Divrtul Si Divortialitatea
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………..2
Cap.I Rolul si locul familiei in societate
1.1 Familia ca institutie sociala………………………………………………………..4
1.1.1 Perspectiva istorica a familiei…………………………………………………..4
1.1.2 Evolutia istorica a familiei………………………………………………………12
1.1.3 Tipurile de familie……………………………………………………………….17
Cap.II Cuplul contemporan intre modern si contemporan
2.1 Modelul cultural al familiei de origine si influența asupra cuplului……………….26
2.2 Traditional si modern in famila romaneasca dupa 1990……………………………32
2.2.1 Influenta de natura economica……………………………………………………32
2.2.2 Influenta de natura juridica………………………………………………………..35
2.2.3 Influenta de natura sociala………………………………………………………..36
Cap.III.Divortul problema sociala in familia contemporana
3.1 Probleme sociale…………………………………………………………………..39
3.11.Violenta in famile………………………………………………………………..39
3.1.2 Problemele batrinilor……………………………………………………………45
3.1.3 Divortul………………………………………………………………………….46
3.2 Impactul social si psihologic al divortului…………………………………………49
3.2.1Asupra copilului………………………………………………………………….49
3.2.2 Asupra parintilor…………………………………………………………………51
3.2.3 Asupra sotului……………………………………………………………………52
3.2.4 Asupra sotiei…………………………………………………………………….53
Cap.IV Divortialitatea in Prahova……………………………………………………..55
Concluzii………………………………………………………………………………71
Bibliografie
=== divortialitatea ===
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………..2
Cap.I Rolul si locul familiei in societate
1.1 Familia ca institutie sociala………………………………………………………..4
1.1.1 Perspectiva istorica a familiei…………………………………………………..4
1.1.2 Evolutia istorica a familiei………………………………………………………12
1.1.3 Tipurile de familie……………………………………………………………….17
Cap.II Cuplul contemporan intre modern si contemporan
2.1 Modelul cultural al familiei de origine si influența asupra cuplului……………….26
2.2 Traditional si modern in famila romaneasca dupa 1990……………………………32
2.2.1 Influenta de natura economica……………………………………………………32
2.2.2 Influenta de natura juridica………………………………………………………..35
2.2.3 Influenta de natura sociala………………………………………………………..36
Cap.III.Divortul problema sociala in familia contemporana
3.1 Probleme sociale…………………………………………………………………..39
3.11.Violenta in famile………………………………………………………………..39
3.1.2 Problemele batrinilor……………………………………………………………45
3.1.3 Divortul………………………………………………………………………….46
3.2 Impactul social si psihologic al divortului…………………………………………49
3.2.1Asupra copilului………………………………………………………………….49
3.2.2 Asupra parintilor…………………………………………………………………51
3.2.3 Asupra sotului……………………………………………………………………52
3.2.4 Asupra sotiei…………………………………………………………………….53
Cap.IV Divortialitatea in Prahova……………………………………………………..55
Concluzii………………………………………………………………………………71
Bibliografie
Introducere
Intreaga dezvoltare a umanitatii este indisolubil legata de constituirea si evolutia formelor de colectivitate umana, dintre care familia reprezinta una dintre verigile sociale cele mai vechi si mai specifice in asigurarea continuitatii si afirmarii depline a fiintei umane. Desi relativ independenta in raport cu societatea in interiorul careia se formeaza, familia este determinata in ultima instanta si conditionata, in organizarea si evolutia sa, de modul de organizare a societatii pe care o reflecta. Problema organizarii vietii de familie si a consecintelor ei functionale apare in germene in lucrarile lui Platon, Aristotel si a ganditorilor renascentisti, iar intr-o perioada istorica mai apropiata, la socialisti utopici. Preocuparea pentru reusita familiala, anticipand ceea ce mai tarziu, intr-o forma sau alta, avea sa se numeasca sfat si terapie conjugala, aparusa inca din antichitate.
Conceputa ca forma de comunitate umana, familia este, poate, cea mai trainica dintre ele. Fiind caracteristica pentru toate treptele de dezvoltare istorica si avand o mare stabilitate ca structura sociala, ea ocupa un loc aparte in raport cu toate celelalte forme de comunitate.
În societatea contemporană divorțul a devenit un fapt aproape banal; pe măsură ce rata divorțialității a crescut, fenomenul a devenit mai lesne de perceput și mai ușor de tolerat. Treptat-treptat fiind acceptat, dar fără a fi încurajat, nu ca eșec, ci ca o posibilă soluție a unor relații conjugale disarmonice. Atenuarea considerabilă a presiunii normelor și obiceiurilor tradiționale, o oarecare indulgență legală manifestată prin abandonarea unora din condițiile restrictive ale divorțului și, poate nu în ultimul rând, scăderea influenței bisericii și religiei, au favorizat o mai mare permisivitate în ceea ce privește divorțul.
Unii din autorii literaturii juridice interbelice s-au întrebat, retoric, dacă divorțul își are locul într-o legislație bine chibzuită. Evitând cu grijă apologia divorțului, reținând ca pertinente argumentele apărătorilor instituției căsătoriei și a statorniciei acesteia, reputații juriști afirmau: „Dacă, în principiu, căsătoria trebuie să fie considerată ca indisolubilă, nu credem că legea să poată impune omului să continue traiul în comun în condiții imposibile, căci libertatea individuală este mai presus de lege. Nu este admis ca la adăpostul legii și al principiului indisolubilității, căsătoria să favorizeze relații ilicite; menținerea unor asemenea situații este mai dăunătoare interesului social decât desfacerea căsătoriei, care nu mai corespunde scopului său ”.
Deceniile ce ne despart nu au erodat justețea concluziei. Divorțul nu este o instituție perfectă, ci doar „un rău necesar, căci pune capăt unui rău și mai grav”. Desfacerea cu pre mare ușurință a căsătoriei, pentru motive mai degrabă iluzorii, ar risca să transforme căsătoria, aflată la temelia edificiului social, într-o simplă uniune temporară. Din aceste motive s-a încredințat instanțelor judecătorești, și nu altor autorități, dreptul de a statua asupra menținerii sau desfacerii căsătoriei și s-a instituit o procedură specială, adoptată particularităților cauzelor cu un asemenea obiect.
Motivația alegerii acestei teme are la bază numarul mare de divorțuri din ultimii ani.În prezenta lucrare ne-am propus sa analizăm percepția socială asupra familiei, a divorțului și a factorilor și impactul pe care il are divorțul in societate.
Lucrarea este structurată în patru capitole.În primul capitol am prezentat rolul și locul familiei în societate.În al doilea capitol am prezentat cuplul contemporan intre modern si contemporan.În al treilea capitol am prezentat divortul problema sociala in familia contemporana, iar în ultimul capitol am prezentat divorțialitatea în Prahova.
Cap.I Rolul si locul familiei in societate
1.1.1 Perspectiva istorica a familiei
Reconstituirea formelor de familie din analiza miturilor
Miscarea de idei in orice disciplina este determinata de 4 categorii de factori:
factori intrinseci disciplinei respective
achizitiile din campul disciplinei conexe
marile orientari cultural-filosofice
transformarile din viata sociala (factori economici, politici, tehnologici, legislativi) si modificari ale structurii si mobilitatii sociale.
Pentru disciplinele socio-umane, legaturile sunt directe, inclusiv in ceea ce priveste structura si functiile familiei. Nu este determinismul rigid, rezumat de Marxism, caci familia influenteaza alte institutii sociale si configuratia societala de ansamblu. Societatea familiala a aparut si s-a dezvoltat in cultura euro-americana, reflectand in continutul ei tematic si teoretic-metodologic, tendintele majore ale evolutiei familiei in contextul schimbarilor probabile.
Problemele legate de familie apar in forma aceasta in societatea capitalista. Pe masura dezvoltarii capitalismului, familia cunoaste mutatii si crize: familia nucleara in expansiune face cu greu fata unor difilcutati precum boala, batranete; munca unui singur membru al familiei (tatal, de regula) nu mai este suficienta, fiind necesara angajarea celorlalti membrii.
Familia cu problemele ei intra in atentia analistilor si datorita contactului cu alte culturi (alte forme de familie) decat cele anterior cunoscute.
J. Bachofen in “Matriarhatul. Studii asupra naturii religioase si juridice a ginecocratiei in antichitate” (1861), expune rezultatele analizelor sale asupra unor texte biblice, mituri si alte productii literare ale antichitatii. Pleaca de la ideea ca anumite institutii sociale se transpun in productiile culturale – concluzia existentei unor forme de familie anterioare celor centrate pe tata (matriarhat).
Trecerea de la matrarhat la patriarhat s-a produs prin aparitia unor zeitati noi masculine. Din perspectiva riguros stiintifica si empirica, astfel de incercari par naïve, dare le au fost un gen de analiza de continut.
De problemele familiei se mai ocupa psihanaliza, antropologia structuralista, psihologia.
Carbonier in “Dreptul flexibil” (1992) afirma ca, daca in urma cu 100 de ani sociologii se interesau de unde vine familia, azi, ei se intreaba incotro se indreapta. Fiecare timp al istoiei a avut probleme prioritare pe care le-a abordat.
Fondatorii sociologiei si-au elaborate conceptiile intr-un context instabil, bogat in dezbateri, un amestec de regrete si profetii, nostalgii ale trecutului si viziuni utopice. Ei s-au aplecat asupra efectelor revolutiei industriale, asupra degradarii conditiilor de viata ale muncitorilor confruntati cu o noua organizare a muncii si la izolare. Domeniul ce le parea a fi amenintat era familia.
Transformarile care i-au afectat structura sunt interpretate ca semne ale unei crize profunde ce cuprindea o societate destabilizata si care isi cauta un nou echilibru.
Tocqueville
Subliniaza legaturile dintre schimbarile sociale si familie.
Considera societatea drept cauza a legilor si obiceiurilor ce reglementeaza conditia familiei.
Face comparatie intre familia americana si cea franceza. In timp ce europeanul cauta sa scape de grijile domestice tulburand societatea, americanul are un cult pentru ordine si considera ca familia trebuie sa-si asume o functie reglatoare, capabila sa canalizeze pozitiv pasiunile. Europeanul cultiva germenii dezvoltarii chiar in interiorul familiei, devenind indiferent la necesitatea respectarii legilor.
Auguste Comte
Daca familia este sursa si element al societatii, aceasta din urma exercita o actiune asupra primei.
Constata degradarea legaturilor familiare traditionale, dar subliniaza capacitatea de rezistenta a familiei.
Subliniaza continuitatea dintre individ-familie-societate.
Se intereseaza de relatiile afective din familie – contribuie la dezvoltarea morala a oamenilor. Viata domestica este legatura naturala necesara ce asigura metamorfoza unei existente strict personale intr-o existenta sociala eficace din punct de vedere moral. Aceasta face din familie o institutie de neinlocuit, dar familia are si imperfectiuni. Egoismul colectiv ce face sa prevaleze unitatea sa asupra societatii, chiar daca presiunea sociala adapteaza familia la o destinatie mai generala.
H. Morgan
“Liga iroquezilor”
“Sistemele de consaguitate si rudenie ale familiilor nevoiase”
“Societatea veche’
Timp de 20 ani a urmarit viata iroquezilor (indienii americani) prin observatie exterioara, interioara, participativa.
Concluziile se bazeaza pe cercetarea componentelor concrete ale actiunilor familiale, materiale produse de aceasta continuitate, pe identificarea a 2 realitati diferite:
cea a relatiilor afective dintre membrii familiei din comunitate;
un anumit sistem moral si juridic nescris format din norme, reguli.
Intre cele 2 realitati sunt slabe corespondente, relatiile reale devastandu-le pe cele formale.
A schitat o evolutie a formelor de organizare familiala:
totala nestructurare a relatiilor dintre sexe
hoarda primitive (40-50 indivizi) in care nu exista reglementari.
familia inrudita dupa sange in care apare prima interdictie de realtii sexuale (parinti si copii-incest)
familia pe grupe (tabuul sexual si de casatorie se extinde si la frati, surori si veri de gradul I)
familia monogama
In demersul sau privind familia, apeleaza la explicatii economice, demografice, de structura sociala etc. Etapele descrise de el au fost preluate de cei care au incercat sa faca corelatii intre dezvoltarea sociala si cea familiala – au fost preluate si generalizate de toate societatile.
F. le Play
S-a referit la dezordinea sociala, demoralizarea maselor, inmultirea familiilor instabile, dar a aratat ca pentru a stabiliza societatea si familia nu este suficienta cresterea nivelului de trai.
Vorbeste despre necesitatea intaririi din punct de vedere moral al legaturilor devenite prea flexibile.
Bogatia si dezvoltarea tehnica nu duce automat la fericirea oamenilor.
Familia este o asociere naturala – trebuie sa existe pe baza de legi naturale.
Nici un contract social nu poate inlocui dragostea naturala dintre copii si parinti; sfera privata trebuie sa sustina sfera vietii publice. O viata de familie precara nu duce decat la suferinta sociala.
Le Play are 2 lucrari, fiecare interesand pentru o anumita componenta:
1. “Muncitorii europeni” (1855) – observa familiile muncitoresti, entitati pe care le considera revelatorii pentru starea sociala globala in perspectiva; pune la punct monografia ca tehnica de observatie directa si culege date de teren pe care le coreleaza cu mediul si cu istoria familiei. S-a ocupat de bugetul de familie.
2. “Reforma sociala in Franta” (1864) – considera revolutia franceza o greseala istorica pentru ca a inlaturat structurile patriarhale. Cauta alte temelii posibile pe care sa se aseze o noua ordine stabila. Pentru aceasta identifica 3 tipuri mari de familie:
Familia patriarhala: toti fii se casatoresc si se stabilesc in aceasi gospodarie – tinde sa oprime individul si degeneraza in rutina.
Familia instabila moderna: copii casatoriti parasesc familia si devin independenti – individualism exagerat – distruge familia.
Familia tulpina: un copil ramane cu parintii si preia gospodaria – tip ideal de familie, mediu optim de lupta impotriva degradarii sociale.
Nu-si fixeaza o directie de cercetare care accepta asupra determinarii socialului, asupra problemei reformei mostenirii. Este evidenta tenta moral religioasa in considerarea familiei moderne ca degradata. In spatele clasificarii stiintifice a modelelor de familie se ascunde un proiect politic de reforma a dreptului de mostenire.
Durkheim arata ca Le Play a vazut in familiile patriarhale si tulpina puncte de reper valoric.
E. Durkheim
Teme abordate:
destructurarea economiei familiale traditionale;
specificul raporturilor conjugale si diminuarea vietii private;
raporturile familiale si sinuciderea;
pasiunile si dezamagirile vietii de familie;
Propune realizarea unui studio istoric al statutului familiei europene la sfarsitul secolului al XIX-lea pentru a vedea legaturile acesteia cu formele ei anterioare. Familia moderna contine formele prescurtate ale dezvoltarii ei istorice. Istoria a insemnat o intrerupere a familiei ca numar de membrii si ca impirtanta istorica si economica – corelativa cu extinderea modului social de la sat la orsa si de la oras la stat.
Il intereseaza familia inscrisa in mediul liberal al timpului sau, si in acest context, raporturile dintre stat si familie (structurile exterioare ce influenteaza viata de familie). Cercetarea ar trebui sa duca la un nou cod civil.
S-a ocupat de corelatia intre numar sinuciderilor si starea civila a sinugicasilor.
Demersurile Scolii Americane de Asistenta Sociala
In anii ’20-’30 sociologia americana a familiei se confunda cu tratamentul ethnic al problemelor sociale ridicate de somaj, criza si adaptare culturala. Aceste probleme erau acut resimtite de familie. Statul dorea gasirea de solutii practice ale problemelor; pragmatismul si protestantismul dorea sa-si intemeieze deciziile pe temeiul unor informatii stiintifice, de aceea a incurajat astfel de cercetari.
Lucrarea lui W. Thomas si F. Znanieski – “Tanarul polonez in Europa si America. Monografia unui grup immigrant” (Chicago 1918-1920) se inscrie in tematica crizei si adaptarii sociale.
Desi se ocupa de un anumit grup immigrant, lucrarea are o suprafata teoretica mai mare, incorporand si o dimensiune istorica. Impreuna cu lucrarea lui Fraiser – “Familia neagra in SUA”, celelalte cercetari nu depasesc decat putin nivelul de comentare a datelor empirice. Ramanerea la rezultatele concrete poate ascunde pericolul centrarii intr-un empirism plat si cenisiu, fara relevanta teoretica (Martine Segalin – autor de manual de sociologie din Franta). Dar are avantajul de a nu produce speculatii nefondate (Ilut). Utilizeaza ca proceduri chestionarul, vizite repetate la domiciliu, analiza de continut, discutii ample cu membrii familiilor investigate. Acest gen de studii pot fi reunite sub denumirea de “Asistenta sociala”.
Desi, nu s-a pornit de pornit de la mari teorii, au ajuns la microteorii, pe baza datelor culese: teorii cu privire la asteptarile de rol, conform carora neintelegerile din familie pot fi explicate prin diferentele in viata de familie si situatia reala din casnicie.
Acestor cercetari nu li se poate reprosa lipsa teoretizarii, reprezentativitatea pentru ca ele s-au focalizat numai pe familiile cu carente economice, psihologice.
Cercetarea sociologica romaneasca in probleme de familie si asistenta sociala in perioada interbelica
Scoala Sociologica de la Bucuresti: Dimitrie Gusti, alaturi de care s-au aflat Mircea Vulcanescu (filosof), Traian Herseni (psiholog) si Henri Stahl (metodolog) a studiat familia prin metoda monografica bazata pe culegerae sistematica de date in vederae elaboarrii unor ipoteze. Gusti va defini familia pe criteriul izolarii satelor studiate.
Scoala a abordat familia, pe de o parte, ca microgrup, cu sarcini si roluri perfect conturate si divizate, dar si din perspective comunitatii.
Dupa Gusti, specificul familiei rezida in integrarea completa a indivizilor prin anihilarea vointei individuale si prin supunere fata de vointa colectiva (obiceiuri, interese comune). Familia este grupul natural, fundamental al societatii care asigura transmiterea mostenirii biologice de la o generatie la alta. Familia este un tip comunitar special de vointa sociala ce pune in miscare cadrele si manifestarile sociale.
Dupa Herseni, familia este unitatea fundamentala si universala a societatii in care au loc toate procesele esentiale menite sa satisfaca nevoi umane. Familia este locul de referinta al individului, universal propriu si specific de comunicare, cooperare, interrelationare si orientare sociala in care se transmit si se valorifica modele de comportament bazate pe norme si valori socialmente acceptate. Functionalitatea familiei bazata pe model parental este orientata spre dobandirea unui status socio-profesional pentru descendenti, asigurand socializarea si integrarea acestora in societate, cat si permanenta si orientarea familiei.
La nivelul practicii, perioada interbelica s-a caracterizat prin fenomenele sociale grave cu impact asupra traiului familiei: foametea, stari materiale proaste, morbiditate, mortalitate infantial, devianta, delincventa. Aceste fenomene trebuie circumscrise, studiate sistematic si traduse in propuneri de masuri de asistenta sociala stiintifica. Exista aici, o corespondenta cu pragmatismul american. Scoala romaneasca este un reflex al traditiei romanesti, dar si un reflex al noilor curente de gandire.
Deziderate ale miscarii
Sa permita cunoasterea problemelor sociale ale familiei dezorganizate: fenomenul vagabondajului, delincventa juvenila, prostitutie.
Sa elaboreze tehnici de interventie direct ape problemele sociale mentionate – asistenta sociala deschisa, nu bazata pe categorisiri.
Acest gen de intelegere va facilita atat cunoasterea obiectiva a mediului social ce determina respingerea fenomenelor, identificarea cauzelor care le declanseaza si rezolvarea acestora pe baza de integrare in munca. Aceste actiuni urmau sa fie realizate de personal specializat cu pregatire complementara (juristi, economisti).
Teme:
problema dependentilor asistati;
problema conditiilor de viata din ferentari
conditiile de munca si situatia familiala a unui lot de 100 de familii muncitoresti.
Cercetari postbelice americane
In SUA se produce o puternica crestere economica, ridicarea calitatii vietii, explozie demografica – orientarea cercetarilor spre subiectele familiei normale.
Studiile au fost grupate in:
orientare structuralista interesata de legaturile dintre familie si societate;
orientare complementarista interesata de interactiuni de rol in interiorul familiei;
orientare actionalista care studiaza componentele familiilor in fata unor evolutii si situatii date;
Parsons
“Familia – socializare si procese interactionale” (1955)
Lanseaza teza izolarii structurale a familiei nucleare; a fragmentat familia largita, a scos cuplul conjugal din reteaua de parentalitate largita, a redus functiile productive, politice si religioase ale familiei. Au ramas ca importante :functia de socializare, echilibru psihologic al sotilor, functia de consum. Fondata pe misiunea libera a celor 2, familia nucleara este izolata de clanul familial si legata direct de sistemul social. Prin rolurile jucate de barbati si femei in familie se asigura mentinerea subsistemului familial in sistemul social global; barbatul prin functia lui instrumentala de a castiga, este angajat in economia societala (leaga familia de societate), iar femeia prin functia emotional-afectiva leaga familia de interior.
Goode
“Revolutia mondiala si modelele de familie” (1963)
Subliniaza fapte si idei noi:
Familia si parentalitatea sunt vazute ca forte cauzale ale istoriei – raporturi de determinare dintre procesele macro (industrializare, urbanizare).
A facut distinctia dintre modelele ideale ale familiei si configuratia efectiva a familiilor in diferite contexte culturale – vine in continuarea ideiilor anterioare: sa vezi caracteristicile relatiilor de familie pentru a intelege cum se produce socializarea.
Varietatea modelelor de interactiune intre familie si alte institutii in schimbarea sociala.
S-a orientat catre dimensiunea diacronica a familiei prin abordarea problemelor specifice ale varstelor si generatiilor (conceptul de ciclu al vietii familiale).
1.1.2 Evolutia istorica a familiei
Lawrence Stone, care s-a ocupat de istoria sociologiei a inregistrat unele dintre schimbarile care au dus de la formele premoderne la cele moderne de viata de familie in Europa. Stone distinge trei faze in evolutia familiei intre anii 1500 si 1800. La inceputul acestei perioade, principala forma de familie era cea de tip nuclear, care locuia in gospodarii destul de mici, dar cultiva relatiile puternice in interiorul comunitatii, inclusiv cu alte rude. Aceasta structura familiala nu era clar separata de comunitate. Dupa parerea lui Stone (desi unii istorici l-au contrazis), pe vremea aceea familia nu era un centru major de atasament emotional sau de dependenta pentru membri ei. Oamenii nu traiau si nu cautau intimitatea emotionala pe care o asociem azi cu viata de familie. Sexul in cadrul casatoriei nu era privit ca o sursa de placere, ci ca o necesitate, in vederea procrearii.
Libertatea individuala de alegere in casatorie si in alte aspecte ale vietii de familie era subordonata intereselor parintilor, ale altor rude sau ale comunitatii. In afara cercurilor aristocrate, unde era uneori incurajata, dragostea erotica sau romantica era privita de catre moralisti si teologi ca fiind o boala. Asa cum spune Stone, in acesta perioada familia era “o institutie deschisa, fara repere, neemotionala si autoritarista… Ea avea de altfel si o durata destul de scurta, fiind adesea dizolvata prin decesul sotului sau a sotiei sau prin decesul sau plecarea timpurie de-acasa a copiilor” (Stone, 1977).
Acestui tip de familie i-a urmat o forma de tranzitie, care a durat de la inceputul secolului al XVII-lea pana la inceputul secolului al XVIII-lea. Acest tip era raspandit mai ales in randurile paturilor sociale superioare, dar era totusi foarte important, deoarece din ele au derivat atitudini care au devenit de atunci relativ universale. Familia nucleara a devenit o entitate distincta, aparte de alte legaturi de rudenie si de comunitatea locala. Se punea tot mai mult accentul pe importanta dragostei parintesti si maritale, desi se manifesta totodata o crestere a puterii autoritatii din partea tatilor.
In cea de-a treia faza, a evoluat treptat tipul de sistem de familie cu care suntem obisnuiti azi in Occident. Aceasta familie este un grup in care functioneaza legaturi emotionale puternice, care se bucura de un grad sporit de intimitate si se preocupa de cresterea copiilor. Ea este marcata de sporirea individualismului afectiv, formarea legaturilor maritale pe baza selectiei personale, condusa de atractia sexuala sau dragostea romantica. Aspectele sexuale ale dragostei au inceput sa fie valorificate in interiorul casatoriei in locul relatiilor extramaritale. Familia se orienta spre consum, mai degraba decat spre productie, ca rezultat al raspandirii crescande a locurilor de munca departe de propria gospodarie.
“In Europa premoderna, casatoria incepea de regula cu un aranjament in privinta proprietatii, continua cu crestera copiilor si se termina cu dragostea. Putine cupluri se casatoreau in realitate “din dragoste”, dar multe ajungeau sa se iubeasca in timp, in vreme ce conduceau impreuna gospodaria, cresteau copii si imparteau impreuna experientele vietii. Aproape toate epitafurile pastrate dovedesc o profunda afectiune fata de sotul decedat. Prin contrast, in cea mai mare parte a Occidentului modern, casatoria incepe din dragoste, continua cu cresterea copiilor (acolo unde ei exista) si se termina –adesea- cu probleme referitoare la proprietate, punct in care dragostea este absenta sau doar o amintire indepartata (Boswel, 1975).
Principalele transformari intervenite in modelele familiale pot fi rezumate la urmatoarele:
Relatia familie-societate
scaderea importantei functiei economice a familiei;
laicizarea si dezinstitutionalizarea partiala a familiei;
accentuarea mobilitatii sociale a membrilor familiei;
intensificarea participarii femei la activitatile extra-familiale: prelungirea carierei scolare, accentuarea profesionalizarii, intensificarea participarii la viata sociala si politica, promovarea sociala, independenta economica a femeii; “emanciparea” femeii;
preluarea unor functii familiale de catre societate;
diminuarea relatiilor de rudenie si vecinatate;
diminuarea controlului comunitar asupra comportamentelor demografice;
cresterea tolerantei sociale fata de noile comportamente demografice;
cresterea bunastarii materiale a familiilor;
cresterea preocuparilor familiale fata de problemele sociale (situatia economica a societatii, crize economice, calitatea vietii).
Comportamentele tinerilor necasatoriti:
extinderea experientei sexuale premaritale;
controlul fecunditatii;
extinderea coabitarii premaritale;
extinderea celibatului definitiv si a menajelor de o singura persoana;
cresterea permisivitatii sociale si a tolerantei parintilor fata de comportamentele premaritale ale tinerilor.
Comportamentele nuptiale:
desacralizarea casatoriei;
reducerea importantei motivatiilor economice ale casatoriilor;
cresterea heterogamiei casatoriilor;
tendinta de egalizare a pozitiilor la casatorie ale barbatiilor si femeilor;
diminuarea sau disparitia rolului parintilor si rudelor in casatorirea tinerilor;
scaderea ratei nuptialitatii;
afectarea natalitatii de scaderea nuptialitatii.
Comportamentele familiale:
cresterea importantei relatiilor emotional-afective dintre parteneri;
intensificarea preocuparilor sotilor pentru calitatea vietii familiale;
diversificarea formelor de convietuire: declinul relativ al familiei nucleare bazate pe casatorie; extinderea cuplurilor consensuale, extinderea relatiilor dintre persoane traind in menaje diferite, aparitia unor norme sociale care reglementeaza noile forme de convietuire;
modificarea relatiilor dintre parteneri: tendinta de egalizare a pozitiilor de autoritate ale sotiilor, “emanciparea” pozitiei femei, o mai mare acceptare sociala a relatiilor sexuale extraconjugale, scadera importantei relatiilor economice in cadrul familiei, cresterea importantei comunicarii de preocupari, mentalitati, atitudini si interese;
modificarea diviziunii rolurilor in cadrul familiei: tendinta de egalizare a diviziunii rolurilor, supraincarcarea relativa a sotiilor ocupate in activitati extrafamiliale, generarea unor noi conceptii cu privire la diviziunea rolurilor, conflicte generate de noua diviziune a rolurilor;
modificarea fertilitatii si a rolului copiilor: scaderea fertilitatii, controlul fecunditatii, unilateralizarea fluxurilor de sustinere (doar de la parinti la copii), concentrarea preocuparilor familiei pe calitatea descendentei, diminuarea rolului mostenirii (avere, nume, rang social);
cresterea relativa a instabilitatii familiei nucleare: cresterea divortialitatii, scaderea ratei recasatoririlor, o mai mare acceptare individuala si sociala a divortialitatii, modificarea legislatiilor divortului.
Ca rezultanta generala, se poate afirma ca aceste modificari au produs:
la nivel individual: o egalizare a statutului barbatilor si femeilor, o crestere a bunastarii familiei, o crestere a satisfactiei partenerilor din convietuirea intr-un anumit cuplu si ca urmare a adoptarii unui anumit comportament nuptial si fertil;
la nivel social: o scadere a ratei nuptialitatii, o scadere a natalitatii si o crestere a instabilitatii familiei nucleare.
O serie de studii sociologice, demografice, juridice evidentiaza faptul ca familia europeana este in deriva (A. Monnier, 1989, citat de S. Chelcea):
se produce un fenomen de dezinstitutionalizare a familiei;
revolutia sexuala urmeaza revolutiei industriale;
sporeste inflationist numarul copiilor nascuti inaintea si in afara casatoriei (in 1980, peste 40% din totalul copiilor nou-nascuti in Suedia aveau mame necasatorite; in Franta, in perioada 1982-1986, numarul nou-nascutilor cu mame necasatorite a crescut cu 50%, reprezentand 22% din totalul nasterilor);
familia europeana refuza sa-si asigure perpetuarea: un copil este prea putin, dar doi –prea mult.In realitate, abia o medie de 2,10 copii pentru o femeie garanteaza reproductia simpla a generatiilor (dintre tarile europene: Irlanda are, in 1987, in numar mediu de 2,34 de nascuti vii pentru o femeie; Germania –1.38; Luxemburg –1,41; Austria –1,43; Italia –1,31; fata de 1965, tarile industrializate au inregistrat o scadere cu 35% a numarului mediu de nascuti vii pentru o femeie).
Nici un specialist nu contesta semnele declinului institutiei traditionale a casatoriei si semnele “crizei familiei”: ponderea crescuta a persoanelor singure, inmultirea “uniunilor libere” (free union), sporirea numarului divorturilor, aparitia copiilor in afara casatoriei, reducerea nuptialitatii (numarul de casatorii incheiate intr-o perioada de un an, raportat la volumul total al populatiei).Astfel, de exemplu, dupa cum precizeaza “Unesco kurier”, (nr. 7, 1989), in Franta, un milion de cupluri convietuiesc “fara acte” iar tinerii parizieni (sub 25 de ani) coabiteaza in “uniuni libere” in proportie de 50%, fenomen ce este si mai frecvent intalnit in nordul continentului. In ceea ce priveste evolutia nuptialitatii (pe sexe), in ultimi 30 de ani, in aprope toate tarile europene a scazut drastic numarul de prime casatorii la 1000 de persoane, atat pentru barbati, cat si pentru femei. Scaderi mari ale indicilor de primonuptialitate s-au inregistrat in Franta, Norvegia, Olanda, iar in Suedia de exemplu, in 1987, fata de 1965, indicele de nuptialitate pentru barbati a scazut de la 986 la 534, iar pentru femei de la 957 la 563. In Bulgaria, Cehoslovacia, Romania nuptialitatea a avut o configuratie diferentiata in mediul rural, comparativ cu cel urban. Pe ansamblu, Romania, in 1986, se inscria cu 864 de casatorii la 1000 de barbati si cu 846 la 1000 de femei, ceea ce inseamna ca in tara noastra s-a pastrat, deci, propensiunea pentru casatorie. Sociologul si demograful Louis Roussel, evidentiaza faptul ca in discutiile despre viitorul familiei se confrunta doua conceptii: cea care considera ca evolutia comportamentului demografic are un caractere ciclic si cea care vede viitorul ca pe o prelungire a tendintelor din prezent (“La Recherche”, nr. 214, 1989).
Cu toate schimbarile facute si care probabil vor continua, va ramane totusi marcata dorinta oamenilor de a convietui fericiti in cupluri, dand nastere si educandu-si copiii. Cecetarile sociologice din tarile vest-europene, efectuate de Jean Stoetzel (1983), precum si cele psihosociologice din tara noastra (S. Chelcea, 1986) au relevat ca familia constituie o valoare superioara pentru majoritatea populatiei, inclusiv pentru tineri.
Familia este unicul grup social reproducator si, in acelasi timp, forma de mentinere a continuitatii culturale prin transmiterea catre urmasi a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduita, a valorilor spirituale. Impreuna cu mostenirea culturala transmisa in procesul socializarii, familia confera copiilor sai o anumita pozitie sociala; din momentul nasterii, copilul patrunde in lumea sociala si in lumea culturala care este lumea familiei. Tot ea este cea care asigura cadrul afectiv in care fiecare membru isi satisface nevoile emotionele, trairile intime, nevoia de destainuire a unor impliniri sau insatisfactii aparute pe diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimentul sigurantei. De aceea familia a avut o pozitie exceptionala in structura sociala si un sens unic ca grup social.
Fiind nucleul social elementar, “celula” care uneste pe soti si pe descendentii acestora, familia este in acelasi timp unicul grup social caracterizat prin determinari naturale si biologice, singurul in care legaturile de dragoste si rudenie capata o importanta primordiala.
1.1.3 Tipurile de familie
Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii. Făcând o sinteză a lor, vom lua în considerare câteva dintre criteriile pe care le consider a fi cele mai importante pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii:
criteriul numărului de parteneri care formează familia:
– familii poligame, la rândul lor de două tipuri: familii poliandrice – unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați; familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții. De regulă, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz.
– familii monogame, în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorțului partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească. Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri. Societatea românească este, după cum se știe, o societate care promovează monogamia serială.
Tot în cadrul monogamiei putem diferenția alte două tipuri de familii:
– familii nucleare – formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc.
– familii extinse – formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți (sau doar cu un părinte). Sau o familie nucleară care locuiește cu un frate sau o soră căsătorită sau nu, cu sau fără copii. Acest tip este foarte întâlnit în societățile tradiționale, dar nu numai. El se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. Cu alte cuvinte, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii. De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai în vârstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soți care locuiesc cu părinții vor tinde să adopte aceleași comportamente ca și părinții, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele și pot să se raporteze la dorința părinților lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva. De aceea, datorită acestei tendințe la conservarea pattern-urilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale. Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit datorită imixtiunii părinților în relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. În alte cazuri, cuplul tânăr este cel care perturbă cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale. Alteori, relațiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariția copiilor (nepoților). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora (copilul propriu și soțul sau soția aecstuia) se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentru copii, aceștia din urmă nemaiștiind de cine să asculte și când.
Totuși, acest tip de familie are și câteva avantaje semnificative. În primul rând, faptul că există mai mulți membri înseamnă și o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de copii. Fiecare membru al familiei este diferit și poate oferi o educație diferită. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai ușor să existe mai multe persoane care să permită un bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională, mai ales la nivelul încrederii în sine și a abilităților de relaționare cu ceilalți. Totodată, într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari și mai evidente cu cât fiecare membru își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, în special intimitatea.
Pe lângă familia nucleară și cea extinsă se mai vorbește în literatură și de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică părinții și frații unei persoane.
criteriul numărului de părinți care formează familia:
– familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni.
Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Cele mai frecvente obstacole sau probleme întâlnite de familiile reconstituite sunt:
neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca "înlocuind-ul" pe cel natural; această neacceptare este însoțită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt însă destul de firești pentru copil, dar ele pot să se diminueze în timp. La această situație pot contribui și atitudinile sau greșelile de comportament ale părinților, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg în fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le folosește etc.
copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.
neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta îl respinge sau chiar se revoltă și luptă împotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să își ajusteze comportamentul astfel încât să poată să facă față acestei situații.
conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simți mai puțin importanți, mai puțin doriți sau iubiți decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajați sau mai pedepsiți atunci când greșesc decât fratele sau sora lor vitregă.
familii monoparentale, în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, divorțului, sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă și copil (copii), atât din motive naturale, cât și din rațiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinți mai potriviți pentru copii, deși nu întotdeauna este așa). Dar în ultima vreme asistăm la tot mai multe femei care își asumă rolul de mamă singură, prin nașterea unui copil sau prin adopție. Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil și ușor de realizat financiar, persoanele care își asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie și nivel crescut de educație. De asemenea, acestea vor experimenta mai puține dificultăți comparativ cu cele cu venituri mici și nivel scăzut de educație. Părinții singuri sunt puși în situația de a educa singuri copilul, dar de regulă ei apelează și la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc.). Există însă o diferență între mamele singure și tații singuri. Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare și tensiuni interioare care se pot transforma în simptome, atât la ele, cât și la copii. De asemenea, ele tind să preia și rolul tatălui, ceea ce se întâmplă foarte rar în cazul bărbaților părinți singuri. În aceste familii este foarte evidentă:
modificarea regulilor – de exemplu, mamele singure au uneori tendința de a deveni mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, încercând să suplinească lipsa tatălui; tații, dimpotrivă, au unoeri tendința de a deveni mai delicați, mai afectuoși, dar și mai restrictivi în unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor);
modificarea granițelor dintre membrii și subsisteme – de exemplu granițele dintre părinte și copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând relația lor fie în una de prietenie exagerată, fie în una de parteneriat. Acest lucru va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult față de partener și proprii copii.
modificarea întregii structuri familiale – adică subsistemul adulților este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune în modelarea intimității erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăți în manifestarea intimității la copii atunci când ei se vor implica într-o relației de parteneriat și în viitoarea lor familie. Pentru copiii din aceste familii se pune problema: cum se formează identitatea lor sexuală? Cine reprezintă modelul feminin și cine cel masculin? Cum vor introiecta ei modelul mamei și cel al tatălui? Iată de ce prezența ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesar, chiar dacă vor rămâne încă unele lacune în identitatea sexuală a copilului și în abilitățile lui de manifestare a intimității.
criteriul numărului de copii:
– familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. În zilele noastre sunt din ce în ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de a întârzia momentul nașterii unui copil în cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să își testeze stabilitatea relației până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește șansele oferirii experienței de divorț viitorului copil; doresc să își consolideze statutul economic, fianciar (achiziția unei locuințe, obținerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranța profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale (datorită unei imaturități emoționale, a unor dificultăți experimentate atunci când erau copii, a neîncrederii în abilitățile parentale, a neîncrederii în sine); partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care poate și locuiesc. Există și câteva elemente sociale care facilitează întârzierea apariției unui copil: folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive; conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor care formează cuplul actual; creșterea ratei divorțialității; accentul pus pe împlinirea profesională a tinerilor; creșterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacității reproductive și a intimității în cuplu; influențele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viața personală și profesională și amânarea rolului matern. De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoțională între parteneri. De multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât și fizică.
– familia cu un singur copil; este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar și previne suprasolicitarea economică și psihologică determinată de prezența mai multor copii. Dacă familia este funcțională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă și el normal; de regulă, el va simți nevoia unui frate sau soră. Dacă nu va avea un văr care să țină loc de frate, atunci el își va dori prieteni. Astfel, în funcție de caracteristicile sale personale va deveni timid, izolat, sau dimpotrivă, sociabil. Copilul se simte în atenția ambilor părinți, ceea ce este un lucru bun, dar cresc șansele răsfățului și a centrării excesive pe sine. Poate, datorită suprainvestiției emoționale a părinților, să rămână în starea de copil pentru multă vreme, deși, fizic, este un adult. Pentru că trăiește mai mult între adulți, copilul interiorizează ușor trăirile acestora, ceea ce poate duce la conflicte interioare și la întârzierea sau accelerarea maturizării. Are multe șanse de a se dezvolta, deoarece beneficiază de toate resursele familiei. Dar dacă intimitatea între parteneri are de suferit (relațiile de afecțiune s-au răcit, există conflicte sau boli, etc.), copilul unic este ușor atras în coaliții cu unul dintre părinți împotriva celuilalt. Se întâlnesc astfel numeroase familii în care mama se coalizează cu copilul împotriva tatălui, datorită rolului timpuriu pe care îl are mama în relaționarea cu copilul; varianta inversă este mai rar întâlnită, deși se întâlnește în cazul mamelor cu perturbări majore de comportamente (de exemplu, datorate unor boli fizice și psihice). Astfel, copilul poate substitui rolul de partener sau de confident, în funcție de sexul copilului și de nevoile neîmplinite ale părintelui. De aceea, copilul poate dezvolta o loialitate exagerată față de părinte (sau părinți), ceea ce va determina dificultăți în asumarea rolului de partener în viitoarele sale relații. Loialitatea poate fi amestecată cu sentimente de vină pentru nefericirea părintelui, sentimente de neputință, neîncredre în sine.
– familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze. „Se au unul pe altul” se spune deseori, accentuând faptul că oricând se pot ajuta și sprijini. Rolurile în casă sunt împărțite pe sexe și în ordinea apariției (sau ordinea în fratrie). Apare între ei și fenomenul competiției, mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale. Competiția este mai evidentă la frații apropiați ca vârstă. Această competiție nu este negativă, este chiar de dorit, pentru că ea stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni foarte mulți egali, nu doar unul. Contează și sexul copiilor în manifestarea afecțiunii, dar și a conflictelor: dacă sunt de același sex, afecțiunea poate fi mai degrabă camaraderească, dar și contribuie la formarea unor tendințe homosexuale; dacă sunt de sexe diferite, atunci uneori afecțiunea poate fi amestecată și cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu (depinde de atitudinea părinților). Apar des coaliții, cele mai întâlnite fiind între mamă și copii, sau mama cu un copil și tatăl cu celălalt.
– familia cu trei sau mai mulți copii; în aceste familii, frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiționale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinților, adică de a ține gospodăria, de a ajuta la creșterea celorlalți copii, de a lucra atunci când crește mai mare. Cu alte cuvinte, va deveni ceea ce se numește copil parental. Oricare dintre copiii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar cele mai mari șanse le au primii. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile numeroase și duce la o mai bună funcționare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunță la rolul său și copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire și mai târziu, inclusiv față de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoțional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie. Acest lucru poate determina tulburări de comportament și alte simptome (inclusiv boli, insuccese școlare și profesionale, dificultăți de relaționare).
criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri:
– familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant și noi interesul;
– familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniți din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, sau prin adopție sau fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puțin întâlnit, nou apărut în aria tipologiilor familiale. Există doar câteva state europene care au acceptat căsătoriile dintre partenerii homosexuali, dar începe să fie din ce în ce mai acceptat de către alte state. Deocamdată, sunt mai acceptate cuplurile homosexuale, fără a fi legalizate într-o căsătorie. Relaxarea mentalității în ceea ce privește orientarea homosexuală a determinat apariția acestui tip de familie. Totuși, homesexualii și lesbienele preferă încă să rămână cupluri, și mai puțin să întemeieze familii. Ei pun un accent foarte mare pe libertatea personală și a exprimării sexualității.
criteriul apartenenței culturale al partenerilor:
familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit.
familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite. Este un tip de familie care devine din ce în ce mai obișnuit o dată cu multiplele posibilități de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii, datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet. Multe cupluri din ziua de astăzi se formează în urma primelor contacte avute prin internet. Avantajul este că internetul facilitează punerea în contact a oamenilor, fiind un adevărat ajutor pentru cei foarte ocupați cu cerințele profesionale sau cei mai izolați social. O astfel de familie mixtă are în față numeroase provocări, în special acelea de a armoniza și diferențele de cultură, de tradiții, alături de cele personale care există în orice familie. În România cele mai frecvente cazuri de familii mixte sunt cele realizate între români și unguri, între români și nemți, între români și rromi, după care urmează celelalte tipuri de combinații. Cei care realizează cupluri și familii mixte cultural dau dovadă de o mai mare deschidere mentală și spirituală, mai puțin afectați de prejudecăți și mai flexibili în gândire și comportament. Tocmai de aceea, sunt total de acord cu Ana Tuciocv-Bogdan care spunea în cartea pe care a coordonat-o „Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (studii și cercetări)” că: familiile tinere etnic mixte dețin un potențial remarcabil și resurse pozitive în a depăsi prejudecățile și stările tensionale inter-etnice și că ele pot contribui la dezvoltarea unor relații pozitive între membrii diferitelor naționalități” (1996, p. 87).
Concluzii
Familia face parte din categoria realităților primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Ca și societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înțelegere și explicare a realității.
Familia consacră categoria primară a socialului, cea substanțială. Ca ființă biologică, omul se plasează într-un grup de rudenie, adică de consubstanțiali, de indivizi a căror omogenitate și interdependență ține de chiar constituția lor fizică. Este de neconceput o percepție individualistă, a omului izolat, a cărui structură genetică este „curățată” de orice contaminare de grup, adică de rudenie.
În lumina acestor argumente, sociologia familiei este un domeniu de sociologie pură sau fundamentală. Debutul înțelegerii societății se află în explicarea familiei, ca tip social primar. Cele dintâi preocupări în această direcție se regăsesc în vestul continentului, în Franța și Anglia și apar spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Între cei ale căror lucrări au avut relevanță deosebită în această direcție sunt de menționat: René Villermé, Auguste Comte, Frederic Le Play, Émile Durkheim, Talcott Parsons, antropologii A.R. Radcliffe-Brown, Claude Lévy Strauss.
Tot în Marea Britanie a luat naștere un domeniu special, denumit istoria familiei. Relevanța studiilor istorice asupra familiei, argumentată și în sociologie de Émile Durkheim, se susține prin datele comparative furnizate. Poate cea mai generoasă cale de cunoaștere a unei realități eminamente tradițională, cum este familia, istoria socială și a menta-lităților furnizează material de cercetare atât antropologiei, cât și sociologiei familiei.
Cap.II Cuplul contemporan intre modern si contemporan
2.1 Modelul cultural al familiei de origine si influența asupra cuplului
Astăzi există o diversitate de moduri în care părinții își asumă responsabilitatea socializării copiilor. Din această perspectivă, au apărut forme atipice de autoritate (a copiilor față de părinți, a tinerilor față de vârstnici etc.). Referindu-ne la formele atipice de autoritate, să menționăm că, în literatura sociologică și psihopedagogică se impune cu tot mai multă putere un nou concept: educația inversă. Această sintagmă se referă la faptul că părinții admit că au de învățat de la și mai ales împreună cu copiii lor. Cu alte cuvinte, comunicarea între părinți și copii se realizează în ambele sensuri: cu cât copilul se dovedește mai ascultător și înțelegător, cu atât este – la rândul lui – ascultat și înțeles mai mult .
Deși conceptul de educație inversă este relativ recent, ideea conform căreia părinții învață alături de copii (cultură co-figurativă) sau chiar de la copii (cultură pre-figurativă) a apărut mai demult (Mead, 1971), fiind exprimată prin cele două sintagme, care ilustrează diferența față de situația clasică, când copiii învață de la părinți (cultură post-figurativă).
Ca o concluzie a acestei perspective generale asupra procesului de socializare în familia modernă, se poate afirma că relația părinte-copil se bazează pe alte principii, comparativ cu cele care guvernează familia tradițională, iar ideea fundamentală este aceea că adolescența și chiar copilăria au devenit etape de pregătire pentru momentul extrem de important al părăsirii căminului. Copiii își iau / li se acordă mai multă libertate, mai multă autonomie, mai multă responsabilitate, separarea și individuația devenind probleme firești. Părăsirea căminului înseamnă, într-un fel, o a doua naștere (Bellah și colab., 1985) iar copiii se pregătesc / sunt pregătiți de la o vârstă din ce în ce mai mică pentru aceasta, în condițiile în care – oricum – conviețuirea ar fi fost destul de dificilă, date fiind divergențele de valori, atitudini, mentalități, stiluri de viață.
Deși anumite influențe tradiționale au rămas, s-au modificat destul de multe lucruri în această privință. De exemplu, s-a diminuat considerabil ceea ce mulți sociologi au considerat a fi baza diferenței de socializare a celor două sexe: axa sedentarism – mobilitate. În trecut, fetele erau încurajate să rămână sedentare iar băieții să devină mobili. Ele erau mai întotdeauna antrenate în activități desfășurate în spațiul limitat și închis al gospodăriei , în vreme ce, foarte de timpuriu, băieții erau expediați să se joace afară. Pe măsură ce înaintau în vârstă, fetele își procurau ocazii de „a ieși” dar, spre deosebire de băieți, ele nu mergeau afară, ci ieșeau pentru a merge undeva .
Aceste caracteristici tradiționale s-au destrămat progresiv. Azi, fetele ies pe stradă de la 12 – 13 ani, se amestecă cu băieții de vârsta lor, se întorc seara târziu. Ele se lovesc de toate probleme ce le ridică mobilitatea și își formează o perspectivă mult mai largă asupra vieții, dorindu-și mai mult de la ea.
Strâns legată de această axă este și axa public – privat, care a suferit și ea numeroase modificări. Progresiv, s-a renunțat la ideea că bărbații acționează (doar) în spațiul public și femeia (doar) în spațiul privat, ceea ce a generat schimbări în procesul socializării celor două sexe. De exemplu, astăzi, datorită cuceririlor feminismului, devine din ce în ce mai normal ca fata să fie încurajată să studieze, să intre pe piața forței de muncă etc. Totuși mai persistă mentalitatea potrivit căreia, dacă nu reușește, va fi iertată de cei din jur mult mai ușor decât un băiat, căci de la ea se cere – în special – un alt soi de realizare: să fie femeie, să nu-și piardă feminitatea .
Axa pasiv – activ se supune aceluiași proces de transformare. Fetele sunt învățate să devină active, să renunțe la pasivitatea tradițională, care – aplicată la condițiile societății contemporane – le-ar fi izolat, le-ar fi frustrat.
În fine, numeroase schimbări a suferit și axa dependență – autonomie. Fetele sunt educate astfel încât să poată depăși stadiul de dependență față de sexul opus și să devină tot mai libere în opțiunile lor de viață.
După cum se observă, socializarea fetelor a devenit din ce în ce mai complexă și mai dificilă. Și aceasta, nu atât pentru că ar implica eforturi sau costuri foarte mari, ci din cauza faptului că trebuie înlăturată o mentalitate care a făcut din femeie o ființă sedentară, pasivă și dependentă, ce-și limita viața doar la spațiul privat.
Ce s-a întâmplat, însă, în socializarea băieților? Mai nimic important, pentru că ei merg în continuare pe linia mobilitate – activism – autonomie, acționând cu preponderență în spațiul public. Nu au intervenit, deci, schimbări de fond. Modificările care au apărut țin de conștientizarea faptului că băieții trebuie să devină mai expresivi, și nu doar instrumentali, accentuând și latura afectiv – emoțională, nu numai pe cea economică. Ceea ce pare mai surprinzător este faptul că băiatul trebuie socializat astfel încât să accepte că va deveni dependent de femeie, pentru că ea tinde să devină autonomă iar acest lucru implică o dependență reciprocă.
De fapt, ambele sexe, se zbat între nevoia de existență autonomă și cerința de a fi altceva: ele sunt învățate că, pentru a atrage sexul opus, trebuie să caute să placă, cu alte cuvinte, trebuie să se transforme în obiecte, să renunțe la autonomia lor . Acest lucru era valabil doar pentru fete, până nu demult. Redimensionarea socializării impune și băieților cerința de a atrage și cuceri ceea ce înainte era oferit și posedat.
Având în vedere aceste modificări, pot apărea două efecte majore :
Realizarea unui compromis între tendința femeii de a deveni o ființă mobilă – activă – autonomă și acceptarea de către bărbat a unei forme atenuate de sedentarism – pasivitate – dependență. Cu alte cuvinte, o întâlnire a celor două sexe într-un punct de echilibru, o simbioză între viața publică și cea privată, valorizate, atât de către bărbat, cât și de către femeie. Acest model de relaționare între cele două sexe ar reprezenta forma cea mai viabilă și funcțională de uniune și, poate, unica soluție de a salva familia, ca instituție socială, în perspectiva anilor ce vor urma.
Nerealizarea compromisului între tendința femeii de a deveni o ființă mobilă – activă – autonomă și acceptarea de către bărbat a unei forme atenuate de sedentarism – pasivitate – dependență. Nu va exista, practic, un punct de echilibru, ci o permanentă întrecere între femeie și bărbat (în a-și dovedi lor înșiși, dar și celuilalt că sunt mai buni), o competiție a sexelor în care cuplul nu are prea mult de câștigat. Desigur, în anumite domenii femeile vor întrece bărbații, iar în altele vor rămâne în urma lor, manipularea fiind una din modalitățile la care se va apela în această înfruntare care pune mai presus mândria și nu rațiunea, ambiția și nu sentimentul. De aceea, este foarte posibil ca familia să fie din ce în ce mai mult ignorată iar alternativele la căsătorie să prolifereze, într-atât, încât să devină o problemă socială.
Concluzionând, la nivelul opiniilor și al intențiilor educative, numărul părinților care pregătesc un destin diferit copiilor lor, în funcție de sexul acestora, este tot mai mic (Durning, 1995). Comportamentul celor care continuă, conștient sau nu, să transmită valori diferențiatoare, poate fi explicat cu ajutorul a trei tipuri de logici parentale :
o logică a tradiției;
o logică funcționalistă:
o logică a utilității sociale a respectării stereotipurilor.
Totuși, perspectiva este destul de clară, iar societatea spre care ne îndreptăm este una în care toată lumea începe să poarte aceleași haine, aceleași bijuterii, aceeași tunsură. Tinerii vor trăi, dacă nu și trăiesc deja, într-o modernitate imediată și schimbătoare, fără trecut sau viitor, distinctă de societatea celor în vârstă și de istoria ei . Tinerețea (naturală și liberă), nu va mai fi trăită social, ci senzual, într-o societate unisex (Aries, 1980), în care atitudinile, hainele și apartenența se desexualizează și se uniformizează.
Având în vedere schimbările intervenite în trecerea de la tradiționalitate la modernitate, se consideră că societatea contemporană impune generalizarea a trei tipuri de femei :
Femeile care adoptă o orientare „masculină”. Preferă ocupațiile rezervate bărbaților, manifestă opoziție față de relațiile erotice și față de căsătorie. Dacă intră, totuși, în asemenea relații, le perturbă prin străduința de a-și impune dominația, de a fi superioare partenerului. Pot fi numite femei agresive.
Femeile care nu refuză rolul lor feminin, dar care conștientizează că sunt inferioare bărbaților, osândite să joace un rol secundar. Ele își îndeplinesc rolul mai mult din obligație și mereu încearcă să schimbe câte ceva, în lupta cu ele însele și cu ceilalți, nerenunțând ușor, chiar dacă întâmpină dificultăți. Pot fi numite femei izolate.
Femeile care nu vor să-și schimbe rolul, pentru că nici nu conștientizează că se poate acest lucru. Ele își îndeplinesc rolul știut, convinse fiind că aceasta este menirea lor. În ceea ce fac pun pasiune, valorizează (uneori) excesiv iubirea și devotamentul. Pot fi numite femei docile.
Pe de altă parte, se consideră că parteneriatul modern implică existența a trei tipuri de bărbați:
Bărbatul care acceptă noul rol și îl efectuează din convingere, punând pasiune în tot ce face și creând condițiile unei relații funcționale, bazate pe înțelegere și respect reciproc. Pot fi numiți bărbați docili.
Bărbatul care nu acceptă noul rol, dar îl efectuează fără convingere, implicându-se atât cât relația să nu devină disfuncțională. Pot fi numiți bărbați izolați.
Bărbatul care nu acceptă noul rol și nici nu îl efectuează, considerând că relația de tip tradițional e indicată pentru funcționalitatea cuplului. Pot fi numiți bărbați agresivi.
Aceste trei tipuri de bărbați pot fi raportate la cele trei tipuri de femeie, prezentate anterior. În continuare, dacă suprapunem aceste combinații peste tipologia construită de Iolanda Mitrofan , tipologie ce ia în calcul trei parametri, și anume:
gradul de tensiune generat de natura conflictului (ridicat/moderat/scăzut);
forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă/latentă);
durata conflictualității (continuă/intermitentă),
se pot emite următoarele ipoteze:
cuplul constituit din bărbat agresiv – femeie agresivă este caracterizat prin conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune crescută, ce prezintă mare potențial dizolvant și psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri;
cuplul constituit din bărbat agresiv – femeie izolată este caracterizat prin conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată, ce are o evoluție instabilă, cu tendință de deteriorare a esenței relației conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu, într-o formulă de pseudoconjugalitate;
cuplul constituit din bărbat izolat – femeie agresivă este caracterizat prin conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată, ce are o evoluție instabilă, cu tendință de deteriorare a esenței relației conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu, într-o formulă de pseudoconjugalitate;
cuplul constituit din bărbat izolat – femeie izolată este caracterizat prin conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută, ce prezintă potențial dizolvant semnificativ, care nu întotdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relației conjugale;
cuplul constituit din bărbat docil – femeie izolată este caracterizat prin conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată, ce prezintă potențial dizolvant scăzut;
cuplul constituit din bărbat izolat – femeie docilă este caracterizat prin conflictualitate latentă, continuă, cu tensiune moderată. În acest cuplu, conflictualitatea planează deasupra relației ca urmare a unui grad de frustrare reciproc întreținut;
cuplul constituit din bărbat docil – femeie agresivă este caracterizat prin conflictualitate latentă, continuă, cu tensiune scăzută, ce favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale conduitelor interacționale pe linia sincronizării lor;
cuplul constituit din bărbat agresiv – femeie docilă este caracterizat prin conflictualitate latentă, intermitentă, cu tensiune moderată, ce facilitează acomodarea interpersonală, datorită caracterului ei de stimulare reciprocă prin forme agreabile cum ar fi: ironia, persiflarea, etc.
cuplul constituit din bărbat docil – femeie docilă este caracterizat prin conflictualitate latentă, intermitentă, cu tensiune scăzută, ce evoluează rapid către asimilare interpersonală, partenerii preluând și asimilând reciproc puncte de vedere inițial diferite.
2.2 Traditional si modern in famila romaneasca dupa 1990
2.21 Influenta de natura economica
Abordarea microeconomică a rolurilor din familie nu numai că pune un accent deosebit pe importanța aspectelor economice ale grupului domestic (avere, venituri), dar încearcă să descrie și să explice așteptările și comportamentele de rol cu ajutorul unor variabile economice și, mai ales, după modelul comportamentului microeconomic, în termenii maximizării beneficiului (fie el material sau psihospiritual).
În acest context paradigmatic, segregarea de roluri este în funcție de diferența de investiție de capital dintre cei doi soți în capitalul marital (comun). La rândul lui, capitalul personal investit depinde de o serie de variabile, cum ar fi averea prealabilă, salariul și alte venituri, școlaritatea.
B. Lemennicier (1978) a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie în care a introdus două variabile economice și mai multe variabile sociodemografice: vârsta, numărul de copii, mărimea localității, frecvența certurilor, presiunea familială și socială a rețelei. Cele două variabile economice au fost: raportul costurilor de oportunitate (salariul soțului supra salariului potențial al soției); raportul de dotare în capital uman (numărul de ani de școlaritate ai soțului supra numărul de ani de școlaritate ai soției). Calculând contribuția fiecărei variabile la timpul alocat treburilor profesionale și celor casnice, autorul găsește că cele două variabile de natură economică evidențiază tot atât de bine, dacă nu mai bine decât explicațiile psihosociale, diferențierile de roluri conjugale și stabilitatea maritală.
Paradigma costuri – beneficii și a schimbului social ce are loc în spiritul ei servește ca bază pentru noi nuanțări în înțelegerea rolurilor și a comportamentelor maritale. Astfel, atașează dimensiunii economice una culturală în înțelegerea strategiilor de roluri: o normă considerată social dezirabilă este menținerea unei distanțe economice între soț și soție.
Studiind prin observații repetate 550 de cupluri tinere urbane, autorii menționați au constatat că mărimea schimbului (de bunuri și servicii) dintre soți este în funcție de poziția lor socială: cu cât aceasta este mai înaltă și accentul pus pe gradul de autonomie este mai mare, cu atât schimbul este mai limitat. Schimbul mai intens și fuziunea conjugală mai puternică sunt prezente la familiile cu un statut social mai scăzut, acolo unde posibilitatea de a cuceri putere și prestigiu în domenii extrafamiliale este mult mai mică.
Cercetări mai recente – subsumând dinamica complexă a rolurilor bărbat – femeie conceptului de „regim de gen”, ceea ce ar reprezenta relațiile și ideologiile atașate, raporturile de putere bărbat – femeie dintr-un domeniu sau instituție, cultivând ideea beckeriană a familiei ca organizație ce încearcă să maximizeze bunul colectiv – angajează în discurs și noțiunile de „conflicte de cooperare” și „negocierea sarcinilor”. Ele exprimă faptul că atingerea beneficiului comun al familiei este un țel proeminent, dar nelipsit de contradicții, rezolvabile, de regulă, prin negocieri cu privire la disponibilitățile de participare și părțile de câștig (material și socioafectiv) cuvenite .
Teoria echității aplicată la rolurile conjugale se întemeiază pe ideea că așa cum căsătoria este o „afacere”, căsnicia este o continuă negociere de roluri. Iar structurarea și dinamica de roluri se face după principiul echității. Cei doi parteneri își ajustează conduitele și așteptările potrivit felului în care văd schimbul de bunuri și activități ca fiind echitabil sau nu. Chiar dacă nu la modul riguros cantitativ, membrii familiei, și cu deosebire soții, estimează raportul dintre „ce primesc eu în derularea vieții de familie și ce dau”. Dacă acest raport este egal sau foarte apropiat ca mărime cu cel dintre „ce primește celălalt și ce dă”, situația este considerată echitabilă.
În momentul în care unul sau amândoi partenerii apreciază că nu există egalitate între raporturile respective, ei vor adopta diverse strategii pentru a rezolva inegalitatea. Soluțiile sunt comportamentale, atunci când individul în cauză modifică ceva în acțiunile lui față de celălalt în vederea restabilirii egalității, sau psihologice, adică modificarea prin diferite tactici justificative a percepției mărimii elementelor din ecuație. În primul caz, se transformă ceva efectiv în comportament, în al doilea, doar pe plan mintal.
Având în vedere că relația dintre X (soția) și Y (soțul) este una de dependență reciprocă i că X poate acționa și asupra beneficiilor și costurilor lui Y, nu numai asupra celor proprii, iar inegalitatea este resimțită în general de un partener în defavoarea lui, sunt patru posibilități de a egaliza raporturile: micșorarea costurilor proprii, mărirea beneficiilor proprii, mărirea costurilor celuilalt, micșorarea beneficiilor celuilalt. Mărirea sau micșorarea unuia sau altuia dintre termenii ecuației se poate face concomitent.
Mărirea și micșorarea pot fi reale (comportamentale) sau doar pe plan perceptiv – interpretativ. Dacă, de exemplu, în distribuirea sarcinilor în familie, soția apreciază că relația dintre raporturile cât efort și cât timp cheltuiește ea la bucătărie ( C ) și cât e destinat distracțiilor ( B ), respectiv cât timp și efort cheltuiește soțul și cât se distrează el nu este una de egalitate, fie va aloca mai puțin timp și efort, fie va cere soțului să se distreze mai puțin, fie ….
Să presupunem însă că soția este încă „orbită” de dragostea pentru consortul ei, dar că din afară i s-a sugerat și indus neechitatea raporturilor dintre „ce dau și ce primesc eu” și „ce dă și ce primește el”. În acest caz, este foarte probabil că ea va rezolva inechitatea, disonanța, pe plan mintal, cognitiv, recurgând la raționamente de genul: „De fapt, dacă mă gândesc bine, și el face mult în casă”, „Are o slujbă grea și trebuie să se relaxeze mai mult”.
Soluțiile de ajustare a inechității sunt multiple, inclusiv teoretic, dacă ne gândim și la posibilitatea de a combina comportamentul cu perceptivul, așa cum nu de puține ori se întâmplă. Ele sunt și mai multe și variate dacă ținem seama de conținutul lor concret. Însă atunci când negocierile de rol dintre parteneri au ajuns într-un punct mort, când unul sau amândoi ajung la concluzia că inechitatea nu mai poate fi rezolvată prin strategii de compromis, soluția finală este despărțirea. Teoria echității și a negocierii de roluri susține că disrupția conjugală este – în evaluarea vieții de familie ca inechitabilă de către actorii scenei familiale – un factor de prim ordin.
2.2.2 Influenta de natura juridica
În țara noastră, bazele dreptului familiei sunt stabilite prin Constituția României. Noul Cod al familiei prevede, pe scurt, principiile care fundamentează statutul familiei reglementat prin legislația în vigoare, stabilind următoarele:.
ocrotirea familiei și a proprietății private de către stat;
întemeierea familiei pe căsătorie liber consimțită de soți;
ocrotirea intereselor copilului minor.
Relațiile sociale reglementate de dreptul familiei:
Relațiile de căsătorie – încheierea, desființarea, desfacerea căsătoriei, precum și raporturile personale și patrimoniale dintre soți
Raporturile rezultate din rudenie
Relații privitoare la ocrotirea părintească.
În România, statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină prin măsuri economice și sociale dezvoltarea și consolidarea familiei (art. 1 alin.1 Codul familiei.).
Statul apără interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații (art. 1 alin. 2 Codul familiei.).
Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Copii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie. Copii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și asistență în realizarea drepturilor lor ( art.44 pct. 3 Constituția României ). Persoanele handicapate se bucură de protecție specială ( art. 45 pct.1 Constituția României ).Relațiile de familie se bazeaza pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material ( art. 2 Codul familiei ).
2.2.3 Influenta de natura sociala
Dacă societatea tradițională era relativ rigidă în materie de stabilitate a valorilor, tip de familie sau stil de viață, societatea modernă modifică fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri și destinații.
Societatea contemporană favorizează declinul familiei nucleare, oferind în loc o largă varietate de alternative. Tranziția către Noua Eră în care omul urmează să se autodepășească, să se cosmizeze și transpersonalizeze, reconciliindu-se cu natura și divinitatea (ceea ce presupune un fenomen de mutație, de transformare psihologică și spirituală), aduce cu sine și proliferarea fără precedent a stilurilor de viață nenucleare, a neo-formațiilor familiare, substitute materiale sau simulacre, anticipând un viitor din ce în ce mai incert, o perspectivă din ce în ce mai haotică.
Dacă familia nucleară a dominat contemporaneitatea, viitorul nu va mai aduce dominația unei singure forme de conviețuire, ci o pluralitate de configurații familiale, adaptate realității sociale impuse de începutul de secol XXI.
Familia modernă se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate și putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul decide, att în privința hotărârilor care vizează viața conjugală, cât și a celor care privesc relația parentală, așa cum se întâmpla în tradiționalitate. Relația modernă surprinde reciprocitatea puterii și autorității, pe diferite nivele și în diferite intensități, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat și, tot mai des, pus în practică.
Partea negativă a ideologiei egalitariste a societății noastre rezidă, însă, în faptul că orice diferență este văzută ca o sursă de inegalitate (Mendras, 1987), ceea ce ar putea crea impresia că toate sarcinile, toate rolurile, pot fi îndeplinite atât de bărbat cât și de femeie. Această impresie este total greșită, pentru că există anumite elemente de specificitate care diferențiază cele două sexe , ca să nu mai vorbim că, de la un cuplu la altul, există deosebiri în ceea ce privește rolurile asumate, în funcție de particularitățile persoanelor și relației respective.
Din această perspectivă, o egalitate prin lipsa diferențelor nu este posibilă, mai ales că există și punctul de vedere potrivit căruia orice relație socială este esențialmente ierarhică. Cu alte cuvinte, între oricare două persoane, intervine reciprocitatea, dar și asimetria, una dintre ele tinzând s-o domine pe cealaltă. În cuplu, situația este aceeași, chiar dacă aici intervin sentimentele de dragoste sau de afecțiune față de partener.
Prin urmare, egalitatea este posibilă cu ajutorul diferențelor, printr-o complementaritate a rolurilor, atitudinilor și comportamentelor celor două sexe, printr-o echilibrare a domeniilor și nivelurilor în care cei doi își exercită autoritatea și puterea. Altfel spus, autoritatea și puterea între cele două sexe pot fi relativ egal distribuite, în condițiile în care suma activităților (și importanței acestora) desfășurate de o femeie ar fi echivalentă cu suma activităților (și importanței acestora) desfășurate de un bărbat.
O problemă importantă, care induce majoritatea neînțelegerilor și divergențelor în cuplu este aceea a implicării fiecăruia în ceea ce ar trebui să facă. Și, poate nu atât a implicării, cât a percepției celuilalt privind modul în care este efectuată o activitate sau alta. În general, fiecare consideră că se implică mai mult în ceea ce face iar partenerul mai puțin, ignorând însă faptul că activitățile analizate nu pot fi comparate iar gradul de implicare nu poate fi evaluat de cineva care nu realizează activitatea respectivă. Subiectivismul poate fi destul de mare iar disensiunile pot apărea destul de frecvent, lucru care a determinat apariția opiniei potrivit căreia relațiile tradiționale între bărbați și femei se dovedesc mai puțin generatoare de conflict și stress decât cele egalitariene .
Concluzii
Încercând o concluzie, societatea contemporană amplifică apariția conflictelor în familie, prin faptul că ne aflăm într-o perioadă de redefinire a rolurilor masculine și feminine, perioadă accelerată de feminism. Pe de altă parte, atât redefinirea rolurilor, cât și înțelegerea eronată a ei, favorizează apariția unor comportamente de sex-rol foarte diversificate și ambigue care întrețin dizarmonia și disensiunea în cadrul cuplului. Practic, traversăm o perioadă de anomie a rolurilor masculine și feminine și nu se știe cât va mai dura până când vor apărea două modele de comportament acceptate de ambele sexe și puse în practică fără frustrări și nemulțumiri interioare.
Factori care au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul modern
În primul rând, emanciparea femeii, bazată în special pe creșterea nivelului de cultură și informare, emancipare care nu neapărat a diminuat implicarea sexului feminin în activitățile tradiționale, ci a ridicat pretențiile vis-a-vis de posibilitățile bărbatului de a se implica în ceea ce trata, până nu demult, cu pasivitate și indiferență.
În al doilea rând, independența economică a femeii este un factor care a generat conștientizarea ideii potrivit căreia raporturile de putere nu mai pot fi unidirecționale, în condițiile în care femeia nu mai este întreținută de bărbat și poate singură să-și asigure subzistența și să ia decizii în nume propriu, fără teama de a fi supusă reproșurilor sau abandonată.
În al treilea rând, implicarea tot mai accentuată a femeii în viața socială a dus la ruperea acesteia de universul îngust al familiei și la lărgirea orizontului ei privind rolul și locul femeii în relația de cuplu. Astfel, cu cât este mai mare numărul de relații interpersonale, cu cât este mai deasă rețeaua socială a membrilor unui cuplu, cu atât este mai mare probabilitatea ca repartiția autorității și puterii în respectivul cuplu să fie egalitară. Dimpotrivă, cu cât este mai mică această rețea socială, cu atât crește probabilitatea apariției unui model unidirecțional de putere și autoritate (în special de la bărbat către femeie). Cum societatea contemporană implică, ca o nevoie socială, o creștere a relațiilor interpersonale, e de presupus că flexibilizarea autorității se va generaliza într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat.
Nu în ultimul rând, devalorizarea sentimentului în relația de cuplu a provocat importante reașezări în structura de autoritate și putere. Femeia, independentă economic, își permite cu o mai mare larghețe să experimenteze relații diverse, în contextul dorinței de a se realiza și a evolua pe plan profesional. În același timp, bărbatul, din teama de a nu fi dezamăgit sau părăsit, ori – pur și simplu – din nevoia de a cuceri, încearcă să nu se implice emoțional și sentimental prea mult, să nu creeze o stare de dependență față de parteneră. În general, cuplul sfârșitului de secol XX minimalizează valoarea sentimentului, fapt care are repercusiuni asupra distribuției autorității și puterii în relația dintre cele două sexe. Lipsa sentimentului implică, pe undeva, și lipsa dominației, pentru că existența relației funcțional – sexuale implică, ea însăși, o renunțare la autoritate și putere, acceptându-se deliberat echilibrul decizional.
Cap.III.Divortul problema sociala in familia contemporana
3.1 Probleme sociale
3.11.Violenta in famile
Violența familială poate apărea ca urmare a lipsei de comunicare la nivel familial (unul din factorii potențial explicativi). Multă vreme considerată a ține de spațiul privat, aparținînd exclusiv familiei sau comunității imediate din care aceasta face parte, astăzi atenția publică față de acest spațiu privat a crescut și odată cu ea și responsabilitatea factorilor de decizie (politici) cu privire la această problemă.
Tradițional, violența în familie este cercetată la nivelul violenței bărbatului față de femeie, deci asupra “sexului slab”. Ea este considerată victima “tipică”, alături de abuzurile de tot felul împotriva copiilor. Destul de recent, datorită fenomenului de amploare au început să fie studiate și alte forme ale violenței familiale, precum agresiunea copiilor față de părinți, cele asupra bărbaților și diferendele violente dintre frați.
Toate contactele copilului cu lumea exterioară se operează prin intermediul unor persoane sexuale – tată, mamă – cu o semnificație afectivă anumită atribuită fiecăruia, aceștia manifestânnd conduite/atitudini diferite, determinate de apartenența lor sexuală – de timpuriu, individul învață să se raporteze complementar la cele două sexe, este un individ polarizat in punct de vedere sexual.
Categoriile sexuale reprezintă o diferențiere universală a indivizilor, o realitate a existenței celor două sexe care se impune fiecăruia. Conștiința apartenenței la o rasă, la o clasă, un mediu profesional etc. poate exista sau nu, te poți sustrage unei astfel de “poziționări”, dar conștiința apartenenței la un sex există întotdeauna (așa cum există, și problemele puse de celălalt sex).
Cunoașterea factorilor de risc care favorizează dezvoltarea violenței în cuplu este necesară pentru identificarea femeilor aflate în situații de risc sau care sunt victime ale violenței și pentru stabilirea tipurilor de programe de prevenire primară sau secundară și de intervenție pentru fiecare comunitate.
Factorii care facilitează dezvoltarea comportamentului violent pot localizați la nivelui sistemului individual și comunitar, la nivelul modelului structural al relațiilor interpersonale sau în structura credințelor și atitudinilor sociale. Nu există până acum un consens al cercetătorii asupra relațiilor directe între anumiți factori de risc și prezența violenței. Literatura de specialitate nu cuprinde o tipologie a factorilor de risc; gradul de sărăcie, șomajul și vârsta partenerilor de cuplu sunt factorii de risc regăsiți adesea în cercetările utimilor ani .
Factori asociați cu riscul de a dezvolta o conduită violentă
Sursa: WHO, 2002, p. 98
Cel mai important factor de risc este apreciat în literature de specialitate este statutul de martor sau de victimă a violenței în perioada copilărie a bărbatului; cercetătorii estimează că există un risc mare ca femeia să fie victimă a violenței în cuplu atunci când, atât femeia, cât și partenerul său au fost martori sau victime ale abuzului în copilărie. De asemenea specialiștii apreciază că există un risc crescut ca băieții care au fost martori la violență să dezvolte la maturitate comportamente violente, iar fetele să devină victime ale violenței în cuplu. Acestă relație rămâne însă sub semnul multor întrebări, întrucât teoria transmiterii transgeneraționale nu este confirmată prin studii longitudinale. În studiile realizate de Pernanen (1991) privind efectele alcolului asupra comportamentului, s-a constatat că agresorul consumă alcool în jumătate din cazurile de violență asupra femeii. O concluzie asemănătoare întâlnim și la L.W. Bennett (1996) care, facînd o comparație a statisticilor din SUA privind relația dintre abuzul de alcool și violența asupra femeii în relația de cuplu, ajunge la concluzia că alcoolul este primul factor de risc în dezvoltarea conduitei violente. Potrivit Cercetarii Naționale privind Violența în Familie și la Locul de Muncă, în 69 dintre cazuri agresorul era băut în momentul agresiunii (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003)
Riscurile generate de către unii dintre factorii sociali în dezvoltarea violenței în cuplu primesc tot mai mult atenție din partea specialiștilor, deși până acum nu a fost elaborat un model teoretic explicativ. Spre exemplu, în 1976, Black aducea în discuție un factor pe care îl considera că favorizează, într-un grad ridicat, dezvoltarea comportamentelor violente: distanța socială. Black definea distanța socială ca fiind modul în care membrii unei comunități participă unii la viața altora; în acest sens, este de așteptat ca violența să apară mai mult în comunitățile în care distanța socială între membrii comunității este mare, întrucât familiile păstrează un grad mare de intimitate asupra problemelor vieții private.
Într-o perspectivă similară, izolarea socială a femeii este considerată totodată formă de violență și factor de risc ce facilitează manifestarea și menținerea comportamentelor violente în cuplu. Cercetările au arătat existența unei relații de determinare puternice între izolarea socială a femeii și lipsa suportului social (Ellsberg, 2000).
Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă (2003) arată că violența este mai răspândită între femeile casnice (13%). Dintr-o perspectivă opusă, Baumgartner (1993) a analizat mai multe cazuri din culturi diferite (Etiopia, Uganda, America de Sud) în care soțul locuiește izolat de mediul său de suport în utilizarea violenței, de cele mai multe ori în satul soției; concluziile lui Baumgartner arată că cu cât crește suportul social față de femeia cu atât scade riscul de producere a violenței.
Rețelele formale sau informale de suport pentru femeie și lipsa izolării sociale în condițiile unui mediu social care descurajează utilizarea violenței au ca rezultat inhibarea manifestarii atitudinilor agresive ale bărbatului în relația de cuplu.
Reducerea accesului femeii la resurse și servicii este alt factor care facilitează manifestarea violenței asupra femeii în relația de cuplu. Tema accesului la resurse a fost utilizată în special de abordările feministe, explicându-se violența prin discriminările de gen. Levinson (1989) susținea că în societățile în care nu este un acces egal al femeii și bărbatului la resursele economice și politice crește riscul de abuz asupra femeii în relația de cuplu. O argumentație similară este făcută de Mahajan (1995); studiind abuzul femeii în India, Mahajan a ajuns la concluzia că dependența economică față de soț și lipsa suportului formal și informal față de femeie favorizează violența asupra femeii.
Rata violenței este apreciată de mulți cercetători direct proporțională cu atitudinea socială față egalitatea de gen și față de accesul femeii la resursele economice; scăderea inhibiției față de violență și lipsa resurselor financiare limitează posibilitatea femeii de a lupta împotriva violenței sau de a părăsi relația abuzivă. Smithey & Straus (2003) argumentau că atunci când, la nivel social, nu este suținută egalitatea dintre bărbat și femeie în relația de cuplu și când piața muncii nu încurajează accesul femeii la locurile de muncă, iar sistemul de protecție nu furnizează resurse financiare femeii, femeile pot face foarte puțin pentru a stopa violența în cuplu sau a părăsi o relație abuzivă.
Studiile realizate în ultimii ani au arătat că este greu de stabilit acțiunea unui singur factor de risc asupra dezvoltării comportamentelor violente. Dezvoltarea violenței în relația de cuplu se află sub incidența asociată a factorilor de risc.
Într-un studiu panel realizat de Rodriguez, Lasch, Chandra & Lee (2001) în Statele Unite asupra factorilor de risc în dezvoltarea violenței în familie a fost constatat că persoanele care au declarat forme de violența în familie prezentau ca indicatori consum de alcool, un număr mare de copii și șomaj de lungă durată. Asocierea dintre numărul mare de copii și consumulul de alcool în familie a fost apreciată ca factor cu risc crescut în special pentru cei care nu au un loc de muncă. Alcoolul și lipsa unui loc de muncă constituie un factor de risc pentru dezvoltarea violenței, însă nu au fost identificate carateristicile personale și sociale asociate consumului de aclool. În cadrul factorilor care reduc riscul de producere a evenimentelor violente au fost identificați vârsta, satisfacția pentru viața de familie (alta decât relația conjugală) și relația cu prietenii.
În ceea ce privește situația din România, datele sondajului de opinie realizat în București de Gallup arată că lipsa banilor este factorul principal care favorizează dezvoltarea violenței asupra femeii în cuplu (Survey on Violence against Women in Bucharest, Gallup Organisation, 2003). Din datele statistice este greu de stabilit dinamica acestui factor asupra dezvoltării violenței; E. Zamfir și C. Zamfir (2000) apreciază că agravarea stării de sărăcie a dus la o dependență reciprocă a membrilor cuplului și a diminuat prin aceasta posibilitatea femeii de a găsi soluții pentru protecție/asistență și diminuare/stopare a violenței.
Factori de risc în producerea violenței
Sursa: Survey on Violence against women in Bucharest
The Gallup Organization
Romania, Mai 2003
Datele statistice prezentate în Cercetarea Națională privind Violența în Familie și la Locul de Muncă (Centrul Parteneriat pentru Egalitate, 2003) ne ajută să identificăm și alți factori de risc care pot facilita dezvoltarea violenței asupra femeii în relația de cuplu cum ar fi:
– condamnarea penală a partenerului. Datele arată că 35% dintre femeile a căror partener a fost condamnat penal declară că sunt sau au fost victimele violenței fizice și o femei din zece, care se declară victimă a violenței fizice a partenerului, afirmă că partenerul a fost condamnat cel puțin o dată; de asemenea, 35% dintre femeile care au un partener care a fost condamnat penal afirmă că se confruntă cu forme de violență economică.
– numărul de căsătorii apare în statistici ca fiind asociat cu forme de violență: 19% dintre femeile care au fost căsătorite de mai multe ori au declara că s-au confruntat cu situații de violență fizică;
– tulburările psihice ale agresorului pot contribui la dezvoltarea unor forme de violență psihologică: una din zece femei care au fost victimele violenței psihologice declară că partenrul a fost internat înstr-un spital de psihiatrie, iar 34% dintre femeile al căror partener a fost internat în psihiatrie declară că le sunt limitate relațiile sociale;
Datele existente nu ne permite identificarea variabilelor individuale sau sociale asociate acestor factori în dezvoltarea violenței.
3.1.2 Problemele batrinilor
Problema îngrijirii bătrânilor are o semnificație deosebită în supraîncărcarea de rol domestic a femeii, cu deosebire a celor care exercită o profesie. Cu precădere în acest gen de sarcini, soțul nu alocă un timp considerabil pentru a-și ajuta partenera.
Femeile care lucrează sunt nevoite să comprime timpul afectat altor activități pentru a se putea concentra asupra îngrijirii batranilor.
Întrucât multe femei nu lucrează cu normă întreagă, pe când soțul da, consideră că munca în gospodărie trebuie să reflecte acest lucru; alte femei sunt de părere că dacă soțul câștigă mult mai bine, e firesc ca el să participe mai puțin la treburile gospodărești. Sunt destule femei și în SUA care aprobă diviziunea tradițională de roluri casnice. Aceasta caracterizează femeile din rândul muncitorimii, pe când cele din clasa de mijloc sunt foarte sensibile la echitatea de tip modern .
În raportul muncă salarială – activitate domestică intervin alte câteva aspecte importante: este necesar de luat în studiu modul cum ceea ce generic s-ar putea denumi în românește „revărsarea muncii” (work spillower), respectiv consecințele pe care le are munca asupra altor dimensiuni ale vieții noastre, afectează și viața de familie. E foarte limpede că, intenționat sau nu, aducem acasă bucuriile și necazurile de la locul de muncă, impregnând direct sau subteran relațiile conjugale și raporturile cu batranii. Bărbații vin cu stresuri legate de grija de a avansa și de a câștiga mai mulți bani, cu responsabilitățile de conducător, în timp ce la femei două fenomene pot marca semnificativ starea lor de spirit: ponderea mult sporită în activitate cu disonanță emoțională și expunerea la hărțuirea sexuală. Încărcătura de disonanță emoțională înseamnă că femeile exercită frecvent acele profesii care pretind afișarea bunei dispoziții și amabilității indiferent de starea lor sufletească (secretare, vânzătoare, lucrătoare la ghișee etc.). Astfel, nu e deloc surprinzător că ajunse acasă își revarsă tensiunea acumulată.
3.1.3 Divortul
Divorțul este un fenomen psihosocial complex, reprezintă forma finală a desfacerii vieții conjugale, modificând viața partenerilor și a descendenților acestora. El antrenează stadii tensionale, conflicte, frustrări și insatisfacții ale unor efecte ce se prelungesc dincolo de pronunțarea instanțelor de judecată.
Divorțul poate fi determinat de factori economici, culturali, psihologici, morali, religioși care acționează la nivelul partenerilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora.
Temeiul divortului consta in indeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
existența unor motive temeinice, apreciate de instanța judecatorească;
aceste motive să fi vătămat grav raporturile dintre soți încât continuarea căsătoriei să fie vădit imposibilă;
imposibilitatea continuării căsătoriei să existe pentru cel care cere desfacerea ei.
Etapele disoluției căsătoriei
Stările conflictuale și eroziunea
Acestea pot apărea mai devreme sau mai târziu având efecte de disoluție și eroziune a vieții conjugale prin manifestarea satisfacției față de conviețuirea în cuplu. Femeile invocă: alcoolismul soților, agresivitatea fizică, lipsa de comunicare. Bărbații invocă: lipsa de afecțiune și înțelegere, agresivitatea verbală și infidelitatea.
Încetarea relațiilor sexuale
Este o urmare firească a stărilor conflictuale și o cale spre separare sau divorț. Toate cazurile de separare duc la divorț.
Disoluția legală
Este forma definitivă a ruperii relației conjugale, consfințirea juridică a acestei stări de fapt.
Cercetarile desfășurate de-a lungul vremii au evidențiat existența unei lungi liste a cauzelor generatoare de stres, care grupate după natura lor, apar sub forma conflictelor ce pot fi:
conflicte familiale:
conflictul copilului cu autoritatea părinților, din care poate rezulta fie frustrarea ca urmare a excesului de autoritate exercitată de părinți, fie depresia ca urmare a dezinteresului părinților față de copil;
conflictul copilului cu ceilalți frați datorită concurenței afective existente între ei, a intereselor divergente etc.;
conflictul conjugal generat de exercitarea autorității unuia dintre soți, diverse probleme maritale, educația și îngrijirea copiilor etc.;
conflictul paraconjugal cu socrii, părinții sau rudele apropiate;
pierderi sau prejudicii concretizate în boli ale membrilor familiei, decese, divorțuri;
conflicte profesionale ce sunt generate de activitățile profesionale excesive; lipsa relaxării; odihna insuficientă; diferiți factori perturbatori ai activității, cum ar fi cei sonori sau termici; raporturile inadecvate cu superiorii, subalternii sau colegii; responsabilități profesionale care depășesc posibilitățile; insuccese; nerespectarea termenelor limită;
conflicte sociale rezultate din: probleme legate de locuință, criză de timp, poluarea sonoră, accidentele, șomajul, unele programe TV și chiar terorismul, care poate produce stres psihic social;
conflicte din sfera vieții intime: complexe de inferioritate, dificultăți de integrare socio-familială, insatisfacția legată de unele trebuințe biologice, tristețe datorită subsolicitărilor sau monotoniei din viața personală.
Factori interni ce pot genera divorțul
Experiența premaritală a partenerilor și atitudinea lor reciprocă față de aceasta. Diferențele mari de experiență premaritală constituie un factor puternic ce împiedică realizarea solidarității familiale.
Motivația căsătoriei și modul de încheiere a căsătoriei (căsătorii motivate de avantaje economice, sociale sau căsătorii impuse).
Vârsta la căsătorie și diferențele de vârstă între soți.
Heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de proveniență al soților, nivelul de instrucție, profesiunea, trăsăturile psihice și temperamentale.
Poziția femeii în societate și în familie. Dacă soția este dependentă din punct de vedere economic față de soț, divorțialitatea este scăzută. Dacă ea este independentă din punct de vedere economic nu mai acceptă unele relații familiale și astfel cuplul se îndreaptă spre divorț.
Incompatibilități psihice și temperamentale ale partenerilor.
Insatisfacții emoțional-afective și sexuale.
Infidelitatea.
Comportamentele agresive.
Alcoolismul unuia dintre parteneri.
Factori externi care pot genera divorțul
Apariția și menținerea unor dezechilibre demografice între numărul femeilor și numărul bărbaților într-o anumită zonă sau colectivitate.
Creșterea volumului migrațiilor și urbanizarea.
Diminuarea controlului social care duce la aprecierea că viața de familie este o problemă strict personală.
Condițiile economice generale pot favoriza indirect disoluția unor cupluri.
Factorii externi care favorizează disoluția solidarității familiale nu produc aceste efecte decât dacă acțiune lor se combină cu cea a unor factori din interiorul familiei
3.2 Impactul social si psihologic al divortului
3.2.1Asupra copilului
Divorțul are efecte traumatizante asupra foștilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor în cauză. Aceștia din urmă riscă să rămână cu o serie de traume în urma separării de unul din părinți, intervenind un gol relațional, chiar și complexe de stigmatizare și inferioritate socială.
Divorțul are de multe ori efecte negative asupra minorului afectând echilibrul psihic al acestuia. Securitatea afectivă a minorului este grav afectată, fapt ce se poate concretiza în conduite specifice bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanțe școlare scăzute sau acte deviante și delicvente. Influențează negativ socializarea morală a copiilor și duce la apariția unor deprinderi deviante. Apar atitudinile de respingere sau agresiune față de căsătorie manifestate de cei care provin din cupluri divorțate. “Putem aprecia că divorțul parental provoacă o slăbire a relațiilor dintre părintele plecat și urmaș, menținut de cele mai multe ori la situația unui părinte simbolic-mamă sau tată- la care copilul se poate raporta pentru identificarea originii sale.
Copilul se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reactioneaza, isi pierde increderea in parinti, se simte lipsit de protectia implicita pe care i-o ofereau acestia si se vede pe sine ca abandonat, slab si vulnerabil in fata unei vieti din care a luat cunostinta doar cu partea intunecata. Trauma divortului parintilor este ampla si se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din parinti nu isi recunoaste culpa, fapt care repercuteaza asupra inteligibilitatii pentru copil a propriei situatii. Situatia devine si mai dramatica atunci cand copilul este pus sa aleaga intre mama si tata. Copilul nu este o fiinta rationala, pentru ca nici parintii nu sunt. El va fi de partea celui care-i ofera mai mult sau mai concret. Iar instanta e obligata prin lege sa consemneze partajul afectiv al copilului.
Cele mai importante consecinte s-ar putea sintetiza in:
– tendinta de stigmatizare a copilului cu parinti divortati (mai mare in societatile traditionale);
– efecte psihologice in legatura cu identificarea de rol de sex si formarea unor atitudini fata de familie si munca;
– fenomenul de supraprotectie materna la baiatul ramas cu mama.
Investigand efectele divortului asupra copilului s-a ajuns la urmatoarele concluzii:
– In cazul in care dupa divort copilul continua sistematic si pozitiv sa interactioneze cu celalalt parinte nu exista diferente pentru profilul psihocomportamental al copilului cu un parinte si cel din familia biparentala;
– Stima de sine a copilului este afectata mai mult ( negativ ) la familiile cu conflicte decat la cele comportamentale. Ca familia monoparentala sa functioneze bine , intre parintii divortati nu mai trebuie sa existe conflicte;
– Comportamentul social (antisocial) al copilului si performantele sale scolare nu sunt afectate radical de lipsa unui parinte, in particular a tatalui;
– Facand insa comparatie intre copii biparentali si monoparentali se observa ca ultimii au performante scolare mai slabe , in cazul lor existand si cazuri mai multe de devianta;
– Impactul negativ al divortului asupra copilului depinde de mai multi factori:
– gradul de conflictualitate al familiei care s-a destramat:
– sanatatea mintala a parintilor;
– densitatea retelei sociale a actualei familii a copilului;
– varsta pe care a avut-o copilul la divort.
In afara de sugari si copii mici care inca nu constientizeaza ce se intampla , pentru copii separarea este perceputa ca pe un fenomen extrem de neplacut: sunt ingrijorati ca nu stiu ce se va intampla cu ei daca isi vor mai vedea bunicii si rudele parintelui care nu mai sta cu ei, daca trebuie sa schimbe scoala si locuinta etc.
Unii isi asuma vina despartirii parintilor, altii ii invinovatesc pe parinti: pe tata care pleaca, pe mama care l-a facut sa-si paraseasca familia.
Pentru copiii din familia in care exista diferite forme de violenta, divortul reprezinta o eliberare. De multe ori din exterior este vazuta despartirea ca o eliberare dar in sufletul copiilor ramane ca o amaraciune pentru tot restul vietii.
Cu toate ca sistemul juridic lucreaza conform principiului ca-i mai bine pentru copil , el rezolva doar partial situatia , mai ales cu privire la litigiile legate de custodia si intretinerea copiilor . Pentru acest motiv s-a cazut de acord pentru binele persoanelor implicate , mai ales pentru copii sa functioneze institutia numita medierea divortului formata din persoane specializate (asistenti sociali , consultanti si terapeuti maritali ) ce au drept sarcina asistarea cuplului in timpul si dupa proces pentru a-si rezolva problemele personale , juridice , legate de custodia si intretinerea copiilor .
3.2.2 Asupra parintilor
Divortul are in general consecinte negative si asupra parintilor celor divortati pentru ca se perturba relatiile bunici-nepoti, relatii in care a fost investita multa activitate, apoi acestia sunt supusi presiunii psihologice a rudelor si cunostintelor.
Este nevoie de multa intelepciune sa poti trece peste astfel de momente , sa acorzi importanta reala separarii provocate de divort, sa intelegi ca separarea este inevitabila atata vreme cat cel de langa tine nu te mai vrea partener.
Partenerii trebuie sa inteleaga ca desi separati, au datoria atat fata de societate cat si fata de tinerele vlastare ca acestia sa creasca normal incat sa poata construi la randul lor o societate normala.
Asa cum sustine si A.Giddens este extrem de dificil de trasat o linie de demarcatie intre avantajele sociale si costurile nivelului ridicat al divorturilor. Atitudinile mai tolerante inseamna ca unele cupluri pot pune capat unei relatii nesatisfacatoare fara sa infrunte ostracizarea sociala. Pe de alta parte, destramarea casatoriei este aproape intotdeauna insotita de un stres emotional si poate crea dificultati financiare pentru una sau ambele parti.”
3.2.3 Asupra sotului
Divorțul produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Aceste efecte pot fi cu privire la relațiile personale, la capacitatea de exercițiu și la cele patrimoniale.
Calitatea de soț încetează pentru viitor, iar fiecare soț se poate recăsători. Încetând această calitate, ia sfârșit și obligația de sprijin moral și de fidelitate.
În urma divorțului, fiecare dintre foștii soți redobândește numele avut înainte de încheierea căsătoriei, însă legea prevede și posibilitatea menținerii numelui purtat anterior, în timpul căsătoriei.
În cazul în care divorțul are loc înainte de împlinirea vârstei de 18 ani de către unul dintre soți, nu se pierde capacitatea deplină de exercițiu dobândită prin încheierea căsătoriei de către persoana în cauză. Asupra cetățeniei, divorțul nu are nici o influență.
Obligația de a suporta cheltuielile căsniciei și cea de sprijin material încetează o dată cu încetarea calității de soți. În ceea ce privește dreptul la moștenire, fostul soț supraviețuitor nu are drept la moștenire asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soț de care a divorțat.
3.2.4 Asupra sotiei
Efectele divorțului operează numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Prin urmare, fiecare soț divorțat se poate recăsători atât cu fostul soț, cât și cu o altă persoana. Încetând calitatea de soț, încetează obligația de sprijin moral reciproc, precum și obligația de fidelitate. Ca atare, nu mai poate fi săvârșită infracțiunea de adulter.
Obligația de a suporta cheltuielile căsniciei și cea de sprijin material încetează o dată cu încetarea calității de soți. În ceea ce privește dreptul la moștenire, fostul soț supraviețuitor nu are drept la moștenire asupra bunurilor rămase la moartea celuilalt soț de care a divorțat.
Concluzii
Divorțul determină pentru membrii familiei importante consecințe pe plan economic, social, psihic și juridic. Chiar dacă divorțul are în prezent consecințe mai puțin dramatice asupra celor care divorțează, chiar dacă din punct de vedere economic copii ai căror părinți au divorțat au mai puțin de suferit, divorțul continuă să antreneze tulburări emoționale puternice. Pentru societate, divorțul constituie o rezolvare democratice a dorințelor cetățenilor, o posibilitate de evitare a traumelor unor cupluri cu relații conflictuale și de evitare a disfuncționalităților educaționale ale unor asemenea relații asupra copiilor minori și posibilității de constituire a unor cupluri normale, funcționale. Asigurarea stabilității familiilor, scăderea ratelor divorțialității, evitarea consecințelor sociale ale instabilității cuplurilor nu se pot realiza decât acționând în această direcție.
Deși diminuarea funcțiilor familiei este evidentă, iar divorțialitatea accentuată, totuși familia rezistă ca una din instituțiile fundamentale și este posibil, din cauza agravării disfuncțiilor societății, ori să se destrame, ori să se transforme într-un bastion al supraviețuirii.
În România s-a constatat o atitudine mai favorabilă divorțului la tineri decât la persoanele vârstnice și în cadrul familiilor de muncitori. Înainte de 1990 intelectualii aveau o atitudine restrictivă față de divorț fiind influențați de normele și valorile promovate atunci. După 1990 au început să manifeste o atitudine mai favorabilă față de divorț.
Factorii direcți și cei mai vizibili care determină disoluția cuplurilor sunt conflictele familiale provocate de divergențele mari între așteptări și realizări, temperamentele și comportamentele, inadaptarea sexuală, infidelitatea, intervenția nedorită a rudelor și dificultăți materiale. Un alt factor de disoluție este separarea teritorială a locurilor de muncă. Diminuarea sau absența relațiilor zilnice dintre soți favorizează relațiile extraconjugale.
Factorii analizați până acum nu sunt cauze nemijlocite ale divorțului. Ei acționează prin intermediul percepțiilor lor de către soți, prin atitudinea pe care aceștia o adoptă. În medii familiale diferite, acești factori pot să ducă sau nu la divorț. În hotărârea de a divorța importantă nu este numai realitatea, ci și percepția subiectivă a acestei realități.
Divorțul prin complexitatea sa antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau, în cazul cuplurilor cu copii, o redimensionare de cele mai multe ori negativă. Divorțul are ca efect pierderea funcției psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relațiilor formale și informale ale partenerilor. Divorțul produce efecte numai pentru viitor.
În cazul divorțului responsabilitățile paterne sunt preluate de părintele căruia i s-a încredințat minorul. Există mai multe variante pentru restructurarea familiei:
O nouă persoană vine în familie preluând îndatoririle partenerului absent.
O nouă persoană intră în familie preluând rolurile conjugale dar nu și pe cele parentale.
O nouă persoană intră în familie realizând o parte din rolurile de partener fără a participa ca soț.
Multe familii se vor reconstrui printr-o nouă căsătorie
Cap.IV Divortialitatea in Prahova
Participanții – din Prahova
Subiecții cercetării noastre au fost aleși în mod aleatoriu, din cadrul tinerilor necăsătoriți. Eșantionul nostru a fost format din 57 de subiecți, cu vârsta cuprinsă între 18 și 31 de ani, dintre care 26 subiecți de sex feminin și 31 subiecți de sex masculin; 44 subiecți cu părinți nedivorțați și 13 subiecți cu părinți divorțați.
Tinerii au fost întrebați dacă vor să participe la un studiu cu privire la modul de percepere a familiei, căsătoriei și divorțului. Li s-a explicat că vor completa un chestionar alcătuit din 15 întrebări. S-a garantat confidențialitatea răspunsurilor. Subiecților li s-a spus de asemenea că răspunsurile trebuie să corespundă opiniilor personale, că nu există răspunsuri bune sau greșite, și că chestionarul trebuie completat în totalitate.
Nu li s-a oferit nici o formă de recompensă, fiind motivați doar de dorința de a-și ajuta prietenii în realizarea cercetării propuse.
Designul cercetarii se bazează pe eșantionare aleatorie.
Instrumente utilizate
În realizarea studiului s-a folosit metoda chestionarului, iar pentru prelucrarea datelor statistice s-a folosit programul SPSS (statistica pentru științele sociale).
Chestionarul s-a aplicat atât în forma creion-hârtie, cât și într-o formă electronică (prin e-mail). În forma creion-hârtie s-a aplicat la 34 de subiecți, iar în forma electronică la 23 de subiecți. În cazul subiecților cărora li s-a aplicat chestionarul în forma creion-hârtie s-a putut folosi metoda analizei structurate.
Rezultatele cercetarii
La prima intrebare “Ce domeniu este mai important în viața dvs: familia sau munca?” tinerii au subliniat că familia este un domeniu important, la fel de important ca și munca, sau chiar că este cel mai important domeniu. Aproape jumătate din subiecți (49,1%) au susținut că familia este la fel de importantă ca și munca, iar 36,8% din subiecți au ales familia ca fiind cea mai importantă. Munca este văzută ca fiind cel mai important domeniu doar de 8,8% dintre subiecți. Persoanele care au considerat alte domenii ca fiind mai importante au fost in procent de 5,3%.
În cazul variabilei “sex” s-a constatat că pentru subiecții de sex feminin familia este la fel de importantă ca și munca, 61,5% dintre subiecți alegând varianta “c”. La o distanță semnificativă, se află subiecții care au ales familia ca fiind cel mai important domeniu. În ceea ce privește subiecții de sex masculin s-a constatat că cei mai mulți consideră familia ca fiind cel mai important domeniu (41,9), însă un procent destul de mare consideră că cele două domenii sunt la fel de importante (38,7%). În ceea ce privește alegerea subiecților în legatură cu “munca – cel mai important domeniu”, mai mulți subiecți de sex masculin au ales această variantă (12,9%), comparativ cu subiecții de sex feminin care au ales această variantă doar în procent de 3,8%.
În cazul variabilei “părinți”, 61,5% dintre subiecții care au părinții divorțați au ales familia ca fiind cel mai important, spre deosebire de subiecții care au părinții nedivorțați, unde doar 29,5% au ales familia ca fiind cel mai important domeniu, deoarece pentru majoritatea dintre ei (54,5%), familia este la fel de importantă ca și munca. În cazul subiecților cu părinți nedivorțați 6,8% dintre ei consideră că sunt alte domenii mai importante decât familia, spre deosebire de cei cu părinți divorțați, unde nici unul nu consideră așa.
În continuare chestionarul a urmărit, cu ajutorul celei de-a doua intrebări să arate dacă tinerii consideră că este nevoie de un partener de viață pentru a fi fericit. După cum s-a observat, tinerii consideră într-o măsură foarte mare (91,1%) că este nevoie de un partener de viață pentru a fi fericit, ipoteza fiind astfel confirmata.
În cazul variabilei “sex” subiecții de sex feminin consideră într-o măsură mai mare decât subiecții de sex masculin, că este nevoie de un partener de viață pentru a fi fericit, dar diferențele nu sunt semnificative.În cazul variabilei “părinți”, subiecții care au părinții nedivorțați consideră într-un procent mai mare că este nevoie de un partener de viață pentru a fi fericit, decât subiecții cu părinți divorțați.
În ceea ce privește întrebarea a treia, , tinerii consideră într-o măsură semnificativ de mare (77,1%) că este nevoie de un copil pentru a fi fericit în viața de familie.
În ceea ce privește variabila “sex”, mai mulți subiecți de sex feminin (84,6%) decât cei de sex masculin (74,2%) consideră că este nevoie de copii pentru a fi fericit în viața de familie. În cazul variabilei “părinți”, subiecții care au părinții nedivorțați (81,8%) consideră într-o măsură mai mare că este nevoie de copii pentru a fi fericit în viața de familie, decât subiecții cu părinți divorțați (69,2%).
Întrebarea care sustine această ipoteză este cea de-a patra întrebare . Astfel, pentru tineri, încrederea reciprocă este cea mai importantă, urmată de iubire, sprijin reciproc, fidelitate, potrivire sexuală, locuință, bani, condiții bune de locuit și pe ultimul loc se afla copii.
În ceea ce privește variabila „sex” există câteva diferențe între importanța lucurilor necesare pentru ca o familie să fie fericită. Astfel, pentru tineri, încrederea este pe primul loc, și iubirea este pe locul doi. Pentru persoanele de sex feminin sprijinul reciproc este mai important decât fidelitatea, iar pentru persoanele de sex masculin fidelitatea este mai importantă decât sprijinul reciproc. Potrivirea sexuală este pe locul cinci în cazul ambelor sexe, locuința este pe locul șase, banii sunt pe locul șapte. Pentru femei copii sunt mai importanți decât condițiile bune de locuit, însă pentru bărbați condițiile bune de locuit sunt mai importante decât copii.
În cazul variabilei „părinți” încrederea este de asemenea pe locul întâi și iubirea pe locul doi. Pentru tinerii cu părinți divorțați sprijinul reciproc este mai important decât fidelitatea, iar pentru cei cu părinți nedivorțați importanța lor este inversată. Pentru persoanele cu părinți divorțați sprijinul reciproc este la fel de important ca și potrivirea sexuală. Pentru persoanele cu părinți nedivorțați banii ocupă un loc mai important decât ocupă pentru cei cu părinții nedivorțați. În ambele cazuri copii sunt pe ultimul loc.
Astfel, a cincea întrebare subliniază faptul că tinerii nu sunt de acord cu afirmația “Căsătoria este o instituție învechită” în procent de 70,2%.
Nu există diferențe statistice semnificative între subiecții de sex feminin (69,2% nu sunt de acord cu afirmația) și cei de sex masculin (67,7% nu sunt de acord cu afirmația). De asemenea nu există diferențe statistic semnificative între subiecții cu părinți divorțați (69,2% nu sunt de acord) și cei cu părinți nedivorțați (68,2% nu sunt de acord).
În ceea ce privește a șasea întrebare , tinerii preferă căsătoria (40,4%), dar de asemenea preferă și concubinajul urmat de căsătorie (36,8%). Numărul persoanelor care preferă concubinajul care nu este urmat de căsătorie este relativ mic (19,3%), iar persoanele care nu preferă nici una din aceste forme sunt într-un procent foarte mic (3,5%). În mare vorbind tinerii preferă căsătoria într-un procent de 77,2%, iar concubinajul este preferat de către 56,1% dintre tineri.
În cazul variabilei “sex” există diferențe semnificative în ceea ce privește concubinajul, el fiind preferat într-un număr mai mare de către subiecții de sex masculin, căsătoria fiind dorită mai mult de către subiecții de sex feminin decât de cei de sex masculin. Toți subiecții de sex feminin preferă ori concubinajul, ori căsătoria, însă în cazul subiecților de sex masculin, există persoane care preferă și alte forme (celibatul, de exemplu).
În cazul variabilei “părinți”, subiecți cu părinți divorțați preferă în egală măsură atât concubinajul, cât și căsătoria, însă în cazul celor cu părinți nedivorțați, preferă într-o măsură mai mare căsătoria decât concubinajul. În cazul subiecților cu părinți nedivorțați 4,5% dintre subiecți preferă altă formă (de exemplu, celibatul), spre deosebire de către cei cu părinți divorțați unde nici un subiect nu preferă această formă.
În continuare, întrebarea numărul șapte arată că tinerii nu consideră că concubinajul are mai multe șanse de a rezista în timp, decât are căsătoria (68,4%).
În cazul variabilei “sex” nu există diferențe semnificative statistice. De asemenea, în cazul variabilei “părinți” un procent mai mare de subiecți cu părinți divorțați (76,9%) consideră că concubinajul nu are mai multe șanse de a rezista în timp decât căsătoria, în comparație cu subiecții cu părinți nedivorțați (65,9%), dar după cum se observă nu există diferențe statistice semnificative mari.
Cu ajutorul acestei întrebari a chestionarului, întrebarea numărul opt , s-a arătat faptul că unii tineri consideră că persoanele care aleg concubinajul îl aleg pentru a evita divorțul (50,9%), dar un număr la fel de mare dintre tineri (49,1%) consideră că motivul alegerii concubinajului nu este acela de a evita divorțul.
În cazul variabilei “sex” subiecții de sex feminin (53,8%) consideră într-o măsură mai mare că motivul alegerii concubinajului este acela de a evita divorțul, iar subiecții de sex masculin (51,6%) consideră că motivul nu este acesta.
În cazul variabilei “părinți” subiecții cu părinți divorțați consideră într-un procent mai mare (69,2%) că motivul alegerii concubinajului nu este acela de a evita divorțul, iar în cazul subiecților cu părinți nedivorțați, 56,8% consideră că acesta este motivul alegerii concubinajului.
Astfel, întrebarea a noua, subliniază faptul că tinerii sunt de acord cu divorțul într-un procent semnificativ de mare (94,7%), ipoteza fiind astfel confirmată.
În cazul variabilei “sex” nu există diferențe semnificative între subiecții de sex masculin (93,5%) și cei de sex feminin (91,1%). În cazul variabilei “părinți” există diferențe relativ mici, subiecții cu părinți nedivorțați (97,7%) sunt de acord cu divorțul într-un procent mai mare decât subiecții cu părinți divorțați (84,6%).
La intrebarea 10 am obtinut urmatoarele rezultate:
Rezultatele obținute la această întrebare subliniază faptul că tinerii care au părinții divorțați sunt dispuși să divorțeze dacă este cazul (53,8%), dar un număr mare de subiecți ar încerca să aibă o familie fericită pentru a evita divorțul (46,2%). Nici unul din subiecți nu a ales varianta “b”, și anume că nu s-ar căsători niciodată pentru a nu divorța.
Interesant este, în cazul variabilei “sex”, faptul că 75% dintre subiecții de sex masculin ar încerca să aibă o familie fericită, spre deosebire de subiecții de sex feminin, care, în procent de 100% ar divorța dacă ar fi cazul. Deci pentru persoanele de sex masculin ipoteza se confirmă, dar pentru persoanele de sex feminin ipoteza se infirmă.
La intrebarea 11 am obtinut urmatoarele rezultate:
Cel mai des întalnit motiv pentru divorț este violența, 63,1% dintre subiecți susținând că acesta este motiv de divorț. Infidelitatea este pe locul 2, 57,9% dintre subiecți alegând această variantă. Jumătate dintre subiecți au ales ca motiv de divorț neglijarea de către partener, și aproape jumătate dintre subiecți susțin că insatisfacția din viața familială este motiv de divorț. Alcoolul nu este văzut ca motiv de divorț decât de 43,8% dintre subiecți, fiind situat pe locul 5. Boala, lipsurile și alte probleme sunt văzute ca motive de divorț de un procent mai mic de subiecți.
În cazul variabilei “sex”, 80,7% dintre subiecții de sex feminin susțin că violența este un motiv de divorț, spre deosebire de subiecții de sex masculin, unde doar 48,4% din subiecți au ales acest motiv. Neglijarea este văzută ca motiv de divorț de un procent mai mare de subiecți de sex masculin (58,1%) ca fiind motiv de divort, spre deosebire de persoanele de sex feminin (42,3%). Alcoolul, de asemenea, este văzut ca motiv de divorț de un număr mai mare de femei (53,8%) decât de bărbați (35,5%). Lipsurile materiale sau de bani sunt văzute ca motiv de divorț doar de către subiecții de sex masculin (12,9%), iar boala tot de către subiecții de sex masculin, dar într-un procent de 3,2%. În cazul celorlalte motive nu există diferențe semnificative între subiecții de sex masculin și cei de sex feminin. Pentru subiecții de sex feminin violența este cel mai des întâlnit motiv de divorț, iar infidelitatea este pe locul 2, urmat de insatisfacție și neglijare. Însă pentru subiecții de sex masculin infidelitatea (58,1%) și neglijarea de către partener (58,1%) sunt cele mai des întâlnite motive de divorț, pe locul 2 situându-se violența (48,4%) și insatisfacția (48,4%).
În cazul variabilei “părinți”, subiecții cu părinți divorțați, infidelitatea (61,5%) este cel mai des întalnit motiv de divorț, urmat de violență (53,8%) și neglijare (53,8%). Însă pentru subiecții cu părinți nedivorțați, cel mai des întâlnit motiv de divorț este violența (65,9%), urmat de infidelitate (56,8%) și neglijarea de către partener (50%).
Ultima întrebare folosită pentru verificarea acestei ipoteze, este și ultima întrebare (vezi anexa 15) din chestionar, care arată faptul că tinerii sunt de acord cu recăsătorirea, 87,7% dintre subiecți susținând acest lucru.
În cazul variabilei “sex” 96,2% dintre subiecții de sex feminin sunt de acord cu recăsătorirea, spre deosebire de subiecții de sex masculin, unde doar 77,4% sunt de acord cu recăsătorirea. În cazul variabilei “părinți” nu există diferențe statistice semnificative.
Astfel, întrebarea 12 subliniază faptul că tinerii consideră că este nevoie de ambii părinți pentru creșterea copiilor (71,9%). În cazul variabilei “sex” nu există diferențe statistic semnificative, la fel cum nu există în cazul variabilei “părinți”.
Ceea ce arată de fapt întrebarea 13 este faptul că tinerii, în mare vorbind, consideră copii ca fiind un motiv pentru a nu divorța (52,6%), însă 21,5% dintre subiecți consideră copii ca fiind un motiv pentru a nu divorța doar atunci când sunt mici. Un procent destul de mare (49,1%) consideră că copii nu sunt un motiv pentru a nu divorța. În cazul variabilei “sex” un procent mai mare de femei (53,8%) nu consideră copii ca fiind un motiv pentru a nu divorța, spre deosebire de bărbați, unde 41,9% consideră acest lucru. În cazul variabilei “părinți” nu există diferențe semnificative statistic.
Ceea ce se poate concluziona din cele prezentate mai sus este faptul că exista diferențe statistice între opiniile și percepțiile pe care le au persoanele de sex feminin și persoanele de sex masculin în legătură cu aspecte legate de familie, căsătorie și divorț. Doar la întrebările 5, 7 și 13 nu există diferențe semnificative între persoanele de sex feminin și persoanele de sex masculin, dar acest lucru nu este semnificativ pentru infirmarea ipotezei.
În ceea ce privește diferențele care există între persoanele care au părinți divorțați și persoanele care nu au părinți divorțați de asemenea există diferențe semnificative din punct de vedere statistic, ipoteza fiind astfel confirmată. Însă întrebările 5, 13, 14 și 15 nu confirmă ipoteza, dar aceste întrebări nu sunt suficiente pentru a se infirma ipoteza.
În ceea ce privește întrebarea 15 se constată că tinerii susțin într-un procent semnificativ de mare (91,2%) că ar păstra o relație de prietenie cu fostul soț pentru a crește copilul într-un mediu plăcut. În cazul variabilei “sex”, un procent mai mare de subiecți de sex feminin ar păstra o relație de prietenie decât subiecții de sex masculin, dar diferențele nu sunt semnificative. În cazul variabilei “părinți” toți subiecții cu părinți divorțați ar păstra o relație de prietenie în interesul copilului, spre deosebire de subiecții cu părinți nedivorțați, unde doar 88,6% ar păstra o relație de prietenie cu fostul soț.
Concluzii
Ceea ce se observă în urma acestui studiu, printre altele, este faptul că familia este la fel de importantă ca și munca, însă pentru femei aceste domenii ocupă același loc într-un procent dublu față de bărbați, deoarece pentru bărbați familia este cea mai importantă. Însă în ceea ce privește munca, mai mulți bărbați decât femei consideră că munca este mai importantă decât familia. De remarcat este și faptul că pentru tinerii cu părinți divorțați familia este cel mai important domeniu, iar pentru cei cu părinți nedivorțați familia este la fel de importantă ca și munca.
Nevoia de a avea un partener de viață pentru a fi fericit se regăsește la foarte mulți tineri, ceea ce poate duce la concluzia că tinerii urmăresc să aibă un partener lângă ei și nu doresc să fie singuri. Bărbații, spre deosebire de femei, consideră că este nevoie de un partener de viață pentru a fi fericiți doar într-o oarecare măsură, femeile dorind acest lucru, se pare, într-o măsură mai mare. Tinerii cu părinții nedivorțați consideră că este nevoie de un partener de viață într-o măsură mai mare decât cei cu părinți divorțați. Numărul persoanelor care consideră că nu este nevoie în nici o măsură de un partener de viață pentru a fi fericit este foarte mic.
Tinerii iși doresc să aibă copii, dar majoritatea iși doresc acest lucru după ce se realizează din punct de vedere profesional, adica după ce consideră că au cu ce să întrețină un copil. Atât femeile, cât și bărbații iși doresc acest aproape în egală măsură, femeile fiind puțin mai dornice de a avea copii. În cazul persoanelor cu părinți divorțați ei își doresc într-o măsură mai mică copii, decât cei cu părinți nedivorțați.
Cel mai important lucru pentru a fi fericit în viața de familie este considerată a fi încrederea reciprocă, cel puțin așa consideră tinerii necăsătoriți. Iubirea este și ea foarte importantă, fiind pe locul doi. Sprijinul reciproc și fidelitatea sunt aproape la fel de importante, fiind situate pe locul trei. Potrivirea sexuala este pe locul cinci, iar beneficiile materiale, și tot ce ține de bani se găsesc pe locurile următoare. Ce este interesant de observat în acest caz este faptul că, deși tinerii își doresc să aibă copii, fericirea în viața familială depinde cel mai puțin de copii. Diferențele dintre femei și bărbați constau în faptul că pentru femei sprijinul reciproc este mai important decât fidelitatea, iar pentru bărbați este invers; și de asemenea de remarcat este faptul că pentru femei condițiile bune de locuit sunt cele mai neimportante, însă pentru bărbați copii sunt cei mai neimportanți. Pentru tinerii cu părinți divorțați sprijinul reciproc este la fel de important ca și potrivirea sexuală, iar pentru cei cu părinți nedivorțați sprijinul reciproc este mai important decât fidelitatea și potrivirea sexuală.
Cu toate că trăim într-o lume în care valorile tradiționale nu mai sunt așa de des întâlnite comparativ cu anii trecuți, tinerii nu consideră căsătoria ca fiind o instituție învechită, cu toate că o treime dintre ei consideră că ar fi o instituție învechită.
Probabil datorită faptului că tinerii nu consideră căsătoria ca fiind o instituție învechită, ei doresc să se căsătorească, chiar dacă doresc să încerce concubinajul înainte pentru a se cunoaște mai bine. Persoanele care doresc doar să trăiască în concubinaj se găsesc într-un procent destul de mic, iar persoanele care nu doresc să se căsătorească, să trăiască în celibat, sunt foarte puține, și nu sunt decât bărbați, toate femeile dorind să aibă un partener de viață. Sunt mai mulți bărbați decât femei care doresc să trăiască doar în concubinaj, deci sunt mai multe femei care doresc să se căsătorească decât bărbați. Persoanele ai căror părinți au divorțat sunt mai deschise către varianta concubinajului, și nici o persoană dintre ele nu ar dori să trăiscă în celibat. Tinerii ai căror părinți nu au divorțat doresc într-o măsură mai mare să se căsătorească.
Deși tinerii sunt deschiși către concubinaj, mai mult de jumătate din ei fiind de acord cu concubinajul, ei nu considerăa căa are mai multe șanse de a rezista în timp decât are căsătoria. Astfel se poate concluziona că tinerii acordă mai multe șanse căsătoriei, acesta fiind probabil un motiv pentru care o preferă.
În ceea ce privește opinia tinerilor cu privire la faptul că cei care aleg concubinajul îl aleg pentru a evita divorțul, se poate observa că unii tineri consideră acest lucru, alții nu. Deci nu se poate concluziona nimic în privinta acestui lucru, părerile fiind împărțite.
Rezultatele acestui studiu arată că tinerii, deși doresc să se căsătorească, sunt de acord cu divorțul, cu toate că majoritatea susțin că sunt de acord doar în cazuri extreme. Bărbații sunt într-o măsură mai mare de acord cu divorțul, fără să existe probleme majore, femeile fiind de acord cu divortul doar în cazuri extreme. Persoanele ai căror părinți au divorțat nu sunt de acord cu divorțul într-o măsură mai mare decât persoanele ai căror părinți nu au divorțat, deci persoanele care nu au trecut prin experiența divorțului în familia de proveniență sunt mai deschise către divorț.
Pentru a se aprofunda părerea tinerilor cu privire la divorț s-a încercat a se observa dacă tinerii ar încerca să aibă o familie fericită pentru a evita divorțul, și rezultatele au arătat că aproape jumătate ar încerca acest lucru, ceilalți însă, peste 50%, fiind de acord cu divorțul dacă este cazul. Însă nici un tânăr nu a susținut că nu s-ar căsători niciodată pentru a evita divorțul. Ceea ce este surprinzător este faptul că toate femeile ar divorța dacă ar fi cazul, nici una din ele nu ar încerca să aibă o familie fericită pentru a evita divorțul. Deci se pare că impactul divorțului părinților este mai puternic asupra bărbaților, deoarece ei ar încerca să aibă o familie fericită pentru a evita divorțul.
Violența în familie este considerat a fi cel mai important și mai des întâlnit motiv pentru divorț. Infidelitatea este al doilea motiv pentru divorț, fiind urmat de neglijarea de către partener, insatisfacție, alcool și alte probleme. Lipsurile materiale și boala sunt cel mai puțin întâlnite ca fiind motive pentru divorț. Pentru femei violența este cel mai des întâlnit motiv pentru divorț, însă pentru bărbați infidelitatea și neglijarea de către partener sunt cele mai des întâlnite motive pentru divorț. Pentru bărbați violența, la fel ca și insatisfacția din viața familială sunt pe locul trei, iar la femei pe locul trei se găsesc problemele cu alcoolul, unde pentru una din două femei acesta este un motiv de divorț. În cazul bărbaților alcoolul este o problemă doar pentru o treime dintre ei. Pentru femei lipsurile materiale si boala nu se găsesc în lista motivelor pentru divorț. În cazul tinerilor cu părinți divorțați infidelitatea este principalul motiv de divorț și violența și neglijarea de către partener se află pe locul doi. Pentru cei cu părinți nedivorțați principalul motiv este violența. Alcoolul este o problemă mai mare pentru persoanele ai căror părinți nu au divorțat. Nici o persoană cu părinți divorțați nu consideră boala ca fiind un motiv de divorț.
Rezultatele cercetării au evidențiat, de asemenea, faptul că tinerii sunt conștienți de faptul că este nevoie de ambii părinți pentru creșterea copiilor, totuși mai bine de un sfert din ei nu consideră că sunt necesari ambii părinți pentru creșterea copiilor.
De asemenea se poate observa faptul că existența copiilor nu împiedică părinții să divorțeze într-o măsură foarte mare, sau dacă este să împiedice divorțul părinților, acest lucru se întâmplă doar atunci când copii sunt mici. Mai bine de jumătate dintre femei nu consideră copii ca fiind un împediment în calea divorțului, deci femeile ar divorța, indiferent daca au sau nu copii, spre deosebire de bărbați, unde unul din doi barbați nu ar divorța dacă ar avea copii, indiferent de vârstă.
Se mai poate observa în urma acestui studiu că, dacă ar fi totuși cazul ca tinerii să divorțeze după ce au apărut copii în cadrul familei, tinerii ar încerca să păstreze o relație de prietenie cu fostul soț pentru a putea crește copilul într-un mediu plăcut. Femeile ar încerca într-o măsură mai mare acest lucru, decat ar încerca bărbații. Iar în ceea ce privește tinerii ai căror părinți au divorțat, toți tinerii care provin din familii destrămate ar încerca să păstreze o relație de prietenie cu fostul soț de dragul copiilor, spre deosebire de cei ai căror parinți nu au divorțat, unde nu toti tinerii ar încerca acest lucru.
Ultima problemă pe care a urmărit-o această cercetare a arătat că tinerii sunt de acord cu recăsătorirea. Și în privința acestui aspect se observă că tinerele sunt mai hotarate să o ia de la capăt, probabil datorită dorinței de libertate și independență. Acest lucru se demonstrează prin faptul că aproape toate femeile sunt de acord cu recăsătorirea, spre deosebire de bărbați, unde un sfert dintre ei nu sunt de acord cu recăsătorirea. În această privință nu există diferențe între tinerii ai căror părinți au divorțat, și cei ai căror părinți nu au divorțat, majoritatea fiind de acord cu recăsătorirea.
Concluzia generală a acestui studiu este că există diferențe între femei și bărbați, între tinerii ai căror părinți au divorțat și cei ai căror părinti nu au divorțat.
În privința subiecților care au participat la acest studiu s-a observat că majoritatea paricipanților au fost foarte joviali, prietenoși față de prietenii lor studenți care i-au abordat în calitate de cercetători. Participantii au dat dovadă de sociabilitate, altruism și empatie.
Bibliografie
Bistriceanu, Corina, Sociologia familiei, Editura Fundație Române, 2006
Ciupercă, Cristi Cuplul modern,Editura Tipoalex, 2000
Chelcea, Septimiu Metodologia cercetării sociologice , Editura Economic, 2003
Constantinescu, M, Sociologia familiei , Editura Universitaria, 2004
Durkheim, Émile Sociologia ,Editura Antet XX Press, 2004
Dunăreanu, Ion D, Antropologia și sociologia familiei,Editura Tipomur, 2001
Dunăreanu, Ion D Elemente de antropologia și sociologia familiei, Editura Dimitrie Cantemir, 1999
Gusti, Dimitrie Îndrumări pentru monografiile sociologice, Editura Universitaria, 2002
Goody, Jack Familia europeană ,Editura Polirom. 2003
Gulei, Alexandru Familia,editura Sigma,2007
Herseni, Traian Istoria sociologiei românești,Editura Teșu, 2007
Iluț, Petru Sociopsihologi a și antropologia familiei, Editura Polirom, 2005
Mitrofan, Iolanda Terapia sistemică de familie,Editura SPER, 2001
Mitrofan, Iolanda Psihologia vieții de cuplu , Editura SPER, 2002
Pârvulescu, Ion Sociologia familiei ,Editura Edyro Press, 2003
Raymond Boudon,Tratat de sociologie, Editura: Humanitas,2006
Roată, Valentin Sociologia organizațiilor ,editura Mirton, 2008
Stanciu, Simona Familie europeană ,Editura Europrint, 2007
Stănciulescu E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 2002
Stănciulescu E, Strategii educative ale familiilor contemporane,Editura Polirom, 2002
Ștefan, Cristina Familia monoparentală , Editura Polirom, 2006
Turianu, Corneliu Dreptul familiei , Editura C.H. Beck, 2008
Voinea Maria, Familia si evolutia sa istorica, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1978
Voinea, M , Psihosociologia familiei, București, Editura Universității București, 1996
Anexa
CHESTIONAR
Ce domeniu este mai important în viața dvs: familia sau munca?
Familia este mai importantă
Munca este mai importantă
Amândouă sunt la fel de importante
Nici unul – sunt alte domenii mai importante
Considerați că pentru a fi fericit este nevoie de un partener de viață?
Da
Nu
Într-o oarecare măsură
Considerați că pentru a fi fericit în viața de familie este nevoie de a avea copii?
Da
Da, dar după o anumită vârstă
Nu
Care considerați că sunt cele mai importante lucruri pentru ca o familie să fie fericită? (notați cu cifre în dreptul variantelor, în ordinea importanței, 1 fiind cel mai important și 9 cel mai puțin important)
Fidelitate
Încredere reciprocă
Locuință proprie
Condiții bune de locuit
Copii
Potrivire sexuală
Iubire reciprocă
Bani
Sprijin reciproc
Sunteți de acord cu afirmația: “Căsătoria este o instituție învechită”?
Sunt de acord
Nu sunt de acord
Preferați concubinajul sau căsătoria?
Concubinajul
Căsătoria
Nici una (prefer celibatul)
Concubinajul, dar doar dacă este urmat de căsătorie
Acordați concubinajului mai multe șanse de a rezista în timp, decât căsătoriei?
Da
Nu
Considerați că persoanele care aleg concubinajul, îl aleg pentru a evita divorțul?
Da
Nu
Ce părere aveti despre divorț?
Sunt de acord
Nu sunt de acord
Sunt de acord doar dacă sunt motive întemeiate
Părinții dvs au divorțat?
Da
Nu
Nu au fost niciodată căsătoriți
Nu mi-am cunoscut unul / nici unul dintre părinti
Dacă ați ales varianta b, c sau d treceți la întrebarea 12
Dacă părinții dvs au divorțat cum v-a influențat acest lucru?
Ați încerca să aveți o familie fericită pentru a evita divorțul
Nu v-ați căsători niciodată pentru a evita divorțul
Sunteți dispus să divorțați dacă este cazul
Care sunt motivele pentru care ați divorta? (puteți alege mai multe variante de raspuns, sau nici una)
Infidelitate
Probleme cu alcoolul
Violență în familie
Neglijarea familiei de către partener
Lipsuri materiale sau lipsă de bani
Insatisfacția din viața familiala
Boala
Alte probleme
Considerați că este nevoie de ambii părinți pentru creșterea copiilor?
Da
Nu
Considerați copii ca fiind un motiv pentru a nu divorța?
Da
Da, dar doar atunci când sunt mici
Nu
Sunteți de acord cu păstrarea unei relații de prietenie între foștii soți pentru a se putea crește copilul într-un mediu plăcut?
Da
Nu
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Divrtul Si Divortialitatea (ID: 126065)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.