Momentul Si Locul Incheierii Contractului Ca Principal Izvor de Obligatii Civile

Momentul și locul încheierii contractului ca principal izvor de obligații civile

Plan de expunere

CAPITOLUL 1 CONTRACTUL – PRINCIPAL IZVOR DE OBLIGAȚII

CIVILE

1.1. Principalele izvoare ale obligațiilor civile

1.2. Noțiunea de contract

1.3. Scurt istoric privind evoluția contractului

1.4. Clasificarea contractelor

CAPITOLUL 2 ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

2.1. Exprimarea consimțământului – modalitate de încheiere a contractelor

Oferta de a contracta

2.3. Acceptarea ofertei

CAPITOLUL 3 MOMENTUL ȘI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Încheierea contractului între persoane prezente

3.2. Încheierea contractului între absenți

3.3. Încheierea contractului pe internet

3.4. Importanța determinării momentului încheierii contractului

3.5. Importanța stabilirii locului încheierii contractului

CAPITOLUL 4 CONCLUZII

Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial

C.fam. -Codul familiei

C.pen. -Codul penal

C.proc.civ. -Codul de procedură civilă

C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție

C.D. -Culegere de decizii

dec. civ. -decizie civilă

Ed. -Editură

J.N. -Justiția Nouă

L.P. -Legalitatea Populară

op. cit. -opera citată

p. -pagina

R.R.D. -Revista Română de Drept

secț. civ. -secția civilă

sent. civ. -sentință civilă

Trib. -Tribunal

Trib. Jud. -Tribunalul județean

Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

CAPITOLUL 1

CONTRACTUL – PRINCIPALUL IZVOR DE OBLIGAȚII CIVILE

1.1. Principalele izvoare ale obligațiilor civile.

1.1.1. Noțiunea de izvor de obligații.

Prin izvor de obligații înțelegem acel fapt juridic – luăm noțiunea de fapt juridic în sens larg – care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Izvoarele obligațiilor generează, așadar, drepturi subiective – drepturi de creanță – și obligații ce corespund acestor drepturi. Așa fiind, ele nu pot fi confundate cu izvoarele dreptului, care reprezintă forma în care se exprimă dreptul obiectiv – adică normele juridice de generală aplicație, neparticularizate, prin aplicarea lor concretă, la anumite subiecte de drept.

Izvoarele obligațiilor se caracterizează tocmai prin împrejurarea că, făcând aplicarea normei juridice generale, stabilesc, între subiecte determinate, raporturi juridice concrete de obligație.

Cum s-a mai spus, izvoarele obligațiilor creează raporturi juridice particulare pe fundalul și în limitele posibilităților oferite de norma juridică generală -ca expresie a dreptului obiectiv.

1.1.2. Clasificarea izvoarelor după Codul civil.

Critica acestei clasificări. Fără un criteriu riguros științific, Codul civil consideră că sunt izvoare ale obligațiilor contractul, cvasicontractul, delictul, cvasidelictul și legea.

Contractul este un acord de voință între două sau mai multe părți, prin care se constituie, se modifică ori se stinge un raport juridic de obligații (art. 942 C. civ.).

Codul definește cu totul imprecis cvasicontractul, ca fiind „ un fapt licit și voluntar, din care se naște o obligație către o altă persoană sau obligații reciproce între părți” (art. 986 C. civ.).

Speciile de cvasicontracte reținute de cod sunt „gestiunea de afaceri” (gestiunea intereselor altuia) și „plata lucrului nedatorat” (plata indebitului).

Gestiunea intereselor altuia (gestiunea de afaceri) este faptul unei persoane care, fără a primi mandat din partea altei persoane, administrează – gerează – interesele acesteia din urmă. Din acest fapt nasc unele obligații reciproce, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 986-991 C. civ.

Plata lucrului nedatorat constă în fapta unei persoane de a plăti către alta o datorie inexistentă sau care nu îi incumbă, ceea ce obligă la restituire. Obligațiile născute din plata nedatoratului sunt reglementate în art. 992-997 C. civ.

În literatura juridică au fost exprimate, încă de mult, critici justificate la adresa noțiunii de cvasicontract. Lipsa de precizie a acestei noțiuni a rezultat, de altfel, din definiția legală reprodusă mai sus.

În realitate, apropierea de contract este numai de ordinul unei comparații cu totul aproximative. Ceea ce este esențial pentru definirea contractului este acordul de voință al părților, care creează obligații. Un astfel de acord nu există în cazul gestiunii de afaceri, considerată de Codul nostru civil ca fiind un cvasicontract. De asemenea, plata lucrului nedatorat nu întrunește nici ea condițiile cerute pentru existența contractului.

Delictul și cvasidelictul, definite prin art. 998 și 999 C. civ., sunt fapte ilicite care, datorită împrejurării că produc un prejudiciu altei persoane, obligă pe acela care a cauzat, din vina sa, prejudiciul, să-l repare.

Ceea ce distinge delictul față de cvasidelict este împrejurarea că delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită cu intenție, pe când cvasidelictul este o faptă ilicită săvârșită fără intenție – din neglijență sau imprudență.

În ambele situații, întinderea răspunderii este identică: autorul faptei este ținut la repararea integrală a prejudiciului cauzat.

În sfârșit, ultimul izvor de obligații este considerat legea, în măsura în care aceasta ar genera direct și nemijlocit obligații civile, fără a fi nevoie să intervină un fapt juridic care să medieze nașterea acestor obligații. Se citează, în acest sens, obligația alimentară reglementată de Codul familiei, obligațiile rezultate din starea de vecinătate a două imobile etc.

Trebuie să observăm că în literatura de specialitate au fost încercări de a se reduce clasificarea izvoarelor obligațiilor la două surse: contractul și legea. În termenii acestei clasificări, legea ar urma să fie considerată drept izvor al tuturor obligațiilor născute în afară de contract, înglobând astfel de obligații născute din așa-numitele cvasicontracte, din delicte și cvasidelicte.

Argumentul adus în sprijinul acestei clasificări este acela că legea este aceea care face ca anumite fapte juridice – cum ar fi așa-numitele cvasicontracte, delictul și cvasidelictul – să dea naștere unor obligații: obligațiile corespunzătoare se nasc numai în măsura în care legea a prevăzut această posibilitate. Argumentul nu este hotărâtor. Mergând pe firul său logic va trebui să spunem că, în ultimă instanță, chiar și în cazul contractului, tot legea este izvorul generator de obligații: contractul este producător de efecte juridice întrucât legea i-a recunoscut această forță.

Clasificarea bipartită – contract și lege – a izvoarelor obligațiilor nu este primită, în mod justificat, de către marea majoritate a autorilor.

Nici clasificarea preconizată de Codul civil nu este însă la adăpostul unor critici întru totul întemeiate.

Sistematizând unele observații deja menționate în cele ce precedă și adăugând și altele, putem reține următoarele critici referitoare la această clasificare:

a) cuprinde unele categorii de izvoare inexacte sau inutile. Este cazul, în mod special, al cvasicontractelor și al cvasidelictelor.

Din punct de vedere istoric indicarea ca izvoare de sine stătătoare a cvasicontractelor și a cvasidelictelor, se explică printr-o greșită interpretare a unor texte de drept roman.

În dreptul roman clasic se ajunsese, în urma unei anumite evoluții ale cărei amănunte nu este cazul a le evoca aici, a se defini cu destulă precizie două izvoare principale ale obligațiilor: contractul și delictul. Cât privește obligațiile care se nășteau din alte fapte juridice decât acestea, erau considerate de jurisconsulții romani că izvorăsc ex variis causarum figuris și le aplicau prin analogie regulile corespunzătoare fie contractelor, fie delictelor, ca și când s-ar fi născut dintr-un contract – quasi ex contractu – sau dintr-un delict – quasi ex delictu.

Din interpretarea greșită a textelor romane, care urmăreau să evoce numai o comparație cu principalele izvoare ale obligațiilor, au fost definite două izvoare de sine stătătoare: cvasicontractul și cvasidelictul.

Inexactă sub aspectul arătat, această clasificare este și inutilă. Imprecizia noțiunii de cvasicontract, pentru motivele pe care le-am arătat, împiedică întrebuințarea ei cu folos din punct de vedere teoretic și practic.

Identitatea de regim juridic dintre delict și cvasidelict demonstrează lipsa de necesitate și a acestei clasificări;

b) clasificarea din Codul civil este incompletă. Pe lângă contract și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, se impune, ca izvor de obligații, îmbogățirea fără temei legitim a unei persoane în detrimentul alteia, care într-o viitoare reglementare va trebui să-și găsească locul ca izvor de obligații de sine-stătător.

De asemenea, în anumite limite, chiar și actul juridic de formație unilaterală poate să fie izvor de obligații, deși el nu este menționat în actualul nostru Cod civil.

Clasificarea pe care o reținem pentru izvoarele obligațiilor. Criticile aduse clasificării izvoarelor obligațiilor din actualul Cod civil au determinat o altă împărțire a lor, reținută în diferite lucrări de specialitate, la a căror opinie ne alăturăm. Se consideră că toate izvoarele posibile de obligații pot fi reduse la două categorii principale: A) actele juridice și B) faptele juridice, în înțelesul restrâns al acestei ultime noțiuni.

A. Prin act juridic civil se înțelege acea manifestare de voință, animată de intenția de a produce anumite efecte juridice, efecte care nu se pot produce potrivit legii decât dacă o asemenea intenție a existat.

În măsura în care actul juridic dă naștere unei obligații civile, el apare ca un izvor de obligații. În această categorie urmează să încadrăm: a) contractul; b) actul juridic unilateral, dacă generează un angajament juridic.

B. Faptele juridice, în înțelesul restrâns al noțiunii, sunt acele fapte licite sau ilicite, săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voința celor ce au săvârșit faptele.

Vom cuprinde în această categorie: a) gestiunea intereselor altuia; b) plata lucrului nedatorat; c) îmbogățirea fără justă cauză; d) fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (delictul civil).

1.2. Noțiunea de contract.

Definiția dată de Codul civil român. Potrivit art. 942 din Codul civil român, „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”.

Definiția dată de Codul civil francez. Deși reglementările noastre de la 1864 sunt de inspirație franceză, definițiile date de cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice. În art. 1001 Codul Civil francez dă următoarea definiție: ,,le contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent envers une ou plusieurs autres à donner, à faire, ou a ne pas faire quelque chose” (contractul este convenția prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru).

Paralelă între cele două definiții legale. Așa cum am subliniat deja, deși reglementările noastre de la 1864 sunt de inspirație franceză, definițiile date contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.

În concepția legiuitorului francez contractul este privit ca o convenție generatoare de drepturi și obligații, mai exact, ca o convenție particulară, generatoare de drepturi și obligații, între convenție și contract fiind un raport ca de la parte la întreg.

Literatura franceza de specialitate, considera că termenul de „convenție” are un sens mai larg decât cel de contract. Convenția poate avea drept obiect nașterea unei obligații și atunci poate fi privită ca un contract, dar ea poate avea și un alt obiect, de exemplu – transmiterea, modificarea sau stingerea unei obligații. Se consideră că o convenție poate avea și alte efecte decât cele referitoare la o obligație: ea poate privi transferarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.

Observăm că textul art. 942 din Codul civil român nu a preluat în definiție termenul de „convenție”, folosind drept echivalent formula „acordul între două sau mai multe persoane”. Pe de altă parte, se observă că, pe când textul art. 1001 din Codul civil franceza de specialitate, considera că termenul de „convenție” are un sens mai larg decât cel de contract. Convenția poate avea drept obiect nașterea unei obligații și atunci poate fi privită ca un contract, dar ea poate avea și un alt obiect, de exemplu – transmiterea, modificarea sau stingerea unei obligații. Se consideră că o convenție poate avea și alte efecte decât cele referitoare la o obligație: ea poate privi transferarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.

Observăm că textul art. 942 din Codul civil român nu a preluat în definiție termenul de „convenție”, folosind drept echivalent formula „acordul între două sau mai multe persoane”. Pe de altă parte, se observă că, pe când textul art. 1001 din Codul civil francez precizează că prin convenție părțile se obligă unele față de altele „să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru”, art. 942 din Codul civil român conchide că acordul părților intervine „spre a constitui sau stinge un raport juridic”.

În acest context și privind lucrurile prin prisma celor două reglementări, este neîndoielnic că, la modul cel mai general, orice acord de voință asupra unui obiect, care prezintă interes juridic este o convenție, că singurele acorduri de voință, ce nu pot fi considerate convenții sunt cele care nu produc nici un efect juridic, în această situație fiind acordurile ce se situează în planul complezenței sau al curtoaziei.

Definiția dată de doctrină. Potrivit art. 942 C. civ. „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic”. În afară de constituirea sau stingerea unui raport juridic, contractul are și virtutea de a modifica și pe aceea de a transmite un asemenea raport. Deși codul nu definește contractul ca izvor de obligații, în formularea textului indicat, noțiunea este cuprinsă în „raportul juridic” care implică deopotrivă dreptul creditorului și obligația debitorului. În cuprinsul articolelor care succed definiției (art. 943-947) codul prezintă însă contractul ca izvor de obligații în mod precis.

Literatura juridică definește contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice.

Paralelă între convenție și contract. Pornind de la textul de inspirație al Codului civil român, respectiv art. 1001 din Codul civil francez care definește contractul ca fiind „o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva”, unii autori au considerat că noțiunea de convenție ar avea o sferă de cuprindere mai mare decât cea de contract. În conformitate cu această opinie, contractul este întotdeauna o convenție, pe când convenția nu este întotdeauna un contract. Contractul ar fi speță în cuprinsul genului, genul fiind convenția.

S-a apreciat, astfel, că ceea ce caracterizează contractul este însușirea lui de a fi izvor de obligații, pe când convenția poate fi un acord de voință cu o sferă mai mare de cuprindere care să producă efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o obligație, ci o face să se modifice pe cea existentă (spre exemplu, schimbarea obiectului obligației).

Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român, contractul și convenția sunt noțiuni echivalente, sinonime, aducându-se ca argument printre altele, și faptul că, art. 942 C. civ. este înscris în cuprinsul Titlului III denumit „Despre contracte sau convenții”. De altfel, practica judiciară, folosește termenii de contract și convenție cu același înțeles.

Este astfel, neîndoielnic, iar practica judiciară a statuat în mod constant, că legiuitorul român nu a preluat în dispozițiile art. 942 C. civ. textul de inspirație (art. 1101 C. civ. francez), care definește contractul prin raportare la convenție, ci a conferit același înțeles termenilor respectivi.

Cu toate acestea, atât din punct de vedere semantic, dar mai ales în lumina unor situații practice, se poate aprecia că sfera de cuprindere a noțiunii de convenție este mai vastă decât aceea de contract. Este, astfel, de discutat, dacă în unele situații juridice, cum ar fi înțelegerea intervenită între coindivizari pentru suspendarea diviziunii [art. 728 alin. (2) C. civ.], nu ar fi mai adecvată folosirea termenului de convenție, termen mai cuprinzător și mai potrivit decât cel de contract. Tot astfel, este mai potrivit termenul de convenție pentru înțelegerea intervenită între o parte dintre comoștenitori privind renunțarea la succesiune.

Contractul, ca acord de voință ce implică de regulă o serie de clauze care sunt punctele diferite ale acordului și care prezintă o autonomie mai mare sau mai mică, caracterizat prin forța obligatorie ce rezultă din aceasta, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezență sau toleranță.

Dacă în cazul contractului, părțile sunt conștiente că se expun prin acordul lor în caz de neexecutare la tot arsenalul mijloacelor de constrângere al puterii de stat, cel care acceptă o întâlnire, o invitație la cină etc, nu-și asumă prin aceasta o răspundere juridică. De asemenea, cel care acceptă să ia în mașina sa un prieten sau un autostopist, nu-și asumă prin aceasta responsabilitatea unui contract de transport. Toate aceste situații pot atrage uneori consecințe de drept (răspundere civilă în caz de accident) dar toate aceste consecințe se vor aprecia în afara regulilor contractului, ca între străini.

Așadar, prin angajamentele de onoare, trebuie să înțelegem acele acorduri ale căror părți știu sau trebuie să știe că nu pot apela la forța de constrângere a statului în caz de neexecutare.

Frontiera dintre angajamentele de onoare și contract trebuie stabilită pornind de la ideea care animă acordul de voință, lucru ce este dificil de realizat în anumite situații.

Este, astfel, în afară de orice dubiu, că nu există un acord de voință care să implice aplicarea regulilor contractului de depozit în faptul că o persoană acceptă ca un furnizor al său să-și parcheze automobilul într-o curte sau în cazul clientului care-și lasă un obiect la un barman. Dar, în cazul unei înțelegeri în care, spre exemplu, o bătrână s-ar oferi să sprijine un tânăr cu o sumă de bani pentru cumpărarea unui autoturism, iar acesta să o plimbe cu autoturismul cumpărat astfel, ar fi dificil pentru instanța sesizată cu judecarea cauzei în eventualitatea unui litigiu, să stabilească care este frontiera dintre acordurile de pură curtoazie și contract și în ce măsură se aplică regulile acestei din urmă instituții.

În concluzie, contractului îi este caracteristică natura sa bilaterală, natură pe care o au și convențiile, dar și faptul că, fără rezerve, el dă naștere unei obligații, ceea ce-l deosebește de unele categorii de convenții.

1.3. Scurt istoric privind evoluția contractului.

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adoptarea contractelor; această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.

În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul, ingeniozitatea și finețea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma sa ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.

Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio”, au apărut în mod succesiv în dreptul roman:

a) Contractele formale. Primele și un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fas), iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor). Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.

Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipatio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulatio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.

Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: forma nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regula, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regula și excepția s-au inversat.

b) Contractele reale. Apariția acestei categorii intermediare de contracte cele formale și viitoarele consensuale) la care formalismul a fost redus la predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul roman, întrucât a creat o primă și mare breșă în rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua și mai însemnată va fi creată prin apariția contractelor consensuale).

În acest fel la vechile contracte medievale s-au adăugat patru contracte reale numite așa pentru că luau naștere „re” prin tradițiunea lucrurilor (traditio) și anume: împrumutul de bani (mutuum), împrumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum), păstrarea gratuită a unui lucru străin (depositum) și amanetul sau gajul (pignus).

c) Contractele consensuale. Această de-a treia și ultimă categorie de contracte, a căror încheiere s-a redus la simplul acord de voință al părților contractante (solo consensu) a răspuns îndeosebi noilor cerințe ale circulației bunurilor și serviciilor din societatea romană. Primul contract consensual a fost vânzarea – cumpărarea, i-au urmat închirierea de lucruri, efectuarea de servicii și săvârșirea de lucrări și gestiunea gratuită de afaceri.

În sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula și după admiterea contractelor consensuale, iar contractele consensuale și reale erau excepția. În fine, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o comerțul ca urmare a extinderii statului roman și a legăturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizată în numeroase și variate operațiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distinctă a contractelor comerciale și nici dreptul comercial.

Romanii au realizat operațiunile comerciale pe două căi: pe de o parte prin „folosirea dreptului ginților, care prin flexibilitatea sa a înlesnit în special operațiunile comerciale externe; pe de altă parte prin folosirea unor contracte civile adoptate la regulile comerțului ca vânzarea-cumpărarea, mandatul prin procură, sau diverse contracte nenumite. Prin asemenea adaptări ale contractelor și ale altor mijloace juridice la cerințele comerțului, iar cu timpul și prin asimilarea dreptului ginților de către dreptul civil, nu s-a simțit nevoia recunoașterii unui drept comercial distinct de dreptul civil, care a continuat a fi până la sfârșitul imperiului roman un drept unitar.

Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca și dreptul evului mediu în general s-a diferențiat după stările sociale (drept nobiliar, drept canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi, etc.) și după proveniența sa (drept roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic). La rândul ei doctrina juridică medievală a cunoscut școli și curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canoniștilor, glosatorilor și post glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rațional și istoric. Cu toată această divizare legislativă și doctrinară dreptul medieval a contribuit substanțial la perfecționarea contractelor; astfel în vederea înlesnirii și asigurării comerțului juridic s-au promovat și consacrat libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; iar în vederea realizării echivalenței contraprestațiilor s-au promovat și consacrat libertatea contractuală și justiția comutativă. Totodată evoluția contractelor în dreptul medieval a fost marcată de restrângerea formalismului, care a ajuns a fi o de excepție față de consensualism și prioritatea acordată manifestării libere a voinței umane. În acest sens s-a spus că prin promisiunea sa omul se obligă față om (Toma D'Aguino), sau că promisiunea valorează obligație (Hugo Grotius).

În dreptul medieval, sub influența noilor concepții filosofice, contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului.

Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda” conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării lor, au intervenit împrejurări neprevăzute care au creat disproporții valorice între prestațiile corelative ale părților contractante. S-a avansat însă și ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea să fie valorificată în practică abia în dreptul civil modern.

Consensualismul a înlesnit încheierea contractelor și prin aceasta operațiile comerciale, iar regula „en fait de meubles possession faut titre” ' formulată în dreptul medieval francez, a înlesnit și mai mult și chiar a garantat aceste operații, întrucât a creat o încredere legitimă în simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.

În dreptul canonic medieval s-a formulat și promovat conceptul de justiție comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente. Aplicațiile practice ale conceptului de justiție comutativă au fost următoarele: anularea contractelor lezionare, reducerea dobânzilor excesive, reducerea clauzelor penale disproporționate și revizuirea contractului pentru motivul dezechilibrului contractual, ivit din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.

Despre dreptul modern se vorbește o dată cu procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, încheiat în linii mari în secolul al XIX – lea, proces însoțit de marile codificări, astfel încât s-a ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil. În cadrul acestui proces de modernizare statală și legislativă s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat și de alte coduri, printre care și Codul civil român din 1865.

În acest fel contractele civile au fost reglementate în codurile civile.

De asemenea au fost edictate și coduri comerciale; mai întâi Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care și Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial român din 1887. În acest fel contractele comerciale au fost reglementate în coduri comerciale.

Prin această mare divizare legislativă s-a ajuns ca dreptul privat, care în sistemul roman era unitar, să fie divizat în două ramuri distincte: dreptul civil care a devenit drept privat comun și dreptul comercial ca un drept special față de dreptul civil, ceea ce a însemnat că legislația civilă a contractelor se aplică și contractelor comerciale în măsura în care legislația comercială nu dispune altfel, iar mai târziu, în secolul al XX-lea, au apărut și alte ramuri de drept care reglementează contracte, ca dreptul muncii, dreptul comerțului internațional, ceea ce înseamnă că legislația civilă se aplică și acestor contracte cu titlu de drept comun.

Pe lângă această diversificare a contractelor și diferențiere între reglementările de drept comun, și reglementările speciale, o altă evoluție a constituit-o rolul voinței în contracte. Astfel pe când în Codul civil francez, iar ulterior și în Codul civil român contractele au fost concepute ca rod al voinței părților contractante, deci ca fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudențial admise și contractele de adeziune și contractele impuse.

Dreptul civil român actual reglementează contractele speciale prin dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative, care reglementează anumite contracte, precum: antrepriza, arendarea și închirierea de locuințe.

Reglementările legale referitoare la contracte se divid în reglementări generale, aplicabile tuturor contractelor, prevăzute de art. 5 și 942 – 985 din Codul civil și care privesc libertatea contractuală și limitele acestuia, formarea și efectele contractelor, și reglementările speciale care reglementează diferite contracte speciale (vânzarea-cumpărarea, locațiunea, mandatul, depozitul, etc.) cuprinse în art. 1298 – 1651 din Codul civil, dispoziții care se întregesc cu cele privitoare la unele contracte cuprinse în alte acte normative.

În cadrul dreptului civil legătura dintre reglementările generale și cele speciale referitoare la contracte este cea de la lege generală la cea specială, de asemenea în cadrul sistemului de drept, legătura dintre legislația civilă referitoare la contracte și legislația civilă referitoare la contractele aparținând altor ramuri de drept este aceea de la lege generală la lege specială.

1.4. Clasificarea contractelor.

Necesitatea unor clasificări generale ale contractelor. Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.

Clasificarea ne dă putința să înțelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseși denumirile date acestor tipuri.

În literatura juridică au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condițiile de validitate cât privește forma); conținutul contractelor; scopul urmărit de părți; efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea în legislația civilă; corelația existentă între contracte ș.a.

Clasificarea contractelor după modul de formare: a) contractele consensuale; b) contractele solemne; c) contractele reale.

Înțelegem prin contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, simpla lor manifestare de voință, neînsoțită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părțile înțeleg să însoțească manifestarea de voință cu un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul nostru contractele consensuale constituie regula. Astfel sunt contractele de vânzare-cumpărare – cu unele excepții prevăzute de lege, cum este cazul înstrăinărilor de terenuri -, contractele de mandat, de închiriere a unor bunuri mobile ș.a.

Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică. Înscrisul notarial este cerut în cazul contractelor solemne nu pentru proba contractului, ci pentru însăși validitatea lui – nu ad probationem, ci ad validitatem (ad solemnitatem).

Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Dintre contractele solemne menționăm, de exemplu: contractele de înstrăinare a terenurilor care intră sub incidența Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, contracte care trebuie să fie încheiate în formă autentică; contractele de donație, care trebuie să fie încheiate în formă autentică (art. 813 C. civ.); contractele de ipotecă, pentru validitatea cărora este cerută, de asemenea, forma autentică (art. 1772 C. civ.) și altele.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinței părților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Sunt considerate contracte reale: împrumutul – atât împrumutul de consumație (mutuum), cât și împrumutul de folosință (comodatul) – depozitul și gajul. Este socotit, de asemenea, contract real și contractul de transport de mărfuri, deoarece și încheierea acestuia, în majoritatea cazurilor, este marcată de predarea încărcăturii către organizația de transport.

Potrivit definiției date contractelor reale, acestea nu se consideră perfectate decât din momentul predării lucrului. Înțelegerea părților, prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni de a contracta – cu caracter unilateral sau sinalagmatic – în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.

Clasificarea contractelor după conținutul lor: contracte sinalag-matice (bilaterale) și contracte unilaterale. Atunci când ne referim la conținutul contractelor drept criteriu de clasificare a acestora avem în vedere obligațiile ce revin părților, mai exact, repartizarea obligațiilor între părțile contractante.

Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce. După exprimarea art. 943 C. civ., contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una față de cealaltă. Așa fiind, înseamnă că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor. Astfel este, de exemplu, cazul contractului de vânzare, de închiriere, de transport etc.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia din părți, cealaltă având numai calitatea de creditor.

După definiția dată prin art. 944 C. civ., „contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige”.

Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral (actul juridic de formație unilaterală). Într-adevăr, din punctul de vedere al formării lor, toate contractele, deci și contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formație bi sau multilaterală. Când vorbim de contracte unilaterale avem în vedere numai faptul că obligația sau obligațiile contractuale cad în sarcina numai a uneia dintre cele două părți contractante.

Actele juridice unilaterale (actele juridice de formație unilaterală) nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esențială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voințe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe.

În categoria contractelor unilaterale menționăm contractul de împrumut, contractul de depozit gratuit, contractul de gaj etc.

În literatura de specialitate se vorbește uneori de categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.

Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute inițial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți în contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit. După art. 945 C. civ., „contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj”, iar, după art. 946 C. civ., „contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte”.

Aparent distincția dintre contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit este foarte netă. În realitate însă, foarte adesea, titlul oneros se întrepătrunde cu titlul gratuit, astfel încât precizarea naturii unui contract necesită un efort de analiză. Astfel, de exemplu, contractul de donație -contract cu titlu gratuit – poate să conțină anumite sarcini pentru donatar, prin care este alterat, cel puțin parțial, caracterul gratuit: titlul oneros se introduce în contractul de donație. Alteori, putem întâlni contracte cu titlu oneros, care ascund o operație cu titlu gratuit; de exemplu, prin forma oneroasă a unui contract de vânzare-cumpărare se poate deghiza un contract de donație.

În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit ai unui contract.

a) Un prim criteriu a fost acela al reciprocității prestațiilor convenite prin
contract. Acest criteriu nu poate fi primit, deoarece el ar avea drept consecință confundarea contractului sinalagmatic cu contractul cu titlu oneros și a contractului unilateral cu contractul cu titlu gratuit.

O astfel de confundare ar fi greșită. În dreptul nostru sunt cunoscute contracte unilaterale cu titlu oneros. Astfel, de exemplu, contractul de împrumut cu dobândă, deși este neîndoielnic un contract unilateral, este, din punctul de vedere care ne interesează, un contract cu titlu oneros.

De asemenea, se citează contractul de donație cu sarcini, contract sinalagmatic, care își păstrează caracterul gratuit în măsura în care sarcina nu ajunge să anihileze în întregime beneficiul contractului.

b) Un alt criteriu luat în considerare în literatura juridică este echivalența avantajelor patrimoniale pe care părțile le au în vedere în contractul pe care îl încheie. Potrivit acestui criteriu, contractul este oneros în cazul în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ și, în genere, echivalent.

Avem unele rezerve în a considera acest criteriu drept criteriu de sine stătător pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al unui contract.

Mai întâi, trebuie să observăm că într-o anumită măsură și acest criteriu poate duce la confundarea contractului oneros cu contractul sinalagmatic, ceea ce, așa cum am mai arătat, ar fi inexact.

Ni se pare că acest criteriu nu ar putea fi luat în considerare decât în mod complementar la criteriul pe care îl considerăm, alături de alți autori, a fi hotărâtor în definirea naturii oneroase sau gratuite a contractelor: criteriul cauzei, adică al scopului urmărit de părțile contractuale.

Interesul distincției dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit rezidă în următoarele:

a) în privința condițiilor de validitate, în general pentru contractele cu titlu gratuit există anumite cerințe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu titlu oneros.

Astfel, sub aspectul condițiilor de fond, dat fiind faptul că prin contractele cu titlu gratuit se poate ajunge la o sărăcire a patrimoniului, fără a se urmări un contra-echivalent, Codul civil instituie anumite incapacități speciale, atât în privința dispunătorului, cât și în privința celor care beneficiază de liberalități. Totodată, legea precizează că actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, după caz, nici prin reprezentantul legal, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului desemnat potrivit legii [art. 806 și urm. C. civ.; art. 129 alin. (1) și art. 133 alin. (1) C. fam.].

Sub aspectul condițiilor de formă, legea este de asemenea mai restrictivă în cazul contractelor cu titlu gratuit, impunând forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute, în cazul contractului de donație (art. 813 C. civ.).

Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros, sunt contracte intuitu personae. În consecință, eroarea asupra persoanei va fi considerată viciu de voință și deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu gratuit, ceea ce se întâmplă numai în caz cu totul excepțional în situația contractelor cu titlu oneros.

Obligațiile părților sunt reglementate cu mai multă severitate în cazul
contractelor cu titlu oneros. Astfel, garanția împotriva evicțiunii apare, de regulă, în contractele cu titlu oneros și numai în mod excepțional în contractele cu titlu gratuit. De asemenea, răspunderea contractuală este apreciată cu mai mare severitate în cazul contractelor cu titlu oneros decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

În materia dreptului succesoral, reducțiunea liberalităților excesive, care încalcă rezerva succesorală, și instituția raportului privesc numai contractele cu titlu gratuit, nu și pe cele cu titlu oneros.

În sfârșit, acțiunea pauliană (revocatorie), prin care creditorii unei persoane urmăresc să desființeze actele frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptului de gaj general, va reuși în condiții mai lesnicioase dacă se pune problema revocării unor contracte cu titlu gratuit, decât atunci când se discută contractele cu titlu oneros consimțite de debitor (art. 975 C. civ.). În cazul contractelor cu titlu gratuit este suficientă dovada fraudei săvârșite de către debitor; în cazul contractelor cu titlu oneros trebuie să se dovedească și participarea la fraudă a terțului dobânditor al bunului.

Subclasificarea contractelor cu titlu oneros în contractele comutative și contractele aleatorii. Art. 947 C. civ. împarte contractele cu titlu oneros în două categorii: a) comutative și b) aleatorii.

Definițiile date acestor contracte prin articolul menționat cuprind unele obscurități. Se consideră contract comutativ acela în care „obligația unei părți este echivalentul celeilalte” [art. 947 alin. (1)]. Este ușor de observat confuzia ce se face între contractul comutativ și contractul sinalagmatic ori contractul cu titlu oneros – deși contractul comutativ este numai o specie a contractului cu titlu oneros.

Alin. (2) al art. 947 dă o definiție mai bună contractului aleatoriu: „Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau pentru toate părțile, de un eveniment incert”.

Ceea ce este hotărâtor pentru definirea celor două specii de contracte este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestațiilor la momentul încheierii contractului. Se discută, așadar, nu atât echivalența, cât certitudinea sau incertitudinea întinderii prestațiilor.

Se numește comutativ acel contract în care existența și întinderea prestațiilor datorate de către părți sunt certe și pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard (alea) Marea majoritate a contractelor sunt comutative. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un preț determinat, contractul de schimb, contractul de închiriere, contractul de antrepriză etc.

Contractul este aleatoriu în cazul în care existenta sau întinderea prestațiilor părților sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert; așadar, la încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestațiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori al pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar dacă va exista sau nu câștig ori pierdere. Întinderea ambelor sau cel puțin a uneia dintre prestații depinde de hazard (alea). Sunt contracte aleatorii, de exemplu, cele privitoare la diferite forme de loterie, contractele de asigurări, contractele de rentă viageră, contractele de întreținere pe viață ș.a.

Distincția dintre contractele comutative și cele aleatorii interesează deoarece: a) problema resciziunii pentru leziune se poate pune numai în cazul contractelor comutative, nu și al celor aleatorii; b) în măsura în care contractele aleatorii se referă la jocuri de noroc interzise de lege, ele sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, cei vinovați putând fi chiar sancționați din punct de vedere contravențional sau penal.

Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit în contracte dezinteresate și liberalități. Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii: a) contracte dezinteresate, prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva, fără a se micșora nici un patrimoniu. Astfel sunt mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea; b) liberalitățile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent. Este cazul contractului de donație.

Importanța acestei clasificări constă, în principal, în următoarele:

a) condițiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităților, decât în cazul contractelor dezinteresate: contractele de donație și, în general, liberalitățile, sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul contractelor dezinteresate;

b) regulile prevăzute în materie succesorală referitoare la reducțiune și la raport se aplică numai în cazul liberalităților, nu și în cazul contractelor dezinteresate. De aceea se vorbește de „reducțiunea liberalităților excesive” și de „raportul donațiilor”.

Clasificarea contractelor după efectele produse în contracte constitutive sau translative de drepturi reale și contracte generatoare de drepturi de creanță.

Prima categorie înglobează contractele prin care se constituie ori se transferă un drept real: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul.de uz, dreptul de servitute ori dreptul de superficie. De regulă, în dreptul nostru se consideră că, prin el însuși, contractul din această categorie operează transmiterea drepturilor reale. Excepții de la caracterul imediat translativ nu sunt excluse. Spre a face opozabilă constituirea sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite publicități a contractului -astfel cum este, de exemplu, publicitatea imobiliară.

Cea de-a doua categorie de contracte dă naștere numai unor drepturi de creanță – raporturi de obligații. Varietatea și multitudinea drepturilor de creanță face ca și numărul acestor contracte să fie practic nelimitat.

O a doua grupă cuprinde: a) contractele constitutive sau translative de drepturi și b) contractele declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părți o situație juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.

Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfințesc între părți, situații juridice preexistente. Ele au, așadar, nu numai efecte pentru viitor, dar și efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. Astfel este cazul contractului de tranzacție, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părți, prin recunoașterea unor drepturi preexistente; la fel este contractul de împărțeală, prin care se pune capăt unei coproprietăți sau indiviziuni, și care este considerat că produce efecte, nu din momentul încheierii sale, ci încă anterior, din momentul în care a luat naștere coproprietatea-sau indiviziunea.

Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare în contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror executare se produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp. Așa este, de exemplu, cazul contractului de furnizare de partide de mărfuri, al contractului de locațiune, al contractului de asigurare etc. Este posibil ca, prin voința lor, părțile să convină ca un contract care în mod obișnuit se execută dintr-o dată, să capete o execuție succesivă.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislația civilă: contracte numite și contracte nenumite. Sunt numite acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice determinate și care sunt nominalizate în legislația civilă – fie în Codul civil, fie în alte legi civile. Astfel sunt, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de mandat, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.

Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri juridice distincte, în legislație. În virtutea libertății de voință, ale cărei limite le-am examinat, părțile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca operațiile pe care le săvârșesc, fără a fi ținute să se adapteze neapărat la vreunul dintre tipurile de contracte numite.

Importanța clasificării contractelor în numite și nenumite o găsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă în legislație. Așa fiind, părțile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conținut al lor, toate clauzele și implicațiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta le va fi aplicabilă în mod automat și complet. Simpla calificare a contractului și încadrarea lui într-un anumit tip de contract numit este suficientă spre a-i cunoaște regimul juridic.

Clasificarea contractelor după unele corelații existente între ele în
contracte principale și contracte accesorii. Se numesc principale acele contracte care au o existență de sine stătătoare și a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părți.

Contractele accesorii însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Astfel, contractul de gaj și contractul de ipotecă sunt contracte accesorii, chemate să garanteze executarea unor contracte principale – care pot fi, de exemplu, contracte de împrumut. În aceeași dependență față de un contract principal se află și contractul de fidejusiune. Tot un contract accesoriu este și clauza penală, convenție menită a contribui, și ea, la executarea unui contract principal, în cuprinsul căruia este inserată.

Contracte negociate, contracte de adeziune și contracte obligatorii. După modul în care se exprimă voința părților în contracte, acestea pot fi: a) contracte negociate; b) contracte de adeziune; c) contracte obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar „contracte forțate”.

a) Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiționale și în cadrul cărora părțile discută, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună ceva. În cazul încheierii lor va putea exista o perioadă așa-zisă precontractuală, mai scurtă sau mai îndelungată, în care au loc negocierile sau discuțiile între părți. Drepturile și obligațiile acestora vor fi însă delimitate, expres sau tacit, spre a se ajunge la exprimarea caracteristicilor esențiale ale operației juridice pe care ele o au în vedere. Spre exemplu, în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare, în esență, vânzătorul trebuie să transmită dreptul de proprietate asupra bunului vândut și să-l predea cumpărătorului, iar acesta din urmă trebuie să plătească vânzătorului prețul. Dar predarea se va putea face pe partizi de mărfuri, la termene diferite sau deodată, în locuri diferite sau într-un singur loc convenit etc. La rândul său, cumpărătorul poate să plătească prețul în rate sau deodată, printr-un intermediar sau direct etc.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părțile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur și simplu aderă la un contract care a fost preredactat. Astfel se întâmplă atunci când se încheie contractul de transport pe calea ferată sau pentru transportul comun, când se încheie un contract de furnizare a energiei electrice sau termice, un contract de abonament telefonic etc. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este unilaterală și se adresează publicului, iar cel care o face are o poziție economică privilegiată, puternică, sau chiar monopolul unor prestații.

Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condițiile contractuale sunt impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar contracte „forțate”, condițiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Este exemplul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995. Impunerea de către lege a încheierii unor asemenea contracte are în vedere fie protejarea intereselor contractanților care sunt obligați să le încheie, ca în cazul asigurării imobilelor, fie protejarea intereselor unor terți, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, în această din urmă situație urmărindu-se indemnizarea de către societatea de asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.

CAPITOLUL 2

ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR

2.1. Exprimarea consimțământului – modalitate de încheiere a contractelor.

Prin consimțământ se înțelege acea condiție esențială de fond și generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil manifestată în exterior.

Sub aspect terminologic, este de arătat că termenul „consimțământ” are fie înțelesul de voință exteriorizată a uneia dintre părțile actului” bilateral ori a autorului actului unilateral – cum este în art. 953 C.civ., menționat mai sus -, fie sensul de acord de voință – cum este în contextul art. 969 alin. 2 C.civ.: „Ele (convențiile) se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege”.

Principiul aplicabil exteriorizării consimțământului este acela al consensualismului, care înseamnă că părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor; în alți termeni, simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul civil să se nască valabil din punct de vedere diformei sale.

De la acest principiu există și excepții, cum e cazul actelor solemne, în cazul cărora manifestarea voinței trebuie să îmbrace o formă specială (de regulă, forma autentică).

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată într-o formă expresă sau tacită (implicită). Pentru anumite acte este necesară manifestarea expresă a voinței (cum e cazul actelor solemne), pe când alte acte pot fi făcute printr-o manifestare expresă ori tacită de voință (cum e cazul acceptării moștenirii, la care se referă art. 689 C.civ.).

Modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce.

În legătură cu această condiție a consimțământului – exteriorizarea sa – se mai pune problema valorii juridice a tăceri; își găsește, sau nu aplicarea în dreptul civil adagiul: qui tacit consentire videtur (cine tace este de acord)? în principiu în dreptul civil tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat. Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ:

1) când legea prevede expres aceasta;

2) când, prin voința expresă a părților, se atribuie o anumită semnificație juridică tăcerii;

3) când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

2.2. Oferta de a contracta.

După cum am arătat în capitolul anterior, oferta constituie, în principiu, punctul de pornire și temeiul desfășurării negocierilor pentru încheierea contractului. De aceea, precizarea noțiunii ofertei și a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească au o importanță deosebită.

2.2.1. Definiția ofertei.

Oferta este propunerea pe care o persoană o adresează în scopul încheierii unui contract, deci ea „este o manifestare de voință în vederea încheierii contractului”.

În relațiile comerciale practice, termenul „ofertă” este folosit pentru propunerea făcută de exportator. Pentru propunerea de import se folosește termenul de „comandă fermă”. Se înțelege că ambele vizează încheierea contractului, doctrina consacrând termenul de „ofertă” pentru toate ipostazele si definind oferta drept baza începerii negocierilor pentru încheierea contractului.

Această manifestare de voință – care este oferta și care în Codul Comercial Român este numită propunere, iar ofertantul este numit propuitor – prin însăși finalitatea sa, nu poate să-și producă efectele specifice „decât în măsura și din momentul în care este adusă la cunoștință celeilalte părți”.

2.2.2. Condițiile ofertei.

Oferta trebuie să fie fermă. Caracterul ferm al ofertei își găsește expresia în atestarea voinței autorului său „de a se angaja”. Dacă nu este fermă, ea are caracter publicitar sau prospectiv, constituind doar „o invitație la viitoare negocieri”.

Oferta fermă, cum este cazul comenzii ferme, se adresează unei sau mai multor persoane determinate. În acest caz, suntem în prezența unei propuneri pe care importatorul o adresează unui exportator determinat. „Cererea de ofertă se adresează direct unei întreprinderi exportatoare sau producătoare”. Inițiativa exportatorului de a obține o ofertă se bazează sau pe relațiile anterioare de afaceri dintre parteneri sau pe oferte publicitare.

În principiu, o cerere de ofertă de export este fără angajament juridic „necondiționând toate elementele necesare încheierii viitorului contract”. În mod obișnuit, importatorul transmite cereri de ofertă mai multor ofertanți potențiali, iar după primirea ofertelor, el o reține pe cea mai avantajoasă, care poate echivala cu o comandă fermă, dacă întrunește elementele necesare încheierii contractului18.

Oferta trebuie să fie precisă și completă. Aceasta înseamnă că oferta trebuie să precizeze toate elementele contractului, așa încât să faciliteze perfectarea acestuia printr-o simplă acceptare.

Caracterul precis al ofertei rezultă, de pildă, din determinarea mărfurilor în mod explicit sau implicit. Preciziunea ofertei rezultă și din fixarea cantității mărfii și a prețului, precum și din alte indicații pe care le include, permițând determinarea cantității și a prețului.

Cele două condiții vizând caracterul precis și complet al ofertei sunt abordate împreună, deoarece numai în cazul în care aceste condiții sunt întrunite simultan devine posibilă acceptarea pură și simplă de către destinatarul ofertei, ceea ce face posibilă încheierea contractului.

Oferta trebuie adresată unor persoane determinate. În cazul în care oferta este adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai o invitație la ofertă. În consecință, în asemenea cazuri, contractul nu se poate forma prin simpla acceptare a condițiilor generale sau specifice pe care le enunță.

Nu este o ofertă propriu-zisă „acea propunere cu caracter general”, care nu este însoțită de un angajament, având – după cum putem observa din practică – numai un caracter publicitar.

De asemenea, nu este ofertă propriu-zisă trimiterea de cataloage, prospecte, mostre sau chiar a unor facturi proforma unor firme de profil, în cazul în care expeditorul nu face o mențiune expresă în acest sens.

În cazul expunerii unor mărfuri cu indicarea prețurilor și oferta de recompensă sunt considerate adevărate oferte. Practica relațiilor comerciale arată că și în alte cazuri decât ofertele de recompensă, putem fi în prezența unor veritabile oferte sau a unor simple invitații de a se face oferte.

Din considerentele enunțate, oferta trebuie adresată unei sau unor persoane determinate pentru a întruni condițiile pe cere le implică încheierea contractului.

2.2.3. Revocarea ofertei.

Oferta produce efecte numai din momentul ajungerii ei la destinatar. În consecință, o ofertă – chiar și în cazul în care a fost emisă să fie irevocabilă -mai poate fi retrasă, dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau cel mai târziu în același timp cu oferta.

Revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar. În cazul în care nu a ajuns încă la destinatar, oferta poate fi revocată (retrasă), fără a implica vreo consecință pentru ofertant. Evident, ofertantul trebuie să folosească cel mai rapid mijloc de comunicare pentru ca revocarea să ajungă înaintea ofertei sau – cel mai târziu – odată cu aceasta la destinatar.

Din punct de vedere juridic, această soluție este corectă, deoarece – în măsura în care nu a ajuns să fie considerată de destinatar – nu poate avea efecte pe planul asumării unor obligații contractuale?.

Revocarea în cazul în care oferta a ajuns la destinatar. În baza Codului comercial român, sunt avute în vedere două situații: cea în care contractul este sinalagmatic și cea în care contractul este unilateral.

În prima situație, „până ce contractul nu este perfect, propunerea și acceptarea sunt revocabile. Cu toate acestea, deși revocarea împiedică ca contractul să devină perfect, dacă ea însă ajunge la cunoștința celeilalte părți, după ce aceasta întreprinsese executarea lui, atunci cel ce revocă contractul răspunde de daune-interese”. Din punct de vedere juridic, răspunderea pentru daune-interese trebuie să se bazeze pe constatarea că „executarea a fost de bună-credință”, deoarece practica comercială demonstrează că partea respectivă – deși prevede o revocare a ofertei – se grăbește, uneori, să înceapă executarea pentru a cere daune-interese în baza prevederilor legii comerciale .

În a doua situație, se obligă numai ofertantul. „în contractele unilaterale – precizează legea noastră comercială – propunerea este obligatorie în dată ce ajunge la cunoștința părții căreia este făcută”.

2.3. Acceptarea ofertei.

A doua latură a consimțământului o constituie acceptarea. Cunoașterea modalităților în care se exprimă și a condițiilor ei de validitate se impune pentru a înțelege cum se formează contractul în mod valabil.

2.3.1. Definiția și condițiile de validitate ale acceptării.

Acceptarea este definită a fi o declarație sau o altă comportare a destinatarului ofertei din care rezultă acordul său cu oferta. Dacă oferta s-a făcut sub forma comenzii ferme, acceptarea o reprezintă confirmarea comenzii. Acceptarea este, deci, acea manifestare de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul respectiv.

Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Ea este expresă în cazul unui răspuns (declarații) a destinatarului ofertei, și tacită când rezultă dintr-un fapt juridic (o anumită comportare) a destinatarului, care exprimă voința sa de a accepta oferta. Acest punct de vedere este consemnat în numeroase sisteme de drept din lume.

Când ne aflăm în fața unei acceptări tacite sunt avute în vedere: conținutul ofertei, natura contractului, uzanțele comerciale etc. Soluția acceptării tacite este în concordanță cu exigențele comerțului mondial, mai ales în acele cazuri în care executarea trebuie să înceapă imediat sau cât mai repede cu putință.

În baza codului nostru comercial se cer întrunite trei condiții pentru ca acceptarea tacită să producă efecte juridice: 1. ofertantul să fi cerut executarea imediată a contractului; 2. ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil de acceptare; 3. un asemenea răspuns să nu fi fost necesar, nici în raport cu natura contractului.

Dacă ofertantul condiționează încheierea contractului de un mod special de acceptare – specificat chiar în propunerea de contractare – această condiție se cere, în principiu, îndeplinită de către destinatar. Totuși, ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare tăcerea destinatarului ofertei. O asemenea clauză este considerată nulă. În cazul contractelor comerciale regula „qui tacet cum locui debetur, consentine videtur” nu este aplicabilă. Tăcerea nu poate constitui acceptare, în cazul în care o asemenea clauză nu există.

De la această regulă se cunosc unele excepții: a. când legea re cunoaște tăcerii unele efecte juridice, așa cum stipulează Codul comercial în cazul contractului de mandat; b. Când părțile au conferit tăcerii forță juridică; când uzanțele comerciale dintre părțile contractante îi conferă forță juridică.

Condițiile de validitate ale acceptării. Pentru a produce efecte juridice, acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiții:

Să emane de la destinatarul ofertei ori de la reprezentantul său autorizați; Să fie conformă cu oferta; Să ajungă la cunoștința destinatarului (ofertantului) înlăuntrul termenului de acceptare.

După cum am precizat, acceptarea – pentru a produce efectele sale specifice – trebuie să fie în concordanță cu conținutul ofertei. O acceptare care nu este în concordanță cu conținutul ofertei, poate fi considerată o nouă ofertă, deci o contraofertă, care implică, în prealabil, un refuz al ofertei inițiale. Deci, formarea consimțământului și încheierea contractului implică deplina concordanță dintre conținutul ofertei și acceptării, altfel, părțile sunt puse în fața altui contract, care – la rândul său – pentru a putea fi perfectat trebuie să ur meze aceleași reguli.

În baza codului comercial „acceptarea condiționată sau limitată se con sideră ca un refuz al primei propuneri și formează o nouă propunere”. Așadar, răspunsul la o ofertă – care se vrea a fi o acceptare a acesteia, dar conține condiționări sau limitări, adică modificări – constituie, în baza legii, un refuz și devine o contraofertă.

Totuși, acceptarea cu modificări nu va fi considerată o contraofertă, dacă răspunsul la ofertă: a. conține elemente complementare care nu alterează în mod substanțial stipulațiile ofertei; b. dacă ofertantul nu face vreo obiecție în cadrul unui termen scurt și c. dacă oferta nu a stipulat în mod expres acceptarea pură și simplă. În cazul în care ofertantul nu a făcut nici o obiecție, răspunsul constituie o acceptare, iar contractul va conține stipulațiile din ofertă, cu elementele complementare cuprinse în acceptare. În unele reglementări comerciale sunt precizate completările și modificările, care nu alterează în mod esențial stipulațiile ofertei 3. Termenele în care trebuie să aibă loc acceptarea

Regula este ca acceptarea să se producă când oferta există încă. În acele situații în care oferta nu are specificat termenul, acceptarea trebuie să se producă într-un termen rezonabil, ținând seama de natura afacerii, precum și de rapiditatea mijloacelor de comunicare. Astfel, dacă o ofertă pură și simplă – fără termen – nu este acceptată într-un termen rezonabil este nulă.

Profesorul Clive M. Schmitthoff consideră contractele încheiate prin telex, ca fiind încheiate instantaneu, iar profesorii Jean-Michel Jacquet și Philippe Delebecque fac trimitere la regulile comerciale franceze care guvernează materia. În mai multe sisteme de drept, se fixează un număr determinat de zile – ținându-se cont de distanță – drept termen în care oferta trebuie să fie acceptată. Potrivit Codului comercial român, acceptarea trebuie să ajungă „la cunoștința propuitorului” „în termenul necesar schimbului propunerii și acceptării, după natura contractului”. Așadar – spre deosebire de alte sisteme de drept la care ne-am referit, în care sunt fixate un număr determinat de zile – legea noastră lasă la latitudinea arbitrului sau judecătorului să determine „termenul necesar”, luând în considerație rapiditatea mijloacelor de comunicare și natura contractului.

În cazul unei oferte cu termen, acceptarea își produce efectele numai în cazul în care ajunge la ofertant în termenul stipulat. In temeiul codului nostru comercial, contractul „nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoștința propritorului în termenul hotărât de dânsul”. În literatura de specialitate s-a apreciat că aceste prevederi se aplică și pentru contractele între prezenți.

2.3.2. Acceptarea tardivă.

Acceptare este tardivă în cazul în care ajunge la cunoștința ofertantului după ce a expirat termenul pe care l-a fixat pentru acceptare. În cazul în care un asemenea termen nu a fost fixat, se socoate expirat „termenul necesar schimbului propunerii”.

Acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, neputând duce la încheierea contractului. Dacă ofertantul a hotărât un termen pentru acceptare – iar acesta nu a fost respectat – oferta a devenit caducă. În baza legii noastre comerciale, contractul nu este perfect „dacă acceptarea nu a ajuns la cunoștința propritorului în termenul hotărât de dânsul”.

Legea comercială stipulează, totuși, o excepție de la această regulă. Astfel, se stipulează că propuitorul (ofertantul) „poate primi ea. bună și o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de dânsul cu condiția ca să încunoștințeze în dată pe acceptant despre aceasta”. În dezbaterile Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional s-a ajuns la concluzia că în cazul în care întârzierea se datorează condițiilor în care au funcționat mijloacele de comunicație, acceptarea produce efecte.

Nu numai în sistemul nostru de drept, ci și în alte sisteme de drept se acordă ofertantului latitudinea de a considera o acceptare tardivă ca având efecte juridice.

2.3.3. Revocarea acceptării.

Acceptarea poate fi retractată dacă retragerea ei ajunge la ofertant înaintea acceptării sau cel mai târziu în același timp cu acceptarea.

În unele sisteme de drept, în baza teoriei recepției sau a informației – consacrându-se principiul că un contract nu este încheiat atâta timp cât acceptarea nu a ajuns la cunoștința „sau măcar în sfera de acțiune a ofertantului” – se acordă acceptantului latitudinea de a-și retrage acceptarea înlăuntrul acestui termen.

Potrivit codului nostru comercial, până ce contractul nu este perfect „acceptarea este revocabilă”. Deci, revocarea trebuie să ajungă la ofertant cel mai târziu odată cu acceptarea pentru a putea avea efecte juridice.

CAPITOLUL 3

MOMENTUL ȘI LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

Atunci când se produce întâlnirea ofertei cu acceptarea se realizează acordul de voință dintre părți, care marchează încheierea contractului. Așadar, momentul și locul în care are loc întâlnirea concordantă a propunerii de a contracta cu acceptarea acestei propuneri reprezintă momentul și locul încheierii contractului. În determinarea momentului și locului încheierii contractului se impune să facem deosebirea între cele două situații posibile: 1. părțile sunt prezente, 2. părțile sunt absente.

3.1. Încheierea contractului între persoane prezente.

În cazul în care părțile sunt prezente, contractul se încheie în momentul realizării acordului de voință.

Regula generală este că data și locul încheierii contractului sunt menționate, marcând momentul semnării, care coincide cu cel al încheierii contractului. Toate sistemele de drept conțin, în principiu, reguli similare cu privire la momentul și locul încheierii contractului între persoane prezente. Este evident că voința părților – materializată într-un înscris – produce efecte numai după semnarea contractului.

În cazul încheierii contractului prin telefon, cele două părți sunt considerate prezente, deoarece – și în acest caz – acordul lor de voință se exprimă simultan, în acest caz, se aplică aceleași reguli care guvernează încheierea contractelor când părțile sunt prezente.

3.2. Încheierea contractului între absenți.

În cazul contractelor de comerț internațional, părțile se află, de regulă, în țări diferite, contractele fiind încheiate între absenți. În determinarea momentului încheierii contractului între absenți, se cunosc patru sisteme: 1. al emisiunii sau declarați unii de voință, 2. al expedierii sau transmiterii declarației, 3. al recepției și 4. al informației.

Sistemul emisiunii sau declarațiunii de voință. În acest sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei și-a exprimat voința de a o accepta.

Consimțământul se formează prin emiterea sau declararea celei de-a doua voințe.

În sistemul emisiunii sau declarațiunii este greu de stabilit momentul încheierii contractului. Acest moment depinde numai de voința acceptantului, care poate reveni oricând asupra ei. Acceptantul poate semna înscrisul constatator al adeziunii sale la propunerea de contractare, făcută de ofertant, dar are libertatea să-l trimită cu întârziere sau să nu-l mai trimită.

Sistemul emisiunii este stipulat în țări din zona Common Law și în unele țări din America Latină, precum și în Japonia și în Siria. Sistemul expedierii sau transmisiei declarației.

În acest sistem, contractul se consideră încheiat în momentul expedierii acceptării de către destinatar. Concepția care guvernează sistemul este că „prin expedierea acceptării, destinatarul ofertei și-a exprimat consimțământul”. Voința sa de a încheia contractul poate fi probată tocmai prin „actul expedierii acceptării”.

Evident, în cazul în care voințele părților coincid, momentul încheierii contractului este ușor de precizat.

Acest sistem se aplică în dreptul englez, american, japonez etc. Totuși, în Marea Britanie, este acceptat în cazul corespondenței prin poștă, cerându-se ca scrisoarea de acceptare să fie francată valabil și să aibă inserată adresa completă. În alte țări, se consideră că „prin depunerea scrisorii de acceptare la poștă, revocarea este inoperantă”.

În literatura de specialitate s-au relevat deosebirile dintre sistemul expediției și cel al emisiunii, observându-se atât elementele pozitive, cât și neajunsurile. Profesorul Ioan Macovei observă că – în cazul sistemului expedierii – „acceptantul nu mai poate revoca acordul său dacă a fost expediat, iar ofertantul, până la sosirea acceptării nu cunoaște rezultatul propunerii sale”.

Sistemul recepției (Theory ofreception). În acest sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant. Sistemul introduce criteriul obiectiv – al ajungerii acceptării la autorul propunerii de a contracta.

Acest criteriu ia în considerare sosirea acceptării, contractul fiind considerat încheiat chiar și în cazul în care ofertantul nu a luat efectiv cunoștință de conținutul acceptării.

Conform Codului comercial român, contractul „nu este perfect, dacă accepțiunea n-a ajuns la cunoștința propuitorului, la termenul prevăzut de dânsul”.

În Condițiile Generale adoptate de C.E.E./O.N.U. se consideră necesar ca sosirea acceptării la ofertant să aibă loc „în perioada de timp când oferta are caracter obligatoriu pentru emitent”.

Sistemul informației. În acest sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoștință despre acceptarea destinatarului.

Acest sistem este consacrat explicit de Codul comercial român, și de Legea nr. 105 din 1992”.

După cum s-a observat în literatura de specialitate, avantajul sistemului informației constă în aceea că „leagă încheierea contractului de momentul în care efectiv manifestările de voință ale celor două părți – oferta și acceptarea – se întâlnesc”. Acest sistem perfectează sistemul recepției acceptării în lăturând inconvenientele pe care le-am examinat în subcapitolul anterior.

Totuși, și în sistemul informației, momentul concret în care ofertantul a luat cunoștință despre conținutul acceptării este greu de dovedit, lăsând perfectarea contractului la discreția ofertantului.

Sistemul informației a fost promovat și susținut în literatura noastră juridică, apreciindu-se că este cel mai rațional, îmbinând criteriul obiectiv al recepției, cu cel subiectiv al luării efective la cunoștință despre conținutul acceptării.

Trebuie precizat că în determinarea momentului încheierii contractului, părțile pot alege – așa cum se atrage atenția în lucrarea semnată de profesorii Constantin Stătescu și C. Bârsan – și alt sistem decât cel al informației. Se înțelege că acest moment este corelat cu locul încheierii contractului.

3.3. Regimul juridic al contractelor încheiate la distanță.

3.3.1. Precizări prealabile.

La noi, regimul juridic al contractelor la distanță este reglementat de O.G. nr. 130/2000.

Multitudinea și varietatea contractelor ivite în practică, au condus la extinderea sferei contractelor încheiate între absenți (inter absentes), adică între persoane depărtate (art. 35 C. eoni.) prin recurgerea la tehnici de comunicație la distanță.

După cum am arătat, această modalitate de încheiere a contractelor a ridicat probleme juridice în privința stabilirii momentului și locului încheierii contractului, precum și în privința denunțării unilaterale a contractului.

De aceea, a apărut ca imperios necesară construirea unui cadru legal adecvat încheierii contractelor inter absentes, având drept scop să asigure protecția contractanților ce achiziționează produse sau servicii la distanță.

În acest sens, Comisia Comunităților Europene a adoptat Directiva nr. 97-7/ C.E.E. din 20 mai 1997 privind protecția consumatorilor în materia contractelor la distanță.

În scopul armonizării legislației române cu legislația europeană, a fost adoptată O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanță.

Trebuie să facem precizarea că nu intenționăm să facem o analiză completă a acestei ordonanțe, ci ne vom limita doar la prezentarea unor aspecte de ordin general privind încheierea contractului la distanța.

În art. 2 alin. (1) Ut. a) din ordonanță, este definit contractul la distanță ca fiind contracția de furnizare de servicii sau produse intre un comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către comerciant, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui contract, una sau mai multe tehnici de comunicație la distanță.

În ceea ce privește domeniul de aplicare a ordonanței legiuitorul delimitează domeniul de aplicare a prevederilor ordonanței, în funcție de criteriul obiectiv al contractelor la distanță, precum și de cel subiectiv al contractanților.

Criteriul obiectiv are în vedere contractele la distanță cărora li se aplică prevederile ordonanței, precum și tehnicile de comunicație la distanță care pot fi utilizate.

Criteriul subiectiv are în vedere categoriile de consumator și comerciant.

Potrivit art. 2 alin. (1) Ut. b), prin consumator se înțelege „orice persoană fizică ce achiziționează, utilizează sau consumă produse ori beneficiază de prestarea unor servicii, în afara activității sale profesionale, în baza unui contract încheiat cu un comerciant".

Prin comerciant se înțelege orice persoană fizică sau juridică ce acționează în cadrul activității sale profesionale, în contractele la distanță [art. 2 alin. (1) Ut. c)].

3.3.2. încheierea contractului la distanță

În ceea ce privește încheierea contractului la distanță, precizăm că realizarea acordului de voință al părților asupra contractelor încheiate la distanță (inter absentes) prezintă unele particularități în ceea ce privește informarea consumatorului, precum și momentul și locul încheierii contractului.

A. Informarea consumatorului – obligația de informare. Dreptul modern, a inițiat un proiect minuțios și formalist în privința informațiilor menite a-i proteja pe consumatori. Această noutate legislativă este binevenită întrucât este înlăturată inegalitatea părților în privința informațiilor și, pe această cale, este înlăturată și inegalitatea economică. Astfel, instrumentele juridice menite să protejeze părțile contractante au în vedere posibilitatea oferită acestora de a-și exprima consimțământul liber, neviciat și bine informat. Spre exemplu, publicitatea comparativă este permisă numai în condiții de strictă loialitate și cu respectarea prevederilor legale din materia publicității.

În ceea ce privește obligațiile comercianților din sfera activității lor profesionale, aceștia dispun de informații pe care trebuie să le comunice consumatorilor, în vederea informării și consilierii acestora. Ca atare, în orice raport juridic obligațional, fie comercial, fie civil, obligației negative de a nu înșela consumatorul îi corespunde și obligația pozitivă de a-l informa, astfel încât consimțământul este protejat atât prin acțiunea în anularea sau în constatarea nulității absolute – după natura viciului de consimțământ – cât și prin generalizarea unei obligații precontractuale de informare.

Din dispozițiile art. 3 și 4 din O.G. 130/2000 rezultă cu claritate că obligația comerciantului de a informa consumatorul există nu numai înainte de încheierea contractului la distanță, cât și în timpul executării acestuia.

În ce privește obligația de informare, pe măsura evoluției circuitului civil, care a dat naștere unor contracte de adeziune de tip nou, dreptul contemporan se confruntă cu o serie de probleme noi legate de protecția părților contractante în scopul menținerii siguranței circuitului civil. Pentru protecția acestora, dreptul modern al statelor occidentale (jurisprudența și legislația) a consacrat mai multe remedii al căror regim juridic general se depărtează de materia dreptului obligațional tradițional. Unul dintre remediile dreptului european îl constituie obligația de informare instituită în special în sarcina persoanelor care au calitatea de comerciant și, în general, în sarcina oricăror persoane care participă la circuitul civil.

Având în vedere faptul că obligația de informare prezintă o strânsă legătură cu viciul de consimțământ al dolului prevăzut de art. 953 C. civ., pe parcursul analizei noastre vom face și câteva precizări importante referitoare la acest aspect.

a) Fundamentul obligației de informare. Recunoașterea dolului omisiv (dolul reticent) ca viciu de consimțământ a atras după sine și consacrarea legislativă a unei obligații generale de informare, deoarece o asemenea obligație reprezintă o premisă sine qua non a existenței dolului reticent.

Odată cu dezvoltarea în ultimii ani a unei noi ramuri de drept, dreptul consumatorului, concomitent cu creșterea interesului la nivel european" pentru protecția consumatorului, obligația de informare a câștigat din ce în ce mai mult teren deopotrivă în literatura de specialitate și, mai ales, în practica judiciară. Considerăm că, în acest fel, se restabilește echilibrul contractual denaturat de celebra regulă tradiționalistă emptor esse dehet curiosus (cumpărătorul trebuie să fie curios) mai ales în condițiile în care datorită progresului științific galopant posibilitățile de informare ale consumatorului se dovedesc sumare.

În ceea ce ne privește considerăm că o asemenea obligație de informare își are fundamentul nu numai în directivele europene și în câteva acte normative recent apărute, ci chiar în dreptul comun în obligația generală de bună-credință, așa cum dispune art. 970 alin. (1) C. civ. Chiar dacă textul de lege menționat se referă la buna-credință în executarea convențiilor credem că printr-o interpretare extensivă am putea avea în vedere și perioada precontractuală în care există obligația de informare. De asemenea, obligația de informare își poate găsi temeiul și în art. 970 alin. (2) C. civ., ea rezultând din aplicarea principiului echității sau din lege deoarece „convențiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa".

Totodată, obligația de informare s-ar mai putea fundamenta pe dispozițiile art. 1312 C. civ., din materia vânzării, care prevede că „vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce înțelege a lua asupra-și", orice clauză obscură sau îndoioasă interpretându-se împotriva acestuia căci in dubio contra stipulantem.

b) Obiectul și conținutul obligației de informare. Obiectul obligației de informare poartă asupra tuturor informațiilor necesare a influența intenția potențialului contractant/consumator de a achiziționa un produs sau serviciu util folosinței acestuia.

Pentru a exista obligația de informare este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții:

informațiile să se refere la obligațiile născute din contract;

informațiile să fie utile pentru cealaltă parte contractantă (creditor). Pentru ca informația să fie utilă este necesar ca aceasta să fie corectă, precisă, completă și ușor Inteligibilă;

lipsa de cunoștințe tehnice privind obiectul derivat al contractului să nu fie imputabilă creditorului.

Conținutul obligației de informare diferă în funcție părțile contractante, obiectul derivat al contractului.

c) Părțile contractante. În privința acestora obligația de informare se aplică în toate raporturile juridice, găsindu-și aplicarea cea mai frecventă în raporturile dintre comercianți și consumatori.

Jurisprudența a extins permanent domeniul de aplicare a obligației de informare în privința pârtilor contractante, astfel că această obligație le incumbă deopotrivă și antreprenorului, avocatului, notarului, francizorului, medicului etc.

Obiectul derivat al contractului. Obiectul contractului se află în strânsă legătură cu conținutul obligației de informare.

Din punct de vedere obiectiv, informațiile se pot referi la calități inerente obiectului derivat al contractului – spre exemplu memoria unui calculator, numărul de km parcurși de autoturism, gradul de periculozitate al unui produs – iar din punct de vedere subiectiv informațiile trebuie să vizeze scopul urmărit de creditorul obligației de informare, adică debitorul acestei obligații trebuie să se intereseze dacă acesta corespunde cerințelor clientului și să-l sfătuiască pe acesta în legătură cu utilizarea lucrului.

d) Natura juridică a obligației de informare. Obligația de informare constă în obligația de a comunica creditorului acestei obligații, un pachet de cunoștințe necesare unui consimțământ valid la încheierea contractului, executării în bune condiții a contractului, sau folosirii bunului achiziționat în mod corespunzător.

Analiza naturii juridice a obligației implică determinarea clasificării obligației de informare, în funcție de diferite criterii.

Într-o opinie se consideră că obligația de informare devine o obligație de informare propriu-zisă atunci când privește fapte obiective sau obligație de consiliere atunci când privește sfătuirea potențialului contractant în legătură cu oportunitatea încheierii contractului. De asemenea, s-a făcut distincție între o obligație precontractuală de informare și una contractuală, iar alți autori au distins între obligația de informare și obligația de consiliere. Astfel, s-a arătat că între obligația de informare și cea de consiliere există o deosebire de nuanță, prima având un domeniu mai restrâns decât cealaltă și privind o categorie diferită de informații.

Dimpotrivă, într-o altă opinie s-a apreciat că între obligația de informare și cea de consiliere nu există deosebiri substanțiale, obligația de consiliere nefiind decât o formă de manifestare a obligației de informare.

Într-o altă opinie s-a făcut distincție între obligația de informare care asigură un consimțământ valabil exprimat, care își găsește domeniul de aplicare în faza precontrac-tuală, și obligația de informare care asigură executarea contractului în condiții optime. Astfel, primei categorii îi corespunde o răspundere delictuală, specifică materiei viciilor de consimțământ, iar celei de-a doua categorii de obligații îi corespunde o răspundere contractuală care îmbracă diverse forme.

Jurisprudența franceză a reținut că obligația de informare și consiliere este o obligație de mijloace, deoarece debitorul obligației nu stăpânește rezultatul sfaturilor date creditorului, deoarece nu poate să-l constrângă pe acesta să le respecte.

În realitate, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate franceză, trebuie făcută distincția între obligația de a transmite creditorului informațiile, care este o obligație, evident, de rezultat și obligația de a utiliza asemenea' modalități de transmitere a informațiilor astfel încât acestea să fie înțelese de creditor care este, evident, o obligație de mijloace deoarece ea nu cuprinde și obligația utilizării corecte de către creditor a informației care, în prealabil, i-a fost transmisă.

În ceea ce ne privește considerăm toate aceste observații ca fiind deosebit de pertinente, dar nu suficient de explicite pentru a determina natura juridică a obligației de informare. Astfel, ab initio, obligația de informare este o obligație de a face care constă în transmiterea de informații de către debitor creditorului, obligație care se îndeplinește prin informarea asupra lucrului prin înscrisuri (etichetare, predarea cărților tehnice care conțin instrucțiuni de utilizare, clauze obligatorii în contract etc.) sau prin informare propriu-zisă, mai precis, consiliere, avertizare etc. Bineînțeles că obligația de a transmite informațiile este o obligație de rezultat, neîndeplinirea acestei îndatoriri făcând să se prezume culpa debitorului. Totodată este de la sine înțeles că utilizarea corectă de către creditorul obligației de informare a indicațiilor primite depinde de modul de transmitere a acestor informații de către debitor și de nivelul de pregătire al creditorului.

Astfel, dacă debitorul obligației de informare și-a executat în mod corespunzător îndatorirea, în sensul că datele furnizate sunt corecte, precise, complete și ușor inteligibile, acesta nu răspunde de eventuala utilizare necorespunzătoare de către creditor a lucrului achiziționat. Așadar, lipsa de pregătire a creditorului informației (lipsa acestuia de cunoștințe tehnice cu privire la bunul, obiect derivat al contractului) este imputabilă acestuia, și nu debitorului.

Dimpotrivă, în situația în care debitorul nu și-a executat în mod corespunzător obligația de informare (sau nu și-a îndeplinit total sau parțial obligația – neexecutarea parțială fiind în fond o executare necorespunzătoare și viceversa), creditorul utilizând în mod eronat bunul achiziționat, debitorul va fi în culpă, și ca atare va răspunde.

Având natura juridică a unei obligații de a face, considerăm că în situația în care debitorul nu-și execută obligația de informare, creditorul poate recurge la mijloacele prevăzute de Codul civil respectiv art. 1077 putând angaja o persoană de specialitate care să-i acorde informațiile necesare utilizării corespunzătoare a lucrului achiziționat pe cheltuiala debitorului.

e) Sancțiunea neexecutării obligației de informare. Având în vedere diversitatea și natura diferită a informațiilor – precontractuale, contractuale, cu efect sau fără asupra consimțământului etc. – neexecutarea obligației de informare atrage după sine o varietate de sancțiuni.

Sancțiuni extracontractuale cum sunt nulitatea relativă și daunele interese atunci când neexecutarea obligației de informare întrunește condițiile dolului reticent căci potrivit 961 C. civ. „convenția făcută prin … doi nu este nulă de drept ci dă loc numai acțiunii de nulitate". Având în vedere aceste aspecte trebuie să facem precizarea că nerespectarea obligației de informare poate produce consecințe juridice – spre deosebire de doi unde este necesară intenția – și în cazul în care debitorul obligației de informare este de bună credință, situație în care suntem în prezența răspunderii contractuale, căci nu suntem și în prezența dolului.

Sancțiuni contractuale: daune-interese pe temei contractual (nu pe teren delictual ca în cazul răspunderii extracontractuale) rezultând din răspunderea specifică pentru vicii ascunse, pentru evicțiune etc.

Momentul încheierii contractului în regimul O.G. 130/2000. Potrivit art. 5 din ordonanță, dacă părțile nu au convenit altfel, momentul încheierii contractului la distanță îl constituie momentul primirii comenzii de către comerciant. După cum lesne se poate ob serva din redactarea textului art. 5 rezultă că acesta are caracter supletiv și, ca atare părțile pot deroga de la el, stabilind un alt moment al încheierii contractului. Deci, ordonanța consacră sistemul recepției acceptării de către ofertant. Astfel, așa cum am mai precizat, potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, prezumându-se relativ că acesta din urmă a luat cunoștință de cuprinsul lui, situație care este admisă și în doctrină și în practica judiciară.

Considerăm că prevederile ordonanței analizate și prezentate de noi sunt binevenite, ele înlăturând orice discuții referitoare la sistemele propuse pentru determinarea momentului încheierii contractului, creând premisele unei interpretări și jurisprudențe unitare.

În practica judiciară s-a decis că la un contract de comerț exterior, negociat prin corespondență, se consideră încheiat la sediul ofertantului, în momentul când acesta primește prin telex, telegramă sau scrisoare, acceptarea fără rezerve din partea destinatarului din străinătate.

a) Oferta cu termen și momentul încheierii contractului. în cadrul ofertei cu termen răspunsul de acceptare trebuie primit în interiorul termenului stabilit. Acceptarea primită după expirarea termenului este valabilă cu condiția înștiințării despre aceasta a acceptantului de către ofertant.

În ceea ce privește situația în care oferta este cu termen, art. 3 alin. (1) lit. h) al O.C. nr. 130/2000 prevede că ofertantul poate primi ca valabilă și o acceptare ajunsă peste termen, cu condiția să-i comunice imediat acceptantului această împrejurare. După cum se observă prevederea legală menționată repeta dispozițiile art. 35 alin. (2) C. corn. care dispune că „propuitorul (ofertantul) poate primi ca bună și o acceptare ajunsă peste termenul hotărât de dânsul cu condiția ca să încunoștințeze îndată pe acceptant despre aceasta". Contractul se consideră încheiat în momentul cunoașterii răspunsului de acceptare primit de ofertant;

b) Situații particulare. Contractul se consideră încheiat în unele situații fără ca acceptarea să fie comunicată ofertantului și anume: când ofertantul cere executarea imediata a contractului și un răspuns prealabil de acceptare nu este cerut și nici necesar după natura contractului, contractul se perfectează îndată ce partea cealaltă a început executarea lui;

În contractele unilaterale propunerea este obligatorie îndată ce ajunge la cunoștința părții căreia îi este făcuta.

c) Importanța momentului încheierii contractidui. Determinarea momentului încheierii contractului are următorul interes practic:

capacitatea părților de a contracta se apreciază față de acest moment;

în caz de conflict de legi în timp, momentul încheierii constituie criteriul după care se va stabili legea aplicabilă;

constituie momentul de Ia care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă sau termenul suspensiv sau extinctiv;

în contractele translative având ca obiect bunuri certe, marchează momentul transmiterii dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale;

în funcție de acest moment se stabilesc cauzele de nulitate sau anulare a contractului;

în funcție de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare sau caducitate a ofertei;

în raport de acest moment se determină locul încheierii contractului.

3.4. Încheierea contractului în cazul contractelor încheiate pe internet.

Volumul în creștere și frecvența tranzacțiilor a impus deja mijloacele electronice, inclusiv la încheierea contractelor.

O primă problemă care s-a pus în fața Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional a fost aceea a raporturilor dintre sistemul tradițional și comerțul derulat prin mijloace electronice.

După dezbateri ample s-a ajuns la concluzia unei abordări „funcțional-echivalente”, care să se bazeze „pe analiza scopurilor și funcțiilor sistemului tradițional al textului scris”, în vederea determinării modului în care „scopurile și funcțiile sistemului tradițional” pot fi îndeplinite „prin tehnicile comerțului electronic”.

A fost demonstrat – cu exemple concrete prezentate Comisiei – că „mijloacele electronice pot asigura același nivel de siguranță textelor” și că, în multe cazuri, chiar un nivel mai înalt de siguranță.

Normele pregătite de Comisie au avut permanent în vedere „funcțiile de bază ale documentului scris”, în scopul elaborării unor criterii pe care să le întrunească „comerțul electronic” pentru a fi la același nivel de recunoaștere juridică și a îndeplini aceleași funcții ca documentul scris.

Având în vedere stadiul atins în folosirea mijloacelor electronice și ținând seama că sistemul tradițional se menține în țări și chiar în mai multe regiuni ale lumii, Comisia a adoptat soluția coexistenței celor două sisteme, încurajându-se promovarea, în tot mai multe tranzacții, a mijloacelor electronice în încheierea și derularea contractelor.

Regulile stipulate în Capitolul III al Legii Model privind comerțul electronic pot fi folosite de părți pentru încheierea contractelor, precizând modalitățile stipulării clauzelor convenite de părți.

În Capitolul al doilea din Legea Model sunt stipulate exigențe minime acceptabile în comunicațiile electronice, ceea ce le conferă un caracter obligatoriu în relațiile comerciale prin mijloace electronice.

Regulile uniforme privind comerțul electronic stipulează principiul autonomiei, caracteristic tuturor relațiilor contractuale. În Capitolul III al Legii Model sunt stipulate norme tipice relațiilor contractuale dintre părți, așa cum sunt cele care reglementează relațiile dintre cel care transmite mesajul electronic și cel căruia îi este adresat acest mesaj. Extinderea mijloacelor electronice în încheierea contractelor de comerț internațional

La sesiunea din februarie 1999 a Grupului de lucru privind Comerțul electronic, reprezentanții statelor participante au adus la cunoștință că „mijloacele electronice s-au extins considerabil atât în procesul încheierii contracte lor, cât și în derularea lor”.

Opțiunea pentru mijloacele electronice în formarea și executarea contractelor obligă la: a. măsuri pentru adaptarea procesului clasic la aceste mijloace moderne în încheierea contractelor; b. promovarea unor reglementări juridice care să asigure cadrul legal necesar folosirii mijloacelor electronice.

Trecerea de la sistemul tradițional la comerțul electronic se poate face treptat, pe măsura: a) dotării cu aparatura necesară, b) însușirii tehnicilor electronice și c) aplicării lor corecte în procesul încheierii și executării contractelor. După cum observa reprezentantul Suediei în Comisie „în următorul deceniu comerțul electronic va deveni o realitate generalizată”, iar cel al Japoniei afirma că „adoptarea mijloacelor electronice în încheierea și executarea contractelor va duce la expansiunea comerțului mondial.

În cazul contractelor on-line, încheierea contractelor este similară încheierii contractelor prin intermediul telefonului; cele două părți sunt considerate prezente și, ca urmare, acordul de voință se exprimă simultan. în acest caz, se aplică aceleași reguli care guvernează încheierea contractelor când părțile sunt prezente.

În cazul contractelor off-line, părțile nu sunt prezente în același timp la încheierea contractului. Se poate reține în acest caz una din cele două teorii referitoare la momentul încheierii contractului.

Dacă se reține sistemul emisiunii, trebuie determinat cu precizie momentul si locul în care s-a intervenit. Astfel, momentul este considerat acela în care expeditorul mesajului apasă butonul de acceptare sau de trimitere a mesajului. Mesajul este apoi lansat în rețea. Problema poate proveni din faptul că ora indicată în mesaj poate fi falsificată (de exemplu prin schimbarea orei calculatorului folosit). Proba orei reale ar putea fi aflată prin raportarea la ora de tranzitare a mesajului prin server-ul furnizorului de acces dar numai în cazul în care expeditorul și receptorul sunt legați prin intermediul unui furnizor și dacă furnizorul de acces este terț.

În privința teoriei recepțiunii problema care se pune este cea a orei reale a recepției. Există opinia conform căreia declarația de voință electronică este recepționată în momentul în care sosește în cutia poștală într-o manieră consultabilă. Aceasta înseamnă, în cazul activităților profesionale, în timpul orelor de program normale sau în orice moment dacă serviciul este non-stop sau, în cazul utilizării private, în ziua următoare deoarece controlul permanent al cutiei în timpul zilei nu este obligatoriu. Independent de aceste considerații rămâne valabil principiul conform căruia declarația de voință a fost accesată în momentul în care destinatarul a citit efectiv informația, chiar dacă acest lucru s-a întâmplat într-un moment anterior (de exemplu, dacă o persoană citește informația înaintea începerii programului normal de lucru).

Prin Legea nr. 365/2002 privind comerțul electronic a fost reglementată posibilitatea încheierii unui contract inter absentes prin mijloace electronice, considerate a fi „echipamente electronice și rețele de cablu, fibră optică, radio, satelit și alte asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informației" (art. 1 pct. 2). Legea are un câmp de reglementare mai larg pentru că privește comerțul electronic, însă aici interesează numai aspectele legate de intrarea în vigoare a contractelor încheiate prin mijloace electronice. Contractul încheiat prin mijloace electronice este o formă a contractului la distanță care datorită specificității mediului electronic primește o reglementare aparte. Acest contract produce efectele juridice pe care le atrage orice contract valabil încheiat. Pentru valabilitatea sa nu este necesar consimțământul prealabil al părților asupra utilizării mijloacelor electronice (art. 7 alin. 2). Proba încheierii unui astfel de contract este supusă dispozițiilor dreptului comun în materie de probă și prevederilor Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică (art. 7 alin. 3).

Există și în această materie o atenție deosebită a legiuitorului pentru protecția consimțământului destinatarilor unor oferte electronice prin asigurarea informării corecte și complete a acestora. Astfel, conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 365/2002, furnizorul de servicii este obligat să pună la dispoziția destinatarului, înainte ca acesta să trimită oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcută de furnizorul de servicii, un set de informații care trebuie să fie exprimate în mod clar, neechivoc și într-un limbaj accesibil privind: etapele tehnice care trebuie urmate pentru a încheia contractul; dacă contractul, după ce a fost încheiat, este stocat sau nu de furnizorul de servicii și dacă este accesibil sau nu; mijloacele tehnice puse la dispoziție pentru identificarea și corectarea erorilor survenite cu ocazia introducerii datelor; limba în care se poate încheia contractul; codurile de conduită relevante la care furnizorul de servicii subscrie și informațiile despre modul în care aceste coduri pot fi consultate prin mijloace electronice.

Furnizorul de servicii are obligația să ofere destinatarului posibilitatea de a utiliza un procedeu tehnic adecvat, eficace și accesibil, care să permită identificarea și corectarea erorilor survenite cu ocazia introducerii datelor, anterior trimiterii ofertei sau acceptării acesteia (art. 8 alin. 2).

Clauzele și condițiile generale ale contractului propus trebuie puse la dispoziție destinatarului într-un mod care să îi permită acestuia să le stocheze și să le reproducă (art. 8 alin. 4).

Potrivit legii, contractul încheiat prin mijloace electronice se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoștința ofertantului (art. 9 alin. 1). Observăm că aceste dispoziții legale sunt asemănătoare dispozițiilor art. 35 C. corn., așa încât, la prima vedere, putem spune că este adoptată teoria informațiunii. În situația în care contractul, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o prestație imediată a prestației caracteristice, se consideră încheiat în momentul în care debitorul acesteia a început executarea, cu excepția cazului în care ofertantul a cerut ca în prealabil să i se comunice acceptarea (art. 9 alin. 2).

Legea instituie pentru furnizorul de servicii obligația de a confirma primirea ofertei sau, după caz, acceptarea acesteia, atunci când destinatarul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta făcute de furnizorul de servicii, în unul din următoarele moduri:

trimiterea unei dovezi de primire prin poștă electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, în termen de 24 de ore de la primirea ofertei sau acceptării. Se observă termenul foarte scurt în care trebuie să răspundă.

confirmarea primirii ofertei sau acceptării ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acestora, de îndată ce oferta sau acceptarea a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiția ca acesta confirmare să poată fi stocată și reprodusă de către destinatar.

Oferta sau acceptarea, precum și confirmarea primirii acestora astfel efectuate, se consideră primite atunci când părțile cărora le sunt adresate pot să le acceseze (art. 9 alin. 4). Prin aceste dispoziții se ajunge la teoria recepțiunii, instituindu-se o prezumție legală asemănătoare cu cea propusă de aceasta.

3.5. Importanța determinării momentului încheierii contractului.

Între momentul și locul încheierii contractului este o strânsă legătură. Astfel, în cazul în care părțile sunt prezente, contractul se consideră încheiat în locul unde se află acestea. În cazul în care contractul se încheie prin telefon, locul este determinat prin voința părților.

În cazul încheierii contractului între absenți, locul este determinat în raport de sistemul urmat de părți, potrivit legislației care guvernează materia.

Astfel, în sistemul emisiunii, locul încheiem” contractului este cel în care se află acceptantul, iar, în cel al recepției, locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul.

După cum am arătat, în dreptul român momentul încheierii contractului determină și locul încheierii acestuia. Locul încheierii contractului între prezenți îl constituie localitatea unde se găsesc acestea. Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii contractului îl constituie cel unde se află ofertantul. În cazul în care contractul se încheie între absenți, locul este acela unde a fost receptată informația, deci sediul (reședința) ofertantului. În situația unei executări imediate a contractului de către destinatarul ofertei, locul încheierii contractului este la sediul (reședința) acceptantului.

Importanța locului încheierii contractului nu mai trebuie subliniată, deoarece – din analiza efectuată în capitolele anterioare – a rezultat cu suficientă claritate. Sintetizând, trebuie observat că locul încheierii contractului are o însemnătate deosebită pentru: a. determinarea legii aplicabile, b. Precizarea uzurilor locale aplicabile, c. facilitarea interpretării contractului, d. determinarea competenței teritoriale a instanțelor de judecată a litigiilor posibile. Din considerentele enunțate, momentul și locul încheierii contractului au un rol indiscutabil în derularea în bune condițiuni a tranzacției comerciale respective.

3.6. Importanța stabilirii locului încheierii contractului.

Determinarea locului încheierii contractului se va face în funcție de sistemul urmat pentru determinarea momentului încheierii contractului.

Când contractul se încheie între părțile prezente, locul încheierii este acela în care părțile se găsesc.

În cazul încheierii contractului prin telefon, locul încheierii lui este acela unde se află ofertantul.

Când contractul se încheie prin corespondență, locul încheierii lui' este localitatea unde se află ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența, iar în acele cazuri în care contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie să se comunice acceptarea, locul încheierii este acela în care se află acceptantul.

În acest sens art. 79 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, prevede: "când părțile aflate în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon, contractul se consideră încheiat în țara domiciliului sau sediului părții de la care a pornit oferta de contractare ce a fost acceptată".

În tăcerea dispozițiilor O-G. nr. 130/2000 locul încheierii contractului la distanță va fi stabilit deci, tot în funcție de sistemul urmat pentru determinarea momentului încheierii contractului.

Fiind consacrat sistemul recepției în prevederile art. 5 din OG. nr. 130/2000 înseamnă că locul încheierii contractului este localitatea unde își are sediul ofertantul și unde i-a fost adresată corespondența.

Din punct de vedere al dreptului internațional privat, locul încheierii contractului prezintă importanță, fiind criteriul după care se determină norma juridică aplicabilă unui contract cu element de extraneitate (locus regit actum).

De asemenea locul încheierii contractului poate prezenta uneori interes pentru determinarea instanței competente, din punct de vedere teritorial, să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul (art. 10pct. 4, 5 C. proc. civ.).

Locul încheierii contractului prezintă importanță din punctul de vedere al dreptului internațional privat, acest loc putând determina legea aplicabilă în caz de conflict de legi în spațiu, dacă contractul conține un element de extraneitate.

Locul încheierii contractului poate prezenta, uneori, interes pentru determinarea instanței competente, din punct de vedere teritorial, să soluționeze eventualele litigii născute în legătură cu contractul.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII

Prin elaborarea prezentei lucrări am dorit să efectuăm un studiu cu privire la una dintre cele mai complexe instituții din dreptul civil, și anume contractul ca principal izvor de obligații civile..

Problemele ridicate în materie sunt numeroase și destul de controversate, existând opinii diferite ale specialiștilor în domeniu cu privire la natura juridică sau la modul în care operează anumite efecte ale contactelor.

Am început lucrarea cu prezentarea contractului ca instrument juridic al cărui principal rol este acela de a da naștere, modifica sau stinge un raport juridic între părți, după care am făcut un scurt istoric al contractului, ocazie cu care am observat că dreptului roman îi revine meritul de a fi inventat și perfecționat noțiunea de contract.

În ce privește efectele contractului, le-am împărțit în două categorii. Mai întâi am abordat efectele contractelor, în general, unde am tratat probleme privitoare la interpretarea contractelor, am făcut o paralelă între noțiunea de „contract” și aceea de „convenție”, am studiat în amănunt efectele contractelor, dar și excepțiile de la aceste contracte, prilej cu care am vorbit despre „promisiunea faptei altuia” și despre natura sui generis a acestei instituții în dreptul nostru.

Ulterior, am dezbătut problematica momentului și locului încheierii contractului după cum acesta se încheie între părți prezente ori la distanță..

Ca propuneri de lege ferenda am putea sugera ca pe viitor Codul civil să reglementeze în mod expres unele aspecte care, în prezent, sunt deduse de doctrină ca urmare a interpretării altor norme de drept civil, lucru care conduce la dispute, nu puține și un grad ridicat de complexitate, specialiștii în materie aducând fiecare argumente solide și rezonabile pentru susținerea unei teze sau a alteia.

Fără a avea pretenția de a fi realizat un studiu complet în materie, și parafrazându-l pe renumitul civilist, profesorul, Corneliu Bîrsan, „până la rescrierea unei noi lucrări despre efectele contractelor, și probabil că se vor găsi și alții care să facă acest lucru, poate chiar mai bine ca noi, această lucrare este totuși de actualitate”, considerăm că ne-am alăturat tuturor acelora care, îndrăgostiți fiind de dreptul civil se ocupă de aprofundarea lui.

În final, dorim să aducem un omagiu care s-au implicat în studiul problematicii efectelor contractului și care prin studiile realizate și-au adus aportul la crearea unei mai bune imagini a instituției efectelor contractelor civile.

Bibliografie

Literatură de specialitate:

A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea București, 1989;

C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Academiei, București, 1981;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaților, Ed. All Beck, București, 2002;

Cristiana Turianu și C. Turianu, Contracte speciale – Practică judiciară adnotată, Ed. Continent XXI, București, 1998;

Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Universitatea București, 1986;

Gr. Giurcă, Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii -rebus sic stantibus- în dreptul civil, în Dreptul, nr. 10-11/1993;

G. Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Ed. Cartea Românească, București, 1925;

Hamangiu Constantin, I. Rosetti Bălănescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002;

I. Albu, Considerații asupra simulației, în Dreptul, nr. 2-3/1990;

I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993;

I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanțelor, indexarea convențională a obligațiilor pecuniare și indexarea dobânzilor, în Dreptul, nr. 1/1994;

Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București 2004;

I. Dogaru, Câteva aspecte ale regulii „potius ut valeat quam ut pereat”, în Analele Universității din Craiova, seria Științe economice, 1971;

Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002;

I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

I. Traian Ștefănescu, Inserarea clauzei de conștiință în unele contracte individuale de muncă, în Dreptul, nr. 2/1999;

J. Kocsis, Excepția de neexecutare, sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor civile contractuale, în Dreptul, nr, 4/1999;

Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921;

S. Zilberstein, Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

Periodice:

Revista Dreptul;

Revista Româna de Drept;

Revista de Drept Comercial;

Revista Justiția Nouă;

Culegere de Decizii a Tribunalului Suprem pe anii 1970-1985.