Mijloace Criminalistice Si Procesual Penale de Fixare a Rezultatelor Principalelor Activitati de Urmarire Penala
Plan de expunere
CAPITOLUL I CARACTERIZARE GENERALĂ A
PRINCIPALELOR ACTIVITĂȚI DE URMĂRIRE
PENALĂ
Secțiunea I Cercetarea la fața locului
Secțiunea a II-a Percheziția
Secțiunea a III-a Reconstituirea
Secțiunea a IV-a Prezentarea pentru recunoaștere
Secțiunea a V-a Confruntarea
Secțiunea a VI-a Constatarea infracțiunilor flagrante
CAPITOLUL II FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA
FAȚA LOCULUI
Secțiunea I Considerați privind importanța, sarcinile și
etapele cercetării la fața locului
Secțiunea a II-a Procesul-verbal de cercetare la fața locului
1.Condiții de fond și de formă
2.Particularitățile redactării procesului-verbal în diferite genuri
de infracțiune
Secțiunea a III-a Mijloace tehnico-criminalistice de fixare a
rezultatelor cercetării la fața locului
1.Fotografia și filmul judiciar
2.Schița, desenele și înregistrările audio
3.Întocmirea portretului robot la fața locului
CAPITOLUL III FIXAREA REZULTATELOR PERCHEZIȚIEI
Secțiunea I Procesul verbal de percheziție
Secțiunea a II-a Alte mijloace procesuale și criminalistice de fixare a rezultatelor reconstituirii
CAPITOLUL IV FIXAREA REZULTATELOR RECONSTITUIRII
Secțiunea I Procesul-verbal de reconstituire
Secțiunea a II-a Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor reconstituirii
CAPITOLUL V FIXAREA REZULTATELOR PREZENTĂRII PENTRU RECUNOAȘTERE
Secțiunea I Procesul-verbal de prezentare pentru
recunoaștere
Secțiunea a II-a Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere
CAPITOLUL VI FIXAREA REZULTATELOR CONFRUNTĂRII
Secțiunea I Procesul-verbal de confruntare
Secțiunea a II-a Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor confruntării
CAPITOLUL VII FIXAREA REZULTATELOR CONSTATĂRII
INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE
Secțiunea I Procesul-verbal al constatării infracțiunilor
flagrante
Secțiunea a II-a Alte mijloace criminalistice și procesuale de
constatare a infracțiunilor flagrante
CONCLUZII
CAPITOLUL I
CARACTERIZARE GENERALĂ A
PRINCIPALELOR ACTIVITĂȚI DE URMĂRIRE
PENALĂ
Secțiunea I
Cercetarea la fața locului
1.Generalități.
Procedeul probator, denumit în Codul român de procedură penală cercetarea la fața locului (art.129) – cunoscut în legislațiile occidentale și ca cercetarea scenei infracțiunii sau scena crimei, cum este cazul sistemului judiciar de tip anglo-saxon ori american – reprezintă actul de debut al investigațiilor în fapte de periculozitate deosebită: omucideri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei, distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracțiuni din domeniul crimei organizate ș.a.
În baza unei bogate jurisprudențe, autorii de specialitate sunt unanimi în a aprecia că acest act inițial de urmărire penală are o evidentă semnificație în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale. El presupune cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis fapta penală.
Conform prevederilor cuprinse în titlul III, capitolul II, secțiunea XII, art. 129 al Codului de procedură penală, cercetarea Ia fața locului se efectuează atunci când sunt necesare:
Constatarea situației locului săvârșirii infracțiunii;
Descoperirea și fixarea urmelor infracțiunii;
Stabilirea poziției și stării mijloacelor materiale de probă și a împrejurărilor în care a fost comisă infracțiunea.
Referitor Ia înțelesul termenului de fața locului sau de loc al săvârșirii faptei, așa cum este folosit, uneori, în practică ori în literatura de specialitate (sau de scenă a infracțiunii, în Occident), trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere a autorului din câmpul infracțional.
În Iegătură cu termenul analizai, există și o interpretare legală potrivit căreia, prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea infracțională, în totul sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia (art.30 alin.4 C.pr.pen.).
Obiectivele imediate ale cercetării locului faptei sunt următoarele:
Descoperirea urmelor și evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea făptuitorului, Ia clarificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea, la descoperirea corpurilor delicte;
Obținerea de către organul de anchetă și de către magistrat a unor date exacte, corecte, prin cunoașterea și studierea nemijlocită a scenei infracțiunii, referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana infractorului, aspect de natură să evidențieze principala funcție a cercetării la fața locului.
2. Considerații privind reglementarea procesual penală.
Cercetarea la fața locului, ca și celelalte acte ori activități de investigare a faptelor penale, se face numai în strictă conformitate cu reglementările referitoare la acest procedeu probator. Astfel, potrivit cu prevederile art.129 alin.1 C.pr.pen., cercetarea la fața locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator.
În faza de urmărire penală, cercetarea la fața locului este
dispusă printr-o rezoluție motivată a organului de urmărire penală, de regulă, după începerea urmăririi penale. Cercetarea se efectuează în prezența martorilor asistenți, cu excepția cazurilor în care această prezență nu este găsibilă. De asemenea, dacă se consideră necesar, la cercetare pot participa și părțile, o eventuală neparticipare a părților
încunoștințate nefiind de natură să împiedice efectuarea cercetării.
Învinuitului sau inculpatului, dacă nu poate fi adus Ia cercetare, în cazul în care este reținut sau arestat, organele de urmărire penală îi pun în vedere că poate fi reprezentat și îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Referitor la acest ultim aspect, atragem atenția asupra modificărilor aduse art.172 C.pr.pen., prin Legea 32/1990, potrivit cărora apărătorul, ales de învinuit sau de inculpat, poate participa la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci și Ia cercetarea la fața locului.
În faza de judecată, cercetarea Ia fața locului este dispusă de către instanță, printr-o încheiere, după începerea cercetării judecătorești. Potrivit art.129 alin.4 C.pr.pen., instanța de judecată efectuează cercetarea la fața locului cu citarea părților și în prezența procurorului, când participarea acestuia la judecată este obligatorie.
Privitor la specificul acestei activități, așa cum se învederează în doctrina procesual penala și cum, de altfel, însăși practica o demonstrează, cercetarea Ia fața locului, efectuată de instanța de judecată, nu are nici întinderea și nici adâncimea celei efectuate de către organul de urmărire penală. Cu toate acestea, semnificația este la fel de mare, întrucât instanța are posibilitatea să ia contact direct cu anumite aspecte ale locului în care s-a comis infracțiunea și să cântărească mai exact rezultatele desprinse din cercetările anterioare ale organelor de urmărire penală.
3. Elemente tactice specifice pregătirii cercetării Ia fața locului.
Pregătirea cercetării la fața locului presupune inițierea unei serii de măsuri specifice, de către organul judiciar chemat să efectueze cercetarea – măsuri cunoscute în literatura sau practica ele specialitate și sub denumirea de acțiuni premergătoare sau pregătitoare – pentru organizarea promptă și eficientă, sub raport tehnico-tactic, a cercetării. Sub raport tactic criminalistic, pregătirea ca atare a cercetării locului faptei se desfășoară în două direcții:
Pregătirea propriu-zisă a echipei care urmează să se deplaseze Ia fața IocuIui, în vederea efectuării cercetării, atât din punct de vedere judiciar, cât și tehnic-criminalistic;
Dispunerea unor măsuri cu caracter preliminar, întreprinse direct la fața locului, pentru salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor, fixarea împrejurărilor care se pot modifica sub o formă sau alta etc.
Cercetarea Ia fața locului presupune, mai întâi, ca organul de urmărire penală să fie sesizat despre săvârșirea unei fapte penale, într-unui din modurile prevăzute de art.221 C.pr.pen., respectiv plângere, denunț sau sesizare din oficiu (când se află pe orice cale de comiterea unei infracțiuni).
La primirea sesizării, organul de urmărire penală – indiferent că este sau nu competent – are datoria să întreprindă de îndată următoarele:
Identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunțul, dacă sesizarea s-a făcut pe această cale. În ipoteza sesizărilor telefonice, se impune verificarea lor, pentru prevenirea unor eventuale dezinformări.
Determinarea locului, naturii, gravității și a oricărui alt element care să servească la formarea unei prime imagini despre fapta petrecută.
Dispunerea măsurilor urgente, strict necesare, premergătoare cercetării la fața locului, măsuri pe care le va lua organul de cercetare (de regulă, acesta este un lucrător de poliție) care se deplasează imediat la locul indicat sau care se află deja acolo. În cazurile deosebite, se deplasează un echipaj cu un laborator mobil de criminalistică.
Organul de urmărire penală trebuie să își verifice competența, procedând, după caz, fie la efectuarea cercetării, fie Ia informarea organului de urmărire penală competent și obligat să efectueze urmărirea, dar va efectua actele de cercetare care nu suferă amânare. Art.213 C.pr.pen. obligă Ia efectuarea actelor de cercetare care nu suferă amânare, chiar și pe cei care nu au în competență specială acest lucru.
În ipotezele prevăzute de art.209 alin.4 C.pr.pen., urmărirea se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul competent să exercite supravegherea (de exemplu, omuciderea, infracțiunile contra libertății persoanei prevăzute de art.189, 190, 191 C.pen. (sau art.201, 202, 203 N.C.pen.), violul, tâlhăria și pirateria, luarea și darea de mită, traficul de stupefiante). Echipa de cercetare este alcătuită potrivit aceluiași criteriu. De pildă, în cazul unui omor, alături de procuror, de conducătorul echipei, precum și de ofițerii de poliție, inclusiv de specialiștii criminaliști, participă și medicul legist. În ipoteza incendiilor, este firească participarea organelor de cercetare ale pompierilor.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, o atenție deosebită va fi acordată verificării și pregătirii mijloacelor tehnico-științifice criminalistice care urmează să fie folosite pe parcursul cercetării.
Pentru cercetările care nu presupun o desfășurare de mijloace deosebite sunt necesare:
Trusa criminalistică universală, care va trebui să aibă instrumentarul complet din compartimentele pentru executarea măsurătorilor și marcajelor, pentru descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor, pentru executarea desenelor și schițelor;
Trusa foto va dispune de aparate, obiective și materiale fotosensibile, inclusiv de dispozitive de iluminare adecvate împrejurărilor;
Trusele criminalistice specializate (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a accidentelor de circulație, a incendiilor, exploziilor, pentru descoperirea stupefiantelor).
Pentru efectuarea unor cercetări cu un grad de complexitate mai mare se apelează la laboratoarele criminalistice mobile, laboratoare care se află în dotarea unităților Ministerului de Interne și, în perspectivă, ale Parchetului. Laboratoarele criminalistice mobile – cum sunt cele de fabricație germană, aflate Ia dispoziția poliției române – dispun, pe lângă trusele criminalistice, de următoarele mijloace tehnico-științifice mai importante:
Aparatură de înregistrare fotografică și video, analogică sau digitală pentru obținerea de imagini de la cercetarea locului faptei, ca și a declarațiilor victimelor, martorilor sau a persoanelor suspecte;
Aparatură diversă de detecție, și anume:
Detectoare de metale, utilizate pentru e (pentru cercetarea urmelor latente, a urmelor biologice, a accidentelor de circulație, a incendiilor, exploziilor, pentru descoperirea stupefiantelor).
Pentru efectuarea unor cercetări cu un grad de complexitate mai mare se apelează la laboratoarele criminalistice mobile, laboratoare care se află în dotarea unităților Ministerului de Interne și, în perspectivă, ale Parchetului. Laboratoarele criminalistice mobile – cum sunt cele de fabricație germană, aflate Ia dispoziția poliției române – dispun, pe lângă trusele criminalistice, de următoarele mijloace tehnico-științifice mai importante:
Aparatură de înregistrare fotografică și video, analogică sau digitală pentru obținerea de imagini de la cercetarea locului faptei, ca și a declarațiilor victimelor, martorilor sau a persoanelor suspecte;
Aparatură diversă de detecție, și anume:
Detectoare de metale, utilizate pentru descoperirea obiectelor metalice ascunse sau îngropate;
Detectoare de cadavre, cel mai cunoscut fiind detectorul Bansgrad, care funcționează pe principiul reacției dintre gazele de putrefacție (hidrogen sulfurat) și un reactiv chimic
Detectoare cu radiații invizibile, cum sunt cele infraroșii, ultravioletele și roentgen. Dintre acestea se detașează camerele de termoviziune sau transformatoare electronooptice.
Detectoare de substanțe explozive, de substanțe radioactive (radiometre), sau de diverse substanțe toxice, inclusiv droguri.
Mijloace tehnice de identificare a persoanelor după semnalmente exterioare, de tipul "Identi-kit-ului" sau "Mimicompozitorului", iar mai nou, calculatoare pentru efectuarea de portrete robot computerizate;
Aparatură de comunicații radio pentru menținerea unei legături operative cu unitățile de bază ale organelor judiciare.
Surse proprii de energie electrică, utilaje de prelucrat materialele fotosensi-bile, truse de prinvajutor, costume de protecție ș.a.
În funcție de necesități, echipa de cercetare poate să apeleze și la alte mijloace, inclusiv Ia specialiști din diverse ramuri de activitate, familiarizați cu specificul domeniului în care s-a săvârșit fapta penală. De exemplu, în cazul unui incendiu Ia o instalație petrochimică se apelează la sprijinul specialiștilor petrochimiști, sau, în ipoteza unui accident de mină, este firesc să se includă în echipa de cercetare și specialiști din domeniul minier.
4. Reguli tactice ale cercetării la fața locului.
A. Cadrul tactic general al cercetării la fața locului. Cercetarea propriu-zisă la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă Ia scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde și sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural. În lucrările de specialitate, enunțarea regulilor generale ale cercetării Ia fața locului diferă, desigur firesc, de Ia un autor la altul, fără a se omite, însă, aspectele esențiale.
Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare Ia fața locului sunt, în esență, următoarele:
Cercetarea Ia fața locului se efectuează cu maximă urgență. Este de la sine înțeles că cercetarea la fața locului trebuie să fie făcută cu maximă urgență, practic, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel
puțin sub două aspecte:
a) Prin scurgerea timpului, există pericolul producerii unor modificări Ia locul faptei și a! dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum sunt condițiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice, precum și intervenția unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat;
b) Prin prezența imediată a organului de urmărire penală Ia fața locului se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.
Urgența cercetării Ia fața locului este, în fond, o reflectare a principiului operativității aplicat la întregul proces, dar și Ia activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.
Cercetarea Ia fața locului se efectuează complet și detaliat. Această cerință trebuie dublată de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de
cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. De exemplu, în ipoteza unei morți violente cu aparență de sinucidere, este necesar ca cercetarea să nu se rezume la surprinderea clementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere.
Subliniem, în aceeași idee, necesitatea de a se acorda atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, bineînțeles, fără a se insista asupra amănuntelor care, în mod evident, nu au legătură cu fapta. Atragem atenția că această regulă, vizând minuțiozitatea investigațiilor, impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:
a) Descoperirea și cercetarea riguroasă a urinelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea urmelor biologice și a microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere, și multă răbdare din partea persoanelor ce efectuează cercetarea, precum și o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme.
b) Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a "neconcordanței" dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare (vezi, de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal, ar fi trebuit să existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.
Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața locului. Organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Tactic, această cerință se materializează prin:
a) Cercetarea în echipă care presupune, în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în ipoteza cercetării la fața locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, inspectori și agenți de poli[ie din formațiile de criminalistică și judiciare, precum și din medicul legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului. Conducerea unitară este determinată de importanța pe care o reprezintă, în general, cercetarea la fața locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea aceasta se supune următoarelor cerințe:
Conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetate sau de investigație;
Informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obținute.
Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că activitatea sa este cea mai importantă și că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat. Viața demonstrează cu prisosință că aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activității mai multor factori antrenați în soluționarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuție semnificativă.
Anchetatorii orgolioși, vanitoși trebuie să facă un efort, să-și controleze aceste trăsături de personalitate; în fond, este o regulă elementarei de deontologie profesională.
b) Organizarea activității este privită sub dublu aspect:
Fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini concrete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ posibil.
Organizarea desfășurării activităților de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită, într-o succesiune firească, și anume:
Orientarea în zona în care se află situat locul faptei;
Determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei;
Căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale;
Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.
Succesiunea acestor activități trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că, așa cum se va vedea, între activitățile menționate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau revelarea urmelor are Ioc fixarea acestora prin fotografiere și, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare, acestea fiind în funcție și de etapa în care se află cercetarea la fața locului.
c) Luarea unor măsuri de ordine la fața locului. Acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv membrii echipei și chiar superiorii acestora, care, Iară a participa efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicații, cu toate că nu întotdeauna sunt specializați în domeniu.
Față de unele realități ale practicii de specialitate, pentru reușita cercetării locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, și mai ales, oportun.
d) Evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite. Se constată uneori, în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu consecințe grave ș.a., că, la fața locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente și alte persoane cu anumite responsabilități din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariștii. Câteodată, aceștia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-și face o idee despre ce s-a întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura și gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării Ia fața locului, unele din acestea, chiar elementare, de
bun simț, cum ar fi evitarea creării de noi urme, atingerea sau modificarea poziției unor obiecte etc.
Reprezentanții presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleași condiții de ordine și corectitudine Ia actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii. Față de aceștia, magistratul și membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă jurnaliștii sunt excesiv de curioși, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să influențeze negativ evoluția investigațiilor, să trezească anumite
ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmații neconforme cu realitatea sau care, pur și simplu, să servească făptuitorilor.
Secțiunea a II-a
Percheziția
1. Aspecte introductive.
Percheziția este un act procedural – efectuat frecvent în practică – destinat căutării și ridicării unor obiecte care conțin sau poartă urme ale unei infracțiuni, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar și care pot servi la aflarea adevărului. Percheziția face parte din procedeele de investigație, din activitatea „de strângere a mijloacelor de probă cunoscute și de descoperire a altor mijloace de probă”.
A. Importanța percheziției și a ridicării de obiecte și de înscrisuri. În literatura de specialitate este învederată importanța percheziției, determinată de faptul că, în multe împrejurări, ca devine decisivă în soluționarea cauzei penale, prin obținerea de probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârșită o infracțiune, precum și a identificării autorului.
Rolul particular al percheziției rezultă și din faptul că, în interesul major al justiției, organele de urmărire penală, au posibilitatea să efectueze acest act chiar și în condițiile în care, aparent, ar însemna o încălcare a inviolabilității domiciliului, a persoanei sau a secretului corespondenței, cum este cazul infracțiunilor flagrante, respectând, însă, prevederile legii.
Ridicarea de obiecte si înscrisuri prezintă aceeași importanță pentru soluționarea unei cauze penale. Din punct de vedere tactic criminalislic, ea are însă un caracter mai puțin complex. De aceea, în abordarea modului de efectuare a actelor procedurale sus-amintite, vom insista, îndeosebi, asupra regulilor tactice criminalistice aplicabile în primul rând percheziției, dat fiind caracterul său mult mai complex acceptarea lor ca mijloc de probă, cel puțin pentru moment, se îndreaptă în două direcții principale, pe care le socotim corecte.
B. Reglementări procesual penale. Cadrul procesual penal privind ridicarea de obiecte și înscrisuri este reglementat în art.96-99 C.pr.pen., iar percheziția în art.100-111 Cpr.pen. Astfel, potrivit prevederilor art.100 Cpr.pen., organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune efectuarea unei percheziții atunci când o persoană căreia i s-a cerut să predea vreun obiect ori înscris tăgăduiește existența sau deținerea acestora. De asemenea, ca poate fi dispusă ori de câte ori este necesară pentru descoperirea și strângerea probelor.
Percheziția poate fi domiciliară sau corporală. Percheziția domiciliară se face, de regulă, numai cu autorizația procurorului, exceptând situațiile în care persoană Ia domiciliul căreia urmează să se facă percheziția consimte în scris la aceasta, precum și în cazul infracțiunilor flagrante (art. 101 C.pr.pen.). în cursul judecății,
instanța poate proceda Ia efectuarea percheziției numai cu ocazia unei cercelări locale, potrivit art. 102 C.pr.pen. :
Timpul de efectuare a percheziției domiciliare, precum și de ridicare de obiecte și înscrisuri de către organele de cercetate penală este între orele 6-20, iar în alt interval orar numai în caz de infracțiune flagrantă sau când percheziția urmează a se efectua într-un local public. Percheziția începută între orele 6-20 poate continua și în cursul nopții.
Procurorul, precum și organele de cercetare ale poliției pot efectua percheziția domiciliară și în timpul nopții, în condițiile prevăzute de art. 103 C.pr.pen.
Obiectele sau înscrisurile căutate prin percheziție diferă, în primul rând, după natura infracțiunii cercetate. De exemplu, în cazul furtului, vor fi căutate bunurile sustrase în cazul omorului, sunt căutate obiectele de care autorul s-a folosit în săvârșirea infracțiunii, de genul armelor albe sau de foc, eventuale obiecte de îmbrăcăminte purtătoare de urme biologice, bunuri sustrase de la victimă etc.
Potrivit prevederilor legale, organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătura cu fapta săvârșită. Dacă, cu ocazia percheziției, sunt descoperite și obiecte sau înscrisuri a căror deținere sau circulație este interzisă, acestea se ridică întotdeauna, chiar dacă nu au legătură cu fapta săvârșită (art.105 C.pr.pen.).
Persoanele și obiectele căutate prin percheziție pot fi clasificate, indiferent de natura infracțiunii, în câteva mari categorii:
Persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau de Ia executarea pedepsei, precum și cadavrele unor persoane dispărute.
Obiecte care provin din infracțiune (bunurile sustrase, falsurile, banii și obiectele primite sau rezultate din speculă, ș.a.).
Mijloace sau instrumentele destinate săvârșirii infracțiunii (arme, instrumente de spargere, materiale necesare falsificării de valori, bunuri destinate speculei etc).
Obiecte care conțin sau poartă urmele infracțiunii (îmbrăcămintea pătată de sânge, scrisorile de amenințare, înscrisurile falsificate etc).
Obiectele sau înscrisurile care nu sunt deținute în mod legal sau a căror, cantitate depășește limita admisă (arme, stupefiante, mijloace de plată străine, stocuri de produse alimentare).
Oricare alte obiecte sau înscrisuri de natură să servească Ia stabilirea faptelor și împrejurărilor unor cauze, inclusiv la identificarea infractorului.
C. Clasificarea perchezițiilor sub raport tactic criminalistic. Deși clasificarea perchezițiilor, din punct de vedere al legii procesual-penale, se face în percheziții domiciliare și percheziții corporale, privite însă, prin prisma unor particularități tactice de efectuare, perchezițiile domiciliare și corporale pot fi împărțite în mai multe categorii. Astfel:
După natura locului în care este efectuată, percheziția se împarte în: percheziția locurilor deschise și a locurilor închise sau a spațiilor locuite fie de o : familie, fie în folosință comună.
După numărul de persoane la care urmează să se facă percheziția, aceasta poate fi individuală sau de grup, situație întâlnită frecvent în cazul participației.
Perchezițiile mai pot fi clasificate în primare sau repetate, ultima variantă fiind specifică împrejurărilor în care rezultatele primei percheziții au fost negative sau condițiile de efectuare au fost improprii (situație întâlnită la percheziția locurilor deschise, efectuată în condiții meteorologice neprielnice).
Aceste clasificări interesează numai sub raport tactic criminalistic. în rest prevederile legale rămân aceleași, ele aplicându-se strict, indiferent de categoria tactică a percheziției efectuate.
2. Pregătirea percheziției.
Reușita unei percheziții depinde, ca și în cazul celorlalte acte de urmărire penală tratate mai sus, de modul în care aceasta este pregătită. Descoperirea mijloacelor materiale de probă prin percheziție nu poate fi, în nici un caz, lăsată Ia voia întâmplării, fără o organizare atentă și riguros pregătită, îndeosebi în cazuri mai complexe.
A. Stabilirea obiectivelor percheziției. Determinarea cu precizie a scopului percheziției se face în funcție de infracțiunea cercetată (omor, delapidare, furt, înșelăciune, speculă etc), ceea ce presupune ca organul judiciar să aibă o reprezentare suficient de clară asupra naturii obiectelor sau înscrisurilor căutate, a orice poate reprezenta produs al faptelor investigate ori care să fi fost folosit Ia săvârșirea acesteia.
În formarea imaginii despre obiectele căutate, organul judiciar este obligat să țină seama, pe cât este cu putință, de caracteristicile lor generale (formă, dimensiune, structură), de valoare și, mai ales, de posibilitatea de ascundere, de distrugere rapidă, de fragmentare ș.a. Există, totuși, și împrejurări în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu exactitate. De pildă, într-un trafic de stupefiante, anchetatorul nu se poate aștepta să descopere numai droguri, ci și arme, pașapoarte false etc.
Oportunitatea percheziției apare numai în momentul în care există presupuneri întemeiate că, într-un anumit loc sau asupra unei persoane, se vor găsi obiecte având legătură cu faptele sau împrejurările cauzei cercetate. Neglijarea acestui aspect are, deseori, consecințe destul de grave:
Percheziția efectuată Ia "noroc" îi poate pune în gardă pe cei implicați în săvârșirea infracțiunii.
Percheziția nejustificată poate fi interpretată ca o încălcare a unor drepturi constituționale, cum sunt inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, deci o încălcare a libertăților și drepturilor omului.
B. Cunoașterea locului percheziției. Cunoașterea exactă a locului în care urmează să se efectueze percheziția, în special cea domiciliară, este o regulă ce trebuie respectată în toate împrejurările, cu atât mai mult în cazurile complexe, excepție făcând infracțiunile flagrante, în care percheziția poale fi efectuată de îndată.
Aceasta vizează, în general, dispunerea locului, caracteristicile de construcție sau topografice, destinația sa, persoanele care locuiesc sau au acces în spațiul percheziției ele. De regulă, însă, cunoașterea trebuie să țină scama dacă locul percheziției este închis sau deschis. Astfel:
În cazul locurilor închise, interesează adresa exactă (strada, numărul, scara, etajul, apartamentul), particularitățile de construcție, dispunerea și destinația încăperilor, a dependințelor, eventualele modificări sau amenajări făcute pe parcurs de locatari, amplasamentul ușilor, ferestrelor, posibilitățile de intrare sau de ieșire, altele decât cele obișnuite, persoanele care domiciliază sau locuiesc temporar la adresa respectiva, vizitatorii frecvenți, vecinii, numărul de telefon și altele. În cazul unei posibile percheziții în magazii, pivnițe, garaje etc, se impune cu aceeași
necesitate cunoașterea lor amănunțită.
În cazul locurilor deschise, interesează dispunerea, suprafața, particularitățile topografice ale solului și vegetației, eventualele construcții aliate pe acest Ioc, destinația și caracteristicile lor interioare, drumurile și căile de acces, modalitatea de
delimitare (gard de scândură, sârmă, beton ele), locurile sau grădinile cu care se învecinează, persoanele cărora Ic aparțin, folosesc sau îngrijesc locurile respective ș.a.
Informații asemănătoare celor referitoare la locurile închise sau deschise, trebuie obținute și în ipoteza efectuării de percheziții Ia sediile unor persoane juridice, agenți economici, unități comerciale, de deservire, firme dintre cele mai diverse etc.
Pentru obținerea datelor necesare cunoașterii locurilor ce vor fi percheziționate, se va proceda cu maximă discreție, evitându-se alertarea persoanelor vizate. În acest sens, se va apela la sprijinul organelor locale ale administrației de stat, la conducerile persoanelor juridice (dacă acestea nu sunt implicate în activități infracționale), desigur cu respectarea legii.
C. Cunoașterea persoanelor la care se va efectua percheziția. De regulă, cunoașterea se referă la personalitatea, la gradul de cultură, profesia și funcția exercitată, viața de familie, raporturile cu vecinii, relațiile pe care le întreține cu diverse alte persoane, îndeosebi prietenii mai apropiați, pasiunile, muncile de gospodărie pe care se pricepe să Ie facă, alte activități pe care Ie desfășoară în calitate de amatori (mecanică, fotografiere, înregistrări muzicale etc), iară ca aceasta să fie interpretată drept o imixtiune în viața intimă a persoanei.
Vor fi cunoscute, de asemenea, și persoanele care locuiesc cu cel care va fi percheziționat, indiferent de faptul dacă acestea sunt membri de familie sau chiriași, precum și rudele cu care întreține relații strânse și pe care Ie frecventează mai des. Acest lucru se impune cu atât mai mult în ipoteza existenței unor presupuneri întemeiate că obiectele căutate pot fi ascunse Ia rudele sau prietenii mai apropiați.
D. Stabilirea momentului efectuării percheziției. Determinarea momentului celui mai potrivit de efectuare a percheziției are o semnificație deosebită pentru reușita acestui act procedural. Prin specificul său, percheziția este un act cu caracter inopinat ce trebuie efectuat, de regulă, cu maximă operativitate.
Urgența percheziției mi exclude pregătirea sa atentă, cu excepția unor situații de genul infracțiunilor flagrante, situație în care autorul este urmărit până la domiciliul sau locul în care încearcă să se ascundă ori să dosească corpurile delicte. În ipoteza unor infracțiuni, cum sunt, de exemplu, luarea de mită sau specula, percheziția se efectuează de îndată, practic ea reprezentând principalul mijloc de obținere a probelor. Sunt și situații în care percheziția trebuie amânată în scop tactic, deși se dețin date sigure cu privire la existența obiectelor și chiar a locului de ascundere, însă, descoperirea lor, prin natura împrejurărilor, este foarte dificilă. Amânarea are rolul de a liniști persoana suspectă, de a-i da impresia că nu va mai fi percheziționată și. astfel, să fie determinată să renunțe la ascunderea obiectelor, mai ales dacă are nevoie de ele sau încearcă să obțină un profit de pe urma acestora.
În consecință, alegerea momentului propice percheziției se face în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat, cât mai operativ și în condiții de natură să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale de probă pe care anchetatorul se așteaptă să le descopere.
E. Pregătirea mijloacelor tehnice necesare efectuării percheziției. Pentru efectuarea percheziției se apelează, de regulă, la aceleași mijloace tehnico-științifice folosite în cercetarea la fața locului, majoritatea dintre ele găsindu-se în trusele criminalistice universale sau în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile. În primul rând, sunt necesare surse de iluminare, lămpi cu radiații infraroșii și ultraviolete, rulete pentru măsurarea dimensiunilor, truse de chei pentru deschiderea ușilor, a obiectelor de mobilier (dulapuri, sertare, casete, fișete etc), diverse unelte (ciocan, patent, șurubelniță, levier, lopată, târnăcop etc).
În al doilea rând, pentru descoperirea obiectelor ascunse este nevoie de sonde metalice, stetoscoape, de sonde electronomngnetice sau de magneți puternici, utilizați pentru scoaterea obiectelor metalice din fântâni, ape curgătoare, bălți, latrine etc.
Se apelează, totodată, Ia diferite tipuri de detectoare, cum sunt de pildă cele de metale, de cadavre, detectoarele cu ultraviolete. La nevoie, se poale apela Ia aparate roentgen portabile, utilizate în examinarea interiorului unor corpuri, la examinarea cu ajutorul radiațiilor gamma, dacă există indicii că obiectele au fost ascunse în elemente de construcții (ziduri, scări, fundații) din cărămidă sau ciment. Firește, în
cadrul mijloacelor tehnice, va fi inclusă și aparatura de fotografiat, filmare și înregistrare videomagnetică, necesară fixării rezultatelor percheziției în primul rând a obiectelor și a locurilor sau ascunzătorilor în care acestea au fost descoperite.
F. Formarea echipei care va efectua percheziția. Organul judiciar care efectuează și conduce percheziția, în funcție de gradul de dificultate al acesteia, de mărimea locurilor sau terenurilor percheziționate, va trebui să formeze o echipă dintr-un număr suficient de persoane care să-l ajute Ia căutarea obiectelor sau înscrisurilor, precum și în asigurarea pazei locului percheziționat. Aceste persoane, de regulă polițiști, vor trebui informate asupra scopului percheziției, a particularităților locului, fiecare urmând să primească sarcini precise.
Dacă natura cauzei o impune, în echipă vor fi incluși specialiști din diverse domenii (construcții, electricitate, mecanică, petrochimic etc), precum și reprezentanți ai organizațiilor de stat, dacă percheziția se efectuează Ia sediile unor instituții sau întreprinderi. Prezența unor specialiști Ia efectuarea percheziției s-a dovedit deseori necesară, inclusiv în cazul perchezițiilor domiciliare, întrucât un constructor,
tâmplar sau instalator-sanitar este în măsură să sesizeze mai bine modificările destinate amenajării de ascunzători în ziduri, parchet, mobilă, tocuri de uși sau ferestre, în băi, în W.C.-uri etc.
În ipoteza căutării de obiecte sau înscrisuri considerate secrete de stat, precum și a percheziționării unor locuri supuse unui regim special, magistratul trebuie să aibă în vedere includerea în echipa de percheziție (în afara lucrătorilor aparținând organelor de urmărire penală) numai a persoanelor care au acces în astfel de locuri, la datele secrete, ele trebuind să se angajeze că nu vor divulga datele care nu au legătură cu fapta investigată.
Potrivit prevederilor art.104 C.pr.pen., percheziția se efectuează în prezența unor martori asistenți, care trebuie selecționați numai dintre persoanele care nu au nici o legătură cu cei implicați în săvârșirea infracțiunii și nici un interes în cauză. Este contraindicat să se procedeze la alegerea martorilor asistenți dintre persoanele care se găsesc întâmplător la fața locului, mai ales că acestea pot fi chiar complici ai autorului infracțiunii.
Aceeași rezervă este bine să fie avută în vedere și în cazul vecinilor, care, deși neinteresați în cauză, pot manifesta deseori o anumită simpatie față de cel percheziționat. Referitor Ia acest aspect, în literatura de specialitate este amintit un caz în care alegerea martorilor asistenți s-a făcut în grabă, dintre persoanele întâlnite în apropierea locului. Întâmplător, aceștia erau complici ai infractorului care, în momentul descoperirii obiectelor de valoare furate, au imobilizat organul de urmărire penală ce efectua percheziția, dispărând apoi cu bijuteriile și banii furați.
La percheziție va fi adusă și persoana la care se efectuează percheziția, chiar dacă este reținută sau arestată. Dacă acest lucru nu este posibil, percheziția domiciliară, ca și ridicarea de obiecte sau înscrisuri se face în prezența unui reprezentant ori a unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exercițiu (art.104 C.pr.pen, alin.4). În prezent, Ia efectuarea percheziției poate participa și apărătorul ales de învinuit sau de inculpat.
Secțiunea a III-a
Reconstituirea
1.Considerații generale.
Reconstituirea este una din activitățile procedurale și de tactică criminalistică, pentru verificarea probelor administrate în cauză și obținerea de probe noi. Pregătirea și desfășurarea ei trebuie să se realizeze prin respectarea normelor procesual penale și aplicarea regulilor tactice corespunzătoare elaborate de criminalistică.
În privința noțiunii reconstituirii, opiniile din literatura de specialitate sunt diferite. Autorul unei lucrări mai vechi arată că reconstituirea este un mijloc sau formă de observație asupra faptelor sau evenimentelor din trecut, reproduse în mod artificial. După o părere mai recentă, reconstituirea, ca și cercetarea la fața locului, este o activitate procedurală auxiliară care ajută la desfășurarea procesului penal. Un alt autor, însă, o socotește doar „o formă auxiliară a cercetării locului săvârșirii faptei". Însă toți o consideră, în esență, drept o reproducere totală sau parțială a activității infracționale și a împrejurărilor acesteia.
Datorită naturii sale, reconstituirea este determinată de conținutul unor probe care creează incertitudini asupra veracității lor, probe administrate anterior prin activități tactice de cercetare la fața locului, ascultare de persoane, percheziții, expertize etc. Deci, fără existența probelor care să trezească nedumeriri în privința îndeplinirii sau perceperii unor activități de către anumite persoane concrete, nu se poate vorbi despre reconstituire. Această realitate, însă, nu ne îndreptățește să spunem că reconstituirea ar fi o activitate auxiliară în procesul cercetării criminalistice. Existența ei depinde de conținutul unor probe de altă natură, tot așa cum, în unele situații, declarațiile anumitor martori depind de probele materiale descoperite la locul faptei ori de conținutul declarațiilor făptuitorului sau ale părții vătămate, de exemplu. Totuși, nu spunem că luarea declarațiilor martorilor ar fi o activitate auxiliară față de alte activități tactice.
Așadar, am putea spune că reconstituirea, în întreaga gamă a activităților tactice de cercetare criminalistică, este de sine stătătoare și se află cu acestea în raporturi de interdependență, de influențare reci-procă. Cum existența sa depinde de conținutul anumitor probe administrate prin alte activități tactice, tot așa unele activități tactice de altă natură depind de rezultatele stabilite prin reconstituire.
Fără pretenția că facem propunerea cea mai fericită, socotim că reconstituirea este o activitate tactică de reproducere a unor împrejurări, fapte ori secvențe ale acestora, ce au avut loc înainte, în timpul săvârșirii infracțiunii sau după aceea, pentru verificarea posibilității perceperii ori îndeplinirii lor în mod efectiv de către persoane concrete, în condițiile și cu mijloacele deduse din conținutul anumitor probe administrate în cauză.
De obicei, reconstituirea se organizează în scopul verificării anumitor probe, a unor versiuni elaborate de organul judiciar în procesul cercetării, precum și în vederea obținerii de probe noi.
Pentru verificarea probelor existente în dosarul cauzei, organul judiciar organizează reconstituirea, dacă asupra conținutului lor are dubii sau ele se află în evidentă contradicție cu alte probe referitoare la același obiect și, totodată, dacă se pretează la asemenea mod de verificare, în funcție de natura activității, stării, împrejurării la care se referă proba asupra căreia planează incertitudinea, verificarea se poate realiza fie prin îndeplinirea anumitor activități, pentru a constata dacă ele se pot efectua sau nu, fie prin perceperea unor fenomene, activități, persoane, obiecte din zone de observație precis determinate de la locul faptei, în condiții similare cu cele din producerea lor în realitate. Prin reproducerea de activități la locul faptei se verifică, de exemplu, posibilitatea escaladării zidurilor, forțării cu anumite instrumente a ușilor sau a geamurilor, ridicării și transportării unor greutăți, aplicării de lovituri victimelor etc. Pentru verificarea posibilității perceperii vizuale, auditive, olfactive sau tactile în condiții similare de distanță, luminozitate, unghi de observație, de temperatură și de vibrație a aerului, încercările experimentale se fac cu persoanele care au recepționat fenomenul în cauză nemijlocit la locul faptei, reproducându-se mișcările, acțiunile sau zgomotele cu mijloacele utilizate la comiterea infracțiunii sau cu altele asemănătoare. De asemenea, se mai poate verifica posibilitatea creării unor urme alături de niște urme de altă natură, se explică lipsa anumitor urme, care, de obicei, prin activități de felul celor confirmate de probe, ar trebui să existe la locul faptei.
2. Pregătirea reconstituirii.
Înainte de a lua hotărârea pentru efectuarea reconstituirii, organul judiciar analizează cu atenție ce anume activități experimentale sunt necesare, în ce condiții și cu ce mijloace tehnice s-ar putea îndeplini. După care chibzuiește dacă activitățile respective n-ar pune în pericol unele interese sociale sau particulare ale anumitor persoane. Unele activități, prin modul de realizare, nu se pot reproduce experimental, fie datorită primejdiei ce o prezintă pentru sănătatea sau viața persoanelor implicate, fie din cauză că ar leza demnitatea unor persoane. Altele, fără să constituie un pericol evident, ar stagna procesul de producție în perimetrul locului reconstituirii sau, pentru înfăptuirea lor, ar fi necesare mari eforturi de ordin material.
În prezența unor asemenea impedimente, se recomandă renunțarea la reconstituire și recurgerea la alte activități tactice pentru verificarea probelor.
O dată ce s-a edificat că, în condițiile cerute de natura faptei, activitățile experimentale se pot executa cu șanse de izbândă, fără nici un pericol, organul judiciar mobilizează persoanele care urmează să participe la reconstituire, pregătește mijloacele materiale și tehnico-științifice. De asemenea, asigură posibilitatea reconstituirii în perimetrul locului faptei, în condiții similare de zi sau noapte, stare meteorologică, de amploare a obiectelor mai însemnate, de circulație ori de alte activități din timpul săvârșirii infracțiunii, dacă acestea sunt necesare. Sunt activități care, prin natura sau simplitatea lor, se pot reproduce fără respectarea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, cum ar fi, de exemplu, ridicarea anumitor greutăți de către o persoană concretă, ținându-se seama de natura și volumul lor, iscusința făptuitorului de a executa operațiuni cu un anumit instrument într-un timp limitat, descuierea unor tipuri de lacăte sau broaște cu chei improvizate etc. În schimb, pentru verificarea vizibilității, audibilității, a posibilității de escaladare a zidurilor sau de efectuare a unor activități complexe, se impune ca reconstituirea să se desfășoare în condiții similare cu cele din timpul comiterii infracțiunii.
Persoanele care, de obicei, participă la orice reconstituire sunt: organul judiciar sub conducerea căruia se efectuează, persoanele ale căror declarații se verifică pe această cale, persoanele care execută nemijlocit activitățile experimentale, cel puțin doi martori asistenți neinteresați în cauză. Afară de aceste persoane, la unele reconstituiri mai participă, când locul și natura reproducerilor experimentale impun aceasta, persoanele vizate din imobilul respectiv, infractorii, victimele infracțiunii, experții în materie. Dacă există temeri că între cei care urmează să participe la reconstituire sunt persoane care ar putea retrăi emoțiile puternice din clipele comiterii infracțiunii, acestea pe cât posibil nu sunt mobilizate în acest scop sau se iau măsurile necesare de îmbărbătare.
Ajuns la locul reconstituirii, organul judiciar verifică starea lui generală, dacă este necesar îl pregătește în acest scop, organizează pazareconstituirii propriu-zise, explică martorilor asistenți care le sunt îndatoririle, asigură prezența reprezentantului unității în cauză sau cel puțin a unui locatar din imobilul respectiv, instalează în locurile precizate în declarații persoanele care urmează să întreprindă activitățile necesare ori să observe ceea ce se reproduce experimental, explicându-le sarcinile ce le au și în ce momente să le îndeplinească, pregătește pentru utilizare mijloacele materiale corespunzătoare.479 în cazul unor activități experimentale mai complexe, organizarea reconstituirii se face după un plan bine chibzuit, ce se aplică cât mai repede, pentru păstrarea secretului sarcinilor prevăzute în el.480
3. Desfășurarea reconstituirii.
Desfășurarea reconstituirii cuprinde una sau mai multe reproduceri experimentale, în prezența persoanelor participante, în condiții similare de loc și de timp, prin mijloacele aplicate la comiterea infracțiunii. Persoanele ale căror declarații se verifică și persoanele care efectuează reproducerile experimentale nu pot lipsi de la locul reconstituirii. Victima absentă de la săvârșirea infracțiunii sau dacă este grav bolnavă și făptuitorul care nu recunoaște învinuirea pot lipsi de la reconstituire. Rolul lor în activitățile experimentale poate fi deținut de alte persoane, executând acțiunile descrise de martorii oculari sau evidențiate de unele împrejurări ori anumite probe materiale descoperite la locul faptei.
Condițiile de loc și de timp pot să fie diferite de cele în care s-a comis infracțiunea, dacă ele nu sunt esențiale pentru înțelegerea posibilităților de realizare a activităților preconizate în scopul verificării probelor. Dar, nu poate fi schimbat locul faptei cu altul în cazurile când de aspectul său depinde reușita unor verificări. Așa, de pildă, nu se înlocuiește locul faptei cu altul similar când se verifică posibilitatea perceperii cu organul văzului de la o anumită distanță, sub un unghi concret de observare, în condițiile similare de vizibilitate cu cele din momentul săvârșirii infracțiunii cercetate. Tot așa și instrumentele utilizate la săvârșirea infracțiunii, dacă fac parte din rândul obiectelor tehnice comune, uneori pot fi înlocuite cu altele similare ori cu o imitație, cum ar fi în locul unui topor sau cuțit să fie folosită o imitație.
Prin urmare, dacă reconstituirea trebuie să se înfăptuiască la locul săvârșirii infracțiunii, în condiții similare de timp, vizibilitate, audibilitate, reproducerile experimentale urmează să se realizeze numai după asigurarea circumstanțelor asemănătoare pentru fiecare secvență în parte refăcută artificial.
a. Pentru verificarea posibilității de observare, după ce se confirmă că sunt condiții de iluminare și împrejurimi similare cu cele din clipele săvârșirii infracțiunii, persoanele în cauză sunt așezate în locurile din care pretind că au perceput evenimentul infracțional așa cum au declarat, procedându-se apoi la reproducerea activităților corespunzătoare, repetându-se de mai multe ori, pentru a se forma convingerea asupra situației respective. În acest fel de reconstituire, persoana care a înregistrat infracțiunea la fața locului nu poate fi înlocuită cu o altă persoană, deoarece perceperea vizuală depinde nemijlocit de capacitatea individuală a organului optic.
b. Verificarea perceperii auditive se realizează și ea după o asigurare, în prealabil, a condițiilor similare de la locul faptei în ceea ce privește timpul de zi sau noapte, starea atmosferică, vibrațiile aerului datorită funcționării unor mașini sau agregate, obiectele aflate în spațiul cuprins între receptor și locul desfășurării evenimentului infracțional. În eventualitatea că aceste condiții nu se respectă, audibilitatea în mod sigur este alta, mai bună sau mai slabă. Pe timp de noapte, într-o atmosferă liniștită, fără zgomote, calitatea perceperii auditive este mult ridicată. O dată ce se constată că asemenea condiții sunt asigurate, persoana sau persoanele în cauză sunt așezate în locurile din care pretind că au auzit zgomotele, sunetele ori țipetele de persoane arătate în declarații. Reproducerile sunetelor sau a zgomotelor se provoacă cu aceleași mijloace de la locul faptei ori cu altele asemănătoare, iar țipetele de persoane se realizează, dacă-i posibil, cu persoanele în cauză, dacă nu, cu persoane de același sex, constituție fizică asemănătoare și de vârste apropiate. Reproducerile corespunzătoare se vor repeta de mai multe ori și cu intensități diferite, înălțimi variate și, dacă se poate, felurite în privința timbrului vocii, pentru edificare asupra realității.
c. Reproducerile experimentale pentru verificarea posibilității
efectuării, în condițiile date, a unor acțiuni, secvențe dintr-o succesiune
de activități sunt de o varietate foarte largă. Ele depind de natura faptei, activitățile concrete întreprinse la fața locului, felul instrumentelor
utilizate, de numărul persoanelor implicate în săvârșirea infracțiunii
etc.
În mod obișnuit, aceste reproduceri sunt executate de persoanele care au efectuat și activitățile corespunzătoare în procesul săvârșirii infracțiunii. Numai în cazuri cu totul deosebite se fac de către alte persoane cu trăsături psihice și mai ales fizice asemănătoare. Cum se întâmplă, de pildă, în cazurile de boală a persoanei în cauză ori, mai rar, când nu există certitudinea că făptuitorul, prin activitatea sa demonstrativă, n-ar pune în primejdie sănătatea sau viața persoanelor din jurul său.
d. Reconstituirea se mai efectuează, în unele împrejurări
controversate de la locul faptei, pentru a constata dacă este posibil să se producă, în condiții similare de loc și de timp, urme de felul celor descoperite la fața locului și, totodată, să nu se formeze alte categorii de urme, care, de obicei, se creează prin săvârșirea infracțiunilor de natura celei cercetate.
După ce sunt asigurate condițiile necesare, persoanelor mobilizate în acest scop li se cere să execute activitățile asemănătoare cu cele din procesul săvârșirii infracțiunii, sub observarea din partea organului judiciar a mișcărilor din activitatea desfășurată. Astfel, se constată nemijlocit ce urme se creează în mod efectiv și dacă-i posibil ca alte urme să nu se formeze, prin activitățile firești ale persoanelor respective. De asemenea, prin aceste reproduceri experimentale, se mai explică uneori și apariția anumitor urme „suplimentare” de la locul faptei, create artificial de infractori, pentru a convinge și mai mult despre săvârșirea reală a faptei simulate.
Reconstituiri se mai fac și în cazurile negative, când persoanele vizate neagă cu hotărâre că ele au îndeplinit activitățile în discuție sau că au perceput fenomenul infracțional. In situații de acest fel, Se verifică cu ajutorul altor persoane, care au însușiri fizice, vizuale sau auditive asemănătoare cu ale persoanelor pe care le înlocuiesc.
Indiferent de felul reconstituirii, organele judiciare trebuie să urmărească cu atenție pe toate persoanele implicate, într-un, fel sau altul, în această activitate tactică, pentru a vedea în ce măsură reproducerile experimentale sunt asemănătoare cu cele de la locul faptei, prevenirea unor acțiuni vătămătoare pentru persoanele participante și în vederea observării gesturilor și a stărilor emoționale ale persoanelor interesate în cauză.
Secțiunea a IV-a
Prezentarea pentru recunoaștere
1. Considerații introductive.
A. Importanța prezentării pentru recunoaștere. Prezentarea pentru recunoaștere este o activitate cu caracter practic destinată identificării unor persoane, cadavre sau obiecte, de către anumite persoane, cum sunt, de exemplu, martorii care Ie-au perceput în împrejurări determinate de săvârșirea unei infracțiuni sau a unui alt fapt juridic cu implicații penale.
Pe lângă numeroasele metode și mijloace științifice, pe care tehnica criminalistică ie pune la îndemâna organelor judiciare pentru identificarea persoanelor, obiectelor sau fenomenelor, în acest caz putem vorbi și de existența unei metode de identificare proprii tacticii criminalistice, pe baza căreia diverși subiecți procesuali (martori, persoane vătămate, uneori chiar infractori) sunt chemați să recunoască persoane sau obiecte având o anumită legătură cu o cauză penală.
În esență, ne aflăm în fața unui proces memorial de identificare a unor indivizi sau lucruri percepute, cunoscute anterior. Ținem să facem această precizare și în ideea prevenirii oricărei confuzii între procesul psihic de recunoaștere, ca formă a reactivării și noțiunea de recunoaștere în accepțiunea sa juridică, respectiv de mărturisire.
Recunoașterea prin acest procedeu tactic nu este reglementată în mod distinct de către legislația noastră procesual penală, ca nefiind consfințită ca atare în categoria mijloacelor de probă enumerate în cuprinsul art.64 C.pr.pen. Desigur, această reglementare nici nu se impune cu necesitate, întrucât ca nu reprezintă altceva decât o modalitate de ascultare a persoanelor, căpătând forma unor declarații ale martorilor, părții vătămate, ale învinuitului sau inculpatului.
Prezentarea pentru recunoaștere arc o importanță egală cu importanța activității de ascultare propriu-zisă a oricărui subiect procesual care are cunoștință despre vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la soluționarea cauzei, inclusiv la identificarea autorului sau victimei unei infracțiuni.
Este firesc și obligatoriu ca prezentarea pentru recunoaștere să se supună prevederilor procedurale incidente ascultării martorilor și, totodată, datorită particularităților și importanței sale, să fie efectuată pe baza unor reguli tactice specifice.
B. Aspecte psihologice ale prezentării pentru recunoaștere. În cazul acestui procedeu tactic, procesul memorial de identificare se bazează pe compararea trăsăturilor caracteristice ale unei persoane sau obiect, prezentat spre recunoașteri, cu trăsăturile caracteristice percepute într-un moment anterior, comparare din care se pot desprinde concluzii referitoare la identificarea, asemănarea sau deosebirea acestora. Această formă de reactivare memorială poate fi mai mult sau mai puțin precisă, întrucât ca este rezultatul unor mecanisme psihologice, a unor procese de observare, memorare sau redare, asemănătoare în foarte multe privințe cu procesul de formare a mărturiei.
Spre deosebire de reproducere, întâlnită în cazul mărturiilor obișnuite, recunoașterea este un proces psihologic mai ușor pentru că reactualizarea informațiilor percepute anterior nu solicită memoriei un efort deosebit. O asemenea afirmație este exactă numai din punct de vedere strict psihologic. Interpretată însă ca o modalitate tactică de identificare, destinată să contribuie direct la stabilirea adevărului, recunoașterea, în accepția de față, se apropie mult de o reactivare, atât sub forma reproducerii, cât și sub forma recunoașterii. De exemplu, una din regulile tactice de bază după care se conduce prezentarea pentru recunoaștere prevede că persoana va fi mai întâi invitată să facă o descriere, ceva mai limitată, a persoanei sau obiectului pe care I-a observat inițial și numai după aceea să se procedeze Ia prezentarea pentru recunoaștere.
Este evident că, în organizarea și evaluarea exactă a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere, organul judiciar trebuia să ia în calcul legile psihice care stau la baza procesului cognitiv, Ia condițiile obiective și subiective de natură să influențeze percepția, stocarea și redarea. Valoarea recunoașterii va depinde, în primul rând, de calitatea percepției, de condițiile în care ea a avut Ioc. Dintre factorii de natură obiectivă ce influențează procesul perceptiv, amintim condițiile de vizibilitate și de audibilitate, durata percepției, distanța și unghiul sub care se face aceasta. Un factor obiectiv care poate face dificilă recunoașterea îl constituie prezența unor elemente de asemănare, întâlnită, de exemplu, Ia persoanele ce prezintă trăsături comune sau care sunt îmbrăcate în uniformă. O influență importantă asupra calității recepției joacă și factorii subiectivi, cum ar fi, spre pildă, calitatea organelor de simț, vârsta și inteligența, nivelul de instruire, stările de oboseală, atenția etc. Importante sunt și stările de tensiune emoțională specifice percepției unor fapte cu pronunțat caracter afectogen (omor, accident, loviri), stări accentuate mai ales la persoanele vătămate.
Raportat la intervalul de timp dintre momentul percepției și cel al recunoașterii, trebuie să fie luați în calcul și factorii care influențează procesul de memorare, dintre care amintim rapiditatea și perioada de stocare a informațiilor percepute, tipul de memorie, intervalul de timp dintre momentul observării și cel al redării ș.a. De asemenea, în legătură cu calitatea redării, se cuvine a fi avute în vedere, ca și la ascultarea martorilor, caracteristicile personalității celui care este chemat să facă recunoașterea.
În procesul recunoașterii se întâlnesc și cauze de natură psihică, deci subiectivă, care pot conduce Ia erori în recunoaștere, autorii de specialitate atrăgând atenția asupra unor false identificări, determinate de imposibilitatea localizării în timp și spațiu a unor persoane sau obiecte, dar care prezintă unele trăsături coincidente, asemănătoare, apărând ca familiare persoanei chemate sâ facă recunoașterea.
Acest fenomen, denumit "deja vu", este determinat de senzația, de sentimentul imperceptibil încercat de o anumită persoană, de a mai fi văzut vreodată individul
sau obiectul prezentat spre recunoaștere. În falsele identificări, determinate de fenomenul "deja vu", concluzia de identificare se sprijină nu pe coincidența însușirilor esențiale, ci pe asemănarea unor însușiri neesențiale, ale persoanelor sau obiectelor percepute în momentul efectuării recunoașterii, cu ceea ce a fost perceput anterior. În astfel de situații, este suficient ca o persoană sau obiect, datoriții asemănării lor cu altele, să trezească acest sentiment pentru a "recunoaște" persoane sau obiecte pe care de fapt Ie percepem pentru prima dată.
Insistăm asupra posibilităților de identificare falsă, întrucât prezentarea pentru recunoaștere se înscrie printre procedeele tactice de anchetă, în care elemente de sugestie, fie ca și indirectă, pot, relativ ușor, să influențeze declarația unei persoane. De exemplu, simplul fapt că persoana care va fi prezentată pentru recunoaștere va fi adusă într-o ținută neîngrijită, spre deosebire de celelalte persoane din grup, îl poate determina pe un martor să afirme că acesta este autorul infracțiunii.
2. Pregătirea prezentării pentru recunoaștere.
Prezentarea pentru recunoaștere presupune, ca și în cazul celorlalte acte de. urmărire penală analizate, o pregătire atentă și minuțioasă, care să asigure reușita acestui procedeu tactic de identificare. în linii mari, activitatea de pregătire se înscrie în coordonatele menționate în secțiunile precedente, raportate la particularitățile prezentării pentru recunoaștere. Astfel:
A. Studierea materialului cauzei. Cunoașterea materialului cauzei, vizează stabilirea cu exactitate a obiectului prezentării pentru recunoaștere, respectiv a persoanelor, cadavrelor, obiectelor care trebuie identificate. În legătură cu aceasta, organul judiciar va analiza în ce măsură identificarea ar fi posibilă și prin valorificarea altor date, existente în dosar, date care să servească și Ia verificarea ulterioară
a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere.
Prin studierea materialelor cauzei vor fi stabiliți subiecții procesuali care vor fi chemați să facă recunoașterea, aceștia fiind în exclusivitate persoane care au perceput direct subiectul prezentării pentru recunoaștere. Acestor persoane trebuie să li se cunoască posibilitățile de percepție, fixare și redare, precum și poziția față, de fapta cercetată sau față de cei pe care trebuie să-i recunoască la fel ca și la
celelalte genuri de ascultare.
În fine, un aspect care nu va trebui neglijat în studierea materialului, este și acela al determinării condițiilor în care a avut loc percepția, de ele urmând să se țină seama în momentul prezentării pentru recunoaștere.
B. Ascultarea prealabilă. Ascultarea prealabilă a persoanei care face recunoașterea, în legătură cu persoanele, cadavrele, obiectele ce urmează să fie identificate, are un caracter de sine stătător-, ea fiind efectuată independent de faptul că persoana a mai fost ascultată și asupra unor aspecte privind cauza, altele decât cele referitoare la obiectul recunoașterii. Prin această ascultare prealabilă sunt vizate mai multe obiective:
Cunoașterea exactă a posibilităților reale de percepție, fixare și redare ale persoanei respective, a trăsăturilor sale psihice.
Determinarea condițiilor de loc, timp si mod de percepție, precum și ci factorilor subiectivi care ar fi putut influența procesul de percepție senzorială.
Stabilirea volumului de date referitoare Ia caracteristicile de identificare pe care persoana le-a perceput și, mai ales, memorat, astfel încât recunoașterea să fie realmente posibilă și utilă.
De exemplu, în ipoteza în care prezentarea pentru recunoaștere are drept obiect o persoană, cel care urmează să facă recunoașterea (martorul ocular sau partea vătămată) va fi invitat să facă o descriere cât mai amănunțită a caracteristicilor de identificare, a condițiilor în care Ie-a perceput.
Prin aceasta se verifică fidelitatea memoriei și posibilitățile de redare a celui ascultat, aspect de natură să confere o bază solidă recunoașterii și să o facă cât mai credibilă. Din practica organelor judiciare rezultă, însă, că nu întotdeauna persoanele ascultate reușesc să facă o descriere satisfăcătoare a semnalmentelor sau caracteristicilor de identificare, ceea ce, la prima vedere, ar putea conduce la concluzia că prezentarea pentru recunoaștere nu va avea rezultatul scontat, fiind nesigură.
Sunt relativ frecvente împrejurările în care se ajunge la o recunoaștere sigură, în ciuda faptului că, în faza ascultării prealabile, martorul a fost nesigur, imprecis în alcătuirea unui portret vorbit sau în descrierea unui obiect. Dacă în timpul ascultării prealabile, o persoană este nesigură de declarații, aceasta nu trebuie să excludă efectuarea prezentării pentru recunoaștere. Martorul nu poate, în toate cazurile, să facă o descriere a persoanei sau a obiectului care îi va fi prezentat. Această incapacitate nu constituie semnul unei erori, după cum descrierea corectă nu dovedește nici posibilitatea de recunoaștere și nici conservarea exactă a imaginii memoriale.
Organul judiciar trebuie să interpreteze, de la caz la caz, astfel de situații, fiind necesar să se insiste cu întrebări, pentru ca martorul să-și reamintească semnalmentele persoanei. De asemenea, se poate apela la mijloace tehnice cum sunt. de pildă, cele folosite în identificarea persoanelor și cadavrelor după semnalmentele exterioare (identi-kit-ul sau mimicompozitorul).
Pentru înlăturarea dificultăților menționate, este decisivă efectuarea urgentă a prezentării pentru recunoaștere, evitându-se astfel posibilitatea ștergerii din memorie a semnalmentelor și eventual, exercitarea de influențe din partea persoanelor care nu au interesul să fie identificate.
C. Organizarea prezentării pentru recunoaștere. Organizarea prezentării pentru recunoaștere se face în funcție de condițiile în care a avut Ioc percepția și de natura obiectului recunoașterii. Pentru a avea garanția unei recunoașteri precise și obiective este necesar ca organizarea acesteia să se facă în condiții cât mai apropiate, asemănătoare, pe cât posibil, cu cele existente în momentul observării persoanei sau obiectului de identificat de către martor, victimă ș.a.
Persoana care va fi prezentată pentru recunoaștere trebuie să fie îmbrăcată în aceleași haine în care a fost observată de către martor sau în haine asemănătoare. Chiar dacă aceasta neagă că ar fi purtat hainele la care se referă martorul, ele trebuie să fie îmbrăcate de cel supus recunoașterii.
În eventualitatea în care autorul a fost deghizat în momentul săvârșirii infracțiunii, vor fi folosite aceleași clemente de deghizare (ochelari, peruci, mustăți, obiecte de îmbrăcăminte etc).
Va fi alcătuit un grup de persoane în care va fi introdusă persoana de recunoscut. Alegerea celor din grup se va efectua cu respectarea unor criterii de asemănare privind vârsta, talia, semnalmentele exterioare, îmbrăcămintea ș.a., evitându-se orice element de contrast. învinuiții sau inculpații arestați, care urmează să fie prezentați pentru recunoaștere, vor avea o înfățișare îngrijită.
În ipoteza în care recunoașterea se face după mers sau după voce, pentru alcătuirea grupului se vor alege persoane cu caracteristici dinamice sau de voce asemănătoare. O cerință importantă privind formarea grupului în care va fi introdus individul de recunoscut, este și aceea ca nici una dintre persoanele selectate să nu fie cunoscută de către martor.
Dacă recunoașterea urmează să se facă după fotografie, se va căuta o fotografic care să redea cât mai exact imaginea persoanei de identificat. Această fotografic se va introduce într-un grup de alte 3-4 fotografii executate în condiții tehnice cât mai apropiate (aceeași mărime, sau scară a imaginii, alb-negru sau color) ale unor persoane prezentând semnalmente apropiate.
Prezentarea cadavrelor pentru recunoaștere impune o pregătire specială, date fiind dificultățile firești de identificare, datorate unor cauze diverse.
Principala dificultate obiectivă este determinată du modificările naturale consecutive morții (rigiditate, lividitate, deshidratare ș.a.), dar și de prezentarea cadavrului în poziție orizontală, dezbrăcat, astfel încât întregul său aspect diferă de cel al persoanei în viață, percepută de martor în mișcare și într-o poziție firească.
Cadavrul este posibil să prezinte unele mutilări sau alterări ca urmare a activităților violente exercitate de agresori ori a accidentului, sinuciderii, ca și în urma proceselor de putrefacție, care îl fac aproape imposibil de recunoscut. În asemenea împrejurări, înainte de prezentare, este indicat să se procedeze la efectuarea "toaletei cadavrului", operație despre care am amintit în capitolul consacrat metodelor de identificare a persoanelor.
Refacerea înfățișării cadavrului arc și o semnificație psihologică, în sensul că ca contribuie la reducerea emoției celui căruia îi este înfățișat cadavrul spre recunoaștere.
Prezentarea obiectelor pentru recunoaștere necesită selecționarea unui grup de obiecte asemănătoare cu obiectul de identificat, însă nu "identice". De exemplu, dacă este necesar să se recunoască un radiocasetofon furat, el nu trebuie introdus într-un grup de radiocasetofoane de aceeași marcă, tip, scrie sau an de
fabricație. În astfel de situații fiind greu de identificat, dacă nu imposibil.
Locul în care se organizează recunoașterea este, în majoritatea cazurilor, sediul serviciului medico-Iegal, al poliției sau parchetului, dacă recunoașterea se face după fotografic. Sunt însă și împrejurări deosebite, în care recunoașterea se poate face înlocui în care martorul a perceput persoana sau obiectul, ori în locuri cu caracteristici asemănătoare, păstrându-se anumite limite.
Condițiile de iluminare în care martorul a perceput persoana sau obiectele trebuie, de asemenea, să fie avute în vedere la pregătirea recunoașterii. De exemplu, dacă percepția s-a (acut la lumina artificială, organul judiciar va apela la aceleași surse de lumină, însă, indiferent de intensitatea luminii inițiale, se va folosi o lumină mai puternică, care să permită observarea în condiții bune a caracteristicilor de identificare.
O dată încheiate pregătirile prezentării pentru recunoaștere, se trece la efectuarea propriu-zisă a acestui act, în funcție de natura obiectului recunoașterii, urmând să se aplice, alături de regulile procedurale incidente, și o scrie de reguli tactice criminalistice.
Secțiunea a V-a
Confruntarea
1.Generalități.
În cadrul actelor de urmărire penală, confruntarea se înscrie printre procedeele probatorii cu caracter complementar, efectuarea ci fiind condiționată de existența unor declarații date de persoanele ascultate în aceeași cauză, declarații între care s-a constatat că există contradicții'. Deși confruntarea nu este un mijloc de probă, întrucât aceasta nu este menționată ca atare în art.64 C.pr.pen., ca reprezintă o modalitate distinctă de ascultare a subiecților procesuali. Efectuarea ei este absolut necesară în numeroase împrejurări și, prin urmare, supusă și unor reguli tactice criminalistice și procesual penale (art.87 și 88 C.pr.pen.).
A. Importanța confruntării. În clarificarea unor fapte sau împrejurări rolul confruntării este pus în evidență îndeosebi în cazurile în care contradicțiile, neclaritățile, neconcordanțele din declarațiile personale ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor mijloace de probă, confruntarea rămânând singura modalitate de limpezire, de clarificare a aspectelor incerte. Cu atât mai necesar devine un asemenea act procedural, cu cât neconcordanțele între declarații vizează împrejurări esențiale pentru cunoașterea adevărului.
În sprijinul importanței confruntării poate fi adus și argumentul conform căruia. prin efectuarea acesteia este posibilă obținerea unor noi date sau informații, necunoscute până în acel moment de organul judiciar, cu privire la faptele și împrejurările cauzei. Avantajele acestui procedeu pot fi, în esență, următoarele:
a) Confruntarea își arc importanța sa, prin plusul de informații pe care îl poate aduce în legătură cu personalitatea, cu psihologia persoanelor ascultate, mai ales în ipoteza în care acestea se dovedesc a fi nesincere, persistând în încercarea de ascundere a adevărului.
b) Confruntarea poate constitui un element de stimulare a memoriei persoanelor ascultate, care, deși de bună-credință, nu reușesc să-și reamintească o serie de amănunte referitoare la faptele și împrejurările percepute.
c) Este un valoros mijloc tactic de verificare a declarațiilor, de precizare a poziției învinuiților sau inculpaților, față de faptele imputate. În acest context, considerăm necesar să subliniem și semnificația tactică a momentului psihologic creat prin punerea "față în față" a persoanelor care au făcut declarații contradictorii.
d) Procedeul determină, de regulă, apariția unui stres psihologic aparte, astfel încât persoanele care persista în declarațiile lor nesincere și care și-au controlat destul de bine emoțiile în ascultarea anterioară pot avea reacții de natură să le demaște reaua-credință, reacții pe care organul judiciar trebuie să fie pregătit să Ie
surprindă și să le valorifice în interesul aflării adevărului.
Cauzele contradicțiilor din declarațiile învinuiților sau inculpaților pot fi multiple. Frecvent, acestea sunt determinate de încercările acestora de a scăpa de răspundere, prin punerea faptelor în sarcina altor persoane. Există, însă, și situații opuse, în care un învinuit sau inculpat ia asupra sa întreaga vină, urmărind să-și acopere complicii.
Contradicțiile din declarațiile martorilor pot avea drept cauze, în primul rând, factorii obiectivi și subiectivi care influențează procesul de percepție, memorare și redare. În al doilea rând, nu trebuie exclusă nici influențarea martorilor de către părțile interesate în cauză (învinuiți sau inculpați, parte responsabilă civilmente etc.) prin rugăminți, promisiuni sau amenințări.
B. Oportunitatea confruntării. Oportunitatea confruntării reprezintă un aspect important de care trebuie să țină seama organul judiciar atunci când recurge la efectuarea acestui procedeu probator. Confruntarea între persoanele care au făcut declarații contradictorii se impune numai dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei. Cu alte cuvinte, dacă există posibilitatea clarificării neconcordanțelor dintre declarații prin alte probe aflate Ia dosar sau dacă contradicțiile
vizează împrejurări neesențiale, lipsite de semnificație în stabilirea adevărului, este firesc să nu se mai recurgă Ia acest procedeu probator. Lipsa oportunității unei confruntări poate genera dificultăți sau complica soluționarea cauzei. Astfel, învinuiții sau inculpații pot să-și mențină sau să revină asupra declarațiilor anterioare, speculând contradicțiile în interesul lor. Ei pot sesiza punctele slabe ale probatoriului și insista, ca urmare, în nerecunoașterea faptelor de care sunt învinuiți. Efectul negativ al confruntării este cu atât mai mare cu cât persoanele ascultate reușesc să se pună de acord asupra celor ce vor declara.
În cazul martorilor, confruntarea devine inutilă dacă contradicțiile reprezintă consecința unor factori obiectivi care au împiedicat procesul perceptiv. Spre pildă, între declarațiile a doi martori apar neconcordanțe evidente datorită faptului că unul; a perceput evenimente din imediata apropiere, în timp ce altul se afla la o distanță mai mare; un martor declară că I-a văzut pe învinuit lovind victima cu un cuțit în piept, spre deosebire de celălalt, care susține că a văzut numai cum victima încerca să împingă cu mâna pe învinuit.
2. Pregătirea confruntării.
Procedeul probator al confruntării necesită o pregătire atentă și minuțioasă, pentru a se ajunge la rezultatele scontate prin efectuarea sa. Comparativ cu ascultarea propriu-zisă, confruntarea este, evident, ceva mai dificilă, din cauza faptului că se procedează la audierea concomitentă a două persoane, deseori având o poziție procesuală diferită.
Astfel, pe lângă confruntarea dintre martori sau dintre învinuiți sau inculpați, uneori este necesar să se recurgă Ia confruntarea dintre un martor și un învinuit sau inculpat. Referitor la confruntarea dintre partea vătămata și învinuit sau inculpat, în literatura de specialitate au fost exprimate unele rezerve, în bună parte întemeiate, pe motivul că cele două părți au interese contradictorii, ele menținându-și declarațiile anterioare.
Dificultățile sunt și mai mari în ipoteza confruntării a mai mult de două persoane, confruntare la care trebuie să se recurgă numai dacă este absolut necesar, în caz contrar ca fiind nerecomandabilă.
A. Elemente tactice ale pregătirii confruntării. Sub raport tactic criminalistic, regulile după care se conduce pregătirea confruntării sunt, în esență, următoarele:
a) Studierea întregului material al cauzei, accentul fiind pus pe conținutul declarațiilor date de persoanele ascultate. Se va urmări stabilirea contradicțiilor din declarații, a cauzei și naturii acestora, precum și împrejurarea dacă înlăturarea lor nu este posibilă pe baza celorlalte date obținute în cadrul procesului penal.
b) Stabilirea persoanelor care urmează să fie confruntate se face în funcție de natura contradicțiilor și de gradul de sinceritate a celor audiați, nu întotdeauna fiind necesar să se confrunte toate persoanele ascultate în cauză:
în primul rând, se impune confruntarea celor care au făcut declarații care conțin contradicții, față de ansamblul probelor, îndeosebi față de declarațiile altor persoane apreciate drept sincere;
în al doilea rând, dintre cei care s-au dovedit a fi de bună-credință, vor fi selecționate, în vederea confruntării, persoanele ale căror declarații conțin cele mai utile clemente pentru stabilirea adevărului. Firește, o asemenea selecție nu este posibilă decât în ipoteza existenței unui număr mai mare de persoane, situație întâlnită în cazurile mai complexe.
c) Cunoașterea persoanelor care urmează a fi confruntate se efectuează avându-se în vedere aceleași clemente ca și în cazul ascultării propriu-zise a martorilor, a învinuiților sau a inculpaților, dacă aceasta nu s-a realizat cu prilejul audierilor anterioare.
O atenție deosebită se va acorda stabilirii raporturilor existente între cei care urmează să fie confruntați, a poziției față de fapta cercetată, precum și a eventualului interes în legătură cu modul de soluționare a cauzei.
d) Ascultarea prealabilă in vederea confruntării este o activitate care nu se confundă cu ascultarea propriu-zisă, ca având o finalitate distinctă, de rezultatele sale depinzând organizarea ulterioară a procedeului probator preconizat.
Printre obiectivele principale ale ascultării prealabile în vederea confruntării se află determinarea poziției persoanei față de cele declarate inițial, precum și stabilirea faptului clacă acesta își menține sau revine asupra celor afirmate anterior. De asemenea, este posibilă obținerea unor date suplimentare cu privire la fapta cercetată, ce pot fi folosite în timpul confruntării.
Obiectivele menționate se diferențiază în funcție de buna sau reaua-credință a celui care va fi confruntat, de faptul că recunoaște sau neagă faptele care îi sunt imputate, că este sincer sau mincinos.
Persoana considerată sinceră va fi întrebată dacă își menține declarațiile, trecându-i-se în revistă cât mai multe amănunte privind aspectele care vor constitui obiectul confruntării. Totodată, celui ascultat i se aduce la cunoștință că urmează să fie confruntat cu o altă persoană. în eventualitatea manifestării reținerii, dezorientării sau încercărilor de a sugera că nu vrea să fie confruntat, trebuie stabilită și înlăturată cauza acestor ezitări, în caz contrar fiind mai indicat să se renunțe la confruntare.
Persoana considerară nesinceră, care nu recunoaște faptele sau disimulează adevărul, este ascultată pentru a se vedea în ce măsură își menține sau nu declarațiile. Rezultatele ascultării sunt consemnate cât mai amănunțit întrucât există fie, posibilitatea apariției unor noi contradicții, cel ascultat încurcându-se în propriile declarații, fie posibilitatea revenirii asupra declarațiilor anterioare și recunoașterii adevărului. În acest ultim caz este firesc să se renunțe la confruntare.
Daca persoana își menține declarațiile, în nici un caz nu i se atrage atenția asupra lor și nici nu i se aduce la cunoștință că va fi confruntat, în scopul creării unui moment psihologic, de natură să o determine să renunțe Ia poziția de nerecunoaștere a adevărului.
B. Organizarea confruntării. După studierea materialului cauzei, stabilirea problemelor de clarificat, după cunoașterea și ascultarea prealabilă a persoanelor care vor fi confruntate, organul judiciar procedează la organizarea confruntării, ceea ce presupune:
a) Alegerea locului si momentului tactic celui mai potrivit de desfășurare, a ordinii în care persoanele vor fi chemate la confruntare. Citarea se va face potrivit regulilor procesuale cunoscute, indicat fiind să se efectueze chiar în dimineața zilei în care urmează să aibă loc confruntarea.
b) Evitarea unor posibile „înțelegeri intre cei confruntați, dacă în cauză sunt mai mulți martori, învinuiți sau inculpați, aflați în stare de libertate, confruntările urmând să se organizeze în aceeași zi, una după alta ("confruntare în lanț").
c) Stabilirea succesiunii întrebărilor sau a problemelor care urmează să fie clarificate prin confruntare.
Organizarea confruntării, îndeosebi în situațiile dificile, complexe, va face obiectul unui plan orientativ, care, ca și în cazul ascultării, poate fi modificat, în funcție de aspectele nou ivite sau de poziția celor confruntați.
Cu ocazia organizării, vor fi stabilite și persoanele care vor participa la supravegherea celor confruntați. Credem că este necesar ca aceste persoane să fie avizate asupra problemelor care fac obiectul confruntării, astfel încât să fie pregătite să surprindă cu exactitate reacțiile celor confruntați în momentul punerii în discuție a problemei principale. Numărul persoanelor care efectuează supravegherea trebuie să fie cel puțin egal cu cel al persoanelor confruntate și este de Ia sine înțeles că ele aparțin unității judiciare în care are Ioc confruntarea.
Secțiunea a VI-a
Constatarea infracțiunilor flagrante
1.Generalități.
Flagrantul reprezintă unul dintre cele mai complete și eficiente mijloace de evidențiere a elementelor de fapt, de constatare în timp util și în mod complet a faptelor ilicite și a autorilor acestora. Astfel cum este definită de art.465 din Codul de procedură penală, ne aflăm în prezența acelei fapte penale, descoperite în momentul comiterii ori imediat după săvârșire, iar constatarea acesteia este concretizată în prinderea făptuitorului în momentul și în locul comiterii faptei ori cât mai aproape de momentul săvârșirii. Acest clement este, deseori, esențial în cercetarea faptelor tipice criminalității organizate.
Firește, este considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșirea faptei, este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, precum și în situația în care făptuitorul este surprins aproape de locul săvârșirii infracțiunii având asupra lor arme, instrumente sau alte obiecte de natură a-I presupune participant Ia infracțiune.
2. Pregătirea flagrantului.
În vederea efectuării flagrantului, se va proceda la pregătirea acestuia. In primul rând, trebuie analizate și verificate datele care motivează acțiunea, respectiv informațiile obținute de la informatori, mai ales de Ia cei sub acoperire, sau cele aduse Ia cunoștința organelor de urmărire penală prin sesizările, plângerile sau denunțurile diferitelor persoane.
Organizarea flagrantului, după verificarea și completarea datelor, este în sarcina procurorului și a polițiștilor din compartimentele specializate.
Planificarea acțiunii arc următoarele repere obligatorii:
Stabilirea locului, zonei și mediului unde se va desfășura acțiunea, recunoașterea zonei și fixarea activităților ce se vor desfășura în teren, a spațiului închis sau deschis al acțiunii.
Efectuarea unor investigații complexe în vederea identificării persoanelor implicate, a legăturilor lor infracționale, a modalităților de operare și a mijloacelor folosite.
Coroborarea tuturor datelor și stabilirea modalităților concrete de acțiune. În funcție de rezultatul analizei tuturor datelor se vor stabili efectivele participante Ia acțiune, atribuțiunile specifice fiecărei persoane în parte, modalitățile de comunicare, inclusiv mijloacele tehnico-științifice folosite în timpul acțiunii, frecvențele radio pe care se va ține legătura. Nu trebuie neglijate variantele de rezervă în cazurile neprevăzute, sau în ipoteza schimbării caracteristicilor situației în momentul desfășurării acțiunii.
O dată stabilite aceste obiective, se va elabora planul acțiunii, care va cuprinde în amănunt atribuțiunile exacte ale forțelor participante, se va efectua instructajul acestor persoane în așa fel încât fiecare să cunoască ce activități va executa, în ordinea cronologică a momentelor principale, ale acțiunii. Membrii echipelor de intervenție vor fi informați asupra numărului și semnalmentelor infractorilor, asupra periculozității lor.
3. Pătrunderea în zona de acțiune.
Efectivele participante vor intra în zona de acțiune pe trasee diferite, ocupându-se locurile și pozițiile dinainte stabilite. Se
vor lua măsuri de blocare a căilor de acces pentru persoanele suspecte sau autovehicule, pe toată durata desfășurării flagrantului.
Pe întreaga durată a acțiunii se va urmări îndeplinirea simultană a trei cerințe:
Asigurarea securității personalului participant la acțiune, precum și a cetățenilor care se află în zona vizată;
Luarea măsurilor de protejare a persoanelor care lucrează sub acoperire, a celor infiltrate în cauză și a informatorilor;
Protejarea și asigurarea tuturor materialelor folosite pentru identificarea infractorilor.
4. Realizarea flagrantului propriu-zis.
În funcție de fazele comiterii actului infracțional, de regulă, există trei posibilități de acțiune a echipei de intervenție pentru realizarea flagrantului:
Intervenția Înainte de consumarea actului infracțional, prevenindu-se astfel posibilitatea comiterii unei infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social.
Intervenția în timpul comiterii faptei. În momentul în care faptele se află în curs de desfășurare, intervenția implică riscuri multiple, rănirea agenților care au intervenit, luarea de ostatici de către infractor, pentru a-și asigura scăparea, recurgerea la gesturi sinucigașe.
Intervenția după consumarea actului infracțional. Este considerat cel mai prielnic moment de acțiune, întrucât infractorul se află într-un moment de relaxare după săvârșirea actului infracțional, intervenția forțelor participante dispunând astfel de avantajul factorului surpriză. Însă și în aceste momente sunt posibile reacții ale făptuitorilor, de genul celor menționate anterior.
CAPITOLUL II
FIXAREA REZULTATELOR CERCETĂRII LA
FAȚA LOCULUI
Secțiunea I
Considerați privind importanța, sarcinile și
etapele cercetării la fața locului
Importanța cercetării la fața Jocului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.
Deplasarea organului judiciar Ia fața locului este „una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-I identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.
Iată de ce, pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea Ia fața locului că aceasta nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și de neînlocuit, în multe situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.
De altfel, în infracțiuni de genul celor menționate, îndeosebi la omucideri, examinarea locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”. Explicația constă în aceea cil locul săvârșirii unei fapte penale este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, așa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți Ia comiterea faptei penale. Obiectivele cercetării la fața locului. Potrivit unei bogate experiențe practice în materie, reluată și în literatura de specialitate, atât din țară noastră, cât și din străinătate, pot fi scoase în evidență principalele sarcini care revin cercetării la fața locului, în esență acestea fiind următoarele:
Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a scenei infracțiunii sau a locurilor înscrise în categoria „locului faptei”.
Iată, de pildă, prevederile Codului de instrucție criminală al Belgiei, referitoare la sarcinile principale ale cercetării Ia fața locului, care indică printre obiective: constatarea corpurilor delicte, a stării lor, a locului faptei, ridicarea armelor și a altor obiecte ce pot servi ascultării, identificării persoanelor.
Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită "scena" sau "ambianța" locului infracțiunii, servește Ia formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, Ia determinarea poziției și distanței dintre obiectele principale, ș.a..
Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată Ia fața locului, este de natură să ofere indicii, cel puțin cu caracter general, cu privire Ia natura faptei și chiar la persoana autorului.
Obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, Ia numărul de persoane care au luat parte Ia comiterea infracțiunii. Din cercetarea Ia fața locului se poate deduce modul în care s-a desfășurat activitatea infracțională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa.
Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului săvârșirii faptei, se poate stabili dacă, și în ce măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puține cazurile în care sunt găsiți imediat martori ai evenimentului.
Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia, cel puțin cu caracter provizoriu. Sarcinile cercetării la fața locului sunt, în fond, obiective ale anchetei, după cum vor fi ele detaliate în capitolul consacrat organizării anchetei penale.
Pentru o mai bună sistematizare a cercetării locului faptei, se recomandă ca întreaga activitate să parcurgă două faze convenționale -statică și dinamică, care, de altfel, se întrepătrund, constituind un proces unic, continuu de cercetare.
Faza statică constă în examinarea generală, de către echipa de cercetare, a întregului loc al faptei, după care se trece la examinarea, porțiune cu porțiune, în vederea descoperirii urmelor și a poziției fiecărui obiect în raport cu altele din imediata apropiere, fără să se miște nimic. Mai concret, ea cuprinde orientarea de ansamblu, stabilirea și marcarea drumului de acces în perimetrul locului săvârșirii infracțiunii și a punctului de ieșire din limitele acestuia, împărțirea pe sectoare a locului faptei, pentru o mai sistematică cercetare, examinarea cu prioritate a urmelor care se află în pericol de degradare ori chiar de nimicire, descoperirea și fixarea poziției obiectelor și a urmelor, interpretarea urmelor, comparându-se între ele.
a) Orientarea de ansamblu, ca prim contact al echipei de cercetare cu locul în care s-a comis infracțiunea, constă în delimitarea locului faptei, în care operațiune se ține seama de anvergura și topografia locului în cauză, ca, de pildă, imobile, loc deschis, pădure, apă curgătoare, lac, prăpastie, exploatare forestieră sau minieră, cale ferată ori rutieră, care presupun aplicarea unor metode specifice, prin folosirea unei aparaturi adecvate. Când cercetarea urmează să se facă în interiorul unei clădiri de locuit, se procedează astfel ca, pe cât posibil, să se evite panica în rândul colocatarilor și crearea a tot felul de zvonuri; în ateliere, sectoarele unor zone industriale, cercetarea se desfășoară fără întreruperea procesului de producție sau, dacă altfel nu se poate, timpul afectat activităților echipei să fie cât mai scurt posibil, dar nu în detrimentul calității cercetării; cercetarea la fața locului în mari unități comerciale poate fi limitată numai la raionul în care s-a comis fapta doar când, din probe sigure, rezultă că în alte zone nu s-au creat urme prin comiterea infracțiunii. Dacă locul faptei se află în zone cu pericol deosebit, se iau măsuri pentru prevenirea unor accidente, cum se întâmplă în cazul cercetărilor când locul faptei este în interiorul anumitor galerii miniere, în zone accidentate de exploatări forestiere, în imobile cu mediu toxic ori cu substanțe explozive, când se recurge și la serviciile persoanelor de strictă specialitate, folosindu-se și mijloacele tehnico-științifice corespunzătoare.
b) Stabilirea punctului de acces al infractorului în perimetrul locului faptei, de multe ori, este necesar atât pentru o mai ușoară descoperire a urmelor create, cât și pentru prevenirea distrugerii lor în procesul activității de cercetare.
În vederea prevenirii distrugerii unor urme și totodată pentru fixarea ansamblului locului faptei, se recomandă ca, în prealabil, să se facă fotografieri și, dacă este cazul, și filmări de orientare și schiță. După aceste operații se poate pătrunde în perimetrul locului infracțiunii. Locul de acces și drumul parcurs de infractor se stabilesc, ținând seama de topografia locului respectiv și de particularitățile periferiilor sale, de natura faptei și de timpul în care a fost comisă. Punctul de acces și drumul parcurs de infractor, odată stabilite, se marchează cu jetoane, rulete de pânză ori de hârtie existente în dotarea organelor de urmărire penală.
Locul faptei, când este în loc deschis și foarte vast sau dacă este în interiorul unui imobil, întins în mai multe încăperi, se recomandă să fie împărțit pe sectoare. În loc deschis demarcarea se face prin jetoane, iar în cazul imobilelor se specifică încăperile și ordinea în care vor fi cercetate. Este bine, dacă se poate, ca ordinea cercetării să urmeze succesiunea activităților infractorului. Trebuie să menționăm, în această privință, că nu se recomandă cercetarea simultană a sectoarelor stabilite de către un membru al echipei în mod separat, ci numai succesiv, sector după sector, de către întreaga echipă de cercetare la fața
locului.
În această fază a cercetării locului faptei se examinează în detaliu doar acele urme care, prin natura lor sau datorită împrejurărilor concrete, sunt amenințate cu schimbarea detaliilor individuale ori chiar cu distrugerea lor. Pentru acestea se iau măsuri imediate de depistare a întinderii lor, de examinare prin mijloacele adecvate naturii, aspectului și stării în care se află. Tot cu această ocazie, se procedează la ridicarea, ambalarea și transportarea lor, în vederea examinării de către specialiști în condiții de laborator. Atare urme pot fi cele create în zăpadă și în
condiții de temperatură ridicată, prin topirea zăpezii, s-ar nimici; urmele create în noroi, nisip ori sol afânat, sub acțiunea ploii sau ninsorii și-ar pierde detaliile; urmele olfactive, cu trecerea timpului, intensificarea circulației, sub acțiunea vântului sau a precipitațiilor, își pierd individualitatea.
Tot în faza statică, urmele descoperite se fixează, fără a le mișca din poziția în care se află, prin descriere și fotografiere. Astfel fixate, fiecare în parte, în poziția inițială, ca obiecte principale de la locul faptei, sunt redate atât sub aspectul lor general, cât și în raport cu alte urme din imediata apropiere. Fiind fixate în acest fel, urmele ajută, de multe ori, la aprecierea modului săvârșirii infracțiunii, precum și la alegerea celor mai potrivite metode de cercetare în faza dinamică.
Din cele menționate în rândurile precedente, rezultă că în faza statică a cercetării la fața locului se desfășoară o activitate multilaterală de percepere generală a locului faptei, de reținere în același timp și a particularităților sale, de căutare și de fixare a urmelor, astfel încât prin procedeul de fixare să se evidențieze și raporturile dintre ele, succesiunea formării lor. În acest fel, activitățile tactice din faza statică deschid posibilitatea trecerii la faza dinamică a cercetării locului faptei.
Faza dinamică cuprinde examinarea fiecărei urme sau obiect în parte, mișcându-l de la locul și din poziția în care se află. Obiectele se ridică spre a fi examinate în detaliu, iar urmele se fotografiază și se descriu în procesul-verbal. În vederea fotografierii, obiectele se pun în locuri mai prielnice pentru acest scop, ca astfel să se realizeze fotografii de detaliu de bună calitate. Obiectele care se pot transporta, dacă este necesar, se împachetează și se trimit la laboratorul de criminalistică. Urmele de adâncime, după ce sunt fotografiate, desenate și descrise în procesul-verbal, se ridică prin mulare.
Este potrivit ca anumite urme, după ce au fost descoperite și fixate, înainte de a fi trimise sau de se a cere informații de la cartotecile de identificare, să fie comparate de ofițerul criminalist din componența echipei de cercetare la fața locului cu impresiunile luate de la victime și alte persoane, care anterior au venit în contact cu unele obiecte din câmpul infracțional. După această operație, urmele ale căror obiecte creatoare încă nu se cunosc sunt trimise laboratoarelor de specialitate, deținătoare ale cartotecilor aferente. În această privință, amintim cartotecile dactiloscopice decadactilare, monodactilare și palmare, ale modului de operare, ale persoanelor cu identitate necunoscută sau dispărute, pentru tălpile încălțămintei și ale anvelopelor roților autovehiculelor, pentru stupefiante, vopsele, balistică etc. Prin intermediul acestor cartoteci, obiectele creatoare ale urmelor de la locul faptei sunt identificate, dacă au urme model în cartotecile corespunzătoare.
Secțiunea a II-a
Procesul-verbal de cercetare la fața locului
1.Condiții de fond și de formă.
Potrivit prevederilor art.131 C.pr.pen. despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice.
Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale. EI va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.
Din punctul de vedere al formei și cuprinsului, procesul-verbal va conține următoarele mențiuni, indicate în art.91 C.pr.pen.:
Data și locul unde este încheiat.
Numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie.
Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există.
Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate.
Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile acestora.
Mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Raportându-ne la structura procesului-verbal – formată dintr-o parte introductivă, o parte descriptivă și o încheiere – subliniem ponderea părții descriptive, însăși legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective (art.131 C.pr.pen.). Procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși, "astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului".
Pe plan tactic criminalistic, este necesar, mai întâi, ca la redactarea părții descriptive să fie avute în vedere următoarele clemente:
Descrierea locuiții faptei va fi făcută în mod amănunțit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități.
Descrierea urinelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele
principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora.
Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menționarea urmelor descoperite din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluționării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce subminează bunul mers al anchetei.
Menționarea în procesul-verbal a oricărui clement particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse în direcția clarificării și explicării lor.
Dacă există anumite observații ale experților sau martorilor asistenți cu privire la consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În legătură cu acest ultim aspect, ținem să precizăm că nu trebuie consemnate opiniile
sau interpretările personale cu privire Ia faptă, la autor, Ia urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat, cel puțin în parte, caracterulobiectiv al procesului-verbal.
Frecvent, se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracțional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-științifice:
Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de Ia fala locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.
Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar și de către martorii asistenți, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.
Referitor la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal -considerăm necesar să subliniem că acesta, pentru a-și îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci și în conformitate cu anumite cerințe. Dintre regulile tactice criminalistice referitoare Ia modul de redactare a procesului-verbal, menționăm:
Prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile, diversele interpretări ale stării locului sau raportarea Ia anumite afirmații ale martorilor ori victimelor.
Folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza că aceștia nu vor putea fi, totuși, evitați, se va proceda la explicarea lor.
Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt. în cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face și Ia sediu! organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării, apelându-se și Ia imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.
Secțiunea a III-a
Mijloace tehnico-criminalistice de fixare a
rezultatelor cercetării la fața locului
1. Fotografia și filmul judiciar.
Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal. Fotografia la fața locului include fotografia de orientare, fotografiile schiță, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.
a) Fotografia de orientare este destinată fixării întregului Ioc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească Ia identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.
b) Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are ci mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiță unitară, fotografia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată.
c) Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, corpul victimei, armele sau instrumentele folosite de autor în săvârșirea infracțiunii, mijloacele materiale de probă ș.a.
d) Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor . caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, al modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.
Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele modeme de fixare a rezultatelor cercetate la fața locului, devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri provocate de explozii și incendieri, accidente feroviare, aeriene etc).
Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ca este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.
Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă video presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.
Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului și panoramărilor, de realizare a diverselor planuri (plan de orientare, plan schiță, prim-plan, plan detaliu ș.a), a travelling-ului sau transfocării etc.
Înregistrările foto și video digitale, vor deveni, în scurt timp un mijloc generalizat nu numai de fixare a imaginilor, ci și de examinare efectivă. Ne referim la folosirea tehnicilor informatice care conduc Ia creșterea operativității, inclusiv în identificări de persoane sau de obiecte.
2.Schița, desenele și înregistrările audio.
Schița locului faptei este un mijloc de fixare, prin desenare, a locului faptei, în ansamblul său, prin scoaterea în evidență a obiectelor și a urmelor descoperite, cu zonele în care acestea se află, precum și a distanțelor și a raporturilor dintre ele. Schița poate fi realizată prin desenare simplă sau la scară.
a) în schița executată la scară, cunoscută și sub denumirea de plan-schiță, sunt redate cu precizie dimensiunile locului faptei, distanțele dintre obiecte, precum și mărimile acestora ridicate în plan. Proporția de reducere în schiță a dimensiunilor față de cele reale se menționează sub desenul astfel realizat. De obicei, scara locurilor deschise este de 1/1000, a clădirilor de 1/100, iar a încăperilor de 1/50.
Schiță simplă a locului faptei
Însă aceste proporții pot să difere în funcție de amploarea locului faptei, de varietatea obiectelor din perimetrul său și de distanțele dintre ele. Esențialul este ca scara aplicată să se respecte cu rigurozitate.
b) Schița simplă sau desenul-schiță se realizează fără respectarea strictă a dimensiunilor suprafețelor, a distanțelor dintre obiecte și a mărimilor acestora. Însă, în această schiță sunt notate, pe bază de măsurători prealabile, distanțele la care se află obiectele unele față de altele, dimensiunile suprafețelor desenate etc.
La ambele schițe, pentru orientare în teren, se indică punctele cardinale ale desenului, stabilite cu ajutorul busolei existente în trusa criminalistică a organului judiciar.
Schițele locurilor închise, mai ales ale unor încăperi, de obicei se fac în proiecție orizontală și prin metoda rabatării planurilor de proiecție, după metoda cutiei de carton desfăcute, în care sunt prezentate, pe lângă partea orizontală, și aspectele pereților laterali și ale plafonului încăperii în cauză.
Desenarea în schiță a obiectelor, a urmelor și a unor detalii se face prin folosirea anumitor semne convenționale prevăzute într-un tabel din trusa criminalistică.
Schița locului faptei în interiorul unei locuințe
CAPITOLUL III
FIXAREA REZULTATELOR PERCHEZIȚIEI
Secțiunea I
Procesul verbal de percheziție
Secțiunea a II-a
Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor reconstituirii
CAPITOLUL IV
FIXAREA REZULTATELOR RECONSTITUIRII
Secțiunea I
Procesul-verbal de reconstituire
Secțiunea a II-a
Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor reconstituirii
CAPITOLUL V
FIXAREA REZULTATELOR PREZENTĂRII PENTRU
RECUNOAȘTERE
Secțiunea I
Procesul-verbal de prezentare pentru
recunoaștere
Secțiunea a II-a
Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor prezentării pentru recunoaștere
CAPITOLUL VI
FIXAREA REZULTATELOR CONFRUNTĂRII
Secțiunea I
Procesul-verbal de confruntare
Secțiunea a II-a
Alte mijloace procesuale și criminalistice de
fixare a rezultatelor confruntării
CAPITOLUL VII
FIXAREA REZULTATELOR CONSTATĂRII
INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE
Secțiunea I
Procesul-verbal al constatării infracțiunilor
flagrante
Secțiunea a II-a
Alte mijloace criminalistice și procesuale de
constatare a infracțiunilor flagrante
CONCLUZII
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mijloace Criminalistice Si Procesual Penale de Fixare a Rezultatelor Principalelor Activitati de Urmarire Penala (ID: 125976)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.