Introducere…………………………………………………………………2

Cuprins:

Introducere…………………………………………………………………2

Capitolul I.Noțiuni generale

1.1. Definiție și reglementare juridică……………………………………………………3

1.2 Calitățile posesiei………………………………………………………………………….5

1.3 Formele posesiei……………………………………………………………………………8

1.4 Posesia și detenția…………………………………………………………………………9

1.5 Elementele constitutive ale posesiei……………………………………………….17

Capitolul II.Modul de dobândire și viciile posesiei

2.1 Dobândirea și pierderea posesiei…………………………………………………… 21

2.2. Viciile posesiei…………………………………………………………………………….24

Capitolul III. Efectele posesiei

3.1 Considerații generale privind efectele posesiei………………………………..35

3.2. Prezumția de proprietate………………………………………………………………36

3.3. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință………………..37

Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acțiunile posesorii

4.1 Noțiune .Justificarea acțiunilor posesorii………………………………40

4.2 Evoluția acțiunilor posesorii……………………………………………41

4.3 Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii…………………………….43

4.4 Felurile acțiunilor posesorii……………………………………………..44

4.5 Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie……………………..47

Capitolul V. Practică judiciară………………………………………………………….49

Concluzii…………………………………………………………………………………………..62

Bibliografie

=== Posesia1 ===

Cuprins:

Introducere…………………………………………………………………2

Capitolul I.Noțiuni generale

1.1. Definiție și reglementare juridică……………………………………………………3

1.2 Calitățile posesiei………………………………………………………………………….5

1.3 Formele posesiei……………………………………………………………………………8

1.4 Posesia și detenția…………………………………………………………………………9

1.5 Elementele constitutive ale posesiei……………………………………………….17

Capitolul II.Modul de dobândire și viciile posesiei

2.1 Dobândirea și pierderea posesiei…………………………………………………… 21

2.2. Viciile posesiei…………………………………………………………………………….24

Capitolul III. Efectele posesiei

3.1 Considerații generale privind efectele posesiei………………………………..35

3.2. Prezumția de proprietate………………………………………………………………36

3.3. Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință………………..37

Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acțiunile posesorii

4.1 Noțiune .Justificarea acțiunilor posesorii………………………………40

4.2 Evoluția acțiunilor posesorii……………………………………………41

4.3 Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii…………………………….43

4.4 Felurile acțiunilor posesorii……………………………………………..44

4.5 Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie……………………..47

Capitolul V. Practică judiciară………………………………………………………….49

Concluzii…………………………………………………………………………………………..62

Bibliografie

Introducere

În doctrina juridică proprietatea și expresia sa juridică – dreptul de proprietate a fost apreciat a fi cel mai important drept civil patrimonial, cu valoare constituțională, a cărui conservare și protecție constituie unul dintre scopurile societății politice.

Constituția României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor și libertăților fundamentale, asigurându-se alinierea acesteia la reglementările internaționale în domeniu. Dintre acestea, prezintă o relevanță deosebită, „Convenția europeană privind drepturile omului”, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă exproprierea numai pentru o cauză de utilitate publică.

Locul central pe care acest drept îl ocupă în contextul drepturilor și libertăților umane, precum și atenția sporită ce se acordă garantării sale, se explică prin însușirea sa de „fundament al regimului economic”, după cum separația puterilor este fundamentul regimului proprietății ca drept fundamental, trebuie considerată și ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanție trebuie să lase câmp liber activității economice și să ofere o bază materială care sa pemită, individului să duca o viață liberă și responsabilă.

Motivația alegerii acestei teme a fost dată de importanța pe care o are în raport cu propietatea.

Lucrarea este alcătuită din cinci capitole.În primul capitol am prezentat noțiuni generale despre posesie.În al doilea capitol am prezentat dobândirea și pierderea posesiei.In cel de-al treilea capitol am prezentat efectele posesiei.În capitolul cinci am prezentat apărarea posesiei prin acțiuni posesorii iar în ultimul capitol am prezentat câteva cazuri din practica judiciară și jurisprudență în legătură cu posesia.

Capitolul I.Noțiuni generale

1.1. Definiție și reglementare juridică

Posesia (Jus utendi) este o stare de fapt și nu o stare de drept care presupune puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului. Ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenței dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale.

În codul civil posesia este imprecis definită prin art. 1846 alin.2 care prevede că “posesia este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul, în numele nostrum”. Definiția este cum arătam imprecisă, criticabilă, din cel puțin doua motive:

Folosește termenul de deținere ceea ce poate crea confuzii, termenul fiind susceptibil și de un alt înțeles juridic (detenție precară);

Expresia “folosirea de un drept” poate de asemenea conduce la ideea inexactă a unei concordanțe între posesie și exercițiul unui drept, ori posesia poate exista chiar dacă posesorul nu exercită un drept asupra lucrului.

Cât privește literatura de specialitate, aceasta oferă explicații variate acestui atribut.

Autorul G. Tabaca vorbește despre posesie ca despre dreptul de a întrebuința o mașină, un cod, etc, pe când în opinia autorului M. Cantacuzino “jus utendi” corespunde cu toate puterile menite de a face din lucru întrebuințarea economică de care lucrul e susceptibil, după natura sa specifică. Într-o manieră asemănătoare, Florin Sion apreciază că, în virtutea posesiei, proprietarul are dreptul de a uza de lucrul în sine, în sensul că poate folosi lucrul (poate locui casa, folosi mobile, călări calul etc). O definiție completă a posesiei formulează autorii G. N. Luțescu și C. Hamangiu care apreciază posesia ca fiind “exercițiul unei puteri de fapt care dă posibilitatea posesorului de a se comporta față de lucru ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului real, căruia îi corespunde în mod normal puterea de fapt exercitată prin acte materiale și juridice”.

Fiind o stare de drept, independența de dreptul real asupra lucrului, posesia este apărată de lege, prin efectele juridice pe care le produce în favoarea posesorului. Deci posesorul are anumite drepturi în simpla sa calitate de posesor.

Art. 1 Cod civil prevede că „posedarea bunurilor constă în întrebuințarea calităților utile ale bunurilor”. Astfel, acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul. O asemenea stăpânire poate aparține direct și nemijlocit proprietarului, exercitându-se în interes propriu și prin putere proprie. Dar, proprietarul poate conveni ca stăpânirea de fapt să fie făcută și de o altă persoană, dar în numele și în interesul legii.

          Deoarece în acest caz posesia corespunde proprietății, se poate afirma că posesia se înfățișează ca o expresie exterioară a proprietății. Dar nu se poate pune semnul egalității între posesie (care reprezintă o stare de fapt) și proprietate (care este o stare de  drept), mai ales că, în unele cazuri, proprietatea poate aparține unei persoane, iar posesia alteia. De exemplu, o persoană poate avea proprietatea unui bun, fără să aibă însă și posesia, după cum o persoană poate avea numai posesia, fără a fi însă și proprietar.

          Posesia este un atribut important al proprietății, deoarece a-l priva pe proprietar de acest drept, înseamnă a-i face dreptul ineficient, lipsit de utilitate. Așa cum s-a relevat în doctrina juridică: „Posesia este mijlocul indispensabil fiecărui proprietar pentru a realiza scopul său, adică utilizarea economică a proprietății sale”. Orice proprietar trebuie să aibă posibilitatea materială de a se folosi de bunul său. În caz contrar, proprietatea rămâne o simplă utopie.

Considerăm că, fiind o stare de fapt, posesia generează implicit unele drepturi, așa încât nu se poate considera că ne vom afla în prezența unei noi teorii referitoare la posesie.

Chiar dacă posesia poate fi și un atribut al dreptului de proprietate, ea nu poate fi tratată ca un drept real distinct. Un atribut al dreptului de proprietate nu poate fi similar cu dreptul de proprietate însuși.

Între teoria posesiei ca un drept și posesia ca o stare de fapt s-a conturat teoria despre posesia ca o stare de fapt generatoare de drepturi, care încearcă o sinteză între cele două teorii, s-a menționat că această din urmă teorie ar fi conformă cu realitatea și cu conținutul drepturilor reale.

1.2 Calitățile posesiei

Posesia unui bun pentru a exista, în afară de întrunirea celor două elemente esențiale animus și corpus mai trebuie să aibă și câteva calități.

În acest sens, art. 1847 C. civ. prevede:

„Ca să poată prescrie se cere o posesiune, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, după cum se explică în articolele următoare”.

Textul deși se referă numai la calitățile cerute pentru uzucapiune, în realitate se referă la calitățile necesare pentru producerea tuturor efectelor juridice ale posesiei.

Instanța supremă a relevat faptul că pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune, se cere doar ca posesia să se exercite public și să îndeplinească celelalte condiții prevăzute de art. 1847 C. civ., pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa. Legea nu prevede însă și condiția ca proprietarul să aibă efectiv cunoștință de împrejurarea că bunul său este posedat de altul.

A. POSESIA SĂ FIE CONTINUĂ

Continuitatea implică o succesiune a actelor de posesie la anumite intervale de timp, destul de scurte, în mod regulat, ținând seama de natura lucrului.

Art. 1848 C. civ. ne arată că pentru a fi discontinuă posesia, posesorul trebuie să o exercite în mod neregulat, cu intermitente anormale. Când actele materiale se întrerup temporar, posesorul își păstrează elementul intențional.

Legea nu cere o întrebuințare conștientă a lucrului, minut cu minut și fără nici un interval, deoarece o astfel de întrebuințare ar fi de cele mai multe ori imposibilă.

Continuitatea ca și intermitența anormală reprezintă chestiuni de fapt lăsate la aprecierea instanței de judecată. Atunci când a survenit un obstacol fizic insurmentabil mai presus de voința posesorului, de natură să paralizeze temporar actele de stăpânire, posesia nu pierde caracterul de continuitate. În cazul unei pășuni, ploile torențiale și inundațiile pot constitui obstacole fizice.

Dacă posesia se exercită de către un terț, actele repetate în mod regulat sunt de natură să-l avertizeze pe proprietar că dacă nu se va exercita o acțiune posesorie sau în revendicare – după caz – ar putea pierde proprietatea achizitivă din partea terțului.

B. POSESIA SĂ FIE NEÎNTRERUPTĂ

Această calitate se leagă mai mult de producerea efectului principal al posesiunii: uzucapiunea, deoarece o posesie întreruptă duce la întreruperea uzucapiunii.

Între continuitate și întrerupere există deosebiri:

continuitatea este opera posesorului însuși. Acesta prin fapta proprie și în detrimentul său poate să facă posesia discontinuă, folosind lucrul în mod neregulat.

întreruperea posesiei constă în fapta unui terț și conduce la pierderea posesiei.

Așadar, intervalele mai mult sau mai puțin scurte în stăpânirea lucrului duc la discontinuitate, dar posesia subzistă, în schimb în cazul întreruperii posesiei, aceasta se pierde, spunându-se de drept cuvânt că discontinuitatea este o boală a posesiei, pe când întreruperea este moartea ei.

Întreruperea fiind o pierdere a posesiei nu poate fi considerată un viciu al acesteia.

POSESIA SĂ FIE PUBLICĂ

Prin posesie publică înțelegem acea posesie care este exercitată în văzul tuturor și este cunoscută de toți cei care au vrut să știe sau să vadă.

Această idee este exprimată de art. 1852 C. civ. , care nu are corespondent în codul francez.

Textul prevede: „Posesia este clandestină când posesorul o exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”.

Din text rezultă că, chiar dacă posesia s-ar exercita în niște condiții care nu o fac cunoscută publicului, ea nu va fi clandestină dacă persoana în contra căreia se exercită este în măsură de a lua la cunoștință despre această posesie.

POSESIA SĂ FIE NETULBURATĂ

Prin posesie netulburată înțelegem acea posesie care să nu fie întemeiată sau păstrată prin acte de violență în contra ori în partea adversarului, așa cum reiese din conținutul art. 1851 C. civ.

Așadar posesia este viciată când posesorul s-a instalat prin violență, adică a uzat de căi violente sau numai de amenințări (violență morală) împotriva celui care poseda sau deținea lucrul mai înainte.

Posesia este viciată și atunci când actele de violență sunt exercitate de o altă persoană decât aceea căreia îi profita situația.

POSESIA SĂ FIE EXERCITATĂ SUB NUME DE PROPRIETAR

Faptul că o posesie nu se exercită sub nume de proprietar (calitate cerută de text) înseamnă că nu mai suntem în prezența unei posesii utile în sensul că acesteia îi lipsește elementul animus domini și ca atare suntem în prezența unei simple detenții. Precaritatea echivalează cu absența posesiei, deoarece cel ce deține lucrul nu are intenția de a se comporta ca un proprietar.

POSESIA SĂ FIE NEECHIVOCĂ

Codul nostru civil nu menționează calitatea neechivocă în art. 1848, față de codul civil francez care în art.2229 precizează și caracterul neechivoc al posesiei.

Posesia este echivocă atunci când actele de stăpânire exercitate de posesor pot fi interpretate și altfel decât ca fiind corespunzătoare elementului psihologic propriu posesiei sau altfel spus, posesia este echivocă când nu se poate ști nici că există nici că nu există elementul animus. Calitatea de neechivoc a posesiei se referă deci, în general, la problema de a ști dacă actele invocate apar sau nu ca un exercițiu manifest al unui drept.

Așadar dintre condițiile enumerate în art. 1847 C. civ. numai trei sunt condiții propriu-zise, și anume:

posesia să fie continuă, adică posesorul s-o exercite în mod regulat sau cu intermitente normale (art. 1848 C. civ.)

posesia să fie netulburată, adică să nu fie fondată sau conservată prin acte de violență comise de posesori (art. 1851 c. civ.)

posesia să fie publică, adică să fie exercitată în văzul tuturor.

În ceea ce privește neîntreruperea, aceasta este socotită ca o calitate a prescripției extinctive și achizitive, întreruperea fiind mai mult decât un viciu, deoarece duce la pierderea posesiei, iar în ceea ce privește a cincea condiție enumerată în art. 1847 C. civ. și anume ca posesia să fie „sub nume de proprietar” adică posesorul posedă pentru sine, pentru ca ea să nu fie îndeplinită ar trebui să-i lipsească un element constitutiv, ceea ce ar însemna mai mult decât un viciu.

1.3. Formele posesiei

Din punct de vedere juridic, posesia îmbracă mai multe forme, care se diferențiază unele de altele și generează consecințe juridice distincte.

În primul rând, o persoană poate reține un bun în temeiul unei convenții cu proprietarul, cu obligația de a-l restitui acestuia. Este situația detentorului precar care nu posedă pentru sine, ci pentru altul ceea ce și face să nu fie propriu-zis un posesor în înțelesul legii.

În al doilea rând, este vorba de o persoană care se comportă față de bun ca un titular al dreptului. În acest caz, asupra bunului posesorului exercită o putere de fapt.

În al treilea rand, posesia ca atribut al dreptului de proprietate este exercitată de însuși titularul dreptului.

1.4 Posesia și detenția

Nu trebuie să se confunde posesia cu detenția. Posesia presupune intenția de a se comporta ca proprietar și de a exercita pentru sine, pe când detenția presupune puterea materială asupra lucrului fără intenția de a poseda pentru sine, sub numele de proprietar, ci numai cu intenția de a deține.

Esențial, pentru posesie, este existența elementului intențional – ,,animus”-; adică stăpânesc un anumit lucru pentru mine (sunt proprietarul acestuia), spre deosebire de detenție, numită și detentie precara, unde lipsește elementul intențional, animus, fiind prezent numai elementul corpus, adica deținerea materială a lucrului; de exemplu, dețin un lucru proprietatea altuia, în numele acestuia, pentru ca așa a dorit proprietarul când mi-a lăsat lucrul în păstrare ori mi l-a inchiriat etc.

Detentorul este obligat să restituie bunul așa încât posesia să nu conțină decât unul din elementele constitutive esențiale și anume corpus.

Chiar și atunci când se folosește de bun (cum ar fi cazul locatarului), detentorul nu este un posesor deoarece el trebuie să remită bunul. Ceea ce-i lipsește detenției precare este componentul animus domini sau animus sibi habendi.

Detentorii precari sunt, de exemplu depozitarii, locatarii, comandatorii, creditorii, cărăușii etc. În acest sens potrivit art. 1853 Codul civil, nu constituie o posesie, ci o detenție precară.

“Actele ce le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, intră în calitate de locatari, depozitari, uzufructari etc, asupra unui lucru comun în vederea destinației legale a acestuia”.

Tot o detenție precară va fi și “posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia prin simpla îngăduință a proprietarului” (art. 1853 alin. 2 Cod civil).

Ceea ce caracterizează în mod esențial situația detentorului este împrejurarea că întotdeauna la originea puterii pe care o exercită în fapt se găsește un titlu – convențional, judiciar sau legal – care implică recunoașterea dreptului altuia.

Dacă elementul material al detenției nu diferă în mod esențial de acela al posesiei, în schimb actele detentorului sunt întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, subordonate voinței posesorului potrivit titlului care constituie temeiul juridic al detenției sale. Deosebirea nu se reduce numai la o obligație de restituire a bunului pe care detentorul ar avea-o față de titular, pentru că dacă ar fi așa, precaritatea ar înceta de îndată ce obligația respectivă s-ar stinge prin unul din modurile legale. În realitate, această situație de precaritate este perpetuă, ea menținându-se și după stingerea obligației de restituire, atâta timp cât nu intervine intervenția sa în posesie prin acte care să implice contestarea dreptului titularului. Astfel, vânzătorul care nu predă cumpărătorului lucrul vândut, deși îl deține, nu în virtutea unui titlu, ci din contra, impotriva lui, va fi un permanent detentor precar, chiar după împlinirea termenului de predare întrucât, atâta vreme cât el nu neagă dreptul cumpărătorului, obligația sa de a-l garanta, pe acesta împotriva acțiunii, nu se stinge.

De aceea esența detenției precare este, prin urmare, nu atât obligația de restituire pe care ar avea-o detetorul față de titular, cât atitudinea de permanentă recunoaștere a dreptului acestuia din urmă.

Lipsa acestor elemente, respective a unui titlu din care să rezulte o obligație de restituire între coproprietari și a unei recunoașteri a dreptului exclusiv al celorlalte, face ca stăpânirea exercitată în mod concurent de mai multe personae, cu titlu de coproprietar să nu poată fi calificată ca o detenție precară, ci ca o coposesie, aptă de a produce efecte specifice.

Detentor precar poate fi și vânzătorul care, dupa încheierea contractului de vânzare-cumpărare continuă să țină bunul vândut, până la o dată ulterioară când va fi predate cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să predea bunul cumpărătorului el fiind considerat un simplu detentor precar. O detenție precară va exista și în cazul contractului de antrepriză când între finalizarea lucrării de către antreprenor și predarea ei beneficiarului trece o perioadă de timp. Deoarece antreprenorul are obligația de predare a lucrării, el nu va deține lucrarea sub nume de proprietar, ci ca un detentor precar.

Problema care se pune este aceea dacă cel care a încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare și i s-a predat bunul în momentul încheierii convenției până la data autentificării actului poate fi considerat posesor exclusiv sau un detentor precar. Din punctul nostru de vedere, cumpărătorul este un simplu detentor precar.

În primul rând antecontractul are ca obiect o obligație de a face, și obligația de a da, se concretizează în momentul perfectării actului la notariat.

Până la perfectarea vânzării, vânzătorul promitent continuă să fie proprietarul bunului doar promis spre vânzare. Cumpărătorul nu are posesia bunului, cum eronat s-a arătat într-o decizie a instanței supreme, ci doar detenția lui precară.

În doctrina juridică s-a considerat că titularul dezmembrămintelor de proprietate, față de titularul dreptului de proprietate cu care a încheiat convenția, este un detentor precar; în raport cu celelalte persoane, el fiind titularul unui drept real, este un posesor. De asemenea când dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt dobândite prin alte modalități decât posesia, titularul nu este decât un posesor precar.

Asemenea posesiei precare ar fi: uzufructul, uzuarul, titularul dreptului de abitație, superficiarul, titularul unei servituți.

Referitor la uzufructuar, la care face trimitere și art. 1853 alin.1 Cod civil s-a arătat că atunci, când se spune că posesorul unui drept real este detentor precar, se înțelege că el este detentor precar relativ la posesiunea proprietății depline a lucrului, el rămâne însă posesor propriu-zis relativ la dreptul său real. Așa se explică faptul că uzufructuarul poate dobândi dreptul de proprietate asupra uzufructului prin uzucapiune.

O dublă posesie exercită și superficiarul. Asupra construcției al cărui proprietar este, superficiarul exercită posesia ca atribut al dreptului de proprietate, însă asupra terenului exercită doar o posesie.

Codul civil, în art. 1893 alin. 2 include în categoria detentorilor precari și pe aceea care “exercită posesia asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său”.

Asemenea posesori sunt considerați “posesori sub nume de proprietari”.

Aceste acte vizează în special raporturile de vecinătate cum ar fi: trecerea unei persoane pe terenul alteia, pe o cărare pentru a scurta distanța până la un anumit punct, trecerea unor cârduri de animale la pășune sau la adăpost etc.

S-a arătat că “asemenea acte de îngăduință, autorul le îndeplinește fără drept, iar cel care le suportă le tolerează în mod voit din spirit de bunăvoință”.

Este dificilă o enumerare a tuturor detentorilor precari : în afara celor menționate mai sunt și alții, trăsăturile lor juridice fiind determinate de natura juridică a dreptului care reglementează raporturile dintre părți, exemplu creditorul gajist, cărăușul, posesia precară a comoștenitorului etc.

Codul civil reglementează patru cazuri când este posibilă intervenția detentului în posesie (art. 1858 Cod civil).

Deținătorul bunului primește cu bună credință de la un terț, altul decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate referitor la bunul deținut.

De exemplu, chiriașul cumpără mobila în care locuiește de la moștenitor, având convingerea că moștenitorul este proprietarul bunului.

Din momentul cumpărării, detentorul precar devine un adevărat posesor.

De regulă, cazul de intervertire reglementat de art. 1858 pct.2 Cod civil se concretizează atunci când apare un conflict în fața instanțelor judecătorești sau când detentorul precar, printr-o notificare, aduce la cunoștința proprietarului dreptul său de proprietate asupra bunului.

S-a considerat că intervertirea ar putea apărea și atunci când deși nu există un litigiu judiciar sau o notificare, atunci când detentorul precar ar face public și în prealabil acte de natură a lasa să înțeleagă că el este proprietarul bunului, iar proprietarul nu ripostează.

Detentorul precar neagă dreptul celui de la care a primit bunul prin acte de rezistență care pot consta în: chiriașul aduce la cunoștință proprietarului că el este adevăratul proprietar al bunului, depozitarul sau comandatorul refuză restituirea bunului pentru aceleași motive.

O atare intervertire de posesie rezultă din art. 1858 Cod civil, de exemplu, atunci când locatarul refuză plata chiriei, pretinzând că este proprietar.

Simpla negare a dreptului de proprietate nu este însă suficientă, detentorul trebuie să recurgă la acte concrete, de natură a provoca un conflict. De aceea instanța supremă a stabilit că posesia precară se transformă în posesie utilă atunci când, cu privire la obiectele închiriate, locatorul neagă, prin acte de rezistență opuse reclamantului, dreptul de proprietar al acestuia pretinzând că el este proprietar și reușește să facă dovada în condițiile legii.

Faptul că pârâtul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu are relevanță în sensul că ar opera uzucapiunea.

Detentorul precar transmite posesia printr-un act cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună credință.

De exemplu, acceptând succesiunea, moștenitorul are convingerea că toate bunurile din patrimonial defunctului sunt proprietatea acestuia, deși asupra unora din bunuri defunctul nu avea decât calitatea de detentor precar.

Toate cele patru cazuri de intervertire a detenției precare sunt prevăzute expres în Codul civil. Jurisprudența a decis că este posibilă intervertirea detenției în posesie în cazul în care un moștenitor ce stăpânește bunul indiviz se comportă ca un proprietar exclusiv asupra întregului bun.

Regula este că succesorii stăpânesc bunul indiviz unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu e de natură a fundamenta dreptul de proprietate, prin uzucapiune.

Astfel, instanța supremă a hotărât că “atunci când unul dintre moștenitori stăpânește un bun succesoral cu titlu de proprietate, în condițiile unei posesii utile, el poate dobândi prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acelui bun”.

Dar dobândirea dreptului de proprietate asupra întregului bun poate avea loc numai dacă a intervenit o manifestare exterioară de voință a moștenitorului care să administreze că a înțeles să transforme posesia exclusivă, adică dacă s-a produs o intervenție a posesiei prin fapte concrete.

Actele prin care poate avea loc intervertirea în fapt a posesiei pot fi de exemplu închirieri sau încasări de venituri, exercitarea unor lucrări de reparații sau construcții în nume propriu.

Posesorul care deține bunul sub nume de proprietar

Nu trebuie să se confunde posesia ca atribut al dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere juridic, nu există o similitudine între posesie și proprietate.

Astfel, un proprietar poate fi și posesorul bunului său, dar sunt și situații când un posesor nu se bucură și de dreptul de proprietate asupra bunului.

Un asemenea posesor, căruia îi lipsește dreptul de proprietate asupra bunului se comportă însă ca un adevărat proprietar față de bunul respectiv.

Legiuitorul protejează posesia oferind inclusiv căi procesuale pentru a o apăra în justiție: în același timp posesia produce însemnate efecte juridice permițând chiar dobândirea proprietății asupra bunului prin intermediul uzucapiunii.

Exemplu: Acțiune posesorie

condiții de exercitare

coproprietar în indiviziune

Admiterea acțiunii posesorii e condiționată de întrunirea condițiilor prevăzute de art. 674 cod procedură civilă.

Un proprietar în indiviziune care nu a posedat exclusiv și cu titlu de proprietar nu poate promova o acțiune posesorie.

Singura cale de rezolvare a neînțelegerilor dintre coproprietari cu privire la posesia bunului este sistarea stării de indiviziune.

Punere în posesie

În starea de fond a respins acțiunea reclamantului de a fi anulat procesul verbal de punere în posesie a pârâtului și punerea în posesie pe aceeași suprafață de teren, din moment ce într-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acțiunea în revendicare a pârâtului în contradictoriu cu reclamantul pentru aceeași suprafață, deoarece printr-o hotărâre dată și inițiată în puterea lucrului judecat s-a stabilit că pârâtul este proprietarul acestui teren.

Coposesia

Dreptul roman (cel vechi) nu admitea exercitarea concomitentă a posesiei de către mai multe persoane.

Ulterior, dreptul roman a admis exercitarea simultană a mai multor posesii asupra aceluiași bun. În prezent, această formă comună de exercitare a posesiilor poartă denumirea de coposesiune.

Construită în concepția clasică după modelul dreptului de proprietate, posesia are ca și aceasta un caracter exclusiv, în sensul că nu se poate admite că asupra aceluiași bun să se exercite simultan o stăpânire exclusivă de către mai multe persoane.

Codul civil nu reglementează nici coposesiunea. Coposesiunea constituie însă tot o stare de fapt și constă în stăpânirea în comun de către mai multe persoane asupra unuia și aceluiași tot sub nume de proprietar.

Deci, ceea ce este esențial, coposesiunea nu există decât atunci când toți posesorii sunt titularii aceluiași drept real.

Dacă asupra aceluiași bun sunt diferite drepturi reale, de exemplu, proprietate, servitute, etc., nu mai operează coposesiunea deoarece posesia titularilor drepturilor reale diferă între ele.

Pentru a fi dobândită posesiunea, în dreptul nostru succesoral se disting următoarele categorii de succesori:

moștenitorii care au posesiunea de drept a moștenirii fiind cunoscuți sub denumirea de moștenitori sezinari;

moștenitorii care nu beneficiază de sezină, așa încât pentru trimiterea lor în posesiune e necesară eliberarea unui certificat de moștenitor;

legatorii sau donatorii de bunuri viitoare care, pentru a intra în posesiune trebuie să solicite predarea sau plata legatului sau a libertăților.

Sezina este un beneficiu acordat de lege unor moștenitori legali, adică de a intra în posesia de drept a moștenirii fără nici o aprobare specială sau îndeplinirea unor formalități. Sunt moștenitori sezinari doar ascendenții sau descendenții adica rudele în linie dreaptă cu defunctul.

Dacă sunt mai mulți moștenitori sezinari, aceștia vor deveni coposesori ai bunurilor succesorale, chiar din momentul deschiderii succesiunii.

Moștenitorii sezinari vor intra de drept în posesia moștenirii numai dacă bunurile succesorale nu sunt ocupate de alte persoane. Ei vor putea recurge la acțiunile posesorii împotriva uzurpatorilor.

Jurisprudența a stabilit că sezina reglementată de art. 653 Cod civil constituie posesia de drept a moștenirii, așa încât termenul de posesie nu este sinonim cu cel prevăzut de art. 1846 Cod civil astfel, „ în calitate de moștenitor sezinar nu conferă celui în cauză dreptul de a reclama posesia de fapt asupra unui bun succesoral posedat de alte persoane cu care se găsește în indiviziune”.

În doctrina juridică s-a mai considerat că atunci când la moștenire vin moștenitorii sezinari și nesezinari, aceștia din urmă „vor fi coposesori solo animo pentru cota parte din succesiune”.

Moștenitorii sezinari și cei nesezinari se vor afla în coposesiune din momentul deschiderii succesiunii, deoarece ei continuă pe defunct. Nu e cazul legatorilor care vor fi coposesori ai bunului indiviz doar din momentul în care li se recunoaște calitatea de legatori și au intrat în posesia bunului.

Am văzut că e posibilă coposesia nu numai în cazul drpetului de proprietate, dar și a celorlalte drepturi reale.

De exemplu, în cazul unei servituți de trecere, este posibil ca asupra fondului dominant să existe mai mulți titulari în indiviziune. Aceasta înseamnă că, între aceștia, în ce privește calea de acces care se află pe fondul aservit se afla o coposesiune. Coposesiunea titularilor fondului dominant se justifică și prin faptul că servitutea e indivizibilă.

Efectele coposesiunii

O coposesiune asupra unui imobil e posibilă și în absența unui titlu, iar dacă va fi exercitată, în condițiile legii va putea duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Dobândirea dreptului de proprietate va fi posibilă nu numai prin uzucapiunea de 30 de ani dar și prin uzucapiunea de 10-20 ani, dacă există un just titlu și bună credință.

Jurisprudența a fost confruntată cu problema dacă o coposesie poate fi transformată într-o posesie exclusivă. Așa cum am văzut când am examinat problema intervertirii posesiei, proprietarul în indiviziune se poate manifesta ca proprietar exclusiv al bunului indiviz posedat și, în condițiile prescripției achizitive de lungă durată, poote dobândi proprietatea imobilului. De aceea sunt greșite hotărârile acelor instanțe prin care s-a decis că un moștenitor nu se poate folosi de efectele uzucapiunii de 30 ani în privința bunului posedat sau că moștenitorii vor putea pretinde folosința exclusivă numai în temeiul unei înțelegeri exprese între ei.

O altă problemă este aceea dacă nivelul echivocului e aplicabil și în cazul coposesiunii. Spre deosebire de Codul civil francez, Codul civil român a eliminat din conținutul art. 1847 viciul echivocității; cu toate acestea jurisprudența l-a consacrat.

Cât timp coposesiunea e exercitată simultan de mai mulți titulari ea e considerată echivocă sub aspectul uzucapiunii.

1.5 Elementele constitutive ale posesiei

Posesia constituie o stare de fapt, de natură a produce unele drepturi pentru posesie și nu trebuie tratată ca un drept real.

Constituind un fapt exterior deținerea în fapt a bunului este ușor de stabilit, deoarece orice persoană poate recunoaște personal o situație de fapt.

Dar simpla deținere materială a bunului nu este suficientă. Exemplu: vedem o persoană lucând constant o suprafață de teren; nu știm însă dacă acea persoană posedă terenul ca proprietar, ca un posesor sub nume de proprietar sau ca un detentor precar (de exemplu este un arendaș). Pentru aceasta este necesar să analizăm elementele intrinseci ale posesiei, adică elementele constitutive ale acesteia: corpus și animus.

Elementul material corpus

Corpus constituie elementul material al posesiei. Absența lui face imposibilă posesia. Dar așa cum corpus nu poate exista fără animus tot astfel animus fără corpus nu pot oferi calitatea de posesor.

Corpus constituie o multitudine de acte materiale care sunt exercitate direct asupra bunului. Actele prin care se concretizează corpus variază în raport de natura bunului (de exemplu într-un fel se exercită posesia unei clădiri și altfel asupra unui teren), precum și în raport de dreptul real invocat de cel care invocă corpus.

Am văzut că elementul corpus cumulează un ansamblu de acte materiale.

În ce privește actele juridice s-a considerat într-o opinie pe care nu o împărtășim că elementul corpus s-ar putea materializa și în anumite acte juridice pe care le-ar încheia posesorul : locațiune, depozit, comodat.

Din punctul nostru de vedere elementul corpus nu cuprinde decât actele materiale iar „cât privește actele juridice cum sunt vânzarea sau închirierea – acestea nu pot servi la elementul corporal al posesiei, deoarece poartă asupra dreptului de proprietate și nu asupra lucrului în materialitatea sa.”

Practic suntem, în acest caz, în prezența unor detentori precari, care au corpus pentru adevăratul posesor și nu pentru ei.

În aceste cazuri, posesorul posedă corpore alieno. Arendașul nu posedă pentru el, ci pentru proprietarul terenului.

În consecință, posesia sub aspectul elementului corpus, va putea fi exercitată personal de posesor sau prin intermediul altei persoane. Această regulă a fost moștenită în dreptul roman, potrivit căruia poter familias putea poseda prin intermediul fiilor săi și sclavilor săi.

Un posesor mai poate dobândi elementul corpus și prin intermediul unui mandatar special.

Elementul intențional (animus)

Pentru a fi posesor nu este suficient să existe doar elementul corpus, fiind absolut necesar încă un element esențial : animus.

Acest element psihologic (animus) constă în voința posesorului de a stăpâni bunul pentru el, sub nume de proprietar sau titular al dreptului real. De exemplu, chiar dacă un chiriaș deține imobilul în interesul său, la el nu există voința de a se manifesta ca un proprietar al bunului.

Elementul animus îl găsim reglementat în câteva articole din Codul civil.

De exemplu, în materia uzucapiunii printre alte condiții art. 1847 cere ca pentru a se putea uzucapa posesiunea să fie sub nume de proprietar. Pentru a azucapa, dobânditorul primește bunul de la un detentor precar (locator, depozitar, creditor) elementul intențional trebuie să existe neapărat în persoana posesorului.

Doar minorii și alienații mintal dobândesc posesia prin intermediul reprezentanților.

De asemenea, art. 1854 Cod civil prevede că posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul.

Aceasta înseamnă că legiuitorul a înțeles să instituie o prezumție în favoarea posesorului, în sensul că posedă sub nume de proprietar, de a dovedi că posesorul este un simplu detentor precar.

În sfârșit, art. 1855 Cod civil prevede că atunci „când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este probă contrarie”. Deci, atât timp cât nu se face dovada că a avut loc o intervenție a posesiei, se prezumă că detentorul a continuat să-și păstreze calitatea de detentor.

Jurisprudența a avut posibilitatea să se pronunțe cu privire la cele două elemente constitutive ale posesiei.

De exemplu, instanța supremă a decis că proba posesiei se va putea face, în ce privește dreptul de proprietate, prin plata impozitelor și celelalte taxe, referitoare la imobil, înscrierea imobilului la secția financiară, închirierea imobilului sub nume de proprietar. În privința rolului pe care îl are fiecare din aceste două elemente, pentru existența posesiei, există doua teorii :

a) teoria subiectivă

Această concepție a fost formulată de Savigny și constă în aceea că acordă întâietate elementului subiectiv asupra celui material.

Elementul determinant al posesiei este voința de a poseda, care precizează caracterul deținerii lucrului. Fără acest element, posesia nu există, nu se poate manifesta. Corpus fără animus nu înseamnă posesie, ci o stare de fapt care se numește detenție precară sau detenție cum e cazul chiriașului, depozitarului și creditorului gajist care dețin lucrul pentru altul, aceștia neavând animus domini sau animus possidendi, ci numai animus detendi.

Această concepție a fost criticată de Hering, care considera că uneori concepția e inaplicabilă sau dezmințită de realitățile vieții practice. De asemenea, mai arată că e dificil să se distingă când o persoană are animus possidendi și când are animus detendi, ceea ce face ca posesia să devină un joc al capriciilor posesorului care poate fi după împrejurări când posesor, când detentor.

Pentru a afla cu ce animus se deține un lucru, trebuie să se cerceteze cauza juridică a dobândirii lucrului. Un chiriaș are corpus, dar n-are animus possidendi, dar dacă refuză să mai plătească chiria, adică să posede pentru altul și vrea să posede pentru el, atunci această atitudine trebuie să se exprime într-o formă exterioară obiectivă opozabilă proprietarului lucrului.

b) Teoria obiectivă

Susținută de Hering, care consideră că elementul material adică corpus are întâietate asupra celui intențional, deci are precădere puterea materială exercitată asupra lucrului. Elementul intențional este cuprins implicit în cel material.

Intenția servește pentru a crea însuși elementul material, manifestându-se prin acest element și încorporându-se în el. Deci, elementul intențional nu este suprimat, de exemplu, nu este posesor acela căruia i se pune un lucru în mână în timpul somnului. Posesorul are o putere fizică exercitată în mod voit asupra lucrului, astfel că fără voință nu se poate concepe posesia.

Elementul intențional apare distinct de cel material numai în mod accidental sub forma diferitelor cauze detenționiste pentru a transforma posesia în detenție. Iar detenția produce efecte juridice care nu sunt de neglijat: detentorul deposedat prin violență poate exercita acțiunea în reintegrare, dacă a adus lucrului îmbunătățiri sau a făcut construcții are dreptul să rețină lucrul până i se restituie cheltuielile făcute, detenția se poate transforma în posesie utilă prin intervertirea titlului.

În concluzie, se consideră că efectele posesiei trebuie să se producă în toate cazurile în care este vorba de o putere fizică exercitată voluntar asupra unui lucru.

Concepția obiectivă a fost criticată pe motivul că în dreptul roman se distinge posesia de detenție. De asemenea se arată că se consideră posesia ca fiind exteriorizarea dreptului de proprietate, iar fundamentul juridic al posesiei constă în favoarea acordată proprietarului pentru apararea proprietății sale.

Deosebirea practică între cele două teorii se reduce la dreptul de a uzucapa, care e recunoscut numai posesorilor nu și detentorilor precari, căci acțiunile posesorii pot fi introduse atât de posesori, cât și de detentorii precari.

În concluzie detentorul precar se bucură de acțiunea posesorie în reintegrare în virtutea principiului spoliatus aute amnia restituendus (art. 674 Cod civil). Cererile posesorii pot fi făcute și de cel care deține lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care îl deține.

Capitolul II.Modul de dobândire și viciile posesiei

2.1 Dobândirea și pierderea posesiei

Dobândirea posesiei

Pentru a fi dobândit posesia, trebuie să fie reunite ambele elemente ale posesiei, cu precizările făcute în ce privește exercitarea acestora prin altul în mâna aceleiași persoane.

Dobândirea elementului material rezultă, fie din faptul unilateral al posesorului de a exercita lizibil acte materiale de folosință, dar cu condiția de a nu fi săvârșit fapte penale împotriva proprietății, fie din faptul că vechiul posesor a renunțat sau a părăsit posesia pe care o exercita până atunci, pe care începe s-o execute noul posesor.

În cazul unor reglementări speciale se va ține seama de acestea.

Astfel art. 96 din Codul silvic publicat la 8 mai 1996 dispune că ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier național, precum și distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar, a împrejurimilor ori a reperelor de marcare, se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. În aceste condiții, elementul material al posesiei asupra bunurilor arătate nu este posibil.

Dobândirea celui de-al doilea element al posesiei (animus) are loc în momentul în care cel ce deține materialmente lucrul manifestă intenția de a păstra pentru sine acel lucru. Această intenție se deduce, de cele mai multe ori, din însăși actele materiale pe care numai proprietarul le poate face, cum ar fi ridicarea unei construcții pe un teren.

Rezultă că simpla voință de a poseda un lucru nu este îndestulătoare pentru a duce la dobândirea posesiei acestuia, fiind necesar ca această voință să se manifeste pentru deținerea sau folosința efectivă a lucrului, care să nu lase nici o îndoială asupra caracterelor acestor acte de deținere și folosire.

Pierderea posesiei

Posesia poate fi pierdută atunci când se pierd elementele sale, corpus și animus.

Modalitatea cea mai obișnuită de pierdere este atunci când ambele elemente constitutive se pierd, cum ar fi cazul înstrăinării bunului sau abandonării lui.

Altă modalitate este atunci când se pierde doar elementul material (corpus) cum ar fi situațiile: bunul e distrus în întregime, este pierdut sau este trecut în posesia altei persoane.

Pierderea elementului animus determină de asemenea ca psoesia să înceteze. Prin intermediul intervertirii titlului, posesorul devine un simplu detentor precar, ceea ce face ca să posede pentru altul.

În cazul constitutului posesor, proprietarul înstrăinează bunul sau doar după înstrăinare, dobânditorul îl lasă în continuare înstrăinatului, cu titlu de depozit sau încheiere.

În acest caz transmițătorul va deține bunul ca un detentor precar.

Sunt situații când pierderea posesiei poate avea loc împotriva voinței posesorului. De exemplu, bunul a intrat în posesia altuia împotriva voinței posesorului. În acest ultim caz, posesorul va putea recurge la acțiunile posesorii pentru a redobândi posesia imobilului.

Posesia mai poate fi pierdută și în cazul dispoziției bunului din cauze de forță majoră.

Dovada posesiei

A dovedi posesia înseamnă a dovedi ambele elemente ale posesiei.

Fiind un fapt material, elementul corpus poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, deci și prin martori și prezumție.

Elementul animus este mai dificil de dovedit. De aceea au fost stabilite două prezumții legale, care se completează reciproc:

a) prezumția de neprecaritate (art. 1854 Cod civil) potrivit căreia posesorul este presupus să posede pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul;

b) prezumția de neintervertire de titlu (art. 1855 cod civil) potrivit căreia când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat această calitate, dacă nu este probă contrarie. Rezultă că posesia începută pentru altul se poate interverti, transformându-se din posesie precară în posesie utilă, care, după trecerea termenului prevăzut de lege, poate duce la dobândirea proprietății.

2.2 Viciile posesiei

Lipsa calităților posesiei constituie vicii ale posesiei. Potrivit art. 1847 Cod civil, viciile posesiei sunt următoarele:

Discontinuitate

Violența

Clandestinitate

Precaritate.

Precaritatea, așa cum vom arăta, este mai mult decât un viciu al posesiei, deoarece presupune lipsa elementului subiectiv, adică intențional, al posesiei, ceea ce înseamnă lipsa însăși a posesiei, și nu numai un simplu viciu al acesteia.

Viciul discontinuității

Posesia trebuie să fie continuă, în sensul că actele de posesie să se exercite la intervale normale și într-o succesiune obișnuită, fără intervale de timp prea mari între ele, dar în toate cazurile conform națiunii lucrului sau exercițiului dreptului care formează obiectul posesiei.

Potrivit art. 1848 Cod civil, posesia este discontinuă când posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitențe anormale.

Continuitatea nu exclude intermitența în actele de folosință privind exercițiul posesiei, dar cu condiția ca această intermitență să fie normală, obișnuită cu natura lucrului sau a dreptului posedat.

Astfel, de exemplu posesia unei pășuni de munte unde în fiecare vară se trimit oile la pășunat se manifestă în mod intermitent, deoarece în timpul iernii nu se fac acte de folosință.

Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei, în acest ultim caz încetând posesia. Acest lucru, adică întreruperea posesiei, are loc atunci când exercițiul posesiei a fost întrerupt pe o durată mai mare de un an (art. 1364 Cod civil). Dacă, însă, întreruperea durează mai puțin de un an, posesia este lovită de viciul discontinuității. Rezultă că posesia trebuie să fie continuă și neîntreruptă, acestea neconfundându-se una cu alta.

Continuitatea și intermitența anormală sunt probleme lăsate, de fapt, la aprecierea instanței, în raport de situația concretă respectivă.

Se consideră că viciul discontinuității nu se poate manifesta în privința bunurilor mobile, deoarece posesia atribuie posesorului calitatea de proprietar al lucrului, din chiar momentul nașterii ei, potrivit art. 1909, alin. 1 Cod civil care se referă la prescripția instantanee.

Art. 1850 Cod civil prevede că se prezumă continuitatea și neîntreruperea posesiei pentru cel ce invocă posesia, în sensul că posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie.

Caracterele viciului discontinuității :

a) este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat împotriva posesorului de către orice persoană care are interes ca posesia să nu fie utilă (art. 1862 alin.1 Cod civil);

b) este un viciu temporar, în sensul că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă, adică actele de stăpânire se exercită în mod normal, la intervale obișnuite după natura lucrului sau dreptul exercitat (art. 1856 Cod civil)

c) se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile, căci pentru cele mobile posesia de bună credință valoreză titlul de proprietate.

Viciul violenței

Posesia trebuie să fie :

Netulburată:

Pașnică;

Liniștită.

Potrivit art. 1847 Cod civil, posesia este tulburată când este fondată sau conservată prin acte de violență în contra sau din partea adversarului, adică atât violența activă, cât și violența pasivă din partea posesorului la atacul violent pornit de către terț.

Rezultă că posesia trebuie să fie pașnică nu numai la început, dar și pe tot timpul cât durează aceasta.

Deși textul are redactarea arătată, autorii consideră că violența pasivă din partea posesorului la atacul provenit din partea unui terț nu este de natură a vicia posesia, deoarece ar însemna ca terțul să aibă posibilitatea ca pe calea exercițiului unor acte violente să determine vicierea posesiei, deși posesorul aflat într-o adevărată legitimă apărare nu a avut nici o inițiativă violentă, nici în dobândirea și nici în conservarea posesiei.

Caracterele viciului violenței sunt următoarele :

a) este un viciu relativ, deci produce efecte numai între părțile între care a intervenit, ceea ce înseamnă că viciul poate fi invocat numai de către persoana împotriva căreia s-a manifestat violența. Față de celelalte persoane posesia nu este afectată de viciul violenței (art. 1862 alin.2 Cod civil);

b) este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce a încetat violența, posesia utilă începe.

Nu se pot opune posesorului actele de violență decât în timpul cât sunt exercitate, dacă aceste acte de violență au încetat, posesia încetează de a mai fi viciată.

c) viciul poate exista atât în privința posesiei bunurilor mobile cât și în privința posesiei bunurilor imobile.

În spiritul art. 1851 Cod civil posesia va fi viciată atunci când actele de violență au existat la începutul posesiei, precum și atunci când au fost săvârșite în timpul posesiei.

Viciul clandestinătății

Art. 1847 Cod civil cere ca posesia pentru a fi utilă, să fie publică, adică să fie exercitată pe față așa cum ar exercita-o proprietarul însuși.

Art. 1852 Cod civil prevede că posesia este clandestină când posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său, încât aceste nu este în stare de a putea s-o cunoască.

Prin urmare posesia clandestină se exercită în așa fel încât să nu atragă atenția celor ce ar avea interes să o cunoască.

Clandestinitatea se poate concepe cu ușurință în materia bunurilor mobile, care sunt susceptibile de posesia ascunsă, dar pentru bunurile imobile este mai greu de întâlnit. De aceea autorii dau exemple mai multe cu caracter teoretic, cum ar fi cazul proprietarului care sapă o pivniță sub imobilul vecinului sau cazul în care se sapă galeriile necesare pentru exploatarea subsolului unei proprietăți vecine.

Caracterele juridice ale viciului clandestinătății sunt următoarele:

a) este un viciu temporar, adică încetează când posesia devine publică (art. 1856 Cod civil);

b) este un viciu relativ, ceea ce înseamnă că poate fi invocat numai de persoana față de care a fost ascuns (art. 1862 alin.2 Cod civil)

Viciul precarității

a) Noțiune

Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiei, este lipsa posesiei.

Definiția precarității este dată de art. 1853 Cod civil care, prevede că actele ce exercităm asupra bunului altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatori, depozitari, uzufructuari sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesie sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesia ce am exercita-o asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său.

Rezultă că precaritatea este deținerea lucrului fără animus possidendi, ci numai cu animus detinendi.

Deținătorul posedă pentru altul, deci nu sub nume de proprietar. Ca de exemplu detentori precari menționăm:

Locatarii, depozitarii, uzufructuarii;

Coproprietarii pentru totalitatea lucrului aflat în indiviziune;

Administratorii bunurilor altuia;

Cei care dețin lucrul cu îngăduința propeietarului acestuia.

Detenția precară este întotdeauna conformă dreptului din care decurge spre deosebire de posesie care poate fi contrară dreptului.

Uzufructuarul și ceilalți titulari de drepturi reale, altele decât proprietatea sunt detentori precari – cu precizările ce urmează – față de proprietarul lucrului dar față de terți sunt posesori, deci posesia lor corespunde dreptului real ce-l au altul decât proprietatea, de exemplu, posesia uzufructului sau posesia servituții.

Pentru apărarea posesiei uzufructului său, uzufructuarul are acțiunile posesorii contra proprietarului și terților. Prin urmare, față de proprietarul lucrului, uzufructuarul este detentor precar pentru posesia proprietății depline a lucrului, deoarece posesia proprietății o are proprietarul, dar uzufructuarul are posesia uzufructului. Chiar față de proprietarul lucrului, căci toate drepturile reale sunt susceptibile de posesie, nu numai proprietatea sau cum arată art. 1846 alin. 2 Cod civil există posesia lucrului și folosirea de un drept, deci posesia corespunzătoare celorlalte drepturi reale.

Se mai poate face o precizare. Dacă posesia este exercițiul oponent al unui drept real, prin aceasta posesia face să se nască prezumția existenței unui drept real propriu, care poate fi denumit drept de posesie, adică jus possidendi. Acesta nu trebuie să fie confundat cu dreptul de a avea posesia unui lucru, respectiv jus possessionis, care izvorăște din dreptul de proprietate și de care nu beneficiază decât proprietarul sau titularul unui alt drept real (uzufructuarul, creditorul gajist, locatarul). De aceea proprietarul nu poate să posede propriul său lucru și să reclame în calitate de posesor, efectele posesiei, căci dreptul de a avea posesia lucrului decurge din dreptul de proprietate.

Calitățile precarității și efectele ei

a) persoana de la care detentorul precar deține titlul detenției beneficiază de posesie pentru altul (posesia corpore alieno) și deci are atât exercițiul acțiunilor posesorii, cât și beneficiarul uzucapiunii;

b) precaritatea considerată viciu, este un viciu absolut, adică precaritatea există față de toată lumea (art. 1862 alin. 1, Cod civil), de exemplu, chiriașul unui imobil de la posesorul neproprietar și față de adevăratul proprietar al imobilului;

c) precaritatea este un viciu perpetuu, deoarece durează până când intervine un caz de intervertire a precarității;

Cum se distinge în practică posesia de precaritate :

Deosebiri :

– Există un titlu la baza precarității de exemplu, contractul de închiriere, testamentul sau un titlu care stă la baza posesiei, de exemplu contractul de vânzare, conteractul de donație;

– nu există un asemenea titlu, de exemplu a existat dar s-a pierdut, nu poate fi produs imediat, nu a existat niciodată, nu poate fi dovedit.

În acest caz există doua prezumții:

se prezumă că posesorul posedă pentru sine ca proprietar, în lipsa probei contrare (art. 1854 Cod civil);

dacă se face dovada că s-a început posesia pentru altul, se prezumă că se continuă precaritatea, până la proba contrarie (art. 1855 Cod civil).

Schimbarea precarității în posesie se numește intervertirea precarității.

Intervertirea precarității

Precaritatea sau detenția animo alieno sau animo detendi se poate transforma în posesie.

În acest caz, are loc intervertirea precarității.

Trebuie precizat că intervertirea precarității nu poate avea loc prin simpla voință a detentorului precar (art. 1858 Cod civil).

Intervertirea precarității are loc în următoarele cazuri prevăzute de lege (art. 1858 Cod civil):

a) deținătorul primește cu bună credință de la un terț un titlu translativ de proprietate în privința bunului deținut.

Astfel, de exemplu, la moartea proprietarului chiriașul cumpără imobilul închiriat de la o persoană pe care o crede moștenitoarea proprietarului.

Intervertirea are loc numai dacă deținătorul este de bună credință adică să creadă că noul său titlu este valabil, astfel că în exemplul dat chiriașul să creadă că a cumpărat de la adevăratul proprietar al imoblului. Buna credință se prezumă (bona fides presumitur, art. 1899 alin. 2 Cod civil). Se consideră că buna credință se prezumă dacă schimbarea titlului este însoțită de schimbarea actelor deținătorului, adică în exemplul dat nu mai plătește chiria.

b) detentorul precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul prin actul de rezistență la exercițiul dreptului său.

Trebuie să manifeste voința de a poseda în contra voinței autorului său prin acte reale, acte de rezistență care să provoace un conflict între el și proprietarul lucrului. Conflictul poate fi judiciar, dar poate fi și extrajudiciar, de exemplu, detentorul face o notificare proprietarului că nu-i va plăti chiria sau detentorul se opune cu forța la reluarea lucrului de către proprietarul său.

În acest caz de intervertire a precarității, titlul precar nu este înlocuit, ca în primul caz, printr-un titlu translativ de proprietate, ci este distrus fără a fi înlocuit astfel încât lucrul se deține pe viitor fără titlu.

Art. 1857 Cod civil interzice intervertirea titlului precar prin libera voință a deținătorului. Pe de altă parte, în acest caz de intervertire, voința detentorului determină intervertirea precarității.

Art. 1857 Cod civil are în vedere interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă schimbare a voinței interne a deținătorului care ar fi greu de dovedit, pe când art. 1858 pct. 2 Cod civil admite intervertirea titlului când schimbarea de voință este evidentă și neîndoielnică, manifestată prin acte concrete și fapte fără echivoc și care pot fi dovedite ușor.

Un exemplu de intervertire potrivit art. 1858 pct. 2 Cod civil este următorul :

locatarul unui imobil socotind că are motive temeinice să se considere proprietar al bunului refuză să mai plătească chiria locatarului său, caruia îi notifică hotărârea sa și că se consideră ca proprietar al imobilului.

c) lucrul este transmis, prin act cu titlu particular translativ de proprietate, de către deținătorul precar unei persoane de bună credință.

Astfel un chiriaș al imobilului, considerându-se proprietar, vinde bunul unei persoane care este de bună credință, adică îl crede proprietar.

Rezultă că viciul precarității nu se transmite succesorului cu titlu particular de bună credință de la un detentor precar.

Într-adevăr, succesorul cu titlu particular nu este ținut de obligațiile autorului său care nu i se transmit. Drept urmare, obligația de resituire a lucrului pe care o are detentorul precar către proprietar, nu se transmite succesorului cu titlu particular, care este de bună credință.

d) transmiterea lucrului cu titlu universal, de către detentor, adică succesorul este de bună credință. Astfel este cazul moștenitorului care, primind o succesiune, consideră, fiind de bună credință, că un bun asupra căruia defunctul avea numai o detenție precară s-ar fi aflat în proprietatea sa.

Autorii critică acest caz de intervertire, deoarece dobândirea cu titlu universal, spre deosebire de dobândirea cu titlu particular, operează o substituire a succesorului în toate drepturile și obligațiile autorului, indiferent de buna sau reaua credință.

În acest fel, dobânditorul cu titlu universal, dobândind obligațiile autorului său, dobândește și obligația de a restitui lucrul pe care autorul îl deținea cu titlu precar, astfel încât nu se poate admite soluția de intervertire prevăzută de art. 1858 pct. 4 Cod civil. Pentru această intervertire legea cere o singură condiție și anume bună credință a succesorului cu titlu universal.

Viciul echivocității posesiei

Art. 1847 Cod civil nu include printre condițiile posesiei și viciul echivocității.. În dreptul civil românesc el a fost recunoscut însă atât de doctrina juridică, precum și de practica judiciară. O posesie este echivocă atunci când sunt îndoieli cu privire la existența celor două elemente constitutive ale posesiei : animus și corpus. Sau cum s-a arătat în literatura de specialitate „posesia este echivocă atunci când nu se cunoaște dacă ea este manifestarea unui drept, în ipoteza în care actele invocate au un caracter îndoielnic”.

Faptul că legiuitorul a omis să includă și viciul echivocității printre viciile posesiei, a fost considerată o omisiune regretabilă.

Jurisprudența a considerat că, în principiu, succesorii sunt predispuși a stăpâni bunul indiviz, unii pentru ceilalți, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă a fundamenta dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Soluția este aplicabilă nu numai în cazul comoștenitorilor, ci și a proprietarilor în general. De exemplu, sub acest aspect, instanța supremă a decis că posesia exercitată de un coproprietar asupra bunului indiviz este echivocă, deoarece sunt dubii dacă actele de posesiune s-au efectuat de coproprietar privind cota sa parte de proprietate. Dovada intervertirii posesiei va reveni, în acest caz, coindiviziarului posesor.

O altă situație când ne putem afla în prezența unei posesii echivoce este atunci când „fără să se poată face dovada precisă, prin proba scrisă a precarității, adversarul posesorului poate să învedereze anumite circumstanțe de fapt, să administreze dovezi de natură să facă îndoielnică existența unui just titlu, translativ în temeiul căruia posesorul a intrat în posesia bunului”.

Se dă exemplul unei persoane care locuind cu vechiul posesor, la încetarea acestuia din viață, rămâne în posesia bunului. Dificultatea constă în a stabili dacă actualul posesor poate fi considerat un depozitar sau beneficiarul unui dar manual.

Chiar dacă posesia actualului posesor este prezumată, ea este echivocă.

Buna credință

Atât timp cât posesia nu este viciată, ea produce anumite efecte juridice.

Spre deosebire de posesia rea-credință, posesia de bună credință produce mai multe efecte.

Buna credință constă în credința pe care o are posesorul că este proprietarul bunului pe care îl posedă, fără ca să aibă vreun titlu. De exemplu, pentru ca un cumpărător să fie de bună credință, este necesar ca el să aibă credință că a dobândit bunul de la proprietar.

Sau o persoană, în virtutea unui testament, intră în posesia bunurilor succesiunii, având convingerea că astfel a dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale.

Ulterior, persoana descoperă că testamentul fusese revocat, revocare de care nu a avut cunoștință. În acest caz, posesorul a avut credința că posedă un titlu. Situația e diferită în cazul uzurpatorilor care sunt considerați ca fiind de rea-credință.

În materia imobilelor, art. 1898 Cod civil prevede că „buna-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”.

Buna-credință trebuie să existe „în momentul câștigării imobilului” (art. 1828 alin.2 Cod civil). La rândul său art. 486 Cod civil prevede că posesorul este de bună-credință atunci când posedă ca proprietar în temeiul unui titlu translativ de proprietate, ale cărui vicii nu-i sunt recunoscute.

Buna-credință va fi în momentul în care viciile îi sunt recunoscute (art. 487 Cod civil).

Posesia de bună-credință este necesară și în materia dobândirii bunurilor mobile, concluzie care rezultă implicit din conținutul art. 1909 Cod civil. Conditia bunei credinte este cerută și de un text ce constituie o aplicatie a acestui articol. Este vorba de art. 972 Cod civil: “ Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în posesiune este preferată și rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea sa fie de bună credință ”.

Din interpretarea acestui articol, se deduce ca posesia de bună credință duce la dobândirea proprietății asupra bunului atunci când proprietarul vinde bunul succesiv la două persoane.

In lumina art.1909 alin.1, ipoteza art.972 are în vedere pe vânzătorul – detentor precar al bunului mobil, în raport cu primul cumpărător care este adevăratul proprietar. Dacă al doilea cumpărător intră în posesia bunului, el va fi în lumina art. 1909 alin.1 un terț dobânditor care a devenit proprietar al bunului dacă și numai dacă posesia sa este de bună credință. Momentul la care trebuie să existe buna credință, este cel al intrării efective în posesia bunului, neavând importanță faptul că ulterior acestui moment terțul a realizat că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Buna credință se prezumă.

Separat de buna credință nu se cere existența unui titlu, iar ca element constitutiv al acesteia el poate fi putativ (există numai în imaginația posesorului), și chiar viciat ( inexistent din punct de vedere juridic sau lovit de nulitate). Ca urmare el nu trebuie dovedit.

Nu mai apare necesară condiția bunei credințe pentru cel care a dobândit bunul mobil de la un terț care și el l-ar fi dobândit cu bună- credință de la același detentor precar. Posesorul actual poate, chiar dacă ar fi de rea credință să invoce dispozițiile art. 1909 ( 1 ) nu în nume propriu, ci in numele autorului său.

Atât în cazul bunurilor mobile, cât și a celor imobile, buna-credință se prezumă totdeauna (art. 1899 alin.2 Cod civil). Este vorba însă de o prezumție simplă, care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.

Într-adevăr, față de posesorul de rea-credință, este normal ca posesorul de bună-credință să beneficieze de o serie de avantaje.

Morala este cea care împiedică să se pună semnul egalității între buna și reaua credință.

Cu toate acestea, mai multe rațiuni obligă la protejarea chiar și a posesiunii de rea-credință. Un terț care tratează chiar cu un posesor de rea-credință dorește ca drepturile sale să fie consolidate.

Se consideră că posesia de rea-credință produce următoarele efecte: permite posesorului să recurgă la acțiunile posesorii, pentru apărarea posesiei.

Posesorul de bună credință poate recurge și el la acțiunile posesorii; însă consecințele juridice ale bunei-credințe sunt diferite de cele ale relei-credințe.

În primul rând, buna-credință constituie o prezumție de proprietate. Spre deosebire de posesorul de rea-credință, posesorului de bună-credință îi revin fructele lucrului.

În timp ce posesorul de rea-credință nu poate dobândi proprietatea asupra bunurilor prin uzucapiunea de 30 de ani, posesorul de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, este prezumat proprietarul lor, prin simplul fapt al posesiei având și un just titlu, în cazul imobilelor va putea dobândi proprietatea asupra bunurilor respective prin uzucapiune de 20 de ani

Durata posesiei

Pentru a produce efecte juridice, posesia trebuie să îndeplinească o altă soluție, să fie prelungită în timp. Unele efecte nu se produc decât după trecerea unei perioade de timp, iar altele independent de trecerea timpului. De exemplu, posesia produce unele efecte, necondiționate de trecerea timpului – posesorul de bună credință e prezumat a fi proprietarul bunului mobil – posesorul de rea-credință va culege fructele, care îi vor veni în proprietate – posesorul poate promova acțiune posesorie.

Alte efecte sunt însă subordonate de un turneu : o posesie de 10 până la 20 de ani este cerută pentru uzucapiunea întemeiată pe un titlu și buna credință – o posesie de 30 de ani este necesară pentru uzucapiunea imobilelor, chiar când posesorul este de rea-credință.

CAPITOLUL III. EFECTELE POSESIEI

3.1 Considerații generale privind efectele posesiei

Efectele pe care le produce posesia pot fi grupate în patru mari categorii:

a) dobândirea proprietății;

b) prezumția de proprietate;

c) dobândirea fructelor;

d) protejarea posesiei prin intermediul acțiunilor posesorii ( în complângere și în reintegrare).

În ce privește primul grup de efecte juridice ale posesiei, vom distinge după cum posesia se exercită în materie imobiliară. Prin intermediul prescripției achizitive se vor dobândi proprietatea sau alte drepturi reale, ca efect al unei posesii prelungite, în condițiile determinate de lege. Referitor la bunurile mobile, legiuitorul nu a considerat necesar să condiționeze dobândirea proprietății prin trecerea unei perioade de timp; s-a considerat că posesia valorează titlu de proprietate (conform art. 1909 alin. 1 cod civil), „ lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuința de scurgere de timp”.

3.2 . Prezumția de proprietate

Fără să distingă art. 1854 Cod civil dispun că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub numele de proprietar”.

Prezumția de proprietate acționează atât în cazul bunurilor mobile, cât și a celor imobile. Posesorul este prezumat a fi titularul însuși a dreptului de proprietate.

Aparența dreptului este creată de posesie și oferă posesorului în caz de litigiu, o situație privilegiată, deoarece sarcina probei revine celui care îi contestă dreptul.

Într-o eventuală acțiune în revendicare, posesorul va avea calitatea de pârât și va beneficia de două prezumții esențiale, care-l scutește de sarcina probei: prezumția de bună credință și prezumția de proprietate.

Desigur aceste prezumții rămân valabile până la proba contrarie. Pe de altă parte, pentru a avea calitatea de pârât într-o acțiune în revendicare nu e absolut necesar ca posesorul să fie de bună-credință.

Prezumția de proprietate este mult mai puternică în materie mobiliară decât în cea imobiliară.

Astfel, în cazul bunurilor mobile, operează în favoarea posesorului o prezumție absolută de proprietate (juri set de jure).

În acest caz, posesiunea valorează însuși titlul de proprietate. O prevede fără echivoc art. 1909 alin 1 Cod civil ”lucrurile mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de vreo scurgere de timp”. Dar în cazul bunurilor pierdute și furate este posibilă proba contrarie.

Jurisprudența a stabilit că „în sistemul nostru de drept, pentru bunurile mobile corporale, posesia creează în favoarea posesorului actual, o prezumție absolută de proprietate, împotriva căreia nu e admisă proba contrarie.

Într-o altă decizie, instanța supremă a statuat că, în condițiile în care art. 1909 Cod civil creează o prezumție de proprietate în favoarea posesorului bunului mobil, posesorul nu este obligat să facă dovada proprietății în condițiile art. 1191 Cod civil, ci numai dovada împrejurării de fapt a posesiei. E suficient ca posesorul să facă dovada că deține bunul pentru ca prezumția de proprietate să acționeze în favoarea sa, iar posesia fiind un fapt, va putea fi dovedită și cu martori.

Dimpotrivă, în cazul bunurilor imobile există doar o prezumție simplă de proprietate care va putea fi înlăturată prin proba contrarie.

3.3 Dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință

În principiu, fructele se cuvin proprietarului dar, prin excepție, ele vor fi percepute de către posesorul de bună-credință. În dreptul roman, posesorul de bună-credință putea deține numai fructele bunurilor consumabile, însă legislațiile moderne au extins dreptul dobânditorului de bună-credință asupra tuturor fructelor. Posesorul de bună-credință posedă ca proprietar, în temeiul unui titlu de proprietate, fără să cunoască viciile acestuia (art. 486 Cod civil). S-a relevat că „acest titlu prin ipoteză nu este valabil, căci dacă ar fi valabil, nu s-ar pune nici o problemă cât privește dobândirea fructelor de către posesor”. Singura condiție pentru a culege fructele este bună-credință a posesorului.

Literatura de specialitate a nuanțat explicația fundamentului dreptului posesorului de bună-credință la fructe recurgând la conceptul de echitate.

Unele instanțe au considerat eronat că pe lângă bună-credință ar mai fi necesară și existența titlului translativ de proprietate.

Numai la uzucapiunea de 10-20 de ani se cere ca, pe lângă bună-credință să existe și un titlu translativ de proprietate.

La posesiune posesorul este convins că percepe fructele în calitate de proprietar, titlul nefiind decât un aspect al bunei credințe. Tocmai titlul aparent valabil constituie un element de natură a defini buna-credință a posesorului. Chiar dacă prevederile art. 486 Cod civil se referă expres la caracterul „translativ de proprietate al titlului” esențial este, din punctul nostru de vedere, nu caracterul translativ sau declarativ al titlului, ci convingerea fermă a posesorului că percepe fructele în temeiul unui act nelovit de nulitate absolută. În practică, se întâlnesc asemenea situații când se înstrăineză un imobil fără îndeplinirea unor condiții speciale prevăzute de lege (încheierea actului în formă autentică), posesorul având convingerea că titlul în baza căruia a dobândit bunul este perfect valabil, situația e diferită de antecontract când posesorul știe că titlul său nu este valabil.

Considerăm că posesorul va percepe fructele în temeiul bunei sale credințe chiar dacă actul ar fi lovit de nulitate absolută, aceasta pentru că dispozițiile art. 486 Cod civil nu disting între titlurile lovite de nulitate relativă sau absolută.

Practica judiciară a decis constant în acest sens. Astfel s-a considerat că cel care a muncit un teren arabil dobândit în baza unei vânzări nule de drept va reține fructele de pe teren; nulitatea titlului translativ de proprietate nu va duce la restituirea fructelor culese, perceperea lor făcându-se în virtutea transmiterii și posedării bunului ce a constituit obiectul vânzării, reținerea fructelor se întemeiază pe bună-credință a posesorului, posesorul de bună-credință va trebui să restituie productele (arborii tăiați de pe terenul înstrăinat) proprietarului cu excepția fructelor culese, posesorul va reține fructele și în cazul în care operează rezoluțiunea convenției și are loc restabilirea situației anterioare, adică restituirea de către vânzător și redarea folosinței de către cumpărător.

Doctrina juridică a considerat, de asemenea, că posesorul de bună-credință va putea culege fructele unui imobil dobândit în temeiul unui act lovit de nulitate absolută sau relativă.

Dar, mai mult, posesorul de bună-credință va percepe fructele chiar dacă actul a fost încheiat cu un incapabil (bună-credință existând atât timp cât posesorul nu a cunoscut starea de incapacitate a celeilate părți) sau dacă provine de la un neproprietar.

Dacă titlul n-ar exista în realitate, dar posesorul ar avea convingerea că el există și iși conferă calitatea de proprietar, el va putea percepe fructele câtă vreme va dăinui buna sa credință, neavând relevanță dacă posesorul s-a aflat în eroare de fapt sau de drept.

Când va încheia buna-credință?

Jurisprudența și literatura de specialitate sunt constante în a considera că buna-credință încetează, de regulă, o dată cu chemarea în judecată a posesorului, data de la care nu mai pot fi percepute fructele.

Însă cum buna-credință este o chestiune de fapt, ea poate înceta și înainte de punerea lui în întârziere, făcându-se dovada că posesorul a luat la cunștință de viciul care afectează titlul translativ de proprietate.

Din moment ce fructele se culeg periodic, buna-credință trebuie să existe în momentul dobândirii fiecărui fruct natural sau civil.

Posesorul, după ce buna lui credință a încetat, va restitui fructele neculese la timpul potrivit, fiind „considerate percepute la timpul potrivit fructele culese în condițiile normale, adică cele la coacere sau după caz, la maturitatea lor, iar cele civile la împlinirea scadenței”.

Chiar dacă anterior, proprietarul imobilului nu percepea fructele, această împrejurare, în cazul dat, nu-l dispensează pe posesor de obligația de restituire, deoarece legea nu condiționează dreptul proprietarului asupra fructelor de faptul de a fi valorificat anterior bunul respectiv (art. 483-485 Cod civil).

Buna-credință fiind prezumată de lege, rămâne sarcina reclamantului să facă dovada relei-credințe a posesorului.

Se mai pune problema dacă buna-credință trebuie să existe, numai cu privire la dobânditorul bunului sau în ce privește pe transmițătorul bunului?

Suntem de părere că are relevanță, în ce privește culegerea fructelor, numai atitudinea psihică a persoanei care a cules fructele, iar nu și cea a transmițătorului. Este chiar posibil ca acesta din urmă să fie de rea-credință în momentul înstrăinării bunului, situație necunoscută de posesor.

În literatura juridică s-a susținut că, dacă înstrăinătorul a obținut bunul prin fraudă, cumpărătorul n-ar avea nici un drept asupra fructelor (fraus omnia corrumpit).

Dacă principiul restituto in integrum suferă o excepție în ipoteza posesorului de bună-credință, el se aplică integral în situația posesorului de rea-credință. Acesta va restitui nu numai fructele pe care le-a perceput pe toată durata folosirii bunului, dar și fructele pe care a neglijat să le perceapă. Dacă posesorul de rea credință înstrăineză la rândul său bunul, dobânditorul va fi prezumat de bună-credință, astfel că acesta din urmă ce va culege fructele și nu le va restitui decât dacă se va face dovada că și el a fost de rea-credință, numai cel de „a i se plăti cheltuielile ocazionate de producerea și recoltarea fructelor, precum și cele necesare și utile făcute asupra bunului” în condițiile stabilite de art. 484 și 997 Cod civil.

Capitolul IV. Apărarea posesiei prin acțiunile posesorii

4.1 Noțiune . Justificarea acțiunilor posesorii

Legea ocrotește posesia, independent de existența unui drept real ce ar trebui să se afle la baza ei. Acțiunile posesorii apără posesia împotriva încălcărilor ce-i sunt aduse.

Acțiunile posesorii apără posesia ca stare de fapt împotriva oricăror tulburări, pentru a menține această stare ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută.

Reglementarea acțiunilor posesorii se face prin art.674 –676 C. proc. civ.

Motive pentru care legea ocrotește posesia prin acțiunile posesorii:

prin aceste acțiuni se apără însuși dreptul titularului, căci în marea majoritate a cazurilor posesorul este însuși titularul dreptului real ce se manifestă prin posesie;

ordinea în societate, deoarece nimănui nu-i este permis să-și facă singur dreptate, mai ales prin violență;

posesia poate duce la uzucapiune, astfel că acțiunile posesorii apără posesia care face posibilă uzucapiunea.

4.2 Evoluția acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii nu-și trag originea din dreptul roman, ci din dreptul canonic.

În dreptul roman posesiunea era apărată, dar nu prin acțiuni posesorii ci, prin interdicte. Acestea erau date de Pretor asupra conflictelor ce i se prezentau spre rezolvare.

Interdictele se deosebeau după scopul lor dar și după obiectul lor.

După scop, acestea erau:

recuperandae possessionis; când se urmărea redobândirea posesiuni pierdute;

retinendae possessionis; când ajutau posesorul ca să rețină lucrul posedat;

adipiscendae possessionis; erau date atunci când pentru prima dată se obținea posesia unui lucru.

După obiect, ele difereau după cum era vorba de un lucru mișcător sau de un lucru nemișcător.

Dacă era vorba de un lucru nemișcător, posesorul era apărat prin interdictul uti possidentis, care servea pentru a înfrânge simplele tulburări și care aveau ca efect de a-l menține în posesie, dacă aceasta nu fusese atinsă de un viciu ( violență, clandestinitate, precaritate: nec vi, nec clam, nec precario).

Posesorul era apărat și prin interdictul unde vi pentru cazul când deposedarea fusese violentă.

Dacă era vorba de un lucru mișcător, posesorul era apărat prin interdictul utrubi. Dacă spre deosebire de posesiunea nemișcătoarelor, unde durata posesiei nu prezenta nici un interes, de data aceasta se dă câștig de cauză aceluia care posedase mai mult timp în ultimul an ce a precedat acordarea interdictului de către Pretor.

Interdictele romane se caracterizau prin faptul că erau un fel de acțiuni penale, care se fondau pe violarea posesiuni, adică pe un fapt ilicit, pe un delict.

Interdictul nu avea ca scop principal apărarea posesiunii în sine ci condamnarea actului ilicit.

Posesorul nu avea de dovedit cum a dobândit posesiunea, ci numai faptul tulburării. De aceea, interdictul nu putea fi îndreptat împotriva moștenitorilor celui ce săvârșește tulburarea, afară de cazul când aceștia continuau tulburarea sau o reînnoiau.

Dreptul canonic pentru a împiedica deposedările care, în epoca feudală erau foarte numeroase, a folosi regula spoliatus ante omnia restituendus în virtutea căreia acel care fusese spoliat prin violență ori înșelăciune trebuia, mai înainte de a începe orice discuție asupra litigiului, să fie repus în posesia lucrului.

Eficacitatea acestei reguli era cu atât mai simțită cu cât nu se făcea nici o distincție între violența care purta asupra persoanei și aceea care purta asupra lucrului.

În ceea ce privește lucrul deposedat nu se făcea nici o distincție dacă posesorul fusese deposedat de un lucru mișcător sau nemișcător.

Nu avea nici o importanță nici dacă cel deposedat era un posesor sau doar un simplu detentor.

Încă din prima parte a epocii feudale, acțiunile posesorii au căpătat un contur juridic precis în special datorită lui Beaumanoir, care a fost primul care a încercat să separe petitoriul de posesoriu.

El deosebea trei acțiuni posesorii:

acțiunea de tulburare, care avea ca scop de a menține pe posesor în exercițiul posesiunii; posesia lucrului înfrângând tulburarea al cărui obiect fusese;

acțiunea deposedării (action de la nouvelle dessaisine ) care avea ca scop de a reintegra pe posesor în exercițiul posesiunii;

acțiunea de violență ( action de force) care nu se manifestă decât în cazul unei deposedări forțate.

Prima va deveni mai târziu acțiunea în complângere, iar celelalte două se vor contopi pentru a da naștere acțiunii în reintegrare.

În ultima parte a evului mediu printr-o interpretare incorectă a dreptului roman, a apărut și acțiunea pentru denunțarea de noi lucrări.

Dreptul roman a cunoscut foarte târziu acțiunile posesorii, sub aspect legislativ.

Primele manifestări le găsim într-o formă mai mult sau mai puțin explicită în Codul Caragea, Codul Calimach și Regulamentul Organic al Moldovei.

În ceea ce privește Codul Caragea, fără a menționa expres acțiunile posesorii, nu stabilea un termen de exercițiu al acțiuni. Se reglementa denunțarea de noi lucrări.

Codul Calimach era mult mai complet, se vorbea explicit de acțiunile posesorii, dar fără a determina condițiile de exercițiu și termenul în care acestea erau eficiente.

Art.442 Cod Calimach, preciza că acțiunea posesorie nu se putea porni decât împotriva autorului tulburării sau deposedării.

Spre deosebire de legislația actuală în acest cod, atât drepturile reale cât și drepturile personale puteau fi obiectul acțiunilor posesorii.

Regulamentul Organic marchează un însemnat progres limitând termenul de intentare a acțiunilor posesorii de la un an de la tulburare sau deposedare.

Codul nostru civil ca și cel francez nu reglementează această materie, ea fiind lăsată pe seama codului de procedură civilă.

4.3 Caracterele juridice ale acțiunilor posesorii

Acțiunile posesorii apără posesia și deci se deosebesc de acțiunile petitorii care apără drepturile reale.

Acțiunile posesorii sunt acțiuni reale, adică apără drepturile reale prin apărarea posesiei. Acțiunile petitorii pun în joc existența dreptului real și nu reușesc decât dacă stabilesc existența dreptului real, pe când acțiunile posesorii nu se ocupă de existența dreptului real ci se referă la faptul posesiei, care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei se apără însăși dreptul real care se află în spatele posesiei.

Acțiunile posesiei pot fi exercitate timp de un an de la tulburarea sau atingerea adusă posesiei.

De regulă acțiunile posesorii sunt acțiuni imobiliare deoarece ocrotesc posesia bunurilor imobile și drepturile reale susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.

În materia bunurilor mobile în condițiile art.1909 alin. 1 C.civ., posesia se confundă cu proprietatea sau alt drept real.

Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, posesia mobilelor este deosebită de proprietate sau alt drept real.

4.4 Felurile acțiunilor posesorii

Dreptul nostru cunoaște două tipuri de acțiuni posesorii.

1. Acțiunea posesorie generală ( în complângere )

Acțiunea posesorie generală poate fi denumită de drept comun deoarece este folosită pentru a face să înceteze orice tulburare a posesiei cu excepția cazului când posesorul este deposedat prin violență.

Art.674 C. proc. civ. stabilește trei condiții pentru introducerea acțiunii în complângere:

a. să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

Tulburările în posesie pot fi de fapt sau de drept.

Tulburările de fapt constau în orice acte materiale prin care se încalcă posesia bunului, cum ar fi actele de trecere pe terenul vecinului, fără a avea în acest sens un drept de servitute. Tulburările de drept constau în acte juridice sau extrajudiciare prin care o persoană are pretenție contrară posesiei unei alte persoane, cum ar fi somația pe care o terță persoană o trimite unui chiriaș căruia îi pune în vedere să-i plătească lui chiria deoarece el este proprietarul bunului închiriat și nu închiriatorul inițial.

Așa dar tulburarea implică o pretenție contrară altuia și nu un act trecător izolat, de exemplu s-a cules un pom, s-a spart un geam, căci în aceste situații este vorba de acțiunea în daune care poate fi introdusă și de detentor, nu numai de posesor.

Acțiunea în complângere și acțiunea în daune sunt deci diferite.

Este necesar să nu fi trecut un an de la data când a avut loc tulburarea sau deposedarea. În cazul în care acțiunea se introduce după expirarea termenului de un an, ea va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât este vorba despre o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune în această materie.

În situația faptelor continuate de tulburarea a posesiei, termenul se socotește de la data primului act de tulburare iar nu de la data ultimului act de tulburare.

b. reclamantul să fi posedat cel puțin un an înainte de tulburarea posesiei.

Durata acestei posesii se calculează pornind înapoi de la data când s-a produs tulburarea.

Deci stabilirea momentului când s-a produs tulburarea sau deposedarea prezintă interes nu numai pentru calcularea termenului în care se poate introduce cererea posesorie, ci și pentru calcularea termenului minim al posesiei reclamantului.

Dovada acestei cerințe se poate face prin orice mijloc de probă, de regulă prin depoziții de martori.

c. posesia reclamantului să fie utilă.

Așadar, se cere ca posesia reclamantului să întrunească condițiile art.1846-1847 C.civ. pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Deci posesia trebuie să fie:

continuă, posesorul o exercită în mod regulat fără intermitente anormale;

neîntreruptă, posesorul să nu fi fost lipsit de folosința sau exercițiul dreptului prin fapta unui terț;

pașnică, să nu fie întemeiată pe acte de violență sau păstrată prin asemenea acte;

publică, să nu fie clandestină, deci să nu fie exercitată pe ascuns de adversar.

Acțiunea pentru interzicerea (denunțarea ) lucrărilor noi este un caz particular de complângere. Această acțiune se exercită de către posesor împotriva unui terț care, prin începerea unor lucrări pe terenul vecin amenințând exercitarea liberă a posesiei.

Acțiunea se introduce înainte ca tulburarea să se fi produs sau înainte ca actul să se fi consumat. Ea dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările fără a aștepta terminarea lor ori fără a aștepta producerea unui prejudiciu real.

Rezultă că acțiunea la care ne referim are ca scop mai ales înlăturarea ori oprirea unei tulburări viitoare, nu a unei tulburări deja realizate.

Pentru introducerea acțiunii se cer a fi îndeplinite aceleași condiții ca și pentru acțiunea în complângere.

Acțiunea posesorie specială (în reintegrare)

Această acțiune apără posesia în cazul în care deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violență. Prin violență se înțelege orice faptă contrară ordinei de drept ce implică rezistență din partea posesorului. Violența nu presupune în mod necesar lovirea, întrebuințarea de arme, etc.; insultele, amenințările sunt și ele acte de violență și în general toate procedurile abuzive.

Violența poate fi materială dar și morală. Se cere ca ea să prezinte o anumită gravitate, ținându-se seama de vârsta, sexul și pregătirea celor în cauză.

Aprecierea violenței este de atributul instanței care va decide ținând seama de situația concretă.

Dacă violența stă la baza posesiei, adică în momentul în care a avut loc deposedarea sau tulburarea posesiei prin mijloace violente, posesia nu a fost pașnică și publică, fiind fondată sau menținută prin mijloace violente, nu se poate folosi acțiunea în reintegrare pentru a se apăra împotriva tulburărilor chiar violente, aduse de terț împotriva posesorului, mai bine zis detentorului.

În condiții normale, se admite că acțiunea în reintegrare o poate introduce și detentorul precar, deoarece trebuie să existe o apărare contra actelor de violență și forță. Prima măsură care trebuie luată este restabilirea situației exercitate înainte de exercitarea violenței (spoliatus ante omnia restituendus).

Având în vedere scopul și caracterul său extraordinar, de urgență, pentru exercitarea acțiunii posesorii speciale, art.674 C. proc. civ. prevede necesitatea unei singure condiții: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

În general faptele care justifică introducerea acțiunii de reintegrare, întâlnite în practica judiciară, pot fi împărțite în trei categorii:

acte de ocupare a unui imobil, fără permisiunea posesorului;

acte de obstrucție prin care o persoană îl împiedică pe posesor să-și stăpânească imobilul; spre exemplu: așezarea unui zid sau a unui gard în calea posesorului;

acte de distrugere, cum ar fi: dărâmarea unui zid despărțitor, distrugerea recoltei aflată pe terenul posesorului.

În ipoteza deposedării sau tulburării prin violență, cel ce formulează acțiune în justiție trebuie să dovedească numai faptul că nu a trecut un an de la tulburare ori deposedare.

Calitatea procesuală activă într-o cerere posesorie

Reclamant într-o cerere posesorie este cel care posedă ori deține în temeiul unui contract bunul imobil și care a fost tulburat în posesia ori detenția acelui bun.

De cele mai multe ori, posesorul este chiar proprietarul bunului, însă în unele cazuri, el poate exercita posesia cu un alt titlu.

Astfel, potrivit art.675 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi folosită și de titularii unor servituți continue și aparente, iar în doctrină și în practica judiciară aplicarea acestui text a fost extinsă și la titularii altor drepturi reale imobiliare (uz, uzufruct, abitație și superficie).

Cererea posesorie poate fi folosită chiar și împotriva persoanei care se consideră proprietar, indiferent dacă tulburarea este de fapt sau de drept.

S-a decis că pentru posesor este irelevantă împrejurarea că pretinsul proprietar a obținut o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu cu o altă persoană, iar dacă hotărârea respectivă se execută prin intermediul executorului judecătoresc, posesorul poate să acționeze, potrivit interesului sau fie pe calea petitorie a cererii în revendicare, fie pe calea contestației la executare invocând inopozabilitatea hotărârii.

Conform art.676 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă și de cel care deține bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul, de exemplu, locatarul, arendașul, etc., cu condiția ca tulburarea să nu fie pricinuită de însuși posesorul, deoarece în această ultimă situație cel prejudiciat își va putea apăra drepturile pe baza contractului, potrivit dispozițiilor de drept comun. Detentorul va trebui să dovedească titlul în baza căruia deține lucrul.

În cazul indiviziunii, cererea posesorie poate fi folosită în raporturile dintre copărtași, dacă bunul imobil este stăpânit în mod separat și exclusiv, public și pașnic de către reclamant. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât și pentru ceilalți, cererea posesorie nu poate fi exercitată de un copărtaș împotriva altuia.

Este de principiu că acțiunea posesorie poate fi folosită și între proprietarii în indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acțiunea unui moștenitor care stăpânește în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză și este tulburat în posesiunea sa de un comoștenitor.

în cazul coposesiunii, fiecare coposesor poate folosi cererea posesorie, situație în care instanța urmează a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori să nu fie stânjenit în exercițiul posesie sale.

Exercițiul cererii posesorii împotriva terților aparține coposesorilor, iar nu numai unuia dintre ei, întrucât astfel ar însemna să i se recunoască prin hotărâre judecătorească o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar fi de natură să nesocotească interesele celorlalți coposesori.

În cazul proprietății comune a soților, unul dintre soți nu poate introduce o cerere posesorie împotriva celuilalt, deoarece nu este posibilă exercitarea posesiei în mod exclusiv. Dacă însă tulburarea posesiei este consecința faptei unui terț, unul dintre soți poate introduce cererea posesorie, care are caracterul unui act de administrare, în temeiul prezumției de mandat tacit reciproc.

În baza art.45 C. proc. civ., cererea posesorie poate fi introdusă și de procuror, nefiind o cerere strict personală, cu respectarea cerinței prevăzute de primul aliniat al acestui text.

Capitolul V. Practică judiciară

Capitolul V. Practică judiciară

1. Titluri de proprietate valabile. Proprietăți care se suprapun. Mutarea gardului despărțitor. Faptă care nu este prevăzută de legea penală. Litigiu civil C. pen., art. 220 alin. (1) și (2)

În situația în care atât inculpatul, cât și partea vătămată au titluri de proprietate perfect valabile și se consideră proprietari, deși proprietățile se suprapun, fapta inculpatului de a muta gardul despărțitor, întrucât acesta era situat pe proprietatea firmei sale, nu constituie infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (1) și (2)

C. pen. Este vorba de un litigiu civil, în care se impune compararea titlurilor de proprietate ale acestora pentru a se stabili care este preferabil.

Judecătoria Sectorului 1 București, sentința penală nr. 987 din 8 aprilie 2005, nepublicată

Prin sentința penală nr. 987 din 8 aprilie 2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu aplicarea art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului M.F.D., pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) C. pen. În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. În baza art. 192 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a obligat partea vătămată SC C. SA, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Instanța de fond a reținut că la data de 31 martie 1995, partea vătămată a devenit proprietară pe o suprafață de teren de 3648 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate aflat la dosar.

La rândul său, SC M. SRL, al cărei avocat și reprezentant este inculpatul M.F., cumpără o suprafață de teren de 2000 mp prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5330 din 4 septembrie 1996 de la numitul G.I. În anul 2001, intenționând să obțină numărul cadastral provizoriu, se efectuează niște măsurători și se constată că, aplicând dimensiunile din contractul de vânzare-cumpărare, proprietatea numitului G.I. se suprapune cu proprietatea vecină și că suprafața rezultată este de 2020,47 m.

Expertul care a întocmit documentația (martorul inculpatului P.M.) ar fi trebuit să diminueze dimensiunile terenului pentru a respecta suprafața de 2000 mp cumpărată. Totuși, documentația a fost avizată favorabil, acordându-se numărul cadastral, pentru că

diferența se încadrează în toleranța admisă pentru documentațiile cadastrale.

Tot în anul 2001, inculpatul, prin adresa nr. 1405 din 20 martie 2001, sesizează SC C. SA să mute gardul despărțitor, întrucât acesta era situat pe proprietatea firmei inculpatului. Neprimind răspuns, inculpatul mută gardul, conform actelor sale de proprietate.

Această situație de fapt rezultă din raportul de expertiză topografică și din înscrisurile aflate la dosar, precum și din declarațiile inculpatului și ale martorilor M.T. și P.M. Ne aflăm în situația în care partea vătămată și inculpatul au titluri de proprietate perfect valabile, au obținut numere poștale și cadastrale și intabulare în cartea funciară, plătesc impozit și totuși proprietățile se suprapun.

Întrucât ambele părți au titluri de proprietate perfect valabile și se consideră proprietari, în cauză nu este vorba de infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) C. pen., ci de un litigiu civil între părți, impunându-se compararea titlurilor de proprietate ale acestora, pentru a se stabili care este preferabil.

Notă: Sentința a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1980 din 14 septembrie 2005 a Tribunalului București – Secția I penală, în urma respingerii recursului părții vătămate.

2. Posesie exercitată mai mult de 30 de ani asupra unui teren. Contract de vânzare-cumpărare cu privire la aceeași suprafață de teren. Litigiu civil. Distrugerea gardului împrejmuitor al imobilului. Faptă care nu este prevăzută de legea penală

C. pen., art. 220 alin. (1) și (2)

Fapta inculpatului de a intra în posesia terenului pe care se crede proprietar, prin distrugerea gardului împrejmuitor al imobilului, nu este prevăzută de legea penală, impunându- se achitarea acestuia pentru infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (1) și (2) C. pen., în situația în care între inculpat și partea vătămată există un proces civil asupra aceleiași suprafețe de teren, ambele părți crezându-se proprietari, partea vătămată în baza posesiei pe care a exercitat-o mai mult de 30 de ani, iar inculpatul în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Totodată, existența acestui litigiu de natură civilă face imposibilă soluționarea laturii civile a procesului penal, aceasta fiind condiționată de cunoașterea adevăratului proprietar al terenului.

Tribunalul București – Secția I penală, decizia penală nr. 2304 din 20 octombrie 2005, nepublicată

Prin sentința penală nr. 1117 din 25 aprilie 2005, Judecătoria Sectorului 1 București a respins excepția lipsei plângerii prealabile, invocată de inculpată și a dispus, în baza art. 11 pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatei B.B. pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. (1), (2) C. pen. În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, acțiunea civilă a părților civile M.M. și M.V. În baza art. 192 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a obligat părțile civile la cheltuieli judiciare către stat. În baza art. 193 alin. (1) C. proc. pen., a respins cererea de acordare a cheltuielilor judiciare formulată de părțile civile.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut (cu privire la ocuparea terenului – latura obiectivă a infracțiunii) și a apreciat ca dovedit faptul că autoarea ocupării este inculpata, în ciuda nerecunoașterii acesteia. Astfel, martorii părții vătămate au arătat că au văzut stâlpii despărțitori mutați, pătrunzându-se cu câțiva metri în interiorul grădinii părții vătămate, iar martora D.G. a arătat că știe că autoarea ocupării este inculpata. De altfel, inculpata a recunoscut în procesul-verbal încheiat de organele de poliție că a procedat la distrugerea gardului despărțitor, în exercitarea dreptului ei de proprietar.

Pe latură subiectivă însă, instanța a apreciat că lipsește intenția (directă sau indirectă), mai exact inculpata n-a urmărit sau acceptat să tulbure posesia părților vătămate, ci a urmărit să-și exercite drepturile sale, crezându-se proprietara terenului. Inculpata a susținut această poziție constant, atât în instanță, cât și la poliție și în fața martorei C.N., care a afirmat că știe că inculpata este proprietara terenului. Convingerea inculpatei s-a întemeiat și pe convenția de vânzare-cumpărare în care s-a menționat că ar fi cumpărat terenul în cauză.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs partea vătămată M.V., criticând hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând condamnarea inculpatei și admiterea acțiunii civile. În motivarea recursului, recurenta arată că motivarea primei instanțe referitoare la lipsa vinovăției inculpatei este defectuoasă, întrucât intrarea în posesia unui teren nu poate fi întemeiată pe existența unui înscris sub semnătură privată. Nefiind în posesia unui înscris autentic sau a unui titlu executoriu, inculpa de la sine putere, conform susținerii recurentei.

Recurenta învederează faptul că stăpânește terenul de mai bine de 30 de ani, motiv pentru care există deja pe rol un dosar civil având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii. Simplul fapt al prezentării unui înscris sub semnătură privată nu o legitimează pe inculpată, în opinia recurentei, să desființeze în mod abuziv gardul împrejmuitor al imobilului. Analizând hotărârea recurată prin prisma criticilor formulate,

dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform dispozițiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., tribunalul constată că recursul este întemeiat, însă pentru alte considerente decât cele învederate:

După cum rezultă din probatoriul administrat de către instanța fondului, terenul în litigiu este revendicat de ambele părți, acestea crezându-se proprietari de drept ai suprafeței de 546 mp în cauză, partea vătămată în baza posesiei pe care a exercitat-o mai bine de 30 de ani, iar inculpata în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2204 din 17 noiembrie 2004 de B.N.P. C.E.

Mai mult, părțile se află într-un litigiu civil purtând asupra aceleiași suprafețe de teren, astfel că nu se poate susține că inculpata a încercat să-și facă dreptate singură, intrând în posesia terenului pe care se credea proprietară. Totodată, existența acestui diferend de natură civilă face practic imposibilă soluționarea laturii civile a prezentei cauze, aceasta fiind condiționată de cunoașterea adevăratului proprietar al terenului.

Pentru aceste considerente, apreciind că litigiul dedus judecății privește o faptă care nu este prevăzută de legea penală, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., a admis recursul declarat de partea civilă M.V. și a extins efectele acestuia și cu privire la partea civilă M.M., având în vedere coparticiparea procesuală a acestora, a casat sentința recurată și, în fond, rejudecând, a dispus achitarea inculpatei, în baza art. 11 pct. 1 lit. a), raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. (1) și (2) C. pen. În baza art. 14 și art. 346 alin. (4) C. proc. pen., a lăsat nesoluționată acțiunea civilă a părților civile M.V. și M.M.

Speta 3

Momentul consumarii. Aplicabilitatea dispozitiilor de gratiere.

Prin sentinta penala nr. 387/08.09.1997 a Judecatoriei Targu Bujor a fost condamnat inculpatul Z.V. pentru savarsirea infractiunii de tulburare de posesie prevazuta de art. 220, cu aplicarea art. 13 C.pen., constatandu-se ca pedeapsa a fost gratiata in intregime, conditionat, prin art. 8 din Legea nr. 137/1997.

Instanta a retinut ca, in primavara anului 1996, inculpatul a ocupat, fara nici un drept, o suprafata de 800 mp teren apartinand partii vatamate Gh.V., pe care a refuzat sa o puna la dispozitie la cererea acesteia.

Impotriva acestei sentinte, ramasa definitiva prin neexercitarea cailor ordinare de atac, s-a declarat recurs in anulare, sustinandu-se ca gresit s-a constatat gratierea pedepsei deoarece infractiunea s-a consumat dupa adoptarea legii de gratiere.

Recursul in anulare este fondat.

Avand in vedere ca infractiunea de tulburare de posesie este o infractiune continua, se considera consumata fie la data cand faptuitorul a incetat actiunea ilicita din proprie initiativa, fie la data pronuntarii hotararii de condamnare.
Tinand seama ca inculpatul nu a incetat din proprie initiativa actiunea de ocupare ilicita a suprafetei de teren apartinand partii vatamate, iar hotararea de condamnare a fost pronuntata la 08.09.1997, astfel ca infractiunea de tulburare de posesie s-a consumat abia la aceasta data, este evident ca in cauza nu erau aplicabile dispozitiile legale de gratiere ale Legii nr. 137/1997, deoarece potrivit art. 11 din aceasta lege intra sub incidenta gratierii numai faptele comise pana la data adoptarii ei.
Prin urmare, admitandu-se recursul in anulare, a fost inlaturata aplicarea dispozitiilor de gratiere din legea mentionata.

Curtea suprema de justitie, sectia penala, decizia nr. 111 din 19 ianuarie 1999

Speta 4

Decizie nr. 20 din 12/06/2006 (Decizie 20/2006)

privind examinarea recursului in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la modul de sesizare a instantei in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente

Publicat in Monitorul Oficial nr. 7 din 05/01/2007

  Dosar nr. 8/2006

   Sub presedintia doamnei judecator Lidia Barbulescu, vicepresedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,

   Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, s-a intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, cu privire la modul de sesizare a instantei in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente.

   Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, fiind prezenti 84 de judecatori din totalul de 113 aflati in functie.

   Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

   Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in sensul de a se stabili ca, pentru infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instantei se face din oficiu, prin rechizitoriu.

deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:

   In practica judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la modul de sesizare a instantei in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, in continutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005.

   Astfel, unele instante, invocand prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penala, au apreciat ca in cazul infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005, plangerea prealabila se adreseaza direct instantei de judecata daca faptuitorul este cunoscut.

   Alte instante, dimpotriva, s-au pronuntat in sensul ca o atare plangere trebuie adresata organelor de cercetare penala, instantele putand fi sesizate cu judecarea infractiunii de tulburare de posesie prevazute in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de procuror.

   Aceste din urma instante au interpretat si aplicat corect dispozitiile legii.

   Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penala se prevede ca, daca faptuitorul este cunoscut, plangerea prealabila se adreseaza instantei de judecata si in cazul infractiunii prevazute in art. 220 din Codul penal.

   Aceasta prevedere insa nu poate avea aplicabilitate decat pana la data modificarii aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.

   Intr-adevar, anterior acestei modificari, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal se prevedea ca, in cazul infractiunii de tulburare de posesie, "actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate", daca imobilul se afla in posesia unei persoane private, precum si ca "impacarea partilor inlatura raspunderea penala".

Dar, in urma modificarii ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, alin. 1, 2, 3 si 4 ale art. 220 din Codul penal au dobandit urmatorul cuprins:

   "Ocuparea, in intregime sau in parte, fara drept, a unui imobil aflat in posesia altuia, fara consimtamantul acestuia sau fara aprobare prealabila primita in conditiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani.

   Daca fapta prevazuta in alin. 1 se savarseste prin violenta sau amenintare ori prin desfiintarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este inchisoarea de la 2 la 7 ani.

   Daca fapta prevazuta in alin. 2 se savarseste de doua sau mai multe persoane impreuna, pedeapsa este inchisoarea de la 3 la 15 ani.

   Impacarea partilor inlatura raspunderea penala."

   Din examinarea acestui nou continut al art. 220 din Codul penal rezulta ca, in prezent, punerea in miscare a actiunii penale, pentru infractiunea prevazuta in acest text de lege, nu mai este conditionata de plangerea prealabila a persoanei vatamate.

   Or, in raport cu aceasta noua reglementare, potrivit careia punerea in miscare a actiunii penale, pentru infractiunea prevazuta de art. 220 din Codul penal, nu mai este conditionata de plangerea prealabila a persoanei vatamate, dispozitiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedura penala, referitoare la obligativitatea adresarii plangerii prealabile instantei de judecata, in cazul unei atare infractiuni, au ramas fara aplicare.

Asa fiind, modificarea adusa art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005 impune sa se considere ca in cazul infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta in acest articol de lege, este obligatorie efectuarea urmaririi penale, iar instanta de judecata nu poate fi sesizata decat prin rechizitoriu emis de procuror.

   O asemenea concluzie este impusa si de reglementarea de ansamblu, vadit mai severa, data continutului infractiunii de tulburare de posesie in urma modificarilor aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Aceasta noua reglementare subliniaza ca legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social al infractiunii respective, a inteles sa-l agraveze prin stabilirea de noi limite de pedeapsa, mai mari, precum si prin inlaturarea conditiei referitoare la necesitatea plangerii prealabile adresate instantei de judecata, mentinand totodata, fata de specificul unei atare infractiuni, posibilitatea ca raspunderea penala sa fie inlaturata in urma impacarii partilor.

   In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, si ale art. 4142 din Codul de procedura penala, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se stabili ca pentru infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instantei se face din oficiu, prin rechizitoriu emis de procuror.

   PENTRU ACESTE MOTIVE

   In numele legii

   D E C I D:

 Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.

   Stabilesc ca pentru infractiunea de tulburare de posesie prevazuta in art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, sesizarea instantei se face din oficiu, prin rechizitoriu.

   Obligatorie, potrivit art. 414 alin. 2 din Codul de procedura penala.

   Pronuntata in sedinta publica, astazi, 12 iunie 2006.

   VICEPRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE,
LIDIA BARBULESCU

   Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

Speta 5

Dosar nr. 8/2006

    Sub președinția doamnei judecător Lidia Bărbulescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție,

    Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la modul de sesizare a instanței în cazul infracțiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

    Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fiind prezenți 84 de judecători din totalul de 113 aflați în funcție.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

    Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, pentru infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanței se face din oficiu, prin rechizitoriu.

    SECȚIILE UNITE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

    În practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de sesizare a instanței în cazul infracțiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, în conținutul ce i s-a dat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005.

    Astfel, unele instanțe, invocând prevederile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, au apreciat că în cazul infracțiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, modificat prin Legea nr. 247/2005, plângerea prealabilă se adresează direct instanței de judecată dacă făptuitorul este cunoscut.

    Alte instanțe, dimpotrivă, s-au pronunțat în sensul că o atare plângere trebuie adresată organelor de cercetare penală, instanțele putând fi sesizate cu judecarea infracțiunii de tulburare de posesie prevăzute în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, numai prin rechizitoriu emis de procuror.

    Aceste din urmă instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.

    Prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede că, dacă făptuitorul este cunoscut, plângerea prealabilă se adresează instanței de judecată și în cazul infracțiunii prevăzute în art. 220 din Codul penal.

    Această prevedere însă nu poate avea aplicabilitate decât până la data modificării aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005.

    Într-adevăr, anterior acestei modificări, prin alin. 4 al art. 220 din Codul penal se prevedea că, în cazul infracțiunii de tulburare de posesie, "acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate", dacă imobilul se afla în posesia unei persoane private, precum și că "împăcarea părților înlătură răspunderea penală".

    Dar, în urma modificării ce i s-a adus prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, alin. 1, 2, 3 și 4 ale art. 220 din Codul penal au dobândit următorul cuprins:

    "Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condițiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.

    Dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârșește prin violență sau amenințare ori prin desființarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

    Dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârșește de două sau mai multe persoane împreună, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani.

    Împăcarea părților înlătură răspunderea penală."

    Din examinarea acestui nou conținut al art. 220 din Codul penal rezultă că, în prezent, punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru infracțiunea prevăzută în acest text de lege, nu mai este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

    Or, în raport cu această nouă reglementare, potrivit căreia punerea în mișcare a acțiunii penale, pentru infracțiunea prevăzută de art. 220 din Codul penal, nu mai este condiționată de plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dispozițiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la obligativitatea adresării plângerii prealabile instanței de judecată, în cazul unei atare infracțiuni, au rămas fără aplicare.

    Așa fiind, modificarea adusă art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005 impune să se considere că în cazul infracțiunii de tulburare de posesie, prevăzută în acest articol de lege, este obligatorie efectuarea urmăririi penale, iar instanța de judecată nu poate fi sesizată decât prin rechizitoriu emis de procuror.

    O asemenea concluzie este impusă și de reglementarea de ansamblu, vădit mai severă, dată conținutului infracțiunii de tulburare de posesie în urma modificărilor aduse art. 220 din Codul penal prin Legea nr. 247/2005. Această nouă reglementare subliniază că legiuitorul, reapreciind gradul de pericol social al infracțiunii respective, a înțeles să-l agraveze prin stabilirea de noi limite de pedeapsă, mai mari, precum și prin înlăturarea condiției referitoare la necesitatea plângerii prealabile adresate instanței de judecată, menținând totodată, față de specificul unei atare infracțiuni, posibilitatea ca răspunderea penală să fie înlăturată în urma împăcării părților.

    În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că pentru infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005, sesizarea instanței se face din oficiu, prin rechizitoriu emis de procuror.

    PENTRU ACESTE MOTIVE

    În numele legii

    D E C I D:

    Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

    Stabilesc că pentru infracțiunea de tulburare de posesie prevăzută în art. 220 din Codul penal, astfel cum a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din titlul IX al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, sesizarea instanței se face din oficiu, prin rechizitoriu.

    Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2006.

    VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
LIDIA BĂRBULESCU

 Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei

Concluzii

După cum am văzut, Codul civil român, nu enumeră printre calitățile posesiei și pe aceea de a nu fi echivocă, ba chiar mai mult, legiuitorul nostru enumeră situația echivocă a coproprietarilor în indiviziune printre posesorii precari.

Această confuzie consider că poate fi înlăturată prin introducerea, în viitoarea legislație civilă a calității de „neechivocă” printre calitățile posesiei.

Aceasta se poate realiza deoarece cum am văzut practica constantă a instanței supreme s-a pronunțat în materia succesiunii, în sensul că, în cazul moștenitorilor, succesorii sunt presupuși a stăpâni bunul moștenit în codevălmășie, unii pentru alții, motiv pentru care posesia lor, având un caracter echivoc, nu este aptă pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

O atenție deosebită am acordat diferențierii între detenție și posesie.

Detentorul se aseamănă cu posesorul, prin aceea că el are lucrul în stăpânire materială (corpus), dar el nu are animus domini, care aparține totdeauna proprietarului sau titularului altui drept deal.

Precaritatea nu este un viciu al posesiei, ci absența acesteia. Tratând despre precaritate am făcut o clasificare a acestora din punctul de vedere al naturii titlului și din punctul de vedere al existenței sau inexistenței unui drept real, altul decât dreptul de proprietate constituit asupra bunului.

În capitolul destinat Efectelor posesiei, am tratat despre prezumția de proprietate, care la bunurile imobile este o prezumție simplă, pe când la mobile este o prezumție irefragrabilă. Un alt efect al posesie constă în dobândirea fructelor civile de către posesorul de bună credință.

În privința controversei privitoare la fundamentul dobândirii fructelor, aceasta nu se regăsește în art.1909 C. civ., aplicabil la prescripția instantanee a mobilelor, astfel cum a susținut o parte a autorilor de specialitate, ci rezidă în ideea de echitate.

Posesorul a fost de bună credință și a perceput fructele crezându-se proprietar, restituirea acestora ar fi o pedeapsă prea grea pentru el. posesorul reține astfel fructele și cu titlu de pedeapsă pentru proprietar, care a dat dovadă de neglijență, ceea ce înseamnă o recompensă pentru unul, înseamnă prin aceasta o pedeapsă pentru celălalt.

În materia dobândirii fructelor, justul titlu nu constituie o condiție distinctă de bună credință.

Consider că un titlu nul sau un titlu putativ pot îndeplini funcția de just titlu.

În ceea ce privește acțiunile posesorii am subliniat că trebuie a se face o diferențiere între acestea și acțiunile petitorii. Diferența constă în faptul că acțiunile petitorii au ca obiect dreptul de proprietate sau alte drepturi reale, pe când acțiunile posesorii pun în cauză numai posesia.

Privitor la persoanele care au dreptul să introducă acțiuni posesorii ar trebui ca în viitoarea reglementare civilă detentorii să nu aibă acces la acțiunile posesorii.

Textul art.676 C. proc. civ. , care permite detentorilor precari să introducă acțiuni posesorii în contra proprietarului cu care au încheiat contractul, se află în contradicție cu textul art.674, C. proc. civ., care cere ca reclamantul în acțiunea posesorie să aibă o posesie dotată cu calitățile cerute pentru uzucapiune; ori sub acest aspect detentorii precari nu au o posesie utilă.

De asemenea, legiuitorul în viitoarele reglementări ar fi bine să includă acordarea acțiunilor posesorii în ceea ce privește apărarea servituților discontinue și neaparente atunci când titularul poate invoca un titlu în favoarea sa, deoarece existența unui titlu distruge prezumția că servitutea este o simplă toleranță și îi dă caracterul unui drept real, cert, susceptibil de a fi apărat prin acțiuni posesorii.

Bibliografie

Adam Ioan,Drept civil.Drepturi reale,Editura C.H.Beck,2005

C. Stătescu, C. Bârsan –Drept civil.Drepturi reale principale,Editura Hamangiu,2007

Ciobanu, Viorel M Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008

Dănilă, Ligia Dreptul de autor și dreptul de proprietate, Editura C.H. Beck, 2008

Dănilă, Ligia Drept procesual civil , Editura C.H. Beck, 2008

Fodor, Maria Drept procesual civil,Editura- Universul Juridic, 2008

I.P. Filipescu,Drept civil, Editura Universul Juridic, 2007

Ion Dogaru, Sevastian Cercel,Drept civil.Teoria generală a drepturilor reale,Editura C.H.Beck,2003

Jurcă, Constanti Curs de drept civil ,Editura BREN, 2007

Lazăr, Rareș Drept civil – drepturi reale, Europolis, 2008]

Lazăr, Patrick Drept civil , Editura Europolis, 2008

Liviu Pop,Drept civil.Drepturi reale principale,Editura Universul Juridic, 2006

Măgureanu, Flore Drept procesual civil,Editura Universul Juridic, 2008

Neculaescu, Sache Drept civil – drepturi reale , Editura Hamangiu, 2008

Pătulea, Vasile Dreptul de proprietate și alte drepturi reale ,editura- Wolters Kluwer, 2008

Pivniceru, Mona M Dezmembrămintele dreptului de proprietate, Editura Hamangiu, 2007

Turianu, Corneliu Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Editura C.H. Beck, 2007

Turianu, Corneliu Drept procesual civil , Editura Universitaria, 2007

Zaharia, Alexandru, Drept procesual civil , Editura Didactic, 2007