norme referitoare la impozite, modificarea frauduloasă a unor împrejurări de fapt pentru a determina aplicarea legii străine mai favorabile, etc.

CAPITOLUL VIII.

CONCLUZII

Trăim o perioadă în care dreptul are, mai mult ca oricând, o importanță covârșitoare pentru dezvoltarea societății noastre, pentru poporul nostru, pentru fiecare cetățean în parte.

În fiecare zi, în presă, la radio, televiziune, în dezbaterile publice se discută probleme care vizează într-un fel sau altul viața juridică a societății, dreptul. Fiecare dintre noi suntem implicați în nenumărate raporturi sociale cu caracter juridic, ceea ce solicită cunoașterea, aplicarea corectă a normelor juridice.

Însă aplicarea corectă a dreptului nu poate fi o activitate simplă, mecanică, ea solicită interpretarea normelor juridice cel puțin din următoarele motive: norma juridică are un caracter general, impersonal față de anumită situație concretă, individuală; normele juridice sunt constituite într-un sistem, aplicarea lor implică relații diverse; limbajul și stilul actelor normative este specific, nefiind exclusă posibilitatea unor norme juridice redactate confuz sau care sunt contradictorii.

Interpretarea normelor juridice nu caută decât maximum de dreptate. Scopul ei este de a realiza dreptatea și de aceea legile evoluează și se schimbă mereu. O interpretare care duce la nedreptate nu este o interpretare bună, după cum o lege, care duce la nedreptate, nu este bună.

BIBLIOGRAFIE

– Prof.univ.dr. IOAN SANTAI – „Introducere în studiul dreptului”,

Editura „Shock” S.R.L., 1992

– I.Ceterchi, M.Luburici – „Teoria generală a statului și dreptului”

Editura TUB, București, 1983

– Gheorghe Boboș – „Teoria generală a statului și dreptului”

Ed.Didactică și Pedagogică, 1983

– M. Djuvara – „Enciclpedia dreptului” vol.I și II

– N. Popa -„Introducere în studiul dreptului „

Ed.Didactică și Pedagogică, 1983

– I. Ceterchi, I. Craiovean – „Introducere în teoria generală a dreptului”

Editura All, 1993

– A. Pop.; Gh.Beleiu – Tratat de Drept civil” –partea generală,

Editura Didactică și Pedagogică , 1982

– Decretul 204/1976 – – privind interpretarea general obligatorie a

legilor abrogate prin Decretul lege

nr.149/1990

– Vladimir Hanga – „Studia Napocensis”, 1974

– G.Chivu -Contribuția practicii judecătorești la dezvol-

tarea principiilor dreptului civil român”,1978

– Szabo Imre – „Interpretarea normelor juridice”

– CODUL CIVIL

– CODUL PENAL

– I. OANCEA – Drept penal” partea generală

– „Revista de drept” – „Studii și cercetări juridice”

– M. Luburici – „Revista română de drept” nr.8/1969

– G.Kalinowski – Logica dreptului – Ed.1966

– GH. Mihai – „Elemente constructive de interpretare

juridică” Ed.1982

– Gh. Enescu – „Folosofie și logică” Ed.1972

– C. Stătescu , C.Bârsan – „Tratat de drept civil”

– I.Demeter, I.Ceterchi – „Introducere în studiul dreptului”