Investigarea Criminalistica A Infracțiunilor DE Furt

Cuprins

=== Investigarea Furtului ===

Cuprins

CAPITOLUL 1 DEMERS INTRODUCTIV

1.1. Noțiunea de patrimoniu ca obiect al ocrotirii penale.

Practica îndelungată a societății omenești, cel puțin până în prezent, a demonstrat că proprietatea privată este acea formă care asigură condițiile cele mai bune de manifestare a libertății economice, determinând decisiv creșterea calitativă a vieții materiale și spirituale ale individului. Libertatea economică oferă posibilitatea proprietarului de a adopta decizii personale în orice problemă referitoare la acțiunile sale de natura economică. Exercitarea deplină a atributelor dreptului de proprietate reprezintă fundamentul libertății economice. Acolo unde proprietatea este despersonalizată prin socializarea ei ori prin măsuri economice de natură dictatorială, libertatea de inițiativă este îngrădită si chiar lichidată, având ca efecte înstrăinarea indivizilor de procesele economice în general, de producție în special, iar proprietatea încetează de a mai fi o sursa de venituri, de rentabilitate. Comunismul a dorit însă să despartă omul de legătura sa directă cu produsul său, cu bunul său, cu animalul său, în anumite cazuri chiar cu familia sa, cu ei, rămânând dezinteresat, să poată concepe comunitatea ca pe o entitate superioară, subordonându-se ei cu totul… De aceea, fiecare s-a simțit constrâns, frustrat când i s-a luat, fiindcă n-a putut concepe comunitatea. Ca atare i-a dispărut pofta de a mai produce sau crea și neputându-se simți ca adevărat stăpân peste bunul comun, s-a simțit alienat, înstrăinat, condus zilnic, rob.

Proprietatea, având în vedere subiectul său, poate aparține fie indivizilor, fie unor grupuri constituite pe baza unor interese comune, de tipul asociațiilor, cooperativelor, societăților comerciale, etc. Ea poate aparține și statului, în calitate de producător și consumator și nu ca factor politic, de putere.

Din cele ce preced rezultă că în decursul istoriei proprietatea a ființat, există și se va dezvolta sub forma proprietății privat-particulare și a celei de stat, publice.

Promovarea unor concepții moderne cu privire la formele de proprietate menționate va determina transformarea acestora într-o sursă reală de motivații pentru subiecții dreptului de proprietate de a avea un comportament economic adecvat, benefic, rentabil, atât pentru ei, cât și pentru societate.

Și în România de după evenimentele din decembrie 1989 au fost întreprinse măsuri politico-juridice și administrativ-organizatorice pentru restaurarea întregii proprietăți, în deplină concordanță cu principiile unui stat de drept, așa cum se dorește să devină țara noastră, și ale unei economii de piață prospere. În acest context este în curs de desfășurare procesul amplu de extindere a proprietății private, atât individuală cât și asociativă, de limitare treptată și în mod echilibrat a proprietății publice, de dezvoltare continuă a proprietății mixte. Crearea unor condiții prielnice reale de dezvoltare armonioasă a acestora, ar fi de natură să sporească valorificarea superioară a resurselor materiale și umane de care dispunem, în vederea obținerii unor beneficii stimulative pentru redresarea economiei naționale. Totodată, ar asigura în timp construirea mecanismelor și structurilor economice de piață și, pe cale de consecință, întrevederea unor posibilități reale privind protecția socială a populației. Avem în vedere, în mod deosebit, problema șomajului, până nu se cronicizează, și nivelul de trai decent al tuturor categoriilor de cetățeni (salariați, studenți, elevi, militari în termen, dar mai ales pensionari).

Legile adoptate până în prezent, măsurile organizatorice întreprinse de guvernele ce s-au succedat la puterea executivă au abordat sau abordează direct sau experimental, tot mai mult laturile esențiale ale acestui vast proces reformator pe care îl parcurge România de astăzi. Sunt menționate, printre altele, Decretul-lege privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, Decretul-lege privind unele măsuri pentru stimularea țărănimii, Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome si societăți comerciale, Legea fondului funciar, Legea privind societățile comerciale, Legea privatizării și nu în ultimul rând Constituția României care consacră proprietatea ca fiind publică sau privată.

1.2. Evoluția reglementărilor privind protecția patrimoniului.

Legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare.

Legislațiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat însă niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruțare munca – singurul avut – a celor exploatați, făcându-i să trudească până la istovire și însușindu-și cvasitotalitatea produsului muncii lor.

Ca o împotrivire față de cei ce-și durau fabuloase averi din spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să dăinuiască evoluate și în orânduirea capitalistă.

Cadrul infracțiunilor contra avutului era oarecum limitat în legiuirile penale din orânduirea sclavagistă, a sporit mereu în timpul orânduirii feudale, pentru a ajunge la o adevărată hipertrofie în societatea capitalistă, care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și continuă să ofere puternici factori criminogeni și să solicite mereu ingeniozitatea infractorilor și a așa-zișilor oameni de afaceri.

În privința sancțiunilor, toate legiuirile penale din orânduirile cu exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată în majoritatea cazurilor, uneori de la prima faptă, alteori în caz de recidivă.

Legiuirile penale moderne, eliminând exagerările legislațiilor anterioare, au menținut totuși un regim destul de sever pentru anumite forme de activități infracționale îndreptate împotriva patrimoniului și au extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

Legislațiile penale, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distincte prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului public sau privat (proprietății socialiste) și infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul orânduirii la temelia căreia se găsește avutul obștesc.

Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (îndreptarea legii, din 1652) și sfârșind cu condicele penale ale lui Alxs. Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Știrbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale.

Codul penal român de la 1864, compilat aproape în întregime după codul penal francez, conținea în capitolul privitor Ia „Crime și delicte contra proprietăților” dispoziții copiate, în mare majoritate, din codul penal prusian (art. 306-380). În Codul de la 1864 în grupul infracțiunilor contra proprietății erau incluse și unele infracțiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.

Codul penal român de la 1936 prevedea inițial, în Cartea II, titlul XIV infracțiunile contra avutului în genere, sub denumirea de „Crime și delicte contra patrimoniului” (art. 524-573); ulterior însă, după instaurarea noii orânduiri sociale, a fost introdus la 1950 în titlul XIV un capitol nou, cu denumirea de „Unele infracțiuni contra avutului obștesc” (art. 536 -536 ) care au primit diferite modificări în anii următori.

În Codul penal de la 1936 cadrul infracțiunilor contra patrimoniului a fost restrâns la limitele sale firești, toate infracțiunile care fuseseră în mod nepotrivit înglobate acestui cadru în Codul de la 1864 fiind așezate în alte despărțăminte corespunzătoare obiectului lor juridic.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864 cât și sub imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracțiuni contra patrimoniului care erau prevăzute în legi speciale (codul justiției militare, codul comercial, codul silvic, codul marinei comerciale și altele). Unele dintre aceste legi au fost abrogate sau modificate iar infracțiunile pe care le prevedeau au fost introduse în Codul penal.

În raport cu aceste precedente legislative cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular a primit în Codul penal în vigoare o reglementare superioară. Au fost eliminate unele infracțiuni care nu priveau în principal relațiile sociale de ordin patrimonial (exemplu: abuz de încredere profesional comis de avocați, fraudarea creditorilor, înșelăciune în emigrare, nerespectarea drepturilor de autor, jocul de noroc) unele dintre aceste fapte fiind scoase din sfera dreptului penal, altele așezate în grupul de infracțiuni corespunzător obiectului lor juridic. Pe de altă parte, au fost introduse în cadrul infracțiunilor patrimoniale faptele care privesc în principal relațiile sociale de ordin patrimonial, cum este fapta de distrugere prin incendiere, explozie sau alte mijloace care produc pericol public săvârșită cu intenție sau din culpă (atingerea adusă bunurilor în cazul acestor fapte fiind urmarea imediată și efectivă, pe când pericolul public apare numai ca o posibilitate ce amenință, deci ca o eventuală și indirectă urmare), și fapta de tăinuire de bunuri (și prin această faptă se aduce imediat și efectiv o atingere relațiilor sociale de ordin patrimonial și numai indirect și eventual o stânjenire în desfășurarea cursului justiției).

Remarcăm, pe de altă parte, că în Codul penal în vigoare cadrul infracțiunilor contra avutului personal sau particular pare, formal, mult mai restrâns decât cadrul aceleiași categorii de infracțiuni din codul penal anterior. În realitate nu ne găsim în fața unei diminuări substanțiale a cadrului infracțiunilor, ci a unei concentrări a acestora în texte incriminatoare mai cuprinzătoare, așa încât fapte care în codul anterior se încadrau în texte diferite, în codul actual sunt cuprinse în același text, care își găsesc, deopotrivă, o corectă încadrare (de exemplu s-a dat o redacțiune mai cuprinzătoare infracțiunilor de furt, tâlhărie, gestiune frauduloasă, înșelăciune, însușirea bunului găsit).

1.3. Caracterizarea generală a infracțiunilor contra patrimoniului.

În prezentul paragraf evidențiem trăsăturile cele mai generale ce caracterizează elementele constitutive ale infracțiunilor îndreptate contra avutului, precum și sistemul de sancționare a acestora.

Obiectul juridic comun al infracțiunilor contra proprietății publice, al celei personale sau particulare îl formează totalitatea relațiilor patrimoniale privitoare la existența și integritatea lor. La rândul său fiecare infracțiune contra proprietății are un obiect juridic special, nemijlocit, care o deosebește de celelalte infracțiuni. De asemenea, aceste infracțiuni au mai întotdeauna și un obiect material (în sensul de bun) asupra căruia se îndreaptă acțiunea socialmente periculoasă. Obiectul material îi formează bunurile corporale, adică lucrurile care au o existență materială și care reprezintă o valoare economică. Așadar, dacă cu același prilej o persoană aduce atingere atât relațiilor sociale privind proprietatea publică, cât și acelora privind avutul personal, sau particular, va exista concurs de infracțiuni.

Subiectul activ la majoritatea infracțiunilor contra avutului poate fi orice persoană fizică, responsabilă. Sunt însă și infracțiuni (delapidarea, gestiunea frauduloasă), la care subiectul activ, nemijlocit, este special, în sensul că el trebuie să îndeplinească anumite condiții cerute de lege (să fie funcționar, alt salariat, să gestioneze, să administreze bunurile respective). Subiectul pasiv al acestor infracțiuni poate fi orice persoană fizică sau juridică căreia i s-au produs prejudicii prin săvârșirea oricăreia din aceste infracțiuni.

Prin natura lor, infracțiunile contra proprietății pot fi săvârșite de o singură persoană, dar pot fi săvârșite și de mai multe persoane sub toate formele participației (participație proprie și improprie-coautorat, instigare, complicitate). Unele din aceste infracțiuni se pot săvârși și în mod organizat, de elemente infractoare constituite în grupuri (delapidare, tâlhărie, furt, înșelăciune).

Latura obiectivă a infracțiunilor contra avutului, ca la orice altă infracțiune, este formată dintr-un element material (acțiune, inacțiune), o urmare și o legătură de cauzalitate ce trebuie să existe între ele. Elementul material se prezintă sub o multitudine de forme, de variante, cum ar fi: însușire, folosire, traficare, luare, dispunere, inducere în eroare, distrugere, etc. La unele dintre aceste infracțiuni elementul material poate îmbrăca forme complexe, ca de exemplu la delapidare, tâlhărie, etc. (însușire și traficare, deposedare și vătămare)

A doua componentă a laturii obiective, urmarea, constă într-o pagubă materială provocată persoanei fizice sau juridice în patrimoniu! căreia se află bunul. Între elementul material, în sensul de acțiune, și urmarea produsă (paguba) trebuie să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate. Acțiunea infracțională este cauza urmării imediate, urmare care se răsfrânge în final asupra avutului, producându-i o pagubă.

Latura subiectivă la infracțiunile contra proprietății au ca formă de vinovăție intenția. Infracțiunea de distrugere se sancționează și în situațiile în care se săvârșește din culpă. De asemenea, infracțiunile de tâlhărie, piraterie și de distrugere calificată pot fi săvârșite și cu praeterintenție. La unele infracțiuni contra avutului. În latura subiectivă se include și un scop special urmărit de făptuitor (furt, înșelăciune).

După fazele lor de desfășurare, de săvârșire, formele posibile ale infracțiunilor contra avutului sunt actele pregătitoare, tentativa și infracțiunea consumată. Cu privire la actele pregătitoare, Codul penal în vigoare, atât în partea generală, cât și în partea specială, a adoptat principiul nesancționării lor. Deși posibilă la majoritatea infracțiunilor contra avutului, tentativa se sancționează numai la o parte din acestea (delapidare, furt, tâlhărie, înșelăciune, etc). Consumarea infracțiunilor contra avutului are loc în momentul executării acțiunii, a ducerii ei până la capăt, producându-se și urmarea periculoasă specifică acestora. Infracțiunile contra avutului pot fi săvârșite în oricare din formele naturale ori legale ale infracțiunii, cu excepția celor din obicei.

Sistemul de sancționare este diferit, după cum bunul împotriva căruia s-a îndreptat infracțiunea face parte din avutul personal sau particular ori din cel public. De asemenea, în cadrul aceleiași categorii de avut, sancțiunile diferă de la o infracțiune la alta. Așa de exemplu, unele infracțiuni sunt sancționate alternativ cu amenda și închisoarea (furt simplu în paguba avutului personal sau particular), altele sunt pedepsite numai cu închisoarea (furtul calificat în paguba avutului personal sau particular), iar altele sunt sancționate cu închisoarea, interzicerea unor drepturi, confiscarea parțială a averii ori cu detențiunea pe viață și confiscarea totală a averii.

O altă trăsătură comună constă în faptul că pedepsele sunt mai mari în cazul în care infracțiunile de delapidare, furt, tâlhărie, înșelăciune în paguba avutului public și distrugerea în paguba avutului public sau privat și avutului personal sau particular au avut consecințe grave sau deosebit de grave, adică au afectat realizarea planului de stat sau al unității (prevedere depășită), au produs o stânjenire importantă activității unității sau au cauzat alte asemenea urmări (art. 146 C. pen.).

Pentru formele sau modalitățile agravate ale unor infracțiuni contra avutului, legea prevede ca pedepse complimentare confiscarea averii și interzicerea unor drepturi.

Așadar, aceste dispoziții trebuie să fie corelate cu celelalte modificări aduse procedurii plângerii prealabile întrucât pentru viitor faptele arătate în art. 279. alin, 2 lit. a. C.proc.pen. sunt acum de competența instanței de judecată, plângerea prealabilă urmând să fie adresată direct acesteia ori de câte ori legea prevede că punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

CAPITOLUL 2 CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL INFRACȚIUNILOR DE FURT

2.1. Importanța și obiectivele cercetării la fața locului în cadrul investigării infracțiunii de furt.

Importanța cercetării la fața locului este subliniată în literatura de specialitate, atât procesual penală, cât și criminalistică, marea majoritate a autorilor fiind de acord că ne aflăm în fața unui procedeu probator cu adâncă semnificație în aflarea adevărului.

Deplasarea organului judiciar la fața locului este „una dintre cele mai eficace măsuri procedurale”. Faptul că organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct locul săvârșirii faptei și să evalueze consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor – prin descoperirea, fixarea, ridicarea și cercetarea criminalistică a urmelor, a mijloacelor materiale de probă – este de natură să contribuie efectiv la realizarea scopului procesului penal.

Iată de ce, pe bună dreptate, se afirmă despre cercetarea la fața locului că aceasta nu este un simplu act inițial de urmărire penală, ci o activitate de maximă importanță cu caracter imediat și de neînlocuit, în multe situații fiind aproape imposibil de repetat, în aceleași condiții și cu aceleași rezultate.

De altfel, în infracțiuni de genul celor menționate, îndeosebi la omucideri, examinarea locului faptei este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”. Explicația constă în aceea că locul săvârșirii unei fapte penale este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia, așa că, de modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare și ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți la comiterea faptei penale.

Potrivit unei bogate experiențe practice în materie, reluată și în literatura de specialitate, atât din țară noastră, cât și din străinătate, pot fi scoase în evidență principalele sarcini care revin cercetării la fața locului, în esență acestea fiind următoarele:

a. Cunoașterea și investigarea directă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de judecată a scenei infracțiunii sau a locurilor înscrise în categoria „locului faptei”.

Iată, de pildă, prevederile Codului de instrucție criminală al Belgiei, referitoare la sarcinile principale ale cercetării la fața locului, care indică printre obiective: constatarea corpurilor delicte, a stării lor, a locului faptei, ridicarea armelor și a altor obiecte ce pot servi ascultării, identificării persoanelor.

Contactul direct, nemijlocit, al organului judiciar cu ceea ce este denumită „scena” sau „ambianța” locului infracțiunii, servește la formarea unei imagini exacte asupra cadrului în care s-a comis fapta, la determinarea poziției și distanței dintre obiectele principale, ș.a..

b. Descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă. Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la fața locului, este de natură să ofere indicii, cel puțin cu caracter general, cu privire la natura faptei și chiar la persoana autorului.

c. Obținerea de date cu privire la modul de operare al făptuitorului, la numărul de persoane care au luat parte la comiterea infracțiunii. Din cercetarea la fața locului se poate deduce modul în care s-a desfășurat activitatea infracțională, începând din momentul pătrunderii autorului în câmpul cercetat și terminând cu retragerea sa.

d. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcție de condițiile concrete ale locului și momentului săvârșirii faptei, se poate stabili dacă, și în ce măsură, activitatea infractorului putea fi percepută de cineva. Această precizare se impune deoarece nu sunt puține cazurile în care sunt găsiți imediat martori ai evenimentului.

e. Elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală și participanții la săvârșirea acesteia, cel puțin cu caracter provizoriu. Sarcinile cercetării la fața locului sunt, în fond, obiective ale anchetei, după cum vor fi ele detaliate în capitolul consacrat organizării anchetei penale.

2.2. Cadrul tactic al cercetării la fața locului.

Cercetarea propriu-zisă la fața locului presupune respectarea unor reguli tactice cu caracter general, aplicabile în întreaga cercetare, astfel încât să se ajungă la scopul propus. În acest sens, este remarcabilă preocuparea autorilor de specialitate de a desprinde și sintetiza, pe baza practicii judiciare, cele mai importante reguli care trebuie respectate în efectuarea acestui act procedural. În lucrările de specialitate, enunțarea regulilor generale ale cercetării la fața locului diferă, desigur firesc, de la un autor la altul, fără a se omite, însă, aspectele esențiale.

Principalele elemente tactice, de natură să orienteze activitatea echipei de cercetare la fața locului sunt, în esență, următoarele:

Cercetarea la fața locului se efectuează cu maximă urgență. Este de la sine înțeles că cercetarea Ia fața locului trebuie să fie făcută cu maximă urgență, practic, imediat după ce organul de urmărire penală a fost sesizat despre săvârșirea unei infracțiuni. Această cerință, de o importanță deosebită, este obligatorie cel puțin sub două aspecte:

a. Prin scurgerea timpului, exista pericolul producerii unor modificări la locul faptei și al dispariției sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acțiunea autorului care caută să înlăture urmele faptei sale, ci și de acțiunea unor factori neutri, cum sunt condițiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme, în special cele biologice, precum și intervenția unor persoane care caută să restabilească ordinea sau să afle ce s-a întâmplat.

b. Prin prezența imediată a organului de urmărire penală la fața locului se creează posibilitatea identificării unor martori, fără a se exclude chiar surprinderea autorului la locul infracțiunii.

Urgența cercetării la fața locului este, în fond, o reflectare a principiului operativității aplicat la întregul proces, dar și Ia activitățile de cercetare criminalistică. O cercetare urgentă, operativă, determină o reducere a avansului de timp pe care autorul faptei îl are înaintea organului judiciar.

Cercetarea la fața locului se efectuează complet și detaliat.

Această cerință trebuie dublată de obiectivitate și conștiinciozitate, astfel încât locul faptei să fie cercetat sub toate aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetare este tentată să o atribuie evenimentului cercetat. De exemplu, în ipoteza unei morți violente cu aparență de sinucidere, este necesar ca cercetarea să nu se rezume la surprinderea elementelor ce pot confirma această versiune, ci să se aprofundeze cercetarea pentru a se stabili cu precizie dacă nu este un omor disimulat printr-o sinucidere.

Subliniem, în aceeași idee, necesitatea de a se acorda atenție fiecărui detaliu prin cercetarea minuțioasă a întregului loc al faptei, bineînțeles, fără a se insista asupra amănuntelor care, în mod evident, nu au legătură cu fapta. Atragem atenția că această regulă, vizând minuțiozitatea investigațiilor, impune echipei de cercetare să-și focalizeze atenția în două direcții principale:

a. Descoperirea și cercetarea riguroasă a urmelor, îndeosebi a urmelor latente, a celor biologice precum și a microurmelor care sunt, de regulă, imposibil de evitat de către infractor. Descoperirea urmelor biologice și a microurmelor reclamă însă, pe lângă pricepere, și multă răbdare din partea persoanelor ce efectuează cercetarea, precum și o tehnologie adecvată, modernă, de prelevare a acestui tip de urme.

b. Clarificarea împrejurărilor negative, respectiv a „neconcordanței” dintre starea locului faptei și fapta ori împrejurările ca atare (vezi, de pildă, lipsa urmelor de sânge, care normal, ar fi trebuit să existe) este mai mult decât importantă, deseori acestea reprezentând încercări de simulare sau disimulare a unor fapte penale.

Conducerea și organizarea competentă a cercetării la fața locului.

Organizarea și conducerea eficientă a activității echipei de cercetare la fața locului constituie o condiție esențială pentru realizarea sarcinilor specifice actului procedural analizat. Tactic, această cerință se materializează prin:

Cercetarea în echipă care presupune, în primul rând, o conducere unică. De exemplu, în ipoteza cercetării la fața locului a unei omucideri, echipa de cercetare este alcătuită din procuror, inspectori și agenți de poliție din formațiile de criminalistică și judiciare, precum și din medicul legist. Potrivit prevederilor legii, conducerea echipei revine procurorului.

Conducerea unitară este determinată de importanța pe care o reprezintă, în general, cercetarea la fața locului, în special, de caracterul particular, propriu cercetării în echipă. De aceea aceasta se supune următoarelor cerințe:

Conlucrarea fără rezerve, pe toate planurile, între membrii echipei de cercetate sau de investigație.

Informarea permanentă a conducătorului cercetării, care va centraliza toate datele obținute.

Este total contraindicat să se considere de către unul sau altul dintre membrii echipei că activitatea sa este cea mai importantă și că numai prin aportul său cazul poate fi rezolvat. Viața demonstrează cu prisosință că aflarea adevărului este, în fond, rezultatul activității mai multor factori antrenați în soluționarea cauzei penale, chiar dacă unii au o contribuție semnificativă.

Anchetatorii orgolioși, vanitoși trebuie să facă un efort, să-și controleze aceste trăsături de personalitate; în fond, este o regulă elementară de deontologie profesională.

Organizarea activității este privită sub dublu aspect:

a. Fiecare dintre membrii echipei de cercetare va avea de îndeplinit sarcini con crete și precise, potrivit atribuțiilor sale în cadrul echipei. Aceste sarcini se cer rezolvate integral și cât mai operativ posibil.

b. Organizarea desfășurării activităților de investigare trebuie să se facă într-o ordine bine stabilită, într-o succesiune firească, și anume:

Orientarea în zona în care se află situat locul faptei.

Determinarea și examinarea în ansamblu a locului faptei.

Căutarea, descoperirea și ridicarea urmelor sau a probelor materiale.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Succesiunea acestor activități trebuie privită numai într-un sens dinamic, pentru că, așa cum se va vedea, între activitățile menționate nu poate fi vorba de o delimitare categorică, ci de o întrepătrundere. Spre pildă, după descoperirea sau revelarea urmelor are loc fixarea acestora prin fotografiere și, numai după aceea, sunt ridicate obiectele purtătoare de urme, sau urmele ca atare, acestea fiind în funcție și de etapa în care se află cercetarea la fața locului.

Luarea unor măsuri de ordine la fața locului.

Acestor măsuri trebuie să li se supună inclusiv membrii echipei și chiar superiorii acestora, care, fără a participa efectiv la cercetare, vin să se informeze asupra celor întâmplate sau să dea anumite indicații, cu toate că nu întotdeauna sunt specializați în domeniu.

Față de unele realități ale practicii de specialitate, pentru reușita cercetării locului faptei, este deosebit de important ca echipa de cercetare, conducătorul acesteia, să fie lăsați să acționeze în liniște, fără a se interveni din afară, decât dacă este absolut necesar, și mai ales, oportun.

Evitarea pătrunderii la locul faptei a persoanelor neautorizate sau neavenite.

Se constată uneori, în practică, mai ales în cazurile deosebite, cum sunt, de pildă, omuciderile, distrugerile cu consecințe grave ș.a., că, la fața locului, pe lângă membrii echipei de cercetare, mai sunt prezente și alte persoane cu anumite responsabilități din cadrul organelor judiciare sau din alte domenii. Acestora li se adaugă tot mai frecvent ziariștii. Câteodată, aceștia pătrund chiar printre primii în zona cercetată pentru a-și face o idee despre ce s-a întâmplat, sau pentru a formula ipoteze cu privire la natura și gravitatea faptelor. Nu întotdeauna aceste persoane respectă regulile cercetării la fața locului, unele din acestea, chiar elementare, de bun simț, cum ar fi evitarea creării de noi urme, atingerea sau modificarea poziției unor obiecte etc.

Reprezentanții presei sau televiziunii pot să asiste, în aceleași condiții de ordine și corectitudine la actele de investigație, dar în afara perimetrului scenei infracțiunii. Față de aceștia, magistratul și membrii echipei de cercetare trebuie să dea dovadă de sobrietate, de o anumită fermitate dacă jurnaliștii sunt excesiv de curioși, furnizându-le date care pot face obiectul publicării în faza inițială a anchetei, fără să influențeze negativ evoluția investigațiilor, să trezească anumite ecouri nedorite în opinia publică, prin exagerări, afirmații neconforme cu realitatea sau care, pur și simplu, să servească făptuitorilor.

Fixarea integrală și obiectivă a rezultatelor cercetării.

Fixarea integrală, obiectivă, a tuturor aspectelor care pot servi la clarificarea cazului, este o altă cerință de maximă importanță în efectuarea unei cercetări la fața locului de bună calitate.

În primul rând, potrivit prevederilor art. 131 C.pr.pen., după efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal. Acesta constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de către organul judiciar. Este descrisă amănunțit și cu precizie situația locului faptei, a urmelor descoperite, a obiectelor examinate și a celor ridicate în vederea cercetării, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă etc.

Mențiunile cuprinse în procesul-verbal vor reflecta caracterul obiectiv, complet al cercetării, folosindu-se formulări clare, precise, concise, din care să rezulte că nu a fost omis nici un amănunt, nici un element util stabilirii adevărului, precum și evitându-se expresiile ambigue sau echivoce, de natură să conducă la confuzii sau alte interpretări. Este necesară folosirea unei terminologii conforme cu dreptul procesual penal, clare și riguroase, potrivit specificului cercetării.

Consemnările se vor limita strict la constatările făcute direct de organul de urmărire penală în timpul cercetării, iar nu la aspecte inexistente în acel moment. Nu este permisă consemnarea unor stări de fapt inexistente în momentul cercetării, chiar dacă martorii oculari indică cu certitudine schimbarea poziției unor obiecte, a cadavrului etc. Aceste aspecte sunt menționate separat, urmând ca stabilirea situației inițiale a locului faptei să se realizeze în timpul urmăririi penale, pe baza declarațiilor martorilor, învinuitului, victimei, ca și prin procedee probatorii de genul reconstituirii.

Modalitățile tehnice de fixare sunt: executarea de schițe, de fotografii, de înregistrări pe bandă video-magnetică, modalități care sunt menite să asigure evidența probatorie și să confere un plus de obiectivitate cercetărilor la fața locului.

2.3. Regulile tactice specifice cercetării la fața locului.

Primele măsuri luate de organul competent să efectueze cercetarea.

O dată sosită echipa însărcinată să efectueze cercetarea la fața locului, conducătorul acesteia are obligația să inițieze câteva măsuri destinate pregătirii cercetării propriu-zise. Aceste măsuri vor fi diferențiate în funcție de natura cazului cercetat, precum și de eventuala prezență la locul faptei a unui organ de cercetare penală care a întreprins deja unele activități cu caracter preliminar, înaintea sosirii echipei.

În ipoteza în care nu a fost luată nici o astfel de măsură, este de la sine înțeles că vor fi desfășurate acele activități care reclamă o maximă urgență, menționate anterior și asupra cărora nu mai revenim.

În situația în care cercetarea propriu-zisă a fost precedată de acțiuni premergătoare, atunci pregătirea cercetării efective va consta în:

a. Completarea măsurilor vizând salvarea victimelor, înlăturarea pericolelor și conservarea urmelor.

b. Examinarea rapidă a locului faptei, delimitarea sa exactă și întărirea măsurilor de pază.

c. Îndepărtarea tuturor persoanelor inutile și reținerea celor care au făcut sesizarea, a martorilor, a persoanelor suspecte, precum și a tuturor celor care pot fi selecționați în calitate de martori asistenți. Se recomandă ca martorii să nu comunice între ei, pentru a nu se influența reciproc, iar persoanele suspecte să stea separat, desigur, sub pază.

d. Stabilirea precisă a sarcinilor ce revin fiecărui membru al echipei și indicarea ordinii în care vor fi îndeplinite activitățile de cercetare.

e. Obținerea unor prime informații referitoare la faptă, la locul în care a fost săvârșită, ca și la persoanele antrenate în comiterea ei, inclusiv cu privire la identitatea celor reținuți la fața locului, indiferent de calitatea lor.

Cercetarea propriu-zisă a locului faptei se va face cu respectarea strictă a regulilor tactice generale enunțate la începutul acestei secțiuni. Bineînțeles, aplicarea regulilor în discuție se face și în funcție de specificul zonei cercetate (locuri închise sau deschise), de modificările aduse. De asemenea, în organizarea activității, șeful echipei de cercetare va trebui să aibă în vedere și aplicarea altor reguli tactice specifice cercetării ca atare:

a. Limitarea numărului de persoane care pătrund în zona cercetată la strictul necesar. În faza de pregătire, la locul faptei va pătrunde numai șeful echipei, însoțit, eventual, de un ajutor sau de medicul legist, dacă infracțiunea s-a soldat cu victime omenești. În continuare, dacă se consideră necesar și posibil, va fi folosit câinele de urmărire, după care își vor începe activitatea ceilalți membri ai echipei.

b. Prevenirea oricărei modificări în starea sau poziția lucrurilor, paralel cu conservarea urmelor și evitarea creării altor urme care pot dezorienta cercetarea. Pentru aceasta, se va indica curățarea încălțămintei de noroi, praf, resturi vegetale etc, se va interzice fumatul și aducerea de obiecte ce nu servesc operațiilor de cercetare.

c. Fixarea căilor de acces și de deplasare a membrilor echipei în perimetrul locului faptei, precum și în locul în care urmează să fie depozitate mijloacele materiale de probă descoperite, a altor obiecte ce urmează să fie ridicate și transportate la laboratoarele de specialitate.

d. Purtarea echipamentului de protecție (costum, mănuși, mască) pentru protejarea urmelor și prevenirea contaminării acestora, mai ales în cazul urmelor biologice.

e. Interzicerea comentariilor, aprecierilor sau discuțiilor privind natura faptei, împrejurările în care a fost săvârșită, starea urmelor ș.a., pentru a nu influența, într-un mod sau altul, desfășurarea cercetării, ca și pe martorii prezenți la fața locului.

2.3.1. Cercetarea în faza statică.

În faza statică a cercetării se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblul său, cât și pe zonele mai importante, fără a se aduce nici o modificare acestuia.

Cercetarea poate începe de la centru și continua spre marginea locului faptei, sau de la obiectul principal, cum ar fi de exemplu, corpul victimei, focarul unui incendiu, o casă de bani spartă etc. În locurile închise, cercetarea se poate desfășura de-a lungul pereților încăperii, iar, în locurile deschise, pe porțiuni de teren bine delimitate de la centru spre margine sau invers. Nu se exclude posibilitatea efectuării cercetării, ținându-se seama de drumul presupus a fost urmat de autorul infracțiunii. Dintre activitățile mai importante desfășurate în faza statică a cercetării, menționăm următoarele:

a. Stabilirea stării și poziției mijloacelor materiale de probă, a urmelor vizibile, a urmelor materie ș.a., așa cum au fost găsite de echipa de cercetare;

b. Măsurarea distanței dintre obiectele principale, dintre acestea și urme sau locuri de acces, aspect de natură să servească la clarificarea unor împrejurări ale cauzei.

c. Executarea de fotografii de orientare, schiță și fotografii ale obiectelor principale, precum și fixarea prin înregistrare videomagnetică.

d. Determinarea eventualelor modificări survenite anterior sosirii echipei de cercetare. Se recomandă ca, pentru stabilirea operativă a schimbărilor intervenite în câmpul infracțiunii, să se recurgă la ajutorul unui martor care cunoaște bine locul faptei sau care a asistat la producerea evenimentului.

În funcție de particularitățile locului faptei – cum ar fi, de exemplu, un apartament, magazie, hală de uzină, curte, drum public etc. – organul judiciar are obligația să fixeze imaginea exactă a întregului tablou al faptei, prin stabilirea stării și poziției ușilor și ferestrelor, a mobilierului, a aparatelor și instalațiilor (casnice și industriale), a celor mai diverse obiecte, a urmelor, ș.a.

Din coroborarea rezultatelor acestor prime investigații cu elementele deduse din modificările aspectului normal al locului faptei și consecințele propriu-zise ale actului infracțional, pot fi obținute date importante referitoare la natura faptei, la timpul și împrejurările în care a fost săvârșită și chiar la făptuitor. De exemplu, pot fi obținute unele date din interpretarea modului în care a pătruns într-o încăpere, a modului în care a fost primit, ca o cunoștință sau ca un intim.

În legătură cu autorul faptei, se poate stabili dacă acesta era familiarizat cu locul faptei, dacă a acționat singur sau împreună cu alte persoane. De exemplu, în cercetarea unei morți violențe, a fost descoperit cadavrul unui bărbat, de vârstă mijlocie, cântărind cea. 90 kg, spânzurat într-un pod. Mobila din încăperea în care locuia singur era în acea neorânduială specifică luptei dintre mai multe persoane, iar în bucătărie erau începute pregătirile de servire a mesei. Prima ipoteză formulată pe baza acestor date inițiale a fost formulată în sensul că fapta a fost săvârșită de cel puțin două persoane și că nu poate fi vorba de o sinucidere.

2.3.2. Cercetarea în faza dinamică.

Faza dinamică este cea mai complexă și laborioasă etapă a cercetării la fața locului, întrucât presupune participarea tuturor membrilor echipei la efectuarea investigațiilor și folosirea integrală a mijloacelor tehnico-științifice criminalistice aflate la dispoziția lor. Acest moment al cercetării presupune:

Examinarea amănunțită a corpului victimelor, a fiecărui obiect presupus purtător de urme sau care a servit la săvârșirea infracțiunii, fiind permisă atingerea sau schimbarea poziției lor.

Totodată, o atenție deosebită este acordată descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii, potrivit tipului și naturii acestora (urme de mâini, de picioare, urme biologice, urme ale instrumentelor de spargere, microurme etc), în această categorie incluzând și mijloacele materiale de probă.

Se impune respectarea cu strictețe a regulilor tehnice criminalistice de protejare corespunzătoare a acestora, de etichetare și de sigilare a coletelor.

În executarea fotografiilor și înregistrărilor video de detaliu, a măsurătorilor fotografice bidimensionale, se finalizează schița locului faptei și se începe redactarea procesului-verbal.

De asemenea, se fac investigații pentru obținerea de date cât mai complete, încă din această fază, în legătură cu victima (preocupări, cerc de relații, rude), cu locul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu posibilii făptuitori ș.a., organul judiciar evitând însă orice fel de comentarii cu privire la aspectele cunoscute.

Se iau primele declarații martorilor și victimei, dacă mai este la fața locului, inclusiv persoanelor suspecte. Declarațiile vor fi luate, firește separat, fără a se face aprecieri din partea organului judiciar, fără a se influența persoanele ascultate într-un anumit mod, respectându-se regulile tactice ale ascultării specifice fazei de anchetă. Este recomandabil ca declarațiile să fie înregistrate pe bandă de magnetofon. În ipoteza în care la fața locului s-au făcut și înregistrări videomagnetice, este indicat să se verifice calitatea înregistrării, pentru o eventuală reluare a acesteia, dacă nu este reușită.

Clarificarea împrejurărilor negative determinate de neconcordanța dintre situația de fapt și evenimentul presupus că s-ar fi produs, de absența unor urme sau obiecte care, în mod normal, ar fi trebuit să existe la fața locului. De pildă, la fața locului a fost descoperit un cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jur să fie vreo urmă de sânge, în timp ce ușa încăperii era încuiată cu cheia pe dinăuntru, iar ferestrele închise și fără urme de forțare.

Necesitatea clarificării împrejurărilor negative reprezintă un argument pentru examinarea amănunțită a fiecărei porțiuni de teren, a fiecărui obiect, chiar dacă, în aparență, nu are nici o legătură cu fapta cercetată. Numai astfel este posibil să se explice de ce lipsesc unele urme care, în mod firesc, ar fi trebuit să existe, în timp ce alte urme sau obiecte nu își găsesc o justificate imediată.

În multe cazuri, împrejurările negative relevă intenția autorilor unor infracțiuni de a masca caracterul faptei lor sau, pur și simplu, de a deruta cercetările. Astfel, cu prilejul cercetării la fața locului, cadavrul unei persoane a fost găsit pe calea ferată, prezentând multiple traumatisme, inclusiv secționarea unei părți a capului. Pe baza interpretării datelor obținute inițial, s-a conchis că moartea s-a datorat unui accident. Ulterior, au fost obținute noi date, cadavrul a fost deshumat și supus unei noi expertize medico-legale stabilindu-se că moartea a fost cauzată de o lovitură de topor aplicată în cap. Prima versiune a fost formulată eronat și din cauza faptului că, în momentul cercetării locului faptei, s-a trecut cu vederea absența urmelor de sânge specifice unui asemenea accident.

2.4. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

Potrivit prevederilor art.131 C.pr.pen. despre efectuarea cercetării la fața locului se încheie un proces-verbal, care reprezintă mijlocul procedural principal de fixare a rezultatelor acestui act inițial de urmărire penală. Procesului-verbal i se pot anexa fotografii, schițe, desene ori alte asemenea lucrări, cum ar fi, de exemplu, rolele de film sau benzile videomagnetice.

2.4.1. Procesul-verbal.

Procesul-verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la fața locului se numără printre mijloacele de probă cu o semnificație deosebită în soluționarea cauzei penale. El va trebui să corespundă anumitor cerințe, o bună parte stabilite în mod expres de legiuitor.

Din punctul de vedere al formei și cuprinsului, procesul-verbal va conține următoarele mențiuni, indicate în art.91 C.pr.pen.:

Data și locul unde este încheiat.

Numele, prenumele și calitatea celor care îl încheie.

Numele, prenumele, ocupația și adresa martorilor asistenți, când există.

Descrierea amănunțită a celor constatate, precum și a măsurilor luate.

Numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecțiile acestora.

Mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale. Raportându-ne la structura procesului-verbal – formată dintr-o parte introductivă, o parte descriptivă și o încheiere – subliniem ponderea părții descriptive, însăși
legea procesual penală impunând necesitatea descrierii amănunțite a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a stării și poziției celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile respective (art.131 C.pr.pen.). Procesul-verbal trebuie redactat în termeni clari și preciși, „astfel încât lectura sa să poată reda întocmai imaginea locului faptei și pentru aceia care nu au participat la cercetarea la fața locului”.

Pe plan tactic criminalistic, este necesar, mai întâi, ca la redactarea părții descriptive să fie avute în vedere următoarele elemente:

a. Descrierea locului faptei va fi făcută în mod amănunțit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, dimensiunile, topografia sa și dispunerea față de punctele cardinale, precum și față de alte puncte de reper mai apropiate, drumurile și căile de acces, alte particularități.

b. Descrierea urmelor, a mijloacelor materiale de probă, a altor obiecte examinate și ridicate va fi efectuată detaliat, pe lângă denumirea lor exactă, indicându-se cu precizie locul în care au fost găsite, distanțele dintre ele sau până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea, alte caracteristici fizico-chimice sau particularități de identificare, precum și metodele tehnico-științifice criminalistice folosite pentru descoperirea, fixarea și ridicarea acestora.

Sunt cazuri nefericite în practică, în care se evită o descriere sau chiar menționarea urmelor descoperite din diverse motive, uneori crezându-se că acestea nu sunt utile soluționării cauzei, alteori fiind socotite ca dificil de examinat, ceea ce subminează bunul mers al anchetei.

c. Menționarea în procesul-verbal a oricărui element particular al cercetării, elemente cum sunt, de exemplu, împrejurările negative. În această alternativă nu trebuie omisă menționarea acțiunilor întreprinse în direcția clarificării și explicării lor.

Dacă există anumite observații ale experților sau martorilor asistenți cu privire la consemnarea celor de mai sus, ele vor fi inserate în procesul-verbal. În legătură cu acest ultim aspect, ținem să precizăm că nu trebuie consemnate opiniile sau interpretările personale cu privire la faptă, la autor, la urmele create prin activitatea infracțională, pentru a nu fi subminat, cel puțin în parte, caracterul obiectiv al procesului-verbal.

Frecvent, se impune o interpretare imediată a urmelor descoperite în câmpul infracțional, interpretare care, însă, va face obiectul unei constatări tehnico-științifice;

e. Din cuprinsul procesului-verbal nu trebuie omise mențiunile privind consecințele sau pagubele produse de faptele infracționale cercetate, indiferent de valoarea sau natura lor. Ultima parte a procesului-verbal va cuprinde o enumerare exactă a urmelor, a mijloacelor materiale de probă ridicate de la fața locului și persoana căreia i-au fost încredințate, precum și a fotografiilor, schițelor, a altor înregistrări sau lucrări efectuate în timpul cercetării.

Se va menționa ora începerii și ora terminării cercetării la fața locului, după care procesul-verbal va fi semnat de către organul judiciar și de către martorii asistenți, pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind barate.

Referitor la conduita tactică urmată în redactarea procesului-verbal, considerăm necesar să subliniem că acesta, pentru a-și îndeplini întru totul rolul de mijloc de probă, va trebui să fie redactat, nu numai potrivit legii, ci și în conformitate cu anumite cerințe. Dintre regulile tactice criminalistice referitoare la modul de redactare a procesului-verbal, menționăm:

a. Prezentarea obiectivă, completă și clară a rezultatelor cercetării, în exclusivitate pe baza constatărilor directe ale organului judiciar, evitându-se deducțiile, diversele interpretări ale stării locului sau raportarea la anumite afirmații ale martorilor ori victimelor.

b. Folosirea unui mod de exprimare riguros, exact, precis și concis, a unei terminologii uzuale, accesibile și unitare sub raport procesual penal, astfel încât să fie prevenit echivocul sau ambiguitatea. Se va evita folosirea unor termeni de strictă specialitate, iar în ipoteza că aceștia nu vor putea fi, totuși, evitați, se va proceda la explicarea lor.

c. Descrierea celor constatate în ordinea în care s-a desfășurat cercetarea la fața locului, ceea ce impune ca procesul-verbal să fie redactat, de regulă, chiar la locul faptei, pentru a nu se omite nici un amănunt. În cazurile deosebite, întocmirea procesului-verbal se poate face și la sediul organului judiciar, însă, pe baza unor note detaliate luate de conducătorul echipei în timpul cercetării, apelându-se și la imaginile înregistrate pe bandă videomagnetică.

2.4.2. Schița locului faptei.

Schița locului faptei, denumită și plan-schiță sau desen-schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, a modului în care sunt dispuse, în plan, obiectele și urmele infracțiunii, precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea. Principalul rol al schiței locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate de realitate asupra scenei infracțiunii, astfel încât constatările cuprinse în procesul-verbal să fie clar înțelese.

Referitor la terminologia folosită în practică – schiță, plan-schiță – considerăm că se impune o mai mare unitate de vederi, pentru a se diferenția schița executată la scară de desenul simplu. De pildă, în literatura străină se folosesc termenii de plan (schiță executată la scară) și crochiu (desen).

Din punct de vedere al tehnicii, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice.

Planul-schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor etc. și reprezentările acestora din plan.

Scara la care se ridica planul este în funcție de suprafața și de natura locului faptei. De exemplu, în cazul încăperilor, în general al locurilor închise, nu însă cum sunt halele industriale, scara poate fi de 1/50 sau 1/100, spre deosebire de locurile deschise, în care scara poate depăși 1/500, mai ales în ipoteza accidentelor aeriene sau feroviare.

Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei, fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentate în schiță.

La efectuarea schiței, mai ales a locurilor deschise, trebuie să se respecte, în primul rând, orientarea acesteia (stabilită cu ajutorul busolei aflate în trusa criminalistică), după punctele cardinale, latura din dreapta planului fiind dispusă pe direcția nord-sud. Totodată, în mod firesc, este necesară măsurarea cât mai exactă a dimensiunilor, a distanțelor, ca și a unghiurilor sub care sunt dispuse diversele obiecte sau urme.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan, se recurge la mai multe metode, stabilite în funcție de întinderea și de complexitatea locului faptei. Astfel, acestea sunt:

a. Vizarea încrucișată sau metoda punctului de întretăiere, executată din două puncte diferite, denumite și puncte de stație. Punctele sunt indicate la baza planului, din ele trăgându-se câte o linie spre obiectul vizat, locul de întretăiere al celor două linii reprezentând punctul în care se află dispus obiectul vizat.

b. Metoda triangulației, folosită în geodezie, în care punctele de dispunere a obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativ echilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren. În criminalistică, metoda este aplicată, mai frecvent, în cercetarea accidentelor de circulație.

În ceea ce privește schița locurilor închise, a încăperilor, aceasta poate consta fie numai în reprezentarea suprafețelor orizontale și a obiectelor aflate pe suprafețele respective, fie în reprezentarea și a suprafețelor dispuse în plan vertical, apelându-se, în acest caz, la metoda planului de rabatare, metodă constând în desfășurarea pe orizontală a pereților și a tavanului unei camere.

2.4.3. Fotografiile și înregistrările video judiciare.

Fotografia judiciară executată la fața locului se numără printre cele mai importante mijloace de fixare a rezultatelor cercetării, deși este considerată drept o modalitate auxiliară procesului-verbal. Fotografia la fața locului include, așa cum s-a văzut în prima parte, fotografia de orientare, fotografiile schiță, foto grafia obiectelor principale, fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice.

a. Fotografia de orientare este destinată fixării întregului loc al faptei, raportat la anumite puncte de reper de natură să servească la identificarea zonei în care s-a săvârșit infracțiunea.

b. Fotografiile schiță servesc la redarea, în primul rând, a locului faptei, cu tot ce are el mai caracteristic, redarea în întregime sau în parte a locului respectiv, în funcție de varianta în care este executată. De pildă, fotografia schiță unitară, foto grafia schiță panoramică, în variantele liniară sau circulară, fotografia schiță pe sectoare, fotografia schiță încrucișată.

c. Fotografia obiectelor principale, cum sunt, de exemplu, obiecte lăsate de victimă, mijloacele materiale de probă ș.a.

d. Fotografiile de detaliu, necesare punerii în evidență a urmelor, a detaliilor caracteristice ale acestora, a modului în care sunt dispuse pe suprafața obiectului purtător, a modificărilor, degradărilor etc. produse prin săvârșirea infracțiunii.

Înregistrarea video judiciară se înscrie printre metodele moderne de fixare a rezultatelor cercetate la fața locului, devenite, în prezent, indispensabile în cazurile deosebite (omor, distrugeri provocate de explozii și incendieri, accidente feroviare, aeriene etc).

Înregistrarea pe bandă videomagnetică, spre deosebire de filmare, prezintă mai multe avantaje ce nu pot fi neglijate. Astfel, ea este mai ușor de executat, deci nu necesită o pregătire deosebită din partea celui care o execută. Totodată, permite verificarea imediată a calității și eventuala refacere a acesteia, în măsura în care situația o impune.

Sub raport tehnico-tactic criminalistic, fixarea pe bandă video presupune, ca și în cazul fotografiei judiciare, înregistrări video de orientare, schiță, în toate variantele acesteia, anume înregistrarea obiectelor principale, a urmelor și a detaliilor, inclusiv înregistrări la scară.

Alte reguli privesc modul de executare a cadrajului și panoramărilor, de realizare a diverselor planuri (plan de orientare, plan schiță, prim-plan, plan detaliu ș.a), a travelling-ului sau transfocării etc.

Înregistrările foto și video digitale, vor deveni, în scurt timp, un mijloc generalizat nu numai de fixare a imaginilor, ci și de examinare efectivă. Ne referim Ia folosirea tehnicilor informatice care conduc la creșterea operativității, inclusiv în identificări de persoane sau de obiecte.

CAPITOLUL 3 CADRUL TACTIC AL ORGANIZĂRII ANCHETEI PENALE ÎN CADRUL INVERSTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE FURT

3.1. Aspecte introductive.

Scientizarea procesului judiciar are un rol cu totul distinct în creșterea eficienței luptei împotriva criminalității, realizată în măsură notabilă prin intermediul Criminalisticii, știință cu pregnant caracter judiciar, integrată sistemului pluridisciplinar de cunoaștere, combatere și de prevenire a delincventei.

Procesul penal, indiferent de faza în care se află, cu specificitatea și complexitatea sa particulară, nu se poate circumscrie unor exigențe deontologice, definitorii pentru justiția unui stat de drept, în care supremația legii și calitatea activității de judecată să se afle într-o simbioză perfectă, decât printr-o organizare riguroasă, în special a urmăririi penale.

Descoperirea și sancționarea faptelor de natură penală presupun, în primul rând, o urmărire penală completă, al cărui unic scop îl constituie aflarea adevărului. Clarificarea deplină a faptelor, a împrejurărilor, poate conduce fie la confirmarea învinuirii, fie la înlăturarea ei, adevărul fiind unul.

O soluție legală și temeinică reflectă esențialmente realitatea, chiar dacă aceasta se abate de la imaginea formată inițial despre o anumită faptă, contrazicând concluziile unui act singular de anchetă sau opiniile din zone extrajudiciare. Prin urmare, în vederea aflării adevărului cu privire la faptele și la împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului (art.3 C.pr.pen) este absolut necesar ca organele de urmărire penală să apeleze la mijloacele tehnico-științifice și tactice pe care le pune la îndemână știința Criminalisticii. Însă, folosirea eficientă a acestor instrumente tehnice și tactice criminalistice nu poate fi concepută decât într-un mod organizat, printr-o planificare judicioasă, singura modalitate aptă să asigure un fundament științific urmăririi penale.

Managementul urmăririi penale, al actelor de investigație judiciară, servește la realizarea funcțiilor urmăririi penale, începând chiar din faza actelor premergătoare. Considerată drept o metodă tactică fundamentală în descoperirea și. cercetarea infracțiunilor, organizarea anchetei penale servește realizării scopului procesului penal: constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel că orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală – prin determinarea direcțiilor și întinderii cercetărilor necesare elucidării, sub toate aspectele, a faptelor incriminate de lege.

Organizarea sau planificarea urmăririi penale, după cum se învederează în literatura de specialitate, are un înțeles larg. Principalul argument în susținerea acestei teze se poate desprinde din analiza conținutului planificării urmăririi penale, care reprezintă un proces de trecere de la gândirea practică la acțiunea concretă de anchetă, de la începutul și până la sfârșitul acestuia.

Planificarea reprezintă elementul de legătură dintre scopul și sarcinile urmăririi penale, pe de o parte, și modul lor de realizare prin acțiuni concrete, pe de altă parte. Acest element se materializează în obiectivele anchetei, versiunile și problemele de clarificat, metodele și mijloacele disponibile. Stabilirea completă a unei infracțiuni și a vinovăției autorului, într-o cauză penală concretă, necesită determinarea obiectivelor sau direcțiilor cercetării, pe baza rezultatelor existente în cauză la un moment dat.

Întreaga organizare a anchetei penale, planificarea sa, o înțelegem într-un sens dinamic, nu fixist, planul trebuind să se coreleze, în permanență, cu datele obținute pe parcursul urmăririi penale, străbătând un drum de la general la particular.

De exemplu, în cazul descoperirii unui cadavru lângă un imobil în reparație, examenul medico-legal conchide că moartea s-a datorat căderii de la înălțime. Primele activități pe care și le planifică organul de urmărire penală au drept obiectiv stabilirea naturii faptei: accident, sinucidere sau omor. Astfel, din datele obținute ulterior, a rezultat că victima nu făcea parte din personalul șantierului și nu avea nici o legătură cu acesta. În schimb, lucra în instituția care ocupa parterul clădirii aflate în curs de reparație. Din coroborarea tuturor datelor și informațiilor obținute într-o fază intermediară, se ajunge la concluzia că nu poate fi vorba de un accident sau de un omor. Fiind aprofundate cercetările, prin planificarea unor noi activități de urmărire penală, se stabilește, în final, că persoana în cauză s-a sinucis, întrucât deturnase o mare sumă de bani, faptă ce era pe cale de a fi descoperită.

3.2. Structura și conținutul planului de urmărire penală.

Planul de urmărire penală după care trebuie să se desfășoare o anchetă este constituit dintr-o structură unitară de elemente componente, menite să confere eficiență activității de urmărire penală.

Sub raport tactic, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, des prinse din studierea experienței organelor judiciare, rezultă că principalele elemente constitutive ale planului de urmărire penală sunt versiunile, problemele ce se cer rezolvate în verificarea fiecărei versiuni, precum și activitățile desfășurate pe baza metodelor științifice criminalistice cu ajutorul cărora se rezolvă aceste probleme. În plan mai sunt precizate termenele de rezolvare a problemelor și, implicit, de verificare a versiunilor, precum și persoanele care urmează să participe la soluționarea lor.

Dintre elementele sus-menționate, versiunile dețin o poziție centrală în stabilirea și clarificarea faptelor. Celelalte elemente ale planului își au rolul lor bine definit în clarificarea cauzei, ceea ce evidențiază caracterul unitar al planului de urmărire penală, caracter specific, de altfel, întregului proces al planificării, fiecare dintre elementele structurii sale aflându-se într-o strânsă interdependență.

Momentul elaborării unui plan de anchetă – alt element tactic important – se impune a fi astfel ales, încât el să nu fie conceput nici prematur și nici tardiv față de mersul anchetei. O întocmire prematură, într-un moment în care nu se dețin decât date sumare cu privire la faptă, poate conduce cercetările pe o pistă falsă, întârziind soluționarea cauzei. Consecințe negative asupra desfășurării cercetărilor poate avea și întârzierea în întocmirea planului, aspect de natură să împiedice desfășurarea unor activități organizate în stabilirea faptelor și împrejurărilor.

Planul de urmărire penală capătă o formă scrisă, deoarece numai în acest mod pot fi fixate toate elementele, toate amănuntele, a căror omisiune poate aduce prejudicii desfășurării ulterioare a cercetărilor. Sunt și situații în care nu este absolut necesar să se elaboreze un plan scris de urmărire penală, cum ar fi, de pildă, cazul prinderii în flagrant a unui hoț de buzunare, aspect care constituie excepția, și nu regula, pentru că, în situații aparent mai simple, este nevoie câteodată cel puțin de o schiță de plan.

Conținutul planului de urmărire penală.

Conținutul unui plan de urmărire penală este determinat de problemele pe care le are de clarificat ancheta într-un moment sau altul. Aflarea adevărului presupune o investigație de o anumită întindere în care sunt descoperite, verificate, clarificate, o serie de date, de împrejurări, capabile să servească la conturarea elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv la identificarea autorului faptei, la probarea vinovăției sale.

Pentru determinarea acestor elemente, deduse din planul de urmărire penală, organele penale de specialitate trebuie să răspundă la o suită de întrebări, denumită convențional „formula celor 7 întrebări”, sau alături de aceasta, „formula celor 4 întrebări”, aplicabile în majoritatea cazurilor.

Formula celor 7 întrebări, întâlnită mai întâi în jurisprudența romană – quis? quid? ubi? quibus auxillis? curr? quomodo? quando? qu'on? – cunoscută sub denumirea de „disticul lui Daries”, are ca destinație clarificarea următoarelor
aspecte:

ce faptă s-a comis și care este natura ei?

unde s-a comis fapta cercetată?

când a fost săvârșită?

cine este autorul ei?

cum, în ce mod a săvârșit-o?

cu ajutorul cuil

în ce scop a fost comisă?

Formula celor patru întrebări, considerată, întrucâtva, superioară calitativ primei formule, deoarece delimitează mai clar conținutul infracțiunii, servește la elucidarea problemelor unei cauze penale plecând de la elementele constitutive ale acesteia. Astfel:

a. Determinarea obiectului infracțiunii, respectiv a relației sociale lezate prin săvârșirea faptei penale, ca și a obiectului nemijlocit asupra căruia s-a exercitat acțiunea ilicită.

b. Stabilirea laturii obiective a infracțiunii, în primul rând a acțiunii sau inacțiunii incriminate de lege, a raportului de cauzalitate între acestea și urmările faptei, precum și a locului, timpului, modului, a altor circumstanțe în care a fost săvârșită fapta.

c. Identificarea subiectului activ al infracțiunii, a tuturor participanților (complici, instigatori, tăinuitori), ca și identificarea subiectului pasiv al faptei penale.

d. Determinarea laturii subiective a infracțiunii, prin stabilirea formei vinovăției (intenție directă sau indirectă, imprudență sau neglijență) ca și a mobilului faptei.

În raport de specificul infracțiunii, probleme ce se cer rezolvate sunt, de exemplu, următoarele:

– În caz de moarte violentă: cauza morții; natura acesteia (omor, sinucidere, accident); identificarea autorului și a celorlalți participanți; identitatea victimei; locul, data și modul de săvârșire; stabilirea vinovăției; mobilul omorului.

– În caz de sustragere din avutul public: existența lipsei, a naturii și cantității bunurilor sustrase; cauza lipsei; data; locul și modul de săvârșire; participanții la săvârșirea faptei; împrejurările care au favorizat sustragerea; locul în care se află bunurile sustrase etc.

Întrebările la care trebuie dat răspuns în anchetă diferă nu numai de la o categorie la alta de infracțiuni, dar și în cadrul aceleiași categorii de infracțiuni, date fiind particularitățile în care se comit. Mai mult, întâlnim și alte obiective ale anchetei, cum sunt, de pildă, luarea măsurilor asigurătorii sau a măsurilor de prevenire a săvârșirii infracțiunilor.

3.3. Versiunile de urmărire penală.

În cadrul planului de anchetă, versiunile de urmărire penală dețin o poziție centrală întrucât prin ele se materializează una dintre metodele tactice fundamentale, menite să orienteze întreaga activitate spre stabilirea faptelor și împrejurărilor cauzei, într-un cuvânt, spre aflarea adevărului.

Termenul de versiune este definit drept o variantă sub care poate fi înfățișat un fapt. Din punctul de vedere al esenței sale, versiunea se apropie foarte mult de ipoteză, așa cum este ea folosită în toate domeniile științei, în general ale cunoașterii umane: presupunere, supoziție, explicație provizorie pe baza unor fapte sau date cunoscute, referitoare la cauza, mecanismul intern, esența unui fapt sau fenomen. În măsura în care este confirmată experimental – în cazul nostru prin verificări întreprinse de organele judiciare – ipoteza se transformă într-o cunoștință certă.

Chiar dacă între versiune și ipoteză poate fi pus deseori semnul egal, versiunea are totuși, un element suplimentar, respectiv cel de alternativă sau variantă prin care s-ar explica fapta sau fenomenul. Deosebirile între versiunea de urmărire penală și ipoteză se reliefează mai ales în privința naturii faptelor și datelor deținute în caz, precum și a modului de explicare sau verificare a lor.

În accepțiunea sa tactică criminalistică, prin versiune trebuie să înțelegem acele evenimente sau fapte concrete care s-au desfășurat în trecut. Cunoașterea, determinarea lor precisă, este posibilă prin verificarea fiecărei presupuneri – formulată pe bază de date uneori destul de sumare – ce ar putea explica fapta săvârșită. În comparație cu versiunea de urmărire penală, o ipoteză – formulată în alte domenii ale cunoașterii umane – prin care se caută să se ofere o explicație științifică a unui fenomen natural sau al vieții sociale, presupune observații ample, îndelungate, fundamentate pe legile specifice unuia sau altuia dintre domeniile respective.

În concluzie, versiunea de urmărire penală, poate fi definită drept o presupunere, o supoziție (ipoteză), elaborată pe baza unor date deținute într-un anumit moment al urmăririi penale, date prin care s-ar putea explica faptele și împrejurările unei cauze, ea urmând să facă obiectul verificării de către organul de urmărire penală.

3.4. Tactica elaborării versiunilor de urmărire penală.

Elaborarea versiunilor de urmărire penală se înscrie printre activitățile de maximă importanță, cu largi rezonanțe în desfășurarea anchetei. Pentru elaborarea unor versiuni care să servească pe deplin aflării adevărului sub raport tactic, este necesar să fie întrunite mai multe condiții, printre cele mai importante numărându-se:

a. Deținerea unor date sau informații despre fapta cercetată, corespunzătoare sub raport calitativ și cantitativ, pe baza cărora să fie elaborate versiunile.

b. Conceperea unor versiuni apropiate de realitate solicită pregătirea multilaterală, experiența și intuiția organului de urmărire penală.

c. Folosirea unor forme logice de raționament, de tipul raționamentelor deductive și inductive, ca și a raționamentului prin analogie.

3.4.1. Deținerea de date și informații corespunzătoare cantitativ și calitativ.

Calitatea și cantitatea datelor reprezintă o premisă esențială pentru formularea de versiuni de natură să servească cu adevărat soluționării cauzei. Specialiștii știu că versiunile de urmărire penală nu pot fi rezultatul unor închipuiri și că ele nu pot fi elaborate pe baza unor impresii sau a unor împrejurări deduse din situații faptice, cu totul incerte.

a. Sub aspect cantitativ, un minimum de date este absolut necesar pentru formularea versiunilor, fie ele referitoare Ia natura faptei. Lipsa de date sau cantitatea insuficientă a acestora echivalează cu o infinitate de versiuni, ori cu formularea de versiuni ce pot conduce cercetările pe piste false, cu cheltuieli inutile de energie umană și materială. De pildă, nu se pot elabora versiuni referitoare la omor, accident sau sinucidere, până când nu se cunoaște natura morții (patologică sau violentă).

b. Din punct de vedere calitativ, informațiile care stau la baza versiunilor, trebuie să fie precise și concrete. Simplele supoziții sau presupunerile lipsite de un suport real nu fac decât să creeze dificultăți în desfășurarea anchetei.

Sursa datelor pe care se întemeiază o versiune este în majoritatea cazurilor de natură procesuală, deci obținute prin administrarea de probe. De regulă, astfel de date provin din cercetările Ia fața locului, din declarațiile martorilor, din expertizele criminalistice și medico-legale, din înregistrări, din înscrisuri sau din cele mai diverse mijloace materiale de probă.

Pot fi folosite și date din izvoare extraprocesuale, cum ar fi, de exemplu, investigațiile specifice poliției, supravegherea, scrisorile anonime, zvonurile etc. Dat fiind caracterul acestor date, nu de puține ori false, este de la sine înțeles că o urmărire nu se poate constitui numai pe ele. Elaborarea de versiuni numai pe baza unor date rezultate din investigații, fără alte verificări, conduce la orientarea greșită a cercetărilor, la nierdere de timp și la concluzii neconforme cu realitatea.

3.4.2. Elaborarea versiunilor cu profesionalism.

În elaborarea versiunilor de anchetă sunt necesare calități proprii profesiei de magistrat sau de anchetator. Astfel:

a. Pregătirea multilaterală, experiența și intuiția, organului de urmărire penală, reprezintă o condeie importantă în elaborarea de versiuni care să se apropie cât mai mult de realitatea infracțională și, astfel, faptele să fie stabilite la timp și cât mai complet.

b. Pregătirea complexă presupune nu numai stăpânirea cunoștințelor din do meniul științelor juridice, îndeosebi cele penale, ci și cele de criminalistică, știință care pune la îndemâna organelor de urmărire penală și a magistraților mijloacele care servesc la clarificarea cu certitudine a faptelor și împrejurărilor unei cauze penale, inclusiv la identificarea făptuitorului.

c. Experiența câștigată în activitatea de urmărire penală, în măsura în care nu se transformă în rutină, reprezintă un element de siguranță și precizie în investigare, într-un cuvânt de sporire a eficienței activității organelor de urmărire penală. Familiarizarea cu exigențele anchetei, înseamnă și un plus de calm, benefic pentru investigarea penală.

d. Intuiția: este un factor deseori decisiv, ea reflectând capacitatea (aptitudinea) organului de urmărire penală de a descoperi și de a ajunge cu rapiditate la sensul, la explicarea unor fapte sau împrejurări. Intuiția care mai poate fi numită inspirație -au fler își află rădăcinile într-o judecată anterioară, întrucât ea constituie rodul unei activități intelectuale prealabile, bazată pe experiența acumulată și pe o anu-mită prelucrare inconștientă a datelor deținute în cauză.

Iată de ce se afirmă despre Criminalistică, sau investigarea științifică a infracțiunilor, ca fiind o știință și o artă, ceea ce presupune drept calitate esențială aptitudinea. Or, fără aptitudini de magistrat, calitatea actului de justiție poate avea de suferit.

3.4.3. Folosirea unor forme logice de raționament.

Folosirea formelor logice de raționament, cum sunt raționamentele deductive, inductive sau raționamentul prin analogie, este absolut necesară pentru elaborarea de versiuni întemeiate nu numai cu date concrete, ci și pe baza unui proces judicios de gândire.

Raționamentul deductiv este o operație logică, în care se pornește de la general, de la premisele problemei, pentru a se ajunge, printr-o înlănțuire de judecăți, la particular, deci, la o anumită concluzie ce va servi la elaborarea versiunii.

De exemplu, cu ocazia unei morți prin împușcare, la fața locului este găsit cadavrul unui bărbat, având în mâna dreaptă un pistolet. Se constată existența unui orificiu de intrare în zona fosei temporale dreapta. La prima vedere, ar părea firesc să se aprecieze că moartea este datorată unei sinucideri. Procurorul, pe baza cunoștințelor de criminalistică și de medicină legală, dispune să se verifice dacă pe corp există urme suplimentare de tragere (tatuaj, inel de afumare), iar pe mână urme ale gazelor rezultate din tragere. Expertizele criminalistice și medico-legale ajung la concluzia că urmele tipice ale tragerii de la mică distanță lipsesc. În această situație este exclusă versiunea sinuciderii, fiind formulată versiunea unei omucideri.

Raționamentul inductiv este o operație logică, inversă raționamentului deductiv, înlănțuirea de judecăți având drept punct de plecare elementele particulare ale cauzei, pentru a se ajunge, în final, la aspectele esențiale. Acest tip de raționament este întâlnit frecvent în practica judiciară, mai ales în cazuri în care organele de urmărire penală dețin date puține, deseori cu caracter sumar, referitoare la faptă, ca și la persoana infractorului.

Pentru determinarea elementelor esențiale ale cauzei, cu relevanță în procesul judiciar, organele de urmărire penală recurg la metode de analiză specifice raționamentului inductiv, cunoscute în logică sub denumirea generică de observație și experiment, echivalentele juridice ale acestora reprezentându-le cercetarea la fața locului, ascultarea martorilor, reconstituirea, efectuarea de expertize etc.

Raționamentul prin analogie este o formă de gândire întâlnită ceva mai rar în activitatea organelor judiciare, datorită caracterului incert, probabil, al concluziilor sale. Acest gen de raționament, denumit și transductiv, constă într-o operație logică, în care concluzia este trasă pe baza asemănării dintre elementele caracteristice unui fapt cunoscut și cele ale faptului sau evenimentului aflat în curs de cunoaștere.

Unul din exemplele tipice de raționament prin analogie îl reprezintă elaborarea de versiuni, în vederea identificării autorului, pe baza modului de operare. Deși foarte utilă, mai ales în asemenea cazuri, analogia reclamă, totuși, a anumită prudență în tragerea concluziilor, dacă avem în vedere fie și numai posibilitatea unor asemănări cu totul întâmplătoare, sau insuficiența punctelor de asemănare dintre fapta cercetată și cea cunoscută.

Sintetizând aspectele tratate mai sus și raportându-ne la experiența generalizată a organelor judiciare, așa cum este evidențiat de către autorii de specialitate, în elaborarea versiunilor se impune respectarea următoarelor reguli tactice:

a. Versiunile de urmărire penală să fie elaborate numai pentru faptele sau împrejurările ce pot avea mai multe explicații, cauzele cu o explicație în mod cert unică neimpunând o asemenea operație.

b. Elaborarea versiunilor să se facă, în principiu, pe baza datelor de natură procesuală, completate, în caz de nevoie, cu date sau informații obținute pe căi extraprocesuale, dar care să capete ulterior caracter procesual.

c. Temeiul versiunilor să îl constituie numai datele concrete, date care îndeplinesc cerințele de ordin calitativ și cantitativ.

d. Versiunile să fie elaborate în legătură cu toate explicațiile posibile care pot fi date în cauza cercetată.

e. Versiunile trebuie să fie bine construite din punct de vedere logic, iar problemele fiecăreia dintre ele, clar și precis formulate.

Un exemplu devenit clasic în privința modului în care se poate săvârși o gravă eroare judiciară, prin neluarea în considerare a tuturor datelor pe care s-ar întemeia versiunile de anchetă, îl reprezintă celebra „afacere Dreyfus” de la sfârșitul sec. al XlX-lea. La momentul respectiv, organele judiciare franceze erau convinse că singurul și adevăratul vinovat se găsea în persoana numitului Dreyfus. Pentru probarea vinovăției acestuia s-a apelat, printre altele, și la autoritatea lui A.Bertillon, în vederea efectuării unei expertize grafice. Înfluențat de părerile șefilor săi, A.Bertillon a „stabilit” că unul dintre înscrisurile în litigiu (un borderou de documente secrete) fusese redactat de A.Dreyfus, deși adevăratul autor era Esterhazy.

3.5. Verificarea versiunilor de urmărire penală.

După elaborarea versiunilor de urmărire penală urmează o etapă de maximă importanță în stabilirea adevărului. Această etapă delimitează un proces de trecere de la probabilitatea fiecăreia dintre versiuni la certitudinea faptei și a vinovăției sau nevinovăției făptuitorului. Este evident că cea mai mare parte a urmăririi penale propriu-zise este destinată tocmai acestui scop.

Prin urmare, organul de anchetă procedează la o verificare atentă, aprofundată, a fiecărei versiuni în parte, pentru eliminarea acelor ipoteze, presupuneri care nu sunt conforme cu realitatea. Totodată, sunt reținute ca certe faptele din singura versiune corespunzătoare adevărului și a căror veridicitate nu mai poate fi negată în nici un mod.

Verificarea versiunilor are un caracter complex, frecvent ea vizând mai multe aspecte sau împrejurări, astfel încât, pentru a-și atinge scopul propus, se impune stabilirea cu precizie a fiecărei probleme ce va fi clarificată, a fiecărui detaliu dintr-o versiune sau alta. În legătură cu fiecare problemă sunt precizate activitățile de urmărire penală, metodele tehnico-științifice sau tactice criminalistice, prin care sunt rezolvate.

Ca și în etapa elaborării versiunilor, în faza anchetei propriu-zise, când practic se procedează la verificarea fiecărei versiuni, este necesară respectarea de reguli tactice, reguli impuse de necesitatea unei juste soluționări a cauzei. În esență, acestea sunt:

a. Verificarea concomitentă a tuturor versiunilor și a problemelor esențiale, indiferent de gradul lor mai mic sau mai mare de plauzibilitate.

b. Acordarea de prioritate acelor probleme a căror amânare poate stânjeni aflarea adevărului. În astfel de situații, se poate recurge, de exemplu, la cercetarea urgentă la fața locului, la expertiza urmelor perisabile, la ascultări și confruntări, la percheziții etc.

c. Calificarea integrală a fiecărei probleme, până în momentul în care se constată cu siguranță că versiunea nu corespunde realității.

3.6. Forma planului de urmărire penală.

Planificarea activității de urmărire penală, într-o cauză concretă, capătă forma unui plan scris, ale cărui elemente principale sunt, după cum s-a văzut mai sus, versiunile, problemele de clarificat în cadrul fiecărei versiuni, activitățile de urmărire penală prin care se dă răspuns la problemele amintite și termenul de rezolvare.

În situațiile în care unele probleme reprezintă un element comun mai multor versiuni, se impune gruparea lor separată.

Un astfel de plan este însă insuficient în cauzele mai complexe, cu mai multe fapte și mai mulți participanți, ca urmare indicându-se folosirea planurilor pe episoade, fiecare dintre planuri corespunzând unei anumite fapte, fapte care fac parte, însă, din aceeași cauză. În măsura în care nici planul pe episoade nu face față complexității cauzei, se recurge la ajutorul schemelor, destinate evidențierii celor mai diferite aspecte și împrejurări ale respectivei cauze, precum și sistematizării materialului din dosar. Este cazul faptelor din zona criminalității organizate sau corupției.

Pe lângă planurile de urmărire penală elaborate într-o cauză concretă, se impune planificarea unei anumite activități de urmărire, ea însăși componentă a planului general. În această ipoteză vor fi avute în vedere problemele ce se vor clarifica prin efectuarea acelei activități, data, ora și locul activității, persoanele care participă la desfășurarea ei, metodele și mijloacele tehnico-științifice criminalistice de care se va servi organul de urmărire penală.

În ipoteza existenței mai multor învinuiți sau inculpați, în dosarele dificile, este recomandat să se întocmească fișe pentru fiecare participant, care conțin date referitoare la poziția sa procesuală, datele și probele deținute în legătură cu contribuția sa infracțională, acte procedurale și alte activități care urmează a fi efectuate, data efectuării etc.

CAPITOLUL 4 METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE FURT

4.1. Generalități.

4.1.1. Aspecte juridice.

Dintre infracțiunile care aduc atingere proprietății și/sau posesiei, furtul, sub diversele sale forme, se numără printre cele mai vechi fapte îndreptate împotriva patrimoniului, pedepsită de legile din toate timpurile, din cauza atât pericolului său social, cât și frecvenței cu care a fost și este săvârșită. La aceasta se mai poate adăuga ponderea crescută pe care o deține, în comparație cu alte infracțiuni săvârșite în dauna relațiilor patrimoniale, cum ar fi, de pildă, pirateria sau gestiunea frauduloasă.

În legislația noastră penală, așa cum se cunoaște, furtul în forma simplă și calificată, tâlhăria, precum și celelalte infracțiuni contra patrimoniului, sunt incriminate în Titlul III din partea specială a Codului penal sau Titlul II al N.C.pen.

Actuala reglementare privește patrimoniul în sensul său larg, fără să se mai facă distincție între proprietatea publică sau privată, cu incriminări distincte. Prin Legea nr. 140/1996, au fost abrogate art.223-235 C.pen., respectiv Titlul IV al părții speciale a Codului penal. Deși reglementările erau, în conținut identice, distincția o făcea natura obiectului juridic special (avutul obștesc).

Furtul, în forma sa simplă, potrivit prevederilor art.208 C.pen. (sau art.249 N.C.pen.), constă în luarea unui bun mobil, din posesia sau detenția cuiva, fără consimțământul acestuia în scopul de a și-l însuși pe nedrept. De asemenea, constituie furt, luarea, în condițiile de mai sus, a unui vehicul, cu scopul de a-1 folosi pe nedrept.

În ceea ce privește furtul calificat, acesta constă în săvârșirea lui într-una în împrejurările prevăzute de art.209 C.pen. (sau art.250 N.C.pen.), lit.a-i, dintre care amintim, săvârșirea de două sau mai multe persoane împreună, într-un loc public, în timpul nopții sau al unei calamități, prin efracție, escaladare etc..

Alte forme ale furtului calificat, sancționate cu aceeași pedeapsă, sunt cele prevăzute în alin.2, literele a-b. De exemplu, furtul unui bun din patrimoniul național, al unui act de stare civilă sau de identitate. În alin.3, lit. a-g, sunt incriminate alte forme de furt calificat: de țiței, din sisteme de irigații, rețele electrice ș.a.

4.1.2. Principalele probleme, obiect al probațiunii, care trebuie clarificate prin cercetarea furtului.

Cercetarea furtului și a tâlhăriei, atât în paguba proprietății private, cât și a celei publice, presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni. Principalele probleme care se cer a fi rezolvate sunt, în esență, următoarele:

Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau detenția legitimă a unei persoane ori a unei unități din cele prevăzute de art. 145 C.pen. (sau art.159 N.C.pen.) De rezolvarea acestei probleme depind atât încadrarea faptei în prevederile art.208 sau 211 C.pen. (sau art.249 – furtul și 252 – tâlhăria N.C.pen.), cât și stabilirea calității, cantității și valorii bunurilor furate, în vederea estimării cuantumului prejudiciului cauzat și a recuperării sale.

Determinarea precisă, concretă, a bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării și recuperării acestora, precum și a prinderii făptuitorilor.

Stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei are semnificații juridice multiple. De exemplu, în funcție de locul din care s-a sustras, furtul poate fi simplu sau calificat (furt într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun).

Determinarea momentului săvârșirii este importantă, pe de o parte, pentru încadrarea faptei în categoria furtului, atunci când este luat un bun ce aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar care se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane (art.208 C.pen. sau art.249 N.C.pen.). Pe de altă parte, comiterea faptei în timpul nopții ori al unei calamități conduce la încadrarea acesteia în categoria furtului calificat.

Stabilirea precisă a locului și momentului furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, în primul rând pentru urmele ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului. Mai sunt posibile, de pildă, delimitarea mai exactă a cercului de bănuiți, verificarea modului în care și-au petrecut timpul, în ipoteza în care unii invocă alibiuri, selecționarea martorilor din rândul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracționale ș.a.

Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii servește la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat (de exemplu, furt săvârșit de către o persoană având asupra sa o armă, prin efracție, escaladare etc.) sau în categoria tâlhăriei (furt săvârșit prin întrebuințarea de violențe).

Totodată, va fi posibilă conturarea modului de operare, aspect important pentru organele de urmărire penală în alcătuirea cercului de suspecți, fiind recunoscută specializarea unor infractori pentru furtul din buzunare, din locuințe, folosindu-se de anumite pretexte, calități, deghizări etc.

Identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului, pe lângă importanța sa cunoscută, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului și pentru stabilirea exactă a răspunderii penale ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuția avută la săvârșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.

Identificarea persoanei vătămate, operație care trebuie privită sub două aspecte:

a. Identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului. De exemplu, sunt dese cazurile în care se săvârșesc furturi din apartamente, din autoturisme, de la serviciu, bunurile sustrase fiind ori ascunse ori folosite de făptuitor, în diverse moduri, inclusiv puse în vânzare. În asemenea împrejurări, este nevoie să se procedeze la stabilirea persoanelor cărora le-au aparținut aceste bunuri.

b. Identificarea persoanei vătămate, reprezintă o sarcină deosebită în cazul săvârșirii unor tâlhării, în care victima se află în stare de inconștiență din cauza violențelor la care a fost supusă sau chiar a murit în urma leziunilor provocate de autor, care o dată cu bunurile i-a sustras și actele de identitate.

Stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii, reprezintă o sarcină cu un caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să ia măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor aparținând patrimoniului public sau privat.

Din cauza neglijenței sau lipsei unui elementar simț de prevedere, deseori infractorii sunt „invitați” să săvârșească furtul. De exemplu, obișnuința unor persoane, în special femei, de a umbla cu poșetele deschise, mai ales în aglomerări, lăsarea în autoturisme, la vedere a unor obiecte de valoare sau tentante, nesupravegherea bagajelor în stații etc.

În cazul furtului din locuințe, frecvent, nu sunt luate măsuri de siguranță minime, iar deseori, se poate afla cu ușurință ce bunuri sunt în aceasta, care este programul celor care locuiesc acolo, ce persoane frecventează locuința ș.a.

4.2. Luarea primelor măsuri.

Indiferent de natura și împrejurarea în care a fost săvârșit furtul sau tâlhăria – în urma sesizării, prin plângere, denunț ori din oficiu – organul de urmărire penală va efectua cât mai urgent posibil următoarele acte procedurale:

4.2.1. Constatarea infracțiunii flagrante.

În ipoteza descoperirii furtului sau tâlhăriei, în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire, în condițiile prevăzute de art.465 C.pr.pen., soluționarea cazului este relativ simplă. Frecvent, asemenea situații se întâlnesc în cazul infracțiunilor săvârșite în piețe, în magazine, mijloace de transport în comun etc, când autorul este prins, sau urmărit, chiar de partea vătămată, de martorii oculari, de strigătul public.

Pentru aceasta, autorul infracțiunii este reținut pe loc și identificat. Persoana vătămată va fi ascultată imediat, ca și martorii oculari la săvârșirea infracțiunii și la prinderea autorului, pentru a se preveni influențarea reciprocă ulterioară. Autorul va fi percheziționat și interogat asupra faptei comise. De asemenea, va fi cercetat locul faptei, dacă situația o impune, toate constatările fiind consemnate într-un proces-verbal (art.467 C.pr.pen.).

4.2.2. Cercetarea la fața locului.

Cercetarea la fața locului este un act procedural indispensabil în cercetarea infracțiunilor de furt și tâlhărie, prin rezonanța sa ulterioară în soluționarea cauzei penale. Și în ipoteza cercetării acestor fapte, prin „locul săvârșirii faptei” trebuie să se înțeleagă nu numai locul propriu-zis de unde au fost sustrase bunurile, ci și căile de acces, itinerarul parcurs de făptuitor la venirea sau la plecarea din câmpul infracțional, locul în care s-au exercitat violențele sau amenințările asupra persoanei vătămate, precum și locul în care au fost ascunse bunurile.

Prin cercetarea la fața locului pot fi obținute date importante referitoare la metodele și mijloacele folosite în săvârșirea furtului, la numărul de persoane și timpul în care au operat, la drumul pe care l-au parcurs făptuitorii, precum și la bunurile furate.

Firește, vor fi descoperite, fixate și ridicate urmele lăsate de persoana infractorului, instrumentele de spargere folosite, cum sunt, de exemplu, urmele specifice de apăsare, de frecare, de tăiere, de lovire. De asemenea, pot fi desprinse date despre anumite deprinderi profesionale ale făptuitorului, despre gradul său de „specializare”, ca și despre posibilitatea cunoașterii topografiei locului sau amplasării obiectelor sustrase.

O atenție specială va fi acordată obiectelor pierdute sau abandonate de autor, urmelor care se prezintă sub formă de resturi de obiecte ori de diverse materii (rumeguș, resturi de metal sub formă de pilitură, șpan, cioburi de sticlă, peliculă de vopsea etc). Precizăm că multe dintre urmele specifice spargerilor se găsesc sub formă de microurme, ele putând fi descoperite și pe îmbrăcămintea sau corpul infractorului.

Nu trebuie neglijată exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire, îndeosebi în ipoteza sosirii rapide la fața locului a organului de urmărire penală. Din sfera cercetării nu se exclud nici urmele biologice, mai ales a firelor de păr și a urmelor de sânge, deseori descoperite chiar în ipoteza unor furturi simple, autorul rănindu-se, de pildă, la spargerea unui geam sau la forțarea unui lacăt, a unei uși metalice ș.a. Aceste urme capătă, desigur, o importanță și mai mare în cercetarea tâlhăriei, când între victimă și agresor are loc o luptă.

Din interpretarea urmelor descoperite în câmpul infracțional, organul de urmărire penală va putea să tragă primele concluzii privind modul de operare, încă din momentul efectuării cercetării locului faptei, să elaboreze primele versiuni referitoare la natura faptei și la posibilii săi autori.

În cercetarea la fața locului se va acorda atenție și împrejurărilor negative care, printre altele, pot fi și rezultatul unor încercări de simulare a furtului sau tâlhăriei în scopul disimulării unei alte infracțiuni.

4.2.3. Ascultarea persoanei vătămate.

Audierea persoanei vătămate vizează două obiective importante:

a. Obținerea de date concrete privind bunurile sustrase, modul în care se prezenta locul faptei înaintea săvârșirii infracțiunii, persoanele care aveau cunoștință despre existența bunurilor și, eventual, posibilitatea de acces Ia bunurile respective.

Celui vătămat i se pot pune întrebări privind bănuielile pe care la are în legătură cu persoana autorului, dacă acesta face parte din cei apropiați, ori dintre persoanele care au vizitat locuința în ultimul timp sub diverse motive.

b. În cazul tâlhăriei, victima va furniza date despre numărul făptuitorilor și modul de operare. În asemenea situații, este important ca ascultarea să se facă imediat, mai ales dacă există și pericolul morții victimei, în urma violențelor la care a fost supusă. La ascultarea victimei unei tâlhării este imperios necesar să se țină seama de starea accentuată de tulburare psihică, din cauza căreia se ajunge uneori la exagerări privind numărul, înfățișarea sau constituția fizică a agresorilor.

De asemenea, nu trebuie exclusă nici împrejurarea ca victima să nu își amintească nimic din ce s-a întâmplat, din cauza stării de șoc ori faptului că și-a pierdut cunoștința încă din primul moment al agresiunii. Cu prilejul ascultării persoanei vătămate, trebuie să se stabilească cu exactitate modul în care aceasta și-a petrecut timpul atât înaintea săvârșirii faptei, cât și în momentul ori după comiterea infracțiunii.

4.2.4. Audierea martorilor.

Ascultarea martorilor va avea drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale furtului ori tâlhăriei, care au fost percepute direct, în momentul săvârșirii lor, ca și identificarea autorului, din rândul persoanelor incluse în cercul de bănuiți și care au fost văzute la locul infracțiunii, în momentul săvârșirii sale, prin prezentarea lor spre recunoaștere.

În ipoteza existenței unor martori oculari, pentru identificarea autorului, organul judiciar va avea în vedere, cu prilejul ascultării și prezentarea pentru recunoaștere, procedeu tactic aplicat și în cazul ascultării victimei unei tâlhării.

Audierea martorilor poate fi diferențiată în funcție de faptul că unii dintre aceștia au perceput direct o serie de acte sau episoade infracționale săvârșite de autor, pe care l-au surprins asupra faptului, în timp ce alții au văzut bunurile sustrase de infractor, la alte persoane, ori le-au cumpărat ei înșiși.

În prima ipoteză, martorii pot fi întrebați asupra numărului și semnalmentelor infractorilor, a timpului și a modului de operare, precum și asupra cantității și caracteristicilor bunurilor furate. Totodată, vor fi adresate întrebări referitoare la atitudinea victimei în momentul săvârșirii faptei, dacă aceasta s-a opus în mod real ori a simulat, dacă a strigat după ajutor, dacă mai era împreună cu alte persoane etc.

În a doua ipoteză, martorii sunt ascultați cu privire la caracteristicile bunurilor și la semnalmentele persoanelor la care au văzut, ori de la care au cumpărat obiectele sustrase.

Cu ocazia pregătirii audierii martorilor unui furt sau unei tâlhării, nu se va omite stabilirea poziției acestora față de fapta respectivă și a raporturilor pe care le are cu persoana vătămată sau cu făptuitorii, deseori unii dintre martori dovedindu-se a fi complici ai autorului sau tăinuitori.

4.2.5. Efectuarea de percheziții.

Efectuarea perchezițiilor este o activitate procedurală deosebit de utilă și necesară, ea oferind posibilitatea descoperirii bunurilor furate, precum și a altor mijloace materiale de probă capabile să servească la elucidarea cauzei.

În cazul infracțiunilor flagrante, se procedează, de îndată, la efectuarea percheziției corporale a făptuitorului, la domiciliul său, ori al persoanelor la care a ascuns bunurile, inclusiv a locului în care a fost prins.

Percheziția domiciliară poate avea drept scop și determinarea acelor bunuri aparținând autorului faptei, care să servească la acoperirea prejudiciului cauzat prin furt sau tâlhărie, bunuri sau valori ce vor fi indisponibilizate prin instituirea

unui sechestru asigurător.

Cu privire la descoperirea, prin percheziție, a unor mijloace materiale de probă, amintim, de pildă, că, pe lângă instrumentele folosite de autor, pot fi descoperite și alte obiecte purtătoare de urme, mai ales îmbrăcămintea pe care se găsesc urme sub forma de resturi materiale (pilitură de fier, rumeguș, cioburi de sticlă ș.a.), inclusiv urme biologice provenind de la victimă (sânge, fire de păr).

Pentru descoperirea bunurilor furate, pe lângă efectuarea de percheziții, este necesar ca organul de cercetare penală să facă investigații la magazinele de consignație, în piețe, în târguri sau în locuri de genul „talciocurilor” la persoanele care se îndeletnicesc cu cumpărarea și vânzarea hainelor sau a altor obiecte.

4.2.6. Identificarea și prinderea făptuitorilor.

Identificarea și prinderea făptuitorilor constituie o activitate esențială a organelor de urmărire penală, asupra căreia se pune accentul din primul moment al cercetării. În acest scop, sunt folosite toate datele desprinse din cercetarea la fața locului, din ascultarea persoanei vătămate, a martorilor, precum și din constatările tehnico-științifice, din expertizele criminalistice ori alte expertize judiciare efectuate în cauză.

Printre posibilitățile de identificare, întâlnite destul de frecvent în cazul furturilor, se cuvin menționate și cele efectuate pe baza modului de operare. Astfel, utilizarea acestui gen de identificare a impus organizarea unui sistem adecvat de evidență, în care, printre altele, sunt înregistrate și diverse moduri sau procedee specifice de săvârșire a furturilor și tâlhăriilor ce reprezintă adevărate „amprente” ale autorilor lor.

O dată descoperit și prins făptuitorul, pe baza comparării modului său de operare cu procedeele înregistrate în cartoteca „m.o.s.”, pot fi stabilite destul de exact și alte fapte, săvârșite de aceeași persoană sau grup de persoane, dintre care unele rămase până în acel moment cu autori necunoscuți.

4.3. Alte activități de urmărire efectuate în cadrul anchetării infracțiunilor de furt.

În cadrul urmăririi penale, dintre actele procedurale mai importante, întâlnite frecvent în cercetarea furturilor și a tâlhăriilor, menționăm:

4.3.1. Ascultarea învinuiților sau a inculpaților.

Ascultarea învinuitului (inculpatului) va fi axată, în mare, pe obținerea de date în legătură cu maniera de concepere și pregătire a infracțiunii. Trebuie interogat, de asemenea, în legătură cu procedeele aplicate în săvârșirea faptei, cu modul în care s-a folosit de bunurile și valorile furate, precum și în legătură cu persoanele care l-au ajutat sau care i-au furnizat informații despre obiectele sustrase și posibilitățile de pătrundere în locurile respective.

Cum, deseori, învinuiții sau inculpații neagă săvârșirea furtului sau tâlhăriei, folosindu-se și de alibiuri, organul judiciar trebuie să insiste asupra modului în care pretind că și-au petrecut timpul, în momentul săvârșirii faptei, asupra provenienței bunurilor sau valorilor, descoperite cu prilejul perchezițiilor, ca și asupra modului în care își justifică felul de viață superior posibilităților materiale.

Interogarea atentă, minuțioasă a învinuiților sau inculpaților prezintă avantajul unei posibile descoperiri în persoana celui interogat, a autorului altor fapte penale, de regulă, în asemenea cazuri, fiind vorba tot de infracțiuni împotriva patrimoniului, dar și de infracțiuni contra persoanei.

4.3.2. Efectuarea prezentărilor pentru recunoaștere și a reconstituirilor.

a. Prezentarea pentru recunoaștere de persoane și de obiecte se face atât în vederea identificării făptuitorului de către martorii oculari sau de către persoana vătămată (situație întâlnită îndeosebi în cadrul tâlhăriilor), cât și a identificării bunurilor și valorilor ce au constituit obiectul furtului.

Procedeul tactic al prezentării pentru recunoaștere poate servi și la identificarea altor participanți la săvârșirea faptei, a mijloacelor folosite de făptuitor, a autoturismelor sau a altor mijloace de deplasare.

b. Efectuarea de reconstituiri este, de asemenea, o activitate procedurală de mare utilitate în verificarea declarațiilor învinuiților sau inculpaților, ca și ale martorilor ori ale persoanei vătămate.

În ceea ce-i privește pe învinuiți sau inculpați, reconstituirea are drept scop verificarea posibilităților de săvârșire a unei acțiuni în anumite condiții concrete. De exemplu, se verifică posibilitatea escaladării unui gard înalt, intrarea pe o fereastră situată la o înălțime mare, transportarea unor obiecte grele fără ajutorul altor persoane, spargerea unei case de bani, forțarea unui grilaj metalic etc.

Prin reconstituirile în care sunt antrenați și martorii se verifică, în special, posibilitățile de percepție, în condițiile date, ale anumitor episoade, sau a întregii fapte, inclusiv cele ale victimei furtului sau tâlhăriei. Prin aceasta este posibil să se determine, pe lângă veridicitatea declarațiilor și o eventuală înscenare a infracțiunii în scopul ascunderii unei alte fapte penale, aspect ce se are în vedere și la stabilirea sincerității declarațiilor părții vătămate.

4.3.3. Dispunerea de expertize judiciare.

Alături de actele de urmărire penală, menționate anterior, un rol însemnat în stabilirea adevărului îl au constatările tehnico-științifice și expertizele criminalistice, în special cele traseologice, fiind absolut necesare identificării infractorilor și instrumentelor folosite în săvârșirea faptei, pe baza urmelor descoperite în câmpul infracțiunii.

În cazul tâlhăriei care a avut ca urmare vătămarea integrității corporale ori moartea victimei, expertiza medico-legală se impune de la sine, ea servind la încadrarea corectă a faptei și, desigur, la dozarea sancțiunii penale aplicate.

4.4. Particularitățile investigării infracțiunilor de furt.

Pentru soluționarea cauzelor având ca obiect furtul, clasificarea problemelor principale ce definesc cadrul general al urmăririi penale, așa cum au fost enunțate anterior, organul judiciar este chemat să se raporteze la particularitățile și la împrejurările concrete în care a fost săvârșită fiecare faptă în parte.

Desigur că o enumerare și, mai ales, o distincție netă între particularitățile furtului sau tâlhăriei săvârșite în paguba avutului personal ori al celui public sunt greu de realizat, chiar și din punct de vedere teoretic, din cauza interferării elementelor specifice procedeelor sau modului de operare. De exemplu, forțarea unor încuietori, spargerea caselor de bani, pătrunderea în anumite încăperi sunt deseori aceleași și în cazul furtului din proprietatea personală, și în cazul furtului din avutul public.

În esență, particularitățile cercetării furtului sunt determinate, cu precădere, de locul și de modul în care se operează. Astfel:

4.4.1. Furtul din locuințe.

Furtul din locuințe se săvârșește în cele mai diverse și neașteptate forme, principala preocupare a hoților fiind aceea de a nu fi observați sau surprinși în momentul comiterii faptei. În acest scop, autorul procedează la o anumită pregătire a furtului, în sensul cunoașterii locului în care intenționează să opereze, a numărului de persoane care locuiesc și a programului lor de activitate, a obiceiurilor casei, în general.

De exemplu, în cazul furtului din apartamentele situate în blocuri, care în prezent deține o anumită pondere, autorii își îndreaptă atenția spre apartamentele locuite de un număr mic de persoane, ușor de stabilit pe baza listelor de plată a întreținerii afișate la intrarea în blocuri, precum și după posibilitățile materiale ale locatarilor, potrivit meseriei sau profesiei exercitate.

Informații despre situația materială a posibilelor victime sunt obținute de infractori de la diverse persoane, aflate în apropierea celor vizați (personal de serviciu al blocurilor, gunoieri, diverși îngrijitori), de la copii, ori prin „vânzarea de poturi” de la obișnuiții lumii interlope, sau pur și simplu, profitându-se de o anumită naivitate a celor vizați care primesc în locuință persoane aparent inofensive, trimise special să „studieze terenul”.

De multe ori plăcuțele de pe uși, cu indicarea profesiei (medic, avocat, patron de firmă etc), sau însuși aspectul intrării, servesc ca prime surse de date despre poziția și situația persoanelor care ocupă o locuință.

După ce studiază terenul, infractorul verifică dacă este cineva în casă, sunând la ușa apartamentului și, dacă nu-i răspunde nimeni, va pătrunde în locuință folosindu-se de chei potrivite sau de instrumente de spargere. În practică, se întâlnesc cazuri în care, pentru a vedea dacă este cineva acasă, infractorii recurg la spargerea unui geam cu piatra, iar dacă nimeni nu reacționează, pătrund în locuința vizată.

Alteori, victima este urmărită de un complice, pentru a da alarma dacă aceasta se reîntoarce în casă. S-a ajuns până acolo încât complicele care urmărește victima ține legătura, cu cei care operează, prin telefoane mobile. În acest scop, se folosesc chiar și taximetre.

Se mai recurge la escaladarea zidurilor și intrarea pe fereastră, mai ales în locuințele de la parter sau a celor care nu sunt situate în blocuri, cum ar fi vilele sau casele izolate. Pe lângă forțarea ușilor sau ferestrelor, se mai practică și intrarea prin pod sau pivniță, chiar prin spargerea zidurilor și plafoanelor, operații folosite în cazul locuințelor izolate, ori în condiții ce facilitează un asemenea procedeu (de pildă, existența unui zgomot mare de fond, lipsa vecinilor ș.a.).

În literatura de specialitate, îndeosebi în cea occidentală, furturile săvârșite prin pătrunderea în locuințe, de regulă, fără violență, sunt denumite convențional „furturi de bună ziua”, între care se numără „furtul prin descoperire” în care autorul sună la ușă și, nerăspunzându-i nimeni, pătrunde în locuință, furând ce este la îndemână. Se practică, de asemenea, furtul prin „falsă calitate”, de regulă, a celor care, prin natura profesiei, vizitează locuințele cum ar fi, de exemplu, aceea de telefonist sau poștaș, cititor de contor de gaze sau electricitate, agent comercial. Acest procedeu este întâlnit frecvent și în cazul tâlhăriei, autorul pătrunzând în locuință sub o anume calitate, folosindu-se de legitimații false, ori profitând de credulitatea unor persoane.

Printre problemele importante cărora li se acordă atenție sporită în aceste împrejurări, de către organele de poliție, se numără descoperirea și cercetarea urmelor specifice instrumentelor de spargere folosite de infractor, efectuate potrivit regulilor menționate în capitolul consacrat examinării urmelor lăsate de obiecte.

Dintre modurile de operare relativ recente în care sunt folosite instrumentele de spargere, amintim furtul cu „pontoarca”, instrument cu care se deschid broaștele de tip yalle, sau cel cu „buldozerul”, un instrument asemănător unui cric cu care sunt forțate canaturile ușilor.

În ipoteza unor tâlhării, o dată intrat în locuință, făptuitorul imobilizează victima, prin diverse mijloace, după care procedează la săvârșirea faptei. În afara imobilizării victimei prin lovire și legare, asistăm astăzi la folosirea și de spray-uri paralizante, iar în unele cazuri, victimele sunt pur și simplu torturate pentru a spune unde au bunurile.

4.4.2. Furtul din buzunare.

Furtul din buzunare reprezintă una dintre formele de furt întâlnite curent în practica judiciară, acesta presupunând, în general, o anumită „specializare” a infractorilor. De regulă, se operează în locuri aglomerate, cum sunt, de exemplu, mijloacele de transport în comun, sălile de spectacol, magazinele, stadioanele, piețele, gările etc.

Modul de operare este, de exemplu, următorul: infractorul își alege victima dintre persoanele ce îi dau impresia a avea bani sau valori asupra lor, dintre acestea fiind preferate persoanele neatente, obosite, preocupate, îndeosebi femei, bătrâni, bolnavi, provinciali. Victimele sunt urmărite până în momentul favorabil operării în buzunarul în care presupune că se află portofelul ori obiectul de valoare.

Pentru sustragerea portofelului, infractorii versați procedează fie la introducerea degetului arătător și a celui mijlociu în buzunarul victimei, cu care apucă și ridică foarte ușor obiectul, fie la tăierea părții de jos a buzunarului cu o lamă bine ascuțită, portofelul alunecând în mâna făptuitorului. Mâna cu care se operează este acoperită cu o haină, pardesiu îndoit; uneori chiar cu un ziar pentru a camufla mișcarea degetelor și ulterior, pentru a ascunde obiectul furat. Când se operează, în grup, portofelul este trecut rapid unui complice care va dispărea cu el.

Infractorii mai puțin versați operează în grupuri, într-un mod ce denotă lipsa de dexteritate, dar cu aceleași rezultate, provocând cel mai adesea busculade, înghesuială ia urcarea sau coborârea din autobuze, la ieșirea din sălile de spectacol, în magazine sau piețe.

Raportat la tipul de victime, alături de cele menționate anterior, mai facem precizarea că sunt persoane, în special femei, care „invită” la furt sau tâlhărie, prin cantitatea mare de bijuterii pe care le poartă ostentativ (inele pe mai toate degetele, lanțuri ori medalioane, cercei de aur masiv, broșe etc.) sau îmbrăcăminte scumpă.

Asimilat furtului din buzunare, este și furtul din sacoșe sau poșete, modul de operare fiind același, uneori chiar mai simplu, din cauza lipsei de prevedere a multor femei care umblă cu poșetele deschise, sau care le țin pe umăr, ori într-o poziție în care nu mai au controlul genții. Se ajunge, de exemplu, la situații de genul celor în care, la coborârea din autobuz sau pe scara rulantă a magazinului, victima constată că din poșetă a mai rămas numai cureaua.

Furtul din buzunare se înscrie printre cele mai frecvente infracțiuni flagrante, cercetarea acestora raportându-se la normele procedurale speciale (art.465-479 C.pr.pen.), ca și la regulile metodologice proprii, impunându-se de urgență prinderea și percheziționarea autorului, ascultarea persoanei vătămate, a martorilor oculari etc. Aceleași reguli se aplică și în ipoteza tâlhăriilor, constând în smulgerea poșetelor, servietelor, sacoșelor, altor obiecte din mâna victimei ca și a oricărui alt mod de săvârșire a furtului sau tâlhăriei flagrante.

Realitatea demonstrează, însă, că imaginația infractorilor și în cazul furturilor sau tâlhăriilor este aproape fără margini, modurile lor de operare devansând acțiunea justiției, ca și pe autorii lucrărilor de investigație penală.

4.4.3. Furtul din și de autoturisme.

Această categorie de furt face parte dintre infracțiunile care cunosc o creștere relativ proporțională cu creșterea numărului de autovehicule. Scopul unor astfel de furturi poate fi sustragerea de bunuri aflate în autoturism. Frecvent este vorba de radio-casetofoane, îmbrăcăminte, roți de rezervă, truse de scule și orice alt obiect de valoare lăsat, în vederea valorificării sale sub formă de piese de schimb ori a întregii mașini, precum și a folosirii sale pentru săvârșirea altei infracțiuni ori părăsirii locului faptei.

Astăzi, de mare căutare în rândul hoților de mașini, sunt și la noi, ca în toată lumea, mașinile de lux, furate pentru a fi revândute în alte zone sau pentru piese de schimb. Autoturismul Dacia sau Oltcit este furat tot pentru piese de schimb sau pentru săvârșirea altor infracțiuni.

Modul de operare este, ca și în celelalte cazuri de furt, destul de diferit, însă principalele „probleme” pe care le are de rezolvat făptuitorul sunt pătrunderea în autoturism și pornirea acestuia. Deși cele mai numeroase furturi se produc în timpul nopții, sunt destul de frecvente cazurile de operare în plină zi, îndeosebi în parcările aglomerate, unde operează mai mulți infractori, unii comițând furtul propriu-zis, iar alții urmărind victima, pentru a preveni surprinderea autorului asupra faptului. La aceasta se adaugă și complicitatea unor paznici.

Dacă infractorii se rezumă numai la furtul de obiecte aflate în autoturism, după ce „studiază terenul” și se conving că victima nu se reîntoarce la mașină, sau că nu pot fi observați de alte persoane, ei vor pătrunde în mașină folosind mai multe procedee: deschiderea ușilor cu chei potrivite, sau prin forțarea încuietorilor (de exemplu, la „Dacia 1300”, ușile pot fi deschise prin lovituri aplicate în butonul încuietorii), utilizarea de lame, șurubelnițe sau sârme de oțel pe care le introduc printre geam și garnitura de cauciuc, în funcție de tipul de autoturism, prinzând butonul de deblocare a ușii. Infractorii mai puțin versați, dacă condițiile le-o permit, se rezumă pur și simplu la spargerea geamurilor. Există și infractori care profită de husele aflate pe autoturisme, sub care se strecoară, pentru a opera în liniște în interiorul mașinii, fără a fi observați de afară.

Pentru pornirea autoturismului, în lipsa cheilor potrivite, infractorii avizați stabilesc contactul, prin punerea în legătură directă a firelor de contact. De asemenea, se poate proceda la anihilarea sistemelor de alarmare obișnuite, deși infractorii evită, în general, autoturismele ce dispun de astfel de dispozitive.

Asistăm, în prezent, la creșterea spectaculoasă a acestui gen de faptă, hoții de mașini specializându-se, organizându-se în bande, chiar pe plan internațional, sistemele de alarmare sau de pornire nemaiavând eficiență oricât ar fi ele de sofisticate.

Cercetarea furtului din și de autoturisme se poate finaliza cu succes, printr-o examinare atentă și perseverentă a autoturismului, în vederea descoperirii urmelor, a indiciilor care să conducă la făptuitor, sau care, cel puțin, să permită stabilirea modului de operare. Totodată, pot fi obținute date prin investigații efectuate la atelierele de reparații, în locurile în care se comercializează piese și aparatură de ocazie etc.

Eficiența combaterii acestui gen de fapte – ca și traficul cu mașini furate – poate fi semnificativă numai prin colaborarea cu polițiile străine.

4.4.4. Alte forme de furt.

Pe lângă formele de furt amintite mai sus, și care dețin o pondere însemnată în categoria faptelor penale de acest gen, în literatura de specialitate, potrivit unei bogate și variate practici în materie, mai sunt menționate și alte forme de furt, cum ar fi, de exemplu:

Furtul de bagaje și de obiecte de îmbrăcăminte, din gări, trenuri, aeroporturi etc, ce poate fi comis într-un mod simplu, profitându-se de neatenția victimei, după cum se poate recurge la procedee mai „specializate”, ca de exemplu, substituirea bunului cu un obiect asemănător, procedeu utilizat și în alte forme de furt.

În practică se întâlnesc situații dintre cele mai diverse, unele chiar ilare, de „furt între hoți”. De pildă, un individ, specializat în furturile din locuință, a părăsit localitatea în care a operat cu două geamantane încărcate cu bunuri de valoare, de proveniență străină, inclusiv geamantanele. Un alt individ, sesizând calitatea, mărimea și greutatea geamantanelor, s-a urcat în tren după el și profitând de momentul în care purtătorul geamantanelor s-a dus la toaletă, le-a furat, încercând să coboare la prima stație. Fiind observat de „păgubaș” pe peron, între ei a început o dispută, clarificată de organele de poliție.

Furtul de la persoanele adormite sau în state de ebrietate, care sunt întâlnite în mijloacele de transport în comun, în parcuri, în restaurante, De pildă, se întâlnesc cazuri de persoane care se culcă cu capul pe servietă, pe aparatul de radio, special ca să nu fie furat și se trezesc având o cărămidă sub cap.

Furtul săvârșit de la garderobele sălilor de spectacol, vizând deseori paltoane și haine de blană, precum și furtul din ștranduri sau de pe plajă, de unde sunt luate radiocasetofoane, bijuterii, bani.

Furturi din hoteluri, mai ales în localitățile sau stațiunile turistice mari, săvârșite în perioadele de aglomerație și câteodată cu complicitatea personalului de deservire.

Multe dintre formele de furt amintite mai sus capătă un caracter violent, ceea ce face fapta să întrunească trăsăturile unei tâlhării, urmând să fie cercetată ca atare.

Bibliografie

Antoniu, George; “Raportul de cauzalitate in dreptul penal”, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1968.

Antoniu, George; Bulai, Constantin; “Practica judiciara penala”, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti 1992.

Amza, Tudor;,,Criminologie”, Ed. Luminalex, București 1998.

Basarab, Matei;,,Drept penal partea generală”, Ed. Luminalex București 2001.

Bulai, C.; Filipaș, A.; Mitrache, C.;,,Instituții de drept penal”, Ed. Trei, București, 2001.

Bulai, C.;,,Drept penal român”, Casa de editură și presă Șansa, București 1992.

Diaconescu, Gheorghe;,,Infracțiunile în codul penal român-partea specială”, Ed. Oscar Print, București 1997.

Diaconescu, Horia; « Drept penal partea speciala », Ed. Craiova Themis, 2000.

Dobrinoiu, Vasile; „Drept penal –partea specială”, Ed. Luminalex, București 2000.

Dongoroz, Vintilă; Kahane, S.; Oancea, I.; Fodor, I.; Iliescu, N.; Bulai, C.; Stănoiu, R.;, Roșca, V.;,,Explicații teoretice ale codului penal român”, Ed. Academiei R.S.R, București 1971.

Loghin, O; Filipaș, A;,,Drept penal român-partea specială”, Casa de editură și presă Șansa, București 1992.

Loghin, O.; Toader, T.;,,Drept penal român-partea specială”; Casa de editură și presă Șansa, București 2001.

Mitrache, Constantin;,,Drept penal român-partea generală”, Casa de editură și presă Șansa, București 1999.

Neagu, Ion;,,Tratat de procedură penală”, Ed. Pro, București 1997.

Niculeanu, C.;,,Curs de drept penal partea generală”, Ed. Sitech, Craiova 2000.

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, A.; Molnar, I.; Dobrinoiu, V.; Pascu, I., Lazăr, V.;,,Drept penal partea specială”, Ed. Europa Nova, București 1999.

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, A.; Molnar, I.; Dobrinoiu, V.; Pascu, I., Lazăr, V.; ,,Drept penal-curs selectiv pentru licență”, Ed. Europa Nova, București 2001.

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, A.;,,Drept penal partea specială”, Ed. All Beck, București 2002.

Papadopol, V.; Pavel, D.;,,Formele unității infracționale în dreptul penal român”, Casa de editură și presă Șansa, București 1992.

Pașca, Viorel;,,Constituția și codul penal”, Ed. All. Beck, București 2002.

Stănoiu, R. M.; Griga, I.; Dan, T.;,,Drept penal partea generală”, Ed. Hyperion XXI, București 1992.

Stoica, O. A.;; „Dreptul penal . Partea specială”, vol. I, Litografia Învățământului 1958.

Stoica, O. A.,Drept penal partea specială”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1976.

Vasiliu, Teodor; Antoniu, G.; Daneș, S.; Dărângă, G.; Lucinescu, D.; Papadopol, V.; Pavel, D.; Popescu, D.; Rămureanu, V.;,,Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat”, Ed. Științifică, București 1972.