Obligatia de Garantie a Vanzatorului In Cadrul Contractului de Vanzare Cumparare

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Apariția și evoluția contractelor

Secțiunea a II-a Noțiunea și caracterele contractului de vânzare-cumpărare

Secțiunea a III-a Efectele contractului de vânzare-cumpărare

CAPITOLUL II GARANȚIA FAPTULUI PERSONAL

Secțiunea I Subiectele garanției faptului personal

Secțiunea a II-a Faptele personale ale vânzătorului ce dau naștere la garanție

Secțiunea a III-a Convențiile privitoare la garanția faptului personal

Secțiunea a IV-a Efectele garanției faptului personal

CAPITOLUL III GARANȚIA CONTRAEVICȚIUNII PROVENIND DIN

FAPTA UNUI TERȚ

Secțiunea I Răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea provenind din partea

unui terț

Secțiunea a II-a Funcționarea garanției pentru evicțiune

Secțiunea a III-a Garanția convențională

CAPITOLUL IV GARANȚIA CONTRA EVICȚIUNII ÎN CAZUL CESIUNII

DE CREANȚĂ

Secțiunea I Garanția de drept

Secțiunea a II-a Efectele garanției

CAPITOLUL V REGLEMENTAREA INTERNAȚIONALĂ A GARANȚIEI

DATORATE DE VÂNZĂTOR ÎMPOTRIVA EVICȚIUNII

Secțiunea I Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena

Secțiunea a II-a Garanția datorată de vânzător

CAPITOLUL VI GARANȚIA DATORATĂ ÎN CAZ DE VICII ASCUNSE

Secțiunea I Noțiunea de garanție contra viciilor

Secțiunea a II-a Condițiile răspunderii pentru vicii

Secțiunea a III-a Efectele și întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii

Secțiunea a IV-a Reglementarea convențională a garanției pentru vicii

CAPITOLUL VII CONCLUZII

Bibliografie

=== Obligatia de garantie ===

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Apariția și evoluția contractelor

Secțiunea a II-a Noțiunea și caracterele contractului de vânzare-cumpărare

Secțiunea a III-a Efectele contractului de vânzare-cumpărare

CAPITOLUL II GARANȚIA FAPTULUI PERSONAL

Secțiunea I Subiectele garanției faptului personal

Secțiunea a II-a Faptele personale ale vânzătorului ce dau naștere la garanție

Secțiunea a III-a Convențiile privitoare la garanția faptului personal

Secțiunea a IV-a Efectele garanției faptului personal

CAPITOLUL III GARANȚIA CONTRAEVICȚIUNII PROVENIND DIN

FAPTA UNUI TERȚ

Secțiunea I Răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea provenind din partea

unui terț

Secțiunea a II-a Funcționarea garanției pentru evicțiune

Secțiunea a III-a Garanția convențională

CAPITOLUL IV GARANȚIA CONTRA EVICȚIUNII ÎN CAZUL CESIUNII

DE CREANȚĂ

Secțiunea I Garanția de drept

Secțiunea a II-a Efectele garanției

CAPITOLUL V REGLEMENTAREA INTERNAȚIONALĂ A GARANȚIEI

DATORATE DE VÂNZĂTOR ÎMPOTRIVA EVICȚIUNII

Secțiunea I Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena

Secțiunea a II-a Garanția datorată de vânzător

CAPITOLUL VI GARANȚIA DATORATĂ ÎN CAZ DE VICII ASCUNSE

Secțiunea I Noțiunea de garanție contra viciilor

Secțiunea a II-a Condițiile răspunderii pentru vicii

Secțiunea a III-a Efectele și întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii

Secțiunea a IV-a Reglementarea convențională a garanției pentru vicii

CAPITOLUL VII CONCLUZII

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Apariția și evoluția contractelor

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adoptarea contractelor; această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.

În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul, ingeniozitatea și finețea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma sa ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.

Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio”, au apărut în mod succesiv în dreptul roman:

a) Contractele formale. Primele și un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fas), iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor). Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.

Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipatio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulatio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.

Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: forma nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regula, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regula și excepția s-au inversat.

b) Contractele reale. Apariția acestei categorii intermediare de contracte cele formale și viitoarele consensuale) la care formalismul a fost redus la predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul roman, întrucât a creat o primă și mare breșă în rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua și mai însemnată va fi creată prin apariția contractelor consensuale).

În acest fel la vechile contracte medievale s-au adăugat patru contracte reale numite așa pentru că luau naștere „re” prin tradițiunea lucrurilor (traditio) și anume: împrumutul de bani (mutuum), împrumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum), păstrarea gratuită a unui lucru străin (depositum) și amanetul sau gajul (pignus).

c) Contractele consensuale. Această de-a treia și ultimă categorie de contracte, a căror încheiere s-a redus la simplul acord de voință al părților contractante (solo consensu) a răspuns îndeosebi noilor cerințe ale circulației bunurilor și serviciilor din societatea romană. Primul contract consensual a fost vânzarea – cumpărarea, i-au urmat închirierea de lucruri, efectuarea de servicii și săvârșirea de lucrări și gestiunea gratuită de afaceri.

În sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula și după admiterea contractelor consensuale, iar contractele consensuale și reale erau excepția. În fine, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o comerțul ca urmare a extinderii statului roman și a legăturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizată în numeroase și variate operațiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distinctă a contractelor comerciale și nici dreptul comercial.

Romanii au realizat operațiunile comerciale pe două căi: pe de o parte prin „folosirea dreptului ginților, care prin flexibilitatea sa a înlesnit în special operațiunile comerciale externe; pe de altă parte prin folosirea unor contracte civile adoptate la regulile comerțului ca vânzarea-cumpărarea, mandatul prin procură, sau diverse contracte nenumite. Prin asemenea adaptări ale contractelor și ale altor mijloace juridice la cerințele comerțului, iar cu timpul și prin asimilarea dreptului ginților de către dreptul civil, nu s-a simțit nevoia recunoașterii unui drept comercial distinct de dreptul civil, care a continuat a fi până la sfârșitul imperiului roman un drept unitar.

Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca și dreptul evului mediu în general s-a diferențiat după stările sociale (drept nobiliar, drept canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi, etc.) și după proveniența sa (drept roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic). La rândul ei doctrina juridică medievală a cunoscut școli și curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canoniștilor, glosatorilor și post glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rațional și istoric. Cu toată această divizare legislativă și doctrinară dreptul medieval a contribuit substanțial la perfecționarea contractelor; astfel în vederea înlesnirii și asigurării comerțului juridic s-au promovat și consacrat libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; iar în vederea realizării echivalenței contraprestațiilor s-au promovat și consacrat libertatea contractuală și justiția comutativă. Totodată evoluția contractelor în dreptul medieval a fost marcată de restrângerea formalismului, care a ajuns a fi o de excepție față de consensualism și prioritatea acordată manifestării libere a voinței umane. În acest sens s-a spus că prin promisiunea sa omul se obligă față om (Toma D'Aguino), sau că promisiunea valorează obligație (Hugo Grotius).

În dreptul medieval, sub influența noilor concepții filosofice, contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului.

Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda” conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării lor, au intervenit împrejurări neprevăzute care au creat disproporții valorice între prestațiile corelative ale părților contractante. S-a avansat însă și ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea să fie valorificată în practică abia în dreptul civil modern.

Consensualismul a înlesnit încheierea contractelor și prin aceasta operațiile comerciale, iar regula „en fait de meubles possession faut titre” ' formulată în dreptul medieval francez, a înlesnit și mai mult și chiar a garantat aceste operații, întrucât a creat o încredere legitimă în simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.

În dreptul canonic medieval s-a formulat și promovat conceptul de justiție comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente. Aplicațiile practice ale conceptului de justiție comutativă au fost următoarele: anularea contractelor lezionare, reducerea dobânzilor excesive, reducerea clauzelor penale disproporționate și revizuirea contractului pentru motivul dezechilibrului contractual, ivit din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.

Despre dreptul modern se vorbește o dată cu procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, încheiat în linii mari în secolul al XIX – lea, proces însoțit de marile codificări, astfel încât s-a ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil. În cadrul acestui proces de modernizare statală și legislativă s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat și de alte coduri, printre care și Codul civil român din 1865.

În acest fel contractele civile au fost reglementate în codurile civile.

De asemenea au fost edictate și coduri comerciale; mai întâi Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care și Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial român din 1887. În acest fel contractele comerciale au fost reglementate în coduri comerciale.

Prin această mare divizare legislativă s-a ajuns ca dreptul privat, care în sistemul roman era unitar, să fie divizat în două ramuri distincte: dreptul civil care a devenit drept privat comun și dreptul comercial ca un drept special față de dreptul civil, ceea ce a însemnat că legislația civilă a contractelor se aplică și contractelor comerciale în măsura în care legislația comercială nu dispune altfel, iar mai târziu, în secolul al XX-lea, au apărut și alte ramuri de drept care reglementează contracte, ca dreptul muncii, dreptul comerțului internațional, ceea ce înseamnă că legislația civilă se aplică și acestor contracte cu titlu de drept comun.

Pe lângă această diversificare a contractelor și diferențiere între reglementările de drept comun, și reglementările speciale, o altă evoluție a constituit-o rolul voinței în contracte. Astfel pe când în Codul civil francez, iar ulterior și în Codul civil român contractele au fost concepute ca rod al voinței părților contractante, deci ca fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudențial admise și contractele de adeziune și contractele impuse.

Dreptul civil român actual reglementează contractele speciale prin dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative, care reglementează anumite contracte, precum: antrepriza, arendarea și închirierea de locuințe.

Reglementările legale referitoare la contracte se divid în reglementări generale, aplicabile tuturor contractelor, prevăzute de art. 5 și 942 – 985 din Codul civil și care privesc libertatea contractuală și limitele acestuia, formarea și efectele contractelor, și reglementările speciale care reglementează diferite contracte speciale (vânzarea cumpărarea, locațiunea, mandatul, depozitul, etc.) cuprinse în art. 1298 – 1651 din Codul civil, dispoziții care se întregesc cu cele privitoare la unele contracte cuprinse în alte acte normative.

În cadrul dreptului civil legătura dintre reglementările generale și cele speciale referitoare la contracte este cea de la lege generală la cea specială, de asemenea în cadrul sistemului de drept, legătura dintre legislația civilă referitoare la contracte și legislația civilă referitoare la contractele aparținând altor ramuri de drept este aceea de la lege generală la lege specială.

Secțiunea a II-a

Noțiunea și caracterele contractului de vânzare-cumpărare

1. Definiția contractului de vânzare-cumpărare.

Contractul de vânzare-cumpărare ocupă o poziție importantă în dreptul civil român, datorită faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra bunurilor aflate în circuitul civil.

El este cel mai utilizat contract civil pentru că asigură circulația juridică a bunurilor și a altor valori patrimoniale.

Potrivit art.1294 C. civ. „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui”. Prin urmare, conform C. civ. român, vânzarea-cumpărarea este contractul prin care una din părți (vânzător) transferă proprietatea lucrului său celeilalte părți (cumpărător), în schimbul unui preț plătit în bani.

Este de observat însă că, deși codul civil se referă numai la transmiterea proprietății, în realitate prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite și un alt drept decât dreptul de proprietate, respectiv un alt drept real, un drept de creanță sau un drept din domeniul proprietății intelectuale, transmiterea proprietății fiind numai de natura și nu de esența acestui contract.

Potrivit celor de mai sus, contractul de vânzare-cumpărare este acel contract prin care o parte, numită vânzător, transmite dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui bun al său către cealaltă parte, numită cumpărător, care se obligă în schimb să plătească vânzătorului prețul bunului vândut.

2. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare.

Contractul de vânzare-cumpărare prezintă mai multe caractere juridice:

– este un contract consensual;

– este un contract cu titlu oneros;

– este un contract sinalagmatic (bilateral);

– este un contract comutativ;

– este un contract translativ de proprietate.

a) Caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare rezultă din prevederile art. 1295 al.l c. civ.: „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”.

În principiu, vânzarea ia naștere prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului; ea este perfectă și deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voință al părților. Nu este necesară îndeplinirea nici unei formalități și nici nu se cere predarea lucrului și plata prețului în momentul încheierii contractului.

Prin adresa nr.4937/66 din 19 septembrie 1990, pârâta a făcut cunoscut reclamantei că i s-au repartizat 4 mijloace auto, pentru care aceasta dintâi a achitat contravaloarea totală de 350.000 lei conform dispozițiilor de plată nr.6 și 7 din 8 octombrie 1990, dar i s-au predat numai 3 autoturisme, rămânând nelivrat un autoturism ARO 244 Diesel, pentru care reclamanta a întocmit dispoziția de livrare nr.37272 din 17 octombrie 1990.

Susținerea potrivit căreia un contract de vânzare-cumpărare de autoturisme se poate realiza doar în magazin este contrară dispozițiilor art. 1294 și urm.C.civ., prin care nu se condiționează valabilitatea convenției de încheierea într-un anume loc și de plata prețului în totalitate.

În lipsa unei dispoziții care să condiționeze validitatea unui contract de vânzare cumpărare a unui autoturism de încheierea acestuia într-o anume formă, operează regula consensualității, fiind deci neîntemeiată și susținerea că un asemenea contract se încheie numai prin emiterea unei facturi.

În adevăr, așa cum s-a învederat prin recursul extraordinar, una din condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții este potrivit art.948 C.civ. aceea de a avea un obiect determinat. Se omite însă a se avea în vedere faptul că obiectul poate fi determinabil, ceea ce se realizează potrivit voinței părților, în procesul de executare a convenției legale încheiate. Așadar, în speță, convenția are temei legal cuprinzând suficiente elemente de determinare a bunului și anume: din dispoziția de livrare nr.37.272 din 17 octombrie 1990 s-a înscris tipul de ARO 244 Diesel, cât și prețul de 110.000 lei, iar adresa nr.4397/66 din 19 septembrie 1990, prin care i s-a comunicat reclamantei repartizarea a 4 mijloace auto, al cărei conținut a fost confirmat de către pârâtă prin adresa nr.379/1990 este un înscris care face dovada că la data respectivă s-a acceptat oferta cumpărării autoturismului ARO 244.

Plata prețului efectuată la data de 8 octombrie 1990 a fost urmată de emiterea dispoziției de livrare către unul din magazinele pârâtei, înscris care, împreună cu celelalte probe scrise menționate, fac dovada deplină a convenției, aceasta îndeplinind condițiile esențiale prevăzute de art. 949 C.civ.

În consecință, reclamanta a fost îndreptățită a acționa conform prevederilor art. 1021 C.civ. pentru a sili pe pârâtă să-și respecte obligațiile asumate, de livrare a autoturismului, la prețul de la data convenției, hotărârile instanțelor de admitere a acțiunii fiind legale și temeinice.

(C.S.J., s.economică, Decizia 92/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 127/128).

De la acest principiu, există unele excepții când legea prevede cerința încheierii actului într-o anumită formă. Astfel, potrivit art. 2 din Legea 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor (M.Of. nr. 102/4. 03. 1998), terenurile, indiferent dacă sunt situate în intravilan sau în extravilan pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

În privința problemei dacă vânzarea-cumpărarea unui autovehicul între persoane fizice este un contract consensual sau nu, în practica judiciară anterioară s-a decis că actul sub semnătură privată este suficient pentru transmiterea proprietății, neexistând în cazul autoturismelor nici o prevedere legală din care să rezulte că vânzarea-cumpărarea se face numai prin act autentic; încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare era cerută, ca probă a înstrăinării, de către organele de poliție pentru radierea din circulație a autoturismului. Conform practicii actuale vânzarea-cumpărarea autoturismelor se face prin înscris sub semnătură privată, necerându-se înscrisul autentic nici pentru radierea acestora din circulație.

Deși în literatura de specialitate s-a susținut ideea că contractul de vânzare-cumpărare de autoturisme trebuie încheiat în formă autentică, în acord cu alți autori și cu practica judiciară apreciem că vânzarea-cumpărarea de autoturisme are caracter consensual, contractul încheindu-se în momentul realizării acordului de voință al părților, atât sub imperiul anterioarei reglementări când se cerea actul autentic pentru radierea autoturismelor din circulație, cât și în prezent.

Vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros întrucât ambele părți urmăresc, la încheierea contractului, anumite interese patrimoniale, respectiv primirea unui echivalent în schimbul prestației la care se obligă. Prin încheierea contractului, vânzătorul, ca echivalent al prestației sale, urmărește să primească prețul lucrului de vânzare, iar cumpărătorul să primească, în schimbul prețului, bunul vândut.

Contractul de vânzare-cumpărare are caracter sinalagmatic (bilateral), întrucât prin încheierea lui se nasc obligații reciproce în sarcina ambelor părți contractante: vânzătorul are obligațiile de predare a lucrului vândut și de garantare a cumpărătorului (pentru evicțiune și pentru vicii ascunse), iar cumpărătorul de preluare a bunului cumpărat și de plată a prețului convenit.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, întrucât existența și întinderea obligațiilor părților, rezultate din înțelegerea lor, sunt cunoscute din momentul încheierii contractului; ele nu depind de un eveniment viitor și incert, astfel încât nu există, ulterior încheierii contractului, șanse de câștig sau de pierdere pentru una sau ambele părți contractante.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. Art. 1295 al. 1 C. civ. prevede acest caracter, prin efectul acordului de voință dintre vânzător și cumpărător.

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă și riscul pieirii lucrului. Într-adevăr, potrivit principiului „res perit domino”, dacă vânzătorul, ca debitor al obligației de predare a bunului vândut, dovedește existența unei cauza străine, de natură fortuită, exoneratoare de răspundere, el nu va răspunde decât dacă a fost pus în întârziere (1074, 1082-1083 C.civ.).

Deci, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept. Acest principiu se aplică însă numai dacă sunt împlinite anumite condiții:

– părțile să nu fi amânat transferul proprietății printr-o clauză pentru un moment ulterior încheierii contractului.

Întrucât regula prevăzută în art. 1295 C. civ. nu are caracter imperativ, ci supletiv, părțile contractului de vânzare-cumpărare pot stabili ca transmiterea proprietății să se facă ulterior încheierii contractului.

Astfel, părțile pot amâna transferul proprietății până la împlinirea unui termen suspensiv (de exemplu, până la data plății prețului bunului vândut) sau până la realizarea unei condiții suspensive. Dacă în cazul condiției suspensive, aceasta, conform art. 1017-1018 C. civ., prin ea însăși amână transferul proprietății până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv afectează transferul proprietății numai dacă părțile au prevăzut expres acest lucru.

În caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nici o clauză expresă de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligațiilor din contract și nu transferul proprietății (art. 1022 C. civil).

Secțiunea a III-a

Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Ca orice alt tip de contract sinalagmatic și contractul de vânzare-cumpărare, ca efecte, dă naștere la două categorii de obligații corelative:

ale vânzătorului;

ale cumpărătorului.

Aceste două categorii de obligații sunt interdependente, fiecare dintre ele constituind cauza juridică a celeilalte, ele trebuind să fie executate simultan astfel încât partea care nu-și îndeplinește o obligație corelativă nu este în drept să-i pretindă celeilalte să-și execute ea mai întâi obligația corelativă atâta timp cât ele nu au convenit un asemenea mod de executare.

Literatura de specialitate remarcă – cu temei – că din păcate Codul civil român nu reglementează toate efectele contractului de vânzare-cumpărare ci doar pe cele „principale”. „Nu încape însă nici o îndoială asupra faptului că prin contractul de vânzare-cumpărare părțile își asumă – expres sau implicit – și alte obligații, unele de sine stătătoare iar altele accesorii celor principale”.

Este util de reținut că efectele contractului de vânzare-cumpărare -exprese ori implicite – reglementate de Codul civil sunt unele principiale -nefiind exclus ca, prin convenția lor, părțile contractante să urmărească producerea și a altor efecte.

Efectul cel mai caracteristic al contractului de vânzare-cumpărare este acela translativ de drept de proprietate întrucât, așa după cum am mai arătat, acest tip de contract este principalul instrument juridic prin care se realizează circulația mărfurilor. Pentru situația în care prin contractul de vânzare-cumpărare nu se realizează transmiterea dreptului de proprietate ci a altui tip de drept real ori de creanță putem vorbi doar de un efect translativ de drept, efect care nu este însă caracteristic numai acestui tip de contract. În practică însă prin covârșitoarea majoritate a contractelor de vânzare-cumpărare se transmite dreptul de proprietate.

Doctrina înregistrează o controversă în legătură cu împrejurarea dacă transferul dreptului de proprietate este o obligație pentru vânzător sau doar un drept al cumpărătorului dobândit de el prin efectul legii și nu prin manifestarea de voință a vânzătorului. În opinia noastră, deși transferul dreptului de proprietate ca efect al încheierii unui contract de vânzare-cumpărare se produce din puterea legii (a se vedea în acest sens prevederile alin.1 ale art.1295 Cod civil) vânzătorul are obligația legală și contractuală de a da adică de a transmite cumpărătorului toate atributele dreptului de proprietate vândut în lipsa unei stipulații contrare așa încât se poate afirma că vânzătorul este ținut juridicește să-și îndeplinească o asemenea obligație esențială. Cu alte cuvinte, manifestarea de voință a vânzătorului în sensul de a se obliga juridicește este relevantă și producătoare de efecte juridice majore.

Așadar, în concepția noastră obligația cea mai caracteristică a contractului de vânzare-cumpărare și care îi revine vânzătorului este aceea de a transmite proprietatea sau a altui tip de drept și nu aceea de a preda bunul vândut – această din urmă obligație fiind una de a face și nu de a da și care are caracter accesoriu obligației (prestației) caracteristice.

CAPITOLUL II

GARANȚIA FAPTULUI PERSONAL

Secțiunea I

Subiectele garanției faptului personal

1. Subiectul pasiv.

Potrivit art. 1339 C. civ., în nici un mod vânzătorul nu se poate sustrage de la răspunderea ce ar rezulta dintr-un fapt personal al său. Această obligație negativă a vânzătorului ține de însăși esența contractului, de vreme ce, conform aceluiași text, orice convenție contrară este nulă. S-a spus că regula este atât de legată de economia fundamentală a contractului, încât este de ordine publică. Este firesc, chiar și numai în virtutea principiilor generale de executare cu bună credință a obligațiilor, să fie angajată răspunderea înstrăinătorului pentru tulburările provenind din propriul său fapt și care îl împiedică pe dobânditor să folosească bunul, ori să impieteze asupra drepturilor pe care credea că Ie-a dobândit. Este și motivul pentru care în materia contractului de donație, după ce în alin. 1 art. 828 C. civ. se stabilește regula (donatorul nu este responsabil de evicțiune către donatar pentru lucrurile dăruite), în alineatele următoare se fixează excepțiile, printre ele, ipoteza în care evicțiunea donatarului s-a datorat faptului donatorului. Acest articol, inexistent în Codul Napoleon, a pus capăt, cum s-a observat, unei controverse ce a apărut în dreptul francez.

Interesează mai întâi care este subiectul pasiv al acestei obligații. Datorează garanția: vânzătorul, apoi avânzii săi – cauză precum și succesorii în drepturi universali sau cu titlu universal.

Dacă vreuna din aceste persoane, cu precizările ce urmează, tulbură folosința cumpărătorului după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, acesta din urmă se poate apăra prin invocarea excepției de garanție: cine trebuie să garanteze nu poate să evingă (quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellitexceptio).

1.1. Înstrăinătorul.

În contractul obișnuit de vânzare-cumpărare, subiectul activ al obligației de garanție este vânzătorul. El nu poate tulbura folosința cumpărătorului chiar dacă ulterior vânzării a dobândit o nouă calitate, devenind proprietar al acelui bun ex alia causa. Astfel cum s-a observat dacă la data încheierii contractului bunul vândut nu aparținea înstrăinătorului (fie și parțial) iar ulterior el îl moștenește pe adevăratul proprietar, nu are dreptul, nici în această calitate să-l tulbure pe cumpărător, exercitând, de pildă, acțiunea în revendicare.

De asemeni, dacă după încheierea contractului nu a predat încă bunul, fiind tolerat de cumpărător să îl ocupe în continuare, nu este admisibil ca acest vânzător să invoce împotriva cumpărătorului prescripția achizitivă.

Dacă vânzarea – cumpărarea s-a încheiat printr-un intermediar, acesta nu va fi ținut de garanția contra evicțiunii, potrivit regulilor contractului de mandat. Dacă însă s-a comportat ca un vânzător aparent, prezentându-se ca „stăpân al afacerii”, s-a recunoscut cumpărătorului dreptul să acționeze/să invoce excepția de garanție împotriva mandatarului.

În cazul vânzării la licitație ca urmare a unui comandament s-a discutat cine este ținut de obligația de garanție – obligație fără îndoială existentă – creditorul care a cerut scoaterea în vânzare pentru satisfacerea creanței sale sau însuși debitorul al cărui bun s-a pus în vânzare?

În general se admite că adjudecatarul evins din bunul cumpărat la licitație nu are acțiune împotriva creditorului urmăritor, ci împotriva debitorului. Doar în cazul existenței unei culpe din partea creditorului urmăritor, acesta va putea fi acționat direct. În acest sens, în practica judiciară s-a arătat că adjudecatarul bunurilor urmărite nu poate avea acțiune în rezilierea vânzării în contra creditorului urmăritor, când n-a putut intra în posesia bunurilor adjudecate, o atare acțiune trebuind sa fie îndreptată contra debitorului, căci el este privit ca fiind vânzătorul. Orice pretențiune pentru faptul că nu a fost pus în posesiunea bunurilor cumpărate, din culpa creditorului urmăritor, nu poate fi formulată de cumpărător în contra acestuia decât prin exercițiul acțiunii reglementate de art. 998 și urm. C. civ.

1.2. Avânzii cauză al înstrăinătorului.

În principiu, excepția de garanție nu poate fi opusă avânzilor cauză cu titlu particular ai vânzătorului, căci ei nu sunt ținuți de obligațiile personale contractate de autorul lor. În acest sens, în practica judiciară s-a arătat: „cumpărătorul unei părți dintr-o succesiune este un succesor cu titlu particular și în această calitate nu este ținut de garanția evicțiunii…”.

În schimb, succesorii universali sau cu titlu universal ai înstrăinătorului, dobânditori mortis causa ai patrimoniului acestuia sunt ținuți de obligația de garanție întocmai ca și autorul lor. Transmisiunea obligației se explică prin caracterul ei patrimonial. Intră în această categorie moștenitorii legali, legatarii universali și legatarii cu titlu universal. Se impune însă distincția între aceste categorii de persoane, în funcție de modul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală cu privire la moștenirea lăsată de vânzător.

Astfel, acceptantul pur și simplu al moștenirii dobândește patrimoniul succesoral (fie integral, în cazul moștenitorului legal sau legatarului universal, fie fracționat) astfel cum a aparținut și vânzătorului, grevat cu aceleași obligații. Această soluție, consecință a caracterului universal al transmisiunii succesorale, se impune cu toată rigoarea, chiar dacă – așa cum s-a întâmplat de multe ori în practică – de cuius vânduse un bun ce aparținea unuia din prezumtivii săi succesibili. Pe de altă parte, dacă moștenitorul rezervatar al vânzătorului intentează acțiunea în declararea simulației, pretinzând că în realitate contractul este de donație, cumpărătorul pârât nu se poate apăra prin invocarea excepției de garanție, întrucât reclamantul a acționat în apărarea unui drept propriu, dreptul la rezervă, drept care nu făcea parte din patrimoniul lui de cuius. În plus, dacă acțiunea este admisă și se probează că bunul fusese donat, iar nu vândut, nu operează garanția pentru evicțiune, în lipsă de convenție contrară.

În privința succesorului universal sau cu titlu universal care a acceptat moștenirea sub beneficiu de inventar, în virtutea art. 713 C. civ. nu va opera confuziunea de patrimonii. Ca atare, dacă acționează împotriva cumpărătorului nu în calitate de moștenitor al vânzătorului, ci ca titular al propriului patrimoniu, încercând de pildă să revendice un bun care-i aparținea lui, iar nu lui de cuius, cumpărătorul nu se poate apăra prin invocarea excepției de garanție. Dar poate să exercite acțiunea în garanție împotriva succesiunii. Practic, în această ipoteză, moștenitorul acceptant sub beneficiu de inventar va fi considerat un terț și vor deveni aplicabile regulile asupra garanției provenind de la terți.

1.3. Indivizibilitatea obligației de garanție.

Astfel cum se știe, raportul contractual obligațional complex comportă o pluralitate de debitori sau de creditori. Obligația este indivizibilă când prin natura ei sau prin convenția părților nu poate fi executată decât integral, nefracționat. Efectul obligației indivizibile cu pluralitate de debitori, prevăzut în art. 1062 C. civ. este acela că fiecare codebitor poate fi obligat să execute în întregime întreaga obligație.

Garanția împotriva evicțiunii este considerată de autori ca fiind indivizibilă în mod natural, atunci când ea îmbracă forma abstențiunii. De exemplu, dacă mai multe persoane în calitate de vânzători au încheiat un contract de vânzare-cumparare, ei sunt ținuți prin însăși natura acestei obligații la a nu face la a nu-l tulbura pe cumpărător în exercitarea prerogativelor dobândite prin contract.

De asemeni, este indivizibilă obligația ce incumbă vânzătorilor/moștenitorilor vânzătorului de a face, de a-l apăra în cazul în care împotriva lui s-a declanșat o acțiune.

În acest sens, s-a hotărât că dacă mai mulți coproprietari au vândut bunul aflat în indiviziune, ei datorează în mod indivizibil garanție cumpărătorului tulburat de un alt coproprietar care nu consimțise la înstrăinare.

Asemănător s-a pus problema în cazul în care un tutore a vândut un bun ce îi aparținea și lui și minorului în coproprietate. După majorat, devenit moștenitor al tutorelui, fostul minor va fi ținut de obligația de garanție; neputându-l evinge pe cumpărător.

În ipoteza vânzării unui imobil bun comun de către unul dintre soți fără consimțământul celuilalt soț, încălcând astfel dispoziția art. 3J5 din Codul familiei, soțul necontractant are deschisă acțiunea în anulare. Dar dacă el ratifică înstrăinarea, va putea fi ținut să-l garanteze pe cumpărător, indivizibil cu soțul vânzător.

Dacă evicțiunea s-a produs, garanția pentru evicțiune îmbracă forma obigației de a da, deci de a-l despăgubi pe cumpărător, obligație divizibilă între fiecare co-vânzător sau comoștenitor al vânzătorului, datorită obiectului său: plata unei sume de bani. Așadar, dacă a fost evins, cumpărătorul are deschisă acțiunea în dezdăunare, bazată pe garanția contra evicțiunii împotriva fiecăruia dintre moștenitorii vânzătorului proporțional cu partea sa ereditară, respectiv împotriva fiecărui vânzător proporțional cu dreptul său indiviz asupra bunului.

2. Subiectul activ. Cine are dreptul să pretindă garanția?

Primul care are dreptul să pretindă garanția este cumpărătorul. Odată cu bunul, cumpărătorul a dobândit, ca accesoriu, conform art. 1325 C. civ. și acțiunea în garanție, inclusiv garanția contra evicțiunii provenind din propria faptă a vânzătorului, ca și cea provenind de la terți.

Dreptul său de a invoca garanția este transmisibil, astfel că au dreptul să invoce garanția, la rândul lor, avânzii-cauză ai cumpărătorului, atât cu titlu particular cât și universal: moștenitorii, legatarii, donatarii, cumpărătorii ulteriori ai aceluiași bun.

Dacă el a transmis mai departe bunul, cumpărătorul este presupus că a transmis și acțiunea în garanție. Aceasta prezintă importanță mai ales în cazul în care titlul subdobânditorului însuși nu i-ar fi permis să exercite garanția împotriva autorului său direct. De pildă, în cazul donației, donatarul nu are dreptul de a pretinde garanție de la donator, dar el este succesorul creanței de garanție a autorului său, încât poate pretinde garanția de la vânzător. Sau, în cazul a două vânzări succesive, a doua fiind însoțită de clauze de exonerare a vânzătorului (ipoteza vizează evicțiunea provenind de la terți, iar nu cea provenind din faptul vânzătorului), cumpărătorul ulterior poate intenta acțiunea direct împotriva primului vânzător, iar nu în calitate de creditor al primului cumpărător.

Dacă cumpărătorul nu intentează acțiunea (de exemplu, pentru că este pe punctul de a fi declarat insolvabil și deci n-are interes ca în patrimoniul său să intre vreun element activ), ea poate fi exercitată pe cale oblică de proprii săi creditori.

În mod obișnuit, dacă este tulburat în liniștita posesie a bunului dobândit, cumpărătorul are la dispoziție două tipuri de acțiuni. Pe de o parte, el poate intenta acțiunea oblică, subrogatorie, urmărindu-l indirect pe autorul vânzătorului, până când găsește pe unul solvabil.

Desigur că acționând doar indirect, cumpărătorul este expus inconvenientelor inerente acțiunii oblice, în esență, prin concursul celorlalți creditori ai garantului. Această consecință este însă inechitabilă, căci „garanția este stabilită doar în interesul cumpărătorului”.

De aceea, cumpărătorul are posibilitatea să acționeze și direct împotriva vânzătorilor anteriori în caz de vânzări succesive.

De regulă, potrivit principiului relativității contractelor, subdobânditorul ar trebui să aibă dreptul de a introduce acțiuni doar împotriva celui cu care a legat o relație contractuală.

Cu toate acestea așa cum arătam, în mod constant jurisprudența a admis asemenea acțiuni.

În legătură cu fundamentul acestei acțiuni directe a cumpărătorului în caz de vânzări succesive, doctrina nu este unanimă.

Potrivit unei opinii, la baza transmiterii acțiunii în garanție către subdobânditori ar sta o cesiune de creanță, căci natura convenției însăși de vânzare-cumpărare ar îndreptăți o asemenea soluție, ca o consecință firească a echității, în sensul dispozițiilor art. 970 C. civ.: „Convențiile trebuie executate cu bună – credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa.”

Alți autori consideră că o stipulație pentru altul, prezumată, ar constitui o explicație mai rațională a acestei acțiuni, cu motivarea că, în lipsa unei convenții contrare, în baza art. 1122 C. civ. francez, cel care a încheiat o convenție cu privire la un bun stipulează pentru toți cei care în viitor vor primi bunul.

Într-o altă opinie, anterior amintită, garanția este privită ca un accesoriu al bunului vândut, temeiul ei fiind art. 1325 C. civ. rom. (art. 1615 C. civ. fr.): obligația de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale și tot ce a fost destinat la uzul său perpetuu.25 Desigur că la origine, prin accesoriile lucrului se înțelegeau doar accesoriile materiale, dar în prezent numeroși autori admit că trebuie cuprinse în aceasta denumire drepturile și acțiunile atașate lucrului. În Franța, de pildă, majoritatea hotărârilor referitoare la vicii ascunse precum și majoritatea consumatorilor sunt de părere că creanța în garanție este transmisă propter rem ca un accesoriu al bunului.

O altă opinie, interesantă a fost emisă în legătură cu acțiunea directă a cumpărătorului, rezultând din viciile lucrului. Pornind de la o privire de ansamblu asupra noțiunii de grup de contracte, se considera că ar fi potrivită justificarea acțiunii directe împotriva vânzătorilor succesivi ai bunului prin considerarea existenței unei relații contractuale directe între vânzătorii și cumpărătorii succesivi. „N-ar mai fi nevoie în felul acesta de intervenția unei transmisiuni a acțiunii în garanție sau în răspundere contractuală a vânzătorului intermediar către subdobânditor, căci am văzut că dreptul pozitiv nu o poate explica”.

O teză mai nouă, exprimată tot în Franța vrea să demonstreze că justificarea acestei acțiuni nu trebuie căutată în concepția clasică a codului civil sau în vreo lege specială, ci ea este pur și simplu un mecanism corector al principiului relativității efectelor contractului, justificat de echitate și de echilibrul patrimoniilor. El ar permite ca un creditor să pretindă de la debitorul debitorului său, fie o plată, fie punerea în funcțiune a unei garanții, ținând cont de principiul prezivibilității contractuale, de neexecutarea contractului anterior.

Și în dreptul german s-a încercat justificarea dreptului cumpărătorului de a pretinde de la autorul autorului său garanția împotriva evicțiunii. În acest sens, au fost emise mai multe teorii. Potrivit uneia, temeiul acțiunii ar fi §249 BGB, care instituie principiul reparării în natură a prejudiciului, acordând totodată creditorului posibilitatea de a pretinde un echivalent bănesc (van Tuhr). Un alt autor (Endemann) întemeiază această acțiune directă pe mai multe dispoziții din codul civil german (§991 II, aflat sub capitolul „Pretenții rezultând din proprietate”; § 556 III, care în materie de iocațiune permite locatorului să pretindă direct de la terțul căruia chiriașul i-a încredințat bunul restituirea acestuia; § 604 IV, care prevede aceeași posibilitate în materie de împrumut ș.a.). În fine, s-a susținut că ar fi nedrept ca în lipsa unei cesiuni de creanță să se recunoască acest drept. De asemeni, se consideră în aceeași opinie că nu este admisibilă în dreptul german întemeierea unei acțiuni directe pe ideea de accesorialitate, ci eventual pe ideea de cauzalitate și culpă.

La noi s-a exprimat opinia potrivit căreia este admisibilă ideea unei răspunderi ascendente pentru evicțiune, dacă motivul evicțiunii se situează în timp înainte de dobândirea bunului de către ultimul cumpărător, temeiul în drept fiind art. 60 C. pr. civ, în virtutea căruia: „Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire. În aceleași condiții, cel chemat în garanție poate, la rândul său, să cheme în garanție o altă persoană”.

Într-adevăr, deși mai rar întâlnită în practică, este recunoscută admisibilitatea cererii de chemare în garanție formulată de reclamant, pentru eventualitatea că acțiunea sa principală ar fi respinsă..

În ce ne privește, considerăm că temeiul unei acțiuni directe în justiție, quasiunanim recunoscute ca admisibilă, nu poate consta dintr-un text procedural care permite participarea terților în procesul civil. În definitiv, ceea ce urmărește un cumpărător amenințat cu evicțiunea sau deja evins este apărarea sa cât mai eficientă. Dacă fostul vânzător încearcă să-l tulbure, îi poate opune cu succes excepția de garanție, după cum îl poate acționa direct în justiție pentru despăgubiri dacă tulburarea provine de la un terț, aceste drepturi întemeindu-și-le pe propriul contract de vânzare cumpărare, care i-a transmis și dreptul de a pretinde garanția contra evicțiunii, ca un accesoriu al bunului.

Secțiunea a II-a

Faptele personale ale vânzătorului ce

dau naștere la garanție

Deși legiuitorul n-a reglementat în mod special garanția contra evicțiunii provenind din faptul vânzătorului, așa cum o face în materie de locațiune, atât doctrina cât și jurisprudența sunt unanime în a recunoaște că nu este admisibil ca vânzătorul să reia pe cale ocolită ceea ce a înstrăinat prin contractul încheiat. Astfel cum remarca un autor, această regulă clasică este în materie de vânzare ceea ce donner et retenir ne vaut reprezintă pentru contractul de donație. Deci vânzătorul datorează garanția faptului personal, în sensul că tulburat fie pe căi de fapt, fie prin mijloace de drept, cumpărătorul are întotdeauna dreptul de a pretinde garanție, chiar împotriva unor clauze contractuale care ar restrânge-o.

1. Tulburări de fapt.

Prin tulburare de fapt se înțelege săvârșirea de către vânzător a unui act material prejudiciabil asupra bunului vândut, nefondat pe un drept. Este firesc, dacă ne gândim la buna credință, ca această împrejurare să atragă răspunderea vânzătorului. Temeiul acestei răspunderi a vânzătorului se găsește în chiar contractul de vânzare-cumpărare, nefiind unul delictual.

Deci, pentru a nu contraveni obligației de garanție provenind din propria faptă vânzătorul trebuie să se abțină de a săvârși orice fapte materiale care pot cauza cumpărătorului o incomodare a folosinței bunului. Astfel, de pildă, după ce a vândut o porțiune de teren, vânzătorul tulbură folosința bunului, trecând zilnic pentru a cultiva un alt teren pe care îl deține; sau construiește un zid în imediata apropiere a locuinței vândute, împiedicând normala aerisire a clădirii etc.

Unii autori urmați și de decizii ale practicii judecătorești consideră pe bună dreptate că tot în categoria tulburărilor de fapt provenind de la vânzător intră și săvârșirea unui act juridic de către acesta, de pildă, vânzarea unui bun a doua oară, după ce formase obiectul unui contract de vânzare, ori închirierea bunului după încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În general se consideră că este de atributul exclusiv al instanței de fond calificarea unei anumite împrejurări ca reprezentând tulburare din partea vânzătorului. În acest sens, s-a hotărât că vânzătorul datorează garanție pentru evicțiunea provenind din propria sa faptă chiar dacă fără a o săvârși el însuși, provoacă sau favorizează un act care aduce atingere dreptului cedat.

Regula potrivit căreia vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător, abținându-se de la orice fapt, chiar licit, trebuie nuanțată, pentru a permite totuși exercitarea în condiții normale a prerogativelor dreptului de proprietate.

În acest sens, trebuie menționat că în practică cele mai multe aplicații și-a găsit această garanție în exercitarea raporturilor de vecinătate. Astfel cum se știe, raporturile de vecinătate pot fi juridice sau de fapt. Cele juridice pot rezulta fie din lege, fie din voința părților.

Raporturile izvorâte din lege constau din așa-numitele servituti naturale (ca a izvoarelor, servitutea de scurgere a apelor naturale ș.a., prevăzute în art. 578-585 C. civ.) și servituti legale (ca: servitutea de vedere, servitutea de trecere pentru folosirea unui loc înfundat, distanța plantațiilor ș.a., prevăzute în art. 586-619 C. civ.). Acestea, potrivit părerii generale, nu sunt adevărate servituti, ci limite normale ale exercitării dreptului de proprietate, care impun proprietarilor învecinați să se comporte astfel încât să promoveze relații. normale de vecinătate. De aceea, ele nu fac parte din categoria obligațiilor.

Raporturile de vecinătate izvorâte din voința părților pot fi și ele clasificate, în: raporturi privind constituirea de servituti (de pildă, obligația negativă de a nu construi pe propriul teren);raporturi privind asumarea de obligații propter rem (ex. obligația pe care și-o asumă proprietarul fondului aservit de a efectua lucrările necesare exercițiului unei servituti de trecere);raporturi privind asumarea de obligații, în sensul teoriei generale a obligațiilor. Astfel se citează obligația pe care și-o asumă unul dintre proprietarii vecini de a-i îngădui celuilalt să ia apă din fântâna sa ori de a exercita un drept temporar de pășunat. Ele au fost numite obligații de a tolera sau obligații de a suporta, ad patiendum.

Raporturile de vecinătate de fapt constau în îngăduințele ce intervin între vecini, fără ca ele să constituie izvor de obligații juridicește sancționabile. Frecvent se întâlnește de pildă permisiunea de trecere sau permisiunea de a lua apă sau de a duce animalele la pășunat.

Instanțele au avut de stabilit în fiecare caz în parte dacă prin exercitarea unui asemenea drept fostul proprietar al unui teren vândut rămas vecin cu cumpărătorul își încalcă sau nu obligația de a nu-l tulbura. Astfel, instanța noastră supremă a făcut o delimitare corectă între servitutea de trecere pe terenul altuia, care se bazează pe un titlu de drept și simpla toleranță de a trece pe terenul altuia, izvorâtă din relațiile de bună vecinătate, care, odată dispărute au dus și la încetarea permisiunii.

De asemeni, în Franța a rămas celebră speța privind hotelul Riviera. O persoană, proprietara unei case și a unui teren la malul mării, a vândut casa fără a conferi cumpărătorului un drept de servitute de vedere la mare și fără a greva terenul cu servitutea de non aedificandi. S-a hotărât în mod judicios că vânzătorul își păstrează dreptul de a construi pe terenul rămas un edificiu care maschează priveliștea spre mare a cumpărătorului, dacă nu există clauză contractuală care să-i interzică acest lucru.

2. Tulburări de drept.

Vânzătorul este ținut să asigure folosința liniștită a lucrului, datorând deci garanție cumpărătorului chiar împotriva tulburărilor de drept pe care el însuși le-ar cauza. Aceasta înseamnă că îi este interzis să evingă, să încerce a relua dreptul transmis prin contract, chiar dacă ar putea invoca în acest scop un titlu.

Astfel, vânzătorul nu poate aduce atingere dreptului cumpărătorului, invocând existența unui drept real sau de creanță: proprietate, servitute, uzufruct, superficie sau locațiune.

Dacă ar încerca, intentând în acest scop o acțiune în care de pildă ar invoca unul din aceste drepturi, chiar dobândite ulterior vânzării, cumpărătorul sau subdobânditorii săi se pot apăra eficient prin excepția de garanție: „cine trebuie să garanteze nu poate să evingă”. Această apărare de fond, care poate fi caracterizată ca o excepție de fond peremptorie și relativă poate paraliza acțiunea reclamantului vânzător. Ea este din punct de vedere procedural, distinctă de excepția de garanție, care este aplicabilă pentru o ipoteză diferită (a tulburării de către un terț, când se impune chemarea în garanție a vânzătorului de către cumpărătorul acționat în justiție de un terț) și care este doar dilatorie, iar nu peremptorie. Fiind un mijloc de apărare, această garanție este imprescriptibilă.

Acest principiu, chiar neînscris special în vreunul din articolele dedicate de cod garanției contra evicțiunii, este necontestat.

Astfel, într-o speță, fiul lui de cuius, acceptant pur și simplu al moștenirii, care cumpărase de la tatăl său un imobil deja vândut unei alte persoane, dar netranscris, a intentat acțiune împotriva primului cumpărător, invocând lipsa transcrierii. Pârâtul s-a apărat cu succes prin invocarea excepției de garanție, reclamantul nefiind un terț care să poată invoca lipsa transcrierii, ci, dimpotrivă, o persoană, succesor al vânzătorului, ținută de obligația de a nu-l tulbura pe cumpărător.

De asemeni, vânzătorul care după încheierea contractului a rămas în posesia imobilului nu poate invoca împotriva cumpărătorului uzucapiunea, chiar dacă ar fi îndeplinite condițiile acesteia în persoana sa.

Cu toate aceste restricții care apasă asupra vânzătorului în privința exercitării drepturilor sale el păstrează bineînțeles dreptul de a pune în discuție validitatea însăși a vânzării sau, executarea obligațiilor cumpărătorului.

EI poate introduce astfel o acțiune în rezoluțiune pentru neexecutare sau poate cere anularea sau constatarea nulității vânzării, fără ca în aceste cazuri cumpărătorul să poată invoca în apărarea sa excepția de garanție. Desigur că vânzătorul nu poate cere anularea vânzării (de pildă, în cazul vânzării bunului altuia) chiar dacă el însuși ar fi fost în eroare, căci, potrivit art. 954 alin. 2 C. civ. pentru a atrage anularea convenției, eroarea trebuie să cadă „asupra persoanei cu care s-a contractat”. În plus, dacă acțiunea este admisă înseamnă că retroactiv vânzarea este desființată și deci cumpărătorul nu mai poate pretinde executarea obligației de garanție împotriva evicțiunii.

În aceeași măsură, se subînțelege că după vânzare, dacă se ivește vreo neînțelegere cu privire la determinarea exactă a obiectului contractului, vânzătorul o poate pune în discuție fără a încălca prin aceasta obligația de garanție împotriva evicțiunii provenind din propria faptă.

De pildă, vânzătorul nudei proprietăți conservă dreptul de a culege fructele bunului, el bucurându-se de toate celelalte drepturi pe care legea le conferă uzufrucutarului. Eventualul abuz în exercitarea lor se va interpreta în funcție de regulile aplicabile uzufructului, iar nu prin prisma garanției de evicțiune, căci uzufructul nu formase, prin ipoteză, obiectul contractului.

La fel dacă vânzând o porțiune de teren, proprietarul și-a păstrat dreptul asupra unui teren vecin. Neînțelegerile cu privire la acea porțiune țin de interpretarea contractului, iar nu de interdicția vânzătorului de a-l tulbura pe cumpărător.

Ceea ce trebuie subliniat este că și aici, ca și în materia garanției împotriva tulburărilor provenind de a terți, buna sau reaua credință a vânzătorului nu joacă nici un rol în declanșarea obligației. El va fi ținut să repare prejudiciul cauzat prin evicțiune de îndată ce cumpărătorul a demonstrat că obligația de a nu face ce-i incumba vânzătorului a fost încălcată.

De asemeni, astfel cum a reieșit din expunerile anterioare, pentru angajarea răspunderii vânzătorului pentru tulburările provenind din propria faptă nu se” cere îndeplinită condiția anteriorității tulburării în raport cu data încheierii contractului.

Secțiunea a III-a

Convențiile privitoare la garanția faptului personal

Astfel cum a reieșit din considerațiile anterioare, în virtutea art. 1339 C. civ. vânzătorul este ținut să răspundă pentru evicțiunea ce ar rezulta dintr-un fapt personal al său, orice convenție contrară fiind nulă.

Regula își găsește explicația foarte largă în buna credință care trebuie să guverneze toate contractele, temeiul fiind în primul rând art. 5 din Codul civil: „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Ea se regăsește în majoritatea codificărilor europene. Astfel, art. 1628 din Codul civil francez prevede că deși în principiu este admisibilă o clauză exoneratoare de răspundere, dacă însă rezultă din faptul personal al vânzătorului, clauza este nulă.

În codul civil german (§443 BGB) se prevede că orice clauză de restrângere sau de exonerare a vânzătorului de răspunderea pentru „lipsurile dreptului” este nulă dacă acesta a ascuns dolosiv viciul de drept. Doctrina și jurisprudența au precizat semnificația acestei interdicții, considerând că o condiție a acestei sancțiuni este aceea ca vânzătorul să cunoască sau să poată lua în calcul posibilitatea evicțiunii. De asemeni, ca vânzătorul să știe sau să prevadă că cealaltă parte (cumpărătorul) nu cunoaște viciul de drept.

Codul civil italian, la rândul său, la art. 1487 sub titlul „Modificarea și excluderea convențională a garanției” prevede în alin. 2 că indiferent de existența vreunei convenții contrare, vânzătorul este ținut de evicțiunea rezultată din faptul său personal, orice convenție contrară fiind nulă.

Și codul civil spaniol are o reglementare asemănătoare, art. 1476 prevăzând că este nul orice pact care l-ar exonera pe vânzător de răspunderea pentru evicțiune dacă se dovedește că a existat rea credință din partea sa.

În Belgia principiul în materie de clauze limitative sau exoneratoare de răspundere este al libertății. Se consideră, ca și în celelalte sisteme de drept, că materia responsabilității contractuale nu este de ordine publică. Există însă anumite limite ale acestei libertăți, cea mai importantă fiind cea rezultată din doi. Jurisprudența belgiană este constantă în a considera că, admițându-se clauzele exoneratoare sau limitative de răspundere, ele nu pot duce totuși la golirea de conținut a obligației de garanție. Explicația acestei soluții a fost găsită de unii autori tot în articolul 6 din Codul civil belgian care sancționează convențiile ce contravin ordinii publice. Alții se întreabă dacă principiul executării de bună credință n-ar putea constitui o explicație mai bună.

Potrivit lui Planiol, o dispoziție este de ordine publică ori de câte ori ea este inspirată de considerațiuni de interes general care s-ar vedea compromise în cazul în care particularii ar fi liberi să împiedice aplicarea legii.

Din caracterul în principiu supletiv al regulilor elaborate în materia garanției contra evicțiunii decurge validitatea convențiilor contrare, deseori inserate în contractele de vânzare-cumpărare pentru agravarea dar mai des atenuarea garanției.

Agravarea răspunderii vânzătorului pentru evicțiunea provenind din propria faptă apare uneori inserată ca o clauză contractuală, mai ales în vânzările având ca obiect fondul de comerț, când cedentul își asumă obligația de a nu se restabili sau de a nu face concurență cumpărătorului.

Astfel cum s-a arătat anterior, asupra vânzătorului fondului de comerț apasă obligația de a nu face, adică de a nu deturna clientela cumpărătorului. Dar în regulă generală, interdicția este interpretată restrictiv pentru a nu impieta asupra libertății comerțului. Contrar acestei interpretări însă, părțile pot stipula o interdicție agravată, vânzătorul obligându-se să nu mai deschidă nici un alt fond de comerț.

Desigur însă că de regulă, în practică sunt rar întâlnite clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului, inclusiv pentru tulburări provenind din propria sa faptă. Așa cum observa un autor, contractanții consideră și așa că dispozițiile legii sunt constrângătoare, astfel încât dacă se hotărăsc să stipuleze o clauză, de cele mai multe ori o fac pentru a atenua răspunderea, iar nu pentru a o agrava.

1. Clauzele limitative de răspundere.

Astfel cum arătam, în principiu, în virtutea art. 1339 C. civ. orice clauză prin care vânzătorul ar tinde să-și diminueze răspunderea pentru un fapt personal este nulă. Interdicția vizează însă numai o clauză generală, în sensul celei permise altfel de art. 1338.

Jurisprudența a admis însă în general punctul de vedere unanim exprimat în doctrină în sensul validității unei clauze de negaranție cu privire la un fapt determinat. Astfel, într-o speță, s-a hotărât că este valabilă clauza prin care o companie minieră și-a declinat orice răspundere pentru pericolele pe care le implica exploatarea minieră pentru cumpărătorii unor terenuri limitrofe. Astfel cum a hotărât într-o altă cauză Curtea de Casație din Franța, este valabilă o clauză de negaranție destinată să-l informeze pe cumpărător asupra unei circumstanțe particulare, anterioară vânzării și susceptibilă eventual să-i provoace tulburări.

Aceasta pentru că, practic, în asemenea cazuri prin cunoașterea pericolului evicțiunii cumpărătorul și-a asumat riscul.

Nu mai puțin, se impune ca interpretarea clauzei limitative de răspundere să se facă restrictiv, cum de altfel prevede și art. 1312 alin. 2 C. civ.

Secțiunea a IV-a

Efectele garanției faptului personal

În funcție de evingerea cumpărătorului printr-un fapt al vânzătorului sau prin exercitarea de către acesta a unui drept, garanția datorată de înstrăinător produce efecte diferite.

Vânzătorul nu poate evinge, în sensul că nu poate încerca să reia lucrul vândut în virtutea vreunui titlu oarecare și chiar dacă ar invoca o nouă calitate. În definitiv, prin însuși faptul vânzării, el a transmis cumpărătorului nu doar toate drepturile actuale, dar și pe cele susceptibile a fi dobândite în viitor. Din momentul în care a transmis proprietatea, chiar prin efectul contractului (art. 644 și 971 C. civ.), el nu mai poate exercita nici un drept asupra lucrului.. Acțiunea sa care ar tinde la exercitarea vreunui drept va fi respinsă dacă cumpărătorul invocă excepția de garanție. În acest sens, unii autori au afirmat chiar că „dacă tulburarea de drept provine chiar de la vânzător, garanția de evicțiune nu ajunge să funcționeze, întrucât, juridic, nu este posibil ca acela chemat să garanteze pentru evicțiune, tot el să ajungă să și evingă vreodată”71

Ea poate fi opusă nu numai dacă s-a vândut lucrul altuia, pe care ulterior vânzătorul l-a moștenit, dar și ori de câte ori vânzătorul încearcă să-l tulbure prin intentarea vreunei acțiuni, de pildă cea prin care ar cere să i se recunoască dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, asupra imobilului vândut dar nepredat cumpărătorului.

În cazul unei tulburări de fapt din partea vânzătorului cumpărătorul are la dispoziție o acțiune în justiție, cea care sancționează încălcarea obligației de non facere, bazată pe art. 107 C..civ; creditorul poate cere a se distruge ceea ce s-a făcut, călcându-se obligația de a nu face și poate cere a fi autorizat a distruge el însuși, cu cheltuiala debitorului.

De asemeni, vânzătorul poate fi ținut să îl despăgubească pe cumpărătorul a cărui folosință a tulburat-o, potrivit regulii de drept comun înscrisă în art. 1078 C. civ.: „Dacă obligația constă în a nu face, debitorul, care a călcat-o, este dator de a da despăgubire pentru simplul fapt al contravenției”.

În plus, potrivit art. 1341, respectiv 1347 C. civ., cumpărătorul poate cere restituirea prețului sau a unei părți din preț.

CAPITOLUL III

GARANȚIA CONTRAEVICȚIUNII PROVENIND DIN

FAPTA UNUI TERȚ

Secțiunea I

Răspunderea vânzătorului pentru evicțiunea

provenind din partea unui terț

Potrivit art. 1337 C. civ., „Vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi fost declarate la facerea contractului.”

Deși Codul nostru civil nu impune ca o obligație distinctă a vânzătorului pe aceea de a transmite proprietatea asupra lucrului vândut, răspunderea ce-i incumbă în caz de evicțiune totală sau parțială (deci o sancțiune) face să se presupună că pentru a exista o sancțiune se cere mai întâi existența unei ipoteze, a unei dispoziții care se cere a fi apărată.

În cele ce urmează vom analiza în primul rând care sunt premisele declanșării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, precizând în fiecare caz în parte efectele acestei obligații, astfel cum rezultă ele din dispozițiile legii jar apoi efectele ce se pot produce în cazul în care părțile prin convenție derogă de la dispozițiile legii.

1. Condițiile generale ale răspunderii vânzătorului pentru evicțiunea provenind de la terți.

Enumerarea condițiilor. În mod tradițional doctrina reține drept condiții ale declanșării acestei răspunderi: existența unei tulburări de drept; anterioritatea cauzei evicțiunii în raport cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare; ignorarea acestei cauze de către cumpărător în momentul încheierii contractului.

1.1. Tulburarea de drept.

Spre deosebire de garanția datorată pentru propria faptă, care așa cum am văzut se declanșează în sarcina vânzătorului indiferent că tulburarea pricinuită cumpărătorului a fost una de drept sau numai de fapt și care își are explicația în buna credință cu care părțile contractante datorează executarea obligațiilor lor, în cazul în care tulburarea cumpărătorului se datorează acțiunii unui terț doctrina si jurisprudența sunt mai restrictive în privința declanșării răspunderii vânzătorului.

Se spune de aceea că prima condiție a angajării răspunderii pentru evicțiune este ca tulburarea provenind de la un terț să fie una de drept iar nu doar de fapt. De remarcat însă că deși această condiție este unanim admisă în doctrină, nici o dispoziție legală de la materia vânzării nu prevede această distincție. Ea rezultă însă astfel cum s-a observat, din dispozițiile art. ,1426 C. civ. privitoare la contractul de locațiune. Dacă locatarul nu beneficiază de sprijinul locatorului în cazul unor tulburări de fapt provenind de la terți, argumentul a fortiori impune aceeași soluție și în privința contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel cum am amintit deja, inițial s-a considerat că pentru a declanșa garanția, tulburarea de drept trebuie să se materializeze printr-o acțiune în justiție îndreptată împotriva cumpărătorului. Desigur că pentru a justifica răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, tulburarea trebuie să fie actuală sau să rezulte dintr-o amenințare serioasă de deposedare. Simpla probabilitate a unei tulburări nu permite deschiderea acțiunii în garanție contra vânzătorului, chiar în cazul descoperirii de către cumpărător a unui drept în favoarea unui terț care l-ar expune unei evicțiuni.

În schimb, nimic nu-i interzice să invoce excepția non adimpleti contractus conform art. 1364 C. civ. „Dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acțiune, sau ipotecară sau în revendicare, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat că plata să se facă chiar de ar urma tulburarea”.

În aplicarea acestui articol, în practică, s-a decis că instanța trebuie să examineze și seriozitatea acțiunii îndreptate împotriva cumpărătorului care vrea să suspende plata prețului. De asemeni, s-a hotărât că în cazul cumpărării unui bun vândut prin licitație publică adjudecatarul este prezumat că a renunțat la beneficiul art. 1364 C. civ, fiind, ca atare ținut să achite în întregime prețul adjudecării, chiar dacă este amenințat de o evicțiune. El nu poate nici măcar pretinde ca prețul depus să nu se împartă între creditorii urmăritori până la încetarea amenințării, căci deși garanția contra evicțiunii privește în principiu și vânzările silite, art. 1364 privește numai pe vânzător.

În consecință, de pildă, în cazul descoperirii de către cumpărător a unor inscripții ipotecare asupra imobilului cumpărat el poate acționa în garanție contra vânzătorului său doar dacă acțiunea ipotecară îndreptată împotriva lui a primit un început de executare, dar poate suspenda plata prețului în așteptarea unei eventuale somații de a plăti. Acțiunea în justiție intentată de un terț contra cumpărătorului creează această tulburare de drept, chiar înainte de pronunțarea hotărârii judecătorești.

Totuși, sub imperiul practicii, doctrina a admis că intentarea unei acțiuni în justiție contra cumpărătorului nu este o condiție sine qua non a obligației vânzătorului de a răspunde pentru evicțiune. Sunt citate astfel ipoteze asimilate, din acest punct de vedere, evicțiunii stricto sensu: dacă dreptul terțului asupra lucrului este atât de evident încât în scopul evitării unui proces inutil cumpărătorul abandonează bunul.

Este cazul, de pildă, al bunului – obiect al contractului de vânzare-cumpărare -pe care vânzătorul îl dobândise printr-o donație revocată pentru surveniență de copil, în această ipoteză, față de dispoziția imperativă a art. 836 C. civ. opunerea cumpărătorului la pretenția – fie și numai verbal formulată – a terțului ar fi ineficace, din moment ce ipso iure atât drepturile donatorului vânzător cât și ale subdobânditorilor (în speță cumpărătorul) vor fi desființate. Soluția o găsim consacrată expres în Codul obligațiilor elvețian în art. 194: „il y a lieu a garanție meme si l'acheteur a reconnu de bonne foi le droit du tiers sans attendre une decision judiciare ou s'il accepte un compromis,. ..”; alin. 2: „il en est de meme si l'acheteur prouve qu' ii devait se dessaisir de la chose”. Totuși vânzătorul se poate apăra oricând dovedind ușurința sau chiar reaua-credință cu care cumpărătorul a abandonat bunul.

O altă împrejurare având caracterul unei tulburări de drept care dă naștere obligației de garanție din partea vânzătorului este aceea în care pentru a degreva imobilul dobândit, în scopul de a-l păstra, cumpărătorul plătește creditorului creanța ipotecară, fără a mai aștepta o hotărâre judecătorească. Sau: pentru a scoate de sub sechestrul autoturismul cumpărat, pentru care la introducerea în țară nu se plătiseră taxele vamale, cumpărătorul (în speță, subdobânditor de la deținătorul inițial) achită taxele datorate. El are acțiune împotriva vânzătorului, căci chiar dacă sechestrul s-a ridicat, a suferit un prejudiciu echivalând o evicțiune parțială.

Asemănător s-a pus problema în cazul în care cumpărătorul moștenește pe adevăratul proprietar, al cărui lucru îl cumpărase, neștiind că nu aparține vânzătorului și deci devine proprietar prin succesiune, nu prin vânzare.

La fel, se va declanșa obligația vânzătorului pentru evicțiune și în lipsa unei acțiuni în justiție îndreptată contra cumpărătorului în ipoteza în care acesta din urmă, reclamant într-o cerere în revendicare pentru obținerea bunului cumpărat își vede respinsă acțiunea, terțul deținător al bunului probând dreptul său de proprietate.

Desigur însă că de eo quod plerumque fit tulburarea de drept provenind de la terț îmbracă forma unei acțiuni judiciare.

În justificarea condiției ca tulburarea provocată de terț să fie una de drept și nu de fapt se spune că, prin acțiunile posesorii (în complângere sau reintegrare), conform art. 674 C. pr. civ. dacă bunul este imobil sau pe calea petitorie a cererii în revendicare cumpărătorul poate singur să întrerupă cu succes manifestările prejudiciabile ale terțului.

Explicația poate fi și aceea că vânzătorul, deși e prezumat a cunoaște mai bine decât cumpărătorul drepturile existente asupra lucrului, totuși, el nu are o poziție mai bună decât cumpărătorul pentru a lupta împotriva tulburărilor de fapt provenind de la un terț: ce ajutor special ar putea el, de pildă aduce, dacă cumpărătorul s-ar plânge de stricăciuni produse imobilului de către un vecin sau furtul de către un terț a bunului cumpărat? în definitiv, cumpărătorul nu este un incapabil, iar vânzătorul, tutorele său. În aceste cazuri în care cumpărătorul este victima unui furt, a unor degradări sau a unei deturnări de clientelă el are la dispoziție căile deschise oricărui proprietar împotriva faptelor prejudiciabile cauzate de terți. Nu este admisibilă chemarea vânzătorului pentru aceste ipoteze, cu excepția, desigur, a cazului în care se poate dovedi fapta lui, de pildă, când a furnizat indicații sau mijloace de acces terțului autor al faptului prejudiciabil.

Cu toate acestea, în ipoteza în care cumpărătorul a pierdut într-o acțiune în tulburarea de posesie introdusă de un terț prin care acesta și-a valorificat și un drept asupra bunului, cumpărătorul îl poate chema în judecată pe vânzător pentru a răspunde de evicțiune.

Dreptul pe care terțul îl invocă, stânjenindu-l astfel pe cumpărător în exercitarea prerogativelor pe care a sperat să le dobândească asupra bunului, poate fi: un drept real (proprietate, superficie, uzufruct, sarcini nedeclarate etc.) sau de creanță (de pildă, existența unui contract de locațiune).

Dacă dreptul exercitat de terț contra cumpărătorului, având drept consecință evingerea acestuia, a fost proprietatea înseamnă că, practic, ne aflăm în ipoteza vânzării lucrului altuia.

Pentru înțelegerea modului în care un contract ce a avut ca obiect lucrul aparținând altuia ajunge să-și producă efecte, dând naștere, între altele, obligației de garanție pentru evicțiune, ne propunem să ne ocupăm în cele ce urmează de această problemă.

a) Drept roman și comparat

Dreptul roman fără nici o îndoială admitea vânzarea lucrului altuia, textele în acest sens fiind foarte clare. De pildă, Ulpian arată că Rem alienam distratrere quem posse nulla dubitatio est; nam emptio est et venditio, sed res emptori auferri potest.

Cumpărătorul de la un non domino nu putea pretinde decât predarea bunului și o posesiune liniștită. Chiar dacă afla că bunul nu îi aparținea vânzătorului, nu putea acționa , întrucât nu se putea apăra împotriva unei tulburări eventuale.

Cum s-a spus, ne găsim în fața unui sistem original și suplu, rezultând din evoluția suferită de transferul de proprietate, sistem în virtutea căruia adevăratul proprietar nu rămâne prejudiciat. Astfel, dacă bunul a fost predat, el îl poate revendica înainte de împlinirea termenului de uzucapiune. Dacă nu îl poate recupera în acest fel se poate îndrepta împotriva vânzătorului cu o acțiune din îmbogățire fără justă cauză – dacă vânzătorul a fost de bună credință – sau cu o condictio furtiva, dacă pârâtul a fost de rea credință.

Să aruncăm o privire asupra problemei transferului dreptului de proprietate și a vânzării lucrului altuia în unele din sistemele de drept contemporane, în continuarea celor deja menționate în capitolul introductiv.

Astfel, în dreptul german valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu este condiționată de apartenența bunului vândut înstrăinătorului. Ca raport obligațional, contractul de vânzare-cumpărare este valabil, urmând ca în cazul neexecutării obligației de transferare a proprietății vânzătorul să răspundă.

Astfel, definind contractul de vânzare-cumpărare, §433 B.G.B. prevede expres că vânzătorul este obligat să predea bunul și să transmită proprietatea. Rezultă așadar că, în principiu, obligația de predare este distinctă de obligația de asigurare a proprietății. La vânzarea de bunuri mobile de regulă ele au loc concomitent(§ 921). La vânzarea de imobile însă cele două obligații sunt independente.

Dacă vânzătorul nu poate asigura proprietatea, ci doar posesia, suntem în prezența unei neexecutări parțiale, care produce aceleași efecte cu neexecutarea totală dacă pentru cumpărător nu prezintă interes executarea doar în parte. Prin această reglementare separată a obligației de a asigura proprietatea Codul civil german s-a îndepărtat de principiul evicțiunii din dreptul roman potrivit căruia vânzătorul nu era răspunzător decât pentru cazul în care cumpărătorul era deposedat. Astfel cum apreciază comentatorii, principiul cuprins în B.G.B. nu este doar o consecvență a organizării transmiterii proprietății în materia drepturilor reale, ci el însuși răspunde nevoilor circuitului civil.

Precizăm că în acest sistem de drept transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilelor se face prin exprimarea consimțământului, urmată de înscrierea în cartea funciară, iar în materie de bunuri mobile, proprietatea se transmite prin exprimarea consimțământului și tradițiunea bunului; dacă bunul era deja în posesia dobânditorului, doar prin exprimarea consimțământului. Bunurile mobile se pot dobândi în proprietate și prin efectul bunei credințe, dobânditorul fiind considerat de rea credință dacă știa (sau dintr-o neglijență grosolană n-a știut) că bunul nu aparține înstrăinătorului. Până la înscrierea în carte funciară dobânditorul are un așa-numit Anwartschaftrecht, un drept viitor, a cărui aplicare este reglementată juridicește, drept care însă nu-l îndreptățește la posesie.

În cazul în care o persoană neîndreptățită a dispus de un bun imobil, dreptul german cunoaște așa-numita „convalescență” a actului juridic (art. 185 B.G.B.). Potrivit alin.1, actul de dispoziție încheiat de o persoană neîndreptățită este valabil dacă este urmat de consimțământul persoanei îndreptățite. Alineatul al doilea prevede că acel act va fi valabil dacă persoana îndreptățită ratifică actul sau persoana neîndreptățită dobândește bunul ulterior sau persoana îndreptățită devine moștenitor pur și simplu al persoanei neîndreptățite și în această calitate trebuie să garanteze.

Tot la capitolul dedicat vânzării, art. 434, sub titlul Gewăhrleistung wegen Rechtsmangel îl obligă pe vânzător să-l garanteze pe cumpărător împotriva oricăror drepturi pe care terții le-ar putea valorifica în contra lui. Reținem așadar nuanța le-ar putea (geltend gemacht werden konnen), ceea ce înseamnă că vânzătorul este obligat să răspundă nu doar dacă drepturile terților l-au tulburat deja, dar și în cazul în care l-ar putea tulbura pe cumpărător.

În privința naturii drepturilor ce pot fi invocate interpreții consideră că poate fi vorba de orice drepturi, cu excepția proprietății, căci problema proprietății este deja reglementată prin §433.

Sancțiunea încălcării obligației prevăzute în §434 este aceea că drepturile cumpărătorului sunt cele prevăzute în §440 I: poate invoca art. 320-321 (excepția de neexecutare); poate fi scutit de executarea propriei obligații în condițiile §323 (imposibilitate de executare); poate pretinde daune interese dacă imposibilitatea de executare este imputabilă debitorului sau poate denunța contractul, potrivit §325-326.

Rezultă de aici că în B.G.B. obligația vânzătorului nu mai este privită ca o obligație „de regres”, ci ca una de neexecutare, în care faptul neexecutării constă tocmai în neasigurarea proprietății. Astfel cum remarca eminentul jurist Ernst Rabel, deosebirea între sistemul roman al habere licere și sistemul german al asigurării proprietății este atât de semnificativă, încât aproape nu este întrebare din materia garanțiilor al cărei răspuns să nu depindă de această diferențiere.

Codul civil francez a inovat materia transferului dreptului de proprietate, legând-o de simpla exprimare a consimțământului. Aceasta era una dintre consecințele spiritului său general: cultul autonomiei de voință a condus la a conferi acordului de voință al părților puteri depline, incluzând transferul proprietății. De aceea, pentru că dobândirea proprietății se consideră a fi principalul scop urmărit de cumpărător la încheierea contractului s-a ajuns la ideea că un contract prin care cineva vinde un lucru ce nu-i aparține este nul. În acest sens, art. 1599 prevede că „la vente de la chose d' autrui est nulle: elle peut donner lieu â des dommages et interets lorsque l'acheteur a ignore que la chose fut â autrui.” Această dispoziție care a marcat o ruptură față de tradiția romană a ridicat numeroase probleme atât doctrinei cât și jurisprudenței franceze, dar nu numai.

Deși textul articolului 1599 este foarte clar, sub influența rațiunilor de ordin practic doctrina franceză a încercat să tempereze consecințele unei sancțiuni atât de severe ca nulitatea, căutând totodată fundamentul interdicției.

Unii autori au căutat justificarea acestei dispoziții în imoralitatea vânzării lucrului altuia și în imposibilitatea practică de realizare, dar și în nulitatea determinată de lipsa obiectului și a cauzei.1

Această opinie a fost criticată, cu justificarea că în vânzările care nu transmit prin ele însele proprietatea, vânzătorului îi incumbă această obligație pe care dacă n-o execută va fi ținut să răspundă contractual, nefiind în situația unei neexecutări rezultând dintr-un contract nul.

Alți autori au considerat că este vorba de o nulitate relativă, pe care cumpărătorul o poate invoca, consimțământul său fiind viciat printr-o dublă eroare: asupra substanței lucrului, care a fost considerat că aparține vânzătorului și asupra persoanei vânzătorului care în mod determinant a fost considerat proprietar al lucrului.

Mai recent, motivat de scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care este transferarea proprietății s-a menționat nevalabilitatea, în sensul de nulitate a vânzării lucrului altuia, fundamentul ei fiind adagiile latine: nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, respectiv nemo dat quod non habet.

Jurisprudența admite că numai cumpărătorul victimă a erorii poate să intenteze acțiunea în anulare, fără a aștepta acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar. În acest sens o hotărâre relativ recentă a reluat ideea potrivit căreia această acțiune este deschisă numai cumpărătorului: „Le vendeur de la chose d'autrui ne saurait echapper â son obligation de garanție en invoquant la nullite de la vente qui n'est edicte que pour la seule protection de l'acheteur.”

Codul civil român de la 1864 nu a mai reprodus dispozițiile art, 1599 Cciv.fr. referitoare la vânzarea lucrului altuia, menținând .însă principiul transmiterii dreptului de proprietate prin însuși acordul de voință ce marchează și încheierea contractului. În aceste condiții se pune întrebarea: în dreptul civil român vânzarea lucrului altuia este valabilă.

Problema este delicată, ea ține tocmai de acea particularitate a contractului de vânzare-cumpărare de a fi în același timp izvor de obligații dar și sursă a drepturilor reale. Credem că deși cele două aspecte sunt cuprinse în același act juridic, efectul real și efectul obligatoriu trebuie observate și separat, fiind posibil ca din punctul de vedere al drepturilor reale actul să fie ineficace, dar să fie valabil ca raport obligațional.

Așa cum îndeobște este subliniat, problema vânzării lucrului altuia nu privește decât bunurile individual determinate, admițându-se astfel că bunurile de gen pot fi vândute valabil chiar dacă la data contractării nu aparțineau vânzătorului.

Literatura juridică de la noi soluționează problema valabilității vânzării lucrului altuia în funcție de împrejurarea dacă „consimțământul părților a fost afectat de viciul erorii sau încheierea contractului a avut loc în cunoștință de cauză.”

Dacă în cunoștință de cauză părțile încheie un contract de vânzare-cumpărare cu privire la bunul altuia s-au exprimat mai multe soluții.

Unii autori consideră contractul perfect valabil, acordul de voință trebuind interpretat în sensul că vânzătorul s-a obligat să procure mai târziu proprietatea asupra bunului.

Opinia dominantă în doctrină pentru această ipoteză este însă nulitatea absolută a contractului, cauza fiind ilicită. Contractul este nul absolut în virtutea adagiului fraus omnia corrumpit dacă ambele părți contractante au fost de rea credință. Se admite însă că pentru vânzările comerciale soluția nu este aplicabilă.

Practica judiciară a îmbrățișat pe rând cele două opinii doctrinare. Astfel, în sprijinul părerii că vânzarea bunului altuia în cunoștință de cauză este un contract perfect valabil putem cita o decizie din anul 1980 a Tribunalului Suprem. Alte hotărâri judecătorești, dimpotrivă, au pronunțat nulitatea unor astfel de convenții, motivată de reaua credință a contractanților. Astfel, într-o speță, în ciuda faptului că proprietarul avertizase pe cumpărător că bunul cu privire la care ducea tratative nu aparține vânzătorului, contractul s-a perfectat la notariat. Acțiunea proprietarului în constatarea nulității contractului a fost admisă, cu motivarea că, dacă este vorba de frauda și reaua credință a contractanților, proprietarul nu poate fi obligat să intenteze acțiunea în revendicare, ci poate cere constatarea nulității absolute a convenției.28

În ce ne privește, considerăm că dacă în fața instanței se face dovada că părțile cu rea credință, animus nocendi, au convenit să transmită proprietatea bunului aparținând unui terț, cumpărătorul intrând totodată în posesia lui convenția este lovită de nulitate absolută, nefiind ca atare aptă să producă nici un efect. Adevăratul proprietar va putea invoca chiar el nulitatea, cumpărătorul nu se poate apăra prin invocarea art. 1909 C. civ, iar nesocotirea părților se va face extracontractual, eventual pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

În cazul în care la încheierea contractului părțile nu știau că se referă la un bun ce aparține altuia decât vânzătorul, doctrina ca și jurisprudența sunt de asemeni, și în țara noastră, împărțite.

Astfel, majoritatea autorilor consideră că dacă părțile contractante sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare, considerând că bunul aparține vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calității vânzătorului, care a fost considerat proprietar al lucrului. în motivarea acestei opinii se arată că, deși nulitatea relativă pentru eroare asupra persoanei intervine de regulă în actele cu titlu gratuit, ea nu este exclusă nici în cazul actelor cu titlu oneros, dacă „considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția” (art. 954 C. civ.). Consecințele acestei calificări sunt în principal:

– doar cumpărătorul poate invoca nulitatea contractului, nu și vânzătorul, chiar dacă a fost de bună credință;

– adevăratul proprietar nu poate invoca nulitatea, el fiind terț față de contract;

– dacă nu a cerut anularea, cumpărătorul, în cazul în care este tulburat de adevăratul proprietar poate apela la garanția pentru evicțiune împotriva vânzătorului, după cum poate invoca art. 1909 C. civ. dacă este vorba de un bun mobil în posesia căruia a intrat cu bună credință, respectiv poate invoca uzucapiunea de 10-20 ani dacă bunul cumpărat era imobil; nici cumpărătorul nu mai poate cere anularea contractului dacă între timp adevăratul proprietar a ratificat vânzarea sau vânzătorul a devenit proprietar al bunului.

Potrivit unei alte opinii, vânzarea lucrului altuia în dreptul civil român trebuie privită ca inexistentă. Cu toate acestea, autorul se întreabă „ cum de se poate ca o obligație care nu are ființă să producă efecte atât de întinse”, conchizând că doar în virtutea tradiției se consideră că obligația de garanție izvorăște din vânzare, ea izvorând în realitate din delict civil.

În această chestiune s-a exprimat și opinia că vânzarea lucrului altuia către un cumpărător de bună credință nu este anulabilă, ci rezolubilă, în sensul art. 1020 C. civ, la cererea cumpărătorului, pentru neexecutarea obligației vânzătorului de a transfera proprietatea. În materie comercială soluția este unanim admisă.

Secțiunea a II-a

Funcționarea garanției pentru evicțiune

1. Garanția incidență.

Garanția incidență este un mijloc de apărare prin care cumpărătorul pretinde vânzătorului să pună în funcțiune garanția pe care i-o datorează în virtutea contractului. Intră deci în funcțiune obligația vânzătorului de „a face”. Este vorba de prima fațetă a obligației vânzătorului atunci când tulburarea provine de la un terț. Lui îi incumbă însă, așa cum am văzut și obligația „de a nu face”, de a nu-l tulbura el însuși pe cumpărător. Împotriva acestei tulburări cumpărătorul este suficient să ridice excepția de garanție: cine trebuie să garanteze, nu poate să evingă.

Dacă cumpărătorul este tulburat în exercițiul dreptului său printr-un drept potrivnic al unui terț, manifestat printr-o pretenție în justiție, el are la îndemână calea procedurală a chemării în garanție a vânzătorului, potrivit art. 60 C. pr. civ.: partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire. Este ceea ce se cunoaște în dreptul comparat, provenind de fapt din dreptul roman, sub numele de litis denuntiatio.

Textul este însă deopotrivă aplicabil și în ipoteza în care cumpărătorul are calitatea de reclamant în procesul împotriva terțului deținător al bunului. Și în acest caz cumpărătorul are interesul de a fi protejat în eventualitatea pierderii procesului. Iar legea procedurală prevede expres posibilitatea introducerii cererii de chemare în garanție chiar de către reclamant, de vreme ce în art. 61 alin. 2 stabilește termenul în care această cerere trebuie depusă: până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe.

Dacă cererea de chemare în garanție este formulată de cumpărătorul pârât, ea va trebui făcută până la prima zi de înfățișare, cel mai târziu. În practică s-a decis că instanța nu poate dispune din oficiu, în litigiile de drept comun, citarea unei persoane în calitate de chemată în garanție și ca atare hotărârea nu poate fi atacată pentru acest motiv.

De aceea, un cumpărător diligent amenințat cu evicțiunea din partea unui terț se va grăbi să depună cererea de chemare în garanție în termenul prevăzut de lege. Avantajele chemării în garanție pe cale incidență sunt incontestabile:

– are loc o singură judecată, ceea ce înseamnă-pe de o parte, economie de timp iar pe de altă parte punerea la adăpost a instanțelor de pronunțarea unor hotărâri contradictorii;

– vânzătorul devine parte în proces, poate folosi toate mijloacele de apărare pe care le consideră necesare și poate fi obligat în virtutea aceleiași hotărâri, dacă cererea se apreciază ca întemeiată. Dacă instanța consideră că judecata cererii de chemare în garanție ar întârzia prea mult judecarea cererii principale, ea poate dispune disjungerea cererii de chemare în garanție (art. 63 alin. 2 C. pr. civ.), dar în nici un caz nu poate îndruma partea să introducă o cerere separată.

Soluția cererii de chemare în garanție depinde de modul de soluționare a acțiunii principale. Dacă pârâtul este cel care a introdus cererea de chemare în garanție iar acțiunea principală se admite, se poate admite și cererea de chemare în garanție, după ce s-au administrat probe care-i dovedesc temeinicia. Dar dacă acțiunea reclamantului a fost respinsă, nu poate fi pronunțată admiterea chemării în garanție. Astfel cum s-a decis în practică, este inadmisibil ca cel chemat în garanție să fie obligat direct față de reclamant, căci între ei nu există nici un raport juridic. Cu toate acestea s-a discutat în literatura juridică dacă deși cumpărătorul reușește să se apere în procesul intentat de terț el nu ar putea totuși să execute față de vânzătorul garant hotărârea de obligare a terțului tulburător la daune interese și la cheltuielile de judecată, în ipoteza în care acela ar fi insolvabil. Fără a intra în amănunte, menționăm că obligarea la plata cheltuielilor de judecată s-ar putea susține în baza art. 1341 pct. 3 C. civ., dar în privința altor daune-interese, este greu de admis obligarea garantului.

Intervenția garantului îl plasează pe cumpărătorul garantat pe un plan secundar. El poate opta fie pentru această variantă, a rămânerii în proces fie pentru instituția procedurală a „arătării titularului dreptului”, prevăzută în art. 64 c. pr. civ., conform căruia pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Rezultă că această formulă procedurală poate fi folosită doar în cazul în care cumpărătorul pârât este acționat printr-o cerere de valorificare a unui drept real. Per a contrario nu va sta la dispoziția cumpărătorului care ar fi de pildă chemat în judecată de locatarul bunului dobândit.

Codul .de procedură civilă reglementează soluțiile de pronunțat în cazul în care:

– cel arătat ca titular al dreptului (vânzătorul) se, prezintă în instanță și recunoaște susținerile pârâtului, iar reclamantul consimte să fie înlocuit pârâtul inițial. În acest caz, pârâtul conform art. 66 alin. 1 este scos din judecată, titularul dreptului luându-i locul;

– vânzătorul se prezintă dar contestă susținerile cumpărătorului; vânzătorul nu se prezintă.

– în ambele situații din urmă, potrivit art. 66 alin. 2 C. pr. civ. cel arătat ca titular al dreptului va dobândi calitatea de intervenient principal.

Astfel cum s-a observat în literatura de specialitate, legea nu reglementează însă soluția de urmat în ipoteza în care vânzătorul se prezintă și recunoaște susținerile pârâtului(cumpărătorul), dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea acestuia. În doctrină s-a opinat, îndreptățit după părerea noastră, în sensul ca fie terțul (vânzătorul) să rămână în proces în calitate de intervenient fie să nu capete nici o calitate procesuală, rămânând ca acțiunea reclamantului să fie respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive, dacă se va dovedi că într-adevăr titularul dreptului supus judecății nu era pârâtul cumpărător.

În orice caz, considerăm că în practică pârâtul cumpărător amenințat cu evicțiunea va prefera să rămână parte în proces, chiar cu un rol pasiv, pentru a evita „concertul fraudulos” între vânzător și terț.

2. Garanția principală.

Dacă însă cumpărătorul nu introduce cererea de chemare în garanție în termenul prevăzut de lege el are posibilitatea să pretindă garanție de la vânzător pe calea unei acțiuni principale, exercitate pe cale separată. Deja se poate observa că procedând în acest mod cumpărătorul trebuie să suporte costurile a două procese.

În plus, dacă a preferat să se apere singur și a pierdut procesul, această acțiune principală a sa în garanție poate fi respinsă prin invocarea de către vânzătorul pârât a excepției procesului rău condus: „Dacă cumpărătorul s-a judecat până la ultima instanță cu evingătorul său, fără să cheme în cauză pe vânzător, și a fost condamnat, vânzătorul nu mai răspunde de evicțiune, de va proba că erau mijloace să câștige judecata.”(art. 1351 C. civ. rom).

Considerăm însă că apărarea vânzătorului bazată pe această dispoziție legală va fi ușor de făcut doar în cazul în care este evident că motivul pierderii procesului de către cumpărător a fost proasta apărare. Dacă așa stau lucrurile, cumpărătorul nu va putea cere de la vânzător garanție, dar va avea deschisă calea unei acțiuni în răspundere împotriva avocatului său.

În schimb, dacă într-o chestiune controversabilă apărarea cumpărătorului a susținut un punct de vedere pertinent, dar pe care instanța nu și l-a însușit, credem că în noul proces pe care cumpărătorul i l-a intentat pe cale principală, vânzătorul va trebui; să aducă argumente solide. Nu este deci suficient ca vânzătorul să susțină că avea excepții peremptorii de opus autorului evicțiunii, ci trebuie să le și arate și să dovedească valoarea lor. Astfel într-o speță, s-a vândut un imobil succesiv la doi cumpărători. Primul contract a fost constatat printr-un înscris sub semnătură privată, netranscris iar al doilea, prin înscris autentic, transcris. Conflictul dintre cei doi cumpărători a fost soluționat de instanță în lumina principiilor publicității imobiliare, respingându-se apărarea primului cumpărător a cărui posesiune întrunea condițiile dobândirii proprietății prin uzucapiune. În felul acesta primul cumpărător a fost evins, astfel că el are acțiune în garanție împotriva vânzătorului, chiar dacă nu l-a chemat pe cale incidență.

O dispoziție asemănătoare, dacă nu identică, întâlnim în Codice civile italian. Art. 1485 alin. 1 teza a doua, prevede că dacă nu îl cheamă în cauză pe vânzător și este condamnat prin sentință definitivă pierde dreptul la garanție, dacă vânzătorul dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. În practica judecătorească din această țară s-au tras de asemeni, ca și la noi, toate consecințele din faptul introducerii vânzătorului în proces, acestuia recunoscându-i-se dreptul de a ataca hotărârea pronunțată împotriva cumpărătorului, chiar dacă acesta din urmă nu ar ataca-o el însuși.

Și noul cod civil al Federației Ruse tratează aceeași problematică în art. 462 sub titlul „Obligațiile cumpărătorului și ale vânzătorului în cazul introducerii unei acțiuni care tinde la evingerea cumpărătorului”. După ce stabilește obligația cumpărătorului de a-l introduce în proces și obligația vânzătorului de a lua parte la proces alături de cumpărător, legea prevede. În alineatele următoare sancțiunea neexecutării acestor obligații: vânzătorul va fi liberat de obligația de garanție, dacă probează că ar fi avut mijloace suficiente de apărare prin care să păstreze bunul. Dacă, deși a fost chemat, vânzătorul nu a participat la proces, el pierde dreptul de a mai dovedi în contradictoriu cu cumpărătorul că pretențiile terțului nu erau fondate.

Secțiunea a III-a

Garanția convențională

Deși considerată subînțeleăsă, în sensul că de îndată ce părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare, garanția împotriva evicțiunii este o obligație ce-i incumbă vânzătorului, chiar dacă nu s-a pomenit nimic în contract în acest sens, totuși nu este reglementată de reguli imperative. Ca atare, dacă doresc, părțile pot conveni fie o extindere a obligației vânzătorului, fie o restrângere sau chiar – cu anumite condiții – înlăturarea acestei garanții.

Soluția este consacrată expres în art. 1338 C. civ.: părțile pot, prin convențiune, să adauge, să micșoreze sau să șteargă obligațiunea de a răspunde de evicțiune.

Ele pot deroga de la regulile de calcul ale indemnizației, stabilind o clauză penală, caz în care instanța nu mai poate admite acțiunea în despăgubiri întemeiată pe textele din cod.

Agravarea garanției nu-i poate fi impusă vânzătorului decât prin clauză expresă și specială, fiind de strictă interpretare. De aceea, dacă într-un contract se folosește expresia „cu garanție de fapt sau de drept” ori „cu garanția tuturor tulburărilor și evicțiunilor” sau „cu garanția tuturor tulburărilor, datoriilor, ipotecilor, înstrăinărilor și altor împiedicări”, această clauză nu adaugă nimic garanției legale, căci este neclară pentru a atrage agravarea răspunderii vânzătorului dincolo de condițiile prevăzute de lege. Dacă însă clauza este clar exprimată, nesusceptibilă de interpretare, ea este în principiu guvernată de libertatea convențiilor. Astfel, vânzătorul se poate obliga să garanteze o evicțiune rezultând din „faptul prințului”, pentru alte cazuri fortuite, ori să garanteze pentru tulburările de fapt provenind de la terți.

1. Clauze care diminuează sau înlătură obligația de garanție.

Potrivit principiului libertății contractuale, părțile pot conveni de asemeni în sensul exonerării vânzătorului de o parte a obligației de garanție.

Dacă prin contract vânzătorul l-a avertizat pe cumpărător că dreptul dobândit este susceptibil de a fi desființat ca efect al unei condiții rezolutorii, această clauză de exonerare este valabilă, cumpărătorul nemaiputând pretinde garanție.

De asemeni, în mod frecvent părțile iau în calcul eventualitatea unei tulburări (inclusiv sub forma existenței unei sarcini sau servituti) în stabilirea prețului. De aceea, chiar în lipsa unei clauze clare, instanța poate aprecia că vânzarea unui bun la mai puțin de jumătate din prețul de circulație sugerează încheierea unui contract aleatoriu.

Din lectura textului art. 1338 C. civ. se poate deduce că, pe lângă clauze speciale, vânzătorul poate insera și o clauză generală de negarantie. În practica notarială și judecătorească sunt frecvente clauze de genul „fără garanție”, „fără garanție, cu excepția faptului personal al vânzătorului”, „cu singura garanție a faptului personal al vânzătorului”.

Totuși, în privința clauzelor de negarantie, legea prevede două limitări. Aceasta se explică, dacă ținem cont de faptul că echilibrul contractual inițial este rupt prin inserarea unor asemenea clauze, punându-l pe creditor într-o poziție inferioară.

Mai întâi, așa cum aminteam potrivit art. 1339 C. civ orice convenție prin care vânzătorul s-ar descărca de faptul său personal este nulă. Apărarea cumpărătorului este asigurată în acest caz și prin interpretarea doctrinară potrivit căreia o asemenea clauză nu poate fi considerată ca determinantă pentru a lovi de ineficacitate întregul contract.

Apoi, art. 1340 prevede că în orice caz, chiar dacă a inserat o clauză – valabilă – exoneratoare de răspunderea pentru evicțiunea provenind de la un terț, vânzătorul rămâne ținut de restituirea prețului, „afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie.”

Observăm că, deși codul nostru nu a tradus exact textul corespunzător francez (..ou qu'il n'ait achete a ses risques et perils – art. 1629) în realitate s-a avut în vedere aceeași idee de risc, care conduce la calificarea contractului în acest caz ca fiind aleatoriu.

Deci, pentru a fi complet exonerat vânzătorul, inclusiv de restituirea prețului, se cere, pe lângă o clauză de negaranție, o manifestare expresă sau tacită a voinței părților. De pildă, o clauză ca „fără garanție și fără restituirea prestațiilor” sau „pe riscul și pericolul său” este foarte clară și duce la exonerarea totală a vânzătorului de orice garanție provenind de la terți. El va fi de asemeni exonerat total în cazul în care cumpărătorul a cunoscut pericolul evicțiunii la data încheierii contractului, chiar dacă vânzătorul însuși nu l-a cunoscut.

Problema clauzelor limitative sau exoneratoare de răspundere este actuală la nivel european, fiecare stat membru al Uniunii Europene urmărind, prin studii de drept comparat, perfecționarea dreptului intern, pentru a conduce în final la apropierea sistemelor naționale, ca o condiție indispensabilă a unei concurențe echitabile între producătorii din diferite țări. Preluând definiții ale Directivei europene în materie de protecție a consumatorului, unele legislații, cum ar fi cea franceză sau belgiană, prevăd că „în contractele încheiate între profesioniști și consumatori sunt abuzive clauzele care au ca obiect sau ca efect crearea în detrimentul neprofesionistului sau consumatorului, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.”

CAPITOLUL IV

GARANȚIA CONTRA EVICȚIUNII ÎN CAZUL

CESIUNII DE CREANȚĂ

Secțiunea I

Garanția de drept

1. Generalități.

Prin creanță în sensul acestor texte din codul civil se înțelege acel drept patrimonial care poate fi exercitat în contra unei persoane determinate (jus adversus certam personam).

În principiu, pot forma obiect al cesiunii toate creanțele ce fac parte din patrimoniul creditorului, fie pure și simple, fie afectate de o condiție sau de un termen chiar și cele viitoare, cu toate că nu există încă în forma lor definitivă. Există însă și creanțe incesibile, cum ar fi cele strict personale, în care persoana creditorului este esențială, dreptul de uz, de abitație etc.

Potrivit art. 1392 C. civ., cel ce vinde o creanță sau orice alt lucru necorporal este dator să răspundă de existența sa valabilă, în folosul său, în momentul vânzării, deși vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere.

Așadar, ne aflăm în fața unei garanții de drept pe care cedentul o datorează în cazul vânzării unei creanțe sau a altui drept incorporai. Astfel cum remarcau eminenți autori, dacă în dreptul roman raportul de obligații era indisolubil legat de persoana creditorului și a debitorului, ceea ce făcea imposibil de conceput transmisiunea creanței, cu timpul această necesitate a fost impusă de cerințele practicii. Pe scurt, creditorul care are nevoie de bani poate ceda creanța sa împotriva unui debitor, încasând imediat valoarea ei. Prin încheierea acestui contract, cesionarul primește creanța astfel cum ea exista ca element activ al patrimoniului cedentului, cu aceeași natură (civilă sau comercială), cu toate garanțiile de care era însoțită și cu toate acțiunile aferente acestui drept.

Deși este un contract consensual, pentru a-și produce efecte față de terți (debitorul cedat, avânzi-cauză ai cedentului) legea prevede cerința ca cesiunea să fie notificată debitorului prin intermediul executorilor judecătorești sau acceptată de el prin act autentic (art. 1393 C. civ).

În legătură cu forma acceptării, se admite că ea este opozabilă debitorului cedat chiar dacă este făcută prin înscris sub semnătură privată. În schimb, în lipsa notificării prin „portărei”, pentru a putea fi opusă altora (cum ar fi creditori ai cedentului, chiar posteriori cesiunii, alți cesionari ai aceleiași creanțe) acceptarea trebuie să îmbrace forma autentică. În caz contrar, este posibil ca cesionarul să fie evins de un alt cesionar, chiar posterior, al aceleiași creanțe, dar care a urmărit îndeplinirea formalităților prescrise de lege pentru opozabilitate, chiar dacă el a cunoscut existența unei cesiuni anterioare.

Tot același efect se poate produce în cazul în care anterior notificării cesiunii de creanță un creditor chirografar al cedentului a cerut înființarea și validarea popririi având ca obiect acea creanță.

O altă consecință posibilă a neobservării formelor de publicitate a cesiunii de creanță este aceea că deși eventual a plătit prețul, cesionarul se poate vedea în situația de a „nu putea încasa creanța, dacă debitorul cedat a făcut plata în mâinile cedentului, după încheierea contractului, dar- fără a se fi respectat dispozițiile legii.

Menționăm că în afară de aceste formalități în unele cazuri se cere în plus o altă formă de publicitate. Codul civil prevede în acest sens în art. 1394 cerința transcrierii dacă cesiunea are ca obiect un contract de arendare sau de locațiune pe durată mai mare de 2 ani. Aceste dispoziții au fost modificate însă după părerea noastră prin Legea cadastrului și a publicității imobiliare care, enumerând actele supuse înscrierii în cartea funciară menționează „locațiunea și cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani”(art. 21, lit. C, a). În consecință, drepturile creditorului dintr-un contract de locațiune pot fi cedate, dar pentru a fi opuse terților se cere nu numai notificarea sau acceptarea în formă autentică a contractului de către debitor, ci și înscrierea în cartea funciară de la biroul de carte funciară al judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate este situat bunul respectiv.

Există însă și creanțe care pot fi cedate cu titlu oneros fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalități. Este vorba de cesiunea creanțelor constatate prin titluri de credit. Dacă este vorba de un titlu la purtător, se consideră că însuși dreptul de creanță se află încorporat în titlu și ca atare se transmite prin simpla remitere, ca și un bun mobil corporal. Deținătorului de bună credință i se aplică de aceea de art. 1909 C. civ., debitorul fiind obligat să-și execute obligația față de deținătorul titlului. În categoria titlurilor de credit care conferă titularului dreptul la o sumă de bani intră, potrivit unei clasificări doctrinare: cambia, cecul (ca instrument de plată) biletul la ordin, titlurile emise de stat, polițele de asigurare pe viață la ordin. Cele care se transmit prin gir (titlurile la ordin) presupun o mențiune pe spatele înscrisului prin care, prin simpla sa semnătură, creditorul obligă pe debitor să facă plata creanței în mâinile posesorului titlului. În sfârșit, titlurile nominative constată creanța al cărei titular este înscris în registrele persoanei juridice care Ie-a emis. Pentru cesiunea acestor creanțe se cere înscrierea cesionarului în registrele debitorului, în locul cedentului.

Deși aceste forme de. cesiune sunt practicate mai ales în materie comercială în practica judecătorească și în doctrină s-a admis că și creanțele de natură civilă pot fi transmise printr-un titlu „la ordin sau la purtător, dacă sunt constatate prin înscrisuri autentice sau sub semnătură privată.

Atunci când cedentul transmite creanța, el se obligă nu doar să transfere o creanță care există deja, dar și să garanteze accesoriile creanței.

2. Garanția existentei creanței.

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1392 C. civ, mai sus redate chiar dacă părțile n-au stipulat nimic în contractul prin care s-a cedat creanța, cedentul este ținut să garanteze că la data vânzării creanța exista, că el era titularul acestei creanțe și nu intervenise nici o cauză de stingere până în acel moment și nici o excepție nu poate fi invocată de debitor.

Această interpretare este dată în special în doctrina noastră și în cea franceză. Unii autori menționează în treacăt o anumită nuanțare. De pildă, într-o opinie :”creanța ar fi inexistentă atunci când n-a avut ființă niciodată; când nu aparținea cedentului, sau când era stinsă în momentul vânzărei”. Mai recent, un alt eminent jurist menționează că cesionarul are acțiune în daune în contra cedentului fie: a) în cazul în care creanța sau accesoriile ei ar fi inexistente (nulitate absolută) ori ar exista în beneficiul altei persoane decât cedentul fie: b) în cazul în care validitatea creanței sau accesoriilor ei ar fi paralizată printr-o excepție din partea debitorului cedat.

În doctrina din alte țări și în special în cea germană, pornindu-se de la unele texte din Digeste s-a pus mai profund problema calificării din punct de vedere juridic a acestei garanții. Astfel, un autor care s-a ocupat printre primii de această chestiune a considerat că inexistența creanței trebuie să aibă drept consecință nulitatea pentru lipsa obiectului, cu singura consecință a restituirii prețului pe care eventual cesionarul deja l-a plătit. În schimb, plata daunelor se datorează în cazurile în care creanța a existat, dar nu se poate realiza datorită unor excepții pe care debitorul le poate ridica ;în acest caz cesiunea este valabilă.

După alții, dimpotrivă, cele două ipoteze nu trebuie tratate distinct ci daune se datorează în egală măsură dacă creanța nu exista sau dacă era nerealizabilă datorita unei excepții cu care debitorul putea paraliza cererea cesionarului.

Jhering, afirmă că trebuie făcută o distincție între cazurile de imposibilitate obiectivă și cele de imposibilitate subiectivă de transferare a creanței. În prima ipoteză, caracterizată printr-o imposibilitate absolută de existență a creanței, cesiunea trebuie considerată nulă; în cea de-a doua, în care creanța există, dar nu în favoarea vânzătorului ci în favoarea unui terț, trebuie considerată ca valabilă. Privită deci din acest unghi, inexistența creanței poate duce la declanșarea garanției din partea cedentului.

În prezent problema este reglementată în BGB, prin §437 iar doctrina este de acord că ceea ce garantează cedentul – situația juridică a dreptului cedat – este o garanție pentru evicțiune, în sensul dat noțiunii în dreptul german. Cu toate acestea, discuțiile au continuat cu privire la întrebarea de ce legiuitorul, căruia îi stătea în putere s-o facă, n-a calificat cesiunea unei creanțe inexistente ca nulă (potrivit regulilor generale, un contract care are ca obiect o prestație imposibilă este nul – § 306), ci a stabilit această obligație de garanție în sarcina vânzătorului unei creanțe. Explicația dominantă în doctrină este aceea a protecției speciale pe care legiuitorul a vrut să o acorde cumpărătorului unei creanțe. Aceasta pentru că spre deosebire de cel care cumpără un bun corporal (și deci are posibilitatea să se asigure ex propriis sensibus) cesionarul unei creanțe trebuie să se încreadă mai degrabă în promisiunea de executare, adică să aibă încredere că dreptul într-adevăr există.

O explicație asemănătoare s-a dat și în doctrina italiană, adăugându-se că, chiar și în cazul în care existența unei creanțe poate fi dovedită pe lângă declarația cedentului prin documente (care, drept vorbind, pot fi falsificate mai ușor sau mai greu), nu se poate verifica dacă creanța va fi sau nu realizabilă, în sensul că nu se poate ușor dovedi pericolul ridicării unei excepții din partea debitorului cedat. De aceea, dacă se pune problema unei opțiuni între cele două teze, a nulității sau a validității cesiunii unei creanțe inexistente, se preferă aceea care prin efectele sale poate asigura o mai bună protecție a cesionarului.

Este și soluția la care și noi ne-am oprit atunci când am tratat problema vânzării bunului altuia, considerând că este în interesul cumpărătorului să aibă posibilitatea alegerii între a cere executarea unei obligații (de garanție din partea vânzătorului) și a cere rezoluțiunea convenției. Bineînțeles însă că pentru a opera garanția, ca efect al contractului, se cere ca acel contract să fie valabil, adică să îndeplinească toate condițiile de validitate ale convenției. Astfel, dacă de exemplu, s-a cesionat dreptul la pensie sau un alt drept care este potrivit legii netransmisibil, contractul este nul pentru neîndeplinirea condițiilor obiectului.

În virtutea obligației de garanție, s-a hotărât că cesionarul care a introdus acțiune în plata prețului poate fi obligat să demonstreze el existența valabilă a creanței la data contractării, fără a se încălca prin aceasta regula procedurală privind sarcina probei.

Cedentul răspunde de asemeni dacă înainte de îndeplinirea cerințelor de opozabilitate în contractul cu cesionarul s-a deposedat de o parte sau de totalitatea creanței. Sau dacă a acceptat constituirea anumitor drepturi asupra creanței, cum ar fi un drept de gaj; ori dacă creanța era deja stinsă prin plată, prin compensare, prin novație sau prin prescripție.

Se vorbește de asemeni de obligația de garanție a cedentului dacă titlul, deși există, poate fi anulat sau desființat prin rezoluțiune. În acest caz ne aflăm practic în fața garanției contra viciilor.

Cedentul garantează existența creanței. Această garanție privește existența valabilă a creanței la data încheierii contractului. Dacă ulterior cedării creanța este afectată, cedentul nu va fi ținut să răspundă. În schimb, dacă motivul, cauza evicțiunii era anterioară, dar și-a produs efectul abia după cedarea creanței, vânzătorul va fi ținut de garanție. Astfel, dacă procedura falimentului s-a întins cu privire la o perioadă anterioară cesiunii de efecte mobiliare neplătite, ceea ce a avut drept consecință anularea privilegiului vânzătorului.

Asemănător celor arătate în materie de vânzare-cumpărare, dacă după încheierea contractului se împlinește termenul de prescripție a dreptului la acțiune, care începuse să curgă anterior cesiunii, cedentul nu răspunde, căci cesionarul, având titlu creanței, putea să o urmărească înainte de expirarea termenului. Bineînțeles, dacă termenul nu s-a împlinit la un timp atât de scurt de la cedarea creanței, încât cesionarul nu a avut practic posibilitatea să-i întrerupă.

Deși cauza evicțiunii este posterioară cesiunii, cedentul, ca și succesorii săi universali sau cu titlu universal, trebuie să răspundă dacă se datorează faptului lui personal, căci qui doit garantir, ne peut evincer.

În schimb, din economia textului, ca și din aplicarea lui de jurisprudență rezultă că cedentul nu este răspunzător – în lipsă de clauză contrară – de intervenirea unui caz fortuit, forță majoră sau de evicțiunea provenită cu concursul faptei proprii a cesionarului ori dacă contractul a avut un caracter aleatoriu. Astfel, s-a decis că „în privința riscurilor, cesiunea se aseamănă în totul vânzării propriu-zise, așa că dacă din cauze posterioare cesiunii, drepturile
cedate se desființează sau sunt modificate, cesionarul n-are nici un fel de recurs contra cedentelui”. În speță, apariția ulterioară a unei legi care a interzis încasarea creanțelor de genul celei cedate a fost considerată ca un caz de forță majoră, astfel că înlătură răspunderea cedentului.

3. Garanția existenței accesoriilor.

Potrivit art. 1396 C. civ., vinderea sau cesiunea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum cauțiunea, privilegiul și ipoteca. Acest articol a fost interpretat legal ca referindu-se și la ipoteza în care debitorul a subscris sau va subscrie cambii sau bilete la ordin, caz în care prin simplul fapt al girului garanțiile se transmit beneficiarilor succesivi, fără altă formalitate. Interpretarea s-a impus datorită controverselor care existau în doctrina de drept comercial cu privire la întrebarea dacă girul cambiei transmite sau nu posesorului cambiei garanțiile reale accesorii ale creanței. Fără a intra în amănunte care exced preocupările prezentei lucrări, mai menționăm că potrivit acestei interpretări, dacă în actul inițial de constituire a creanței sau a garanției este prevăzută posibilitatea pentru debitor de a subscrie cambii sau bilete Ia ordin, orice terț care dorește să dobândească o creanță sau garanția unei asemenea creanțe nu mai este de bună credință față de posesorul cambiilor dacă n-a verificat că detentorul aparent al garanției deține în patrimoniul său și cambiile, având totodată posibilitatea să împiedice punerea lor în circulație ulterior.

Dacă actul de constituire a garanției reale era afectat de vicii sub aspectul formei, posesorul cambiei sau biletului la ordin se poate vedea expus situației de a nu-l putea urmări pe debitor, căci girul nu poate transmite garanția decât în forma în care părțile inițiale au contractat, potrivit solemnităților impuse de lege la data întocmirii actului.

În virtutea obligației de garanție, cedentul va fi ținut să răspundă nu numai dacă accesoriile creanței nu există, dar și în cazul în care sunt anulate în parte sau nu au întinderea promisă. Astfel s-a decis că vânzătorul creanței răspunde dacă ipoteca nu poartă decât asupra unei părți din imobil sau dacă în ciuda declarațiilor contrare făcute la încheierea contractului cu privire la rangul ipotecii, cesionarul se găsește în situația în care alți creditori ipotecari au un rang preferat.

În privința accesoriilor creanței, răspunderea cedentului este limitată, ca și în privința creanței însăși (potrivit art. 1397: vânzătorul sau cedentul unei creanțe nu răspunde de solvabilitatea debitorului). Astfel, el nu va răspunde decât de existența garanției, dar nu și de eficacitatea ei sau de solvabilitatea unui fidejusor, garant al executării obligației debitorului (răspunde doar de „veritatea” garanției, nu și de „bonitas”). Aceasta, bineînțeles, dacă părțile nu au convenit altfel.

4. Alte posibile ipoteze de garanție la cesiunea de creanță.

În legislația recentă, ca și în practica comercială dar și civilă se folosește frecvent figura juridică a cesiunii de creanță pentru transmiterea unor drepturi. Vom încerca pe scurt să le trecem în revistă, pentru că deși uneori sunt reglementate separat, în privința garanției urmează principiile cesiunii de creanță, în sensul codului civil.

4.1. Părți sociale.

Vânzarea părților sociale ale unei societăți este în principiu tot o cesiune de creanță. De aceea, în acest caz, vânzătorul va fi ținut să răspundă de drept, în temeiul art. 1392 C. civ. pentru existența valabilă a întreprinderii la data contractului, de asemeni să garanteze că nu a intrat în proces de lichidare sau reorganizare judiciară.

El este ținut de asemeni să garanteze mărimea și transmisibilitatea părților sociale, ca și procentul din profit sau întinderea dreptului de vot.

Și în Germania vânzarea de părți sociale sau de drepturi decurgând din calitatea de membru al unei societăți este calificată tot ca o cesiune de creanță, garanția datorată de înstrăinător potrivit legii fiind și în acest caz limitată la „veritatea” titlului, iar nu la „bonitatea” lui.

4.2. Brevet de invenție.

Legea nr. 64/1991. privind brevetele de invenție reglementează detaliat modul de protecție a acestei categorii de creații industriale. Din păcate însă, așa cum au remarcat specialiștii în materie, actul normativ menționat nu cuprinde decât foarte puține dispoziții privind transmiterea contractuală a drepturilor născute în legătură cu invenția. Art. 48 menționează doar că transmisiunea drepturilor se poate face prin cesiune, sau pe baza de licență exclusivă sau neexclusivă. Ca atare, în lipsa unei reglementări speciale, se va aplica dreptul comun.

Și în cazul cesiunii unui brevet de invenție, garanția pe care vânzătorul o datorează privește existența valabilă a brevetului la data încheierii contractului. Considerăm că, în virtutea aceleiași dispoziții din materia cesiunii de creanță, cedentul trebuie să garanteze că brevetul nu va fi anulat, de pildă pentru că la data înregistrării cererii de brevet nu erau îndeplinite condițiile pentru existența unei invenții brevetabile (art. 42 din Legea nr. 64/1991).

4.3. Desene și modele industriale.

Art. 33 și 34 din Legea nr. 129/1992 privind protecția desenelor și modelelor industriale reglementează transmisiunea drepturilor asupra acestor creații. Potrivit art. 33 pot fi transmise :dreptul la eliberarea certificatului de înregistrare a desenului sau modelului; drepturile ce decurg din cererea de înregistrare; drepturile decurgând din certificatul de înregistrare. Așadar, transmisiunea certificatului de înregistrare presupune transmiterea unor drepturi, deci îmbracă forma unui contract de cesiune. Dacă este cu titlu oneros, îi vor fi aplicabile regulile garanției din materia contractului de vânzare – cumpărare. Astfel cum s-a remarcat în literatura de specialitate30 în acest domeniu prezintă interes practic deosebit garanția datorată împotriva evicțiunii. Tulburările pe care cesionarul dreptului decurgând din certificatul de înregistrare le poate suferi din partea unor terți pot consta în intentarea unei acțiuni în contrafacere sau a unei acțiuni în revendicare, admisibilă împotriva succesorului în drepturi al uzurpatorului. În oricare din aceste ipoteze, pârâtul va putea invoca garanția pe care cedentul i-o datorează în virtutea legii (codul civil).

4.4. Factoring.

În practica modernă bancară conceptul de factoring este folosit pentru a desemna acea operațiune juridică în virtutea căreia creanțele unei părți – client -sunt preluate (raportate) în schimbul unei contraprestații de o instituție de credit – factor – care le urmărește la scadență. Acesta este un contract complex, care pe fondul unei activități comerciale a clientului prezintă elemente ale contractului de vânzare-cumpărare, dar și ale contractului de împrumut. În plus, clientul este debarasat de sarcina urmăririi debitorilor.

În dreptul german, deși nu este reglementat, contractul este foarte răspândit, datorită multiplelor sale funcțiuni iar doctrina este foarte bogată. Pentru că amănuntele acestui gen de convenție – comercială – exced preocupărilor noastre, ne mărginim doar să semnalăm că în acest sistem de drept se face distincție între „realul” factoring, care presupune preluarea de către factor a riscului insolvabilității debitorilor și „quasi” factoringul (unechtes Factoring).

În primul caz se admite că preluarea creanțelor în schimbul unui preț plătit în avans reprezintă o cesiune de creanță, fiind aplicabile dispozițiile din codul civil în această materie, inclusiv sub aspectul garanției datorate de cedent.

Pentru a doua ipoteză, în care după încheierea contractului riscul insolvabilității debitorului rămâne în sarcina clientului se consideră că, deși se aseamănă cu o cesiune de creanță în care cedentul își asumă suplimentar sarcina garantării solvabilității debitorului, contractul apare mai degrabă ca o formă de împrumut.

Secțiunea a II-a

Efectele garanției

Articolul 1392 din Codul civil, care prevede obligația de garanție ce-i incumbă cedentului nu menționează vreo sancțiune a neexecutării acestei obligații. Ca atare, va trebui să admitem că se aplică regulile generale ale garanției de la contractul de vânzare-cumpărare, căci în definitiv, cesiunea de creanță este o vânzare.

Cedentul este deci ținut mai întâi de obligația negativă, de a nu-l tulbura el însuși pe cesionar, apoi de obligația pozitivă de a-l apăra și despăgubi pe cesionar de toate urmările micșorării sau desființării dreptului transmis. Și în această materie, pe bună dreptate, în practica judecătorească s-a făcut aplicarea regulii conform căreia cesionarul trebuie să-l cheme în garanție pe cedent pentru a participa alături de el în procesul cu debitorul, în caz contrar putându-i-se opune excepția procesului rău condus.

În caz de inexistență a creanței sau a garanțiilor de care trebuia să fie însoțită, cedentul va trebui să restituie prețul și daunele interese, ca și cheltuielile contractului si cheltuielile de judecată (inclusiv cheltuielile pe care cesionarul Ie-a făcut cu urmărirea debitorului), potrivit regulilor de la evicțiunea totală. Dacă tulburarea cesionarului constă doar în restrângerea parțială a dreptului, atunci vom fi în prezența unei evicțiuni parțiale și la cererea lui instanța va aprecia dacă este cazul desființării contractului sau doar a acordării de daune-interese.

Se impune însă precizarea că pentru a se produce aceste efecte se cer întrunite condițiile generale ale garanției de evicțiune: tulburarea de drept, cauza anterioară cesiunii (cu rezerva faptului personal al cedentului),necunoașterea cauzei evicțiunii de către cesionar, la același moment. Garanția subzistă chiar dacă creanța este desființată ca efect al împlinirii unei condiții rezolutorii sau al anulării, cauze de ineficacitate intervenite ulterior cesiunii, dar al căror „germene” era anterior.

CAPITOLUL V

REGLEMENTAREA INTERNAȚIONALĂ A GARANȚIEI

DATORATE DE VÂNZĂTOR ÎMPOTRIVA EVICȚIUNII

Secțiunea I

Domeniul de aplicare al Convenției de la Viena

Încă din primul său articol, Convenția de la Viena precizează că „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sedii în state diferite”, când aceste state „sunt state contractante” sau când normele de drept internațional privat „conduc la aplicarea legii unui stat contractant”.

Stipulând că „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sedii în state diferite”, Convenția definește caracterul internațional al acestor contracte. Alte criterii, cum sunt: naționalitatea, caracterul civil sau comercial al părților sau al contractului „nu sunt luate în considerare” pentru aplicarea Convenției.

Criteriul sediului trebuie cunoscut de către părți cel mai târziu în momentul încheierii contractului. Convenția precizează că „nu se ține seama de faptul că părțile au sediul în state diferite, dacă acest fapt nu rezultă nici din contract, nici din tranzacțiile anterioare între părți, nici din informații furnizate de ele în orice moment anterior încheierii sau cu ocazia încheierii contractului”.

Statuând că normele Convenției se aplică și în cazul în care normele dreptului internațional privat „conduc la aplicarea legii unui stat contractant” se dă o mai mare întindere sferei de aplicare prin trimiterea la norma de drept internațional privat a țării forului.

Convenția (ratione materiae) „se aplică contractelor de vânzare de mărfuri”. Sunt definite vânzări „contractele de furnizare de mărfuri ce urmează a fi fabricate sau produse, în afară de cazul în care partea care le comandă furnizează o parte esențială din elementele materiale necesare acestei fabricări sau produceri”. Negocierile au dus la concluzia că normele Convenției nu se aplică „contractelor la care partea preponderentă a obligației părții care furnizează mărfurile constă în furnizarea manoperei sau a altor servicii”. După confruntarea mai multor puncte de vedere, s-a apreciat că normele Convenției
trebuie „să circumscrie obiectul acesteia” așa încât să vizeze mărfurile „ce urmează a fi fabricate sau produse”, deci bunurile viitoare, deoarece aceste bunuri sunt determinate sau determinabile.

Normele Convenției nu cârmuiesc vânzările „de mărfuri cumpărate pentru folosință personală, familială sau casnică, în afară de cazul în care vânzătorul, în orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, n-a știut, sau nu s-a considerat că știe că aceste mărfuri sunt cumpărate pentru o astfel de folosință”. Scoaterea acestor mărfuri de sub incidența Convenției s-a apreciat a fi necesară, deoarece, operațiunile implicate de achiziționarea lor „nu constituie acte de comerț”, fiind supuse altor reglementări.

În același timp, normele Convenției nu cârmuiesc „vânzările la licitații”; „vânzările de sub sechestru sau efectuate în orice alt mod de către autoritățile judiciare”; „vânzările de valori mobiliare, efecte de comerț și monede”, de nave, vapoare, aeroglisoare și aeronave, precum și vânzărilor de electricitate, deoarece sunt supuse – potrivit sistemelor de drept respective – unor reglementări speciale.

Negocierile n-au dus la convenirea unor reglementări uniforme cu privire la contract sub toate aspectele sale. Având în vedere locul și rolul ce revin voinței părților, precum și practicilor tradiționale în materie.

Validitatea contractului, clauzele sale, uzanțele; b. efectele pe care contractul poate să le aibă asupra proprietății mărfurilor vândute nu intră sub incidența Regulilor Uniforme ale Convenției. Aceste reguli cârmuiesc „exclusiv formarea contractului de vânzare și drepturile și obligațiile la care un astfel de contract dă naștere între vânzător și cumpărător”.

Normele Convenției nu se aplică răspunderii vânzătorului „pentru decese sau leziuni corporale cauzate oricui de către mărfuri”.

În cursul negocierilor s-a subliniat că răspunderea în acest caz – având caracter delictual – nu poate face obiectul reglementărilor specifice ale Convenției.

Așadar, atât domeniul de aplicare personal (ratione personae), cât și domeniul de aplicare material (ratione materiae) au fost riguros reglementate, ajungându-se chiar la reglementări de detaliu. Reprezentanții statelor participante au evocat pe larg practica națională în materie, insistând asupra elaborării unor Reguli Uniforme care să faciliteze schimburile comerciale internaționale. Practicile tradiționale, uzanțele comerciale au fost prezentate pe larg, demonstrându-se utilitatea lor. În aceste condițiuni, au triumfat exigențele privind promovarea unor norme care – precizând domeniile supuse uniformizării -să respecte diversitatea, prin luarea în considerare a valențelor ei în vânzarea internațională de mărfuri.

Secțiunea a II-a

Garanția datorată de vânzător

Vânzătorul este obligat să predea mărfuri a căror: cantitate; calitate și tip, corespund celor prevăzute în contract, deci, când toate aceste elemente sunt în conformitate cu stipulațiile contractuale".

Mărfurile nu sunt conforme cu contractul decât dacă: a. Sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc în mod obișnuit mărfuri de același tip;

b. sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului, în momentul încheierii contractului, în afara de cazul în care rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competența ori aprecierea vânzătorului sau că era rezonabil din partea lui să o facă;

c. posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca mostră sau model;

d. sunt ambalate sau condiționate în conformitate cu modelul obișnuit pentru mărfuri de același tip sau, în lipsa unui model obișnuit, într-un mod propriu pentru a le conserva și proteja.

În toate cazurile vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate, pe care cumpărătorul o cunoștea sau nu se putea să nu o cunoască în momentul încheierii contractului.

1. Răspunderea vânzătorului pentru lipsa de conformitate.

a. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.

b. În baza Convenției, vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiția ca aceasta să fie imputabilă neexecutării oricărei obligații ce-i revine, inclusiv celei de garanție potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuințării lor normale sau unei întrebuințări speciale.

c. În cazul predării anticipate a mărfii, vânzătorul are dreptul – până la data prevăzută în contract – să livreze partea sau cantitatea lipsă ori să predea mărfuri noi, care să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul fie să repare orice lipsă de conformitate a mărfurilor, cu condiția ca exercitarea acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile. In acest caz, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune – interese, în temeiul prevederilor Convenției.

2. Obligațiile cumpărătorului privind conformitatea mărfurilor.

Pentru a garanta realizarea obligațiilor stipulate în contract și a facilita derularea tranzacțiilor în acest domeniu, Convenția stabilește obligații privind conformitatea mărfurilor și în seama cumpărătorului.

a. Cumpărătorul are obligația să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât mai scurt, ținând seama de împrejurări. Dacă contractul implică transportul mărfurilor, examinarea poate fi amânată până la sosirea lor la destinație. în cazul în care mărfurile sunt redirijate sau reexpediate de cumpărător fără a fi avut în mod rezonabil posibilitatea să le examineze și dacă, în momentul încheierii contractului vânzătorul cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască posibilitatea acestei redirijări sau expedieri, examinarea poate fi amânată până la sosirea mărfurilor la noua destinație.

b. Cumpărătorul este obligat să denunțe vânzătorului lipsa de conformitate, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil – din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit să-l constate. Dacă nu-și îndeplinește această obligație, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

De asemenea, în cazul în care cumpărătorul nu denunță lipsa de conformitate cel mai târziu într-un termen de doi ani – calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv – este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate.

c. Vânzătorul nu se poate prevala de faptul că cealaltă parte – cumpărătorul, nu a examinat mărfurile, potrivit prevederilor Convenției, dacă lipsa de conformitate se referă la elemente pe care le cunoștea sau pe care nu putea să le ignore și „pe care nu le-a arătat cumpărătorului".

d. În cazul în care cumpărătorul nu a procedat la denunțarea lipsei de conformitate, fiind decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate, dar are o scuză rezonabilă pentru aceasta, el: 1. poate reduce prețul (bonificație); 2. poate să ceară daune-interese.

3. Obligația vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț.

Vânzătorul are obligația să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiții.

În cazul în care dreptul invocat de terț este întemeiat pe un drept de proprietate, este admisă posibilitatea cumpărătorului de a prelua mărfurile, dacă ambele părți au încheiat contractul în cunoștință de cauză.

Vânzătorul are obligația să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală, pe care le cunoștea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului, cu condiția ca acest drept sau această pretenție să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau altă proprietate intelectuală: în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie să fie vândute sau utilizate, dacă părțile au avut în vedere, în momentul încheierii contractului, că mărfurile vor fi revândute sau utilizate în acest stat; sau în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul își are sediul.

Vânzătorul nu este ținut de această obligație dacă: a. în momentul încheierii contractului, cumpărătorul cunoștea sau nu putea să ignore existența dreptului sau a pretenției; sau b. dreptul sau pretenția rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice, desenelor, formulelor sau altor specificații analoage furnizate de cumpărător

4. Obligația cumpărătorului de a denunța vânzătorului dreptul sau pretenția terțului.

Cumpărătorul are obligația să denunțe vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, precizând natura acestui drept sau acestei pretenții, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care le-a cunoscut sau ar fi trebuit să le cunoască.

Dacă cumpărătorul nu denunță vânzătorului dreptul sau pretenția terțului, pierde dreptul de a se prevala de dispozițiile Convenției privind obligația vânzătorului de a preda mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț.

În cazul în care vânzătorul cunoștea „dreptul sau pretenția terțului și natura sa" nu poate să se prevaleze de dispozițiile Convenției privind obligațiile cumpărătorului de a-și denunța existența unui asemenea drept sau a unei asemenea pretenții.

CAPITOLUL VI

GARANȚIA DATORATĂ ÎN CAZ DE

VICII ASCUNSE

Secțiunea I

Noțiunea de garanție contra viciilor

Așa cum rezultă din prevederile art.1336 C.civ., vânzătorul răspunde față de cumpărător nu numai de liniștita posesiune a lucrului vândut, ci și de viciile acestui lucru, deci de posesiunea utilă a lucrului. Viciile lucrului vândut reprezintă deficiențele care afectează utilitatea lucrului, făcând-o să scadă.

Art.1352 C.civ. arată că „vânzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuințat, după destinarea sa, sau întrebuințarea sa atât de micșorată, încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de ar fi cunoscut viciile”. Deci, vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul este impropriu utilizării conform destinației sale sau valoarea sa este micșorată într-atât încât cumpărătorul, dacă ar fi cunoscut aceste vicii, nu ar fi cumpărat lucrul sau a fi plătit un preț mai mic.

Când lucrul vândut este afectat de un viciu ascuns, conform prevederilor art.1352 C.civ., atunci situația se aseamănă cu cea prevăzută de art.954 al.l C.civ. În cazul prevăzut de art.954 al.l C.civ. este vorba despre viciul de consimțământ al erorii asupra substanței lucrului, deci o calitate esențială a lucrului. Dacă cumpărătorul, datorită acestui viciu de consimțământ, nu a putut cumpăra, în substanța lui, lucrul dorit, atunci el are dreptul la acțiunea în anularea contractului. De exemplu, când cumpărătorul s-a înțeles cu vânzătorul să cumpere un tablou al unui pictor renumit, pentru a cărui autenticitate garantase vânzătorul, iar în realitate i s-a vândut o reproducere sau un tablou al unui pictor necunoscut, există o eroare asupra substanței lucrului, care atrage anularea vânzării.

În schimb, dacă eroarea privește numai anumite calități ale lucrului, cumpărătorul primind lucrul voit, iar acest lucru este impropriu utilizării datorită viciilor ascunse, cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci are o acțiune în garanție contra vânzătorului. Ca vicii ascunse în materie de vânzare pot fi date ca exemple: defecțiunile unui autoturism, starea defectuoasă a materialelor din care este construit imobilul cumpărat, temelia șubredă a acestuia etc.

Distincția între viciile ascunse și viciul de consimțământ al erorii asupra substanței lucrului este importantă, întrucât se pot produce confuzii, iar regimul lor juridic este diferit.

Astfel, în practica judiciară (T.S., col.civ., decizia 1/1967) s-a decis că eroarea constituie o cauză de nulitate dacă privește substanța obiectului, deci acele calități ale obiectului convenției pe care părțile le-au avut în vedere și care au servit drept motiv determinant al acordului lor de voință. Dacă s-a stipulat drept element esențial existența unei atari calități a obiectului contractului (în speță era vorba despre faptul că pianina ce făcea obiectul contractului trebuia să aibă o placă întreagă de bronz), atunci constatarea ulterioară a lipsei acesteia îndreptățește partea în eroare să solicite anularea convenției și restabilirea situației anterioare.

Dacă lucrul cumpărat ar fi prezentat numai anumite defecțiuni care îl făceau nesatisfăcător utilizării sau destinației, atunci cumpărătorul avea dreptul la acțiunea în garanție pentru viciile ascunse.

Aceste vicii ascunse, în materie de vânzare, se numesc vicii redhibitorii, iar regulile referitoare la răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse se aplică tuturor vânzărilor, cu excepția vânzărilor publice , art.1360 C.civ. prevăzând că „această acțiune (în garanție contra viciilor ascunse – n.a.) nu există în vânzările publice”.

Secțiunea a II-a

Condițiile răspunderii pentru vicii

Vânzătorul va răspunde pentru vicii dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiții:

– viciile să fie ascunse;

– viciile să fi existat în momentul încheierii contractului;

– viciile să fie grave.

1) Viciile lucrului, pentru a atrage răspunderea vânzătorului, trebuie să fie ascunse. Un viciu este ascuns dacă nu este cunoscut de cumpărător și nu poate fi descoperit de acesta, la o atentă și normală verificare a bunului, nefiindu-i comunicat nici de către vânzător. Deci, viciul este ascuns atunci când cumpărătorul nu l-a putut descoperi, cu toate că a depus toată diligenta în privința calităților bunului respectiv.

Art. 1353 C.civ. prevede că „vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente și de care cumpărătorul a putut singur să se convingă”.

În practica judiciară s-au dat diferite înțelesuri noțiunii de „viciu ascuns”. Astfel, într-o speță, s-a decis că viciul ascuns este acela care nu poate fi constatat la prima vedere sau cu prilejul examinării lucrului, în urma unei verificări obișnuite. Lipsa de informare, de experiență și nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse. Atunci când este vorba despre un lucru pentru a cărui cunoaștere este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate apela la o persoană calificată și, dacă nu o face, el este în culpă.

Într-un alt caz, s-a arătat că viciul ascuns este acela care nu poate fi constatat cu prilejul verificării bunului de către cumpărător, dar să nu fie vorba despre lipsa sa de experiență sau de nepriceperea sa. În cazul vânzării unui autoturism, dacă cumpărătorul nu are cunoștințe în domeniu, el este în culpă dacă nu apelează la o persoană calificată (mecanic auto), în măsură să depisteze caracteristicile respective cu ocazia verificării acestuia.

Într-o decizie a Tribunalului Municipiului București s-a decis că viciile nu puteau fi depistate la data vânzării, ci numai în condițiile unei temperaturi foarte scăzute, care nu exista la data vânzării. În cauză era vorba despre o haină de blană, cumpărată de reclamant în octombrie 1988, care la data introducerii acțiunii, prezenta rupturi în spate și la mâneci, cedând în continuare, fără să opună rezistență. Acest lucru s-a datorat modalității de conservare a bunului în condiții de ger și îngheț, astfel că, după prima îmbrăcare, au apărut rupturile, iar instanța a dispus rezoluțiunea contractului pentru vicii ascunse și restituirea prețului plătit.

Într-o altă speță, cu privire la faptul că pentru folosirea paltonului cumpărat, cumpărătoarea a trebuit să-i aducă unele modificări, deoarece prezenta diverse degradări și avea aspectul unui palton folosit de trei ani, s-a decis că aceste vicii sunt numai vicii aparente, de care cumpărătoarea se putea convinge singură, fiin-du-i respinsă acțiunea în garanție pentru vicii ascunse ca nefondată.

În sfârșit, într-un alt caz s-a decis că, dacă necunoașterea de către cumpărător a viciilor lucrului se datorează manoperelor frauduloase ale vânzătorului, vânzătorul va fi ținut să răspundă, aceste vicii fiind astfel nesusceptibile de a ajunge la cunoștința cumpărătorului.

În concluzie, din cele arătate mai sus rezultă că posibilitatea cumpărătorului de a cunoaște viciile lucrului se apreciază în abstract, avându-se în vedere un cumpărător diligent și prudent.

Potrivit art.1354 C.civ., vânzătorul „este răspunzător de viciile ascunse, chiar și când nu le-a cunoscut”, deci el va răspunde indiferent dacă a cunoscut sau nu viciile ascunse. Dacă vânzătorul dovedește că a adus la cunoștința cumpărătorului viciul, atunci viciul nu mai poate fi considerat ascuns, întrucât cumpărătorul a contractat în cunoștință de cauză și și-a asumat riscul contractului.

2) Viciul trebuie să fi existat în momentul încheierii contractului, chiar dacă predarea lucrului vândut se face ulterior.

Pentru acele vicii apărute ulterior contractării, vânzătorul nu răspunde, fiind vorba despre defecțiuni ale lucrului ivite după vânzare. Soluția se justifică prin aceea că, prin încheierea contractului, proprietatea asupra lucrului și riscurile au trecut asupra cumpărătorului.

Nu este necesar însă ca viciul să se fi manifestat anterior vânzării, ci numai ca la data încheierii contractului să existe cauza sau germenii lui, chiar dacă viciul se manifestă ulterior. Astfel, într-o speță, animalul vândut suferea de o boală la momentul vânzării, însă această boală nu a putut fi diagnosticată decât printr-o analiză de laborator ulterioară, astfel că acțiunea cumpărătorului pentru obligația de garanție pentru vicii a fost admisă, dispunându-se rezoluțiunea vânzării.

Dacă dreptul de proprietate nu se transmite din momentul încheierii contractului, ci ulterior, viciul trebuie să fie anterior sau concomitent cu transmiterea proprietății, căci până atunci riscurile aparțin vânzătorului.

3) Viciul trebuie să fie grav, această condiție fiind prevăzută expres de art.1352 C.civ. Astfel, lucrul, din cauza viciului, trebuie să fie impropriu întrebuințării după destinația sa sau întrebuințarea să fie micșorată, în așa fel încât cumpărătorul, dacă ar fi cunoscut viciul, nu ar fi cumpărat lucrul sau ar fi plătit un preț mai mic.

În privința acestei condiții, în practica judiciară s-a decis că dacă lucrul care trebuie vândut, deși prezintă anumite defecțiuni, poate fi folosit potrivit destinației sale, atunci viciul nu este grav. Ca atare, împrejurarea că pentru întrebuințarea în continuare a unui autoturism folosit este necesară înlocuirea unor piese aflate într-o stare avansată de uzură nu antrenează obligația de garanție pentru vicii ascunse, cu atât mai mult cu cât vânzarea s-a făcut la un preț inferior celui corespunzător unui autoturism nou, demonstrându-se că cumpărătorul a cunoscut faptul că măcar o parte din piese sunt în stare de uzură.

Condiția ca viciul să fie grav nu presupune ca el să se refere la substanța, la esența lucrului, ci la calitățile acestui lucru, deși în literatura juridică și în practica judiciară au fost afirmate opinii contrare. Dacă viciul s-ar referi la însăși substanța lucrului, atunci, așa cum am arătat mai sus, ar fi vorba, în principiu, de o eroare asupra substanței lucrului, ceea ce ar atrage un regim juridic diferit față de obligația de garanție pentru vicii ascunse.

Condițiile răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse trebuie să fie dovedite de cel care o invocă, adică de cumpărător. Întrucât este vorba despre stabilirea unui fapt, iar nu de un act juridic, dovada se poate face prin orice mijloace de probă (înscrisuri, martori, mărturisire, prezumții etc), potrivit regulilor dreptului comun.

Secțiunea a III-a

Efectele și întinderea răspunderii vânzătorului

pentru vicii

Dacă toate condițiile prevăzute de lege și arătate mai sus sunt îndeplinite, atunci vânzătorul este ținut să răspundă pentru viciile ascunse ale lucrului vândut.

Art.1355 C.civ. prevede că, în aceste cazuri, „cumpărătorul poate sau a întoarce lucrul și a-și primi prețul, sau a opri lucrul și a cere înapoierea unei părți din preț arbitrată de experți”. Deci, cumpărătorul are un drept de opțiune între a solicita rezoluțiunea vânzării sau reducerea prețului. Dreptul de opțiune îi aparține numai cumpărătorului și el nu poate să fie obligat să promoveze una din cele două acțiuni.

Acțiunea prin care cumpărătorul solicită rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru vicii ascunse se numește redhibitorie („actio redhibitoria”).

Acțiunea redhibitorie poate fi introdusă, chiar dacă natura viciului nu face lucrul absolut impropriu destinației sale normale, ci numai ca el să nu poată fi întrebuințat așa cum ar fi trebuit, potrivit clauzelor contractuale. Totuși, dacă dreptul de opțiune al cumpărătorului este exercitat abuziv, instanța judecătorească poate aprecia că există un abuz de drept și să refuze desființarea contractului, putând acorda numai o reducere de preț, dacă viciul nu este foarte important.

În caz de admitere a acțiunii redhibitorii, instanța va dispune rezoluțiunea vânzării; în acest caz, vânzătorul va primi înapoi lucrul vândut și va restitui cumpărătorului prețul primit și cheltuielile vânzării suportate de cumpărător.

Dacă lucrul vândut a pierit din cauza viciilor, vânzătorul, deși nu va mai primi bunul, va fi obligat la restituirea integrală a prețului, întrucât pieirea bunului îi este imputabilă. Astfel, art.1358 al.l C.civ. arată că: „dacă lucrul a pierit din cauza viciilor sale, vânzătorul este dator a întoarce cumpărătorului prețul”.

Totuși, potrivit art.1358 al.2 C.civ., „pierderea lucrului prin caz fortuit va fi pe seama cumpărătorului”, ceea ce înseamnă că dacă lucrul piere din alte cauze decât viciile sale, fie din culpa cumpărătorului, fie în mod fortuit (inundație, cutremur, incendiu etc), atunci vânzătorul nu va răspunde, riscurile fiind ale proprietarului-cumpărător.

Dacă între timp cumpărătorul, la rândul său, a vândut altei persoane lucrul, acțiunea redhibitorie nu va mai putea fi exercitată de cumpărător, ci numai de subdobânditor. În acest caz, cumpărătorul va putea introduce numai o acțiune pentru reducerea prețului, proporțională cu viciile ascunse ale lucrului.

Dacă cumpărătorul nu dorește rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, atunci poate cere o reducere din preț proporțională cu reducerea valorii bunului vândut datorată viciului lucrului. Acțiunea prin care se solicită de către cumpărător reducerea prețului se numește acțiune estimatorie („actio estimatoria” sau „actio quanti minoris”), deoarece valoarea deprecierii lucrului este estimată prin expertiză.

Potrivit art.1356 C.civ. „dacă vânzătorul cunoaște viciile lucrului, el este dator, pe lângă restituirea prețului, de toate daunele-interese către cumpărător”. Aceasta înseamnă că numai vânzătorul de rea-credință poate fi obligat, alături de restituirea prețului și a cheltuielilor vânzării către cumpărător, și la daune-interese. Dacă vânzătorul a cunoscut viciile lucrului, atunci existând doi din partea sa și aceste daune fiind imprevizibile, el datorează daune-interese cumpărătorului.

Dovada relei-credințe a vânzătorului trebuie să fie făcută de către cumpărător și, fiind vorba despre un fapt juridic, această dovadă se poate face prin orice mijloc de probă. Acest lucru se datorează faptului că, potrivit art.960 al.2 C.civ. și art.1899 C.civ., buna-credință este prezumată, iar cel care invocă reaua-credință trebuie s-o dovedească.

De asemenea, cumpărătorul va trebui să facă și dovada prejudiciului (de exemplu, majorarea prețului, despăgubirea plătită terților etc). În practica judiciară s-a decis că vânzătorul care cunoaște viciile ascunse ale lucrului vândut poate fi obligat și la daune-interese, iar dacă nu se pot dovedi aceste daune, atunci vânzătorul va fi obligat la plata de dobânzi legale, la suma ce va fi restituită, dacă nu se compensează cu valoarea folosinței.

Dacă vânzătorul nu a cunoscut viciul ascuns al lucrului, conform art.1357 C.civ., atunci el nu poate fi obligat la daune-interese, ci numai la restituirea prețului și a cheltuielilor vânzării. În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că dacă bunul vândut avea un viciu ascuns care nu a fost cunoscut de vânzător, cumpărătorul poate solicita rezoluțiunea vânzării, dar nu și despăgubiri.

Deși Codul civil român reglementează numai opțiunea între acțiunea redhibitorie și acțiunea estimatorie, în literatura de specialitate și în practica judiciară s-a prevăzut și posibilitatea remedierii defecțiunilor și a înlăturării viciilor de către sau în contul vânzătorului, când remedierea este posibilă, când ea nu cauzează cheltuieli disproporționate cu valoarea lucrului și când nu contravine intereselor cumpărătorului.

Acțiunile civile prevăzute de lege în cazul răspunderii pentru vicii ascunse (acțiunea redhibitorie și acțiunea estimatorie) au caracter patrimonial, fiind acțiuni personale, născute din contractul de vânzare-cumpărare și în consecință, sunt supuse prescripției extinctive.

Codul civil, în art.1359, a prevăzut că „acțiunea pentru vicii redhibitorii trebuie să fie intentată de cumpărător în scurt termen, după natura viciului, obiceiul din partea locului și distanță”, deci nu s-a stabilit un termen anume.

Dispozițiile Codului civil au fost modificate prin Decretul 167/ 1958 care, în art.5, prevede că „dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse al unui lucru transmis… se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie”.

Rezultă din prevederile art.5 din Decretul 167/1958 că aceste acțiuni pot fi intentate în termen de 6 luni, termen care începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea unui an de la predarea lucrului, iar în cazul construcțiilor cel mai târziu de la împlinirea a trei ani de la predare (art.ll din Decretul 167/1958). În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit că dreptul la acțiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

Dacă viciile au fost ascunse cu viclenie, atunci se va aplica termenul general de prescripție, acela de trei ani. Pentru a se aplica acest termen, trebuie să se dovedească că vânzătorul a fost de rea-credință, cunoscând viciile lucrului. Astfel, într-o speță, s-a decis că în cazul în care s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism între două persoane fizice și, după un timp, cumpărătorul constată că motorul nu este cel original, ci un altul, această împrejurare constituie un viciu ascuns, dar nu cu viclenie, cât timp nu s-a făcut dovada că schimbarea motorului s-a făcut prin manopere dolosive, în scopul de a-l frauda pe cumpărător; în consecință este aplicabil termenul de prescripție special de 6 luni, iar nu cel de general prevăzut de art.3 din Decretul 167/1958.

În literatura de specialitate și în practica judiciară, natura juridică a termenelor de 1 an și 3 ani de la predarea lucrului sau construcției a fost controversată. În general, aceste termene sunt perioade limită în care viciile ascunse trebuie să fie descoperite, iar dreptul la acțiune privind viciile ascunse se prescrie în 6 luni, socotit de la data descoperirii viciilor, care trebuie constatate cel mai târziu într-un an sau în trei ani (pentru construcții) de la predare.

Secțiunea a IV-a

Reglementarea convențională a garanției pentru vicii

Dispozițiile art. 1352-1360 C.civ. privind obligația de garanție a vânzătorului pentru vicii ascunse nu au caracter obligatoriu, imperativ, ci supletiv, părțile fiind libere să stabilească prin contract conținutul acestei obligații. Astfel, părțile contractului de vânzare -cumpărare pot să înlăture, să limiteze sau să agraveze această obligație a vânzătorului.

Agravarea obligației de garanție pentru vicii se poate referi la răspunderea și pentru vicii aparente ori pentru vicii ulterioare vânzării, pentru buna funcționare și utilizare a unui bun pentru o perioadă determinată etc. Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu comportă limitări din punct de vedere legal.

În privința clauzelor de limitare sau de înlăturare a garanției vânzătorului pentru vicii, acestea își pot produce efectele numai dacă vânzătorul a fost de bună-credință, deci nu a cunoscut viciile ascunse ale lucrului. În acest sens, art. 1354 C.civ. prevede că vânzătorul „este răspunzător de viciile ascunse, chiar și când nu le-a cunoscut afară numai dacă, în cazul acesta, nu se va fi învoit cu cumpărătorul ca să nu răspundă de vicii”.

Și în doctrină s-a arătat ca clauzele de nerăspundere a vânzătorului pentru vicii ascunse sunt posibile numai dacă vânzătorul a fost de bună-credință la încheierea contractului, căci cunoscând viciile și nedeclarându-le, el se face vinovat de doi prin omisiune, caz în care nu se poate exonera de răspundere.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII

A trata astăzi despre evicțiune poate părea desuet, dacă ne gândim la numărul restrâns de studii consacrate acestei probleme, cel puțin în dreptul nostru. Autorii contemporani sunt mai degrabă interesați de garanția împotriva viciilor lucrului, poate nu întâmplător, dată fiind complexitatea bunurilor care se găsesc astăzi în circuitul civil, formând obiectul diverselor contracte. Garanția împotriva evicțiunii a fost analizată mai frecvent în trecut, la sfârșit de secol XIX, când tinerii juriști români dar nu numai, se ocupau de comparația instituției reglementate în codul civil cu cea existentă în dreptul roman.

Credem că în ciuda respectabilei sale vârste, problema garanției împotriva evicțiunii este mereu și din nou captivantă, mai întâi datorită schimbărilor legislative interne, dar și conexiunilor internaționale ale raporturilor civile și comerciale contemporane.

Se poate remarca relativ ușor că în practica judecătorească precum și în cea notarială actuală dispozițiile Codului civil referitoare la garanția datorată pentru evicțiune apar uneori invocate, fără însă a fi însoțite de prea largi considerații teoretice.

A garanta înseamnă de fapt a asigura persoanei căreia i s-a predat un lucru, posesiunea liniștită a acelui lucru. Urmând tradiția romană, Codul civil consideră că obligația principală a vânzătorului este aceea de a preda bunul. În măsura în care dobânditorul este evins, tulburat, i se acordă posibilitatea de a se întoarce împotriva autorului său. Este deci vorba de acțiunea în garanție. Într-adevăr, de ce a contractat cel ce primește bunul? Pentru a se putea folosi de el fără a fi expus vreunei reclamații ulterioare.

Codul nostru civil folosește termenul de „răspundere” atunci când tratează evicțiunea (de pildă, art. 1336: vânzătorul răspunde către cumpărător…), spre deosebire de textul corespondent din codul civil francez (art. 1625 C. civ. fr.: la garanție que le vendeur…). Cu toate acestea, se pare că ceea ce s-a avut în vedere de către legiuitor a fost la acea vreme elementul obiectiv, independent de culpă, care declanșează obligația vânzătorului. În cazul unui vânzător de rea credință consecințele vor fi însă mai severe.

Instituție veche, garanția pentru evicțiune a cunoscut de-a lungul secolelor o importantă evoluție, a cărei origine se găsește în dreptul antichității.

Astfel, cercetările atestă că încă în Babilon Codul lui Hammurabi vorbește de clauza care are drept scop protecția cumpărătorului bunului altuia împotriva revendicării pornite de proprietar sau de avânzii săi cauză.

În dreptul roman înainte de a ajunge la forma definitivă, din care provine, prin filieră franceză, și reglementarea noastră, această obligație a suferit o dublă evoluție. La origine, poporul roman nu avea decât o idee foarte vagă despre ceea ce însemna buna credință. Ca urmare, toate obligațiile luau naștere prin folosirea formelor solemne. Cu timpul însă, sub influența civilizării, s-a admis că anumite obligații puteau rezulta din buna credință.

Inițial, vânzarea se confunda cu mancipațiunea. Dacă un terț îl acționa în justiție pe cumpărător, pretinzându-se proprietar, vânzătorul era obligat să vină în ajutorul acestuia, praestat auctoritatem, pentru a dovedi că i-a transmis proprietatea cumpărătorului. Dacă nu reușea, legea îi acorda cumpărătorului actio auctoritas, în virtutea căreia putea obține dublul prețului plătit. Această acțiune constituia o protecție foarte bună pentru cel ce dobândise printr-o mancipațiune valabilă un bun mancipi.

Dar pentru anumite persoane ca și pentru anumite bunuri, folosirea mancipațiunii nu era posibilă și deci vânzătorul nu putea transmite proprietatea. El se obliga doar să transmită posesiunea liniștită, prin stipulatio rem habere licere, în virtutea căreia cumpărătorul era garantat că nu va fi tulburat. El se bucura astfel de aceleași avantaje, căci obținea posesiunea completă asupra lucrului. Această stipulațiune funcționa în general pentru res nec mancipi și dădea dreptul la o indemnizație corespunzătoare prejudiciului suferit.

În practică se folosea și stipulatio duplae – mai ales când obiect al vânzării erau bunuri de valoare – prin care vânzătorul promitea ca în caz de evicțiune să-i plătească dublul prețului primit.

După apariția contractului consensual de vânzare – cumpărare jurisconsulții au admis că principiul bunei credințe îl obligă pe vânzător să garanteze pentru evicțiune printr-o stipulațiune specială. Astfel s-a născut adio empti, prin care cumpărătorul îl putea sili pe vânzător să consimtă la încheierea stipulațiunii de garanție, pentru ca, mai târziu, clauza să devină subînțeleasă, devenind de atunci un efect firesc al contractului de vânzare-cumpărare.

Acest regim al garanției se corelează cu efectul obligatoriu al vânzării romane: vânzătorul nu se obligă să îi asigure dreptul cumpărătorului (dare), ci doar să-i încredințeze posesia (vacuam possesionem tradere). Proprietatea lucrurilor nec mancipi se transmitea prin tradițiune: dacă vânzătorul era titularul dreptului, acesta trecea asupra cumpărătorului prin simplul efect al exprimării consimțământului; altminteri, cumpărătorul, obținând posesia, se bucura de uzucapiune(anuală pentru mobile și bienală pentru imobile) și în același timp vânzătorul îi garanta folosința liniștită a lucrului. Ca atare era valabilă vânzarea lucrului altuia.

În vechiul drept românesc întâlnim de asemeni menționată obligația de garanție pentru evicțiune. Codul Caragea o tratează la titlul dedicat vânzării (art. 32 și urm., partea a doua, cap. 2), dar Codul Calimach, sub influența codului austriac, vorbește despre această obligație la titlul „tocmelelor în genere” (art. 1239 și urm.).

Spre deosebire de dreptul roman, în dreptul feudal român contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate. Unii cercetători au observat că, deși garanția pentru evicțiune nu este prea clar exprimată, numeroasele clauze ce apar menționate în contracte demonstrează grija părților de a asigura cumpărătorului o folosință liniștită asupra obiectului dobândit. În acest sens este de semnalat că diploma confirmativă din partea suveranului, cerută ad validitatem la vânzarea terenurilor, conținea mențiunea că nimeni nu are dreptul să-l împiedice pe cumpărător să folosească efectiv obiectul cumpărat.

Am încercat în această lucrare să observăm regulile aplicabile garanției pentru evicțiune în diversele contracte cu titlu oneros, translative de proprietate sau de folosință, să desprindem ideea generală care stă la baza acestei obligații. De asemeni, raportându-ne la evoluțiile legislative, jurisprudențiale și doctrinare mai recente, interne și străine, ne-am pus întrebarea: încotro, obligația de garanție pentru evicțiune?

Bibliografie

A. Weill, Le principe de la relativite des conventions en droit priva francais, teză, Strasbourg, 1938;

A. Zaccaria, La garanzia dell'esistenza del credita, în Rivista di diritto civile(Rdciv.) 1982;

C. Nacu, Comparațiune intre Codul civil român și Codul Napoleon, București, Ed. Alcalay;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002;

Camelia Toader, Evicțiunea în contractele civile, Ed. All Beck, București 1998;

D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Tomul al optulea, București, 1925;

D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. I, București 1926;

D. Chirică, Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj-Napoca, 1994;

Dan Chirică, Contracte speciale civile și comerciale, Ed. Rosetti, București 2005;

Dumitru Mazilu, Dreptul comerțului internațional, Ed. Lumina Lex, București 2003;

Emil Molcuț, Drept roman, Ed. Press Mihaela, București 1999;

E. Hondius, La directive sur les clauses abusives et les etats membres de l'Union europeenne, în lucrarea „La protection de la pârtie faible dans les rapports contractuels”, LGDJ, Paris, 1996;

Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile și comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1993;

Fr. Deak, Drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București 1999;

G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedura civilă comentat si adnotat, Ed. AII, 1994;

Giger, Kauf und Tausch, în Schweizerisches Zivilgesetzbuch, Das Obligationenrecht, Berna, 1980;

G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. VI, Ed. Ancora, București, 1927;

G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol.1, Ed.Științifică, 1960;

G. Viney, Rapport de syntheze, în Les clauses limitatives ou exoneratoires de responsabilite en Europe, colocviu Paris I, L.G.D.J. 1990;

Ioan Albu, Drept civil. Contractul și răspunderea contractuală, Ed. Dacia, București 1994;

I.R. Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român, volumul II, Ed. Socec, 1943;

I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Ed. Didactică, 1983;

I. Turcu, Legea asupra cambiei și biletului la ordin, Ed. Lumina Lex, București, 1994;

I. Turcu, Reorganizarea și lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex, București, 1996;

I. Zinveliu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978;

L. Mihai, Efectele contractului de vânzare-cumpărare potrivit dreptului din SUA în Revista economică, supl, nr. 11/1988;

M. B. Cantacuzino, Curs de drept civil, București, 1921;

Planiol et Ripert, Trăite pratique de droit civil francais, t. X, Les contrats civils, ed. a 2-a, 1952-1957;

P. van Ommeslaghe, Les obligations en droit francais et en droit belge, Bruylant, Bruxelles-Dalloz, Paris, 1994;

Ph. le Tourneau, La responsabilite civile professionnelle, Ed. Economica, Paris, 1995;

R. I. Motica, F. Moțiu, Contracte civile. Sinteză teoretică și practică judiciară, Ed Lumina Lex, București, 1998;

Radu I. Motica, Florin Moțiu, Contractul de vânzare-cumpărare. Teorie și practică judiciară, Ed. Lumina Lex, București 2001;

Ștefan Cocoș, Drept roman, Ed. Universul Juridic, București 2004;

St. Cărpenaru, Procedura reorganizării și lichidării judiciare, Ed. Atlas Lex, București, 1996;

T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

Teodor Sâmbrian, Drept privat roman, Tipografia Universității din Craiova, 1993;

Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Rosetti, București 2005;

V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. l, Ed.Național, București, 1997;

W. Beisel, H. H. Klumpp, Der Unternehmenskauf, Ed. C. H. Beck, Munchen, 1996;