Infiintarea Si Reorganizare Persoanei Juridice
ÎNFIINȚAREA ȘI REORGANIZARE
PERSOANEI JURIDICE
Plan de expunere
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I Noțiunea de persoană juridică
Secțiunea a II-a Originea persoanei juridice
Secțiunea a III-a Succesiunea reglementărilor în materie
Secțiunea a IV-a Clasificarea persoanelor juridice
CAPITOLUL II ÎNFIINȚAREA PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I Aspecte generale
Secțiunea a II-a Conținutul modurilor de înființare
Secțiunea a III-a Dobândirea capacității civile de către persoana juridică
Secțiunea a IV-a Privire specială asupra modalităților de înființare a societăților
comerciale
CAPITOLUL III REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I Aspecte generale privind reorganizarea persoanei juridice
Secțiunea a II-a Formele reorganizării persoanei juridice
Secțiunea a III-a Efectele reorganizării persoanei juridice
Pagini 73
=== Infiintarea si reorg pers jurid ===
ÎNFIINȚAREA ȘI REORGANIZARE
PERSOANEI JURIDICE
Plan de expunere
CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV
Secțiunea I Noțiunea de persoană juridică
Secțiunea a II-a Originea persoanei juridice
Secțiunea a III-a Succesiunea reglementărilor în materie
Secțiunea a IV-a Clasificarea persoanelor juridice
CAPITOLUL II ÎNFIINȚAREA PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I Aspecte generale
Secțiunea a II-a Conținutul modurilor de înființare
Secțiunea a III-a Dobândirea capacității civile de către persoana juridică
Secțiunea a IV-a Privire specială asupra modalităților de înființare a societăților
comerciale
CAPITOLUL III REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I Aspecte generale privind reorganizarea persoanei juridice
Secțiunea a II-a Formele reorganizării persoanei juridice
Secțiunea a III-a Efectele reorganizării persoanei juridice
Capitolul I
Demers introductiv
Secțiunea I
Noțiunea de persoana juridică în dreptul românesc
1. Definiție.
Calitatea de subiect de drept civil poate aparține nu numai individului, ci, în anumite condiții stabilite de lege, și unor grupări de oameni. Conceptul de persoană juridică a fost creat pentru a desemna această ipostază a subiectului de drept. Legiuitorul nu formulează o definiție legală a persoanei juridice. Legislația civilă precizează doar condițiile în prezența cărora o grupare de oameni dobândește personalitate juridică, și implicit devine subiect de drept distinct de persoanele fizice care o alcătuiesc, precum și de alte asemenea grupări.
În lipsa unei definiții legale a persoanei juridice, în literatura de specialitate au fost formulate mai multe definiții a acestui subiect de drept, subordonând definirea conceptului în sine teoriilor privind natura juridică a persoanei juridice.
În consecință, n-a fost posibilă cristalizarea unui punct de vedere unitar în materie, fiecare autor definind subiectul colectiv de drept potrivit concepției sale referitoare la fundamentul juridic al persoanei juridice.
Astfel, într-o opinie se arată că „Persoana juridică – subiect colectiv de drept care participă de sine stătător la raporturile juridice, având o răspundere civilă proprie – este un colectiv de oameni având o structură organizatorică bine determinată, dispunând de independență patrimonială și care urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele obștești.
Deși în conținutul acestei definiții se regăsesc elementele constitutive ale persoanei juridice, ea nu rămâne în afara oricărei critici. Aprecierea că persoana juridică este un colectiv de oameni, o grupare de persoane fizice, redă numai parțial specificul acesteia. în sistemul nostru de drept, nu toate persoanele juridice sunt simple grupări de indivizi, întrucât, potrivit legislației noastre (chiar și anterior anului 1989), constituirea unui subiect colectiv de drept era și este posibilă și cu participarea unor persoane juridice preexistente.
Într-o altă opinie, „persoana juridică este o entitate căreia, în anumite condiții (dacă sunt întrunite integral sau chiar parțial elementele constitutive…) dreptul îi recunoaște o capacitate civilă (mai largă sau mai restrânsă), cu alte cuvinte, facultatea (abstractă și generală) de a dobândi, în anumite limite, drepturi și de a-și asuma obligații” .
Acestei definiții i se poate reproșa o oarecare lipsă de precizie. Persoana juridică este definită ca o „entitate” fără însă a se indica despre ce anume entitate este vorba: politică, economică, morală, juridică etc. Din alt punct de vedere, în cuprinsul definiției persoanei juridice, este avut în vedere, alături de notele definitorii ale acestui concept, și a celor ale capacității civile, care într-o anumită măsură este inutilă și chiar derutantă, întrucât apare ca o juxtapunere a două concepte diferite, respectiv persoana juridică și capacitatea civilă.
Potrivit altei opinii, persoana juridică „este un colectiv de oameni care, în condițiile legii, devine subiect distinct de drept, în viața juridică, întrucât are o organizare de sine stătătoare, un patrimoniu propriu, caic este afectat realizării unui scop determinat în acord cu interesul obștesc”.
În literatura juridică mai veche, D. Alexandresco susținea că, „prin persoană morală, juridică sau civilă, se înțelege o ființă abstractă, intelectuală, creată prin ficțiunea legii, fie într-un interes public, fie într-un interes privat (societățile comerciale), având un patrimoniu deosebit, capabilă de a avea drepturi și îndatoriri”.
Definiții asemănătoare au mai fost formulate în literatura de specialitate, toate fundamentate pe „teoria colectivului” (cu excepția celei formulate de D. Alexandresco, care are la bază teoria ficțiunii).
După 1989, în susținerea acestei teorii sunt invocate prevederi legale ca art. 47 alin.2 din Constituție și art. 1 alin. 2 din Legea nr. 69/1991”, republicată.
Trebuie să remarcăm că în literatura de specialitate mai recentă a fost formulată și o definiție care renunță la teoria colectivului, teorie care în concepția autorului nu corespunde practicii social-economice prezente, relevând faptul că există numeroase persoane juridice care au ca fundament o singură persoană fizică (societatea comercială cu asociat unic). Ea este persoană juridică în condițiile legii, dar nu are nimic comun cu colectivitatea. O astfel de persoană fizică (asociat unic) va avea toate drepturile și obligațiile stabilite de lege și statul pentru adunarea generală.
Pornind de la aceste realități, autorul definește persoana juridică, ca pe un „subiect de drept, creat facultativ de către o altă sau alte persoane cu respectarea cerințelor legale de fond și de formă”.
În ceea ce ne privește, considerăm că persoana juridică este un subiect de drept care se înfățișează, se organizează și participă la circuitul civil cu respectarea cerințelor stabilite de lege. Considerăm că recunoașterea calității de subiect de drept distinct și conferirea capacității juridice unor grupări de persoane fizice este exclusiv opera legii. Rațiunea existenței acestui subiect de drept, precum și criteriile de formare și elementele de conținut care îl călăuzesc pe legiuitor sunt fundamentate pe interese social-economice de ordin general.
Trebuie să remarcăm însă că dincolo de orice interes, omul, ființă umană, prin voința sa dă viață unui asemenea subiect de drept. Participarea unui asemenea subiect de drept la viața juridică este în ultima analiză tot expresia voinței umane. Libertatea de manifestare a voințelor (a voinței) umane care alcătuiesc persoana juridică se subordonează în ultimă instanță scopului pentru care persoana juridică ia ființă, stabilit de lege, actul de înființare ori statut.
Luând în considerare toate aceste precizări de ordin teoretic și ținând cont de reglementările legale în vigoare, persoana juridică poate fi definită ca subiect de drept creat de alte persoane care, întrunind condițiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective și obligații civile.
Prin această definiție considerăm că se redă ceea ce este esențial privind noțiunea de persoană juridică, fără a o încărca cu elemente inutile, care de altfel se subînțeleg. Spunem aceasta, întrucât persoana juridică are, în calitate de subiect de drept, și răspundere proprie pentru actele și faptele sale. De aceea, am considerat că nici participarea în nume propriu la raporturile juridice și nici răspunderea proprie nu trebuie să fie reținute în definiție, ca elemente specifice persoanei juridice.
Legislația noastră cuprinde numai acele elemente pe care legiuitorul le-a considerat absolut necesare pentru constituirea în mod valabil a oricărei persoane juridice.
2. Terminologie.
Atât în doctrină, cât și în legislație se utilizează, în mod convențional, terminologia devenită generală care redă esența conceptului de persoană juridică.
În literatura de specialitate anterioară anilor 1948-1950, ceea ce este desemnat astăzi prin expresia „persoană juridică”, era folosită formula de „persoană morală”, pentru a o deosebi de persoana fizică.
Deși noțiunea de „persoană juridică” s-a născut în cadrul dreptului privat, în general, al celui civil în special, dar a fost și este utilizată și în alte ramuri al sistemului de drept (administrativ, procesual, muncii, internațional etc.) care însă împrumută această noțiune de la dreptul civil.
În alte ramuri ale științei dreptului, entitățile juridice care pentru dreptul civil sunt persoane juridice, sunt utilizate alte expresii, precum: organe de stat, agenți economici, comercianți (societăți comerciale), partide politice, asociații, fundații.
De reținut că, în prezent denumirea de „persoană juridică” este prevăzută expres de lege. Această expresie este utilizată de Decretul nr. 31/1954 ce cuprinde această formulare în chiar titlul său; Legea nr. 21/1924 care precizează, în chiar titlul său, că privește persoanele juridice – asociațiuni și fundațiuni; Legea nr. 105/1992 ce are capitolul III afectat persoanei juridice.
Secțiunea a II-a
Originea persoanei juridice
Noțiunea de persoană juridică își are originea în dreptul roman. Etimologic, termenul de persoană, se pare că provine din cuvântul de origine etruscă „phersu”, care desemnează masca pe care actorii din lumea antică o foloseau în locurile publice. Romanii au definit prin termenul „personare”, ulterior devenit „personam” (orificiul din masca ce schimbă vocea actorului, în funcție de rol).
În doctrină, după ce se arată că romanii n-au construit niciodată o teorie de ansamblu a persoanei juridice și că atunci când unele texte folosesc expresia „persona”, pentru anumite corpuri sau grupări, nu este vorba decât de o simplă metaforă, demonstrându-se la finalul unei analize aprofundate, că „fără a fi construit o teorie de ansamblu asupra persoanelor juridice (morale), dreptul roman a dedus consecințele comparabile cu cele pe care le cunoaștem în prezent, iar noțiunea de fundație, în sensul cel mai modern al termenului, nu-i era necunoscută”.
Persoana juridică, alaiuri de persoana fizică, era cunoscută încă din epoca primitivă, în perioada Regalității, ea fiind cunoscută și sub denumirea de „persoană morală .
Astfel, în această perioadă au înființat diverse asociații religioase, precum: Sadales Tilii, Fralres Arvales etc; erau cunoscute, de asemenea, anumite grupuri de persoane ca „Genles”, constituite din patricieni, bresle de meseriași, societăți de negustori etc.
În aceste exemple nu întâlnim, totuși, personalitatea, deoarece bunurile nu erau proprii grupurilor în sine, ci tuturor membrilor. Actele făcute de reprezentantul grupului nu rămâneau pe seama corporației, ci se repercutau asupra membrilor, consecințe diametral opuse persoanelor juridice.
Având în vedere aceste considerente, romanii au făcut distincție între ceea ce se numește „universitates personarum, cu un patrimoniu deosebii de acela al membrilor, dar urmând un scop care este chiar interesul acestora și, pe de altă parte, „universitates rerum” – patrimonii de afectațiune ca bunuri puse laolaltă pentru urmărirea altor scopuri decât interesul membrilor.
În primul caz, este vorba de o comunitate, de o corporație, desemnate de romani cu termenii corpus, collegium sau ordo. Prima persoană juridică a fost chiar statul roman, mai târziu, personalitatea fiind recunoscută și municipiilor și coloniilor, iar ulterior, unor comunități mai mici, ca viei și pagi. Asemenea persoane morale erau considerate și colegiile de preoți și vestale, de decurioni, legiunile și corpurile de cavalerie. Colegiile religioase private se deosebeau de sodalitas (colegii sacerdotale, cu existența oficială recunoscută, deoarece participau la cultul public), ele având ca scop celebrarea cultului unei singure divinități, de obicei exotice și, totodată, îngrijind de înmormântarea credincioșilor, în general oameni de rând, fără posibilități materiale, ba chiar și sclavi.
Această particularitate explică pentru ce jurisconsulții le calificau uneori collegia lenuiorum, iar interpreții dreptului roman, drept colegii funerare. Personalitate aveau și colegiile de apparilores – slujbași plătiți de stat (lictori, scribi, viatores etc), ca și puternicele societates publicorum și vectigalium -cei care luau în antrepriză de la stat efectuarea unor lucrări de interes public, sau perceperea impozitelor.
În privința înființării și funcționării persoanelor juridice, nu existau în vechime anumite restricții. Legea celor XII Table, fundamentul dreptului civil roman, permitea înființarea oricărei asociații, sub unica rezervă ca statutele să nu fie contrare ordinei publice. Însă, datorită deturnării scopurilor inițiale, prin sec. 1 î. Ch., senatul roman a fost nevoit să închidă câteva cluburi unde se făcea agitație politică, dar, în anul 18 î. Ch., prin Legea Clodia, s-a permis iarăși libertatea de asociere. Datorită acelorași ingerințe politice ale persoanelor morale în viața statului roman, Julius Cezar a desființat toate colegiile nou înființate, ca mai târziu, Augustus prin Lex Mia de Collegiis, să impună o dublă aprobare pentru înființare: a senatului și a împăratului. Ulterior, printr-un senatusconsult s-a stabilit că anumite comunități religioase – collegia tenuiorum – să fie scutite de aceste obligații, autorizându-le chiar anticipat, cu condiția de a-și modela statutul după un tipar standard conținut în chiar senatusconsult.
Acordarea autorizației conferea deplin drept asociației personalitate juridică; retragerea autorizației atrăgea după sine dizolvarea.
Demn de remarcat este faptul că reglementarea era foarte strictă, în ceea ce privește modul de constituire a persoanelor juridice, validitatea deciziilor luate în numele lor, modul de funcționare ori încetarea acestor persoane morale.
Spre deosebire de colegiile religioase private, care au decăzut treptat până la dispariția lor, corporațiile profesionale s-au perpetuat, dar și-au schimbai caracteristicile. Astfel, cele formate din dulgheri și zidari au fost însărcinate și cu stingerea incendiilor, membrii lor obținând în schimb scutire – immunitas – de la toate celelalte taxe; pe de altă parte, deși rămâneau mai departe instituții private, fiind supuse controlului unui fost funcționar, au dobândit un caracter aproape oficial. Altora li s-a cerut un serviciu public, potrivit cu meseria membrilor, acordându-se acestora immunilas pentru taxele municipale. Dintre aceste persoane juridice putem exemplifica: collegiuni naviculariorum, collegium funentariorum negotiatorum, collegium mercatorium alleariorum etc.
De reținut, scutirea de la serviciile publice era recunoscută individual celor mai mulți dintre membrii, și nu întregii bresle, și numai ulterior, în timp, înscrierea într-un asemenea collegium a atribuit de plin drept scutirea.
Într-o altă etapă, determinată de necesitățile cetății, s-a instituit obligativitatea ca fiecare meseriaș să facă parte din breasla proprie, pentru ca activitatea sa de membru să fie la dispoziția statului.
S-a mers și mai departe, în sensul că s-a stabilit ca meseriile să devină ereditare, iar averea fiecărui membru constituia garanția pentru îndeplinirea serviciilor datorate statului. În cazul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor de către un membru, corporația avea dreptul de a-l urmări și de a-l sili la executarea dărilor, astfel că personalitatea corporației se asemăna cu cea a curiei: curiales și collegiali se află în aceeași situație.
A doua mare categorie de persoane juridice erau acele reuniuni de capitaluri în vederea unor scopuri fie filantropice, fie religioase – piae causae -. Astfel, templele aveau în patrimoniu bunuri care suportau cheltuielile cultului; unele divinități erau îndreptățite de a primi moșteniri sau legate. Chiar de la începutul imperiului au funcționat o serie de fundații care se ocupau cu asigurarea alimentelor pentru săracii cetății, cea mai celebră fiind cea înființată de împăratul Traian.
Sistemul obișnuit în asemenea situații era distribuirea de capitaluri câtorva latifundiari din Italia, care se obligau să verse profitul pentru întreținerea copiilor săraci și garantau această îndatorire cu pământul pe care îl dețineau. Aceasta nu înseamnă, totuși, persoană juridică, deoarece se referă la bunuri remise unor persoane deja existente sub anumite condiții și pentru un scop determinat.
Noțiunea fundației propriu-zise se datorează Bisericii Creștine care devine autoritate supremă, personificând scopurile de binefacere, justificând astfel personalitatea juridică. Biserica, la un moment dat, nu mai reprezenta obștea credincioșilor, ci autoritatea supremă, distanțându-se de masa colectivității, ajungându-se ca de la personalitatea sa juridică să treacă la personificarea scopurilor sale. Așa a apărut, pentru prima dată, probabil, ideea de fundație1 (deoarece opera urmărită putea fi realizată grație stabilimentelor religioase -anexe ale Bisericii) distinctă ca asociație, de gruparea de persoane .
Multe din Constituțiile lui Justinian se ocupa de aceste fundații, iar mai târziu, în Imperiul Roman de Răsărit, ele se bucurau de personalitate, fără a mai fi nevoie de autorizație din partea organelor stalului.
Secțiunea a III-a
Succesiunea reglementărilor în materie
În perioada romană, pe teritoriul Daciei, printre persoanele morale recunoscute, putem aminti grupările teritoriale ca municipiile, coloniile ori diferite colegia. Acestea erau administrate de persoane fizice, alese conform statutului de funcționare. încetau să mai existe când scopul pentru care au fost create fusese atins, când desfășurau o activitate potrivnică ordinii de stat, prin hotărârea membrilor săi, datorită scăderii numărului de membri sub cel stabilit .
În perioada feudalismului, erau considerate persoane morale bisericile, mănăstirile, episcopiile, mitropolia, școlile, așezămintele de binefacere (aziluri,orfelinate, spitale), frățiile și breslele de meșteșugari și negustori. In perioada de destrămare a feudalismului, numărul asociațiilor lucrative cu scop comercial este în continuă creștere, ca urmare a dezvoltării relațiilor de schimb. În Legea Caragea, se prevedea „tovărășia este un fel de obștire (comunitate) și se zice, când între doi inși sau mai mulți, tocmindu-se, vor pune toți câte atât, cu care se neguțătoresc împreună, având de obște și câștigul și paguba”. O asemenea tovărășie era socotită ca o singură „persoană moralicească” spre deosebire de cea „firească”. Importanța căpătată de diversele forme de asociere reiese și din faptul că legiuirile vremii consacră părți speciale reglementărilor, așa cum prevede Legea Caragea pentru „tovărășie” (111,14) sau pentru „contractul de tovărășie” Codul Calimach (II, cap. 30 etc).
Vechile confrății pastorale au început să se transforme în asociații de oieri, iar marii proprietari de oi au contribuit la formarea de cooperative bancare de ajutor pastoral (precursoare ale băncilor populare); la alcătuirea unor instituții culturale pentru conservarea tradițiilor locale.
Cel mai important moment legislativ care stabilește statutul legal al persoanelor juridice îl constituie Codul civil, chiar dacă și acesta cuprinde numai fragmentar și răzleț dispoziții referitoare la persoanele juridice (art.96, 811,817).
Vechea legislație era lipsită, în general de o reglementare sistematică a acestei importante instituții juridice. Lacunele au fost suplinite pe larg, prin Legea nr. 21 din 6 februarie 1924, care completa prevederile Codului comercial.
Pe teritoriul țării existau mai multe feluri de reglementări până la adoptarea acestei legi, care, în esență, a realizat efectiv unificarea dreptului în acest domeniu, constituind un netăgăduit progres juridic. încercările de a încadra această lege în cuprinsul Codului civil, până în prezent au eșuat. Potrivit legii privitoare la comercializarea și controlul întreprinderilor economice ale statului, din 7 iulie 1924, înlocuită apoi prin Legea pentru organizarea și administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor și avuțiilor statului, din 16 martie 1929, cu modificările ulterioare, unele stabilimente publice cu caracter economic, au fost organizate după principiile de funcționare ale întreprinderilor particulare și așa-numitelor regii publice comerciale. Au funcționat numeroase întreprinderi mixte, care erau persoane juridice cu caracter comercial, nefiind astfel supuse regimului juridic administrativ ca stabilimente publice, care erau create din inițiativa particulară, asociații și fundații care desfășurau o activitate de interes general (spitale, biblioteci, cămine pentru bătrâni). Acesta era, în principiu, regimul juridic al dreptului comun. O remarcă se impune în privința societăților civile. Deși tratate pe larg în Codul civil, legiuitorul nu ie-a acordat, totuși, personalitate juridică, făcând din ele societăți lipsite de utilitate publică, astfel că acestea „au recurs la dispozițiile art. 236 Cod comercial din 1887, potrivit cărora societățile civile vor putea să împrumute formele societății pe acțiuni, devenind astfel persoane juridice, dar păstrându-și și caracterul civil”.
În anul 1923 se încearcă unificarea legislației cooperatiste, iar în 1928 a fost promulgat Codul cooperației care a reușit să definească noțiunea de societate cooperatistă și să stabilească regulile fundamentale privind personalitatea ei juridică.
Pe baza Legii societăților civile de credit funciar rural din 27 iunie 1923, se puteau constitui societăți civile de acest gen cu personalitate juridică, pe bază de asociație directă a proprietarilor.
În conjunctura social-economică și politică postbelică, fără să se abroge Legea nr. 21/1924, s-a adoptat o reglementare generală al cărei conținut s-a concretizat în Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice, care, în mare parte, este în vigoare și astăzi.
După evenimentele din decembrie 1989, ținându-se cont de noile realități, s-a trecut treptat la elaborarea unei noi legislații, deocamdată specială, privitoare la statutul legal al diferitelor categorii de persoane juridice.
Secțiunea a IV-a
Clasificarea persoanelor juridice
În rândul persoanelor juridice, includem:
– statul. Potrivit art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în raporturile juridice la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații. Astfel, statul: este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din domeniul public de interes național, cât și titularul dreptului de proprietate privată asupra altor bunuri; încheie diverse acte juridice cu alte persoane juridice sau cu persoane fizice (de exemplu, un bun proprietatea statului este închiriat); răspunde patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, constând în condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept (art. 504 și urm. C. proc. pen.); dobândește moștenirile vacante (art. 680 C. civ.), în sensul că patrimoniul succesoral, în tot ori, după caz, în parte, trece în proprietatea statului atunci când nu există moștenitori sau atunci când vocația succesorală concretă a moștenitorilor nu se întinde asupra întregii mase succesorale;
– unitățile administrativ-teritoriale (județele, municipiile, sectoarele municipiului București, orașele și comunele);
– organele autorității legislative (Camera Deputaților, Senatul; de asemenea, are personalitate juridică și Consiliul Legislativ, care este organul consultativ de specialitate al Parlamentului);
– Președinția României și organele autorității executive, anume: Guvernul României; ministerele și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale; autoritățile administrative autonome, nesubordonate Guvernului, precum Banca Națională a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informații, Societatea Română de Televiziune etc; prefecturile și organele locale de specialitate ale administrației de stat, adică serviciile publice descentralizate ale organelor administrației publice centrale; misiunile diplomatice și oficiile consulare;
– organele autorității judecătorești (Curtea Supremă de Justiție, curțile de apel, tribunalele și Ministerul Public);
– Curtea Constituțională;
– autoritățile administrației publice locale (consiliile locale și județene, inclusiv Consiliul General al Municipiului București), primăriile, instituțiile și organele locale de specialitate din subordinea consiliilor locale și județene;
– alte persoane juridice de stat, adică agenții economici de stat și – instituțiile de stat;
– partidele politice;
– sindicatele profesionale;
– patronatele;
– cooperativele și uniunile acestora;
– societățile comerciale;
– societățile agricole;
– asociațiile și fundațiile;
– cultele religioase.
În doctrină, se face o primă clasificare a persoanelor juridice utilizându-se ca și criteriu forma dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului, deosebindu-se:
– persoane juridice de stat;
– persoane juridice particulare sau private;
– persoane juridice cooperatiste și obștești;
– persoane juridice mixte.
Această împărțire a persoanelor juridice prezintă importanță practică în ceea ce privește: modul de înființare aplicabil, regimul bunurilor din patrimoniu, reorganizarea și încetarea.
De reținut însă că nu este exact criteriul utilizat pentru această primă clasificare, deoarece, potrivit Constituției, există doar două forme ale dreptului de proprietate, anume: dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată. În plus, dreptul de proprietate privată are același regim juridic, indiferent de titular.
În funcție de regimul juridic aplicabil, distingem:
– persoanele juridice de drept public;
– persoanele juridice de drept privat.
În raport de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi clasificate în:
– persoane juridice cu scop patrimonial;
– persoane juridice cu scop nepatrimonial (nonprofit sau nelucrativ).
Această clasificare prezintă interes sub aspectul înființării, al regimului juridic al bunurilor din patrimoniu, precum și sub aspect fiscal.
De reținut că pentru anumite categorii de persoane juridice cu scop nepatrimonial, legea permite desfășurarea de activități economice, în măsura în care acestea sunt necesare ori contribuie la realizarea scopului nepatrimonial. Astfel, art. 47 din Ordonanța nr. 26/2000 prevede că „asociațiile și fundațiile pot înființa societăți comerciale. Dividendele obținute de asociații și fundații din activitățile acestor societăți comerciale, dacă nu se reinvestesc în aceleași societăți comerciale, se folosesc obligatoriu pentru realizarea scopului asociației sau fundației”, iar art. 48 din același act normativ dispune că „asociațiile și fundațiile pot desfășura orice alte activități economice directe, dacă acestea au caracter accesoriu și sunt în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice.”
După naționalitatea lor, persoanele juridice se împart în:
– persoane juridice române;
– persoane juridice străine.
După sediul lor, deosebim:
– persoane juridice cu sediul în România;
– persoane juridice cu sediul în străinătate.
După corelația dintre ele, persoanele juridice se clasifică în:
– persoane juridice principale;
– persoane juridice anexă (regimul juridic al persoanei juridice anexă este, de regulă, același ca al persoanei juridice principale).
CAPITOLUL II
ÎNFIINȚAREA PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I
Aspecte generale
1. Noțiunea și rolul statului în înființarea persoanelor juridice.
1.1. Noțiunea înființării persoanei juridice.
Prin înființarea persoanei juridice înțelegem crearea unui subiect colectiv de drept civil, în condițiile legii.
În unele cazuri, înființarea persoanei juridice presupune un singur act juridic, căruia legea îi recunoaște efectul acesta creator; alteori, înființarea persoanei juridice presupune o suită de acte juridice care, numai luate împreună, conduc la efectul creator de persoană juridică; într-un asemenea caz, înființarea persoanei juridice reprezintă un adevărat proces de constituire a subiectului colectiv de drept.
1.2. Rolul statului în înființarea persoanelor juridice.
Societatea românească actuală, organizată într-un stat de drept, este direct interesată în nașterea subiectelor colective de drept.
Asigurarea respectării interesului general, la înființarea persoanelor juridice, este realizată de către stat, prin organele sale, în modalități juridice diferite.
Desigur, prima modalitate – generală – constă în însăși reglementarea modurilor și condițiilor înființării diferitelor categorii de persoane juridice.
Apoi, participarea statului la înființarea persoanelor juridice se concretizează în aceea că, prin acte, ale organelor sale competente, statul înființează -direct – unele persoane juridice; este cazul, în general, al înființării organelor de stat – care sunt și persoane juridice – precum și acela la înființării agenților economici de stat și înființării instituțiilor de stat.
Alteori, participarea statului la înființarea persoanelor juridice se concretizează în recunoașterea actului de înființare al celor care constituie persoana juridică, cum este cazul centralelor organizațiilor cooperatiste, ori „împuternicește” unele organisme, chiar obștești, să recunoască înființarea unor persoane juridice, sub aspectul legalității creării lor (cum e cazul înființării cooperativelor meșteșugărești ori de consum sau de credit).
În fine, în alte cazuri, statul își face simțită prezența la înființarea persoanelor juridice prin învestirea unor organe ale sale cu prerogativa autorizării înființării, cu care ocazie se verifică nu numai legalitatea, ci și oportunitatea creării unor subiecte colective de drept.
După cum se poate observa, participarea statului la înființarea persoanelor juridice este menită să asigure, în acest domeniu, respectarea principiului fundamental al dreptului civil care este principiul îmbinării interesului individual cu interesul general, obștesc.
2. Reglementarea înființării persoanelor juridice.
2.1. Reglementarea generală. Prevederile art. 28 din decretul nr. 31/1954.
Normele generale privind înființarea persoanelor juridice se găsesc cuprinse în art. 28 din Decretul nr. 31/1954. Redactarea acestui articol fiind, în parte, depășită, vom reda numai acele părți ale sale care își mențin valabilitatea și, deci, actualitatea.
Potrivit art. 28: „Persoana juridică ia ființă, după caz:
– prin actul de dispoziție al organului competent… de stat;
– prin actul de înființare al celor care o constituie, recunoscut de organul… competent a verifica numai dacă sunt întrunite cerințele legii pentru ca acea persoană juridică să poată lua ființă;
– prin actul de înființare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului… competent a aprecia oportunitatea înființării ei;
– printr-un alt mod reglementat de lege”.
Brevitatis cama, modurile de înființare prevăzute de art. 28 pot fi denumite astfel:
– înființarea prin actul de dispoziție al organului de stat competent;
– înființarea prin actul de înființare recunoscut;
– înființarea prin actul de înființare autorizat;
– înființarea prin alt mod reglementat de lege.
2.2. Reglementarea specială a înființării persoanelor juridice.
Normele speciale privind înființarea diferitelor categorii de persoane juridice se găsesc în actele normative aplicabile acestora.
Desigur, enumerarea acestor categorii trebuie să înceapă cu autoritățile și instituțiile publice, în Constituția României din 1991, republicată, aflându-se, cum este și firesc, reglementările fundamentale privind înființarea organelor statului, din cele trei categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive și ale puterii judecătorești.
Sunt de menționat, cu acest titlu, dispozițiile cuprinse în Titlul III „Autoritățile publice”, cu cele 6 capitole: I – Parlamentul; II – Președintele României; III – Guvernul; IV – Raporturile Parlamentului cu Guvernul; V – Administrația publică; VI – Autoritatea Judecătorească (art. 58-133). Mai sunt de menționat și:
– Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare;
– Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor 'cu modificările ulterioare;
– Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;
– Legea administrației publice locale nr. 215/2001.
– Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
La acestea se adaugă Legea nr. 2/1968 privind împărțirea administrativ-teritorială a țării, cu modificările ulterioare, și prevederile art. 3 alin. 3 din Constituție.
În ce privește înființarea regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital de stat, sunt de menționat următoarele dispoziții din Legea nr. 15/1990:
– art. 3: „Regiile autonome sunt persoane juridice și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară. Regii autonome se pot înființa prin hotărâre a guvernului, pentru cele de interes național, sau prin hotărâre a organelor județene și municipale ale administrației de stat, pentru cele de interes local, din ramurile și domeniile stabilite potrivit art. 2”;
– art. 17: „Unitățile economice de interes republican se organizează ca societăți comerciale prin hotărâre a guvernului, iar cele de interes local, prin decizia organului administrației locale de stat”.
În ce privește înființarea persoanelor juridice cooperatiste, reținem următoarele prevederi:
a. Pentru organizațiile cooperației meșteșugărești interesează:
– art. 7, 9, 10 și 11 din Decretul-lege nr. 66/1990;
– art. 7: „Cooperativele meșteșugărești se înființează, se organizează și funcționează potrivit statutelor adoptate de adunările generale meșteșugărești”;
– art. 9: „Uniunile de cooperative și Uniunea centrală a cooperativelor meșteșugărești iau ființă, se organizează și funcționează potrivit statutelor adoptate, după caz, de conferințe sau de Congresul cooperației meșteșugărești, acestea sunt conduse de organele alese potrivit statutelor”;
– art. 10: „Recunoașterea înființării cooperativelor meșteșugărești și a uniunilor de cooperative se face de către consiliul organizației cooperatiste meșteșugărești ierarhic superioare. Acestea dobândesc – personalitate juridică prin înregistrare la organele de stat competente, potrivit legii.
Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești dobândește personalitate juridică, în temeiul prezentului decret-lege, prin adoptarea statutului său de către Congresul cooperației meșteșugărești”;
– art. 11: „Unitățile de producție și de prestări servicii ale organizațiilor cooperației meșteșugărești se înființează de acestea prin hotărâre a adunării generale a fiecăreia dintre aceste organizații”;
b. În cazul organizațiilor cooperației de consum sunt de observat art. 8-10; 85-86; 122-123 din Legea nr. 109/1996, cu modificările ulterioare;
– art. 8: „Cooperativele de consum se înființează pe baza unui act constitutiv, cu un număr de minimum 15 membri fondatori, organizarea activității fiind reglementată prin statutul cooperativei, elaborat pe baza statutului-cadru aprobat de Congresul Cooperației de Consum”;
– art. 9: „Actul constitutiv al cooperativei de consum se semnează de toți membrii fondatori și se certifică, pentru autenticitatea semnăturilor, de către sectarul unității administrativ-teritoriale în care cooperativa își va avea sediul”;
Statutul cooperativei de consum se aprobă de adunarea generală a membrilor fondatori”.
– art. 10: „Cooperativa de consum dobândește personalitate juridică în temeiul hotărârii judecătorești definitive, pronunțată pe baza actului de constituire și a statutului propriu, și poate funcționa după înmatricularea ei la Registrul comerțului și după obținerea codului fiscal de la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor.
Cooperativele de consum desființate sau comasate după anul 1990 se pot reînființa prin hotărârea membrilor cooperatori, cu respectarea prevederilor alin. 1 din prezentul articol, redobândind patrimoniul avut conform bilanțului contabil încheiat la data desființării sau comasării”;
– art. 85: „Federala teritorială a cooperativelor de consum – FEDERALCOOP se constituie prin asocierea liberă a cooperativelor de consum și de pe raza unuia sau mai multor județe. FEDERALCOOP efectuează operațiuni în vederea satisfacerii nevoilor asociațiilor săi, precum și activități economice proprii.
La asociere, fiecare organizație cooperatistă asociată plătește o taxă de înscriere stabilită de adunarea generală a FEDERALCOOP și subscrie una sau mai multe părți sociale”;
– art. 86: „înmatricularea federalei teritoriale a cooperativelor de consum – FEDERALCOOP la registrul comerțului se face pe baza actului de constituire și a statului propriu, elaborat pe baza statutului-cadru de Congresul Cooperației de Consum și Credit”;
– art. 122: „Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP se constituie prin asocierea liberă a federalelor teritoriale ale cooperativelor de consum.
La asociere, federalele teritoriale ale cooperativelor de consum plătesc o taxă de înscriere, stabilită de Consiliul de administrație al CENTROCOOP”;
– art. 123: „CENTROCOOP este o organizație neguvernamentală, care dobândește personalitate juridică în virtutea prezentei legi”.
c. Pentru organizațiile cooperației de credit trebuie observate art. 24, 28, 94, 98 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit; cu modificările și completările ulterioare;
– art. 24: „Cooperativele de credit se constituie pe baza actului constitutiv, cu un număr minim de membri cooperatori fondatori, stabilit prin actul constitutiv – cadru, care nu poate fi mai mic de 1000, fiecare dintre aceștia trebuind să subscrie și să verse cel puțin numărul de părți sociale stabilit prin actul constitutiv-cadru. Dacă prin actul constitutiv-cadru se prevede această posibilitate, se pot constitui cooperative de credit prin asocierea unui număr de cel puțin 1000 de membrii cooperatori fondatori, cu condiția ca aceștia să sub scrie și să verse un număr de cel puțin 1.000 de părți sociale.
Actul constitutiv va fi semnat de toți membrii cooperatori și se încheie în formă autentică.
(Mod. prin O.U.G. nr. 272/2000) Actul constitutiv al cooperativei de credit se elaborează pe baza actului constitutiv-cadru”.
– art. 28: (Mod. prin L. nr. 200/2002) Cooperative de credit dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerțului, în temeiul încheierii irevocabile a judecătorului delegat, acordată în baza actului constitutiv și a aprobării de constituire emise de casa centrală la care cooperativa de credit urmează să se afilieze sau, după caz, a aprobării colective de constituire a rețelei acordate de Banca Națională a României. Încheierea judecătorului delegat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Cooperativa de credit va obține cod unic de înregistrare, potrivit reglementărilor legale în vigoare”.
– art. 94 (Mod. prin L. nr. 200/2002): „Casele centrale se constituie pe baza actului constitutiv, cu un număr de cel puțin 50 de cooperative de credit fondatoare și cu un nivel minim al capitalului agregat al rețelei stabilit prin reglementări ale Băncii Naționale a României.
Fiecare dintre cooperativele de credit afiliate trebuie să subscrie și să verse părți sociale în valoare de minimum 20 % din capitalul lor social, dacă prin actul constitutiv-cadru sau prin celelalte reglementări ale casei centrale nu se prevede o valoare mai mare (…).
Actul constitutiv va fi semnat de reprezentații cooperativelor de credit fondatoare și se încheie în formă autentică”.
– art. 98: „Casa centrală dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerțului, în temeiul încheierii irevocabile a judecătorului delegat acordate în baza actului constitutiv și aprobării de constituire emise de Banca Națională a României. Încheierea judecătorului delegat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IIV-a.
(Mod. prin L. nr. 200/2002) Casa centrală va obține cod unic de înregistrare potrivit reglementărilor legale în vigoare”.
Din Legea societăților comerciale nr. 31/1990, republicată, reținem, aici, următoarele:
– art. 5: „(1) Societatea în nume colectiv sau în comandită simplă se constituie prin contract de societate, iar societatea pe acțiuni, în comandită pe acțiuni sau cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut.
Societatea cu răspundere limitată se poate constitui și prin actul de voință al unei singure persoane. În acest caz se întocmește numai statutul.
Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
Când se încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act constitutiv. În tot cuprinsul prezentei legi, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic, cât și contractul de societate și/sau statutul societății.
(Introd. prin L. nr. 161/2003) în cazurile în care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociațiilor și clauze reglementând organizarea, funcționarea și desfășurarea activității societății).
(Mod. prin L. nr. 161/2003) Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toți asociații sau, în caz de subscripție publică, de fondatori. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
– printre bunurile subscrise, ca aport la capitalul social se află un teren;
– se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
– societatea pe acțiuni se constituie prin subscripție publică;
(Introd. prin L. nr. 161/2003) Actul constitutiv dobândește dată certă și prin depunerea la oficiul registrului comerțului.”
– art. 9: „Societatea pe acțiuni se constituie prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripție publică”;
– art. 16 (Mod. prin L. nr. 161/2003) „(1) La autentificarea actului constitutiv în cazurile prevăzute la art. 5 sau, după caz, la darea de dată certă a acestuia se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului comerțului privind disponibilitatea firmei și declarația pe proprie răspundere privind deținerea calității de asociat unic într-o singură societate cu răspundere limitată;
La aceeași dată vor putea funcționa mai multe societăți, dacă cel puțin o persoană este, în condițiile legii, asociat în fiecare dintre aceste societăți.
Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz, persoana care dă dată certă va refuza operațiunile solicitate, dacă din documentația prezentată rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1).”
– art. 35: „(1) (Mod. prin L. nr. 161/2003) în termen de 15 zile de la data închirierii actului constitutiv, fondatorii sau administratorii societății, ori un împuternicit al acestora, vor cere înmatricularea societății în registrul comerțului în a cărui rază teritorială își va avea sediul societatea.
Cererea va fi însoțită de:
– actul constitutiv al societății;
– dovada efectuării vărsămintelor în condițiile actului constitutiv;
– (Introd. prin L. nr. 161/2003) dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
– actele privind proprietatea aportului în natură, iar în cazul în care printre ele figurează și imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate;
– actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de asociați;
– declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a administratorilor și a cenzorilor că îndeplinesc condițiile prevăzute de prezenta lege.
Toate avizele sau actele de autorizare, eliberate de către autoritățile publice în funcție de obiectul de activitate al unei societăți, vor fi solicitate de către oficiul registrului comerțului, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, iar autoritățile competente vor trebui să emită avizele sau actele de autorizare în termen de 15 zile. Nu este necesar a se depune avizele și autorizările tehnice și nici cele a căror eliberare este legal condiționată de înmatricularea societății”;
– art. 36 alin. 1 și 3: „(1) Controlul legalității actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerțului,: se exercită de justiție printr-un judecător delegat (…).
Judecătorul delegat va putea dispune efectuarea unei expertize, în contul părților, precum și administrarea altor dovezi;
– art. 39: „(1) în cazul în care cerințele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat prin încheiere, pronunțată în termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerințe, va autoriza constituirea societății și va dispune înmatricularea ei în registrul comerțului, în condițiile prevăzute de lege privind acest registru.
Încheierea de înmatriculare va reda, după caz, mențiunile actului constitutiv prevăzute în art. 7 și 8”;
– art. 40: „(1) Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului.
(Mod. prin L. nr. 161/2003) înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății comerciale”.
Din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, sunt de menționat:
– art. 10: „Societățile agricole se constituie prin act scris autentificat de notariatul de stat și statut”.
Actul de constituire va fi semnat de membrii fondatori, iar semnăturile acestora și împuternicirile vor fi legalizate de primărie. Acesta, împreună cu statutul vor fi prezentate notariatul de stat de către împuterniciții membrilor fondatori ai societății”;
– art. 15: „Cererea de înscriere a societăți agricole însoțită de actul de constituire și statut, ambele în 4 exemplare, se depune la judecătoria în circumscripția căreia își va avea sediul societatea. La acestea se vor anexa și specimenele de semnături a doi împuterniciți care o reprezintă”;
– art. 16: „Președintele judecătoriei sau judecătorul desemnat de acesta va examina actul de constituire și statutul și, dacă acesta îndeplinesc condițiile pre văzute la art. 11 și 12, va dispune, prin încheiere, înscrierea societății agricole în registrul rezervat anume acestor societăți, ce se va înființa la fiecare judecătorie, de la data prezentei legi. De la data înscrierii, societatea agricolă dobândește personalitatea juridică.
Încheierea judecătoriei se va afișa în extras la sediul acesteia și al primăriei pe raza căreia își are sediul societatea, urmând a se publica în Monitorul Oficial al României.
De la data afișării, constituirea societății devine publică și opozabilă tuturor, sub rezerva îndeplinirii cerințelor prevăzute în art. 17”.
Din Legea sindicatelor nr. 54/2003 reținem:
– art, 14 alin. 1: „Pentru dobândirea personalității juridice de către organizația sindicală, împuternicitul special al membrilor fondatori ai sindicatului, prevăzut în procesul-verbal de constituire, trebuie să depună o cerere de înscriere la judecătoria în a cărei rază teritorială își are sediul aceasta”;
– art. 18: „Organizația sindicală dobândește personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special prevăzut la art. 17 alin. (1) a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii”.
Din Legea partidelor politice nr. 14/2003 menționăm:
– art. 18: „(1) Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul București, următoarele documente:
– cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului executiv al partidului politic și de cel puțin 3 membri fondatori, care vor fi citați în instanță;
– statutul și programul partidului;
– programul partidului;
– actul de constituire împreună cu lista semnăturilor de susținere a membrilor fondatori;
– o declarație privitoare la sediul și la patrimoniul partidului;
dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se afișează la sediul Tribunalului București, timp de 15 zile;
– în termen de 3 zile de la data depunerii cererii de înregistrare, anunțul cu privire la aceasta se publică de către solicitant într-un ziar central de mare tiraj.”
– art. 20 alin. 1: „ Tribunalul București examinează cererea de înregistrare a partidului politic în ședință publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public”;
– art. 21: „(1) Tribunalul București se pronunță asupra cererii de înregistrare a partidului politic în cel mult 15 zile de la expirarea termenului prevăzut la art. 18 alin. (2).
Împotriva deciziei Tribunalului Municipiului București se poate face contestație la Curtea de Apel București, în termen de 5 zile de la comunicare (…)
Curtea de Apel București va examina contestația în ședință publică, în termen de cel mult 15 zile de la înregistrarea acesteia.
Decizia Curții de Apel București este definitivă și irevocabilă”;
– art. 22: „Partidul politic dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii definitive a instanței privind admiterea cererii de înregistrare”;
– art. 23: „Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în Registrul partidelor politice.”
Din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații cităm aici următoarele dispoziții legale
– art. 6 alin. 1 și 4: „(1) In vederea dobândirii personalității juridice, asociații încheie actul constitutiv și statutul asociației, în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute. (…).
La autentificarea actului constitutiv și a statutului asociației se va prezenta dovada eliberată de Ministerul Justiției privind disponibilitatea denumirii unei asociații.”
– art. 7: „(1) Oricare dintre asociați, pe baza împuternicirii date în condițiile art. 6 alin. (2) lit. h), poate formula o cerere de înscriere a asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflate la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială urmează să-și aibă sediul.
Cererea de înscriere va fi însoțită de următoarele documente:
– actul constitutiv;
– statutul asociației;
– acte doveditoare ale sediului și patrimoniului inițial”;
(introd. prin O.G. nr. 37/2003) avizul ministerului sau al organului de specialitate al administrației publice centrale în a cărui sferă de competență își desfășoară activitatea.”
– art. 8: „(1) Asociația devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociațiilor și fundațiilor.
În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere și a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de președintele instanței verifică legalitatea acestora și dispune, prin încheiere, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor.
O dată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică, din oficiu, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociației, pentru evidența fiscală, cu menționarea numărului de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor”.
– art. 9: „(1) în cazul în care cerințele legale pentru constituirea asociației nu sunt îndeplinite judecătorul, la expirarea termenului prevăzut de art. 8 alin. (2), va cita, în camera de consiliu, pe reprezentantul asociației, punându-i în vedere, în scris, să remedieze neregularitățile constatate până la termenul următor, care nu va fi mai mare de o săptămână.
(2) Dacă neregularitățile constatate privesc dispozițiile art. 37 alin. (2) din Constituție, pentru termenul fixat va fi citat și parchetul de pe lângă instanța sesizată, căreia i se vor comunica, în copie, cererea de înscriere împreună cu actul constitutiv și statutul asociației. În acest caz, punerea concluziilor de către procuror este obligatorie”;
– art. 10: „(1) în situația în care, la termenul fixat, neregularitățile sunt înlăturate, judecătorul, ascultând și concluziile procurorului, dacă este cazul, va lua act despre aceasta prin încheiere, dispunând înscrierea asociației în registrul asociațiilor și fundațiilor.
În cazul în care neregularitățile nu au fost înlăturate sau, deși legal citat, reprezentantul asociației lipsește în mod nejustificat, judecătorul va respinge cererea de înscriere prin încheiere motivată.
Încheierile prevăzute în acest articol se vor pronunța în cel mult 24 de ore de la închiderea dezbaterilor și se vor redacta în termen de cel mult 48 de ore de la pronunțare.
– art. 11: „(1) încheierile de admitere sau de respingere a cererii de înscriere sunt supuse numai recursului.
În cazul în care procurorul nu a participat la soluționarea cererii, parchetului de pe lângă instanța sesizată i se vor comunica și copii de pe actul constitutiv și de pe statutul asociației, împreună cu încheierea de admitere ori de respingere a cererii de înscriere, după caz.
Termenul de recurs este de 5 zile și curge de la data pronunțării, pentru cei care au fost prezenți, și de la data comunicării, pentru Cei care au lipsit.
Recursul se soluționează cu citarea părților în camera de consiliu, de urgență și cu precădere. Dispozițiile art. 10 alin. (3) cu privire la pronunțarea și redactarea hotărârii se aplică în mod corespunzător.
– art. 12: „(1) înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor, în conformitate cu art. 8, se efectuează în ziua rămânerii irevocabile a încheierii de admitere, eliberându-se, la cerere, reprezentantului asociației sau mandatarului acesteia, un certificat de înscriere care va cuprinde: denumirea asociației, sediul acesteia, durata de funcționare, numărul și data înscrierii în Registrul asociațiilor și fundațiilor.
(2) În relațiile cu terții dovada personalității juridice se face cu certificatul de înscriere”.
– art. 17: „(1) Fundația dobândește personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul.
(2) Cererea va fi însoțită cu următoarele documente:
– actul constitutiv;
– statutul;
– acte doveditoare ale sediului și patrimoniului inițial;
(introd. Prin O.G. nr. 37/2003) avizul ministerului sau al organului de specialitate al administrației publice centrale în a cărui sferă de competență își desfășoară activitatea.”
(3) (Mod. prin O.G. nr. 37/2003) Dispozițiile art. 6 alin. (4)-(6) art. 7 alin. (1), art. 8-12 și art. 14 se aplică în mod corespunzător”;
– art. 35 alin. 2 și 3: „(2) Federațiile dobândesc personalitate juridică proprie și funcționează în condițiile prevăzute de prezenta ordonanță pentru asociațiile fără scop patrimonial, condiții care li se aplică în mod corespunzător, cu excepțiile stabilite în prezentul articol.
(3) Cererea de înscriere se soluționează de tribunalul în circumscripția căruia federația urmează să își aibă sediul”.
– art. 36: „(1) Federația devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în Registrul fundațiilor aflat la grefa tribunalului prevăzut la art. 35 alin. (3).
(2) Asociațiile sau fundațiile care constituie o federație își păstrează propria personalitate juridică, inclusiv propriul patrimoniu.”
În sfârșit, din Legea patronatelor nr. 356/2001 sunt de reținut următoarele:
– art. 1: „Patronatele sunt organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial”.
– art. 3 alin. 1-3: „(1) Patronatele sunt constituite pe activități economice și organizate pe secțiuni, diviziuni, ramuri și la nivel național.
Un număr de cel puțin 15 persoane juridice înmatriculate sau persoane fizice autorizate potrivit legii poate constitui un patronat.
Se pot constitui patronate și cu un număr de cel puțin 5 membri în ramurile în care aceștia dețin peste 70 % din volumul producției.
Patronatele își pot constitui structuri organizatorice teritoriale proprii, cu sau fără personalitate juridică (…).”
– art. 4: „(1) Patronatele se pot constitui în uniuni, federații, confederații sau în alte structuri asociative.
Două sau mai multe patronate pot constitui uniuni sau federații patronale.
Mai multe uniuni sau federații patronale se pot asocia în confederații patronale.”
Am făcut o prezentare in extenso a dispozițiilor legale care reglementează înființarea diferitelor categorii de persoane juridice în scopul unei mai lesnicioase înfățișări și rețineri a conținutul modurilor de înființare a persoanelor juridice.
Secțiunea a II-a
Conținutul modurilor de înființare
1. Conținutul înființării prin actul de dispoziție al organului (de stat) competent.
1.1. Domeniul de aplicare a modului de înființare „prin actul de dispoziție al organului (de stat) competent”.
În concepția legii generale a persoanelor juridice – Decretul nr. 31/1954 – modul de înființare enunțat de art. 28 lit. a) a fost rezervat creării persoanelor juridice de stat. Este concluzia ce se desprinde din art. 29 care, într-o redactare depășită, prevede: „Instituțiile de stat, ca persoane juridice, pot fi înființate, prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniștri, iar întreprinderile și organizațiile economice de stat și prin actul unui organ al puterii de stat ori prin actul unui organ central sau local al administrației de stat, în condițiile stabilite prin lege, decret sau hotărâre a Consiliului de Miniștri.
Instituțiile și întreprinderile anexe se înființează în același mod ca și organizațiile… pe lângă care funcționează”.
Și după 22 decembrie 1989, principalul domeniu de aplicare a modului de înființare, „prin actul de dispoziție al organului (de stat) competent” îl constituie categoria persoanelor juridice de stat.
Pentru concretizarea ideii, vom ilustra cu înființarea principalelor categorii de persoane juridice de stat.
Organele puterii legislative – cele două camere ale Parlamentului României: Camera Deputaților și Senatul – s-au înființat ca urmare a alegerilor ce au avut loc în condițiile Legii nr. 68/1992.
Organele puterii executive sunt creația:
– Legii nr. 69/1992, pe baza căreia a fost ales Președintele României;
– Legii nr. 47/1994 privind serviciile publice din subordinea Președintelui României, republicată;
– Legii nr. 90/2001 pentru organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor;
Organele autorității judecătorești s-au înființat în baza:
– Legii nr. 304/2004, privind organizarea judiciară;
– Legii nr. 317/2004, privind Consiliul Superior al Magistraturii. Unitățile administrativ-teritoriale sunt cele create pe baza Legii nr. 2/1968, cu modificările ulterioare.
Autoritățile administrației publice locale sunt create în baza Legii nr. 215/2001, și Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
După 22 decembrie 1989, s-au înființat în primii ani de la Revoluție mai puține instituții de stat (continuându-și, încă, existența cele create anterior, precum cele din domeniul învățământului, științei, culturii, artei etc). Totuși, cele care s-au înființat au avut la bază, în general, legi ori hotărâri ale Guvernului României, precum:
– Legea nr. 9/1991 privind înființarea Institutului Român pentru Drepturile Omului;
– Hotărârea Guvernului nr. 1365/1996 privind înființarea Muzeului Carpaților Răsăriteni.
Cel mai întins domeniu de înființare a persoanelor juridice de stat „prin actul de dispoziție al organului de stat competent” îl reprezintă acela la creării regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat, prin reorganizare unităților economice de stat, în aplicarea Legii nr. 15/1990.
Vocația generală a înființării persoanelor juridice „prin actul de dispoziție al organului (de stat) competent” este ilustrată de înființarea – prin decret-lege, decret ori hotărâre a Guvernului României – a unor persoane juridice care nu sunt „de stat”, ci au caracter obștesc ori privat.
Exempli gratia, ne referim la:
– Decretul-lege nr. 124/1990 privind instituirea „Fondului Libertatea”;
– Decretul-lege nr. 150/1990 privind înființarea fundațiilor pentru tineret”;
– H.G. nr. 1351/1990 privind înființarea Societății comerciale pe acțiuni „ROMCONTROL” – S.A.;
– H.G. nr. 21/1991 privind înființarea Institutului biblic baptist cu grad universitar din Oradea;
– H.G. nr. 1221/1990 privind înființarea unor institute teologice de grad Universitar ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice);
– H.G. nr. 435/1990 privind înființarea și organizarea Asociației generale a crescătorilor de păsări și animale din România.
1.2. Ce se înțelege prin „actul de dispoziție al organului (de stat) competent”?
Din enunțările de mai sus rezultă că prin „act de dispoziție al organului (de stat) competent”, ce are ca efect crearea persoanei juridice, trebuie să se înțeleagă lato sensu:
– lege adoptată de Parlamentul României;
– hotărâre a Guvernului României;
– hotărâre a consiliului județean ori consiliului local (cf. art. 46, 99 și 109 din Legea nr. 215/2001,).
Realizarea reformei, sub aspect instituțional, a presupus transformarea fostelor unități economice de stat în regii autonome și societăți comerciale cu capital de stat, potrivit Legii nr. 15/1990. aceasta explică de ce marea majoritate a „actelor de dispoziție” care au ca efect crearea persoanelor juridice de stat (agenți economici și comerciali) este formată din hotărâri ale Guvernului și hotărâri ale organelor locale ale administrației publice.
2. Conținutul înființării „prin actul de înființare recunoscut”.
2.1. Domeniul de aplicare a modului de înființare „prin actul de înființare recunoscut”.
La adoptarea Decretului nr. 31/1954, acest mod de înființare a persoanei juridice, enunțat de art. 28 lit. b, a fost rezervat pentru organizațiile cooperatiste și unitățile lor anexe. Aceasta se desprinde din art. 30 din Decret, potrivit cu care organizațiile cooperatiste, „precum și instituțiile și întreprinderile anexe, create de acestea, sunt persoane juridice prin recunoașterea înființării lor de către organele și în condițiile prevăzute de lege”.
În legislația de după 22 decembrie 1989, la acest mod de înființare se referă – in terminis – Decretul-lege nr. 66 și Decretul-Lege nr. 67/1990 (în prezent abrogat).
Într-adevăr, din Decretul-lege nr. 66/1990 sunt de menționat:
– art. 7: „Cooperativele meșteșugărești se înființează, se organizează și funcționează potrivit statutelor adoptate de adunările generale, pe baza statutului cadru aprobat de Congresul cooperației meșteșugărești”;
– art. 9: „Uniunile de cooperative și Uniunea Centrală a Cooperativelor Meșteșugărești iau ființă, se organizează și funcționează potrivit statutelor adoptate, după caz, de conferințe sau de Congresul cooperației meșteșugărești. Acestea sunt conduse de organele alese potrivit statutelor”;
– art. 10: „Recunoașterea înființării cooperativelor meșteșugărești și a uniunilor de cooperative se face de către consiliul organizației cooperatiste meșteșugărești ierarhic superioare. Acestea dobândesc personalitate juridică prin înregistrare la organele de stat competente, potrivit legii” (alin. 1); art. 11: „Unitățile de producție și prestări servicii ale organizațiilor cooperației meșteșugărești se înființează de acestea prin hotărâre a adunării generale a fiecăreia dintre aceste organizații”.
La rândul său, Decretul-lege nr. 67/1990 prevedea:
– art. 6: „Cooperativele de consum și cooperativele de credit, uniunile județene ale acestora și Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum și de Credit se înființează și funcționează potrivit prezentului decret-lege și statutului”;
– art. 9: „Uniunea centrală, uniunile județene și cooperativele pot înființa întreprinderi și unități proprii cu sau fără personalitate juridică, în vederea realizării activităților economice.
Criteriile de înființare, organizarea și funcționarea acestora se stabilesc de către Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum și de Credit”.
Decretul-Lege nr. 67/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit a fost înlocuit, cum am arătat deja, de Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și Ordonanța de urgență nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit.
Astfel, Legea nr. 109/1996 distinge, în privința înființării, între cooperative și uniunile de cooperative, pe de o parte, iar în cadrul acestora din urmă, între diferitele categorii de uniuni (federalele teritoriale ale cooperativelor de consum, și Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum). Astfel, de lege lata, organizațiile cooperatiste de consum se înființează în modul următor:
– cooperativele de consum: în temeiul hotărârii judecătorești irevocabile, pronunțate pe baza actului de constituire și a statului propriu; este soluția care rezultă, expresis verbis, din art. 10 citat mai sus;
– federalele teritoriale ale cooperativelor de consum (FEDERALCOOP) se constituie în temeiul încheierii judecătorului delegat de la Registrul comerțului, rămasă irevocabilă, pronunțată pe baza actului de constituire și a statutului propriu; deși nu este prevăzută expres de lege, această soluție este neîndoielnică, rezultând din dispozițiile art. 86 care dispun „înmatricularea” unor astfel de uniuni cooperatiste la Registrul comerțului, fără a se prevedea cerința aprobării sau recunoașterii înființării lor de către Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum și de Credit;
– Uniunea Națională a Cooperativelor de Consum – CENTROCOOP se constituie prin asocierea liberă a federalelor teritoriale ale cooperativelor de consum și de credit (și a CREDITCOOP) și este o „organizație neguvernamentală care dobândește personalitate juridică în virtutea prezentei legi” (art. 123). Potrivit art. 190, „CENTROCOOP este succesoarea de drept a Uniunii Centrale a Cooperativelor de Consum și de Credit” (s.n.);
În ceea ce privește înființarea organizațiilor cooperatiste de credit Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 distinge între cooperativele de credit și casele centrale ale cooperativelor de credit:
– art. 28 alin. 1 (Mod. prin L. nr. 200/2002): „Cooperativa dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerțului, în, temeiul încheierii irevocabile a judecătorului delegat acordate în baza actului constitutiv și a aprobării de constituire emise de casa centrală la care cooperativa de credit urmează să se afilieze sau, după caz, a aprobării colective de constituire a rețelei acordate de Banca Națională a României. încheierea judecătorului delegat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a”;
– art. 98 alin. 1: „Casa centrală dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării ei în registrul comerțului, în temeiul încheierii irevocabile a judecătorului delegat acordate în baza actului constitutiv și a aprobării de constituire emise de Banca Națională a României. Încheierea judecătorului delegat se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a”.
Din cele ce precedă rezultă, așadar, că spre deosebire de organizațiile cooperației meșteșugărești, în sistemul cooperației de consum și de credit, în funcție de forma juridică, organizațiile cooperatiste sunt supuse unor moduri diferite de înființare: a) prin „actul de dispoziție al organului de stat competent” – CENTROCOOP; b) prin „actul de înființare autorizat” – celelalte cooperative și uniuni.
De lege ferenda, se impune o reglementare unitară pentru toate organizațiile cooperatiste, primul pas fiind făcut de Legea nr. 109/1996.
2.2. Componentele modului de înființare „prin actul de înființare recunoscut” (decretul-lege nr. 66/1990).
Înființarea unei persoane juridice cooperatiste meșteșugărești, prin modul enunțat presupune adoptarea următoarelor acte:
– actul de constituire, adoptat de adunarea generală, conferință ori congres, după caz;
– statutul organizației; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numește generic „actul de înființare”;
– actul recunoașterii actului de înființare, prin care se verifică doar legalitatea (iar nu și oportunitatea) actului de înființare.
Dacă acestea sunt componentele modului de înființare „prin actul de înființare recunoscut”, este de reținut că înființarea completă a persoanei juridice mai presupune o operațiune juridică, și anume înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal) și înmatricularea la Registrul comerțului (cf. Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului și O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților).
3. Conținutul modului de înființare „prin actul de înființare autorizat”.
3.1. Domeniul de aplicare a acestui mod de înființare.
În optica din 1954, înființarea „prin actul de înființare autorizat”, anunțată de art. 28 lit. c, era aplicabilă persoanelor juridice menționate în art. 31 astfel: „Organizațiile obștești, ca sindicatele, uniunile de scriitori, artiști sau compozitori, asociațiile cu scop nepatrimonial, precum și instituțiile și întreprinderile anexe create de acestea sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înființării lor, dată de către organele și în condițiile prevăzute de lege” (s.n.).
După 22 decembrie 1989, acest mod de înființare a persoanelor juridice a suferit serioase modificări (art. 31 putând fi socotit implicit modificat ori abrogat), prin trecerea la o democrație reală, întemeiată pe pluralismul politic, pe economia de piață, pe libertatea persoanei, ca și pe separația puterilor în sat.
„Autorizarea înființării” persoanelor juridice este reglementată în prezent, astfel, de către mai multe acte normative, și anume:
– pentru partidele politice „autorizarea” înființării se dă de Tribunalul municipiului București, potrivit art. 18-23 din Legea nr. 14/2003;
– pentru sindicate „autorizarea” înființării acestora cade în competența judecătoriei, potrivit art. 14-18 din Legea nr. 54/2003;
– pentru organizațiile de scriitori, artiști plastici și compozitori, creatori de film și teatru, Decretul-lege nr. 27/1990 (M.Of. nr. 10/1990) prevede că aceștia funcționează „în temeiul statutului propriu și au dreptul să-și aleagă forma și structura organizatorică pe care le consideră cele mai potrivite specificului lor de creație, în organizații profesionale cu personalitate juridică, potrivit prevederilor legale în vigoare” (s.n.); considerăm că mențiunea „potrivit prevederilor legale în vigoare” se referă, în prezent, la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații; în aceeași situație se găsesc în patronatele supuse recentei Legi nr. 356/2001 (M.Of.nr. 380/2001) de vreme ce aceasta se mărginește la a declara aceste entități juridice drept „organizații ale patronilor, autonome, fără caracter politic, înființate ca persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial” fără a cuprinde însă și vreo prevedere expresă sau, măcar, vreo normă de trimitere explicită la legea aplicabilă constituirii lor.
– pentru asociațiile de proprietari din clădirile cu mai multe apartamente și/sau spații cu altă destinație decât aceea de locuință aflate în proprietate privată exclusivă, autorizarea se dă de către judecătorul delegat de președintele judecătoriei la organul financiar local în a cărui rază teritorială se află imobilul, potrivit art. 5-6 din Regulamentul-cadru al asociațiilor de proprietari aprobat prin Legea locuinței nr. 114/1996, republicată (M.Of. nr, 393/1997), cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 145/1999 (M.Of. nr. 439/1999);
– pentru asociațiile și fundațiile fără scop patrimonial (nonprofit), supuse anterior prevederilor Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (Asociațiuni și fundațiuni), iar actualmente Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, cât privește „autorizarea” înființării lor, aceasta revine, în prezent, judecătoriei, în cazul asociațiilor și fundațiilor simple (primare) sau, după caz, tribunalului, în cazul federațiilor (uniunilor de asociații sau fundații);
– pentru societățile agricole și formele asociative de tip composesorate, obști de moșneni, obști de răzeși, păduri grănicerești și altele asemenea, „autorizarea” se dă de judecătorie, iar „înscrierea” are efect constitutiv (art. 15-16 din Legea nr. 36/1991 și art. 28 din Legea nr. 7/2000, cu modificările ulterioare);
– pentru cooperativele de consum, „autorizarea” este dată de judecătorie (art. 10 din Legea nr. 109/1996), iar pentru federalele teritoriale ale cooperativelor de consum – FEDERALCOOP; cooperativele de credit și casele centrale ale acestora, „autorizarea” cade în sarcina judecătorului delegat de Ia Registrul comerțului (art. 86 din Legea nr. 109/1996 art. 28 și 98 din O.U.G. nr. 97/2000);
– pentru societățile comerciale, indiferent de forma juridică sau de obiectul activității lor, constituite în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, este necesară „autorizarea” judecătorului delegat de la Registrul comerțului (art. 35-41);
– pentru reprezentanțele societăților comerciale și organizațiilor economice străine, Decretul-lege nr. 122/1990 (M.Of. nr. 54/1950) cere „autorizarea” Ministerului Industriei și Comerțului, adică, actualmente, a Ministerului Industriei și Resurselor (art. 2);
– pentru camerele de comerț și industrie din România, art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990 (M.Of. nr. 65/1990) prevede următoarele: „Camerele de comerț și industrie teritorială se înființată din inițiativa comercianților și dobândesc personalitate juridică pe data recunoașterii înființării lor de către guvern; deși textul se referă la „recunoașterea” guvernamentală, considerăm că, pe fond, aceasta este o veritabilă „autorizare” (administrativă).
3.2. Componentele modului de înființare „prin actul de înființare autorizat”.
Sub aspectul acesta, al „componentelor” ori „structurii” sale, acest mod de înființare, „prin actul de înființare autorizat” se aseamănă cu cel de al doilea mod de înființare: „prin actul de înființare recunoscut”.
Într-adevăr, înființarea persoanei juridice „prin actul de înființare autorizat” cuprinde următoarele acte juridice:
– actul de constituire care, de regulă, este „contract de societate” ori „contract de asociere”, încheiat în forma autentică notarială (cum prevăd Legile nr. 31/1990 și nr. 36/1991);
– statutul societății, asociației etc. (de regulă, tot în formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc „actul de înființare” (denumit „act constitutiv”, în cazul societăților comerciale);
– autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiție, fie de la un organ al puterii executive, după caz.
De reținut că aceste trei acte trebuie întrunite cumulativ.
Pentru completa înființare a persoanei juridice, supuse acestui mod de înființare, se mai cere uneori, de către lege, să se îndeplinească încă o operațiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această formalitate condiționează, de regulă, dobândirea capacității de folosință deplină de către persoana juridică).
4. Conținutul modului de înființare „printr-un alt mod reglementat de lege”.
4.1. Domeniul de aplicare, actual, al acestui mod de înființare.
De lege lata, sunt supuse, între altele, înființării „printr-un alt mod reglementat de lege”, următoarele categorii de persoane juridice:
– statul român, acesta este declarat, direct, de către lege ca având calitatea de persoană juridică (art. 25 din Decretul nr. 31/1954); desigur, înființarea unui stat este supusă nu unor norme de drept civil, ci normelor de drept internațional public și celor de drept constituțional;
– misiunile diplomatice și oficiile consulare; potrivit „articolului unic” al Legii nr. 37/1991: „înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare, se iac prin decret al Președintelui României, la propunerea Guvernului” (s.n.); deci acest mod poate fi numit: înființarea „prin actul șefului statului român la propunerea guvernului țării”; se poate observa că, în acest mod de înființare, există două acte juridice succesive: 1) propunerea Guvernului; 2) decretul prezidențial;
– asociațiile de locatari, care iau ființă, de drept, prin întrunirea condițiilor prevăzute de lege, adică de art. 65 din Legea nr. 5/1973 și de Statutul asociațiilor de locatari aprobat prin Decretul nr. 387/1977 (B. Of. nr. 116/1977).
Secțiunea a III-a
Dobândirea capacității civile de către persoana juridică
1 Corelația capacității civile a persoanei juridice cu capacitatea de drept (juridică) a acesteia.
1.1. Noțiunile de „capacitate juridică” și „capacitate civilă” aplicate persoanei juridice și corelația dintre ele.
Înțelegerea exactă a conținutului acestui capitol – capacitatea civilă a persoanei juridice – presupune stabilirea legăturii acestei capacități cu noțiunea, de gen, care este aceea de „capacitate de drept” ori „capacitatea juridică”.
Subiectul colectiv de drept – persoana juridică – este titularul capacității „de drept” sau „juridice”, care înseamnă aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații, în general, adică în diferite ramuri de drept.
Ca și subiectul individual de drept civil – persoana fizică – și subiectul colectiv de drept civil – persoana juridică – este titularul capacității juridice sau de drept, care este unică, adică una singură, pentru fiecare asemenea subiect de drept. Dar esențial de reținut este că această capacitate „juridică” sau „de drept” există, „trăiește” prin capacitățile „de ramură”, adică din diferitele ramuri de drept.
O parte a capacității „juridice” sau „de drept”, aparținând subiectului colectiv de drept, este tocmai capacitatea sa civilă. Această capacitate coexistă alături de capacitățile din alte ramuri de drept, precum: drept constituțional, drept administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual (penal ori civil) etc.
În lipsa unei definiții legale a capacității civile a persoanei juridice, vom spune că prin capacitate civilă a persoanei juridice înțelegem, aptitudinea subiectului colectiv de drept de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea de folosință – și aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective civile și de a-și asuma și îndeplini obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere – capacitate de exercițiu.
– pin compararea celor două noțiuni – „capacitate juridică” și „capacitatea civilă” – aplicate persoanei juridice, se poate ușor trage concluzia că între ele există raporturi de tipul întreg-parte, prima noțiune incluzând-o pe a doua.
1.2. Vocația capacității civile a persoanei juridice.
Problema vocației (întinderii) capacității civile nu se pune numai în cazul persoanei fizice, ci și în cazul persoanei juridice.
Din însăși corelația stabilită mai sus, între capacitatea juridică și capacitatea civilă, aparținând persoanei juridice, rezultă concluzia că, la fel ca și în cazul persoanei fizice, capacitatea civilă a persoanei juridice este o capacitate „de ramură”, adică de drept civil.
Consecința – teoretică și practică – care decurge din această soluție este următoarea: regulile privind capacitatea civilă a persoanei juridice își găsesc aplicație în raporturile juridice civile, iar nu și în raporturile aparținând altor ramuri de drept (unde se aplică regulile stabilite de normele fiecărei ramuri de drept).
2 Structura capacității civile a persoanei juridice
2.1. Capacitatea civila a persoanei juridice este alcătuită din capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Și în cazul subiectului colectiv de drept civil – persoana juridică -, capacitatea civilă este alcătuită, ca și în cazul capacității civile a persoanei fizice, din două elemente:
– capacitatea de folosință, adică aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații civile;
– capacitatea de exercițiu, adică aptitudinea sa, de a dobândi și exercita drepturi civile și de a-și asuma și executa obligații civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organul de conducere.
De lege lata, normele dreptului civil nu prevăd, expresis verbis, această structură a capacității civile a persoanei juridice, dar reglementează componentele acesteia.
Studiul capacității civile a persoanei juridice presupune, prin urmare, analiza elementelor sale: capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
3. Capacitatea de folosință a persoanei juridice.
3.1. Definiție, terminologie și caractere juridice.
3.1.1. Definiția capacității de folosință a persoanei juridice. Dacă, pentru capacitatea de folosință a persoanei fizice există o definiție legală – cuprinsă în art. 5 alin. 2 -, pentru capacitatea de folosință a persoanei juridice nu există o asemenea definiție.
Cu toate acestea, ținând seama de corelația stabilită, mai sus, între „capacitatea juridică” a persoanei juridice și capacitatea sa civilă, pe de o parte și de formularea – generală – a art. 5 alin. 2, pe de altă parte, este posibilă o corectă definire – doctrinară – a capacității de folosință a persoanei juridice.
Pe aceste premise, vom defini capacitatea de folosință a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacității civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în aptitudinea sa de a avea drepturi și obligații civile.
3.1.2. Terminologie. Sub aspectul terminologic al desemnării „capacității de folosință a persoanei juridice”, este de semnalat diferența ce există între doctrină, pe de o parte, și legislație, de cealaltă parte.
Într-adevăr, dacă în doctrină se folosește – cvasiunanim – expresia „capacitate de folosință”, în legislație se folosesc alternativ, expresiile: „capacitatea de a avea drepturi și obligații” (ex. art. 33 din Decretul nr. 31/1954) și „personalitate juridică” (ex. Decretul-lege nr. 66/1990, Legea nr. 36/1991 etc).
De lege ferenda, considerăm că ar fi potrivit ca să se folosească noțiunea „capacitate de folosință” și pentru persoana juridică, expresia „personalitate juridică” trebuind să desemneze calitatea de subiect de drept în general, adică „capacitatea de drept”.
3.1.3. Caracterele juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice.
Capacitatea de folosință a persoanei juridice se caracterizează prin:
legalitate;
inalienabiliate,
intangibilitate;
generalitate și
specialitate.
Legalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înseamnă însușirea acesteia de a fi instituită numai de către lege, de a i se stabili începutul, conținutul și încetarea doar prin norme legale.
În alți termeni, capacitatea de folosință a persoanei juridice – ca și cea a persoanei fizice – este exclusiv de domeniul legii.
Inalienabilitatea este trăsătura capacității de folosință a persoanei juridice de nu putea fi înstrăinată ori cedată și de a nu se putea renunța la ea, nici în tot și nici în parte.
De menționat că inalienabilitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu se opune nici „delegării de atribuții” și nici dării de „împuterniciri de reprezentare”, aspecte care țin de valorificarea capacității de exercițiu a persoanei juridice.
lntangibilitatea este caracterul capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile stabilite de lege. Acest caracter este o consecință a acelui caracter care este legalitatea ei.
Generalitatea capacității de folosință a persoanei juridice înseamnă caracterul ei abstract, adică însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.
Caracterul juridic distinctiv al capacității de folosință a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și constă în însușirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept civil de a avea acele drepturi și obligații civile care se circumscriu principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, adică acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înființată.
De reținut că între generalitatea și specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice nu există nici o contradicție, ele completându-se reciproc.
3. 2. Începutul capacității de folosință a persoanei juridice.
3.2.1. Prevederile de principiu ale art. 32 și 33 din decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 32: „Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere”.
Art. 33 dispune: „Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitate de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor.
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit dispozițiilor art. 28, de la data actului de dispoziție care le înființează, de la data recunoașterii ori a autorizării înființării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înființare cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor și a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil”. Din art. 32 este de reținut distincția între:
– persoanele juridice supuse înregistrării și
– persoanele juridice supuse înscrierii.
Art. 32, însă, face trimitere la „legile care le reglementată”, adică la actele normative aplicabile diferitelor categorii ori subcategorii de persoane juridice.
Art. 33 împarte persoanele juridice, din punctul de vedere al începutului „capacității de a avea drepturi și obligații” (adică, capacitatea de folosință), în două mari categorii:
– persoanele juridice supuse înregistrării, a căror capacitate de folosință (deplină) începe de la data înregistrării;
– celelalte persoane juridice (adică cele nesupuse înregistrării) a căror capacitate de folosință începe, în funcție de modul de înființare care li se aplică, de la: 1) data actului de dispoziție care le înființează, 2) data recunoașterii actului de înființare, 3) data autorizării înființării, 4) data împlinirii altei cerințe pe care legea o prevede, după caz.
Din același art. 33 mai trebuie să se mai rețină distincția între:
– începutul capacității de folosință deplină a persoanei juridice (pe care alin. 1-2 ale art. 33 o numesc „capacitatea de a avea drepturi și obligații” (subînțelegându-se civile);
– începutul capacității de folosință restrânsă ori limitată a persoanei juridice (pe care alin. 3 al art. 33 o denumește, pur și simplu, „capacitate”).
Înțelegerea exactă a prevederilor, de principiu, ale art. 32-33 din Decretul nr. 31/1954 privitoare la începutul capacității de folosință a persoanei juridice face necesară cunoașterea și a dispozițiilor speciale, cuprinse în actele normative aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice.
3.2.2. Dispoziții speciale privind începutul capacității de folosință a persoanei juridice. Luând actele normative, care interesează acum, în ordine cronologică, vom reține dispozițiile cuprinse în:
– Decretul nr. 387/1977 de aprobare a Statutului privind organizarea și funcționarea asociației locatarilor; potrivit art. 1 alin. final din Statut: „Asociația locatarilor dobândește personalitate juridică de la data înregistrării la organele financiare locale” (s.n.);
– Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea și funcționarea cooperației meșteșugărești care, în art. 10 alin. 1 (partea a doua), prevede că „acestea dobândesc personalitate juridică prin înregistrare la organele de stat competente potrivit legii” (s.n.);
– Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea și funcționarea în România a reprezentanțelor societăților comerciale și organizațiilor economice străine care, în art. 7, prevede: „în termen de cel mult 15 zile de la data eliberării autorizației, reprezentanța se înregistrează la Camera de Comerț si Industrie a României și la administrația financiară în a cărei rază teritorială își are sediul”.
– Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerț și industrie din România; potrivit art. 2: „Camerele de comerț și industrie teritoriale se înființează din inițiativa comercianților și dobândesc personalitate juridică pe data recunoașterii înființării de către guvern „;
– Legea nr. 15/1990, care, în art. 18 alin. 2, prevede: „în baza actului de înființare, societatea comercială (cu capital de stat) se înscrie în registrul camerelor de comerț și industrie. Actul de înființare se publică în Monitorul Oficial al României”;
– Legea privind societățile comerciale nr. 31/1990, republicată; din aceasta reținem art. 40: „(1) Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerțului.
(2) (Mod. prin L. nr. 161/2003) înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunțării încheierii judecătorului delegat prin care se autorizează înmatricularea societății comerciale”;
– Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură care, în art. 16 alin. 1 (în fine), prevede: „De la data înscrierii societatea agricolă dobândește personalitate juridică”;
– Legea sindicatelor nr. 54/2003, care în art. 18 dispune: „Organizația sindicală dobândește personalitate juridică de la data înserierii în registrul special prevăzut la art. 17 alin. (1) a hotărârii judecătorești definitive de admitere a cererii.”
– Legea partidelor politice nr. 14/2003 care, în art. 22 prevede: „Partidul politic dobândește personalitate juridică de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii instanței privind admiterea cererii de înregistrare”;
– Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum cu modificările ulterioare; din aceasta reținem:
– art. 10 alin. 1: cooperativa de consum și dobândește „personalitate juridică în temeiul hotărârii judecătorești definitive, pronunțată pe baza actului de constituire și a statutului propriu, și poate funcționa după înmatricularea ei la Registrul comerțului și după obținerea codului fiscal de la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor”;
– art. 86: „înmatricularea federalei teritoriale a cooperativelor de consum – FEDERALCOOP la Registrul comerțului se face pe baza actului de constituire și a statutului propriu,…”;
– Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare, care, în art. 5 alin. 2 al Regulamentului-cadru al asociațiilor de proprietari (anexa nr. 2 la lege), prevede că: „Asociația de proprietari dobândește personalitate juridică în baza încheierii judecătorului delegat la organul financiar local de către președintele judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul”:
– Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere, cu modificările ulterioare; potrivit art. 28 alin. 4: „Prin hotărâre judecătorească formele asociative de exploatare în comun, constituite în condițiile și cu respectarea regimului silvic prevăzut de lege, dobândesc calitatea de persoană juridică: hotărâre judecătorească va fi înscrisă într-un registru special ținut de judecătorie „.
– Ordonanța Guvernului nr. 26 cu privire la asociații și fundații care prevede la art. 8 alin. 1 că asociația devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în registrul asociațiilor și fundațiilor”; de asemenea, conform art. 17 alin. 1 , fundația dobândește personalitate juridică prin înscrierea sa în Registrul asociațiilor și fundațiilor, aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul”; în sfârșit, art. 36 alin. 1 dispune că federația devine persoană juridică din momentul înscrierii sale în registrul federațiilor aflat la grefa tribunalului” în circumscripția căruia federația urmează să își aibă sediul”;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de credit statuează că organizațiile cooperatiste de credit – cooperativele de credit și casele centrale, dobândesc personalitate juridică de la data înmatriculării lor în registrul comerțului, în temeiul încheierii irevocabile a judecătorului delegat, acordată în condițiile art. 28 sau art.98, după caz.
3.2.3. Determinarea începutului capacității de folosință pe categorii de persoane juridice. Dispozițiile legale sus-citate, privitoare la data dobândirii capacității de folosință, ne permit să facem o sistematizare a lor, din care să rezulte soluția aplicabilă fiecărei categorii de persoane juridice.
Înainte de aceasta, însă, se impune o precizare de principiu, cât privește importanța și fundamentul distincției făcute de art. 33 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 31/1954, între persoanele juridice supuse înregistrării și persoane juridice nesupuse înregistrării.
La adoptare Decretului nr. 31/1954 s-a avut în vedere cerința înregistrării persoanelor juridice, cu scop economic sau patrimonial (de stat, cooperatiste, obștești, particulare) din rațiuni fiscale, adică în vederea impozitării.
După decembrie 1989, o dată cu trecerea României la economia de piață, importanța înregistrării a devenit alta, ea fiind necesară, în continuare, pentru unele persoane juridice, dar aria ori domeniul aplicării cerinței înregistrării s-a diminuat simțitor, în favoarea altei formalități ori cerințe, care este înscrierea ori înmatricularea.
Din conținutul art. 33 alin. 1-2 rezultă că începutul capacității de folosință (deplină) a persoanei juridice este marcat de unul din următoarele momente:
– data înregistrării, pentru persoanele juridice spuse acesteia;
– data actului de dispoziție care înființează persoana juridică (nesupusă înregistrării);
– data recunoașterii actului de înființare (la fel, dacă persoana juridică nu este supusă înregistrării);
– data autorizării înființării (de asemenea, pentru persoana juridică nesupusă cerinței înregistrării);
– data îndeplinirii altei cerințe prevăzute de lege (tot astfel să nu fie cerută, de lege, înregistrarea persoanei juridice.
O problemă specială, care se ridică aici este următoarea: care este începutul capacității de folosință a persoanei juridice în cazul în care aceeași persoană juridică este supusă, de dispoziții cuprinse în legi diferite, atât cerinței înregistrării (de regulă la organul fiscal teritorial) cât și formalității înmatriculării (în registrul comerțului) – data înregistrării ori data înmatriculării?
Considerăm că, în starea actuală a legislației, rezolvarea problemei este următoarea: capacitatea de folosință (deplină) începe de la data înregistrării la organul competent iar nu de la data înmatriculării (evident, problema prezintă interes doar în cazul în care, între cele două operațiuni s-ar situa un interval de timp de o oarecare întindere sau durată, precum și în ipoteza – mai mult teoretică – în care ar interveni numai una din cele două operațiuni).
Această soluție rezultă, pe de o parte, din prevederea expresă a art. 33 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 și, pe de altă parte, din faptul că pe când înregistrarea interesează dreptul civil și cel fiscal, înmatricularea interesează, în primul rând, dreptul comercial și numai apoi dreptul civil și dreptul fiscal.
O a doua problemă, specială, pe care o semnalăm, aici, este aceea a neconcordanței terminologice, între dispoziții cuprinde în legi diferite, dar care privesc aceeași formalitate ori operațiune juridică. Avem în vedere faptul că, pe când art. 18 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 se referă la înscrierea societății comerciale (cu capital de stat), Legea privind registrul comerțului nr. 26/1990 folosește constant terenul de înmatriculare pentru toate societățile comerciale și nu numai.
Considerăm că, de bun trebuie luat termenul folosit de legea ulterioară (adică acela de înmatriculare).
Semnalăm, în sfârșit, că recenta Lege nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registru! comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice (ca și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalități administrative pentru înregistrarea și autorizarea funcționării comercianților) precizează că, în înțelesul acestui act normativ, sintagma „înregistrarea în registrul comerțului” semnifică înmatricularea persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice prevăzute la art. 2 (societățile comerciale, societățile și companiile naționale, grupurile de interes economic, regiile autonome și organizațiile cooperatiste), înscrierea de mențiuni, precum și înregistrarea altor operațiuni care, potrivit legii, se menționează în registrul comerțului.”. Se are în vedere, așadar, înțelesul larg al termenului de „înregistrare”.
După aceste precizări, vom înfățișa sistematizarea anunțată a persoanelor juridice, în funcție de data la care începe capacitatea de folosință (deplină) a lor. Astfel:
a. Capacitatea de folosință începe de Ia data înregistrării la organul de stat competent, pentru următoarele persoane juridice:
– asociațiile de locatari (art. 1 alin. final din Statutul aprobat prin Decretul nr. 387/1977);
– reprezentanțele societăților comerciale și organizațiilor economice străine care funcționează în România (art. 7 din Decretul-lege nr. 122/1990);
– organizațiile cooperației meșteșugărești (art. 10 alin. 1 din Decretul-lege nr. 66/1990);
– asociațiile de proprietari (art. 5 alin. 1 din Regulamentul-cadru adoptat prin Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările ulterioare).
b. Capacitatea de folosință începe de la data înscrierii în registrul special destinat, ținut de instanța judecătorească, pentru următoarele persoane juridice:
– asociațiile și fundațiile fără scop patrimonial (art. 8 alin. 1, art. 17 alin. 1 și art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 26/2000);
– patronatele (art. 1 din Legea nr. 356/2001 coroborat cu prevederile art. 8 alin. 1 sau art. 36 alin. 1 din O.G. nr. 26/2000, după caz);
– sindicatele (art. 18 din Legea nr. 54/2003);
– societățile agricole (art. 16 alin. 1 din Legea nr. 36/1991);
– formele asociative de tip composesorat, obști de moșneni, obști de răzeși, păduri grănicerești etc. (art. 28 alin. 4 din Legea nr. 1/2000).
c. capacitatea de folosință începe de la data înmatriculării în registrul comerțului, pentru următoarele persoane juridice:
regiile autonome;
– societățile comerciale (atât cele supuse Legii nr. 15/1990, cât și cele supuse Legii nr. 31/1990, deoarece Legea nr. 26/1990 nu face distincție și, în consecință: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus);
– casele centrale ale cooperativelor de credit, cooperativele de credit și, federalele teritoriale ale cooperativelor de consum – FEDERALCOOP (art. 60, 86 din Legea nr. 109/1996, cu modificările ulterioare; art. 28 și 98 din O.U.G. nr. 97/2000);
d. De la data actului de dispoziție care le înființează începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice de stat, care sunt: organele de stat (ale puterii: legislative, executive, judecătorești), instituțiile de stat, unitățile administrativ- teritoriale, autoritățile administrației publice locale și instituțiile subordonate acestora.
e. De Ia data rămânerii definitive sau irevocabile a hotărârii judecătorești de admitere a înregistrării începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt partidele politice (art. 22 din Legea nr. 14/2003) și cooperativele de consum (art. 10 din Legea nr. 109/1996).
f. De la data recunoașterii de către Guvern a înființării începe capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt camerele de comerț și industrie (art. 2 din Decretul-lege nr. 139/1990).
3.2.4. Începutul capacității de folosință restrânsă potrivit art. 33 alin. 3 din decretul nr. 31/1954. Sistematizarea de mai sus, privind începutul capacității de folosință a persoanei juridice se referă la ceea ce numim capacitatea de folosință deplină.
După cum am spus, alin. 3 al art. 33 are în vedere o capacitate de folosință a persoanei juridice care este limitată ori restrânsă (numită, în doctrină și anticipată de lege, fiind oarecum, o aplicație a ideii cuprinse în adagiul infans conceptus pro nato habetur…).
Care este începutul acestei capacități de folosință?
Răspunsul ni-l dă chiar textul art. 33 alin. 3 (final): „Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaștere ori de data îndeplinirii celorlalte cerințe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data actului de înființare, cât privește drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligațiilor a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil”.
Două precizări sunt de făcut, aici în legătură cu acest text.
Mai întâi, este de observat că, în sensul textului, „actul de înființare” poate consta, după caz, în: a) actul de dispoziție al organului de stat competent (cum e cazul pentru o regie autonomă ori pentru o societate comercială cu capital de stat); b) actul de constituire, ce urmează a fi recunoscut (cum e cazul unei organizații cooperatiste meșteșugărești), c) actul de constituire ori înființate, ce urmează a fi autorizat (cum e cazul unei societăți comerciale supuse Legii nr. 31/1990).
Apoi, trebuie reținut că, dacă problema începutului capacității de folosință deplină se pune în cazul oricărei persoane juridice (și deci al tuturor persoanelor juridice), problema începutului capacității de folosință limitată ori restrânsă nu se pune în toate cazurile, deci nu are caracter general; mai exact, unele persoane juridice dobândesc ab initio deplina capacitate de folosință (netranzitând-o și pe cea restrânsă ori limitată); e cazul persoanelor juridice de stat care sunt organele de stat (legislative, executive și judecătorești), instituțiile de stat și unitățile administrativ-teritoriale, precum și autoritățile administrației publice locale, inclusiv instituțiile și organele de specialitate din subordinea acestora.
3.3. Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice.
3.3.1. Conținutul capacității de folosință restrânsă (art. 33 alin. 3 din decretul nr. 31/1954). Cu privire la conținutul ori întinderea capacității de folosință restrânsă (anticipată de lege), în doctrină s-a născut o controversă susținându-se două puncte de vedere opuse.
Într-o părere, caracterul limitat al capacității la care se referă art. 33 alin. 3 privește numai asumarea de obligații, iar nu și dobândirea de drepturi.
În cealaltă opinie, pe care o considerăm corectă, se susține, dimpotrivă că „… din litera expresă a textului rezultă că limitarea capacități în funcție de necesitățile legate de înființare privește atât dobândirea de drepturi cât și asumarea de obligații”.
Suntem, prin urmare, de părere că, fiind tranzitorie, capacitatea de folosință restrânsă a persoanei juridice este limitată atât în ce privește latura pasivă (asumarea de obligații) cât și în ce privește latura activă (dobândirea de drepturi) căci ambele sunt subordonate aceluiași obiectiv limitat: persoana juridică să poată lua naștere complet în mod valabil.
3.3.2. Determinarea conținutului capacității de folosință deplină a persoanei juridice. Conținutul capacității de folosință a persoanei juridice poate fi determinat în două moduri: sintetic și analitic.
Sintetic, conținutul capacității de folosință de a avea drepturi și obligații civile, în general.
Tot sintetic se exprimă conținutul acestei capacități și prin ceea ce am arătat că este generalitatea acestei capacități.
Analitic, conținutul capacității de folosință a persoanei juridice poate fi exprimat dacă apelăm la două criterii: cel al naturii drepturilor și obligațiilor civile și cel al izvorului acestora.
După primul criteriu, conținutul capacității de folosință a persoanei juridice se exprimă în aptitudinea sa de a avea: 1) totalitatea drepturilor patrimoniale și personale nepatrimoniale civile – care formează latura activă a conținutului – și 2) totalitatea obligațiilor patrimoniale și nepatrimoniale civile – care formează latura pasivă a conținutului.
După al doilea criteriu se pot distinge drepturile și obligațiile civile care au ca izvor, după caz: legea, actul juridic ori faptul juridic stricto sensu. În altă exprimare, în conținutul capacității de folosință a persoanei juridice intră drepturile și obligațiile civile contractuale și cele extracontractuale.
În determinarea conținutului capacității de folosință a persoanei juridice trebuie să mai ținem seama de anumite reguli, care privesc limitele acestei capacități:
– persoana juridică nu are aptitudinea de a avea acele drepturi și obligații civile care nu pot aparține decât persoanei fizice (ex.: nume, domiciliu, sănătate);
– conținutul capacității de folosință a persoanei juridice este determinat și de caracterul (ori natura) fiecărei categorii de persoane juridice, după criteriul ramurilor de drept în care sunt subiecte reprezentative, precum: organele puterii legislative sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept constituțional; organele puterii executive sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept administrativ; organele puterii judecătorești sunt subiecte reprezentative în raporturile de drept procesual; societățile comerciale sunt subiecte reprezentative pentru dreptul comercial ș.a.m.d.; pentru acestea, conținutul capacității de folosință este mai sărac, deoarece ele apar mai rar în raporturile juridice în calitatea lor de subiecte de drept civil, adică persoane juridice;
– limita esențială a conținutului capacității de folosință a persoanei juridice este dată de scopul său, adică de „obiectul de activitate”; această limită se exprimă în principiu specialității capacității de folosință.
3.3.3. Principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice.
a. Consacrarea principiului de către art, 34 din Decretul nr. 31/1954
Potrivit art. 34: „Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut.
Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” – s.n.
b. Caracterizarea principiului
După cum se poate observa din conținutul dispozițiilor sus-menționate, legea nu utilizează in terminis, formula: principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice. Această denumire este creația doctrinei, fiind preluată și de jurisprudență.
În doctrina noastră, n-a existat totuși, preocuparea pentru definirea acestui principiu, deși i s-a precizat conținutul.
Pe baza dispozițiilor evocate, vom putea defini principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice ca acea regulă de drept civil, potrivit căreia, prin acte juridice, persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi și obligații civile care sunt în concordanță cu scopul ei.
Din definiția de mai sus, care ține seama atât de art. 34 din Decretul nr. 31/1954 (mai ales alin. 2), cât și de fostul art. 9 din Legea nr. 21/1924, se poate trage concluzia că, în realitate principiul specialității nu acoperă întregul conținut al capacității de folosință a persoanei juridice, el cantonând-se la aptitudinea de a avea drepturi și obligații civile care au ca izvor actele juridice civile. Deci, acestui principiu îi scapă aria drepturilor și obligațiilor civile care au ca izvor legea (care, prin ipoteză, nu pot fi contrare scopului persoanei juridice), și faptul juridic stricto sensu (cum este delictul civil, spre exemplu).
Această soluție este cât se poate de logică deoarece, după cum se știe, numai în cazul actului juridic civil există acea condiție de fond, esențială și generală, care este cauza (motivul determinant al încheierii actului juridic). Or, numai prin aportarea acestui element al actului juridic civil individual la elementul constitutiv al persoanei juridice care este „obiectul de activitate” ori „scopul” său se poate trage concluzia că cele două elemente sunt sau nu în concordanță.
Soluția pe care o avem în vedere se sprijină, de altfel, pe argumentul de text extras din alin. 2 al art. 34, care, expres, se referă la „orice act juridic”.
În legătură cu această formulare – generală – a textului, se cuvine să subliniem că întrucât principiul specialității privește numai capacitatea de folosință a persoanei juridice, iar aceasta fiind o parte a capacității sale civile, el trebuie reținut ca limită doar pentru actele juridice civile, iar nu pentru „acte juridice” în general (aparținând și altor ramuri de drept). De altfel, această soluție decurge și din vocația capacității civile a persoanei juridice de a fi o capacitate de ramură, adică de drept civil.
Făcând această precizare, avem în vedere că principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie transpus tale quale în alte ramuri de drept. În alte ramuri de drept, altele decât dreptul civil, subiectul colectiv de drept are capacitatea pe care normele acelor ramuri o determină.
Determinarea limitelor principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice se face prin luarea în considerare a limitelor ce rezultă din scopul persoanei juridice, așa cum acesta e stabilit de lege (scopul generic), actul de înființare ori statut (scopul concret).
Prin urmare, în aplicarea sa practică, principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice nu trebuie văzut rigid, static, ci în dinamica sa. Spunând acesta, avem în vedere că, în condițiile concurenței, care caracterizează economia de piață, limitele principiului specialității trebuie apreciate, de către jurisprudență mai ales, în mod corespunzător, adică cu o oarecare larghețe, care nu era permisă în condițiile „economiei socialiste planificate”. Desigur, o astfel de apreciere implică multă chibzuință și pricepere.
De asemenea, mai trebuie avut în vedere că, adesea, în actul de înființare a persoanei juridice este precizat „scopul principal” al său, ceea ce implică și existența unor elemente ce dau contur unui scop „complementar” (secundar). În consecință, aplicarea principiului specialității trebuie să ia în considerare toate elementele ce alcătuiesc scopul persoanei juridice, atât cele principale cât și cele complementare, secundare, precum și cele inițiale, cât și cele subsecvente, ulterioare (modificatoare).
În final, unele precizări sunt necesare în legătură cu conținutul capacității de folosință a statului român.
Este de știut că, potrivit art. 25 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică „în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații”.
Deci, și conținutul capacității de folosință a persoanei juridice care este statul este alcătuit din cele două laturi – activă și pasivă – prima privind drepturile civile ale statului, iar cealaltă referindu-se la obligațiile civile ale statului.
Caracteristica conținutului capacității de folosință a statului constă în aceea că legea enumera cazurile în care statul este titular de drepturi și obligații civile proprio nomine.
Principalele cazuri, de acest fel, sunt următoarele:
– statul este titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor care fac obiectul acestui drept; normele care consacră acest drept vizează două categorii de bunuri:
– bunurile ce alcătuiesc domeniul public de interes național: în afară de Constituție (art. 135 alin. 3 și 4), pentru aceste bunuri merită a fi amintite dispozițiile cuprinse în art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia (M. Of. nr. 448/1998), art. 476 și 478 C. civ., art. 5, 35 alin. 2 și 3 și 119 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată (M. Of. nr. 1/1998, art. 57 din Legea locuinței nr. 114/1996, republicată (M. Of. nr. 393/1997) etc; e vorba de bunuri proprietate publică de stat;
– bunurile ce alcătuiesc domeniul privat al statului: în afară de Constituție (art. 41) și Codul civil, norme care vizează aceste bunuri sunt cuprinse în Legea nr. 15/1990 (art. 20 și 23 privitoare la dreptul de proprietate al statului asupra acțiunilor sau părților sociale din societățile comerciale cu capital integral sau parțial de stat), art. 35 și urm. din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în ce privește terenurile rămase în proprietate de stat; Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, republicată și Legea nr. 112/1995 cu privire la reglementarea situației juridice a imobilelor cu destinație de locuințe trecute în proprietatea statului, în ce privește locuințele din „fondul locativ de stat” etc; este vorba de bunuri proprietate privată de stat;
– statul, în calitate de moștenitor al succesiunilor vacante (art. 477 și 680 C.civ.);
– statul răspunde pentru erorile judiciare, în condițiile art. 504-506 din Codul de procedură penală, republicat (M.Of. nr. 78/1997) cu modificările ulterioare.
Subliniem că, așa cum statul nu trebuie confundat cu persoanele juridice de stat, tot astfel nici conținutul capacității de folosință a statului nu se confundă cu conținutul capacității de folosință pe care o are fiecare persoană juridică de stat.
Secțiunea a IV-a
Privire specială asupra modalităților de înființare a societăților
comerciale
CAPITOLUL III
REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE
Secțiunea I
Aspecte generale privind reorganizarea persoanei juridice
1. Noțiunea reorganizării persoanei juridice.
1.1. Sediul materiei.
Reglementarea generală a reorganizării persoanei juridice se găsește cuprinsă în art. 40-44 și art. 46-50 din Decretul nr. 31/1954.
Reglementări speciale privind reorganizarea anumitor persoane juridice se găsesc cuprinse în:
– Legea societăților comerciale nr. 31/1990 republicată, cu modificările ulterioare, art. 199 și 233-245;
– Legea privind societățile comerciale agricole și alte forme de asociere în agricultură, art. 66-68;
– Legea privind organizarea și funcționarea cooperației de consum nr. 109/1996, cu modificările ulterioare, art. 170-173;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, cu modificările ulterioare, art. 3;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000 privind organizațiile cooperatiste de redit, cu modificările ulterioare, art. 213-224;
– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 2/2001 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea reorganizarea sau funcționarea, după caz, a unor ministere, organe de specialitate ale administrației publice centrale și instituții publice, cu modificările ulterioare, art. 3, 7, 12, 15, 17;
– Legea nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului și a ministerelor, art. 37;
– Ordonanța Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor;
– Ordonanța Guvernului nr.64/2003 pentru stabilirea unor măsuri privind înființarea, organizarea, reorganizarea sau funcționarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a ministerelor, a altor organe de specialitate ale administrației publice centrale și a unor instituții publice, art. 5, 7, 8, 9, 11, 12.
1.2. Terminologie.
Actele normative sus-menționate, cu excepția Ordonanței de urgență nr. 30/1997 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 2/2001, nu utilizează termenul „reorganizare”, ori expresia „reorganizarea persoanei juridice”, dar reglementează formele, condițiile și efectele reorganizării.
Totuși, pe plan legislativ, termenul „reorganizare” a fost folosit în titulatura Legii nr. 15/1990 privind „reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale”; de reținut însă că, în acest context, cuvântul „reorganizare” are un alt înțeles decât cel care se desprinde din Decretul nr. 31/1954.
Precizăm însă că în Ordonanța de urgență a Guvernului privind reorganizarea regiilor autonome nr. 30/1997, termenul de „reorganizare” este întrebuințat într-un dublu înțeles; atât în sensul folosit de Legea nr. 15/1990 (reformă economico-socială și transformare a unei entități juridice, după caz), cât și în sensul care rezultă din Decretul nr. 31/1954, și care este, de altfel, utilizat în prezentul capitol.
Formula „reorganizarea persoanei juridice” este creația doctrinei juridice, fiind preluată și utilizată și de către jurisprudență, iar în ultima vreme, este folosită și de legiuitor și, mai ales, de către Guvern în cadrul măsurilor de reformă economică, de restructurare a regiilor autonome și societăților comerciale cu capital majoritar de stat.
Termenul „reorganizare” este folosit, în funcție de întinderea ori volumul structurilor la care se aplică, în trei sensuri:
– cu privire la o singură persoană juridică, „… reorganizarea” desemnează o prefacere ori restructurare ce se aplică unui singur subiect colectiv de drept civil; se mai numește și „reorganizare internă”; acesta este nivelul micro de aplicare a reorganizării;
– cu privire la cel puțin două persoane juridice, care există sau iau naștere, „reorganizarea” desemnează operațiunea juridică reglementată de dispozițiile menționate mai sus la „sediul materiei”; acest sens desemnează și instituția juridică a reorganizării, ca sumă a dispozițiilor care reglementează modificările în structurile sau existența privitoare la cel puțin două persoane juridice;
– cu privire la toate persoanele juridice din structura economiei naționale, termenul „reorganizare” desemnează reforma economico-socială; în acest înțeles, credem, este utilizat cuvântul „reorganizare” în titlul Legii nr. 15/1990; se poate observa că acesta este nivelul macro de aplicare a reorganizării.
Precizăm că, în prezentul capitol, folosim termenul „reorganizare” în cel de al doilea înțeles de mai sus.
1.3. Definiția reorganizării.
Dacă legea civilă nici nu folosește termenul „reorganizare” și nici nu definește „reorganizarea persoanei juridice”, doctrina a formulat definiția reorganizării persoanei juridice pe baza – mai ales – a dispozițiilor cuprinse în Decretul nr. 31/1954 în mai multe versiuni aparținând diferiților autori care s-au ocupat de studiul acestei probleme.
Astfel s-a arătat că „reorganizarea este un proces de contopire sau de divizare în care sunt antrenate cel puțin două persoane juridice existente sau care iau astfel ființă. În cadrul acestui proces se produc unele modificări care afectează pe toate persoanele juridice participante”.
Ca și cu alte ocazii, definim reorganizarea ca fiind operațiunea juridică ce cuprinde cel puțin două persoane juridice și care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.
După cum se poate observa, în esența reorganizării sunt două elemente definitorii: 1) ea antrenează cel puțin două persoane juridice; 2) ea presupune efecte creatoare, modificatoare ori extinctive, care pot fi întâlnite toate ori în parte, în funcție de formele reorganizării.
Față de definiția dată reorganizării problema care se pune teoretic și practic este următoarea: constituie ori nu reorganizare operația juridică în care locul unei persoane juridice care încetează nominal ca acea persoană juridică este luat de altă persoană juridică. Pentru ilustrarea ipotezei, ce avem în vedere, dintre multele cazuri din practică vom lua întâmplător, pe acela conținut în Hotărârea Guvernului României nr. 1178/1990 care în art. 1 alin. 1 dispune: „Pe data de 1 decembrie 1990 se înființează Banca Română pentru Dezvoltare – societate pe acțiuni, prin preluarea activului și pasivului de la Banca de Investiții care se desființează” (s.n.); deci, locul unei persoane juridice – Banca de Investiții – a fost luat de o altă persoană juridică – Banca Română de Dezvoltare-S.A.; este această operație – de înființare-desființare – o reorganizare în sensul definit mai sus? Desigur, într-un sens larg, care nu este cel adoptat mai sus, putem spune că e vorba de reorganizare, deoarece e vorba de două persoane juridice, din care una încetează, iar cealaltă se înființează, fiind prezente deci, atât efectul creator cât și cel extinctiv, după cum asistăm și la o modificare de statut juridic al entității.
Cu toate acesta, considerăm, de lege ferenda, că pentru desemnarea unei asemenea operațiuni juridice ar fi mai potrivită expresia transformarea persoanei juridice, care apare atât ca mod de înființare a persoanei juridice, cât și ca mod de încetare a persoanei juridice.
Reorganizarea persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile economico-sociale, în continuă mișcare. Deci, dinamica vieții se reflectă, pe plan juridic, și în ceea ce numim „reorganizarea persoanelor juridice”. Mai precizăm că, după Revoluția din decembrie 1989, reorganizarea persoanelor juridice a fost un important instrument juridic de implementare a Reformei, pe plan instituțional. Expresia cea mai elocventă, în acest sens, este Legea nr. 15/1990 „privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale” . Desigur, reorganizarea n-a privit numai unitățile economice de stat, ci și alte unități statale și nestatale.
Întrucât în legislație lipsește un text, de principiu, care să reglementeze competența de a dispune reorganizarea, în doctrină se admite că devin aplicabile – pe baza principiului simetriei juridice – dispozițiile legale care reglementează înființarea persoanelor juridice.
Soluția este justă, ținând seama că, în cele mai multe cazuri, reorganizarea are efect creator (după cum vom arăta mai jos).
Pentru societățile comerciale, semnalăm prezența unor dispoziții specifice; e vorba de art. 234 din Legea nr. 31/1990, republicată, potrivit cu care: „(1) Fuziunea sau divizarea se hotărăște de fiecare societate în parte, în condițiile stabilite pentru modificarea actului constitutiv al societății.
(Introd. prin L. nr. 161/2003) Când acțiunile sunt de mai multe categorii, hotărârea asupra fuziunii/divizării, în temeiul art. 113 lit. g), este subordonată rezultatului votului pe categorii, dat în condițiile art. 115.
(2) Dacă, prin fuziune sau divizare, se înființează o nouă societate, aceasta se constituie în condițiile prevăzute de prezenta lege pentru forma de societate convenită”.
La fel, pentru societățile agricole, art. 66 din Legea nr. 36/1991 dispune: „Fuziunea mai multor societăți agricole trebuie hotărâtă de adunarea generală extraordinară a fiecăreia, cu majoritatea de 2/3 din numărul membrilor asociați”.
De asemenea pentru organizațiile cooperatiste (de consum), art. 172 din Legea nr. 109/1996 prevede că: „Hotărârea privind… fuziunea și divizarea cooperativelor de consum și FEDERALCOOP se ia de adunarea generală a organizației cooperatiste respective, la propunerea consiliului de administrație sau la cererea a cel puțin o treime din numărul membrilor cooperatori sau al organizațiilor cooperatiste asociate, după caz. Fuziunea mai multor organizații se hotărăște de adunarea generală a fiecăreia.
Hotărârea privind… fuzionarea sau divizarea CENTROCOOP se ia de către Congresul Cooperației de Consum. În mod similar și fuziunea sau divizarea organizațiilor cooperatiste de credit (organizații primare sau centrale) „se hotărăște de fiecare organizație cooperatistă de credit, în condițiile stabilite în actul constitutiv al acesteia și cu respectarea dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență și ale reglementărilor date în aplicarea acesteia” (art. 214 alin. 1 din O.U.G. nr. 97/2000).
În fine, cât privește reorganizarea regiilor autonome, art. 2 alin. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/1997, cu modificările ulterioare, stabilește că: „Autoritățile administrației publice centrale sau locale sub autoritatea cărora își desfășoară activitatea regiile autonome vor dispune, pentru fiecare dintre acestea, măsurile de reorganizare prin acte administrative individuale, cu excepția activităților de interes național care se reglementează prin lege, pe baza programelor de reorganizare prevăzute la alineatul precedent”.
Secțiunea a II-a
Formele reorganizării persoanei juridice
1. Enumerarea formelor reorganizării.
Formele reorganizării sunt enunțate – generic și analitic – în art. 40-42 din Decretul nr. 31/1954.
Potrivit art, 40: „Persoana juridică încetează a avea ființă prin comasare, divizare sau dizolvare”.
Iar potrivit art. 41: „Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană sau prin fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Divizarea se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, ființă.
Art. 42 prevede: „Persoana juridică nu încetează a avea ființă în cazul în care o pare din patrimoniul ei se desprinde și se transmite la una sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau, astfel, ființă”.
Din aceste dispoziții rezultă că reorganizarea cunoaște două forme:
– comasarea și
– divizarea.
La rândul ei, comasarea se realizează în una din următoarele două forme:
– absorbție or
– fuziune.
Tot astfel, divizarea poate îmbrăca una din următoarele două forme:
– divizarea totală ori
– divizarea parțială.
După această enumerare a formelor reorganizării este necesară definirea și caracterizarea lor.
2. Comasarea.
După cum se poate observa din dispozițiile sus menționate, noțiunea de comasare, este o denumire generică, menită să desemneze cele două forme ale sale: absorbția și fuziunea. Prin urmare, se cer a fi definite aceste forme.
a. Absorbția. Dacă art. 41 alin. 1 desemnează această formă a comasării prin formularea „absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică”, art. 46 alin. 2 din același Decret nr. 31/1954 prevede efectul esențial al absorbției astfel: „In cazul absorbției, persoana juridică dobândește drepturile și este ținută de obligațiile persoanei juridice pe care o absoarbe”.
Pe baza acestor elemente legislative, putem defini absorbția ca acea formă a comasării care constă în absorbirea unei persoane juridice, care-și încetează existența, de către o altă persoană juridică, care-și sporește, astfel, ființa, activitatea.
b. Fuziunea. Art. 41 alin. 1 desemnează această formă a comasării prin formularea „fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă” iar alin. 1 al art. 46 din Decretul nr. 31/1954 îi determină efectul esențial astfel: „în cazul fuziunii, drepturile și obligațiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înființate”.
Pe baza acestor dispoziții, putem defini fuziunea ca acea formă a comasării care constă în unirea, contopirea a două sau mai multor persoane juridice, care-și încetează astfel existența și înființarea, astfel, a altei persoanei juridice.
Menționăm, în final, că, spre deosebire de dreptul comun (Decretul nr. 31/1954), în dreptul comercial, „fuziunea” are o accepțiune proprie, specifică, aplicabilă numai societăților comerciale. Astfel, potrivit art. 233 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată: „Fuziunea se face prin absorbirea unei societăți de către o altă societate sau prin contopirea a două sau mai multe societăți pentru a alcătui o societate nouă”. Sensul propriu al „fuziunii” (sinonim „comasării” din dreptul comun al persoanelor juridice), exista și în Codul comercial (art. 195-197, în prezent abrogate), fiind întâlnit și în practica Guvernului.
3. Divizarea.
Și termenul „divizarea” este denumirea generică a celei de-a doua forme a reorganizării.
Decretul nr. 31/1954 nu folosește expresiile „divizare totală” și „divizare parțială”, prin care se desemnează, de către doctrină „cele două forme ale divizării”, ci utilizează formule „desfășurate”, adică: „împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice” și „desprinderea și transmiterea unei părți din patrimoniul persoanei juridice”.
Nici Legea nr. 31/1990, republicată, nu folosește aceste sintagme – „divizare totală” și „divizare parțială” -, ci apelează tot la formule „desfășurate”. Astfel: „Divizarea (totală – n.n.) se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei societăți care își încetează existența, între două sau mai multe societăți existente sau care iau, astfel, ființă” (art. 233 alin. 2) (s.n.); „Societatea nu își încetează existența (divizare parțială – n.n.), în cazul în care o parte din patrimoniul ei se desprinde și se transmite către una sau mai multe societăți existente sau care iau, astfel, ființă” (art. 233 alin. 3) (s.n.).
Ținând seama de toate prevederile din Decretul nr. 31/1954 care se referă la formele divizării, se pot defini aceste forme:
a. Divizarea totală. Aceasta poate fi definită ca acea formă a divizării care constă în împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice, care-și încetează existența, către două sau mai multe persoane juridice existente ori care iau, astfel, naștere.
b. Divizarea parțială. Aceasta poate fi definită ca acea formă a divizării care constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice, care-și menține ființa și transmiterea acestei părți către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înființează în acest fel.
Secțiunea a III-a
Efectele reorganizării persoanei juridice
1. Generalități.
Așa cum „înființarea” și (după cum se va vedea) „încetarea” persoanei juridice nu înseamnă efecte numai pentru dreptul civil – ci și pentru alte ramuri de drept: administrativ, financiar, comercial, procesual, muncii ș.a. – tot astfel și reorganizarea produce efecte de drept civil și pentru alte ramuri de drept.
Cum e și firesc, în acest paragraf vom avea în vedere numai efectele de drept civil ale reorganizării.
În acest scop vom înfățișa, întâi, reglementarea efectelor reorganizării, apoi caracterizarea acestor efecte.
2. Reglementarea legală a efectelor reorganizării.
a. Reglementarea generală a efectelor reorganizării se găsește în Decretul nr. 31/1954
O parte din dispozițiile care alcătuiesc această reglementare generală a fost prezentă în primele două paragrafe de mai sus; e vorba de prevederile cuprinse în art. 40, 41, 42 și 46 din Decretul nr. 31/1954.
Celelalte dispoziții sunt cuprinse în:
– art. 47: „Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul care a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție.
În cazul în care o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde și se transmite la o singură persoană juridică existentă sau care ia astfel ființă, împărțirea patrimoniului se face în proporția părții desprinse și transmise.
În cazul în care partea desprinsă se transmite la mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel ființă, împărțirea patrimoniului între persoana juridică de la care s-a făcut desprinderea și persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispozițiilor alineatului 2, iar între persoanele juridice dobânditoare, împărțirea părții desprinse se va face potrivit dispozițiilor alineatului 1, care se vor aplica în mod corespunzător”.
– art. 48: „Persoanele juridice care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund față de creditori pentru obligațiile persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare, proporțional cu valoarea bunurilor dobândite, stabilită la data dobândirii, dacă prin actul care a dispus divizarea persoanei juridice nu s-a prevăzut altfel. În cazul organizațiilor cooperatiste sau al oricăror organizații obștești, răspunderea nu poate fi decât proporțională cu valoarea bunurilor dobândite.
Dispozițiile alineatului precedent se aplică și persoanelor juridice care au dobândit bunuri ca urmare a desprinderii și transmiterii unei părți din patrimoniul altei persoanei juridice”.
– art. 49: „Transmiterea drepturilor și obligațiilor, în caz de fuziune, absorbție, divizare, precum și de desprindere și transmitere, privind persoane juridice supuse înregistrării, se îndeplinește, atât între părți cât și față de cel de-al treilea, numai prin înregistrarea operațiunii și pe data acesteia.
În ceea ce privește celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor și obligațiilor, în cazurile prevăzute de alineatul precedent, se îndeplinește atât între părți cât și față de cel de al treilea, numai pe data aprobării, de către organul competent, a inventarului, a bilanțului contabil în vederea predării-primirii, a oricăror alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum și a evidenței contractelor în curs de executare, care trebuie să cuprindă și repartizarea tuturor contractelor în condițiile art. 50 alin. 2”.
– art. 50: „Divizarea, precum și desprinderea și transmiterea nu se vor putea înregistra decât dacă se vor prezenta aprobate de organul competent determinat potrivit art. 43 sau 44, inventarul, bilanțul contabil întocmit în vederea predării-primirii sau oricare alte asemenea acte pe care legea le-ar prevedea, precum și evidența contractelor în curs de executare, care trebuie să cuprindă și repartizarea tuturor contractelor.
Contractele se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă de o singură persoană juridică dobânditoare. Repartizarea unui singur contract la mai multe persoane juridice se va putea face numai dacă împărțirea executării lui este cu putință. În toate cazurile, în ce privește transmiterea drepturilor și obligațiilor, se va face aplicația art. 47 și 48”.
b. Reglementarea specială a efectelor reorganizării
În Legea societăților comerciale nr. 31/1990, republicată, în art. 236-238 și 243, sunt stabilite unele reguli speciale, care privesc efectele comasării, dintre care menționăm: 1) cerința depunerii la oficiul registrului comerțului și publicării în Monitorul Oficial a proiectului de fuziune sau de divizare; 2) producerea efectelor fuziunii sau divizării din momentul înmatriculării în registrul comerțului a noii societăți sau a ultimei dintre ele, ori, după caz, al înscrierii mențiunii privind majorarea capitalului social al societății absorbite; 3) posibilitatea creditorilor de a face opoziție, la instanță, împotriva fuziunii sau absorbției decise de societatea al căror debitor este.
Dispoziții asemănătoare (nu identice) se găsesc în Legea nr. 36/1991 (art. 67-68 – precitate) în ce privește fuziunea societăților agricole.
De asemenea, în cazul reorganizării organizațiilor cooperatiste, hotărârea privind fuziunea și divizarea organizațiilor cooperatiste se înmatriculează la registrul comerțului, în conformitate cu prevederile art. 10 și 86 din Legea nr. 109/1996 sau a art. 222 din O.U.G. nr. 97/2000, după caz, cu mențiunea că în ambele ipoteze procedura de reorganizare cuprinde mai multe etape similare cu cele care trebuie parcurse și la societățile comerciale.
3. Caracterizarea efectelor de drept civil ale reorganizării persoanei juridice.
Pe baza dispozițiilor legale care le reglementează, efectele de drept civil ale persoanei juridice sunt următoarele:
– efectul creator și cel extinctiv;
– efectul translativ (felul transmiterii);
– întinderea răspunderii;
– transmiterea contractelor;
– data producerii efectelor reorganizării.
a) Efectul creator și efectul extinctiv produse de reorganizare
Efectul creator al reorganizării înseamnă înființarea persoanei juridice, ca urmare a operațiunii juridice care este reorganizarea.
Având în vedere formele reorganizării, efectul creator se înfățișează astfel:
– fuziunea produce, întotdeauna, efectul creator; este efectul prevăzut de art. 41 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954;
– absorbția, nu produce, niciodată, efect creator;
– divizarea (totală ori parțială) poate produce efectul creator; deci, în caz de divizare, efectul creator este facultativ.
Efectul extinctiv al reorganizării înseamnă încetarea ființei persoanei juridice. În cadrul formării reorganizării, efectul extinctiv se prezintă astfel:
– comasarea produce, întotdeauna, efectul extinctiv; într-adevăr, 1) în cazul fuziunii își încetează ființa toate persoanele juridice fuzionate; 2) în cazul absorbției încetează persoana juridică absorbită;
– divizarea totală produce, întotdeauna, încetarea persoanei juridice;
– divizarea parțială nu produce, niciodată, efectul extinctiv.
b) Efectul translativ (felul transmisiunii)
În cazul comasării operează o transmisiune universală, adică o totalitate de drepturi și obligații patrimoniale. Acest fel al transmisiunii rezultă, cu claritate, din dispozițiile art. 46: „In cazul fuziunii, drepturile și obligațiile persoanelor juridice fuzionate trec asupra noii persoane juridice astfel înființate.
În cazul absorbției, persoana juridică dobândește drepturi și este ținută de obligațiile persoanei juridice pe care o absoarbe”.
În cazul divizării operează o transmisiune cu titlu universal; acesta este felul transmisiunii atât în caz de divizare totală, cât și de divizare parțială; art. 47, care consacră acest efect, îl desemnează prin folosirea termenului „proporție”, care înseamnă o fracțiune din patrimoniu.
Prin urmare: dacă în caz de comasare are loc o transmitere universală, în caz de divizare operează o transmisiune cu titlu universal.
c) Întinderea răspunderii persoanei juridice dobânditoare
Pentru determinarea acestei întinderi este necesară distincția între ipoteza comasării și cea a divizării.
În caz de comasare – indiferent că e vorba de absorbție sau fuziune – persoana juridică dobânditoare, preluând o universalitate, răspunde pentru toate obligațiile preluate, indiferent de raportul concret dintre drepturi și obligații, adică între activ și pasiv. Această soluție este prevăzută, expres, atât de art. 46 din Decretul nr. 31/1954, cât și de art. 244 din Legea nr. 31/1990 și art. 68 alin. final din Legea nr. 36/1991.
În caz de divizare – totală ori parțială – principiul este acela al răspunderii proporționale, reglementat de art. 48 din Decretul nr. 31/1954 și art. 245 din Legea nr. 31/1990.
Principiul răspunderii proporționale amintit are caracter supletiv, ca regulă, el fiind imperativ doar pentru organizațiile cooperatiste și obștești.
Precizându-i-se semnificația juridică, principiul răspunderii proporționale a fost caracterizat, reușit, de către doctrină, astfel: «Ce trebuie să înțelegem prin răspundere proporțională? Care este raportul dintre „răspunderea proporțională” și „răspunderea în limitele activului dobândit?”. Din formularea expresă a legii ni se pare că singurul răspuns posibil la aceste întrebări este acela că nu se poate pune semnul egalității între „răspunderea proporțională” și „răspunderea în limitele activului dobândit”.
Considerăm că atunci când legea a folosit termenul „răspundere proporțională” a voit să exprime ideea că persoana juridică dobânditoare, primind o fracțiune matematică din activul persoanei divizate, va primi aceeași fracțiune și din pasivul acelei persoane. De exemplu, dacă în cazul divizării, s-a dispus ca 1/2 din activul unei persoane juridice să treacă la alta, aceasta din urmă, în lipsa unei prevederi contrarii, va trebui să primească automat 1/2 din pasivul persoanei divizate. Aceasta nu înseamnă echivalență de valoare între activul și pasivul preluat ci numai echivalența de cotă, de proporție. Dacă activul persoanei juridice divizate a fost, de exemplu, de 500.000 de lei, iar pasivul de 200.000 de lei, în urma divizării, persoana dobânditoare, preluând 1/2 din patrimoniu, va prelua 250.000 lei activ și va răspunde pentru 100.000 de lei pasiv.
Arătam că acesta nu se confundă cu răspunderea persoanei juridice numai „în limita activului dobândit”. Problema apare ca evidentă numai atunci când pasivul întrece activul. Dacă, de exemplu, persoana juridică supusă divizării avea un activ de 500.000 de lei, și un pasiv de 600.000 de lei, răspunderea proporțională, presupunând cota de vânzare de 1/2, însemnă că întreprinderea dobânditoare va prelua 250.000 de lei activ, dar și 300.000 de lei pasiv.
Întrucât legea folosește termenul de „răspundere proporțională” înseamnă că persoana juridică dobânditoare va avea de suportat un pasiv de 300.000 lei, deși activul preluat a fost numai de 250.000 de lei, deci va suporta un pasiv cu depășirea limitelor activului dobândit.
d) Transmiterea contractelor în caz de reorganizare
În cazul comasării, contractele se transmit ca elemente ale patrimoniului supus transmisiunii universale.
În cazul divizării, potrivit art. 50 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, principiul aplicabil este acela al transmiterii contractului nefracționat (executarea contractului rând a se face de o singură persoană juridică dobânditoare). Prin excepție, când natura contractului permite, poate avea loc și o transmitere fracționată a unui contract (executarea lui urmând a se face pro parte de o persoană juridică și pro parte de o altă persoană juridică dobânditoare).
e) Data producerii efectelor reorganizării
În rezolvarea acestei probleme, art. 49 din Decretul nr. 31/1954 face distincție:
– pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării nu se produc, atât între părți, cât și față de terți, decât prin înregistrare și de la data efectuării acestei formalități;
– pentru persoanele nesupuse înregistrării, efectele reorganizării, atât între părți, cât și față de terți, se produc numai de la data aprobării, de către organele competente, a documentelor întocmite în acest scop, adică: inventarul, bilanțul contabil pentru predare-primire, evidența contractelor și repartizarea acestora, alte asemenea acte.
De la aceste soluții generale există soluții derogatorii, prevăzute de:
– art. 243 din Legea nr. 31/1990, republicată: „Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:
– în cazul constituirii uneia sau mai multor societăți noi, la data înmatriculării în registrul comerțului, a noii societăți sau a ultimei dintre ele;
– în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerțului a mențiunii privind majorarea capitalului social al societății absorbante”;
– art. 67 și 68 din Legea nr. 36/1991 (care cer: înscrierea hotărârii de fuzionare în registrul societăților comerciale și afișarea ei; declarație asupra modului în care a fost stabilită stingerea pasivului; trecerea unei luni de la îndeplinirea formalităților publicitare);
– art. 222 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 97/2000: „Fuziunea sau divizarea are loc la data înmatriculării în registrul comerțului a noii organizații cooperatiste de credit sau a ultimei organizații cooperatiste de credit rezultate ori la data înscrierii în registrul comerțului a radierii organizației cooperatiste de credit care se dizolvă, respectiv a ultimei dintre ele” etc.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Infiintarea Si Reorganizare Persoanei Juridice (ID: 125968)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.