Victima Femeie

CUPRINS

Bibliografie

=== Victimele femei ===

CUPRINS

CAPITOLUL I VICTIMA ÎN CADRUL FENOMENULUI INFRACȚIONAL

1. Victima și criminalitatea

1.1. Ocrotirea persoanei lezate prin săvârșirea unei infracțiuni.

Principii generale. Opera de înfăptuire a justiției penale și a justiției în general îl are sau ar trebui să-l aibă, în definitiv, ca destinatar pe cel care a suferit consecințele faptei ilicite. Beneficiarul imediat al actului de justiție trebuie să fie cel care a căzut victimă a faptei ilicite, cu toate că pe un alt plan, mai abstract, efectele realizării justiției radiază mai mult sau mai puțin către toți membrii societății. Fiind specie a justiției generale, similar stau lucrurile și în ceea ce privește rezolvarea raporturilor conflictuale penale. La fel ca orice altă formă de justiție sau poate mai mult decât oricare alta, justiția penală implică, pe de o parte, acordarea unei atenții sporite persoanei vătămate prin fapta ce constituie infracțiune, iar, pe de altă parte, presupune în același timp concursul proeminent al organelor statului. Se observă că, față de justiția extrapenală, în principal cea privată, justiția penală insistă mai mult în ocrotire, atât în ceea ce privește interesul particular, cât și referitor la interesul general, putându-se spune că actul de justiție penală include interese individuale și publice în egală măsură, dar statul le protejează pe amândouă, chiar dacă cele particulare sunt ocrotite numai cu luarea în seamă a specificului persoanei vătămate. Sigur că interesul particular al victimei infracțiunii se încadrează în cel general, deoarece activitatea de ocrotire a victimelor infracțiunilor este una care excede nevoilor și intereselor individuale, cu toate că presupune luarea în considerare a acestora. Alte forme de justiție, cum este justiția civilă, acordă preferință interesului individual, vorbindu-se despre regula disponibilității, ceea ce relevă, până la urmă, caracterul prevalent particular al actului de înfăptuire a justiției civile. În sfera dreptului penal acționează o regulă diametral opusă, și anume principiul oficialității.

Oficialitatea este un principiu al dreptului procesual penal, consacrat în art. 2 C. proc. pen., ea având menirea de a permite organelor competente să intervină pentru a restabili ordinea de drept încălcată fără a aștepta cererea persoanei vătămate. Actele necesare desfășurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel. Justificarea regulii oficialității este dată de gravitatea ridicată a faptelor ce constituie infracțiuni, care prin consecințele lor au rezonanțe ce exced intereselor persoanelor vătămate, determinând fie distrugerea iremediabilă a unor relații sociale, fie periclitarea substanțială a acestora. Câtă vreme în societate se vor săvârși fapte antisociale grave, dreptul penal este necesar fiindcă rămâne probabil singura soluție acceptabilă care oferă mijloace pentru prevenirea și combaterea criminalității. Prin urmare, dacă se comit infracțiuni există persoane vătămate, iar cât timp există persoane vătămate este necesară protecția juridică a acestora. Ocrotirea persoanelor vătămate poate fi realizată și prin alte modalități, extrajuridice, dar principala modalitate rămâne legea. Când se vorbește despre persoane vătămate prin activități ilicite înseamnă că mijloacele de prevenire extrajuridice nu și-au atins finalitatea, astfel că se impune intervenția dreptului. Dreptul se prezintă, din acest punct de vedere, ca fiind soluția de rezervă.

Dacă dreptul, în general, poate fi considerat că este o soluție de rezervă pentru prevenirea și combaterea activităților cu caracter ilicit, dreptul penal trebuie apreciat ca fiind ultima soluție de rezervă (ultima ratio). În calitatea sa de ultimă redută pentru contracararea faptelor ilicite grave, dreptul penal are ca element integrat al scopului său general (prevenirea săvârșirii infracțiunilor) protecția victimelor și prevenirea victimizării.

Întrucât acest aspect al scopului dreptului, în general, și a dreptului penal, în special, nu au constituit obiect predilect al lucrărilor din literatura noastră de specialitate, ne-am propus noi să ne ocupăm de el, asumându-ne riscul specific oricărei activități inedite.

1.2. Relația victimă – criminalitate

Fenomenul infracțional. Ocrotirea persoanelor lezate prin infracțiuni și prevenirea victimizării se pot realiza în mod eficient numai dacă fenomenul infracțional este cunoscut sub toate aspectele sale. Fenomenul infracțional poate fi denumit și prin termenul „criminalitate” sau „infracționalitate”. Mai pe larg, se poate vorbi despre fenomenul delictual sau delincventă. Criminalitatea (in-fracționalitatea) cuprinde totalitatea infracțiunilor săvârșite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu determinat. Criminalitatea este un fenomen social care, cel puțin în stadiul actual al evoluției societății, nu poate fi determinat cu precizie, ci numai aproximat, deoarece nu sunt cunoscute toate faptele care constituie infracțiuni, în teorie se face departajarea în mai multe forme ale criminalității, respectiv: criminalitate legală, criminalitate aparentă (relevată), criminalitate reală, cifra neagră a criminalității. Doctrina conține și alte delimitări, cum ar fi criminalitatea (delincventa) juvenilă, criminalitatea gulerelor albe (white collar criminality), criminalitatea organizată etc.

Criminalitatea judecată (denumită în doctrină și legală sau judiciară) cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârșite pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare. Se observă că această formă a criminalității include numai o parte din suma faptelor prevăzute de legea penală săvârșite în realitatea obiectivă. Din diverse motive, anumite fapte ce constituie infracțiuni nu ajung în fața organelor judiciare. Spre exemplu, infracțiunile necunoscute de organele competente.

Criminalitatea aparentă (cunoscută, descoperită, relevată) cuprinde suma faptelor prevăzute de legea penală cunoscute de organele competente (parchet, instanțe, poliție etc). Cifra acestor fapte este mai mare decât cea a infracțiunilor pentru care există hotărâri definitive de condamnare. Este de remarcat faptul că infracționalitatea aparentă, în sensul de sumă a faptelor înregistrate la organele competente, nu este o parte a criminalității reale, cum sunt criminalitatea judecată și cifra neagră a criminalității, deoarece anumite sesizări sunt soluționate în sensul constatării inexistenței infracțiunii sau faptei. Prin urmare, raportul între cele două noțiuni – criminalitate reală și criminalitate aparentă – este de intersectare, iar nu de subordonare. Pentru evitarea oricăror confuzii, expresia potrivită este aceea de criminalitate cunoscută.

Criminalitatea reală cuprinde totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un teritoriu într-o perioadă de timp determinată, indiferent dacă sunt cunoscute ori înregistrate în evidențele organelor competente. Cifra criminalității reale nu este știută cu certitudine, ci ea este numai apreciată pe baza unor criterii relative. Prin cercetări criminologice poate fi stabilită mai aproape de adevăr cifra totală a infracțiunilor.

Cifra neagră a criminalități cuprinde diferența dintre criminalitatea reală și cea cunoscută (relevată). Această formă de criminalitate poartă denumirea de „cifră neagră” datorită faptului că ea nu este cunoscută cert, ci este ocultă, nedescoperită, iar dimensiunile sale rămân practic discutabile. Prin urmare, se poate spune că în prezent este, obiectiv, imposibil să se tragă concluzii sigure cu privire la creșterea sau scăderea numărului infracțiunilor. Astfel, chiar dacă numărul condamnărilor ar crește, iar cel al faptelor înregistrate la organele judiciare ar spori și el, nu înseamnă că infracționalitatea reală a crescut, după cum nici în ipoteza inversă nu s-ar putea trage concluzia că numărul infracțiunilor a scăzut. Creșterea numărului infracțiunilor relevate poate însemna o mai mare eficiență a organelor implicate în activitatea de realizare a justiției sau, realmente, poate reprezenta o creștere a infracționalității. Tot astfel, scăderea numărului infracțiunilor descoperite nu este echivalentă cu diminuarea criminalității, ci poate fi pusă pe seama ineficientei sistemului judiciar existent. Prin urmare, afirmația generală că în prezent există o „recrudescență a fenomenului infracțional” trebuie privită cu rezerve cât timp nu avem „instrumente” sigure pentru stabilirea cifrei reale a infracțiunilor. Numărul crescut al condamnărilor și creșterea gradului de ocupare în penitenciare nu constituie decât indicii că infracționalitatea se află pe un trend crescător, iar nicidecum nu poate fi vorba de o certitudine. Volens nolens trebuie să acceptăm că nu numai cifra neagră a criminalității este necunoscută, ci și cifra criminalității reale, deoarece dacă o parte dintr-un întreg (cifra neagră) nu este cunoscut, nici întregul (cifra totală a infracțiunilor) nu poate fi determinat.

Rămâne astfel o sarcină foarte grea, respectiv aceea a determinării „cifrelor” diferitelor tipuri de criminalitate. Din punctul nostru de vedere, mijlocul care poate să indice (cât mai aproape de adevăr, iar nu cert) cifra criminalității reale este cercetarea sociologică, pe baza sondajelor și a interviurilor la scară largă. Însă precizăm că și în acest caz va exista o marjă de eroare, numai că aceasta se încadrează în limitele a 1%-3%. Cunoașterea criminalității înseamnă, implicit, și cunoașterea cifrei victimelor infracțiunilor.

Așa cum se poate vorbi despre cifra criminalității, tot așa se poate vorbi despre cifra infractorilor sau a victimelor acestora. În general, se poate spune că există o oarecare corespondență între numărul infracțiunilor săvârșite într-o perioadă determinată, pe un anumit areal, și numărul persoanelor care le săvârșesc sau le suportă efectele. Astfel, dacă cifra criminalității este ridicată, atunci și cifra infractorilor este mare, după cum tot ridicată este și cea a victimelor infracțiunilor.

2. Victima și victimitatea

2.1. Noțiunea de victimitate.

Dacă, prin criminalitate, în general, avem în vedere ansamblul infracțiunilor săvârșite într-o anumită perioadă de timp pe un teritoriu delimitat, prin victimitate vom înțelege totalitatea persoanelor care au căzut victime infracțiunilor într-un interval de timp pe un teritoriu determinat.

Victimitatea reală și victimitatea virtuală. Într-o accepțiune largă, prin victimitate se poate înțelege atât aspectul realizat (victimitatea reală), cât și cel potențial (victimitatea virtuală sau posibilă).

Victimitatea reală sau propriu-zisă este alcătuită din suma persoanelor care au ajuns în postura de victime ale infracțiunilor, iar victimitatea virtuală sau potențială este reprezentată de ansamblul persoanelor care pot deveni victime ale infracțiunilor, deoarece prezintă un risc victimal sporit. Victimitatea reală nu poate fi stabilită cert, întrucât în cuprinsul său intră nu numai victimele infracțiunilor cunoscute (victimitatea relevată, descoperită, aparentă), ci și victimele infracțiunilor necunoscute (cifra neagră a victimității). Victimitatea virtuală este de fapt același lucru cu „potențialitatea victimală”.

2.2. Victimitatea relevată și victimitatea necunoscută.

Victimitatea relevată sau aparentă cuprinde totalitatea victimelor pe care organele judiciare le cunosc, în timp ce victimitatea necunoscută (nerelevată) sau cifra neagră a victimității cuprinde suma victimelor necunoscute de către organele judiciare. Victimitatea nerelevată este un fenomen ce prezintă interes deosebit pentru victimologie, deoarece studiul persoanei vătămate prin infracțiune nu este complet dacă datele despre victimele necunoscute nu sunt descoperite cu ajutorul unor metode sau procedee științifice. Multe dintre victimele infracțiunilor nu denunță faptele cărora le-au căzut victime, printre motivele avute în vedere numărându-se teama de răzbunare, prejudecata că organele statului sunt ineficiente sau corupte, lipsa de timp, poziția socială sau profesională a victimei ori a infractorului etc.

Se poate vorbi despre o reținere a anumitor victime în a denunța faptele de natură infracțională, ceea ce constituie un factor care contribuie la menținerea sau chiar la creșterea cifrei victimității nerelevate. La acest lucru se adaugă și imobilitatea sau indiferentismul unor organe cu atribuții în domeniul justiției penale. De asemenea, o parte dintre fapte rămân necunoscute din cauza faptului că martorii, la fel ca victimele, nu sesizează organele competente, fie din teamă, fie din comoditate personală.

Victimologia acordă o importanță foarte mare victimității virtuale sau potențiale în al cărei conținut extins (lato sensu) intră, practic, toți membrii societății. Dar, dintre subiectele de drept, unele au o mai mare predispoziție victimală, comparativ cu altele. Dintre aceste două forme ale victimității virtuale, atenția victi-mologiei este orientată, în principal, asupra persoanelor cu potențial victimal ridicat, fără a ignora studiul persoanelor cu potențial victimal scăzut. Până la urmă, există o doză de relativism în ceea ce privește departajarea în victimitate virtuală scăzută și victimitate virtuală ridicată, deoarece este posibil ca, deși anumite persoane prezintă ante facium risc victimal sporit, acestea să nu ajungă în postura de victime reale, după cum este posibil ca anumite persoane cu risc victimal scăzut să devină victime ale unor infracțiuni. Prin urmare, se poate vorbi de grade diferite de risc victimal numai ante factum, pentru că post factum gradul riscului victimal apare ca fiind nerelevant, de vreme ce victimizarea a avut deja loc.

2.3. Creșterea și descreșterea victimității.

Victimitatea este mai ridicată sau mai scăzută de la un teritoriu la altul, de la o perioadă de timp la alta, de la o infracțiune la alta și de la o categorie de persoane la alta. Există însă o constantă relativ incontestabilă, și anume relația între creșterea sau descreșterea criminalității, pe de o parte, și sporirea sau reducerea victimității, pe de altă parte. Astfel, se poate afirma că dacă infracționalitatea crește, va spori în același timp și victimitatea, iar dacă infracționalitatea descrește, va scădea simultan și victimitatea, deoarece mai multe infracțiunii sunt îndreptate, de regulă, contra mai multor persoane. Practic, se poate spune, cu o oarecare rezervă, că sporirea numărului infracțiunilor determină o dublă creștere: ridicarea cifrei infractorilor și a cifrei victimelor, iar descreșterea numărului infracțiunilor o dublă diminuare: a numărului infractorilor și a numărului victimelor. Științific vorbind însă, constanta anterior descrisă are caracter relativ, pentru că în anumite zone temporale este posibil ca sporirea nesemnificativă a criminalității să nu determine o creștere a numărului infractorilor, cum este în cazul în care se înmulțesc situațiile de pluralitate infracțională (concurs, recidivă, pluralitate intermediară), după cum o atare sporire să nu determine o ridicare a numărului victimelor, cum este în cazul creșterii numărului persoanelor vătămate prin mai multe fapte.

3. Victima și victimizarea

3.1. Noțiunea de victimizare.

Studiul cauzelor și profilaxiei criminalității nu poate fi centrat exclusiv pe victimizator, adică pe infractor, ci este cel puțin util, dacă nu indispensabil, ca operațiunea de cercetare să aibă loc cu luarea în considerare a particularităților victimelor infracțiunilor și a rolului acestora în mecanismul complex al săvârșirii infracțiunii.

Cercetarea unilaterală a fenomenului criminalității, adică numai din perspectiva infractorului, prin ignorarea victimei infracțiunii, ar constitui o eroare impardonabilă, deoarece datele prelevate din examinarea infractorului determină o imagine unilaterală deformată asupra realității cauzelor crimei și în special în ceea ce privește prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Fără îndoială că la noi în țară este impropriu să se vorbească despre „dezavantajarea” victimei în favoarea infractorului în activitatea de cercetare științifică criminologică, deoarece, în ultimii ani, chiar și infractorul a fost „abandonat” de factorii cu atribuții în domeniul cercetării științifice. Avem în vedere lipsa unei politici penale de ansamblu, întrucât existența exclusiv a unei politici penale sectoriale (de pildă, combaterea marii corupții, a contrabandei, a prostituției etc), chiar dacă este eficientă în special, ea devine ineficientă în general dacă nu se încadrează într-o strategie globală.

În literatura recentă, victimitatea este considerată o caracteristică a unei persoane sau a unui grup de persoane, „determinată de particularitățile bio-psiho-sociale, comportament sau relații specifice ale acestora cu infractorul și nicidecum o caracteristică (însușire) a situației”. Autorul apreciază că, pentru analiza conceptelor de victimitate și victimizare, „noțiunile date pot fi formulate în baza următoarelor idei esențiale: 1) victimitatea este predispoziția, «capacitatea sporită» a unor indivizi de a deveni victime a infracțiunilor; 2) predispoziția, «capacitatea sporită» a persoanei de a deveni victimă a infracțiunii este determinată de ansamblu trăsăturilor personale, ce interacționează cu factorii exteriori într-o anumită situație; 3) pot fi persoane victimale (au «capacitatea sporită» de a deveni victime ale infracțiunilor) și nonvictimale. Victime ale infracțiunilor pot deveni atât persoanele victimale, cât și nonvictimale, adică victime reale pot deveni și victimele potențiale, și indivizii care nu sunt în calitatea dată; 4) victimitatea nu are un caracter fatal; 5) victimitatea poate fi realizată prin actul infracțional sau poate rămâne drept un potențial, adică nerealizată; 6) victimitatea este și un rezultat al procesului de transformare a persoanelor victimale în victime ale infracțiunilor (aspectul statistic); 7) victimizarea este procesul transformării unei persoane oarecare în victimă a infracțiunii, indiferent dacă persoana este victimală (predispusă) sau nonvictimală (nu este predispusă); 8) victimizarea este rezultatul procesului de transformare a persoanelor în victime (atât persoanele victimale, cât și nonvictimale, cărora le-au fost cauzate prejudicii prin infracțiune); 9) victimizarea include în sine și noțiunea de victimitate realizată”.

Termenul „victimizare” nu are același sens în toate lucrările de specialitate, acestuia dându-i-se diferite accepțiuni, pornind de la identitatea cu noțiunea de victimitate. Din punctul nostru de vedere, victimizarea constă în procesul de transformare al persoanelor în victime infracționale și în consecințele infracțiunilor asupra acestora. Victimizarea este un proces de transformare, o modificare, deoarece vizează evoluția persoanelor care au predispoziție victimală sub aspectul comportamentului acestora antedelictum, infracțional (în timpul comiterii faptei respective) și postdelictum. Practic, victimizarea privește etapele parcurse de victima unei infracțiuni din momentul în care se prefigurează săvârșirea infracțiunii și până la data când survin efectele produse de fapta infracțională, de aceea nu se poate vorbi despre victimizare în cazul în care o persoană are potențial victimal ridicat neconcretizat. Altfel spus, victimizarea nu include, propriu-zis, persoanele cu potențial victimal.

În schimb, așa cum am văzut, lato sensu, victimitatea se referă și la persoanele cu vulnerabilitate victimală, scăzută sau ridicată, iar nu numai la cele care au căzut victime unor răufăcători și suferă de pe urma infracțiunilor. Imaginea generală asupra victimizării este identică cu proiecția generală victimologică a criminalității, caracterizată din punctul de vedere al datelor despre persoanele vătămate, timpul, locul și modalitățile de victimizare.

3.2. Tipologia victimizării.

Victimologia se ocupă, în principal, de victimizarea primară și numai în mod auxiliar de victimizarea secundară, terțiară sau cuaternară. Victimizarea este considerată primară când privește cauzarea unei daune materiale, fizice sau morale în mod direct victimei și cauzarea unor daune membrilor familiei sau anturajului social al acesteia. Victimizarea este apreciată ca fiind secundară dacă este privită din perspectiva atitudinii față de victimă a persoanelor din anturajul social apropiat, a organelor statului sau a altor persoane. De pildă, excluderea dintr-un grup social a unei persoane care a dobândit un handicap ca urmare a infracțiunii căreia i-a căzut victimă. Victimizarea terțiară există în cazurile când victima infracțiunii este folosită în scop personal (egoist) de către cei care trebuie să o sprijine în realizarea drepturilor sale (organele implicate în activitatea de înfăptuire a justiției penale). Victimizarea cuaternară există în cazul în care victima, după săvârșirea infracțiunii, este atacată direct sau indirect, în mod conștient, de către anumite persoane. Spre exemplu, inițierea în presă a unor atacuri denigratoare la adresa unei persoane care a suferit de pe urma unei infracțiuni contra persoanei.

3.3. Devictimizarea.

Procesul invers al victimizării, prin care aceasta este limitată sau redusă este devictimizarea, care constă în înlăturarea sau controlul (prin măsuri eficiente) cauzelor (situațiilor) victimizării, având ca efect diminuarea victimității reale. Despre devictimizare se poate spune că este consecința prevenirii și combaterii eficiente a victimizării.

CAPITOLUL II CAUZELE ȘI EFECTELE VICTIMIZĂRII FEMEILOR

1. Circumstanțele victimogene

1.1. Preliminarii.

Pentru o corectă înțelegere a cauzalității victimizării se impune derularea filmului infracțiunii până la zona temporală anterioară săvârșirii infracțiunii. Este necesară cercetarea particularităților agresorului și victimei, precum și mediul în care cei doi (agresorul și victima) și-au derulat viața socială. Analiza datelor și împrejurărilor care au precedat victimizarea, deși în multe cazuri relevă un risc victimal sporit, poate să nu ofere nimic care ante factum să prevestească actul victimant și să permită, eventual, derularea unor măsuri de prevenire. Însă cazurile în care nu pot fi identificate împrejurări favorabile victimizării sunt mai puține decât cele în care asemenea împrejurări sunt perceptibile înainte de ajungerea persoanei în postura de victimă.

Examinând practica, se constată faptul că o parte dintre victime puteau să nu se afle în această ipostază dacă ele nu ar fi favorizat actul victimizant, dacă societatea ar fi luat anumite măsuri de prevenire sau dacă alți factori nu ar fi avut un anumit rol victimal. Pe de altă parte, se poate spune că nu există victimizare fără cauze, cu toate că eliminarea sau diminuarea rolului lor nu este posibilă întotdeauna. Rămâne totuși în sarcina victimologiei să identifice situațiile cu rol victimal și să propună cele mai eficiente măsuri pentru limitarea cauzelor victimizării.

Circumstanțele victimizării pot și trebuie cercetate, deoarece ele apar frecvent într-o anumită relație cu personalitatea și conduita victimei. Pot fi identificate mai multe împrejurări care relevă condiții victimogene, cum ar fi: caracterul comportamentului victimei, specificul personalității victimei, reprezentarea realității de către victimă sau atitudinea victimei față de acțiunile agresorului.

1.2. Conceptul de circumstanțe victimogene.

Circumstanțele victimogene fac parte din categoria circumstanțelor criminogene care sunt împrejurări (situații) favorabile săvârșirii infracțiunilor. Practic, în toate cazurile în care există circumstanțe subiective sau obiective favorabile săvârșirii unei infracțiuni, se poate vorbi de împrejurări criminogene. Există însă și împrejurări lipsite de potențial criminogen, numite necriminogene. Împrejurările necrimi-nogene sunt circumstanțe care nu favorizează săvârșirea infracțiunii sau care, dimpotrivă, opresc ori exclud posibilitatea comiterii actului ilicit cu caracter infracțional. Circumstanțele necriminogene pot fi, prin urmare, neutre sau împieditive.

Din punct de vedere victimologie, interesul cu privire la cercetarea circumstanțelor cu potențial criminogen se referă prevalent la împrejurările legate de victima infracțiunii și mai puțin la cele privitoare la infractor. Circumstanțele criminogene aflate în legătură cu delincventul formează obiect de studiu al criminologiei. Este motivul pentru care împrejurările cu potențial victimal, aflate în relație cu victima, pot fi denumite prin expresia „circumstanțe victimogene”.

Circumstanțele victimogene sunt acele împrejurări care generează sau pot genera ajungerea persoanei în postura de victimă, împrejurările cu rol victimogen, aflate în relație cu victima infracțiunii, sunt variate și pot fi împărțite în mai multe categorii.

Circumstanțele victimogene sunt denumite în doctrină și prin expresia echivalentă de „situații victimogene”. Tipurile de circumstanțe victimogene (sau victimologice) sunt văzute în chip diferit în teoria de specialitate, însă unele tipuri, chiar dacă în formulări diferite, se regăsesc în majoritatea lucrărilor de profil. Pot fi considerate circumstanțe victimogene anumite trăsături de personalitate ale victimei, unele comportamente ale acesteia, existența unor relații între victimă și infractor, precum și existența unei situații precare a victimei.

Rolul comportamentului victimei în geneza, evoluția și realizarea împrejurărilor victimogene poate consta în provocarea infractorului, agresarea infractorului, indiferența sau nepăsarea victimei etc. În orice caz, în doctrina de specialitate se consideră că, în peste o treime dintre infracțiunile comise, conduita și particularitățile psihologice ale victimei favorizează sau de determină comportamentul criminal.

Comportarea victimei în momentele preinfracționale sau din timpul săvârșirii infracțiunii este foarte importantă pentru opera de înfăptuire a justiției penale, în special în ceea ce privește prevenirea infracțiunilor, constatându-se că în cauzalitatea criminalității un anumit rol îl joacă particularitățile negative ale persoanei vătămate sau alte aspecte legate de aceasta. Agresivitatea, ostentația afișării bunăstării, despotismul, abuzul de alcool, nesociabilitatea, consumul de droguri, devianțele sexuale etc, favorizează sau chiar determină infracționalitatea. În cazul anumitor fapte, rolul situațiilor victimogene este atât de ridicat încât exclude caracterul penal al acestor fapte, ceea ce înseamnă că acestea nu pot fi considerate infracțiuni.

Unele dintre particularitățile victimelor se găsesc înscrise în legea penală. În normele de incriminare există condiții referitoare la aspecte fizice (de pildă, sexul în cazul infracțiunii de seducție sau vârsta, în cazul infracțiunii de act sexual cu un minor), aspecte socio-culturale (spre exemplu, apartenența etnică în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi), aspecte legate de starea victimei (persoană aflată în stare de neputință de a se apăra sau de a-și exprima consimțământul, în cazul violului, de pildă), aspecte de ordin social (funcționar public, militar) și alte aspecte (privind dauna suferită, consecința produsă, existența unor relații între victimă și infractor).

Circumstanțele victimogene, definite ca împrejurări cu potențial victimal, aflate în legătură cu persoana vătămată, pot fi grupate, din punctul nostru de vedere, în următoarele trei tipuri: comportamentul incitant sau provocator al victimei, lipsa unor măsuri de precauție (existența unor oportunități pentru săvârșirea infracțiunii) din partea victimei și situația precară a victimei.

2. Prezentarea situațiilor victimogene

2.1. Comportamentul incitant sau provocator al victimei

Este vorba despre un comportament incitant sau provocator în ipoteza în care victima infracțiunii are o conduită antedelictum reproșabilă legalmente sau moralmente. De pildă, în cazul infracțiunilor contra persoanei (viol, omor, vătămare corporală etc.) comportamentul victimei apare ca fiind provocator sau incitant dacă aceasta comite un act de violență contra infractorului, acceptă legături periculoase, are credulitate sporită, prezintă dezinteres față de anumite obligații familiale sau sociale, duce o viață depravată etc.

Personalitatea victimei. Un rol important în comportamentul preinfracțional al victimei îl reprezintă personalitatea acesteia, sub aspect psihologic, biofizic, social, moral etc. Trăsăturile de personalitate ale victimei' infracțiunii se regăsesc uneori în antecedența acesteia. Cercetarea comportamentului victimei poate releva faptul că personalitatea acesteia a „contribuit” într-o oarecare măsură la săvârșirea infracțiunii. Ca și în cazul personalității infractorului, și în cazul victimei, personalitatea este un sumuum al factorilor care determină conformația mintală și fizionomia specifică a unui om.

Caracteristicile personalității. Personalitatea individului uman este o sinteză a conformației sale psihofiziologice, a factorilor instinctiv-afectivi, a reacției tipice, precum și a istoriei trăite. Personalitatea victimei este o entitate complexă, care are anumite particularități, respectiv:

– unitatea și identitatea;

– vitalitatea;

– conștientizarea;

– raporturile individului cu mediul.

În primul rând, personalitatea victimei se remarcă printr-o identitate proprie, care presupune că aceasta se manifestă în mod coerent, unitar. În al doilea rând, personalitatea este condiționată de variațiile intrinseci și extrinseci acesteia. Omul are reflexe sau reacții determinate de oscilații endogene și de stimuli externi la care răspunde. Pe de altă parte, comportamentul normal al victimei este unul care presupune reprezentarea conduitei sale, atât din punct de vedere fiziologic, cât și din perspectivă morală. În fine, personalitatea este afectată de mediu, deoarece împreună cu acesta ea formează un tot funcțional, care se modifică în cazul în care au loc schimbări ale elementelor „sistemului”.

Trăsăturile personalității omului sunt variabile în timp, ele reflectându-se în comportament. Trăsătura de personalitate are totuși o constanță relativă în timp, modificându-se numai când factorii care o determină se schimbă și ei. Modificările intervenite în ceea ce privește trăsăturile personalității sunt, de regulă, de mică importanță, putându-se vorbi de caracterul excepțional al unor schimbări radicale.

Într-o altă ordine de idei, în teoria de specialitate se acceptă teza potrivit căreia una sau unele dintre trăsăturile de personalitate sunt dominante, iar celelalte au caracter de subordonare, conchizându-se că personalitatea individului uman poate fi dedusă dacă este știută (sunt cunoscute) dominanta (ele).

Elementele personalității. Personalitatea omului este asimilată cu o piramidă biotipologică a cărei bază este compusă din ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din temperament, amprenta morfologică, caracter și inteligență, iar vârful constituind sinteza globală a personalității.

Cei care se ocupă de studierea elementelor personalității consideră că aceasta este alcătuită din factori multipli, în general de natură biologică, psihologică și socială. Factorii biopsihologici constau în elemente ereditare sau de altă natură aflate în legătură cu organismul individului sau cu aptitudinile sale psihofizice. Factorii sociali sunt elemente ce țin de mediul social și cel cultural, fiind concretizate în caracter și atitudini. Caracterul reprezintă totalitatea particularităților esențiale și calitative reflectate de activitatea individului, de regulă, în mod stabil și continuu.

Dintre factorii biopsihologici se impun a fi menționați temperamentul, aptitudinile și calitățile (însușirile) pozitive sau negative. Temperamentul reprezintă firea omului sau modalitatea în care se derulează procesele psihice ale acestuia. Acesta rămâne constant pe toată durata vieții omului, spre deosebire de caracter care poate suferi schimbării substanțiale. Între victimele infracțiunilor violente se regăsesc frecvent persoanele cu temperament vulcanic (coleric). În literatura clasică (primul care a operat cu această tipologie a fost Hipocrat, în secolul al VI-lea î.Hr.) există patru tipuri de temperament, respectiv coleric (irascibil), sangvinic (optimist, pozitiv), flegmatic (apatic, vlăguit) și melancolic (trist, negativ). Calitățile (însușirile) biologice pozitive sau negative constau în însușiri care se răsfrâng asupra comportamentului omului. Uneori infractorii își recrutează victimele din rândul persoanelor cu anumite deficiențe fizice sau psihice. Persoanele cu disabilități sunt vizate de infractori deoarece au de multe ori posibilități mai reduse de apărare ori sunt mai predispuse la contacte neavenite. Pe de altă parte, în categoria victimelor infracțiunilor contra libertății persoanei sau împotriva bunelor moravuri se regăsesc foarte multe persoane, în special de sex feminin, care posedă calități fizice remarcabile. Aptitudinile constituie abilități de a dobândi cunoștințe și deprinderi generale și particulare. De pildă, este considerată o abilitate specială îndemânarea în vederea realizării unor activități, iar inteligența este apreciată ca fiind o aptitudine generală.

Uneori oameni inteligenți și cu deprinderi bune cad victime unor infractori periculoși, care îi folosesc, pentru talentul acestora, în scopuri delictuale. Este vorba, spre exemplu, despre pictori sau desenatori, oameni de știință etc.

Tipologii. Din punct de vedere al tipologiilor personalității, extrovertiții sunt mai predispuși să fie victime ale infracțiunilor, dată fiind nevoia acestora pentru anturaj e și viața lor dezordonată, putându-se spune că uneori sunt orientați spre infracționalitate. Extrovertiții au un grad de vulnerabilitate victimală mai ridicat decât introvertiții. Introvertitul este opusul extrovertitului, el ducând o viață ordonată și serioasă. Rezerva la noi contacte umane, precum și cunoașterea foarte bună a cercului de prieteni, diminuează potențialul victimal al introvertiților. Tipul ambivert sau intermediar este practic irelevant din punctul de vedere al înclinației sale victimogene.

Concluzii. Așa cum am văzut, comportamentul incitant sau provocator al victimei constă într-o conduită negativă a acesteia, concretizându-se fie într-o activitate ilicită, fie într-o abatere de la normele moralei. Din perspectivă penală, conduita voluntară negativă a victimei are relevanță numai în măsura în care a contribuit la săvârșirea infracțiunii, prin determinarea comiterii ei sau prin influențarea luării deciziei de a o săvârși.

Comportamentul victimei, cât timp nu determină exclusiv săvârșirea infracțiunii, nu poate constitui o cauză care să excludă caracterul infracțional al faptei. Influențarea sau determinarea parțială a rezultatului infracțiunii, nu constituie decât o circumstanță atenuantă pentru infractor, care urmează a fi avută în vedere cu prilejul individualizării sancțiunii. Practic, cu toate că în sfera activităților negative imputabile victimei intră orice comportament ilicit sau imoral care a contribuit la săvârșirea unei infracțiuni, iar aceste activități prezintă interes pentru victimologie, din punct de vedere penal prezintă interes numai acele comportamente negative care se încadrează în conceptul de „provocare ca circumstanță atenuantă”. Celelalte comportamente negative, în principal cele imorale, care exced noțiunii de provocare în sens penal, așa cum am mai arătat, au relevanță din perspectivă victimologică, în special cât privește măsurile de prevenire și combatere a situațiilor victimogene.

Provocarea. Provocarea este circumstanța atenuantă legală ce constă în săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții (perturbatio animi), determinată de o conduită ilicită din partea persoanei vătămate produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

În doctrină s-a discutat care este natura juridică a provocării. S-a afirmat că provocarea este un drept al infractorului de a pedepsi pe provocator, o reacție de răzbunare, o cvasi-compensație a reacției provocatului cu agresiunea provocatorului. Natura juridică a provocării nu poate consta în dreptul de pedepsire al provocatului, deoarece esența acestei circumstanțe constă în influențarea substanțială a capacității de inhibiție a provocatului, în sensul diminuării substanțiale a acesteia. Persoana supusă provocării trece printr-o stare psihică de emoție sau tulburare cauzată de activitatea persoanei ilicită a provocatorului. Cel provocat săvârșește o infracțiune, dar el nu-și controlează în totalitate comportamentul său, care este puternic deturnat de activitatea ilicită a provocatorului. Natura juridică a circumstanței atenuante a provocării este aceea de scuză legală a comportamentului infractorului care a reacționat la actul provocator în privința căruia a fost victimă. Deci se poate spune că provocarea este o cauză de atenuare a gradului de pericol social al faptei și făptuitorului.

Condițiile provocării. Pentru existența circumstanței atenuante a provocării trebuie realizate mai multe condiții, pe care le vom examina în rândurile ce urmează.

a) existența unei activități de provocare din partea victimei -provocarea trebuie să fie determinată prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă. Violența poate fi de natură fizică sau psihică. În doctrină s-a susținut și faptul că termenul „violență”, folosit în norma care definește provocarea, are numai accepțiunea de violență fizică. În susținerea acestui punct de vedere se invocă mai multe texte din Codul penal în care este utilizat cuvântul violență (art. 180, 181, 182, 211 etc.). Nu poate fi acceptată această teză deoarece legiuitorul nu definește în lege termenul „violență”, ceea ce înseamnă că el are în vedere sensul din vorbirea curentă, adică atât de violență fizică, cât și de violență psihică. Normele juridice penale invocate în sprijinul opiniei pe care nu o împărtășim sunt cel puțin nerelevante. Astfel, din lectura art. 180 C. pen. reiese că lovirea are alt înțeles decât cel de violență, deoarece apare ca fiind o specie de violență. În art. 183 C. pen. se vorbește de loviri sau vătămări, iar nu de violență.

Actul de violență se poate concretiza într-o activitate directă sau indirectă a persoanei provocatului. Violența poate realiza conținutul infracțiunii de loviri sau alte violențe (art. 180 C. pen.), de vătămare corporală (art. 181 C. pen.), vătămare corporală gravă (art. 182 C. pen.), tâlhărie (art. 211 din C. pen.) etc.

În gama actelor de provocare, prin atingerea gravă a demnității provocatului, intră orice activități care lezează onoarea, cinstea sau stima de care se bucură cel provocat. Așadar, afectarea demnității, în sensul cerut pentru existența circumstanței provocării, nu cuprinde doar actele ce intră în elementul material al faptelor de insultă sau calomnie, ci orice infracțiune sau act care lezează această valoare socială. De exemplu, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, purtarea abuzivă s.a.

Prin „altă acțiune ilicită gravă” se înțelege o faptă ilicită care poate îmbrăca forma infracțiunii sau altă formă de ilicit. Pot constitui acțiuni ilicite grave, de pildă, actele de lipsire de libertate în mod ilegal, violarea secretului corespondenței, violarea de domiciliu etc.

Din punct de vedere subiectiv, actul provocator trebuie să fie săvârșit cu intenție (în cazul în care ar fi săvârșit din culpă sau fără vinovăție ar putea exista o activitate de provocare numai dacă persoana provocată nu cunoaște atitudinea provocatorului) și sa nu fie imputabil provocatului (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). De asemenea, activitatea de provocare trebuie să aibă o anumită gravitate, în sensul că, ținând seama de datele și împrejurările cauzei, actele de provocare au, din punct de vedere obiectiv, o periculozitate substanțială. La aprecierea gravității activității de provocare se ține seama de locul săvârșirii actului provocator, existența sau nu în acest loc și a altor persoane, valoarea socială lezată, însușirile persoanei provocatului și ale provocatorului etc. Precizăm însă că gravitatea activității de provocare nu este o cerință esențială a provocării, deoarece pot fi identificate situații în care aceasta să nu fie gravă, dar totuși să fi determinat în psihicul făptuitorului o perturbare serioasă a factorilor subiectivi. Impactul psihic al unei conduite ilicite poate fi deosebit de mare cu toate că activitatea nu este foarte gravă sau, invers, impactul poate fi redus deși actul provocator este deosebit de periculos, pentru că în această problemă contează mult particularitățile psihice ale făptuitorului.

Ca regulă, nu vor fi incluse în sfera actelor de provocare activitățile mai puțin periculoase sau care sunt făcute în scop de certare (animus consolendi), în glumă (jucandi causa) ori care îmbracă forma unor ironii lipsite de importanță. În toate cazurile, aprecierea gravității și relevanței unui act provocator se va face cu luarea în considerare a tuturor datelor cauzei, atât de natură reală, cât și de natură personală.

În cazul în care actul provocator realizează condițiile unui atac, în sensul art. 44 C. pen., provocatul poate riposta în stare de legitimă apărare. Pe de altă parte, dacă actul provocator este licit, el excede circumstanței provocării, cu excepția cazului în care cel care reacționează la acest act s-a aflat în eroare de fapt în privința caracterului său licit.

b) actul de provocare să determine o puternică tulburare sau emoție persoanei provocatului – săvârșirea unui act de provocare, chiar dacă este de o anumită gravitate, nu este suficientă pentru existența provocării, ci mai trebuie ca acesta să fi determinat o puternică tulburare sau emoție făptuitorului. Activitatea de provo care trebuie să influențeze factorii subiectivi (volitiv și intelectiv), în sensul scurtării procesului psihic ce precede în mod obișnuit comiterea unei fapte sau al pierderii parțiale a controlului activității. Dacă procesul psihic ar fi afectat în totalitate nu ar mai fi vorba de provocare, ci eventual de iresponsabilitate, cauză care exclude vinovăția. În cazul provocării, procesul intelectiv-volițional nu este suprimat, ci numai afectat considerabil. Actul provocator influențează subiectul să treacă cu mai multă ușurință la săvârșirea infracțiunii.

Scuza provocării nu poate exista dacă nu se stabilește un raport de condiționare între actul provocator și starea de tulburare puternică sau de emoție a făptuitorului, în sensul ca aceasta să fie determinată (produsă) de actul provocator. Condiționarea lipsește în cazurile în care se constată că făptuitorul a comis fapta din cauza unor reacții la activitatea de provocare din partea altor persoane decât provocatorul. Starea de surescitare nervoasă nu se prezumă, ci ea trebuie probată de cel care o invocă. Existența tulburării sau emoției se va stabili după cercetarea tuturor datelor cauzei, cu specială privire asupra reacției făptuitorului care trebuie să se fi exteriorizată într-o manieră care se abate de la firesc. În cazul provocării, făptuitorul reacționează spontan și fără o reprezentare clară a rezultatului acțiunilor sale.

c) infractorul să fi săvârșit infracțiunea sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoții – o altă condiție de existență a scuzei provocării este ca infracțiunea să fie săvârșită sub imperiul stării de tulburare sau emoție. Practic, în ecuația provocării nu este relevantă simpla existență a stării de tulburare sau emoție, cât existența sa în momentul realizării elementului material al infracțiunii. Cu cât trece mai mult timp de la comiterea actului provocator cu atât mai mult slăbește, până la dispariție, starea de surescitare nervoasă. Sigur, este posibil să treacă un interval de timp substanțial de la săvârșirea actului provocator și, totuși, să poată fi reținută scuza provocării. De pildă, provocatul a aflat ulterior despre activitatea de provocare. Prin urmare, trecerea unui interval de timp mare de la data actului provocator nu exclude de plano existența provocării. Fiind un fenomen de natură psihică, provocarea are o evoluție ce cuprinde o fază de creștere a intensității surescitării, atingerea unui maxim și diminuarea până la starea anterioară apariției actului de provocare.

d) infracțiunea să se îndrepte împotriva provocatorului – reacția făptuitorului aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții trebuie să fie orientată contra persoanei provocatorului. Fapta persoanei provocate poate fi îndreptată față de o altă persoană decât cel care a efectuat activitatea de provocare numai în cazuri excepționale. În primul rând, este vorba de cazul în care riposta este orientată din eroare sau greșeală spre o altă persoană decât provocatorul. În al doilea rând, se admite posibilitatea ca reacția să fie orientată către o altă persoană în cazul în care actul provocator a fost săvârșit de o persoană care făcea parte dintr-un grup de persoane ce s-a manifestat în mod provocator.

Nu poate fi orientată însă reacția făptuitorului asupra bunurilor provocatorului sau altei persoane, dar nu trebuie excluse anumite situații în care ar fi posibilă provocarea chiar dacă riposta nu este îndreptată față de o persoană, ci împotriva bunurilor acesteia. De exemplu, o persoană ucide prin cruzimi câinele unui vecin, iar acesta din urmă la rândul său îi omoară pisica. Nu vedem rațiuni pentru care să nu poată fi admisă provocarea în asemenea cazuri în care fapta ce constituie reacția provocatului este mai puțin periculoasă decât alte fapte cu privire la care a fost admisă, cum ar fi infracțiunile contra persoanei.

în doctrină se vorbește și despre existența unei provocări pasive, manifestată sub forma neîndeplinirii sistematice de către o persoană a obligațiilor sociale (față de societate, colegi și familie), cum este, spre exemplu, lipsa periodică de la domiciliu a unuia dintre soți.

2.2. Omisiunea luării unor măsuri de precauție de către anumite persoane

Lipsa unor măsuri de protecție a bunurilor deținute, omisiunea asigurării accesului în anumite locuri, participarea la anturaje dubioase etc, constituie tot atâtea circumstanțe de care anumiți infractori profită și săvârșesc infracțiuni contra proprietății, contra persoanei sau alte infracțiuni.

Este un lucru care nu mai necesită demonstrație faptul că luarea unor măsuri de protecție cu caracter preventiv din partea persoanelor cu potențial victimal ridicat diminuează riscul victimizării, după cum imprudența sau neglijarea în ceea ce privește luarea unor măsuri de pază sau siguranță constituie o situație victimogenă evidentă. Astfel, omisiunea dotării cu sisteme de alarmă sau a altor sisteme de siguranță a autoturismelor sau locuințelor constituie un factor care influențează criminalitatea în domeniul infracțiunilor contra patrimoniului. Unele măsuri de pază și securitate descurajează anumite categorii de răufăcători, fie din cauza faptului că aceștia nu pot trece peste obstacolul creat, fie pentru că ele sporesc riscul prinderii sau descoperirii lor. Într-un plan mai general, s-a demonstrat că luarea unor măsuri restrictive de viteză pe DN1, prin amplasarea unui număr ridicat de radare, a contribuit la scăderea substanțială a accidentelor de circulație pe acest drum.

Măsurile de precauție ce pot fi luate se referă la posibilitatea terților să pătrundă în locuință numai sub controlul sau supravegherea titularului, instalarea unor sisteme de alarmă pentru anumite bunuri, evitarea „expunerii” unor bunuri de valoare și depozitarea lor în locuri sigure (bancă, de pildă), refuzul participării la anumite întâlniri dubioase sau neavenite, evitarea ieșirilor în locuri necunoscute cu risc victimal ori la ore nepotrivite etc.

O categorie aparte de situații victimogene, încadrabile în categoria aici analizată, o constituie neglijența unor participanți la traficul rutier sau a unor persoane la locul de muncă. Într-adevăr, foarte multe accidente de circulație se produc fie din cauza conducătorilor auto imprudenți, fie din cauza unor pietoni care nu respectă regulile elementare de circulație.

Pot fi incluse în acest tip de situații victimogene și cazurile în care anumite persoane acceptă să lege relații periculoase sau nu pun capăt unor asemenea relații, cu toate că au constatat caracterul 1 lor evident dăunător. Este vorba despre grupuri caracterizate prin depravare morală, prin violență excesivă (de exemplu, pe fondul consumului de substanțe cu efect ebriant).

Participarea la anumite anturaje cu înclinații spre comiterea de . fapte ilicite sau imorale creează condițiile victimizării unora dintre participanți sau a terților. De asemenea, acceptarea fără circumspecție a unor prietenii spontane sau întâmplătoare, precum și ignorarea unor măsuri de prevedere elementare, în cazul participării la anumite întruniri, determină un risc sporit pentru potențialele victime.

Practic, orice comportament neglijent sau neprecaut creează condiții favorabile săvârșirii de infracțiuni. De pildă, în cazul conducătorilor auto este recomandabil ca, pe lângă respectarea normelor de circulație, aceștia să fie atenți și la comportamentul celorlalți participanți la trafic.

De asemenea, persoanele predispuse la a fi victime ale infracțiunilor din cauza profesiei sau ocupației (lucrează cu bani mulți sau cu alte valori, cu publicul etc.) sunt uneori neglijente în comportament, împrejurare care^crește riscul victimizării.

O altă situație victimogenă încadrabilă în specia de care ne ocupăm se referă la credulitatea unor persoane, care acceptă foarte ușor contacte umane prin care li se propun „afaceri” foarte profitabile, dar care de fapt ascund o înșelăciune sau o altă faptă penală contra patrimoniului. Tot credulitatea se află deseori la baza traficului de persoane, a proxenetismului sau a altor asemenea fapte.

O atenție sporită din partea anumitor persoane, precum și luarea unor măsuri de precauție contribuie la diminuarea riscului victimal și, implicit, la reducerea victimizării.

2.3. Situația precară a unor persoane

Preliminarii. Situația precară a unor persoane constituie o circumstanță cu potențial victimogen ridicat, deoarece săvârșirea infracțiunii împotriva unei asemenea persoane are mai multe șanse de reușită, cel puțin din punctul de vedere al posibilităților victimei de a se apăra și al celor referitoare la sustragerea făptuitorului de la răspunderea penală.

Categorii. Constituie împrejurări cu potențial victimal ridicat și circumstanțele delicate în care se află anumite persoane. De pildă, persoanele în vârstă bogate și lipsite de ajutor, persoanele slabe din punct de vedere biologic sau psihic, persoanele care suferă de anumite boli care le pun în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima consimțământul, persoane aflate în relație de dependență ori subordonare față de persoane cu înclinații infracționale, persoanele care suferă de anumite handicapuri, refugiații, minoritățile etc.

O categorie aparte de victime în situații precare o reprezintă persoanele în vârstă aflate sub spectrul singurătății, conjunctură care le determină să accepte ușor încheierea unor acte juridice lezionare, să plătească sume de bani pentru servicii inexistente ori să înstrăineze bunuri la valori mult inferioare celor de circulație.

Multe infracțiuni contra persoanei (de pildă, violuri) sau patrimoniului (spre exemplu, tâlhării) se comit asupra unor persoane aflate într-o stare de inferioritate fizică față de infractor. La aceasta se adaugă și situațiile în care victima se află într-o stare psihică, permanentă sau trecătoare, care nu-i permite să aibă un comportament social prudent.

Un tip aparte de persoane aflate în situații critice îl reprezintă categoria persoanelor care se autoizolează de societate din cauza anumitor probleme de natură fizică sau psihică. De pildă, persoanele care suferă de hiperemotivitate au tendința exagerată la izolare socială, ceea ce determină o creștere a indicelui de vulnerabilitate, deoarece ele reacționează slab la activitățile delictuale, iar în cazul în care cad victime supraevaluează urmările faptelor.

Persoanele singure, în special aflate în situații critice (în locuri izolate, fără sisteme de pază și protecție, în vârstă, bolnave etc), reprezintă o categorie din care își recrutează infractorii specializați viitoarele victime. De asemenea, persoanele bogate care nu se preocupă de protecția averii lor sunt victime virtuale ale infracțiunilor contra patrimoniului.

Există și cazuri în care este vorba despre persoane cu disabilități, iar cei care ar trebui să aibă în grijă aceste persoane nu își îndeplinesc corespunzător atribuțiile ce le revin în acest sens. O situație similară există în cazul minorilor și a persoanelor aflate în relații de dependență.

În fine, se pot include în categoria examinată și refugiații, membrii unor minorități naționale, copiii abandonați sau bolnavii psihici.

Precaritatea situațiilor în care se găsesc anumite persoane poate fi determinată de cauze endogene, ca de exemplu capacitatea intelectuală diminuată, Suferința unui handicap, tulburări de caracter, deficiențe afective sau prezența unor disfuncții cerebrale, precum și de cauze exogene, cum sunt lipsa de armonie în familie sau influența nefastă a mediului social.

În practica judiciară sunt întâlnite cazuri în care anumite persoane aflate în situații critice cad victime ale unor făptuitori „specializați” în săvârșirea de infracțiuni îndreptate împotriva unor persoane vulnerabile, iar în doctrină se vorbește chiar despre o „specializare” a infractorilor pe categorii de vârstă.

3. Rolul circumstanțelor victimogene în procesul victimizării

3.1. Precizări prealabile.

Anumite împrejurări de fapt pot avea un rol important în săvârșirea delictului, în timp ce alte împrejurări de fapt pot, dimpotrivă, avea un rol în împiedicarea sau diminuarea efectelor faptei ilicite. Orice situație concretă de viață are un aspect obiectiv și o latură subiectivă, ponderea importanței fiecăruia fiind diferită de la un caz la altul.

3.2. Aspectul obiectiv.

Aspectul obiectiv al situației de fapt cuprinde orice elemente care determină sau influențează săvârșirea faptei sau care împiedică comiterea acesteia ori apariția efectelor sale. Printre elementele obiective ale situației de fapt trebuiesc incluse și cele neutre, care nu au efecte asupra săvârșirii faptei, motiv pentru care nu interesează în demersul nostru.

Pe de o parte, întâlnind o circumstanță victimogenă, anumite persoane pot profita de ea, comițând fapta ilicită. Pe de altă parte, sunt cazuri în care făptuitorul așteaptă apariția unei circumstanțe victimogene sau chiar creează o asemenea circumstanță. Situațiile concrete obiective se manifestă, de regulă, sub forma unor condiții favorabile săvârșirii faptei interzise. De pildă, o persoană sustrage o sumă de bani, profitând de neatenția evidentă a posesorului. Este o asemenea situație și cea în care se află o minoră, care, dorind să ascundă față de părinți anumite comportamente, cedează ușor pretențiilor unui individ de a avea relații sexuale cu el, în schimbul promisiunii acordării ajutorului necesar.

Se impune totuși mențiunea că situațiile de fapt concrete obiective nu pot fi niciodată cauze propriu-zise ale infracțiunii, deoarece existența unei determinări absolute situează fapta în afara caracterului infracțional (de exemplu, în cazul constrângerii morale).

Facem precizarea că uneori este aproape imposibil de făcut departajarea aspectelor obiective de cele subiective ale situației de fapt. Cele mai importante aspecte subiective influențate sau determinate de situația de fapt sunt finalitatea și motivația faptei.

Știința dreptului numește finalitatea specială vizată de agent cu termenul „scop”, iar motivației speciale existentă în mintea făptuitorului i-a atribuit termenul „mobil”. În cazurile când scopul și mobilul sunt cerințe ale normei de stabilire și sancționare a infracțiunii, ele capătă calitatea de cerințe esențiale ale elementului moral al infracțiunii.

3.3. Mobilul.

Mobilul este acea condiție a elementului moral al infracțiunii ce constă în cauza psihică a actului de conduită. Nicio activitate umană, dacă provine de la o persoană cu discernământ, nu este efectuată fără o cauză internă, fără un impuls interior, care constă într-o nevoie, pasiune, dorință, emoție, sentiment etc, și care a determinat făptuitorul să săvârșească fapta concepută. Fiind, ca natură, o faptă, și infracțiunea are o motivație, care este cauza comiterii sale. Lipsa unui motiv la săvârșirea unei fapte pune problema inexistenței discernământului făptuitorului.

Cum s-a spus, mobilul este „un factor psihic afectiv, întotdeauna irațional și, de regulă, inconștient, care împinge subiectul să acționeze”. Mobilul infracțiunii este impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia.

Deși prezent la orice faptă, cu excepția celor comise de iresponsabili, mobilul nu face parte decât rar din conținutul infracțiunii. Dar o corectă individualizare a răspunderii și a sancțiunilor penale presupune analiza persoanei infractorului și, implicit, a motivațiilor care au stat la geneza săvârșirii faptei sale. Mobilul nu trebuie ignorat din analiza personalității infractorului deoarece s-ar ajunge la consacrarea unui drept penal abstract. Legea poate atribui mai multe funcțiuni mobilului infracțiunii, respectiv de condiție esențială, de condiție circumstanțială sau de circumstanță.

3.4. Scopul.

Scopul infracțiunii este acea condiție a elementului moral al infracțiunii ce constă în obiectivul actului de conduită. De regulă, finalitatea infractorului este de a produce o anumită schimbare în lumea înconjurătoare. Obiectivele infractorilor pot fi însă și de natură morală, situații în care nu are loc nicio mutație în realitatea obiectivă. Ca și mobilul, scopul apare numai accidental în conținutul infracțiunii. Deși este strâns legat de mobil, scopul nu se confundă cu acesta, pentru că în timp ce mobilul este, de regulă irațional, scopul este factorul „psihic conștient și rațional, care constă în reprezentarea de către subiect a obiectivului pe care îl urmărește prin realizarea actului”.

Scopul poate fi imediat și mediat (final). Scopul imediat al infracțiunii este finalitatea vizată de făptuitor în raport de norma de incriminare, care nu este decât o etapă pentru realizarea scopului mediat. Scopul final este obiectivul urmărit, cel mai îndepărtat în timp, și care dă satisfacție impulsului ce a determinat săvârșirea infracțiunii. La fel ca și mobilul, scopul trebuie luat în considerare cu prilejul individualizării răspunderii și sancțiunilor de drept penal.

3.5. Observații conclusive.

În concluzie, se poate spune că situația de fapt concretă poate crea premise mai mult sau mai puțin favorabile trecerii la săvârșirea faptei ilicite, subiectul având mai multe variante de conduită, însă „rezultatul procesului de deliberare depinde exclusiv de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalității, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventă a acestei diferențe de grad”. Dacă agentul nu are posibilitatea de a delibera și a opta între mai multe variante comportamentale, fapta comisă nu este infracțiune (cum este cazul constrângerii, de exemplu).

Împrejurările de fapt anterioare sau simultane săvârșirii infracțiunii, aflate în legătură cu aceasta sau cu făptuitorul, formează obiect de reglementare al instituției individualizării sancțiunilor de drept penal. Individualizarea (personalizarea) sancțiunilor de drept penal este operațiunea prin care pedepsele și celelalte sancțiuni de drept penal sunt adaptate la nevoile apărării sociale. Infracțiunile, chiar dacă sunt de același gen, se pot înfățișa în cele mai diverse moduri, relevând grade diferite de pericol social. De asemenea, infractorii prezintă o periculozitate socială diferită. În cazul în care există neconcordanță și disproporție între gravitatea unei infracțiuni și pedeapsa prevăzută de lege sau între periculozitatea infractorului și pedeapsa aplicată, acestuia, scopul pedepsei nu se mai realizează, putându-se ajunge la rezultate contrarii acestuia. În vederea realizării funcțiilor sale pedeapsa trebuie să fie adaptată la nevoile de îndreptare ale infractorului, cu luarea în considerare a gravității infracțiunii săvârșite. În doctrină, pe bună dreptate, se consideră că individualizarea pedepsei este o condiție pentru realizarea scopului pedepsei . Astfel, dacă se aplică unui infractor o pedeapsă prea severă față de nevoile sale de îndreptare, acesta va reacționa în sens negativ, iar dacă se aplică o pedeapsă prea blândă unui infractor periculos, el va fi implicit încurajat să comită și alte astfel de fapte în viitor.

4. Aspecte procesuale și criminalistice referitoare la victima infracțiunii

4.1. Preliminarii.

Legea penală prevede, în favoarea persoanei vătămate prin infracțiune, unele mijloace menite să o implice în opera de realizare a justiției penale și pentru a contribui la tragerea la răspundere penală a infractorilor.

În paleta instrumentelor juridice penale aflate la îndemâna victimei infracțiunii intră dreptul de a sesiza organele judiciare, dreptul de a participa în procesul penal ca parte vătămată, dreptul de apărare în timpul procesului, dreptul de a cere luarea unor măsuri procesuale etc.

Sfera mijloacelor prin care legislația penală de drept comun ocrotește victima infracțiunii este întregită cu unele instrumente juridice de natură mixtă sau de natură pur civilă, cum ar fi constituirea de parte civilă în procesul penal sau introducerea unei acțiuni judiciare separate în fața instanțelor civile.

4.2. Sesizarea organelor judiciare.

Primul instrument juridic procesual penal, care poate fi folosit de persoana vătămată printr-o infracțiune, îl reprezintă posibilitatea sesizării organelor judiciare cu privire la împrejurarea că este victima unei infracțiuni.

Actul judiciar prin care persoana vătămată aduce la cunoștința organelor judiciare faptul că este victima unei infracțiuni este denumit „plângere”. Plângerea nu este unica modalitate de sesizare a organelor competente, aceasta putând avea loc, în majoritatea cazurilor, și prin denunț, autodenunț sau din oficiu. În cazul infracțiunilor prevăzute de art. 279 C. proc. pen., sesizarea organelor judiciare poate avea loc numai prin „plângere prealabilă” de punere în mișcare a acțiunii penale.

Având în vedere importanța valorilor sociale periclitate sau vătămate prin săvârșirea infracțiunilor, legiuitorul a consacrat instituirea regulii potrivit căreia declanșarea și desfășurarea procesului penal se fac din oficiu. Prin excepție de la principiul oficialității procesului penal, legiuitorul a lăsat persoanei vătămate dispoziția tragerii la răspundere penală a infractorului, în anumite cazuri când valoarea socială căreia i se aduce atingere prin infracțiune este mai puțin importantă sau când se urmărește protejarea intereselor personale ale victimei.

Punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de formularea unei plângeri prealabile numai în cazurile expres prevăzute de lege. Plângerea prealabilă trebuie depusă în termen de două luni de la data când persoana vătămată a știut cine este făptuitorul și este necesar să îndeplinească anumite condiții de fond și de formă.

Plângerea prealabilă lipsește:

– când persoana vătămată nu a formulat deloc plângere;

– când plângerea a fost formulată după expirarea termenului de două luni;

– când plângerea a fost formulată de o altă persoană decât persoana vătămată (fără mandat sau în baza unui mandat general).

Depunerea unei plângeri prealabile de către un mandatar general nu îndeplinește cerința legală, astfel încât plângerea este considerată inexistentă.

Dacă persoana vătămată a decedat în urma comiterii infracțiunii de omor, fiind totodată și victima infracțiunii de tentativă de viol, inculpatul poate fi tras la răspundere penală și pentru această din urmă infracțiune chiar dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate deoarece aceasta, fiind decedată, este lipsită de capacitate de exercițiu.

Psihologia victimei în procesul penal și formarea depoziției acesteia. Victima infracțiunii trebuie tratată cu mult profesionalism de către organele judiciare, în special pe durata actelor premergătoare și a fazei urmăririi penale, întrucât aceasta trebuie orientată în sensul sprijinirii aflării adevărului în cauza penală. Posedând o bună pregătire de specialitate, organul judiciar este obligat să țină seama de persoana victimei infracțiunii.

Practicianul trebuie să ia în considerare poziția procesuală și interesele sau personalitatea unora dintre participanți, ceea ce face demersul greu realizabil. Procedeele tactice aplicate în ascultarea persoanelor, care dețin informații despre cauzele penale, reprezintă rezultatul unor generalizări științifice al experienței pozitive acumulate de organul judiciar și pot fi transpuse în practică sub forma unui model sau unei recomandări.

Din punct de vedere procesual penal, victima infracțiunii este un participant la procesul penal care trebuie ascultat cu luarea în considerare a unor reguli sau măsuri. Persoana vătămată printr-o infracțiune poate fi prezentă în cadrul procesului penal în diferite calități procesuale, dar în toate cazurile informațiile oferite de persoana vătămată trebuie valorificate cu luarea în considerare a contextului procesual și a calității sale.

În cazul în care persoana vătămată prin infracțiune își manifestă dorința de a participa în cadrul procesului penal, fără însă a pretinde despăgubiri, restituirea unor lucruri sau restabilirea situației anterioare, ea va avea calitatea de parte vătămată. Când aceasta se constituie parte civilă dobândește și calitatea de parte civilă, iar dacă nu-și manifestă voința în niciun mod, persoana vătămată va fi audiată în calitate de martor. Manifestarea voinței persoanei vătămate, într-un sens ori altul, imprimă un specific calității informațiilor date organelor judiciare.

Prin urmare, ascultarea persoanei vătămate trebuie să aibă loc prin luarea în considerare a interesului acesteia, a psihologiei sale particulare și a altor împrejurări care țin de situația sa procesuală. Practic, nici măcar în cazul în care victima participă în calitate de martor, acesta nu se comportă din punct de vedere psihologic ca martorul propriu-zis. Așa cum s-a spus, măiestria anchetatorului cu privire la aplicarea procedeelor tactice de ascultare, abilitatea sa profesională și experiența pe teren psihologic, condiționează obținerea unor depoziții fidele realității obiective.

Percepția și memorarea în cazul persoanei vătămate au loc pe fondul unor tulburări emoționale profunde, care pot justifica unele carențe ale declarațiilor date. Iluzia, sugestia, experiența anterioară, vizibilitatea, audibilitatea, efectul de halo și durata percepției sunt unii dintre factorii care alterează calitatea depoziției persoanei vătămate.

Profilul psihologic al victimei este foarte important pentru activitatea procesual penală, deoarece latura subiectivă a infracțiunii și celelalte aspecte legate de aflarea adevărului sau de justa soluționare a unei cauzei sunt relevate de multe cu ori cu ajutorul informațiilor oferite de persoana vătămată. În cazul persoanelor vătămate, anumite aspecte ale realității sunt de regulă denaturate, cum ar fi aprecierea dimensiunilor, timpului sau mișcării. S-a demonstrat că victima infracțiunii are, în multe cazuri, tendința de subestimare a dimensiunilor mari și de supraestimare a celor mici. Cât privește timpul, nici acesta nu este apreciat întotdeauna corect de către victimele infracțiunilor. Astfel, în majoritatea cazurilor victima supraapreciază durata în timp a activității infracționale.

Stocarea memorială a faptelor de către victima infracțiunii este influențată de starea emoțională a acesteia. De asemenea, reactivarea memorială, ca ultimă etapă a procesului memorativ, are loc fie sub forma recunoașterii, fie sub cea a reproducerii. Organul judiciar trebuie să fie atent la posibilele denaturări (involuntare, mincinoase, ale „victimelor activante”), la depozițiile victimelor aflate în stare de agonie etc.

4.3. Audierea propriu-zisă a persoanei vătămate.

Pentru protecția victimei infracțiunii, dar mai ales pentru aflarea adevărului în cauzele penale, ascultarea acesteia trebuie să respecte anumite reguli tactice. Organul judiciar are obligația cunoașterii riguroase a datelor cauzei și a persoanelor ce urmează a fi audiate. Investigatorul trebuie, în cauzele mai complexe, să realizeze un plan de audiere, care să cuprindă condițiile în care participanții au luat cunoștință despre datele și împrejurările cauzei, interesul părților în cauză, natura și valoarea probatorie a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate în cauză.

În etapa ascultării libere, organul judiciar trebuie să aibă suficientă răbdare și destul calm, să evite comportamente care trădează o anumită atitudine față de caz și să ajute, prin întrebări nonsugestive, victima. În toate cazurile, sub aspectele posibile, declarațiile persoanei vătămate trebuie verificate prin intermediul celorlalte mijloace de probă (depoziții de martori, mijloace materiale de probă, expertize etc).

CAPITOLUL IIII MĂSURI PROCESUAL PENALE DE PROTECȚIE A VICTIMELOR FEMEI

1. Măsurile asigurătorii, restabilirea situației anterioare și restituirea lucrurilor

1.1. Preliminarii.

Cel mai important instrument clasic, pe care legea procesual penală îl prevede, iar legea civilă îl reglementează în detaliu în favoarea victimelor infracțiunilor, îl constituie acțiunea civilă. De asemenea, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege (art. 174 C. proc. pen.), există posibilitatea asistenței juridice gratuite în favoarea persoanei prejudiciate.

Exercitarea acțiunii civile permite titularului acesteia să uzeze de măsurile asigurătorii. În Codul de procedură penală sunt prevăzute trei măsuri asigurătorii, respectiv poprirea, sechestrul și inscripția ipotecară. Alături de măsurile asigurătorii, Codul de procedură penală prevede și alte două măsuri procesuale de reparație urgentă, și anume restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii.

1.2. Măsurile asigurătorii.

Noțiune și obiect. Potrivit art. 163. C. proc. pen. „măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanța de judecată și constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile și imobile, în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepsei amenzii . Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a pagubei produse”. Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau, în toate
cazurile, numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului, deoarece răspunderea penală este personală.

Tot astfel, potrivit art. 163 alin. (l)-(4) „nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., precum și cele exceptate de lege. Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei se pot lua la cererea părții civile sau din oficiu.

Luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă” (este vorba despre interziși judecătorești și minori).

Organele care aduc Ia îndeplinire măsurile asigurătorii. Conform art. 164 C. proc. pen., „ordonanța de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. Încheierea instanței judecătorești prin care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire prin executorul judecătoresc. Măsurile asigurătorii dispuse de procuror sau de instanța de judecată pot fi aduse la îndeplinire și prin organele proprii de executare ale unității păgubite, în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă art. 145 C. pen.

În cazurile în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune ca măsura asiguratorie luată să fie adusă la îndeplinire de către secretarul parchetului”.

Procedura măsurilor asigurătorii. Conform art. 165 C. proc. pen., „organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice și să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate și la experți. Bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare, precum și sumele de bani care fac obiectul sechestrului, vor fi ridicate în mod obligatoriu.

Bunurile perisabile se predau unităților comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activității, care sunt obligate să le primească și să le valorifice de îndată. Metalele sau pietrele prețioase ori obiectele confecționate cu acestea și mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituție bancară competentă. Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu și colecțiile de valoare se predau spre păstrare instituțiilor de specialitate. Aceste obiecte se predau în termen de 48 de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea urmăririi penale.

Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului. Sumele de bani rezultate din valorificare, precum și sumele de bani ridicate, se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziția organului care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode”.

În conformitate cu art. 166, „organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit legii, descriind amănunțit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecțiile părților sau ale altor persoane interesate. Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuiește, administratorului, portarului, ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește sau unui vecin. În cazul când parte din bunuri ori totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal. Un exemplar se înaintează și organului care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal.

Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripției ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru”.

Potrivit art. 167 C. proc. pen., „sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau părții responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite în mâinile acestora și în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care se înființează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz, la dispoziția organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadență, recipisele urmând a fi predate aceluiași organ în 24 de ore de la consemnare”.

Contestarea măsurii asigurătorii. Articolul 168 C. proc. pen. prevede că împotriva „măsurii asigurătorii luate și a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul, inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum și orice altă persoană interesată se pot plânge procurorului sau instanței de judecată, în orice fază a procesului penal. Hotărârea instanței de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.

După soluționarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestație potrivit legii civile”.

1.3. Restituirea lucrurilor și restabilirea situației anterioare

Restituirea lucrurilor este prevăzută în art. 169 C. proc. pen., potrivit căruia, „dacă procurorul sau instanța de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deținerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispozițiilor referitoare la contestarea măsurilor asigurătorii, stabilirea acestui drept și restituirea lucrurilor. Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stingherește aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei și cu obligația pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii”.

Restabilirea situației anterioare are loc conform art. 170 C. proc. pen., care prevede că „procurorul sau instanța de judecată poate lua măsuri de restabilire a situației anterioare săvârșirii infracțiunii, când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă”.

2. Acțiunea civilă în procesul penal

2.1. Preliminarii

Noțiune. Comiterea unei fapte ilicite, care antrenează atât răspunderea penală, cât și răspunderea civilă delictuală, dă naștere la două acțiuni juridice: acțiunea penală și acțiunea civilă. Titularul acțiunii penale este statul, iar titularul acțiunii civile este persoana prejudiciată material sau moral. Dacă titularul acțiunii civile a optat pentru soluționarea acesteia în cadrul procesului penal, cele două acțiuni, izvorâte din același delict, vor fi judecate împreună.

Mijlocul procesual de alăturare a acțiunii civile celei penale îl reprezintă constituirea de parte civilă. În toate cazurile, repararea prejudiciului se va face conform legii civile. Constituirea de parte civilă se poate face în faza de urmărire penală, în orice etapă procesuală a acesteia, iar în faza judecății numai până la citirea actului de sesizare.

Acțiunea civilă este, ca natură juridică, o instituție a dreptului procesual civil, dar în cazul exercitării sale în cadrul procesului penal, ea devine o instituție procesual penală. În cazul în care acțiunea civilă exercitată în procesul penal se întemeiază pe încălcarea unui contract, acțiunea civilă este contractuală, iar, în cazul în care se bazează pe comiterea unui delict civil, acțiunea civilă este delictuală.

În procesul penal, acțiunea civilă cea mai folosită este acțiunea civilă delictuală. Acțiunea civilă delictuală cuprinde ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură tragerea la răspundere civilă a delincventului. Raportul juridic de răspundere civilă delictuală este dedus în fața organului judiciar prin intermediul acțiunii civile.

Unul dintre elementele (prerogativele) dreptului subiectiv civil este aptitudinea de a recurge, în caz de nevoie, la forța de constrângere a statului. Acțiunea civilă delictuală nu se confundă cu dreptul la acțiune. Dreptul la acțiune este numai unul dintre elementele dreptului subiectiv, astfel că corelația între dreptul subiectiv și dreptul la acțiune este una gen-specie. Dreptul la acțiune constă în posibilitatea victimei delictului de a uza de mijloacele procesuale reglementate de lege și puse la îndemâna sa, în cazul în care nu-și poate satisface prerogativele dreptului său fără intervenția justiției.

2.2. Elementele acțiunii civile delictuale

Subiecții (părțile) acțiunii civile delictuale. Utilizarea acțiunii civile delictuale aparține persoanei vătămate (victimei) prin comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Acțiunea civilă delictuală este guvernată de principiul disponibilității, principiu de la care se derogă numai în mod excepțional, în cazurile reglementate de art. 17 C. proc. pen. și alte cazuri anume prevăzute de lege.

Titularul acțiunii în răspundere civilă este subiectul activ al acesteia. Persoana care a săvârșit fapta ilicită este subiectul pasiv al acțiunii civile. În funcție de fazele sau etapele procesuale în care se află, părțile acțiunii civile poartă diverse denumiri. Astfel, în prima instanță subiecții acțiunii civile se numesc reclamant și pârât, în apel – apelant și intimat, în contestație la executare – contestator și intimat etc. Dacă exercitarea acțiunii civile are loc în cadrul procesului penal, titularul acesteia poartă denumirea de parte civilă, în primă instanță, respectiv apelant, recurent, contestator, revizuient sau intimat, după caz, în căile de atac.

Subiect activ sau pasiv al acțiunii civile delictuale poate fi orice persoană fizică sau juridică care îndeplinește condițiile calității de subiect al raportului delictual de conflict.

Obiectul acțiunii civile delictuale. Din punctul de vedere al dreptului material, obiectul acțiunii civile îl reprezintă prezentarea raportului juridic de conflict organului judiciar. Din perspectivă formală (procesuală), obiectul acțiunii civile delictuale îl constituie tragerea efectivă la răspundere civilă a făptuitorului. Astfel spus, independent de obiectul dreptului subiectiv, obiectul acțiunii civile delictuale îl reprezintă protecția dreptului subiectiv civil încălcat prin delictul civil.

Obiectul acțiunii civile delictuale se materializează diferit, în funcție de mijlocul procesual utilizat. De exemplu, în cazul cererii privind constituirea de parte civilă obiectul acțiunii constă în repararea pagubei, iar în cazul căilor de atac obiectul acțiunii civile îl constituie desființarea hotărârilor atacate (schimbarea, casarea, modificarea). Obiectul acțiunii civile delictuale trebuie să fie licit, posibil și determinat.

Temeiul juridic (cauza) al acțiunii civile delictuale. Din punct de vedere substanțial, temeiul acțiunii civile delictuale îl reprezintă comiterea faptei ilicite. Din punct de vedere procesual, temeiul acțiunii civile delictuale este dat de dreptul de a trage la răspundere civilă subiectul pasiv al raportului juridic civil de conflict. Cauza acțiunii civile delictuale fiu trebuie raportată doar la cererea de constituire de parte civilă (sau de chemare în judecată), deoarece aceasta nu este decât unul dintre mijloacele acțiunii. Cauza acțiunii civile delictuale este denumită causa petendi și nu trebuie confundată cu cauza raportului civil delictual, denumită causa debendi. Cauza acțiunii civile delictuale este scopul urmărit de subiectul activ al raportului juridic civil delictual. Cauza acțiunii civile delictuale trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și să fie morală.

Aptitudinea funcțională a acțiunii civile delictuale.

Pentru viabilitatea acțiunii civile delictuale este necesar ca aceasta să aibă aptitudine funcțională. Aptitudinea funcțională lipsește în cazurile când acțiunea civilă s-a stins înainte de promovarea sa ori în timpul exercitării acesteia. Legea reglementează anumite cazuri care exclud posibilitatea exercitării acțiunii civile delictuale sau continuării sale. În aceste cazuri, acțiunea fie nu poate fi pusă în mișcare, fie nu poate să continue, deși fusese pornită. Acțiunea civilă delictuală nu poate fi pornită sau exercitată în cazurile când nu sunt întrunite toate condițiile referitoare la elementele sau la exercitarea acesteia. De exemplu, lipsește interesul sau calitatea procesuală.

Trăsăturile acțiunii civile delictuale. Trăsăturile acțiunii civile delictuale sunt divizibilitatea și disponibilitatea. Acțiunea civilă delictuală este disponibilă, deoarece, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (art. 17 C. proc. pen.), titularul acesteia poate renunța oricând la exercitarea sa. În materia dreptului penal, statul impune conduita destinatarilor legii și aplică sancțiunile de drept penal, asigurând totodată executarea acestora. Această trăsătură a acțiunii penale nu o regăsim la acțiunea civilă delictuală,. care numai în mod excepțional aparține statului.

Activitatea înfăptuirii justiției civile este una de interes prevalent particular, întrucât valorile sociale lezate prin comiterea acelei fapte nu sunt atât de importante pentru a interesa statul. Exercitarea de către stat a acțiunii civile delictuale are loc numai în mod excepțional, de exemplu, pentru protecția unor persoane lipsite de capacitate de exercițiu. Disponibilitatea acțiunii civile este materială (dreptul subiectului activ de a dispune de obiectul procesului) și procesuală (dreptul subiectului activ de a dispune de mijloacele procesuale).

Disponibilitatea acțiunii civile delictuale se materializează în:

– dreptul subiectului activ de a porni sau nu acțiunea civilă;

– dreptul subiectului activ de a stabili limitele cererii privind constituirea de parte civilă (chemare în judecată) sau ale apărării;

– dreptul subiectului activ de a renunța la judecarea pricinii sau la dreptul subiectiv dedus judecății, dreptul de achiesare și dreptul de a încheia tranzacție;

– dreptul subiectului activ de a ataca hotărârea sau de a renunța la continuarea judecării pricinii în căile de atac;

– dreptul subiectului activ de a cere și obține executarea silită a hotărârilor obținute.

Divizibilitatea acțiunii civile delictuale presupune că, în cazul comiterii delictului de către mai multe persoane, persoana vătămată (partea civilă) este beneficiara mai multor acțiuni de natură civilă. Persoana prejudiciată material sau moral va avea atâtea acțiuni câți făptuitori sunt, indiferent de felul contribuției lor la săvârșirea infracțiunii. Acțiunea civilă delictuală își păstrează caracterul divizibil și în cazul când punerea sa în mișcare are loc față de toți făptuitorii. Se poate spune că divizibilitatea acțiunii civile delictuale decurge din regula solidarității răspunderii civile delictuale. Subiectul activ al acțiunii civile delictuale poate pretinde de la unul dintre făptuitori acoperirea întregului prejudiciu. De asemenea, dacă optează în acest sens, subiectul activ poate să-și dividă pretențiile, solicitând de la fiecare dintre făptuitori acoperea părții de prejudiciu pe care au cauzat-o.

Divizibilitatea acțiunii civile delictuale este atât substanțială, cât și procesuală.

2.3. Exercitarea și stingerea (respingerea) acțiunii civile delictuale

Condițiile exercitării acțiunii civile delictuale. Acțiunea civilă poate fi demarată și susținută numai dacă persoana care se pretinde titularul acesteia justifică întrunirea mai multor condiții. Condițiile de exercitare a acțiunii civile constituie una dintre problemele controversate ale dreptului procesual civil.

Unii autori apreciază că este nevoie ca cel ce exercită acțiunea civilă să justifice patru condiții: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală.

Alți autori nu sunt de acord cu această părere, reținând drept condiții de exercițiu ale acțiunii civile interesul, calitatea și temeiul de a acționa sau interesul, calitatea și capacitatea. În ceea ce ne privește, considerăm că pentru exercițiul acțiunii civile delictuale trebuie întrunite următoarele condiții generale: interesul, capacitatea procesuală, calitatea procesuală.

Interesul este o condiție de exercițiu a acțiunii civile delictuale ce constă în folosul (avantajul) pe care persoana ce o exercită vizează să-l realizeze în cadrul procesului civil. Folosul poate fi material sau moral. Interesul este material atunci când avantajul urmărit a fi realizat este patrimonial (evaluabil în bani). Interesul este moral atunci când .folosul vizat constă în realizarea unei satisfacții psihice (sufletești). Pentru existența interesului trebuie întrunite următoarele cerințe: să fie legal, să fie personal, să fie actual.

Sancțiunea ce intervine în cazul în care nu se justifică un interes legal, personal și actual este respingerea formei procesuale concrete ce intră în conținutul acțiunii civile. Mijlocul procesual de invocare este excepția lipsei interesului, excepție de ordine publică.

Capacitatea procesuală este o condiție de exercițiu a acțiunii civile delictuale ce constă în aptitudinea persoanei de a avea și de a exercita drepturile sau obligațiile procesuale. Capacitatea procesuală poate fi: de folosință și de exercițiu. Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații procesuale. Capacitatea procesuală de exercițiu este aptitudinea persoanei, care are capacitatea de folosință, de a angaja și conduce singură procesul. În cazul persoanelor care au capacitate de folosință, dar nu au capacitate de exercițiu, ele figurează în proces prin reprezentanți (ocrotitorii legali).

Persoanele care au capacitate de exercițiu restrânsă pot sta singure în proces, însă sunt asistate de ocrotitorii legali. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de folosință este nulitatea absolută a actelor procesule efectuate. Sancțiunea lipsei capacității procesuale de exercițiu este nulitatea relativă. Lipsurile pot fi acoperite ulterior, nulitatea acționând numai dacă acestea nu au fost remediate în termenul acordat de instanță.

Calitatea procesuală este o condiție de exercițiu a acțiunii civile delictuale care constă în îndreptățirea unei persoane de a fi parte într-un anumit proces. Calitatea procesuală este activă atunci când îndreptățirea se referă la reclamant (contestator, recurent etc). Calitatea procesuală este pasivă atunci când dreptul de a figura în proces se referă la pârât (intimat). Calitatea procesuală presupune identitatea între subiectele raportului juridic dedus judecății.

Sancțiunea lipsei calității procesuale este respingerea acțiunii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane care nu are această calitate.

Pe lângă cerințele generale, exercițiul anumitor acțiuni civile este condiționat de necesitatea realizării unor condiții speciale. Astfel, pe de o parte, majoritatea acțiunilor civile în justiție sunt prescriptibile extinctiv, putând fi vorba de termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 (cum este cazul dreptului la acțiune în răspundere civilă delictuală care este supus termenului general de prescripție de 3 ani) sau de termene speciale. Pe de altă parte, sunt și acțiuni imprescriptibile extinctive, cum este acțiunea în revendicare.

Sancțiunea aplicabilă în cazul neintroducerii acțiunii injustiție în termenul de prescripție este respingerea acțiunii civile delictuale ca prescrisă.

Sunt cazuri care presupun, ca o condiție preliminară promovării acțiunii în justiție, necesitatea parcurgerii unei proceduri prealabile. Procedura prealabilă este necesară în cazul acțiunii în contencios administrativ sau financiar-fiscal. De asemenea, această procedură este prevăzută în litigiile comerciale patrimoniale și poartă denumirea de conciliere directă. Procedura concilierii directe are loc între părțile (subiectele) raportului juridic conflictual.

Stingerea (respingerea) acțiunii civile delictuale.

Acțiunea civilă delictuală se va stinge (va fi respinsă) ori de câte ori nu sunt îndeplinite condițiile de exercițiu a acesteia sau cele referitoare la elementele sale. Cazurile de respingere a acțiunii civile delictuale sunt:

– lipsa capacității procesuale de folosință;

– lipsa capacității procesuale de exercițiu;

– lipsa dovezi calității de reprezentant;

– lipsa calității procesuale active;

– lipsa calității procesuale pasive;

– lipsa interesului;

– lipsa obiectului;

– nulitatea cererii de chemare în judecată;

– prematuritatea acțiunii;

– tardivitatea acțiunii;

– lipsa parcurgerii procedurii prealabile;

– autoritatea lucrului judecat;

– imunitatea de jurisdicție a diplomaților și misiunilor diplomatice;

– inadmisibilitatea.

2.4. Condițiile de exercitare a acțiunii civile delictuale în procesul penal

Enumerarea condițiilor. Acțiunea civilă delictuală poate fi exercitată în cadrul procesului penal dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu;

b) între infracțiune și prejudiciu să existe legătură de cauzalitate;

c) prejudiciul să fie cert;

d) prejudiciul să nu fi fost reparat;

e) manifestarea de voință a persoanei prejudiciate în sensul de a fi despăgubită.

Prima condiție: infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu.

Prejudiciul cauzat prin infracțiune poate fi material sau moral. Sunt infracțiuni care nu produc daune persoanei deoarece valoarea ocrotită prin incriminarea acelei fapte nu are existență materială sau valoarea materială nu a fost lezată. Este vorba despre infracțiunile de pericol care nu generează, de regulă, prejudicii materiale sau morale. Dacă infracțiunea comisă, indiferent de obiectul său, a fost realizată într-o modalitate ce a cauzat vreun prejudiciu persoanei vătămate, atunci aceasta se poate adresa cu acțiune civilă instanței penale pentru repararea prejudiciului produs. De pildă, infracțiunea de șantaj este comisă în modalitatea constrângerii persoanei vătămate să remită infractorului o sumă de bani ori un bun oarecare.

A doua condiție: legătura (raportul) de cauzalitate între infracțiune și prejudiciu. Inexistența relației cauză-efect între infracțiune și prejudiciu exclude posibilitatea persoanei prejudiciate de a se constitui parte civilă în procesul penal. În practica judiciară s-a decis, de exemplu, că: nu există legătură de cauzalitate între infracțiune și prejudiciu în ipoteza în care victima a nesocotit repetat prescripțiile medicului; legătura de cauzalitate între infracțiune și prejudiciu lipsește în cazul în care prejudiciul constă în valoarea produselor alterate datorită împrejurării că persoana vătămată s-a aflat în concediu medical; nu există legătură de cauzalitate între infracțiune și prejudiciu dacă vehiculul avariat de către inculpat, după reparare, nu a fost folosit din vina altor persoane; legătura de cauzalitate între infracțiune și prejudiciu lipsește și în cazul în care prejudiciul constă în valoarea împrumutului acordat inculpatului de către victima omorului etc.

A treia condiție privește certitudinea prejudiciului.

Pentru exercitarea acțiunii civile în procesul penal este necesar ca persoana prejudiciată să facă dovada unui prejudiciu material sau moral care poate fi evaluat și a cărei existență nu poate fi pusă la îndoială. Prejudiciul este cert dacă este sigur sub aspectul existenței și al evaluării. Prejudiciul ce rezultă în urma afectării unui simplu interes, lipsit de continuitate, care nu intră în conținutul unui drept subiectiv, nu îndeplinește condiția certitudinii. Prejudiciul eventual nu este cert.

A patra condiție privește nerepararea prejudiciului.

Dacă, mai înainte de constituirea ca parte civilă a persoanei prejudiciate prin infracțiune, prejudiciul cauzat a fost reparat, acțiunea civilă nu mai poate fi promovată în cadrul procesului penal, ea urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Repararea prejudiciului suferit de persoana păgubită prin infracțiune poate fi făcută de următoarele categorii de subiecte de drept: infractor, o terță persoană neinteresată (rudă, de pildă) sau interesată (comitentul, de exemplu), asigurătorul de răspundere pentru bunuri și persoane, asigurările sociale.

A cincea condiție privește manifestarea de voință a persoanei păgubite în sensul de a fi despăgubită. Manifestarea de voință a persoanei păgubite de a fi dezdăunată se realizează prin actul procesual al constituirii de parte civilă în procesul penal. Persoanele fără capacitate de exercițiu deplină și persoanele care au capacitate de exercițiu restrânsă beneficiază de privilegiul pornirii din oficiu a acțiunii civile, în baza art. 17 C. proc. pen., de către stat cu ajutorul Ministerului Public.

Bibliografie

A. Ciopraga, Criminalistica. Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996;

C. Bulai, Manual de drept penal, Ed. All, București 1997;

C.G. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. I, Ed. Socec, București, 1937;

C. Mitrache, Drept penal român, Ed. Universul Juridic, București 2004;

E. Gheorghe, M. Gigariu, Înțelesul noțiunii de violență ca act de provocare, în J. N. nr. 7/1965;

E. Stancu, Criminalistica. Tratat, Ed. Universul Juridic, București 2004;

G. Boroi, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat, vol. I, Ed. All Beck, București, 2001;

I. Neagu, Drept procesual penal. Partea generală, Tratat, Ed. Global Lex, București, 2007;

J. Grigoraș, Individualizarea pedepsei, Ed. Științifică, București, 1969;

Mihai Adrian Hotca, Protecția victimelor. Elemente de victimologie, Ed. CH Beck, București 2006;

M. Ancei, La defense sociale nouvelle – un mouvement de politique criminelle humaniste, Cujas, Paris, 1981;

T. Amza, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Tudorel Butoi, Ioana T. Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București 2003;

Ș. Daneș, V. Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Ed. Juridică, București, 2004;

T. Bogdan, Curs introductiv în psihologia judiciară, Tipografia învățământului, București, 1957;

V. Cioclei, Criminologia etiologică, Ed. Actami, București, 1996;

V. Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Ed. All Beck, București, 1999;

V.M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Național, 1996;