Etape Si Caracteristici ale Evolutiei Constitutionale ale Statului Roman
I . Constitutionalismul romanesc pana la perioada socialista
I .1. Originile constitutionalismului in Romania
Sistemul dreptului este format din totalitatea subsistemelor care alcătuiesc ramurile de drept. O primă constatare care se impune este aceea că, în delimitarea ramurilor de drept, nu poate fi trasă o linie de demarcație precisă. Separația între ramurile de drept se face prin contiguitate. Contiguitatea presupune spații commune de reglementare sau discipline de graniță. Nu ne propunem să analizăm aceste aspecte.
Ele sunt cunoscute si tratate în doctrina juridică. Dreptul constituțional fiind un subsistem al sistemului unitar de drept, reținem următoarea definiție a dreptului:,,Ansamblul regulilor de conduită, instituite sau sancționate de stat, reguli ce exprimă voința poporului ridicată la rangul de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie si, în ultimă instanță, prin forța coercitivă a Statului”.
Dreptul constituțional reprezintă ramura principală a dreptului care, prin regulile sale, stabileste si protejează valorile fundamentale ale vieții economice, sociale, politice si juridice.
Din punctul de vedere al devenirii sale istorice, dreptul constituțional se impune ca disciplină destudiu începând cu secolul al XVIII-lea, odată cu apariția primelor constituții scrise.
Inițial, în învățământul juridic românesc, dreptul constituțional a fost predat împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de „drept public”. Si în prezent în Marea Britanie, la majoritatea facultăților de drept se predă „Dreptul constituțional si administrativ”. Astăzi, în lume, în afara denumirii de „Drept constituțional” există si denumirea de „Drept de stat” folosită în prezent înGermania, Rusia si Austria.
Terminologia care predomină în Franța este aceea de „Drept constituțional si instituții politice” cu toate că există autori care folosesc si terminologia „Instituții politice si drept constituțional” (de exemplu: Jacques Cadart, Pierre Pactet, Marcel Prélot, Jean Boulouis).
Prima catedră de drept constituțional a fost înființată la Ferrara, în Italia, în anul 1797, fiind condusă de Giuseppe Campagnoni di Luzo. Paradoxal, desi FranŃa în „secolul luminilor” este patria „teoriei contractului social”, care a stat la baza celor dintâi constituții scrise si a adoptat prima constituție scrisă din Europa, în septembrie 1791, cea dintâi catedră de Drept constituțional s-a înființat abia în anul 1834, la Paris. Ea a fost încredințată italianului Pellegrino Rossi.
În România, disciplina dreptului constituțional se consolidează prin predarea si publicarea la Facultatea de drept din Iasi a cursului de Drept constituțional al profesorului Constantin Stere în anul 1910, si la Facultatea de Drept din Bucuresti a cursului „Dreptul constituțional” al profesorului Constantin Dissescu în anul 1915, precum si la facultatea de drept din Cernăuți a cursului de drept constituțional al profesorului G. Alexianu în anul 1930.
Pentru definirea noțiunii de drept constituțional, în cele ce urmează vom prezenta opiniile diferitelor scoli, românesti si străine si vom reține elementele comune ale acestor definiții, iar în final vom propune o definiție care credem că este completă si justă.
a) Din doctrina constituțională românească pentru lucrarea de față menționăm definițiile date dreptului constituțional de următorii autori:
• Constantin Stere: defineste dreptul constituțional ca fiind „Normele după care funcționează
însusi Statul, organele Statului, principiile de organizare si funcționare ale organelor Statului”.
Dreptul Constituțional este acea parte a dreptului public care se referă la principiile de organizare si de funcționare a organelor publice. Termenul de drept constituțional susține autorul, este impropriu pentru a desemna această ramură a dreptului public, deoarece prin însusi termenul de „constituțional” pare că se face o aluzie la Constituție; prin Constituție se înțelege o lege care reglementează raportul organelor publice si principiile de organizare si funcționare a lor. Din acest punct de vedere termenul „Drept constituțional” este impropriu, fiindcă nu întotdeauna există o Constituție, o lege fundamentală pe baza căreia se clădeste întregul edificiu social al vieții publice si juridice a statului. De aceea, dintr-un punct de vedere mai general, s-ar putea numi ca în universitățile germane „Drept de Stat”; sub această denumire, ar fi o disciplină de drept având ca obiect studiul formelor vieții de Stat, în general si al principiilor de organizare si de funcționare a puterilor publice, indiferent de forma de Stat, indiferent de natura principiilor pe baza cărora s-a construit edificiul vieții publice, indiferent de timpul în care s-a dezvoltat un Stat determinat. În continuare, autorul susține că denumirea de „drept constituțional” nu prezintă dezavantaje esențiale față de „dreptul de Stat”, deoarece majoritatea statelor contemporane au o Constituție scrisă. Pe de altă parte, această constituție nu poate cuprinde niciodată toate principiile de organizare si funcționare a organelor publice, iar conținutul acesteia variază de la stat la stat.
• Constantin Dissescu: defineste dreptul constituțional ca „ramură a dreptului care tratează despre organizarea politică a Statului, constituirea suveranității si a puterilor publice”.
Dreptul constituțional mai mult organizează, se ocupă de structura politică a Statului. Statul este un organism, ca si individul, compus din diferite organe cu atribuțiile lor. În organizarea socială va trebui să ținem cont de existența individuală a fiecăruia, din două puncte de vedere: în raport cu el însusi, în raport cu ceilalți, cu societatea. Organizarea socială va trebui, pentru a-si îndeplini scopul, să țină seama în acelasi timp si de faptele sociale izolate si de complexitatea lor, de modul lor de a se produce unul în raport cu altul.
• G. Alexianu: defineste dreptul constituțional ca fiind „totalitatea regulilor si principiilor după care se organizează si se guvernează un Stat”.
În sfera de competență a dreptului constituțional intră deci toate regulile care stabilesc organele centrale ale Statului si modul lor de funcționare, precum si organele de autonomie locală. El se ocupă în special de modul de succesiune al autorității suverane, de modul de desemnare a puterii legiuitoare, organizarea si prerogativele puterii judecătoresti, organizarea puterii executive, răspunderea ministerială, răspunderea statului, supremația constituțională, organizarea puterii constituante. Dreptul constituțional este pârghia pe care se înalță întreaga viață socială a Statului. El determină structura statului, organizează si protejează viața individuală. El influențează toate celelalte diviziuni ale dreptului, le determină caracteristica, le fixează cadrul de dezvoltare.
• Paul Negulescu: defineste dreptul constituțional ca acea ramură a dreptului public „care se ocupă cu organizarea Statului, modul cum se exercită suveranitatea, împărțirea atribuțiilor suveranității între organele sau puterile Statului, stabilirea raporturilor dintre aceste puteri, precum si autolimitarea Statului prin garantarea dreptului individului”.
• N. Prisca: defineste dreptul constituțional ca fiind „ansamblul normelor juridice care consfințesc esența si forma statului, precum si bazele puterii de stat si reglementează relațiile sociale ce apar în procesul organizării si exercitării puterii de stat, adică acele relații al căror conținut îl formează organizarea puterii de stat în funcție de teritoriu si populație, drepturile si îndatoririle fundamentale ale cetățenilor, sistemul de formare, organizare si funcționare a organelor puterii de stat, sistemul si principiile de organizare si funcționare a organelor administrației de stat, organelor judecătoresti si organelor procuraturii”.
• Tudor Drăganu : menționează că „Noțiunea de drept constituțional este utilizată frecvent pentru a desemna nu disciplina stiințifică denumită astfel, ci însusi obiectul acesteia. În acest caz, noțiunea de drept constituțional este chemată să desemneze ansamblul normelor juridice care reglementează forma de stat, forma de guvernământ, organizarea si funcționarea parlamentului, raporturile acestuia cu celelalte organe ale statului, inclusiv regulile cu orice alt obiect, dacă sunt consacrate prin însusi textul constituției”.
• Ioan Muraru: defineste dreptul constituțional „ca acea ramură a dreptului unitar formată din
normele juridice care reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menținerii si exercitării statale a puterii”.
• Ion Deleanu: defineste dreptul constituŃional, sintetizând criteriul material si cel formal, „ca fiind acela care formulează în principii, organizează în proceduri si consolidează în instituții regimul politic al unei țări, prin norme specifice adoptate de organul legiuitor”.
• Antonie Iorgovan: defineste dreptul constituțional astfel: „ansamblul normelor juridice, care reglementează relațiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării si exercitării puterii politice ca putere statală, consacră principiile de organizare si funcționare a instituțiilor administrative sau jurisdicționale, stabilesc sistemul normativ juridic si consfințesc sistemul drepturilor fundamentale ale omului”.
b) Din doctrina constituțională franceză menționăm pentru studiul de față definițiile date dreptului constituțional de următorii autori:
• Jacques Cadart: defineste dreptul constituțional „ansamblul regulilor de drept care determină compoziția, mecanismele si competențele sau puterile organelor superioare ale statului: guvernanții si poporul. Aceste reguli au ca scop în regimurile politice liberale si în special în regimurile politice liberale si democratice asigurarea supremației dreptului asupra guvernanților (Parlament, Guvern, Sef de Stat) si de asemenea asupra majorității poporului si prin urmare garantarea libertății: domnia dreptului”.
• Jean Gicquel : defineste astfel obiectul si semnificația dreptului constituțional: „obiectul dreptului constituțional îl formează încadrarea juridică a fenomenelor politice, iar semnificația dreptului constituțional constă în organizarea în cadrul statului, a coexistenței pasnice, a puterii si libertății”.
• Marcel Prélot, Jean Boulouis: disting două mari părți ale dreptului public:
1. dreptul public constituțional: cercetează si explică normele referitoare la structura statului,
2. dreptul public relațional: cercetează si stabileste normele aplicabile relațiilor statului cu indivizii sau colectivitățile nestatale dependente de el (se referă la colectivitățile de peste mare
dependente de statul francez).
Dreptul public constituțional cuprinde ansamblul normelor care fundamentează statul în existența sa, în determinarea formelor sale, stabilind structurile si organizarea sa. Determinat astfel prin analiza logică confirmată de dreptul pozitiv, dreptul public constituțional apare compus din 4 părți:
1. Dreptul constituțional demotic (de la demos = cetate sau popor) corespunde structurii umane a colectivității statale;
2. Dreptul constituțional politic, care se referă la organizarea autorităților superioare sau guvernanții;
3. Dreptul constituțional judiciar sau mai exact dreptul constituțional jurisdicțional care studiază organizarea justiției;
4. Dreptul constituțional administrativ care studiază organizarea colectivităților si autorităților
intermediare.
Autorul are în vedere clasificarea autorităților publice în „autorități supreme”, adică cele ce adoptă deciziile generale care asigură orientarea globală a vieții țării si „autorități subordonate”, adică cele care aplică deciziile generale si globale printr-o serie de „decizii de detaliu”, primele fiind denumite autorități politice, iar secundele autorități administrative.
În concepția franceză clasică, dreptul constituțional clasic se limitează la dreptul constituțional politic, adică la ansamblul instituțiilor grație cărora puterea se stabileste, se exercuvernanții;
3. Dreptul constituțional judiciar sau mai exact dreptul constituțional jurisdicțional care studiază organizarea justiției;
4. Dreptul constituțional administrativ care studiază organizarea colectivităților si autorităților
intermediare.
Autorul are în vedere clasificarea autorităților publice în „autorități supreme”, adică cele ce adoptă deciziile generale care asigură orientarea globală a vieții țării si „autorități subordonate”, adică cele care aplică deciziile generale si globale printr-o serie de „decizii de detaliu”, primele fiind denumite autorități politice, iar secundele autorități administrative.
În concepția franceză clasică, dreptul constituțional clasic se limitează la dreptul constituțional politic, adică la ansamblul instituțiilor grație cărora puterea se stabileste, se exercită sau se transmite în stat”.
c) Din doctrina constituțională canadiană menționăm pentru studiul de față definițiile date dreptului constituțional de următorii autori:
• Henri Brun si Guy Tremblay : menționează: „Dreptul constituțional cuprinde regulile care creează si reglementează organele mai importante ale statului, adică acelea care edictează legile si regulile care stabilesc principiile fundamentale privind raporturile între stat si persoane”. Dreptul constituțional cuprinde pe de o parte regulile care creează si reglementează organele mai importante ale statului. Sub acest aspect organic, el defineste Statul – aparat, adică principalele instituții prin intermediul cărora se exprimă Statul. Aceste organe sunt cele care edictează legile, adică cele care constituie parlamentul.
Din acest punct de vedere organic, dreptul constituțional nu are un obiect care îl distinge complet de dreptul administrativ. Guvernul (membrii guvernului), în sistemul canadian, sunt membri în parlament si participă într-un mod determinat la procesul de adoptare a legilor. Studiul principalelor instituții guvernamentale este prin urmare un obiect comun al dreptului constituțional si al dreptului administrativ.
Dreptul constituțional la acest capitol cuprinde, deci, regulile de drept care creează si reglementează Adunarea Națională (compusă din Senat si Camera Comunelor), Guvernul federal si organele federale. Acesta cuprinde, de asemenea, regulile care guvernează raporturile între aceste organe si alte organe ale statului, cum ar fi autoritățile judecătoresti.
Dreptul constituțional cuprinde, de asemenea, principiile fundamentale, reglementând raporturile dintre Stat si persoane. Din acest punct de vedere, dreptul constituțional este interesat de Statul – colectivitate, adică de grupul uman, subiect de drept, în raport cu Statul. La acest capitol, dreptul constituțional cuprinde de exemplu regulile care delimitează teritoriul statului, cele care definesc cetățeanul unui Stat si cele care formulează drepturile fundamentale ale persoanelor, subiecte de drept în raport cu autoritatea de stat.
Aceste norme care aparțin constituției formale, legilor parlamentului sau jurisprudenței, tribunalelor, circumscriu colectivitatea statală si stabilesc principiile fundamentale care reglementează raporturile între aceste colectivități si Stat.
d) Din doctrina constituțională britanică menționăm pentru studiul de față definițiile date dreptului constituțional de următorii autori:
• E.C.S. Wade, G. Godfrey Phillips: care susțin că „Nu există o definiție precisă si bine stabilită a dreptului constituțional.
O folosire general acceptată a termenului de drept constituțional este aceea că acesta cuprinde norme care reglementează structura principalelor organe de guvernământ, relațiile lor cu alte organe si stabileste principalele lor funcțiuni. Aceste norme cuprind fie norme juridice în sensul strict al cuvântului fie norme uzuale denumite „conventions”, care, fără a fi legiferate, sunt acceptate ca obligând pe toți cei care sunt implicați în guvernare”.
Multe dintre regulile si practicile conform cărora sistemul britanic de guvernământ îsi desfăsoară activitatea nu fac parte din drept, în sensul că încălcarea lor poate conduce în mod direct la sesizarea Curților judecătoresti. Practicianul constituțional britanic este preocupat în primul rând de aspectele juridice ale guvernării, acesta este chemat pentru înțelegerea dreptului constituțional ca un volum de cunostințe ale trăsăturilor esențiale ale istoriei constituționale si ale activității instituțiilor politice britanice. Practicianul constituțional trebuie să fie, de asemenea, apărător al relațiilor dintre cetățean si Stat, si, în special, a ceea ce poate fi numită relație politică mai mult decât o relație economică.
• Harry Street, Rodney Brazier: precizează că „În țările în care există un grup de documente
denumite constituție, cărțile de drept constituțional includ o selectare a celor mai importante norme privind guvernarea unei țări, fac în mod curent comentarii asupra acestui grup de documente. Referitor la semnificațiile politice si filozofice ale acestora, la poziția specifică a autorității de care se bucură prin constituție în cadrul ordinii juridice, la dispozițiile individuale ale constituției si implicațiile acestora, la amendarea, interpretarea si aplicarea practică a acestor prevederi”.
e) Din doctrina constituțională americană menționăm pentru studiul de față definițiile date dreptului constituțional de următorii autori:
• Martin Shapiro, Rocco J. Tresolini: „Ca si în cazul termenului Constituție, termenul drept constituțional nu poate fi în mod precis definit. În sens larg, termenul „drept constituțional” desemnează ramura jurisprudenței care se ocupă cu formarea, structura si interpretarea constituțiilor. Deoarece legea fundamentală în S.U.A. este constituția scrisă, interpretarea acestui document de către Presedinte, Congres, deciziile Curților, hotărârile funcționarilor publici, precum si uzanțele si cutumele guvernamentale constituie o parte a dreptului constituțional. Cu toate acestea, hotărârile Curților si în special ale Curții Supreme a S.U.A. sunt principala sursă de informație privind înțelesul si interpretarea Constituției. Nu toate hotărârile Curții se referă la interpretarea Constituției, dar aceste cauze sunt izvoare principale ale dreptului constituțional american.
• Jay M. Shafritz consideră că: „Dreptul constituțional, reprezintă domeniul dreptului care se
preocupă cu interpretarea si aplicarea legii fundamentale a națiunii, Constituția Statelor Unite”.
• Edward S. Corwin: afirmă că „Dreptul constituțional semnifică un grup de reguli rezultând
din interpretarea de către o Înaltă Curte a documentului constituțional scris, în cursul hotărârii asupra cauzelor în care a fost pusă în discuție conformitatea unui act al puterii guvernamentale al statului sau al Națiunii, cu documentul constituțional.
Pentru studiul de față, am selecționat definițiile pe care le-am considerat semnificative date dreptului constituțional, de diferiți autori aparținând diferitelor sisteme constituționale. Selectarea s-a făcut în ideea de a pune în evidență varietatea de păreri exprimate de-a lungul timpului, ceea ce dovedeste evoluția însăsi a stiinței dreptului constituțional. Cercetarea conținutului definițiilor prezentate mai sus, ne conduce la concluzia că încercarea de a stabili conceptul de „Drept constituțional” este, la prima vedere, un demers stiințific descurajant. Dificultatea stabilirii conceptului de drept constituțional este pusă în evidență chiar de autori consacrați în stiința dreptului. În acest sens se susține că: „orice încercare de definiție a dreptului constituțional ne apare ca o operație logică dificilă si poate chiar riscantă; dreptul constituțional se lasă numai descris nu si definit”. De asemenea, sunt criticate toate definițiile date dreptului constituțional, în sens material, formal si pedagogic. Dar, varietatea opiniilor exprimate în evoluția lor istorică nu trebuie să ne surprindă, ele exprimă evoluția firească a stiinței dreptului constituțional. Aceste definiții sunt un cliseu fidel al evoluției reglementării constituționale de-a lungul timpului. Dovadă că definiții au fost si sunt date dreptului constituțional. În stabilirea conceptului de drept constituțional trebuie să avem în vedere că acesta nu desemnează disciplina stiințifică cu aceeasi denumire, ci obiectul de studiu al acestei discipline.
Este aproape imposibil de cercetat, în cadrul studiului de față multitudinea de păreri exprimate.Sintetizând conținutul definițiilor prezentate mai sus reținem că dreptul constituțional este definit ca fiind format din normele juridice care reglementează forma organizată a puterii poporului, adică ansamblul sistematizat de organe sau autorități de stat, (puteri politice) care compun statul – aparat, organizarea si funcționarea acestora, raporturile dintre ele, etc.
Unele definiții cuprind ca element distinct drepturile, libertățile si îndatoririle fundamentale ale cetățeanului. Unii autori consideră că dreptul constituțional reglementează relațiile sociale ce apar în procesul „organizării si funcționării puterii de stat”, alții în procesul „instaurării, menținerii si exercitării puterii statale” în timp ce alții susțin că sunt relații sociale reglementate de normele de drept constituțional cele care apar în procesul „instaurării si exercitării puterii politice ca putere statală”. Rezultă că dreptul constituțional cuprinde normele juridice referitoare la puterea statală. Puterea statală nu poate fi decât puterea politică care este strâns legată de instituțiile politice.
Constituțiile sunt rezultatul unui proces îndelungat determinat de factorii interni ai unei țări, dar și de cei internaționali. Din punct de vedere cronologic, se poate considera că constituțiile au fost cutumiare. Constituțiile scrise au apărut în climatul spiritual al epocii luminilor, exprimând necesitatea unor transformări democratice în organizarea vieții sociale și a statului.
Prima constituție propriu-zisă, modernă, scrisă, este cea americană din 1787. Ea a fost precedată de constituțiile statelor care și-au declarat independența de sub dominația imperiului britanic (de exemplu, Constituția statului Virginia – 1776, sau a statului New Jersey – 1777).
Putem observa că Declarația drepturilor omului și cetățeanului din Franța (1789) este mai mult un manifest ideologic în sprijinul libertăților democratice, decât un act normativ care obligă. Această Declarație a avut rezonanță nu numai în țara de origine, dar și pe plan internațional. Primele constituții scrise propriu zise din Europa au fost cea din Polonia (mai 1791) și cea din Franța (nov. 1791). Apoi, remarcăm apariția unor constituții la începutul secolului al XIX-lea, de exemplu, în Suedia – 1809, în Norvegia – 1814, în Olanda – 1815, în Belgia – 1831 etc.
Într-o serie de țări din Europa s-au adoptat constituții în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Printre acestea se remarcă și ‚ „ Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, adoptat de Al. I. Cuza în 1864 în țara noastră și „Constituția română, din 1866”. De asemenea, în acest interval se pot menționa Constituția elvețiană din 1874 sau Constituția Luxemburgului din 1874. Unele țări au elaborat constituții pentru prima dată sau au adoptat altele noi, la începutul secolului XX. Ulterior, au apărut constituții sau au fost reînnoite în majoritatea statelor.
Întrucât ele reflectă anumite stadii în dezvoltarea social – economică și politică, numeroase state au consemnat în constituție momente ale realizării unității naționale sau ale luptei pentru independență, iar mai recent schimbarea regimurilor totalitare în țările sud-est europene.Constituția României, după revizuirea sa, arată că garantarea unor valori fundamentale s-a făcut „în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și ale idealurilor Revoluței din decembrie 1989.”
Unele state au o continuitate constituțională remarcabilă, în sensul că sunt orientate până în zilele noastre de aceeași constituție.
I .2. Constitutiile burgheze
Constitutia in Romania a aparut mult mai tarziu decat constitutiile din tarile europene de vest (Franta, Germania, Italia, etc.). Aceasta s-a datorat faptului ca epoca moderna, caracterizata prin dezvoltarea tehnica, economica, sociala si culturala, a inceput in Romania mult mai tarziu fata de alte tari precum Olanda, Anglia, Franta, Italia. Dezvoltarea mai tarzie si mai lenta a capitalismului in Romania a fost cauzata, la randul sau, de indelungata dominatie a imperiului otoman. Inlaturarea dominatiei otomane a permis Tarilor Romane o dezvoltare, dar aceasta a fost mai lenta.
Perioada premergatoare aparitiei constitutiei romane s-a caracterizat si prin puternice framantari si miscari care au fost forma de manifestare a luptei pentru infaptuirea unitatii de stat a poporului roman, pentru inlaturarea oranduirii feudale, pentru revendicari cu caracter democratic.
Revolutia de la 1848 desi infranta, a impulsionat aceste tendinte, ideile exprimate atunci, continutul Proclamatiei de la Izlaz, continuand sa se dezvolte.
Un loc deosebit in cadrul premiselor istorice ale primei Constitutii din Romania il ocupa infaptuirea in 1859 a statului unitar national, prin unirea Munteniei si Moldovei sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-au realizat o serie de reforme importante, precum reforma agrara si alte reforme politice, administrative si culturale, care au avut urmare crearea si dezvoltarea unor insitutii statale.
Perioada ascensiunii politice și constituționale a României nu se încheie o dată cu abdicarea, în februarie 1866, a domnitorului Al. Ioan Cuza; dimpotrivă, ea dobândește noi dimensiuni, prin adoptarea și intrarea în vigoare la 1 iulie 1866 a noii Constituții.
Constituția din 1866 este inspirată din Constituția belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfințește o serie de idei importante, printre care: principiul suveranității naționale, principiul guvernământului reprezentativ, separația puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoașterea drepturilor omului și cetățeanului.
Constituția din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieții noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta în condițiile în care țara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituțional al Europei de sud-est.
Ca urmare atât a promulgării Statutului, cât și a Legii agrare adoptate subsecvent, antagonismul dintre susținătorii domnului și adversarii săi se adâncea continuu și totodată se accentua tendința spre un regim autoritar al puterii executive.
La 11 / 23 februarie 1866, în urma loviturii de stat, Cuza este obligat să abdice și să plece în exil. Se constituie o locotenență domnească, formată din trei persoane, generalul Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul N.Haralambie, care reia vechea doleanță a Adunărilor Ad-Hoc de a aduce pe tron un prinț dintr-o dinastie domnitoare din Europa apuseană.
Procedând imediat la îndeplinirea scopului pentru care dăduse lovitura de stat, locotenențe domnească adresează propunerea de a urca pe tronul României contelui Filip de Flandra, din dinastia domnitoare a Belgiei, pe care Adunarea Electivă îl și proclamă domn sub numele de Filip I. Deoarece oferta este declinată, locotenența domnească propune pe principele Carol-Ludovic de Hohenzollern și cheamă națiunea să-și exprime adeziunea printr-un plebiscit.
După validarea mandatelor deputaților, în ședința din 1 mai 1866, Adunarea Constituantă proclamă pe principele Carol Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen principe ereditar al României sub numele de Carol I și, ca răspuns la obiecțiile puterilor garante, exprimă totodată voința nestrămutată a națiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe străin și cu o monarhie ereditară.
Prima măsură luată de noul domn a fost amnistierea crimelor și delictelor politice. Încă în drum spre București, la Pitești, prințul își manifestă dorința de a se situa mai presus de conflictele politice dintre oamenii de stat, îndeplinind rolul de arbitru. Măsura se referea în primul rând la ultimul guvern al lui Alexandru Ioan I ai cărui membrii fuseseră trimiși la judecata Înaltei Curți de Justiție și Casație prin decretul din 29 martie 1866 al Locotenenței domnești. Bine informat, prințul a luat o măsură care prevenea eventualele conflicte politice.
Abia după aceea, prințul Carol I primește demisia Locotenenței domnești și numește noul Consiliu de Miniștrii, prezidat de Lascăr Catargiu.
La mai puțin de două luni de la depunerea jurământului noului domn, la 29 iunie / 1 iulie 1866, Adunarea Constituantă votează și adoptă o nouă constituție, inspirată din Constituția belgiană din 7 februarie 1831, una din cele mai liberale din Europa, adaptată de însăși națiunea română, prin reprezentanții ei aleși prin vot secret și liber, la realitățile vieții românești.
Constituția a fost promulgată de Domnitorul Carol I la 30 iunie 1866 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1866, data publicării în Monitorul oficial.
Calificativul de indivizibil era un răspuns la insistența puterilor garante ca Principatele să se separeu prin alegerea unui nou domn. De asemenea, denumirea de România, în contradicție cu prevederile Convențiunii de la Paris, sublinia hotărârea de-a aduce la îndeplinire toate doleanțele exprimate de Adunările Ad-Hoc.
Ca formă de guvernământ, România se transforma dintr-o monarhie electivă într-o monarhie ereditară.
Se enunța principiul că toate puterile statului emană de la națiune și era dezvoltat principiului separației puterilor în stat. Puterea era încredințată domnului, puterea legislativă în mod colectiv domnului și Reprezentanței Naționale, iar puterea judecătorească tribunalelor și curților.
Reprezentanța Națională se compunea din Senat și Adunarea Deputaților. Se adopta deci sistemul bicameral.
Titlul II, prevedea cele mai largi libertăți: libertatea conștiinței, a presei, a învățământului, a întrunirilor. Privilegiile și titlurile de noblețe străine erau desființate. Inviolabilitatea persoanei și a domiciliului erau garantate. Se interzicea pedeapsa cu moartea și confiscarea averii. Se asigura secretul corespondenței.
Libertatea presei era garantată foarte eficient, specificându-se că ziarele n-aveau nevoie de autorizație pentru a se apărea, nu puteau fi puse sub regimul avertismentelor și nici nu puteau fi suprimate sau suspendate.
De asemenea nu se puteau vota legi excepționale în materie de presă.O singură interdicție era pusă cetățeanului român, aceea de a nu intra în serviciul altui stat fără autorizația guvernului, sub sancțiunea pierderii cetățeniei române și o singură discriminare era impusă cetățenilor străini: numai cei de rit creștin puteau cere împământenirea.
Drepturile electorale se bazau tot pe cens, alegătorii fiind împărțiți în patru colegii electorale în funcție de venit, profesiune și demnități deținute.În afară de curțile și tribunalele ordinare, mai erau înființate și curțile cu juri (jurați), care judecau crimele, precum și delictele politice și de presă. Se interzicea înființarea de tribunale excepționale.
În mod numai aparent surprinzător, în această constituție liberală era omisă inamovibilitatea și stabilitatea judecătorilor.
Erau enumerate prerogativele domnului și se prevedea în mod expres că „Domnul nu are alte puteri, decât acelea date lui prin Constituție”.
Se prevăd imunitatea și inviolabilitatea deputaților și senatorilor, precum și răspunderea ministerială, cu interdicția ca domnul să poată apăra de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.
O prevedere importantă a noii Constituții era modalitatea de revizuire a ei.
Pentru a se evita ca reprezentanța națională ordinară să acă propuneri din motive de oportunitate politică, se prevede că propunerea de revizuire trebuie citită de trei ori din 15 în 15 zile în ședință politică și să fie adoptată de ambele adunări.
La 23 octombrie 1866, Înalta Poartă recunoaște alegerea lui Carol I ca Domn al Principatelor Unite Române și totodată acceptă unirea definitivă. Din acest moment, România are o Constituție proprie și se emancipează de sub tutela puterilor garante.
Această constituție a suportat o serie de revizuiri: cea de la 12 octombrie 1879, cea de la 8 iunie 1917. A existat și o tentativă de revizuire în 1914.
Dând expresie noilor realități, întregirii țării după Marea Unire din 1918, a fost adoptată în țara noastră Constituția din 29 martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult mai elaborat decât Constituția din 1866 și care a fost orientată nemijlocit spre cerințele dezvoltării societății într-un stat de drept. Noua situație socială, economică și politică a țării impunea un nou pact fundamental.
Constituțiunea din 29 martie 1923 care a fost în cele din urmă acceptată în mod unanim și aplicată de toți factorii politici.O comparație între textul Constituțiunii de la 29 martie 1923 și cel al Constituțiunii din 1 iulie 1866 este necesară spre a determina dacă s-a instituit o nouă ordine constituțională.
Constituția revizuită are 87 de articole vechi, intacte sau nesemnificativ schimbate, 21 de articole revizuite în fond și 24 de articole noi, dar în urma renumerotării și a contopirii unor articole, concomitent cu divizarea altora, ea are 130 de articole de fond și 8 dispoziții tranzitorii și suplimentare.
Dreptul de proprietate încetează de a fi un drept absolut, ca sub incidența textului din 1866, căpătând și o funcție de utilitate socială. Pe această idee, bogățiile subsolului sunt declarate proprietate de stat, iar căile de comunicație, apele navigabile și flotabile și spațiul atmosferic sunt incluse în domeniul public.
În unele articole se inserează o precizare, impusă prin tratatele de pace: „fără deosebire de origine etnică, de limbă și de religie”.
Se garantează astfel drepturile minorităților naționale, dar în același timp s-a considerat necesar, ca o contrapondere și o măsură preventivă în eventualitatea unor tendințe separatiste, să se enunțe în alt mod caracteristicile statului român: „Regatul României este un stat național, unitar și indivizibil.”
Deci în 1866, se accentua caracterul indivizibil al statului român, deoarece puterile garante insistau asupra menținerii diviziunii celor două Principate, acum era necesar să se insiste asupra caracterului național, în contrast cu plurinațional și unitar, în contrast cu statul federativ.În domeniul organizării administrative teritoriale, nu mai sunt prevăzute plășile, ca unități teritoriale intermediare între comună și județ.Se acordă un statut aparte bisericii greco-catolice, precizându-se că este o biserică românească, având întâietate față de alte culte.Se adaugă două aliniate, care stabilesc deplina egalitate între sexe și preconizează legiferarea prin legi speciale a drepturilor femeilor.Libertatea presei este menținută întru-totul.
În Titlul II mai găsim două revizuiri: se suprimă obligativitatea căsătoriei religioase și se generalizează obligativitatea învățământului primar, deoarece între timp se realizase sarcina de a se înființa școli în toate comunele.În ceea ce privește puterea executivă, se reglementează guvernul ca un corp distinct.În privința puterii legislative, în afara importanței revizuirii prin introducerea sufragiului universal, schimbările nu sunt de esență.O importantă modificare în legătură cu activitatea legislativă o constituie înființarea Consiliului Legislativ.
Un capitol mai amplu revizuit, din titlul III „Despre puterile statului”, este capitolul IV „Despre puterea judecătorească”. Se specifică faptul că nu se pot crea comisii și tribunale extraordinare „în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau în vederea judecării unor anume persoane”. Se mai menționează că vechea Curte de Casație devine acum Curte de Casație și Justiție. S-au introdus articole legate de jurisdicția ordinară, acestea privesc controlul judecătoresc al constituționalității legilor, inamovibilitatea magistraților, înființarea justiției militare și privind contenciosul administrativ.
Legea electorală din 27 martie 1926
După adoptarea Constituției din 29 martie 1923, s-a adoptat și o nouă Lege electorală pentru Adunarea Deputaților și Senat, legea din 27 martie 1926, care reducea într-o oarecare măsură efectele sufragiului universal asupra unei reprezentări proporționale a națiunii în Parlament.
Această lege a introdus așa-numita „primă electorală”, iar repartizarea mandatelor se făcea într-un mod ingenios, dar complicat.
Mai întâi se totalizau rezultatele alegerilor pe țară și se calcula procentul obținut de fiecare grupare politică. Gruparea politică ce obținea cel mai mare procent, dar nu mai mic de 40%, era declarată grupare majoritară, iar celelalte se numeau grupări minoritare.
Se calculau apoi procentele obținute în fiecare circumscripție, iar acolo unde una dintre grupările politice obținea majoritatea absolută (deci cel puțin 50%) acea grupare primea în acea circumscripție numărul de mandate conform procentului realizat. Se scădea din numărul total al mandatelor pe țară numărul mandatelor atribuite în circumscripțiile în care se realizase o majoritate absolută, iar mandatele rămase din aceste circumscripții, împreună cu mandatele din circumscripțiile în care nici o grupare nu realizase majoritatea absolută, se totalizau și se împărțeau astfel: gruparea declarată majoritară primea 50% din aceste mandate, „prima electorală”, iar celelalte 50% erau împărțite proporțional între toate grupările, inclusiv cea majoritară. Grupările politice care nu obțineau cel puțin 2% pe țară nu luau parte la această împărțeală, dar primeau, mandatele din circumscripțiile în care avuseseră majoritatea absolută.
Prin acest sistem se putea realiza în mod teoretic și o adevărată reprezentare proporțională strictă, în cazul în care în toate circumscripțiile una din grupări obținea o majoritate absolută. De asemenea, prima electorală putea fi neglijabilă, dacă numărul circumscripțiilor în care nu se obținuse o majoritate absolută era mic.
Constituția a stabilit un sistem electoral bazat pe principiul votului cenzitar. Dreptul a alege îl aveau cetățenii care se încadrau în colegii electorale, comensurate diferit pentru Camera Deputaților și Senat. Pentru alegerile în Adunarea Deputaților colegiile erau compuse astfel:
Colegiul I – proprietarii cu un venit funciar rural sau urban de cel puțin 1200 lei;
Colegiul II – cei care au domiciliul și reședința în orașe și plătesc către stat o dare anuală directă de orice natură de cel puțin 20 lei. Erau scutiți de cens la acest colegiu cei care practicau profesiuni libere, ofițerii în retragere, pensionarii statului și absolvenții învățământului primar;
Colegiul III – cei care nu sunt alegători la colegiul I sau II și plătesc o dare cât de mică către stat, știu să scrie și să citească. Cei fără știință de carte și fără venit puteau alege un delegat la 50 alegători. Delegații dintr-un județ alegeau un deputat.
Pentru a fi alegător Constituția a prevăzut următoarele condiții:
– calitatea de român prin naștere sau împământenire;
– vârsta de 25 ani;
– domiciliul în România.
Art. 128 a proclamat principiul supremației Constituției în raport cu orice alt act de natură statală. Consecințele juridice sunt importante și arată locul deosebit avut de legea fundamentală: ea nu putea fi suspendată nici total, nici parțial; limitarea drepturilor cetățenești prin măsuri de genul stării de asediu nu era permisă; instanțele judecătorești erau competente să controleze constituționalitatea legilor.
I .3. Constitutia din 1938
Constituția din 1938 încerca să limiteze individualismul și să dea întâietate socialului, voind să transforme statul individualist în stat comunitar corporatist. În același timp, ea admitea proprietatea și capitalul ca drepturi inviolabile, îndepărtându-se de la principiile Constituției din 1923, care recunoștea proprietatea ca funcție socială și revenind astfel la principiile Constituției din 1866. Constituția de la 1938 concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobândește prerogative deosebit de mari.
Prin Decretul regal din 27 februarie 1938, Carol al II-lea a promulgat noua Constituție.
Noua Constituție reprezenta un abuz. Aceasta „abrogă” de la data promulgării ei „Constituția promulgată de Decretul regal din 28 martie 1923”,.
În fond, deși reproduce din vechea Constituție un mare număr de texte referitoare la drepturile românilor, cu multe restricții însă, principiile sale nu sunt câtuși de puțin liberale. Rostul unei constituții este să garanteze drepturile cetățenilor în caz de abuzuri ale puterii, iar nu să le impună datorii. Datoriile se stabilesc prin legea ordinară, care trebuie respectată de toți cetățenii.
Separația puterilor în stat era de fapt desființată și se produce o concentrare masivă a puterii în mâinile regelui, care devine capul statului. Puterea legislativă se exercită de rege prin reprezentațiunea națională, iar puterea executivă este încredințată tot regelui care o exercită prin guvernul său, preponderența regelui fiind clar formulată.
Inițiativa legislativă este tot de competența regelui, limitând inițiativa parlamentară numai la legile de interes obștesc.
Regele putea convoca, închide, dizolva ambele Adunări sau numai una din ele, desigur cea mai puțin obedientă, și le putea amâna lucrările.
Senatorii erau fie numiți de rege, cei de drept (deci nu mai erau de drept!), fie aleși de corpurile constituite în stat, ceea ce însemna că erau subordonați organelor puterii executive care îi alegea.
În materie judecătorească, se desființează Curțile de Juri, iar inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită prin legi speciale, încetând deci de a mai fi principiu constituțional, fiind lăsată la discreția legiuitorului ordinar. Ea avea să fie însă recunoscută prin articolul 96 din Legea pentru organizarea judecătorească din 20 august 1938.
În privința împărțirii administrative a țării, se suprimă împărțirea pe județe, precum și toate articolele care se refereau la această materie, fiind înlocuite cu un singur articol prin care împărțirea administrativă trecea în competența legilor ordinare.
Puterea politică nu se mai generează de jos în sus, prin mandatarea reprezentanților națiunii de către aceasta, ci se impune de sus în jos, prin obligarea cetățenilor la obediență, instituindu-se o disciplină severă pe plan național. După desființarea partidelor politice, avea să se introducă partidul unic, la început Frontul Renașterii Naționale, apoi Partidul Națiunii.
Chiar dacă nu se poate vorbi de o monarhie absolută (condițiile istorice nu mai făceau posibil un asemenea sistem de guvernământ), era totuși o monarhie autoritară, în care regele nu numai că domnea, dar și guverna.Dacă în fapt Carol al II-lea a pus capăt unei continuități constituționale de aproape 72 de ani, în drept Constituțiunea din 1 iulie 1866, revizuită la 29 martie 1923, rămânea singura legitimă, astfel încât a putut fi repusă în vigoare printr-un simplu decret regal, la 31 august 1944.
Între 1922 și 1928 exista o stabilitate parțială și vremelnică a capitalismului, perioada 1929 – 1933 se caracterizează printr-o profundă criză industrială și agrară, iar în perioada 1934 – 1938 printr-o sensibilă înviorare a întregii economii românești, creșterea puterii politice a burgheziei, grupări ale forțelor politice și unele frământări sociale.
În condițiile concrete ale anului 1938 Regele Carol al II-lea a instaurat la 10 februarie 1938 dictatura personală.
Această dictatură este consacrată și realizată juridic prin noua Constituție, numită și Constituția Caroliană. Proiectul de Constituție a fost supus la 24 februarie plebiscitului, promulgată la 27 februarie și publicată la 28 februarie 1938.
Constituția din 1938 consacră dictatura regală și exprimă tendința de restrangere a drepturilor și libertăților democratice.
Constituția cuprindea 100 de articole, sistematizate în opt titluri și anume : Despre teritoriul Romaniei, Despre datoriile și drepturrile romanilor, Despre puterile statului, Despre finanțe, Despre oștire, Dispoziții generale, Revizuirea constituției, Dispoziții tranzitorii și finale.
Consacrând dictatura regală, dispozițiile Constituției exprimau limitarea drepturilor și libertăților democratice. Astfel pentru prima dată se prevăd îndatoririle cetățeanului, înaintea drepturilor lor.
S-a interzis propovăduirea schimbării formei de guvernământ, împărțirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite și lupta de clasă.
Constituția proclamă că puterea emană de la națiune, afirmație inexactă, întrucât prezenta constituție concentrează puterile în mâinile regelui, declarat „Capul Statului” (art. 30). Regele exercita puterea legislativă prin reprezentanța națională, avea inițiativă legislativă și a revizuirii Constituției. Regele sancționa și promulga legile, sancțiunea regală fiind condiția de valabilitate a legii. Regele putea emite decrete cu putere de lege, putea dizolva adunările, putea declara război, putea încheia pacea.Puterea executivă aparținea tot regelui care era inviolabil.
Prin dispozițiile sale, Constitușia din 1938 a fost un istrument creat de regele Carol al II-lea pentru a instaura și menține dictatura regală. Atribuțiile și rolul reprezentanței naționale și a guvernului au fost reduse sau anulate în fap, iar drepturile și libertățile cetățenești diminuate și subordonate îndatoririlor.
În septembrie 1940 Regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituția este suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc drepturile regale, președintele consiliului de miniștri fiind investit cu puteri depline.
Numai după doi ani și câteva luni de la promulgarea Constituției lui Carol al II-lea, se produce dezastru național declanșat de nota ultimativă din 26 iunie 1940, prin care guvernul sovietic cerea României „să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia” și „să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu hotarele sale potrivit cu harta alăturată”. Această notă constituia un act de agresiune conform Convenției de definire a agresiunii din 3 – 5 iulie 1933 încheiată la Londra , la care atât România, cât și Uniunea Sovietică erau părți.
Prin Decretul – lege din 5 septembrie 1940, regele suspendă propria sa Constituție din 27 februarie 1938 și dizolvă Corpurile Legiuitoare. Totodată prin Decretul regal nr.3053 din septembrie 1940 învestește pe președintele Consiliului de Miniștri, generalul Ion Antonescu, cu depline puteri în conducerea statului.
În aceeași zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările, în vederea alcătuirii noului guvern, cu șefii celor două partide tradiționale, pe de o parte, șefii mișcării legionare, pe de altă parte: toți cereau abdicarea lui Carol al II-lea.
Iuliu Maniu, președintele Partidului Țărănesc, avea să declare textual în articolul „Cauzele prăbușirii fostului regim” în ziarul Universul:
„Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul și autoritatea necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înțelegere cu domnul C. I.C.Brăteanu am declarat domnului general I.Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul și care cunoștea de mai înainte vederile mele, că primul lucru care trebuia să-l facă este să propună regelui să abdice, declarându-i că nu voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.
În urma cererii unanime a noului guvern și a celor două partide tradiționale, generalul Ion Antonescu îl somează printr-o scrisoare pe Carol al II-lea să abdice, iar acesta cedează în cele din urmă și semnează actul de abdicare la 6 septembrie 1940.
Fiul lui Carol al II-lea devine rege al României, sub numele de Mihai I, același pe care îl purtase și între anii1927-1930, în lipsa unei reprezentanțe naționale, depune jurământul în fața generalului Ion Antonescu, ca președinte al Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim și a prim-președintelui Înaltei Curți de Casație, D.G.Lupu.
Regele păstrează prerogativele pur formale și de protocol: el este capul oștirii, bate monedă, conferă decorații, primește și acreditează ambasadori și miniștri plenipotențiari și acordă amnistia și grațierea. În primul decret regal, numărul 3053 din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea își rezervase, pe lângă prerogativele enumerate, încă două: de a încheia tratate și de modificare a legilor organice, de a numi miniștri și subsecretari de stat.
Prin primul decret regal semnat de Mihai I sunt suprimate drepturile regelui de a încheia tratate, de a acorda amnistia și grațierea și de a numi miniștri și sbsecretari de stat, rămânând doar acela de a numi pe primul – ministru. În sfârșit, prin ultimul decret regal din 6 septembrie 1940, se răpesc regelui prerogativele de a modifica legile organice (cea mai mare limitare a prerogativelor sale!), în schimb i se redă prerogativa de a acorda amnistia și grațierea.
În urma loviturii de stat se instaurează Statul Național Legionar.
Blocul Național Democrat, realizează actul de la 23 august 1944, prin care se pune capăt guvernării personale a mareșalului Ion Antonescu și se revine la regimul constituțional dinainte de 27 februarie 1938.
Mihai I, prin Înaltul decret regal din 30 august 1944, restabilește drepturile românilor așa cum sunt ele „recunoscute de Constituțiunea din 29 martie 1923”. Din acest decret rezultă că „puterile statului se vor exercita după regulile așezate în Constituția din 29 martie 1923”. Regele exercită puterea legislativă până la organizarea Reprezentanței Naționale. Inamovibilitatea judecătorilor urma să fie statornicită printr-o lege specială, dar juriul rămânea desființat. Se abrogau toate decretele regale prin care se acordau puteri depline generalului Ion Antonescu.
Deci vechea Constituție din 1866, cu revizuirile ei din 29 martie 1923, începe din nou să se aplice efectiv, iar domeniile în care ea nu se putea aplica în mod practic pentru moment sunt arătate expres și statornicite soluțiile provizorii.
Astfel, la 23 august 1944, România redevine în drept un stat constituțional, căruia îi lipseau însă parlamentul și consiliile comunale pentru o viață constituțională integrală. Partidele politice, care fuseseră dizolvate la 30 martie 1938 și după 6 septembrie 1940 își restrânseseră în mod voluntar activitatea, se reorganizează. În Europa, la acea dată erau numai patru state constituționale: Elveția, Suedia, Anglia și România. De asemenea, la 23 august 1944, România era un stat bine organizat, cu o administrație intactă, cu o economie sănătoasă, cu o armată puternică, fiind a patra putere militară a Europei, după Germania, Anglia și Uniunea Sovietică.
Acest stat avea toate șansele să renască, nimic nu-i lipsea pentru a deveni un stat cu adevărat democratic, dacă n-ar fi fost comunismul. Presiunea sovietică și cea comunistă încep să se exercite din primul moment, treptat dar tenace, în sensul nesocotirii Constituției, pretinzându-se continuu derogări și „modificări” ale Constituției, ca și cum ar fi fost o lege ordinară oarecare, pretextându-se, în ultimă instanță și în lipsa altor argumente, rațiuni de război.
Puterea comunistă se socotește destul de puternică pentru a distruge democrația în România, în două etape: prima, înlăturarea opoziției reprezentate de partidele istorice și anihilarea armatei, în scopul izolării regelui, a doua, răsturnarea monarhiei și alungarea regelui.
Atacul se declanșează la 29 iulie 1947, când, printr-un Jurnal al Consiliului de Miniștrii, invocându-se tentativa de plecare ilegală din țară a unor fruntași țărăniști, se dizolvă Partidul Național Țărănesc. Rămas singur în opoziție și cu o pondere mai mică, Partidul Național Liberal al lui C-tin I.C.Brătianu este nevoit să se autodizolve.
Al doilea pas se face la 1 septembrie 1947, când sunt trecuți în cadrul disponibil al armatei 37 de generali, un contraamiral și mii de ofițeri superiori și inferiori, eliminându-se din armată elementele fidele tradiției monarhice.
La 30 decembrie 1947, prin amenințare și șantaj, se obține semnătura Regelui Mihai I pe un act de abdicare dinainte redactat. În urma acestei acțiuni este proclamată Republica Populară Română, prin adoptarea legii din 30 decembrie 1947. Legea din 30 decembrie 1947 nu avea nici o valoare constituțională, chiar dacă ar fi fost adoptată de Adunarea Deputaților, cum se pretindea, deoarece aceasta nu putea adopta decât legi ordinare și îi era interzis, în mod expres, atât prin Constituție, cât și prin legea contrasemnată de toți membrii guvernului, să se pronunțe asupra chestiunilor constituționale.
Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care combat în mod deschis și direct regimul constituțional și deci nu au constituții, dictaturile de stânga se pretind regimuri democratice, chiar și cele mai democratice posibile, și deci au și constituții. Analiza acestor constituții și a modului în care ele sunt adoptate și aplicate va dezvălui în ce măsură acestea sunt adevărate constutiții sau pot fi considerate cel mult legi organice statale.
II . Constitutiile socialiste si implicatiile acestora
II .1. Constitutia promulgata in 1948
Această constituție a avut un caracter provizoriu de la început, în care prevederile economice prelevau asupra celor politice, fiind instrumentul legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituția in 13 aprilie 1948 reprezintă produsul tipic al aplicării în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste, după modelul sovietic. Pentru prima dată în istoria vieții politice și parlamentare din România, prin actul constituțional din 1948 este înlăturat principiul separației puterilor în stat, organ suprem al puterii de stat devenind Marea Adunare Națională, față de care răspundeau toate celelalte organe ale statului. Constituția din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism și autoritarism statal, precum și spre o economie centralizată și dirijată politic.
Continutul Constitutiei
Normele constitutionale cuprinse in cele 105 articole sunt sistematizate in 10 titluri si anume: republica Populara Romana (titlul I); Structura econimica (titlul II); Drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor (titlul III); Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele administratiei de stat. Consiliul de Ministri si misterele (titlul V); Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele judecatoresti si parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul si capitala (titlul VIII); Modificarea Constitutiei (titlul IX); Dispozitiuni tranzitorii (titlul X)
Constitutia consacra existenta statului roman ca stat popular, unitar, independent si suveran, stat ce a luat fiinta prin lupta poporului impotriva fascismului, reactiunii si imperialiasmului.
Constitutia din 1948 stabileste ca intreaga putere emana de la popor si apartine poporului (art. 3).
Constitutia din 1948 inscrie principiul ca pamantul apartine celor ce-l muncesc si ca statul protejeaza proprietatea taraneasca si injurajeaza si sprijina cooperatia sateasca. Tinand cont de existenta proprietatii particulare, Constitutia din 1948 o recunoaste si o garanteaza, acordand o protectie speciala proprietatii agonisite prin munca si economisire
In titlul privind drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor vom observa ca este inscris principiul egalitatii in drepturi a tuturor cetatenilor, fara deosebire de sex, nationalitate, rasa, religie sau grad de cultura. Sunt proclamate drepturi si libertati.
II .2. Constitutia promulgata in 1952
Dacă prin Constituția din 13 aprilie 1948 se pregătise o transformare totală a economiei naționale și o nivelare la standardul cel mai scăzut a puterii economice a locuitorilor României, în Constituția Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, făcându-se bilanțul transformărilor eonomice, predomină realizarea intereselor politice ale Partidului Muncitoresc Român.
Constituția din 1952 este constituția totalei aserviri a României față de Uniunea Sovietică.
Constituția din 1952 definea mult mai precis baza politică a statului "democrat-popular", fundamentată pe dictatura proletariatului, stipulând expres căror clase sociale le aparține puterea de stat și indicând modalitatea de exercitare a acestei puteri prin "realizarea alianței dintre clasa muncitoare și țărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deține clasa muncitoare".
Forma politică prin care se exercita această putere era reprezentată de organele statului, sistem ce avea o construcție piramidală, ierarhizată și centralizată, în vârful acesteia situându-se Marea Adunare Națională, ca organ suprem al puterii de stat.
Drepturile în ordinea din Constituție, erau: dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la pensie, dreptul la învățătură, egalitatea în fața legii, drepturile minorităților, egalitatea în drepturi a sexelor, libertatea de conștiință.
O modificare minoră a Constituției din24 septembrie 1952 s-a făcut prin legea din 29 ianuarie 1953 pentru organizarea unor ministere și includerea președintelui Comitetului de Miniștrii al Republicii Populare Române.
Inovația constă însă în aceea că o lege ordinară dispune să facă modificări în Constituție: „Se vor face modificările corespunzătoare articolelor 45 și 50 din Constituția Republicii Populare Române”.
Continutul Constitutiei
Constitutia din 1952 avea un capitol introductiv si 115 articole sistematizate in 10 capitole, precum urmeaza: Oranduirea sociala (cap. I); Oranduirea de stat (cap. II); Organul suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administratiei de stat (cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instantele judecatoresti si procuratura (cap. VI); Drepturile si datoriile fundamentale ale cetatenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema, drapelul si capitala (cap. IX); Procedura de modificare a Constitutiei (cap. X).
Constitutia mentine si dezvolta princiile constitutionale afirmate inca prin Constitutia din 1948. Ea contine reglementari specifice privind puterea de stat, privind economia nationala cu cele trei formatiuni social-economice: socialista, mica productie de marfuri si particular-capitalista.
II .3. Constitutia promulgata in 1965
In 1965, la 47 de ani, N. Ceausescu devenea oficial succesorul lui Dej si prelua functia de prim-secretar al partidului. Succesiunea fusese asigurata de grupul Maurer, Bodnaras, Stoica si Apostol, continuatorii liniei nationale promovate de Dej. Perioada 1965-1968 a fost una de consolidare a puterii pentru Ceausescu, in detrimentul aliatiilor sai. N. Ceausescu ocupa in scurt timp importante functii in aparatul de stat, printre care si pe cea de presedinte al Consilului de Stat.
La 21 august 1965 a fost adoptata o noua Constitutie care urma sa puna in evidenta “ victoria definitiva a socialismului in Romania”. Spre deosebire de constitutiile socialiste anterioare, Constitutia din 1965 consacra si fundamenteaza cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formatiuni politice, reprezentata de Partidul Comunist Roman.
Principalul instrument de transpunere si realizare in practica a politicii partidului comunist este statul socialist, care, conform dispozitiilor constitutionale, “organizeaza, planifica si conduce economia nationala, apara si dezvolta proprietatea socialista, asigura conditiile si dezvoltarea invatamantului, stiintei si culturii, apara legalitatea societatii si ordinea de drept, organizarea apararii tarii si dezvoltarea fortelor armate” (art.13 / 1965).
Prin aceasta Constitutie, Romania era proclamata “Republica Socialista”, considerandu-se ca dispune de o economie socialista generalizata si de relatii de productie socialiste, dominante, in toate domeniile vietii sociale, oranduirea socialista reusind sa se impuna in mod deplin si definitiv art. 1. Tot in acest articol prevede si faptul ca Romania este “stat al oamenilor muncii de la orase si sate, suveran, independent si unitar. Teritoriul statului este inalienabil si indivizibil”.
Spre deosebire de art. 1 al Constitutiei din 1965, art. 1 al Constitutiei din 2003 reglementeaza caracterul democratic al statului roman care in noua formulare stabileste ca “Romania este stat de drept, democratic si social, in care libertatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme in spiritul traditiilor democratice ale poporului roman si idealurilor Revolutiei de la 1989, si sunt garantate”.
Aliniatul 4 al aceluiasi articol consacra principiul democratic al separatiei puterilor in stat. Acest principiu are numeroase avantaje, el permitand definirea clara a modului de organizare a autoritatilor ce exericita una dintre cele trei puteri, modalitatea de functionare a acestora, precum si mecanismele de interferenta dintre acestea.
Nerecunoscand principiul separatiei puterilor in stat, actul fundamental din 1965 nu a reusit sa incorporeze nici una dintre traditiile constitutionale romanesti in materie de legislatie si de aplicare a acesteia in functie de organele si institutiile indrituite sa o faca , in art. 3 se mentioneaza ca forta conducatoare a intregii societati este Partidul Comunist Roman.
La 22 aprilie 1964 se adoptă Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Această nouă atitudine impune însă schimbarea Constituției Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952, care consacra în textul ei dependența României de U.R.S.S.
Se fac alegeri la 7 martie 1965 pentru Marea Adunare Națională, care adoptă la 21 august 1965 o nouă constituție, ce proclamă țara noastră „Republica Socialistă România”.
Spre deosebire de constituțiile socialiste anterioare, Constituția din 1965 consacră și fundamentează cel mai pregnant monopolul politic al unei unice formațiuni politice, reprezentată de partidul comunist. Nerecunoscând principiul separației puterilor în stat, actul fundamental din 1965 nu a reușit să încorporeze nici una dintre tradițiile constituționale românești în materie de legislație și de aplicare a acesteia în funcție de organele și instituțiile îndrituite să o facă. Activitatea de elaborare a legilor va fi preluată de către Consiliul de Stat, "organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă". Modificarea cea mai spectaculoasă a Constituției din 1965 se produce în martie 1974, când se introduce funcția de președinte al republicii, care cumulează o multitudine de atribuții transferate de la forul legislativ suprem și de la cel administrative central.
Asimilarea totală a constituției cu legile ordinare a făcut ca această Constituție să cunoască până la suprimarea ei la 22 decembrie 1989 nu mai puțin de zece modificări și șase republicări, mai mult decât toate celelalte legi fundamentale ale României din 1859 până la 1965.
Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965 mai aduce o noutate: pe lângă o formațiune politică privilegiată, partidul comunist, se creează o categorie de cetățeni privilegiați, membrii partidului comunist. Aceștia sunt considerați la nivel constituțional „cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății”, și astfel devine principiu constituțional însăși împărțirea societății în cetățeni de rangul I, superiori și deci privilegiați, și cetățeni de rangul II, considerați per a contrario inferiori și deci neprivilegiați. Și această împărțire a societății în cetățeni inferiori și superiori nu se baza pe vreun criteriu de valoare, ci pe cel mai arbitrar dintre criteriile posibile, acela al adeziunii și obedienței.
Constituția din 13 aprilie 1948 a fost publicată cu mai mult de o lună înainte de adoptarea ei de către Marea Adunare Națională în organul de presă al partidului comunist.
Continutul Constitutiei
Constitutia din 21 august 1965, cu modificarile ulterioare, a avut 121 de articole sistematizate in 9 titluri, dupa cum urmeaza: Republica Socialista Romania (I); Drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele centrale ale administratiei de stat (IV); Organele locale ale puterii si administratiei de stat (V); Organele judecatoresti (VI); Organele procuraturii (VII); Insemnele Romaniei (VIII); Dispozitii finale (IX).
Dispozitiile constitutionale au consacrat forma republicana a statului, suveranitatea si independenta, indivizibilitatea si inalienabilitatea teritoriului. Cat priveste titularul puterii, se arata ca acesta este poporul. Constitutia mentine principiul partidului unic, ca partid de guvernamant. In afara acestor dispozitii, titlul I al Constitutiei cuprinde prevederi referitoare la formele de proprietate, functiile statului, principiile politicii externe, cetatenie, organizarea administrativa a statului. Drepturile, libertatiile, si indatoriile fundamentale ale cetatenilor sunt reglementate in titlu II, iar titlurile III-VII, consacra organizarea statala a puterii. In aceasta privinta Constitutia structureaza organele de stat in patru mari categorii si anume: organele puterii de stat ( Marea Adunare Nationala, Consiliul de Stat, Presedintele Republicii, Consiliile populare); organele administratiei de stat ( Constiliul de Ministri, ministrelele si celelalte organe centrale ale administratiei de stat, comitelele si birourile executive ale consiliilor populare, organele locale de specialitate ale administratiei de stat); organele judecatoresti (Tribunalul Suprem, tribunalele judetene, judecatoriile si tribunalele militare); organele procuraturii (Procurorul General, Procuratura Generala, procuraturile judetene, organele locale de procuratura, procuraturile militare).
Titlul VIII, denumit "Insemnele Republicii Socialiste Romania", stabiliste stema, sigiliul si drapelul tarii. Ultimul titlu, titlul IX, denumit "Dispozitii finale", constine reguli privind intrarea in vigoare a Constitutiei si abrogarea dispozitiilor vechi sau contrarii.
III . Regimul constitutional actual in Romania
III .1. Actele cu valoare constitutionala in perioada decembrie 1989-1991
Parlementul ales in Romania la 20 mai 1990 a avut misiunea importanta de a elabora Constitutia Romaniei. In Romania Revolutia din decembrie 1989 a inalaturat structurile de putere ale regimului dictatorial si, firesc, si dispozitiile constitutionale corespondente. In acelasi timp, noua putere a elaborat o serie de acte cu caracter constitutional. Dupa decembrie 1989 Constitutia Romaniei era formata din aceste acte cu caracter constitutional, precum si din dispozitiile Constitutiei din anul 1965 care nu au fost abrogate expes sau tacit.
In aceasta viziune, Constitutia din 1965 a continuat sa fie in vigoare cat priveste drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor, organele judecatoresti, organele procuraturii, organizarea administrativa a teritoriului, desigur cu unele modificari.
Cat priveste actele adoptate dupa victoria revolutiei din decembrie 1989, unele dintre ele au formulat noi principii constitutionale, principii care s-au aplicat in societatea romaneasca si care au fost preluare in Constitutia din anul 1991. Cele mai importante pincipii sunt: forma republicana de guvernamant, separatia puterilor, statul de drept, pluralismul politic, structura bicamerala a Parlamentului, democratia si libertatea, asigurarea demnitatii umane, si inviolabilitatii si inalienabilitatii drepturilor fundamentale ale omului si cetateanului, eligibilitatea pentru functii de conducere, respundere si revocabilitatea celor care ocupa functii de guvernere, consultarea poporului prin referendum in legatura cu legile si masurile de importanta deosebita.
Trebuie facuta precizarea ca actele cu caracter constitutional adoptate dupa revolutia din decembrie 1989 au avut un caracter tranzitoriu, ele ramanand in vigoare pana la adoptarea Constitutiei
1. Decret-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale si a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale
Este primul act normativ emis de catre guvernamantul de fapt instaurat in urma victoriei Revolutiei din decembrie, act prin care s-a dat o organizare tranzitorie structurilor de putere din Romania. Acest Decret-lege a fost emis in realizarea Programului Consiliului Frontului Salvarii Nationale care a prevazut, printre altele: abandonarea rolului conducator al unui singur partid si statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernamant; organizarea de alegeri libere; separarea puterilor legislativa executiva si judecatoreasca in stat si alegerea tuturor conducatorilor politici pentru unul sau, cel mult, doua mandate; restructurarea intregii economii nationale pe baza criteriilor rentabilitatii si eficientei, eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economica centralizata, promovarea liberei initiative si a competentei in conducerea tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii si sprijinirea micii productii taranesti, oprirea distrugerii satelor; reorganizarea invatamantului pe baze democratice si umaniste; promovarea unei ideologii umaniste si democratice, a adevaratelor valori ale umanitarii; eliminarea minciunii si a imposturii, statuarea unor criterii de competenta si justitie in toate domeniile de activitate; asezarea pe baze noi a dezvoltarii culturii nationale; libertatea presei, radioului si televiziunii, trecerea acestora in mainile poporului; respectarea drepturilor si libertatilor minoritatilor nationale si asigurarea deplinei lor egalitati in drepturi cu romanii; libertatea cultelor; garantarea liberei manifestari a credintelor religioase ;organizarea intregului comert al tarii pornind de la cerintele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor contidiene ale popolatiei Romaniei; salvarea echilibrului ecologic si promovarea unor tehnologii moderne nepoluante; realizarea unei politicii externe de promovare a bunei vecinatati, prieteniei si pacii, de integrare in procesul de constituire a unei Europe unite, casa comuna a popoarelor continentului.
Prin acest Decret-lege s-a constituit "Consiliul Frontului Salvarii Nationale, ca organ suprem al puterii de stat". Decretul-lege cuprinde reglementari privind denumirea tarii, forma de guvernamant, drapelul, atributiile si actele, componenta, structura organizatorica, functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale, ale biroului sau executiv, atributiile Presedintelui Consiliului Frontului Salvarii Nationale, privind consiliile locale ale Frontului Salvarii Nationale, alte dispozitii. Decretul-lege stabileste ca numele tarii este Romania, ca forma de guvernamant este republica si ca drapelul tarii este tricolorul traditional avand culorile albastru, galben si rosu, asezate vertical, cu albastrul langa lance.
Pentru a depasi "vidul de putere" creat prin revolutie, se organizeaza Consiliul Frontului Salvarii Nationale, ca organ suprem al puterii de stat si, in mod corespunzator, consiliile teritoriale, judetene, municipale, orasanesti si comunale. Se organizeaza, de asemnea, Biroul Executiv al Consiliului si se stabilesc atributiile Presedintelui Constiliului Frontului Salvarii Nationale. Atributiile Constiliului cuprindeau cele mai importante atributii pe care le poate avea un parlament si priveau: emiterea de decrete cu putere de lege si decrete;numirea si revocarea primului-ministru,aprobarea componentei guvernului; numirea si revocarea presedintelui Curtii Supreme de Justitie si a procurorului general; reglementarea sistemului electoral; aprobarea bugetului de stat; instituirea si conferirea de decoratii; acordarea gratierii si comutarea pedepsei cu moartea; ratificarea si denuntarea tratatelor internationale; declararea starii de razboi etc. Consiliul Frontului Salvarii Nationale, compus din 145 de membri, isi desfasoara activitatea in sesiuni si prin comisii de specialitate. In subordinea sa functiona Consiliul Militar Superior.
Presedintelui Consiliului Frontului Salvarii Nationale i s-au stabilit atributii specifice functiei de sef de stat. Decretul-lege a organizat si consiliile teritoriale ale Frontului Salvarii Nationale, organe locale ale puterii de stat, subordonate ierarhic pana la Consiliul Frontului Salvarii Nationale, care aveau rolul de a raspunde pe plan local de organizarea si desfasurarea activitatilor economice, comerciale, de ocrotirea a sanatatii populatiei, de invatamant si cultura, edilitar gospodaresti, precum si de apararea avutiei poporului, de ocrotirea drepturilor cetatenesti, de asigurare a legalitatii si mentinere a ordinii publice in unitatile administrativ-teritoriale.
Consiliile teritoriale puteau adopta hotararile, lucrau in sesiuni, isi alegeau birouri executive. Cat priveste adminstratia locala, ea isi continua activitatea in structura ce o avea. Trebuie adaugat ca prin tot acest decret-lege, denumirea de militie s-a schimbat in politie, iar organele de politie si de pompieri au fost subordonate nemijlocit Consiliului Frontului Salvarii Nationale si Consiliilor teritoriale ale acestuia.
2. Decretul-lege nr.8 din 31 decembrie 1989 privind inregistrarea si functionarea partidelor politice si a organizatiilor obstesti in Romania
Am aratat ca prin Decretul-lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 s-a afirmat un nou principiu constitutional si anume al pluralismului politic. In aplicarea aceastui principiu constitutional s-a emis decretul-lege privind inregistrarea si functionarea partidelor politice. In acest decret-lege se afirma libertatea constituirii partidelor politice, cu excluderea oricaror ingradiri pe motive de rasa, nationalitate, religie, grad de cultura, sex sau convingeri politice.
Partidele politice se pot organiza pe baze teritoriale, la inregistrare trebuind sa prezinte statutele de organizare si functionare, programul politic, sa-si declare sediul si mijloacele financiare de care dispun si sa faca dovada ca au cel putin 251 de membri. Sunt stabilite organele de stat competente a inregistra partidele politice (tribunalul Municipiului Bucuresti), regulile de procedura, contestatiile.
Cat priveste scopurile partidelor politice, legea prevede ca acestea trebuie sa se intemeieze pe respectul suveranitatii, independentei si integritatii nationale, al democratiei, in vederea asigurarii libertatilor si drepturilor cetatenilor si afirmarii demnitatii natiunii romane. Se interzice constituirea partidelor fasciste sau care propaga conceptii contrare ordinii de stat si de drept. De asemenea, se stabileste ca mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice si a organizatiilor obstesti trebuie sa fie in conformitate cu ordinea de stat si de drept.
In fine, legea nu permite sa faca parte din partidele politice, cadrelor militare si personalului civil din Ministerul Apararii Nationale si Ministerul de Interne, judecatorilor, procurorilor si diplomatilor, precum si personalului operativ al Radioteleviziunii Romane Libere.
3. Decretul-lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Nationala
In acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politica din Romania determinata de aparitia partidelor politice si de nevoia participarii lor la guvernarea tarii. In acest sens, printr-un comunicat s-a aratat ca "Reprezentantii partidelor politice intrunite in ziua de 1 februarie 1990 in convorbiri cu reprezentatii Consiliului Frontului Salvarii Nationale au convenit asupra constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Nationala, format prin restructurarea actualului Consiliu F.S.N. (aigurand reprezentarea participantilor activi la Revolutie, a unor personalitati ale vietii stiintifice si culturale, a muncitorilor, taranilor, intelectualilor, tinerilor, studentilor, minoritatilor nationale si a judetelor), precum si prin reprezentarea egala cu cate 3 membri, a partidelor constituite pana la aceasta data sau prezente la reuniune (respectiv in proportie de 50% din totalul membrilor). Reprezentatii minoritatilor nationale, absenti la aceasta reuniune, vor putea fi cuprinsi in Consiliul Provizoriu de Unuine Nationala, respectand principiul paritatii cu reprezentantii partidelor. Frontul Salvarii Nationale se transforma in fomatiune politica cu structura si platforma de sine statatoare, participand de pe pozitii egale cu celelalte forte politice la alegeri.
4.Decretul-lege nr.92 din 14 martie 1990 privind alegerea Parlamentului si a Presedindelui Romaniei
A fost unul dintre cele mai importante acte cu caracter constitutional, care a organizat trecerea de la structurile provizorii de putere spre structuri clar definite prin legi. Vom retine cele mai importante dispozitii. Astfel, Decretul-lege stabileste ca Parlamentul Romaniei va avea o structura bicamerala si va fi format din Adunarea Deputatilor si Senat. Deputatii si senatorii sunt alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Este introdus scrutinul de lista, fapt ce a implicat declararea judetelor ca circumscriptii electorale. Decretul-lege a stabilit ca cele doua Camere, reunite, vor forma Adunarea Constituanta, al carei rol de baza urma sa fie elaborarea Constitutiei,intr-un termen de 9 luni dar nu mai tarziu de 18 luni, cand adunarile se autodizolva, efectuindu-se noi alegeri. Concomintent cu elaborarea Constitutiei, Parlamentul va desfasura si o activitate legislativa.
Importante dispozitii privesc seful de stat, care este denumit Presedintele Romaniei, alegerea sa facandu-se prin vot universal, egal, direct si liber exprimat, in doua tururi de scrutin. Sunt stabilite si atributiile Presedintelui Romaniei. Dat fiind caracterul sau tranzitoriu, decretul-lege nu a stabilit durata mandatului Parlamentului si Presedintelui Romaniei.
In mod firesc, decretul-lege a cuprins toate dispozitiile privind organizarea si desfasurarea alegerilor, stabilirea, centralizarea si validarea rezultatelor votarii. In baza acestuia s-au desfasurat alegerile din 20 mai 1990.
Constitutia Romaniei din 8 decembrie Constitutiei 1991
Elaborarea Constitutiei a fost unul din punctele formulate in programele si platformele fortelor politice. Guvernamantul de fapt insituit in decembrie 1989, desi s-a legitimat ca o veritabila putere constituanta si a abolit vechile structuri de putere, nu a elaborat si constitutia, dar a organizat alegerea unei Adunari Constituante care sa faca acest lucru.
Odata legal constituita in urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990, Adunarea Constituanta a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului Constitutiei Romaniei, potrivit regulamentului sau. Comisia formata a cuprins 12 deputati, 11 senatori si 5 specialisti, desemnati, in mod obisnuit in dezbaterile din comisie si Parlament prin termenul experti. Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de radactare a proiectului Constitutiei Romaniei a fost o comisie parlamentara speciala, subordonata numai Adunarii Constituante.
Principiile si structura Constitutiei au fost discutate pana la detalii si votate in Adunarea Constituanta in perioada 13 februarie 1991 – 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea Constituanta a adus imbunatatiri documentului prezentat. Cat priveste votarea, ea s-a realizat prin vot deschis. Totusi s-a folosit sistemul votului secret cu bile pentru un amendament la textul privind alegerea sefului de stat.
Dezbaterea proiectul de Constitutie in Adunarea Constituanta a inceput in ziua de 10 septembrie 1991, textul in intregime fiind votat in ziua de 21 noiembrie 1991.
Pentru Constitutie au votat mai mult de doua treimi din numarul total al membrilor Adunarii Constituante. Constitutia a fost supusa referendumului national, organizat in ziua de 8 decembrie 1991 si, fiind aprobata, a intrat in vigoare.
Continutul Constitutiei
Continutul normativ al Constitutiei este structurat, din puct de vedere juridic, in 156 de articole, care sunt grupate in 8 titluri, unele titluri avand capitole si sectiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitara a statului, la forma sa republicana de guvernamant. Statul roman este caracterizat ca un stat de drept, democratic si social, in care suveranitatea nationala apartine poporului care o exercita prin organele sale reprezentative sau prin referendum. In legatura cu teritoriul, acesta este organizat administrativ in comune, orase si judete. Tot in acest titlu exista dipozitii prin care se recunoaste si garanteaza dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase. In acelasi timp este stabilita obligatia statului roman de a sprijini intarirea legaturilor cu romanii din afara frontierelor tarii si de a actiona pentru pastrarea, dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, desigur cu respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt. De asemenea, in acest titlu exista dispozitii privitoare la partidele politice si la sindicate, la dobandirea si pierderea cetateniei romane. Sub acest ultim aspect trebuie retinuta regula in sensul careia cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dabandit-o prin nastere. Unele dispozitii privesc relatiile internationale ale Romaniei – definite ca relatii pasnice si de buna vecinatate – si valoarea juridica a tratatelor internationale. In acest sens se stabilesc doua reguli de mare importanta si anume: Romania se obliga sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tot in primul titlu sunt dispozitii privitoare la simbolurile nationale (drapel, ziua nationala, imnul, stema si sigilul statului), la limba oficiala in stat – care este limba romana- si la capitala, care este municipiul Bucuresti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile,libertatile si indatoririle fundamentale. El este structurat in patru capitole.
In capitolul I, purtand denumirea Dispozitii comune sunt stabilite principii constitutionale aplicabile domeniului drepturilor si libertatilor.
In capitolul 2, Drepturile si libertatile fundamentale, sunt consacrate: inviolabilitatile (dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate psihica, libertatea individuala, dreptul la aparare, dreptul la libera circulatie, dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private, inviolabilitatea domiciliului); drepturile si libertatile social-economice si culturale (dreptul la invatatura, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul la munca si la protectia sociala a muncii, dreptul la greva, dreptul de proprietate, dreptul de mostenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la casatorie, dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta, dreptul persoanelor cu handicap la o protectie sociala); drepturile exclusiv politice ( dreptul la vot si dreptul de a fi ales); drepturile si libertatile social-politice (libertatea constiintei, libertatea de exprimare, dreptul la informatie, libertatea intrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondentei); drepturile-garantii (dreptul de petitionare si dreptul celui vatamat de catre o autoritate publica);
In capitolul III sunt stabilite Indatoririle fundamentale si anume: indatorirea de fidelitate fata de tara; indatorirea de aparare a patriei; indatorirea de a satisface serviciul militar; indatorirea de a contribui la cheltuielile publice; indatorirea de exercitare cu buna-credinta a drepturilor si libertatilor si de a respecta drepturile si libertatile celorlati.
Capitolul IV reglementeaza Avocatul Poporului, ca un garantat al drepturilor si libertatilor cetatenesti.
Titlul III, denumit Autoritatile Publice este structurat pe capitole iar unele capitole au si sectiuni. Mai intai sunt reglementarile privitoare la Parlament. Acesta este organizat ca un Parlament cu structura bicamerala (Camera Deputatilor si Senatul), ales prin vot universal, egal, discret, secret si liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: drepturile si obligatiile deputatilor si senatorilor; procesul de legifirare; domeniul rezervat legii organice etc.
In capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementarile prinvind Presedintele Romaniei, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, pentru un mandat de 4 ani, Sunt stabilite atributiile, incompatibilitatile, imunitatea si raspunderea sefului de stat.
Guvernul este reglementat in capitotlul III, care contine norme privitoare la compozitia, investitura, incompatibilitatea si actele acestuia.
Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul: obligatia informarii Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune intrebari, si de a se adresa interpelari, angajarea raspunderii Guvernului si motiunea de cenzura, delegarea legislativa.
Capitolul V, Administratia publica, reglementeaza administratia publica centrala de specialitate si administratia publica locala, iar capitolul VI Autoritatea judecatoreasca. Dispozitiile din acest capitol se refera la instantele judecatoresti, Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct (IV) denumit Economia si finantele cuprinde norme referitoare la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public national, impozitele si taxele, Curtea de Conturi
Titlul V, Curtea Constitutionala, reglementeaza controlul constitutionalitatii;
Titlul VI se refera la integrarea euroatlantica;
Titlul VII, Revizuirea Constitutiei reglementeaza initiativa revizuirii, procedura si limitele sale, conturand de altfel, caracterul rigid al Constitutiei;
In fine, titlul VIII, purtand denumirea Dispozitii finale si tranzitorii cuprinde regulile referitoare la intrarea in vigoare a Constitutiei, conflictul temporal de legi, institutiile existente si cele viitoare.
III .2. Elaborarea si adoptarea Constitutiei
Adoptarea este proprie numai constituțiilor scrise. Se pune problema cine este îndreptățit să elaboreze o constituție, având în vedere importanța acesteia în raport cu puterea, cu organizarea politică și socială, cu sistemul de drept.
În principiu, adoptarea constituției presupune stabilirea subiectelor care au inițiativa și a organelor competente să o elaboreze, precum și a procedurii corespunzătoare.
În practică, apariția unor noi constituții sau schimbarea acestora a fost rezultatul unor presiuni sociale exercitate asupra puterii, în condițiile unor transformări economice, sociale, politice.
În unele situații, adoptarea sau înlocuirea unor constituții s-a făcut din inițiativa vechii puteri, care a căutat să-și consolideze sau să-și legitimeze poziția în noile condiții.
În alte situații, puterea veche este înlăturată fie datorită unor revoluții, a unor lovituri de stat, a schimbării unor regimuri politice, fie datorită unor războaie sau creării unor state independente. Astfel se alcătuiește, în împrejurări deosebit de variate, nucleul unei noi puteri care, prin constituție, urmează să-și consolideze legitimitatea. Puterea politică astfel apărută, cu un statut provizoriu, susținută de cele mai multe ori de adeziune populară, are inițiativa formării unei autorități înzestrată cu competența de a elabora constituția. In literatura de specialitate este denumită putere constituantă originară. Ea nu poate fi reglementată de o constituție, întrucât este rezultatul răsturnării unei ordini sociale, care nu mai corespunde aspirațiilor unor categorii largi ale populației și care împiedică dezvoltarea.
Posibilitățile de creație în domeniul constituțional ale acestei puteri sunt destul de mari, întrucât urmează să elaboreze un text constituțional care va fonda o nouă ordine juridică. „De aceea trebuie să presupunem că ordinea juridică anterioară a dispărut sau a devenit caducă și că există un vid juridic”, afirma profesorul Pierre Pactet. Iar profesorul J. Gicquel explică în acest sens că „puterea constituantă originară este necondiționată în imaginea suveranității cu care este înzestrată. Ea se situează într-o perspectivă de ruptură în raport cu ordinea juridică destrămată.”
In general, organul competent să adopte constituția, în special în regimurile politice democratice, este, de obicei, o autoritate publică special aleasă, care poartă denumirea de Adunare constituantă. Totuși, așa cum ne arată practica istorică, nu este exclusă posibilitatea ca o constituție să fie adoptată de alte autorități, cum ar fi șeful statului sau parlamentul. Uneori, constituția este supusă aprobării populare, sub forma plebiscitului sau referendumului.
Moduri de adoptare a constituției
De-a lungul istoriei s-au cunoscut mai multe moduri de elaborare și adoptare a constituțiilor: constituția acordată, statutul, pactul, constituția convenție și constituția parlamentară. Din punct de vedere al inițiativei și a autorităților chemate să elaboreze sau să aprobe constituțiile, ele pot fi mai mult sau mai puțin democratice.
1. Constituția acordată (denumită și concedată sau octroiată).Atât inițiativa, cât și competența de elaborare a constituțiilor aparține monarhului. Deci, constituția este actul unilateral al unui titular sau grup restrâns de titulari. Aceștia nu acționează din mărinimie, ci constrânși de evenimente, adesea urmărind să-și consolideze sau legitimeze puterea. Un exemplu foarte cunoscut este Charta acordată de Ludovic al XVIII-lea în 1814, la întoarcerea sa din exil. Acesta hotăra: „Noi, în mod voluntar și prin liberul exercițiu am acordat și acordăm, am concedat și octroiăm supușilor noștri, atât pentru noi cât și pentru succesorii noștri, Carta constituțională ce urmează.” De asemenea, putem ilustra prin Constituția Piemontului și Sardiniei din 4 martie 1848 sau Constituția Japoniei din 11 februarie 1889. Constituția Imperială a Marii Japonii este prezentată ca un dar pe care Împăratul, în înțelepciunea sa, îl face poporului japonez, limitându-și de bună voie prerogativele proprii și acordând poporului unele drepturi. Contrar teoriei suveranității poporului, chiar în preambulul acestei constituții, Împăratul își precizează sursa puterii sale: „dreptul la suveranitate noi l-am moștenit de la strămoșii noștri și îl vom lăsa mai departe urmașilor noștri.”
2. Statutul sau constituția plebiscitară este o variantă a constituției acordate. Inițiativa aparține șefului statului, elaborarea și adoptarea tot acestuia. Totuși, se supune spre ratificarea poporului prin plebiscit. Profesorul I. Muraru consideră că plebiscitul este o alterare a referendumului. Suveranitatea poporului nu este activă, ci pasivă, acesta nu decide, ci acceptă. „Faptul că poporul – afirma P. Pactet – nu are nici un control asupra elaborării propriu-zise și secretul care o înconjoară sunt manifestări contrare spiritului democratic.
Trebuie să cităm, în acest sens, autorizarea prealabilă, veritabilă semnătură în alb populară, dată redactorilor Constituției din 1852, sau poate procedeul mai puțin șocant, dar foarte puțin democratic, referendumul de ratificare a Constituției din anul VIII.”
Un alt exemplu este Constituția regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938.
Din punct de vedere al caracterului democratic al acestui tip de constituție există și excepții. Astfel, Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris – inițiat și adoptat de Al. I. Cuza și supus plebiscitului – este nedemocratic din punct de vedere al modului de adoptare, dar este democratic din perspectiva conținutului.
3. Pactul. După revoluțiile europene din 1830 și 1848, constituțiile acordate de monarhi au fost abandonate și înlocuite cu veritabile pacte fundamentale între monarhi și popor, în care puterea provenea de la popor și era acordată în limite bine definite regelui și nu invers. Metaforic vorbind, este un fel de contract între rege și popor, acesta din urmă fiind reprezentat de Parlament ; constituția este rezultatul unui compromis sau al unei tranzacții. Constituția – pact a luat naștere atunci când s-au putut impune șefului statului anumite condiții, fiind expresia unui raport de forțe. Asemenea situații s-au întâmplat când la tronul unui stat a venit un principe străin, sau atunci când s-au produs mișcări revendicative. Inițiativa a aparținut, în general, parlamentului iar adoptarea a fost rezultatul unei înțelegeri comune între rege și parlament.
În literatura de specialitate se dă ca exemplu de pact sau contract Charta din 1830, negociată de M. Thiers în numele parlamentarilor și viitorul rege Ludovic Filipe D'Orleans; de asemenea, Constituția Belgiei din 1831. În general, se consideră că sunt constituții autoritare.
În opinia noastră, în funcție de împrejurări, pactul se află la răscrucea dintre constituțiile democratice și cele nedemocratice; depinde de criteriile pe care le avem în vedere.
Există puncte de vedere potrivit cărora constituțiile române din 1866 și 1923 pot fi considerate pacte, atât prin modul de adoptare cât și prin cel de modificare.Totuși, ele nu se pot înscrie în tipurile de constituții nedemocratice sau autoritate. Conținutul acestora este autentic democratic.
4. Constituția convenție este rezultatul unui mod de adoptare democratic. Ea reprezintă un fel de înțelegere între cetățeni, o convenție prin care aceștia aleg o Adunare constituantă menită să elaboreze constituția. Prin urmare, atât inițiativa cât și adoptarea aparțin poporului. Denumirea provine din SUA, unde constituțiile statelor au fost elaborate de convenții. Constituția SUA a fost rezultatul activității de 11 ani a Convenției de la Philadelphia. În Franța, constituțiile din 1848 și 1875 au fost opera unor Adunări constituante, ca expresie tot a unor convenții.
Adunările constituante funcționează pe o perioadă determinată necesară elaborării constituției, după care se dizolvă. În acest interval, unele Adunări constituante au și atribuții legislative. Altele se rezumă numai la problema elaborării constituției.
Un element de procedură care sporește caracterul democratic al constituției – convenție este referendumul. Proiectul de constituție elaborat de Adunarea constituantă se supune uneori poporului pentru ratificare, prin referendum. Astfel, poporul intervine prima dată, la începutul procesului de stabilire a Adunării constituante, pentru a-și desemna reprezentanții, apoi a doua oară, la sfârșit, pentru a ratifica sau respinge. Intră în această categorie Constituțiile din Franța – 1791, 1793, precum și din anul III, cu toate că există rezerve cu privire la caracterul democratic al votului (în special în 1791) și asupra informării cetățenilor.” În ceea ce privește
Constituția din 1946 din Franța, adoptarea sa a fost precedată de respingerea primului proiect elaborat de Adunarea constituantă. Constituția actuală a României a fost aprobată de popor prin referendumul organizat pe data de 8 decembrie 1991.
5. Constituția parlamentară. O altă formă de adoptare a constituției este cea adoptată de Parlament. Acesta are atât inițiativa cât și competența să o elaboreze. În ceea ce privește procedura, aceasta presupune o majoritate mai mare decât în cazul legilor ordinare. În general, asemenea moduri de elaborare a constituțiilor s-au folosit în țările sud-est europene după al doilea război mondial. Aceste constituții au avut un conținut democratic formal, în realitate au legitimat regimuri totalitare. Totuși, nu este exclus în practică, să se adopte constituții de către parlamente, prin proceduri simple, care să fie democratice.
III.3. Constitutia normative si implicatiile constitutiei actuale in Romania
Pregătindu-se pentru intrarea în Uniunea Europeană, România a fost nevoită sa realizeze în 2003 o reformă constituțională. Două considerente au stat la baza acest acestui demers al întregii societăți românești: obiectivele politice fundamentale de integrare europeana pentru care cetățeni României au optat, alături de faptul că, atât cetățenii cât și instituțiile publice sau de utilitate publica au avut ocazia sa constate ca exista domenii constituționale incomplet formulate sau ca unele soluții constituționale nu mai corespund prezentului si viitorului societății.Proiectul de revizuire a Constituției adoptat în Parlament fost supus unui referendum pe 18 și 19 octombrie 2003.
Prezența la vot a fost de 55,7%, iar 89,7% din participanți au votat pentru modificarea Constituției. Totuși, procentele au fost contestate de organizațiile de monitorizare, ce au raportat abuzuri (folosirea neconstituțională a urnelor volante și permiterea unor cetățeni a vota de mai multe ori). Nici una dintre aceste reclamații nu a putut fi dovedită, însă. Noua constituție a intrat în vigoare pe 29 octombrie 2003 . Mai mult de jumătate din articole au suferit modificări mai mici sau mai mari, iar un nou titlu a fost introdus in Constituție referitor la “Integrarea euro–atlantică”. Articolul 148 intitulat “Integrarea in Uniunea Europeana” reprezintă baza juridica pentru aderarea României la Uniunea Europeana, prin semnarea tratatului de aderare, cu toate implicațiile acesteia, inclusiv transferul anumitor competente de la nivel național la nivel comunitar.
Astfel, în afara unor modificări privitoare la modalitățile clasice de exercitare a democrației(caracterul democratic al statului roman -art.1, alin. (3); a principiului democratic al separației puterilor in stat -art.1 alin. (4); suveranitatea națională-art.2, alin(1);), Constituția mai consacră si alte instrumente prin care categorii ale populației tind sa influențeze decizia politică, actul democratic de conducere legislativă si executivă. Este vorba despre cadrul de înființare si funcționare a unor ONG-uri cu caracter civic, care promovează activismul cetățenesc la nivel central si, mai ales, la nivelul comunităților locale.
De asemenea actul fundamental cuprinde numeroase prevederi cu relevanță comunitară.
Este consfințit principiul egalității intre bărbați și femei, acestea din urmă având acces femeilor la funcțiile publice și demnități în aceleași condiții cu bărbații.
După aderarea României la Uniunea Europeană, cetățenii țărilor membre ale Uniunea Europeană, vor avea dreptul de a alege și de a fi aleși în scrutinul local (dacă sunt rezidenți ai localității respective),iar pe de altă parte cetățenii români vor avea dreptul de a alege si de a fi aleși in Parlamentul European.
O alta reglementare importantă o reprezintă acordarea cetățenilor străini si apatrizilor posibilității de a dobândi dreptul de proprietate privata ă Europeana si din alte tratate internaționale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, in condițiile prevăzute prin lege organica, precum si prin moștenire legală.
Un aspect deosebit de important este acela al priorității tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si a celorlalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu fata de dispozițiile contrare din legile interne. Tratatul instituind o Constituție pentru Europa introduce principiul priorități dreptului comunitar asupra dreptului intern, Constituția României utilizează așadar o formulare similara celei din Tratatul menționat.
Alte modificări se referă la :gratuitatea învățământului de stat, care nu mai este garantată necondiționat (ci numai conform legii), la minoritățile naționale, care dobândesc dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție, la proprietatea privată este garantată și ocrotită de lege, la mandatul președintelui este de 5 ani, iar imunitatea parlamentară devine limitată.
Constitutia României este astfel în concordanță cu prevederile acquis-ului comunitar creandu-se astfel fundamentele legale și instituționale ale aderării României la Uniunea Europeană.
Identitățile și interferențele dintre dreptul constituțional român și cel comunitar sunt cel mai la îndemână de analizat în materia drepturilor și libertăților fundamentale. Aceasta deoarece dreptul român, începând cu Constituția a integrat și asimilat de mult timp normele internaționale și europene privitoare la drepturile omului. Totuși, Constituția pentru Europa aduce noutăți importante. Articolul 9 din Secțiunea I a Tratatului Constituțional reafirmă garantarea drepturilor fundamentale de către UE și face referire la Convenția Europeană de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, conform tradițiilor constituționale comune statelor membre. Acest articol deschide calea adeziunii formale a Uniunii la Convenție. Drepturile fundamentale fac astfel parte din dreptul Uniunii, începând cu principiile generale.
Un protocol anexat la Constituție prevede că adeziunea Uniunii la Convenție va trebui să prezerve specificitățile Uniunii și ordinea sa juridică, neafectând situațiile particulare din statele membre. Pe de altă parte, o declarație anexată actului final al Conferinței interguvernamentale constată existența unui dialog regulat între Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană a drepturilor omului, dialog care poate fi ranforsat de adeziunea Uniunii la această Convenție. Mai mult, Tratatul constituțional integrează Carta drepturilor fundamentale proclamată solemn de Consiliul European de la Nisa din decembrie 2000 în partea a doua a Constituției. Uniunea Europeană se dotează, deci, cu un catalog al drepturilor fundamentale care vor fi opozabile Uniunii, instituțiilor sale, agențiilor și organelor, dar și statelor membre obligate să pună în operă dreptul Uniunii.
Includerea Cartei în Constituție nu poate prejudicia repartiția competențelor între Uniune și statele membre. Prin includerea în Tratatul Constituțional, Carta devine mai vizibilă pentru ansamblul cetățenilor, care vor fi mai bine informați asupra drepturilor lor. Mai mult, ea conține drepturile suplimentare care nu sunt cuprinse în Convenția europeană, în special drepturile sociale ale lucrătorilor, protecția donatorilor, cele referitoare la bioetică sau dreptul la o bună administrație.
Partea a doua este importantă pentru că poate introduce noi drepturi sau întări pe cele existente precum „dreptul la demnitate umană” sau „dreptul la o bună administrare” (din partea statului), care nu sunt cuprinse în Constituțiile naționale. Includerea unui cod al drepturilor omului cu deplin efect juridic face mai mult decât evident că avem de-a face cu o Constituție federală pentru o nouă Uniune Europeană. Este unanim admis că UE și organismele sale trebuie să respecte și respectă drepturile omului. Carta inclusă în partea a doua a Constituției devine acum obligatorie în legea supranațională a UE.
Aceasta dă Curții Europene de Justiție puterea de a decide în toate domeniile – inclusiv în materia drepturilor omului -, iar statele trebuie să aplice obligatoriu aceste decizii. Dar deși Constituția declară că nu se stabilesc noi obligații în sarcina statelor, se referă totuși la subiecte precum reproducerea prin clonare, libertatea avorturilor, drepturile copiilor și ale bătrânilor, libertatea de a te opune satisfacerii stagiului militar.
Daca in Constitutia din 1965 drepturile sunt ocrotite de lege, in actuala Constitutie drepturile sunt garantate. Desi dreptul la proprietate personala este ocrotit de lege. Cu toate acestea, se consacra proprietatea socialista asupra mijloacelor de productie, acest tip de proprietate imbracand fie forma proprietatii de stat, fie a celei cooperatiste (Constitutia din 1965).
Constitutia din 2003 are in cadrul acestui TITLU un capitol destinat unei autoritati care nu exista in perioada regimului comunist, Avocatul Poporului. Acesta este numit pe o durata de 5 ani pentru apararea drepturilor si libertatilor persoanelor fizice art. 58 alin (1).
Conform art. 61 alin (1) din actuala Constitutie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului si unica autoritate legiuitoare a tarii. Parlamentul este alcatuit din camera Deputatilor si Senat. Aceasta institutie ar fi echivalentul Marii Adunari Nationale din 1965 Marea Adunare Nationala este “unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste Romania” art. 42 /1965. Camera Deputatilor si Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani care se poate prelungi in anumite conditii art. 63 alin. (1).
Legislatura Marii Adunarii era cu un an mai mare decat a Parlamentului, adica de 5 ani art. 45/1965. Atat cele doua Camere, cat si Marea Adunare Nationala isi aleg pe parcursul mandatului Birouri; Birouri permanente in cazul celor doua camere si biroul Marii Adunari Nationale pentru Marea adunare Nationala. Cele doua autoritati (Parlamentul si Marea Adunare Nationala) lucreaza in sesiuni.
O alta deosebire intre acestea apare si la nivelul procesului de legiferare; in timp ce Parlamentul adopta legi constitutionale, organice, ordinare, Marea Adunare Nationala adopta legi si hotarari. Aceasta ultima categorie de legi este legiferata in actualului regim de catre Guvern care adopta si ordonantele. In martie 1974 se inregistreaza in viata politica o modificare in Constitutie. Evenimentul a fost determinat de hotararea Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Roman de a propune spre dezbatere Marii Adunari Nationale instituirea functiei de Presedinte al Republicii socialiste romania si alegerea in aceasta functie a lui N. Ceausescu. Articolul 71al Constitutiei din 1965 prevedea ca “Presedintele Republicii socialiste Romania este seful statului si reprezinta puterea de stat in relatiile interne si internationale ale republicii”, “este comandantul suprem al fortelor armate“ art.74. Principalele atributii sunt prevazute in art. 75 al Constitutiei din 1965.
Unele dintre ele sunt:
Prezideaza Consiliul de Stat;
Prezideaza sedintele Consiliului de Ministri atunci cand apare necesar;
Numeste si revoca, la propunerea primului-ministr, pe viceprim-ministri, ministri si presedintiialtor organe centrale ale administratiei de stat;
Acorda gradele de amiral, general si maresal;
Confera decoratiile si titlurile de onoare;
Acorda gratierea;
Acorda cetatenia, aproba renuntarea la cetatenie si retrage cetatenia romana;
Acorda dreptul de azil;
Stabileste rangurile misiunilor diplomatice;
Incheie tratate internationale in numele Republicii;
Emite decrete prezidentiale si decizii etc.
Presedintele Republicii Socialiste Romania raspunde pentru activitatea sa in fata Marii Adunarii Nationale.
In ceea ce priveste justitia in Republica Socialista Romania aceasta se infaptuieste, potrivit legii, prin Tribunalul Suprem, tribunale judetene, judecatorii, precum si prin tribunalele militare. Prin activitatea de judecata, tribunalele si judecatoriile apara orinduiala socialista si drepturile persoanelor, educand cetatenii in spiritul respectarii legilor art.102. Tribunalul suprem raspunde pentru activitatea sa in fata Marii Adunari Nationale, iar intre sesiuni, in fata Consiliului de Stat. In Constitutia din 2003 justitia se realizeaza prin Inalta Curte de Casatie si justitie si prin celelelte instante judecatoresti stabilite de lege. In domeniul justitiei, exista de asemenea dispozitii armonizate cu normele comunitare. Astfel este reglementata organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, astfel incat acesta sa isi indeplineasca in mod eficient rolul de garant al independentei justitiei.
Deosebirile dintre cele doua Constitutii se regasesc si la nivelul simbolurilor nationale:
Drapelul Romaniei este tricolor; culorile sunt asezate vertical, in ordinea urmatoare incepand de la lance: albastru, galben, rosu. Acelasi drapel era si in perioada Republicii Socialiste Romania doar ca acesta avea in centru stema Republicii Socialiste;
Imnul national al Romaniei este “Desteapta-te romane”; in 1965 imnul national se aproba de catre Marea Adunare Nationala;
Stema tarii si sigilul sunt reglementate prin legi organice. In regimul comunist stema reprezenta muntii impaduriti, deasupra carora se ridica soarele. In partea stinga a stemei se afla o sonda. Stema era incadrata de o cununa de spice de grau. In partea de sus a stemei se afla o stea in cinci colturi; in partea de jos, spicele sunt infasurate intr-o panglica tricolora pe care este scris “Republica Socialista Romania”;
Pe sigilul Republicii Socialiste este reprezentata stema tarii, in jurul caruia este scris “Republica Socialista Romania”.
Poate ca legea suprema din 1965 nu este foarte sugestiva pentru unii dintre noi, a ceea ce a reprezentat epoca regimului comunist, sistemul totalitar, dar sunt convisa ca printre noi se afla si acei oamenii care nu pot uita ca au fost martori la nebunia serbarilor omagiale, a congreselor, a conferintelor, care au fost membri ai Academii de partid “ Stefan Gherghiu”. Acei oameni sunt istoria vie a acelei perioade si daca mai avem nelamuriri in ceea ce unele documente afirma astazi ei sunt marturia pura a evenimentelor. Constitutia din 1965 a fost abrogata total si expres la data de 8 decembrie 1991 de catre Constitutia Romaniei din 21 noiembrie 1991, aprobata prin referendumul national din 8 decembrie 1991, data la care a intrat in vigoare; Constitutie care a fost modificata prin referendum national in anul 2003.
Asa cum s-a putut constata pe parcursul acestei scurte dezbateri noua constitutie cuprinde numeroase prevederi cu relevanta comunitara. Pe langa prevederile de mai sus, se mai numara si altele. De exemplu in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana se acorda cetatenilor Uniunii Europene dreptul de a alege si a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale din statul membru pe al carui teritoriu isi au resedinta, in aceleasi conditii ca si cetatenii acelui stat.
O alta prevedere constitutionala introdusa in anul 2003 se refera la dreptul cetatenilor romani de a alege si de a fi alesi in Parlamentul European, in conditiile aderarii Romaniei la Uniunea Europeana. Dreptul de a alege si de a candida la alegerile pentru Parlamentul European in statul de resedinta, consacrat in Tratatul instituind Comunitatea Europeana, precum si in Tratatul instituind Constitutia Europeana, reprezinta un corolar al libertatii de circulatie in spatiul european si o aplicare a principiului nediscriminarii pe baza de cetatenie. Aceasta prevedere decurge din principiul universalitatii alegerilor in Parlamentul European si raspunde cerintei de a asigura o reprezentare in acest for a tuturor popoarelor care fac parte din Uniunea Europeana. Introducerea noii prevederi va determina modificarea legii electorale in vigoare, atat sub aspectul participarii cetatenilor romani la alegerile pentru Parlamentul European organizate in Romania, cat si in ceea ce priveste participarea la aceste alegeri a cetatenilor altor state membre ale Uniunii, care isi au resedinta in Romania.
O prevedere de o deosebita importanta este reprezentata de posibilitatea cetatenilor straini si apatrizilor de a dobandi dreptul de proprietate privata asupra terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Roamaniei la Uniunea Europeana si din alte tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in conditiile prevazute prin lege organica, precum si prin mostenire legala. Noua redactare constitutionala este concordanta nu numai cu prevederile Tratatului instituind Comunitatea Europeana, ci si cu o serie de principii ale dreptului comunitar, precum nediscriminarea pe baza de nationalitate, libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului.
Legea fundamentala consacra posibilitatea de inlocuire a monedei nationale cu aceea a Uniunii Europene. Uniunea Economica si Monetara este un demers integrativ mai accentuat, avand consecinte economice, sociale si, nu in ultimul rand, juridice, distincte. Statele zonei euro renunta la un atribut fundamental al suveranitatii, respectiv dreptul de a bate moneda. Acest fapt a impus o reglementare distincta, in cadrul proiectului de Constitutie, a trecerii la moneda unica, in conditiile aderarii la Uniunea Europeana.
Un element de noutate este dat de introducerea unui titlu distinct in Constitutie referitor la “Integrarea euro–atlantica”. Articolul intitulat “Integrarea in Uniunea Europeana” reprezinta baza juridica pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, prin semnarea tratatului de aderare, cu toate implicatiile acesteia, inclusiv transferul anumitor competente de la nivel national la nivel comunitar. Printre cele prezentate un aspect deosebit de important este acela al prioritatii tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si a celorlalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu fata de dispozitiile contrare din legile interne. Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa introduce principiul prioritatii dreptului comunitar asupra dreptului intern, Constitutia Romaniei utilizeaza asadar o formulare similara celei din Tratatul mentionat.
Un element de noutate este dat de introducerea unui titlu distinct in Constitutie referitor la “Integrarea euro–atlantica”. Articolul intitulat “Integrarea in Uniunea Europeana” reprezinta baza juridica pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, prin semnarea tratatului de aderare, cu toate implicatiile acesteia, inclusiv transferul anumitor competente de la nivel national la nivel comunitar.
Un aspect deosebit de important este acela al prioritatii tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si a celorlalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu fata de dispozitiile contrare din legile interne. Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa introduce principiul prioritatii dreptului comunitar asupra dreptului intern, Constitutia Romaniei utilizeaza asadar o formulare similara celei din Tratatul mentionat.
Constituția este ansamblul normelor care reglementeză modul de producere a celorlalte norme.Orice regulă din sistemul juridic își pierde validitatea dacă nu respectă modul producerii sale reglemantan în constituție.Normele și principiile care reglementează structura de guvernare au un pronunțat caracter politic datorită implicării substanțiale a statului în viața socială care a dus la dezvoltarea fără precedent a fenomenului statal. După primul război mondial statele și-au asumat responsabilități sporite față de libertățile civice. Mai mult, în Europa apar noi state sau se desăvârșește unitatea statală a altora.
Toate acestea au dus la o tendință din partea partidelor politice de a transpune în constituții convingerile politice și filosofice preluate din doctrinele lor . Aceste convingeri sau doctrine au devenit principii directoare ale statului. Potrivit acestei tendințe, dispozițiile constituționale având un conținut exclusiv sau preponderent politic sunt mai numeroase în cadrul constituției decât regulile având un caracter juridic propriu-zis. Ca formă de redactare a normelor cu un conținut evident politic se folosește stilul declarativ, mai evaziv decât cel juridic care este clar și concis.
Constituțiile mai conțin și dispoziții finale și tranzitorii care se aplică pe o perioadă limitată și au scopul de a reglementa trecerea de la o constituție la alta și de a soluționa un posibil conflict de legi. Ele nu mai sunt aplicabile după realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituție.
Conținutul normativ al Constituției este exprimat în structura tehnico juridică a acesteia, structură ce cuprinde de regulă, ca unitate de bază, articolul. Articolele sunt grupate pe capitole și titluri.
Supremația constituției stabilește locul constituției în sistemul normativ, ținând seama de ierarhia actelor normative, a sistemului de drept și de locul dreptului constituțional în sistemul de drept. Supremația constituției este o calitate a legii fundamentale care o situează în vârful instituțiilor politico-juridice. Într-o societate organizată în stat constituția este sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice, sociale și juridice. Deci, supremația constituției este o categorie politico-juridică care exprimă faptul că legea fundamentală este rezultatul transformărilor societății și marchează o etapă istorică din viața unei țări și dă expresie și stabilitate politico- juridică realităților și perspectivelor etapei istorice în care a fost adoptată.
Supremația constituției este o noțiune complexă în conținutul căreia se cuprind trăsături și elemente politice și juridice care exprimă poziția supraordonată a constituției nu numai în sistemul de drept ci și în întregul sistem social- politic al unei țări.
Pentru a ajunge la supremația constituției este necesară stabilirea cauzelor care o legitimează. Astfel fundamentarea științifică a supremației constituției s-a realizat pe mai multe nivele:
Fundamentarea pe însăși constituție și anume pe conținutul, forma și forța juridică a normelor pe care le conține;
Fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare și funcționare a organelor statului;
Fundamentarea pe trăsăturile puterii statale.
Baza științifică a supremației constituției se impune a fi căutată în dialectica fenomenului statal-juridic, în complexitatea și logica fenomenenlor economice, politice, sociale și juridice, în interrelațiile dintre ele, identificând corect și distingând cauzele și condițiile de efecte și consecințe, pe de o parte, și de garanții, pe de altă parte. Identificarea lanțului de cauze și efecte se poate face observând corelațiile dintre drept, economic, putere și politică. Statul și dreptul sunt mijloace de realizare a politicii, iar politica este determinată sau condiționată de starea socială. Rezultă că legea fundamentală este determinată în ultimă instanță de condițiile materiale și culturale din societatea dată.
Cauzele economice, sociale și juridice determină, în cazul constituției, un conținut și o formă deosebite . Ca lege, constituția este expresia voinței guvernanților reprezentând poporul, voință condiționată și determinată de contextul economic, social, politic și cultural din societatea în care este edictată.
Supremația constituției se exprimă prin funcțiile sale. Exprimarea voinței guvernanților este chiar funcția puterii de stat. Legătura dintre constituție și putere este puterea organizată a guvernanților de a exprima și realiza voința lor ca voință general obligatorie pentru întreaga societate. Funcțiile constituției sunt determinate de funcțiile puterii al cărei conținut este dat de factorii economici, politici, sociali și culturali. Deci, fundamentarea științifică a supremației constituției se regăsește în totalitatea acestor factori care se află într-o strânsă legătură și interacțiune și care trebuie priviți, în raport cu legea fundamentală, în indivizibilitatea lor.
Consecințele juridice privind adoptarea constituției se referă la formele speciale de adoptare care să scoată în evidență supremația acesteia și deosebirile față de restul dreptului dar în special față de legile ordinare.
Modificarea constituției trebuie să se realizeze prin proceduri și forme care să pună în valoare locul constituției în sistemul de drept. Prevederile constituționale trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită. Trebuie evitată însă transformarea stabilității într-o piedică în dezvoltarea societății.
Constituția are o poziție supraordonată față de celelalte legi, poziție determinată de conținut, de forma de adoptare și de puterea juridică. Ea este parte integrantă a dreptului și izvorul principal al acestuia, stabilind principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept își găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte principii și numai în prevederile constituției. Normele acestor ramuri de drept trebuie să fie conforme cu litera și spiritul constituției. Încălcarea dispozițiilor constituționale de către reglementările din celelalte ramuri ale dreptului atrage nulitatea acestora din urmă, nulitate care se constată prin controlul de constituționalitate.
Supremația constituției beneficiază atât de garanțiile specifice întregului drept, care fac ca sistemul normativ să se aplice și să fie respectat, cât și de unele garanții juridice specifice. Aceste garanții sunt: controlul general al aplicării constituției, controlul constituționalitătii legilor, îndatorirea fundamentală de a respecta constituția
Controlul general al aplicării constituției este rezultatul faptului că întreaga activitatea statală este organizată prin constituție. Constituția stabilește formele fundamentale de realizare a puterii de stat, categoriile de organe ale statului și competența acestora. Exercitarea puterii de către popor implică o diviziune a competențelor și o autonomie a organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-și desfășoare activitatea în conformitate și în limitele stabilite prin constituție. Pentru ca acest lucru să fie realizabil constituția organizează un sistem complex și eficient de control al aplicării ei.
Controlul constituționalității legilor este activitatea organizată de verificare a conformității legii cu constituția și cuprinde regulile privitoare la organele competente să facă această verificare, procedura de urmat și măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituția asigură ca prevederile constituționale să fie aplicate și respectate de către cetățeni. Izvorul acestei obligații fundamentale se găsește în chiar conținutul și poziția constituției, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor constituționale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării materiale și culturale a societății.
Bibliografie
Cristian Ionescu – Dezvoltarea constitutionala a Romaniei , Editura Lumina Lex ,1997
Deleanu, I., “Drept constituțional și instituțiile politice”, Editura Europa Nova, București 1996.
Draganu, T., “Introducere în teoria și practica statului de drept”, editura Dacia, Cluj Napoca 1992.
Drăganu, T., “Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar.”, Editura Lumina Lex, București1998.
Drăganu, T., “Drept constituțional și instituții politice”, Editura Lumina Lex, București 2000.
Eleodor Focseneanu – Istoria constitutionala a Romaniei 1859-1991,Editura Humanitas,1998
Genoveva Vrabie – Dr. constitutional si institutii politice ,vol 1,Editura Cugetarea,1999
Henri Brun si Guy Tremblay, Droit constitutionnel, Les Editions Yvon Blais, Inc, Ottawa, Canada, 1982
Jacques Cadart, Institutions politiques et droit constitutionnel, Tome I, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1975
Moraru, I., Constantinescu, M., „Studii constituționale”, Ed. Actami, București, 1995.
Muraru, I., “Drept constituțional și instituții publice”, Editura Actami, București 1997.
Muraru, I., Constantinescu, M., “Studii constituționale” vol.I și II, Editura Actami, București 1998.
Muraru, I., Tănăsescu, S., “Drept constituțional și instituții publice”, Editura Lumina Lex, București 2001.
Muraru, I., Iancu, Gh., „Constituțiile române”, Ed. Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 1999.
Tănăsescu, S., Deaconu, Șt. “Drept constituțional și instituții politice – caiet de seminarii”, Editura All Bech, București 2002.
ACTE NORMATIVE
Constituția României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.669/22.09.2003
Statutul Dezvoltător Convențiunii din august 1858, prima constituție a României
Constituția din 1866, publicată în Monitorul Jurnal Oficial al Principatelor Unite Române, nr.142/1-13 iunie 1866
Constituția 1923, publicată în Monitorul Oficial, nr.282 din 29 martie 1923
Constituția din 1938, publicată în Monitorul Oficial, nr. 42, din 20 februarie 1938
Constituția din 1948, publicată în Monitorul Oficial, nr. 87, din 13 aprilie 1948
Constituția din 1952, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1, din 27 aprilie 1952
Constituția din 1965, publicată în Buletinul Oficial al R.S.R. nr. 1, din 21 august 1965
Regia Autonoma M.O. ’98- Geneza Constitutiei Romaniei
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Etape Si Caracteristici ale Evolutiei Constitutionale ale Statului Roman (ID: 126062)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.