Imbogatirea Fara Justa Cauza
Capitolul 1
Scurte considerații asupra faptelor juridice
1.1. Noțiunea și importanța faptelor juridice.
1.1.1. Preliminarii. Este neîndoielnic că, așa cum rezultă din definiția prezentată deja, obligația civilă este un raport juridic civil.
În definirea raportului juridic civil concret se ține seama de câteva elemente:
– actele sau faptele întâlnite în raporturile interumane nu au, de principiu, prin ele însele valoarea de acte sau fapte producătoare de efecte de drept civil; această valoare le-o conferă norma de drept civil;
– raportul juridic civil concret, inclusiv cel de obligație are ca izvor un act sau un fapt producător de efecte de drept civil;
– izvorul raportului juridic civil concret, inclusiv cel obligațional, este, în același timp, izvorul drepturilor și obligațiilor civile ce se dobândesc, respectiv, se asumă în cadrul și prin raportul juridic respectiv;
– drepturile și obligațiile născute din raportul juridic civil concret, inclusiv cel obligațional, formează cele două componente ale conținutului ca element de structură al acestuia; și
– noțiunea de izvor al raportului juridic civil „concret” nu poate fi desprinsă de noțiunea de „fapte juridice”.
În contextul precizărilor de mai sus apare clar concluzia că, faptul juridic privit lato sensu este izvorul raportului juridic civil concret și deci, și al raportului juridic obligațional.
Cu privire la „sfera faptelor juridice” se impune precizarea că sfera faptelor sociale considerate ca fapte juridice depinde de conținutul reglementărilor juridice privite în dinamica lor și considerate la nivelul diferitelor etape.
1.1.2. Definiție. Faptele juridice, în general, sunt fie evenimentele juridice, fie acțiunile omenești de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice.
Faptul juridic civil lato sensu constă în evenimentele juridice și acțiunile omenești de producerea cărora legea civilă leagă producerea unor efecte juridice civile materializate în nașterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice concrete.
1.1.3. Importanță. Un raționament simplu ne conduce la concluzia potrivit căreia, dacă faptul juridic este izvorul raportului juridic civil concret, în general, și izvorul raportului juridic de obligație, în special, este de netăgăduit importanța sa pentru viața juridică cotidiană, pentru asigurarea fluidității și celerității circuitului juridic civil.
Chiar atunci când este vorba de un fapt juridic ilicit, importanța acestuia nu scade, pentru că problema reparării specifice a prejudiciului cauzat reprezintă una dintre valorile juridice de seamă.
În cazul evenimentelor juridice, este de observat că acestea nu produc efecte juridice prin ele însele, ci numai pentru că, prin inovația legii ca soluție tehnică, legea însăși leagă de producerea lor anumite efecte juridice.
În cazul acțiunilor omenești se distinge după cum acestea sunt săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice civile:
– cele săvârșite cu intenția de a produce anumite efecte juridice sunt acte juridice și, în privința acestora, problema producerii efectelor juridice se discută strâns legată de voința pârtilor;
– cele săvârșite, însă, fără intenția de a produce anumite efecte juridice sunt considerate în privința acestor efecte juridice ca și evenimentele juridice: ele produc efecte juridice nu prin ele însele, ci ca urmare a soluției tehnice juridice găsite de legiuitor, de a lega de producerea lor producerea anumitor efecte juridice.
Așadar, a pune în discuție faptul juridic ca izvor de obligații echivalează cu a pune în discuție, păstrând proporțiile necesare, viața juridică însăși.
1.2. Clasificarea faptelor juridice.
1.2.1. Introducere. A clasifica faptele juridice însemnează, în ultimă instanță, a distinge între diferitele categorii ale raportului juridic civil, în general, și raportului juridic civil de obligație, în special.
Această operație nu este o simplă operație de a deosebi între anumite categorii juridice; suntem nu numai în prezența unei disjungeri din interes pur teoretic, cât mai ales, în prezența unei disjungeri care, în drept, în funcție de categoria în care se încadrează un anumit fapt generator de drepturi și obligații, i se stabilesc anumite efecte juridice. Este, deci, în discuție interesul practic al disjungerii, interes care prezintă cea mai mare importanță pentru opera de înfăptuire a justiției. Fiecare categorie juridică în drept își are fizionomia sa juridică proprie care, în ultimă instanță, se justifică prin efectele juridice proprii, lată, așadar, de ce o astfel de disjungere este crucială sub aspectul aplicării corecte a legii și înfăptuirii principiului fundamental al legalității.
1.2.2. Clasificarea faptelor juridice în raport de natura lor. În raport de criteriul naturii lor, faptele juridice considerate a fi izvor de obligații se clasifică în evenimente juridice și acțiuni omenești.
Evenimentele juridice. Evenimentele juridice sunt acele împrejurări sau fapte naturale care se produc independent de voința omului, dar de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice materializate în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile.
Din definiție se degajă următoarele idei:
– evenimentele juridice sunt împrejurări sau fapte naturale;
– împrejurările sau faptele naturale care sunt considerate evenimente juridice se produc:
independent de voința omului; și
uneori, independent de dorința lui ori de puterea lui de sesizare (de percepere) a acestora (de cunoștința omului);
– evenimentele juridice nu produc efecte juridice prin ele însele, ci numai pentru că, prin inovația legii ca soluție tehnică, legea însăși leagă de producerea lor, producerea unor efecte juridice;
– efectele juridice pe care le produc constau în nașterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice civile; și
– în cazul obligațiilor civile, faptul juridic și, deci, și evenimentele juridice constituie chiar izvorul acestor obligații, spre deosebire de drepturile dobândite când, faptul juridic, deci și evenimentele juridice constituie temeiul lor.
Acțiunile omenești. Spre deosebire de evenimentele juridice care se produc independent de voința și uneori, de cunoștința omului, acțiunile omenești sunt fapte voluntare ale omului de producerea cărora legea leagă producerea unor efecte juridice materializate în nașterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice civile concrete.
Din definiție rezultă că deosebirea esențială între acțiunile omenești și evenimentele juridice rezidă în aceea că, pe când evenimentele juridice sunt împrejurări ce se produc independent de voința și, uneori, de știința omului, acțiunile omenești sunt fapte voluntare ale omului.
Fiind fapte voluntare ale omului, acțiunile omenești nu pot fi considerate a se produce independent, ci dependent de voința omului, chiar atunci când ele nu sunt săvârșite cu intenția de a produce anumite efecte juridice. Rezultă că, în situația acțiunilor omenești se pune în discuție problema manifestării voinței, fie pentru a produce anumite efecte juridice, fie a manifestării voinței cu vinovăție. Se desprinde, astfel, concluzia că acțiunile omenești din acest punct de vedere sunt de mai multe feluri, după cum urmează:
a) în raport de atitudinea psihică a autorului, față de acțiunea sa și de rezultatele acesteia, acțiunile omenești pot fi:
– acțiunile omenești săvârșite cu intenție, dar nu cu intenția de a produce anumite efecte juridice, ci pentru realizarea altor deziderate, cum ar fi, de exemplu, răzbunarea, ambiția etc; și,
– acțiunile omenești săvârșite din neglijență sau imprudență.
b) în raport de faptul dacă sunt permise sau nu de lege, acțiunile omenești sunt de două feluri:
– acțiuni licite, cele care sunt permise de lege; și
– acțiuni ilicite, cele care înfrâng legea civilă.
1.2.3. Clasificarea faptelor juridice în raport de structura lor. Potrivit acestui criteriu, faptele juridice se pot înfățișa ca izvoare simple de drepturi și obligații, sau izvoare complexe de asemenea drepturi și obligații.
1.2.4. Clasificarea faptelor juridice în raport de sfera de cuprindere și înțelesul folosit. În funcție de acest criteriu, faptele juridice se clasifică în fapte juridice în sens larg și fapte juridice în sens restrâns.
Faptele juridice lato sensu. În categoria faptelor juridice în sens larg (lato sensu) intră atât evenimentele juridice, cât și acțiunile omenești săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, deci și actele juridice.
Faptele juridice stricto sensu. Din această categorie a faptelor juridice sunt considerate a face parte:
– evenimentele juridice: și,
– acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce anumite efecte juridice.
1.2.5. Clasificarea faptelor juridice după criteriul drepturilor civile cărora le dau naștere. În raport de felul drepturilor subiective civile care le dau naștere, disjungem între fapte juridice ca izvoare ale obligațiilor civile și modurile de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale principale.
Această clasificare este deosebit de importantă în legătură cu stabilirea adevăratei naturi juridice a modurilor de dobândire a proprietății și a altor drepturi reale principale.
Izvoare ale obligațiilor civile. Sunt izvoare ale obligațiilor civile faptele juridice înfățișate a fi: contractul, actul unilateral de voință, îmbogățirea fără just temei, gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat și delictul civil.
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau altor drepturi reale principale. În categoria modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale se înscriu: ocupațiunea, accesiunea, adjuncțiunea, confuziunea, specificațiunea, uzucapiunea, dobândirea lucrului mobil și a fructelor lui prin posesiunea de bună-credință iar, între modurile derivate de dobândire a unor asemenea drepturi se enumera: tradițiunea, hotărârea judecătorească, succesiunea și contractul.
1.3. Locul faptelor juridice în sistemul izvoarelor obligațiilor.
1.3.1. Prezentare. în categoria faptelor juridice în sens restrâns (stricto sensu) ca izvor de obligații, așa cum rezultă din cele prezentate deja, intră:
– gestiunea de afaceri;
– plata lucrului nedatorat sau plata nedatorată;
– îmbogățirea fără justă cauză;și
– faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
Dar, faptele juridice în sens restrâns {stricto sensu) nu se înfățișează a fi singurele izvoare de obligații civile; acestora li se adaugă acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge raporturi juridice de obligație, respectiv, actele juridice. În această categorie intră: contractul și actul unilateral de voință care, numai în mod excepțional este izvor de obligații.
1.3.2. Concluzie. În contextul celor prezentate rezultă că în categoria faptele juridice lato sensu intră: evenimentele juridice, acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice și actele juridice.
1.3.3. Caracteristici pentru fiecare dintre cele două categorii. Ceea ce deosebește faptul juridic stricto sensu de actul juridic rezidă în trăsătura lor caracteristică:
a) faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu), fie se produce independent de voința, dorința și chiar știința omului, fie se înfățișează a fi o acțiune a omului săvârșită fără intenție anume de a produce efecte juridice (de a naște, modifica sau stinge raporturi juridice).
Nici evenimentele juridice și nici acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice nu produc prin ele însele vreun efect, ci numai pentru că legea leagă de producerea lor anumite efecte juridice. Se poate conchide, deci că în ambele cazuri, efectele juridice se produc în puterea (virtutea) legii;
b) actul juridic se caracterizează și, deci, se identifică în privința fizionomiei sale juridice printr-un element lăuntric, psihologic fără de care nu ar exista: voința autorului sau autorilor. Dar cu intenția de a produce anumite efecte juridice, ci pentru realizarea altor deziderate, cum ar fi, de exemplu, răzbunarea, ambiția etc; și,
– acțiunile omenești săvârșite din neglijență sau imprudență.
b) în raport de faptul dacă sunt permise sau nu de lege, acțiunile omenești sunt de două feluri:
– acțiuni licite, cele care sunt permise de lege; și
– acțiuni ilicite, cele care înfrâng legea civilă.
1.2.3. Clasificarea faptelor juridice în raport de structura lor. Potrivit acestui criteriu, faptele juridice se pot înfățișa ca izvoare simple de drepturi și obligații, sau izvoare complexe de asemenea drepturi și obligații.
1.2.4. Clasificarea faptelor juridice în raport de sfera de cuprindere și înțelesul folosit. În funcție de acest criteriu, faptele juridice se clasifică în fapte juridice în sens larg și fapte juridice în sens restrâns.
Faptele juridice lato sensu. În categoria faptelor juridice în sens larg (lato sensu) intră atât evenimentele juridice, cât și acțiunile omenești săvârșite cu sau fără intenția de a produce efecte juridice, deci și actele juridice.
Faptele juridice stricto sensu. Din această categorie a faptelor juridice sunt considerate a face parte:
– evenimentele juridice: și,
– acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce anumite efecte juridice.
1.2.5. Clasificarea faptelor juridice după criteriul drepturilor civile cărora le dau naștere. În raport de felul drepturilor subiective civile care le dau naștere, disjungem între fapte juridice ca izvoare ale obligațiilor civile și modurile de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale principale.
Această clasificare este deosebit de importantă în legătură cu stabilirea adevăratei naturi juridice a modurilor de dobândire a proprietății și a altor drepturi reale principale.
Izvoare ale obligațiilor civile. Sunt izvoare ale obligațiilor civile faptele juridice înfățișate a fi: contractul, actul unilateral de voință, îmbogățirea fără just temei, gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat și delictul civil.
Moduri de dobândire a dreptului de proprietate sau altor drepturi reale principale. În categoria modurilor originare de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale se înscriu: ocupațiunea, accesiunea, adjuncțiunea, confuziunea, specificațiunea, uzucapiunea, dobândirea lucrului mobil și a fructelor lui prin posesiunea de bună-credință iar, între modurile derivate de dobândire a unor asemenea drepturi se enumera: tradițiunea, hotărârea judecătorească, succesiunea și contractul.
1.3. Locul faptelor juridice în sistemul izvoarelor obligațiilor.
1.3.1. Prezentare. în categoria faptelor juridice în sens restrâns (stricto sensu) ca izvor de obligații, așa cum rezultă din cele prezentate deja, intră:
– gestiunea de afaceri;
– plata lucrului nedatorat sau plata nedatorată;
– îmbogățirea fără justă cauză;și
– faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictul civil).
Dar, faptele juridice în sens restrâns {stricto sensu) nu se înfățișează a fi singurele izvoare de obligații civile; acestora li se adaugă acțiunile omenești săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica sau stinge raporturi juridice de obligație, respectiv, actele juridice. În această categorie intră: contractul și actul unilateral de voință care, numai în mod excepțional este izvor de obligații.
1.3.2. Concluzie. În contextul celor prezentate rezultă că în categoria faptele juridice lato sensu intră: evenimentele juridice, acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice și actele juridice.
1.3.3. Caracteristici pentru fiecare dintre cele două categorii. Ceea ce deosebește faptul juridic stricto sensu de actul juridic rezidă în trăsătura lor caracteristică:
a) faptul juridic în sens restrâns (stricto sensu), fie se produce independent de voința, dorința și chiar știința omului, fie se înfățișează a fi o acțiune a omului săvârșită fără intenție anume de a produce efecte juridice (de a naște, modifica sau stinge raporturi juridice).
Nici evenimentele juridice și nici acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice nu produc prin ele însele vreun efect, ci numai pentru că legea leagă de producerea lor anumite efecte juridice. Se poate conchide, deci că în ambele cazuri, efectele juridice se produc în puterea (virtutea) legii;
b) actul juridic se caracterizează și, deci, se identifică în privința fizionomiei sale juridice printr-un element lăuntric, psihologic fără de care nu ar exista: voința autorului sau autorilor. Dar nu privită oricum voința, ci numai voința ca element de structură (condiție esențială) existentă în permanență în procesul formării actului juridic și bine înțeles, și mai înainte, sub forma voinței – scop („pentru ce-ul” actului juridic).
Din acest motiv, în cazul actelor juridice efectele se cunosc de la încheiere, ba chiar mai înainte, pe măsura conturării scopului mediat al acestora.
Deosebirea este, deci evidentă; actele juridice produc efecte juridice prin putere proprie (prin puterea voinței părții sau părților), pe când, faptele juridice stricto sensu, produc efecte juridice nu prin putere proprie, ci în puterea (în virtutea) legii.
1.3.4. Loc (ierarhie în raport de frecvența lor). Neîndoielnic, un circuit juridic normal, o viață juridică firească implică o tevatură infinită de raporturi juridice, între care cele mai frecvente, sunt cele de drept civil.
Apreciind și asupra frecvenței izvoarelor obligațiilor civile, se poate conchide, fără riscul greșelii, că, între faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) și actele juridice, cele mai frecvente sunt cazurile în care acestea din urmă dau naștere la raporturi juridice. Pe de altă parte, între actele juridice, ponderea sub raportul frecvenței o deține contractul și după aceea actul unilateral de voință.
Nu încape îndoială, însă, că și faptele juridice în care se încadrează și delictul civil, sunt destul de frecvente, ca rezultat, cel mai adesea, al neprevăzutului din viața socială ori a altor mobiluri.
În sfârșit, considerăm că, un circuit juridic civil normal, o viață juridică firească sunt posibile, dacă între izvoarele raportului juridic de obligație, ponderea o dețin actele juridice care fac dovada unui grad ridicat de civilizație și cultură juridică.
1.4. Faptul juridic licit.
1.4.1. Caracterizare generală. În capitolul precedent s-a făcut precizarea că sunt fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză. Comparând această enumerare cu reglementările cuprinse în Codul civil român, se poate constata că această lege de sinteză consacră dispoziții normative numai primelor două: gestiunea de afaceri – art. 987-991 și plata lucrului nedatorat – dispozițiile art. 992-997, texte ce se află în capitolul IV; intitulat „Despre cvasi-contracte” din titlul III al cărții a lll-a.
Îmbogățirea fără justă cauză nu-și găsește locul și, deci reglementarea juridică în sistemul normelor Codului civil. Cu toate acestea, practica judecătorească și doctrina n-au ezitat să consacre, îmbogățirea fără just temei, ca izvor de obligații de sine-stătător.
1.4.2. Scurte considerații asupra calificării făcute de legiuitorul de la 1864.
Codul civil român de la 1864 încadrează gestiunea de afaceri și plata nedatorată în categoria cvasicontractelor.
Critica acestei calificări se subsumează criticii generale făcută de doctrină clasificării izvoarelor obligațiilor civile în: contracte, cvasicontracte, delicte, cvasidelicte și legea.
Așa cum s-a susținut, pe bună dreptate, noțiunea de cvasicontract este inexactă și inutilă:
– inexactă, pentru că în cazul contractului este esențial acordul de voință al părților pe când, în cazul gestiunii de afaceri și plății lucrului nedatorat nu poate fi vorba de așa ceva, dar și pentru că problema capacității se pune în mod diferit;
– fiind inexactă, pentru aceleași motive este inutilă.
1.4.3. Propunere de lege ferenda. Considerăm, de lege ferenda, că se impune ca legea civilă să consacre dispoziții exprese pentru reglementarea îmbogățirii fără just temei. Lipsa acestui izvor de sine-stătător de obligații din Codul civil este de natură să completeze criticile aduse clasificării ia care ne-am referit.
CAPITOLUL 2
DEMERS INTRODUCTIV
2.1. Generalități.
Este interesant de remarcat că în timp ce îndatorirea morală de a nu produce vreo pagubă altuia s-a transformat repede în obligație juridică (dacă avem în vedere că răspunderea civilă delictuală este una din cele mai vechi obligații), îndatorirea de a nu se îmbogăți în dauna altuia a fost recunoscută abia recent ca izvor de obligație civilă, deși ea a cunoscut chiar în dreptul roman o reglementare oarecum asemănătoare, precum vom vedea mai departe. Pentru a se preciza în care cazuri există această obligație, s-a consacrat termenul de „îmbogățire fără cauză”. Care este motivul acestei întârzieri în a transforma o normă morală într-o normă juridică. Explicațiile sunt multiple. În primul rând, relațiile sociale tot mai complexe în lumea modernă creează adeseori deplasări ale unor bunuri sau valori dintr-un patrimoniu aparținând rinei persoane în patrimoniul altei persoane, deplasare care nu-si găsește decât rareori explicația în unele texte ale Codului civil privitoare la alte materii. De aceea rolul practicii judiciare și al literaturii juridice la conturarea acestei instituții juridice precum și definirea unei acțiuni distincte în justiție, au fost de o importanță capitală.
O altă explicație a întârzierii arătate mai sus constă în împrejurarea că, în cadrul îmbogățirii fără cauză, persoana care se obligă nu a îndeplinit nici o acțiune care ar putea constitui un izvor al obligației sale, pe când în materia răspunderii civile delictuale există totdeauna o faptă săvârșită din culpa persoanei răspunzătoare față de victimă.
Cu toată contribuția practicii judiciare și a literaturii juridice, termenul de „îmbogățire fără cauză” exprimând obligația de a nu se îmbogăți nejust în dauna altuia este lipsit de claritate. În primul rând, cuvântul „cauză” a dat naștere la controverse nesfârșite, fără a se putea stabili cu certitudine conținutul său. De asemenea, noțiunea de care ne ocupăm este incompletă, fiindcă ca nu indică faptul că îmbogățirea trebuie să fi fost obținută în dauna altuia. Dacă îmbogățirea nu a fost dobândită în dauna altuia (sine alterius detrimento) ea nu poate constitui temeiul unei acțiuni în justiție. Se mai poate de asemenea observa că noțiunea nu pune suficient în lumină caracterul injust al îmbogățirii; de aceea se întrebuințează în practică și expresia „fără temei legitim”.
Cu toate lacunele arătate mai sus, noi am păstrat în prezenta lucrare noțiunea de „îmbogățire fără cauză”, la care am adăugat cuvintele „în dauna altuia”. Aceasta pentru motivul că denumirea de „îmbogățire fără cauză” este definitiv consacrată în literatura juridică și în codurile civile ale majorității țărilor europene.
2.2. Originea instituției.
Obligația potrivit căreia nimeni nu trebuie să se îmbogățească în dauna altuia își are originea în dreptul roman, deși romanii considerau ca izvoare principale ale obligațiilor contractul și delictul. Totuși, legislația lui Justinian, luându-l ca model pe Gaius, a creat două noi categorii de izvoare denumite quasi-contracte si quasidelicte. În cadrul acestora, atunci când se punea problema restituirii unor bunuri dobândite fără drept, romanii au creat o categorie de acțiuni denumite condictiones, dintre care două ne interesează în lucrarea de față și anume condictio sine causa și condictio in debiti. Prima se referă la îmbogățirea fără cauză, iar a doua la plata nedatorată.
Vom avea prilejul în alt capitol să revenim asupra acestei probleme atunci când vom adânci aspectele acestor două acțiuni în dreptul nostru civil. Ceea ce vrem să accentuăm este faptul că printr-un text celebru, jurisconsultul Pomponius, a formulat îndatorirea de a nu se îmbogăți în dauna altuia sub forma unui precept moral: „Iure naturae aequutn est neminem cum alterius detrimento et injuria fieri locu pletionem”.
În literatura juridică, s-a afirmat că romanii nu au recunoscut ca izvor autonom de obligație, aceea de a nu se îmbogăți fără cauză în dauna altuia, deoarece ei înglobau această obligație în categoria obligațiilor quasi-contractuale, denumindu-le cu un termen generic variae causarum figurae.
2.3. Necesitatea reglementării îmbogățirii fără justă cauză.
Codul nostru civil, după modelul Codului francez, nu conține o reglementare de principiu a îmbogățirii fără cauză în dauna altuia. Faptul se datorește concepției autorilor
Codului Napoleon care erau convinși că îmbogățirea fără cauză poate fi încadrată în alto texte alo Codului cum sunt cele referitoare la gestiunea de afaceri (art. 987 – 991 C. civ.) sau plata nedatorată (art. 992 – 993 C. civ.). Este adevărat că atât gestiunea de afaceri cât și plata nedatorată au unele puncte comune cu îmbogățirea fără cauză. În același timp însă ele diferă de îmbogățirea fără cauză în dauna altuia, problemă asupra căreia vom reveni în detaliu. „Nu se poate face o confuzie între gestiunea de afaceri sau plata nedatorată și îmbogățirea fără cauză, fiindcă fiecare dintre ele se referă la raporturi juridice distincte, cu aspecte proprii și cu reglementare proprie. De altfel literatura juridică și practica Tribunalului Suprem au tratat totdeauna aceste instituții juridice în mod distinct, cu particularitățile fiecăreia, inclusiv diferența între acțiunea de în rem verso si acțiunea în repetițiunea nedatoratului. Față de această situație, se impune ca în viitoarea reglementare civilă, îmbogățirea fără cauză în dauna altuia să-și găsească un loc propriu. Necesitatea acestei reglementări este impusă pe de o parte de faptul că în actualul Cod civil există texte care consacră implicit îmbogățirea fără cauză, iar pe de altă parte, că în majoritatea codurilor civile europene, îmbogățirea fără cauză este reglementată în texte distincte.
Cităm numai câteva texte din Codul nostru civil care se referă la îmbogățirea fără cauză:
– art. 484 referitor la fructele produse de un lucru, care nu se cuvin proprietarului, decât cu îndatorirea acestuia de a plăti semănăturile, arăturile și munca depusă de alții;
– art. 49.3 potrivit căruia proprietarul pământului care a făcut construcții, plantații și lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor;
– art. 494 referitor la construcțiile pe terenul altuia, problemă asupra căreia ne vom opri mai amănunțit în alt loc;
– art. 1008 cu privire la obligația depozitarului de a restitui fructele produse do lucrul depozitat;
– art. 1618 privitor la îndatorirea deponentului de a întoarce depozitarului spezele făcute pentru păstrarea lucrului depozitat;
– art. 1691 alin. 2 privitor la obligația debitorului gagist de a plăti creditorului spezele utile și necesare făcute cu conservarea bunului depus în gaj.
Textele înșirate mai sus sunt exemplificative, fiindcă în Codul civil se mai găsesc și alte dispoziții care se referă la cazuri de îmbogățire fără cauză.
2.4. Echitatea și îmbogățirea fără justă cauză.
Echitatea este o valoare morală. Valorile morale sunt niște virtuți, adică însușiri ale conștiinței umane care urmăresc în mod constant idealul etic, binele.
Cea mai importantă valoare morală care interesează îndeaproape știința și practica dreptului est onestitatea. Romanii au consacrat-o ca una din preceptele principale ale dreptului: honeste, vivere (a trăi onest).
Această valoare morală principală arc în conținutul său următoarele virtuți: loialitatea, sinonimă cu probitatea, prudența, ordinea și temperanța.
Toate aceste virtuți pe care le putem denumi tot valori morale, își au izvorul în fapte psihologice, deci originea lor se găsește în conștiința individului, iar pe plan larg, în conștiința socială.
Echitatea ca valoare morală, este deosebită de valorile morale arătate mai sus, deoarece ca nu-și are izvorul în conștiința individuală, ci constituie un „factor de corectare” sau de „completare” a conținutului raportului juridic.
Echitatea la care este nevoit să recurgă uneori judecătorul este un factor pur obiectiv, acționând ori de câte ori, din examinarea raportului juridic, atât sub aspectul factorului psihologic intern, cât și sub raportul elementelor externe (voința internă și voința declarată), nu se poate stabili cu exactitate ceea ce părțile au voit. Recurgerea la echitate are ca scop de a nu leza pe nici una din părți.
Echitatea are caracterul unei soluții finale sau al unui rezultat al celorlalte valori morale. Ca valoare morală, echitatea înseamnă respectarea drepturilor fiecăruia sau îndeplinirea îndatoririi de a da fiecăruia ceea ce merită.
Ea este echivalentul preceptului: suum cuique tribuere din dreptul roman. A respecta, dreptul fiecăruia și a-i da ceea ce merită, înseamnă a-i face dreptate, care constituie un atribut al justiției.
Echitatea are o mare contingență cu normele juridice tocmai pentru că este sinonimă cu dreptatea. A face dreptate în lumina echității înseamnă a-i da fiecăruia ce i se cuvine după merit în raport cu normele legale.
Dacă ne referim la raportul dintre drept și morală, se constată o tot mai mare apropiere între ele mergând până la o permeabilitate reciprocă între principiile și normele juridice cu cele ale eticii și moralei De aici rezultă importanța tot mai mare a aplicării echității în raporturile juridice.
Întrepătrunderea dintre morală și drept este evidentă în cazul soluțiilor ce le dau instanțele bazându-se pe echitate ca factor de completare.
În literatura juridică s-au atribuit echității trei roluri, pe care – de altfel – le găsim si în dreptul roman: adinvandi, vel supplendi, vel corrigendi iuris civilis.
a) În cadrul primului rol, echitatea este menită să corijeze normele legale sau să se substituie acestora;
b) În cadrul celui de-al doilea rol, echitatea este un factor de completare a normei juridice (de exemplu, art, 970 C. civ). Judecătorul are deci un rol supletiv deoarece norma legală nu este destul de clară sau este insuficientă pentru speța venită spre soluționare;
c) În cel de-al treilea rol, echitatea este chemată să corijeze norma de drept, întrucât ea nu se potrivește la cazul concret.
În cazul îmbogățirii fără cauză în dauna altuia, a obliga pe cel îmbogățit să restituie sau să despăgubească – după caz – pe cel sărăcit, în limitele îmbogățirii, înseamnă a face dreptate în spiritul echității, fiindcă este inechitabil ca o persoană să dețină bunuri sau valori intrate fără cauză în patrimoniul său, chiar dacă nu există pentru aceasta o culpă, iar îmbogățirea și sărăcirea corelativă s-au făcut fără nici o manifestare de voință.
În acțiunea de în rem verso derivând din principiul echității, potrivit căruia este nedrept a se îmbogăți în dauna altuia, acțiune neprevăzută expres în legislația noastră civilă, este de ajuns ca reclamantul să pretindă și să stabilească existența unui avantaj, pe care l-a procurat pârâtului printr-un sacrificiu sau un fapt personal. Iată deci că suntem în prezența transformării unei îndatoriri morale în obligație juridică.
Dacă ne referim la Codul nostru civil în vigoare, care nu cuprinde dispoziții speciale privitoare la îmbogățirea fără cauză propriu-zisă, rezultă că, în lipsa unei reglementări, judecătorul va trebui, prin soluția de echitate ce o va da, să suplinească absența normei de drept. În celelalte state vecine unde codurile civile sunt de dată recentă, s-au introdus texte speciale referitoare la îmbogățirea fără cauză, unele din aceste texte având im conținut cuprinzător. De aceea, prevederile din codurile civile la care ne referim vin mult în ajutorul judecătorului. Aceasta nu înseamnă că în soluționarea cauzelor civile de către instanțele noastre, care în prezent nu au la îndemână texte speciale, judecătorii nu trebuie să țină seama de principiul echității alunei când spețele se referă la îmbogățirea fără cauză ce s-a produs fără culpa îmbogățitului. Dimpotrivă, în aceste cazuri, rolul judecătorului este cu atât mai activ, el trebuind să creeze prin soluția ce o dă o adevărată normă, obligatorie numai la cazul concret judecat.
Plata nedatorată, una dintre formele de îmbogățire fără cauză, este în schimb reglementată atât în Codul civil (art. 992 – 997), cât și în Codul muncii (art. 100). Aceasta nu înseamnă că în aplicarea practică a acestor texte, instanța nu trebuie să țină seama si de principiul echității ca factor de completare, atunci când raporturile juridice sunt obscure și trebuie să fie clarificate în scopul de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine potrivit prevederilor legale.
Ținând seama și de principiul echității acolo unde este necesar, pe lângă textele din Codul civil sau Codul muncii, soluțiile pronunțate vor fi mai temeinice și legale.
În lumina celor expuse în secțiunea de față, considerăm că principiul echității este singurul temei al obligației de a nu se îmbogăți în dauna altuia.
2.5. Natura juridică a instituției îmbogățirii fără justă cauză.
2.5.1. Considerații preliminare. Dat fiind faptul că îmbogățirea fără cauză nu și-a găsit o reglementare proprie în Codul civil, literatura juridică a căutat să construiască un fundament pentru justificarea îmbogățirii fără cauză ca sursă autonomă de obligații. În cadrai acestui efort doctrinal s-au emis teorii mergând chiar până la negarea acestei surse autonome.
Vom încerca să expunem principalele teorii, pentru a ne face o idee completă, despre natura juridică a îmbogățirii fără cauză străduindu-ne să precizăm și punctul nostru de vedere în cadrul acestor teorii.
2.5.2. Teoria transmisiunii valorilor. Această teorie aparține autorilor Aubry et Rau, fiind tratată în cadrul teoriei patrimoniului. Atunci când justifică existența acțiunii de în rem verso, de care ne vom ocupa pe larg în alt capitol, ei o caracterizează ca fiind „facultatea, de a reclama prin mijlocirea unei acțiuni personale, restituirea obiectelor sau valorilor apar-ținând patrimoniului”.
Autorii citați au emis teoria transmisiunii valorilor înglobând problema îmbogățirii fără cauză în capitolul despre patrimoniu și în special tratând diverse situații prevăzute de cod care justifică acțiunea de in rem verso, ca: aluviunea (art. 496 C. civ.), restituirea în natură sau a valorii bunurilor mobile (art. 506 C. civ.), despăgubirile pentru construcțiile, plantațiile și lucrările făcute pe terenul altuia (art. 494 C. civ.).
Dezvoltând ideile lui Aubry et Rau, Bartin, coautor al tratatului citat, spune textual: „Versio în rem constituie alterarea patrimoniului unei persoane ca urmare a deplasării nejustificate a unor elemente ale acestuia, fiind dincolo ușor de recunoscut”. Autorul citat găsește un „fundament patrimonial” pentru îmbogățirea fără cauză, mergând chiar până la aplicarea legii locului unde este situat patrimoniul sărăcit, în cazul uniri conflict ce s-ar ivi.
2.5.3. Teoria delictuală a lui Planiol. Se știe că Planiol era de părere că toate izvoarele obligațiilor se reduc la două izvoare principale: legea și contractul. În această viziune, dacă persoana îmbogățită este obligată pe calea acțiunii de în rem verso, aceasta se datorează faptului că în sarcina sa există o obligație legală de restituire. În cazul când ea nu restituie, atunci încalcă obligația legală care îi incumbă. Ca urmare, obligația născută din îmbogățirea fără cauză are un fundament cvasi-delictual. „Ea își trage originea în existența unui fapt lezionar” și prezintă un caracter de despăgubire. Persoana îmbogățită nu este ținută prin fapta altuia, ceea ce ar fi inadmisibil, dar ea este ținută pentru că îmbogățirea sa reprezintă „o stare de fapt contrară dreptului”. „O astfel de îmbogățire este, prin însăși definiția sa, un fapt ilicit, pentru că el este injust”; nu-i este permis aceluia care posedă bunurile sau valorile altuia de a pretinde să le păstreze pentru el.
Culpa rezidă într-o abținere: faptul de a nu restitui îmbogățirea. Nu ești în culpă pentru că te-ai îmbogățit în mod nejust, ci pentru că nu ai restituit un profit care corespunde cu o pagubă pricinuită altuia.
Teoria lui Planiol expusă mai sus a avut un mare răsunet fiind adoptată și de alți autori, mai ales de către aceia care fac o apropiere între îmbogățirea fără cauză și răspunderea civilă.
Dar această teorie a fost criticată cu temei. Mai întâi teoria nu a reușit să degajeze caracterul și întinderea obligației legale a persoanei îmbogățite. Apoi, nu este exact că este vorba de obligația de a despăgubi persoana sărăcită, din moment ce cuantumul restituirii nu va putea depăși niciodată cuantumul îmbogățirii.
În sfârșit nu este exact că simpla reținere a îmbogățirii constituie o culpă. Nu este o culpă faptul de a profita de activitatea altuia atunci când na ai făcut nimic pentru a trage pentru sine beneficiul acestei activități.
2.5.4. Teoria asimilării cu gestiunea de afaceri. Se știe că gestiunea de afaceri este un fapt juridic prin care garantul săvârșește din proprie inițiativă acte juridice sau fapte materiale în folosul altoi persoane care se numește gerat.
În cadrul gestiunii de afaceri geratul este obligat să despăgubească pe gerant pentru toate cheltuielile utile și necesare cit și pentru pierderile pe care gerantul lo-a avut în timpul gestiunii.
În cadrul teoriei ce o expunem, s-a considerat că îmbogățirea fără; cauză este o gestiune de afaceri anormală sau imperfectă. Există deosebiri importante între o instituție și cealaltă. Sărăcitul are dreptul să fie despăgubit numai în limita îmbogățirii, pe când gerantul de afaceri are dreptul la rambursarea tuturor cheltuielilor utile. Afară de aceasta, în cazul îmbogățirii fără cauză, prin acțiunea de în rem verso, se apreciază îmbogățirea din momentul intentării acțiunii în justiție, pe când în cazul gestiunii de afaceri se apreciază utilitatea actelor gerantului în momentul gestiunii. Gestiunea de afaceri se caracterizează prin intenția de a gera afacerea, pe când acțiunea de în rem verso rezultă numai din fapte și nu se cere sărăcitului nici o intenție.
Teoria expusă mai sus este în prezent abandonată atât în literatura juridică, cât și în practica judecătorească. Pe bună dreptate s-a spus că este nelogic de a lega acțiunea de îmbogățire injustă, de o categorie a dreptului pozitiv, recunoscând în același timp că ea diferă de aceasta în punctele esențiale.
2.5.5. Teoria responsabilității bazată pe riscul creat. Aceasta nu este decât o variantă a teoriei responsabilității aplicabilă în această materie astfel cum am expus-o. Ideea responsabilității bazată pe riscul creat, admitea, repetițiunea îmbogățirii bazată pe profitul procurat. În cadrul acestei teorii, un autor degajă o cauză particulară a responsabilității civile, care nu e nici culpa și nici riscul, ci este profitul. „Cel ce profită de dauna suferită de altul este ținut față de victimă să o repare”.
2.5.6. Teoria obligației naturale. În această dispută referitoare la natura juridică a îmbogățirii fără cauză, s-a emis si teza potrivit căreia dacă nu se aplică aici acțiunea în responsabilitate civilă, nici acțiunea bazată pe gestiunea de afaceri, nici acțiunea în revendicare, atunci persoana îmbogățită fără cauză este ținută să răspundă, în baza unei obligații naturale, fiindcă în mod cert nu ne aflăm în prezența unei obligații civile.
Față de această calificare s-a pus pe drept cuvânt întrebarea: „Este posibil să se admită ca o îndatorire morală ca aceea de a nu se îmbogăți în dauna altuia să se poată mulțumi cu o recunoaștere derizorie ca obligație naturală, care permite restituirea dar nu o impune?”.
După ce am parcurs principalele teorii referitoare la natura juridică a îmbogățirii fără cauză în dauna altuia, vom preciza că, în temeiul criticilor formulate la fiecare dintre ele de autorii citați, nu suntem de acord cu nici una din aceste teorii, deși fiecare dintre ele conține și o părticică de adevăr.
Considerăm deci. că nu suntem în prezența răspunderii civile delictuale întrucât nu există o culpă în sarcina îmbogățitului; nu există o gestiune de afaceri, fiindcă gerantul are dreptul să fie despăgubit de toate cheltuielile și pierderile suferite pe toată durata gestiunii și nu de la introducerea acțiunii; de asemenea nu poate fi vorba nici de teoria riscului și nici de o obligație naturală.
2.6. Principiul echității ca temei al obligației de a nu se îmbogăți în dauna altuia.
2.6.1. Considerații cu privire la echitate și rolul acesteia în cazul îmbogățirii fără cauză. Echitatea este o valoare morală. Valorile morale sunt niște virtuți, adică însușiri ale conștiinței umane care urmăresc în mod constant idealul etic, binele.
Cea mai importantă valoare morală care interesează îndeaproape știința și practica dreptului est onestitatea. Romanii au consacrat-o ca una din preceptele principale ale dreptului: honeste, vivere (a trăi onest).
Această valoare morală principală arc în conținutul său următoarele virtuți: loialitatea, sinonimă cu probitatea, prudența, ordinea și temperanța.
Toate aceste virtuți pe care le putem denumi tot valori morale, își au izvorul în fapte psihologice, deci originea lor se găsește în conștiința individului, iar pe plan larg, în conștiința socială.
Echitatea ca valoare morală, este deosebită de valorile morale arătate mai sus, deoarece ca nu-și are izvorul în conștiința individuală, ci constituie un „factor de corectare” sau de „completare” a conținutului raportului juridic.
Echitatea la care este nevoit să recurgă uneori judecătorul este un factor pur obiectiv, acționând ori de câte ori, din examinarea raportului juridic, atât sub aspectul factorului psihologic intern, cât și sub raportul elementelor externe (voința internă și voința declarată), nu se poate stabili cu exactitate ceea ce părțile au voit. Recurgerea la echitate are ca scop de a nu leza pe nici una din părți.
Echitatea are caracterul unei soluții finale sau al unui rezultat al celorlalte valori morale. Ca valoare morală, echitatea înseamnă respectarea drepturilor fiecăruia sau îndeplinirea îndatoririi de a da fiecăruia ceea ce merită.
Ea este echivalentul preceptului: suum cuique tribuere din dreptul roman. A respecta, dreptul fiecăruia și a-i da ceea ce merită, înseamnă a-i face dreptate, care constituie un atribut al justiției.
Echitatea are o mare contingență cu normele juridice tocmai pentru că este sinonimă cu dreptatea. A face dreptate în lumina echității înseamnă a-i da fiecăruia ce i se cuvine după merit în raport cu normele legale.
Dacă ne referim la raportul dintre drept și morală, se constată o tot mai mare apropiere între ele mergând până la o permeabilitate reciprocă între principiile și normele juridice cu cele ale eticii și moralei De aici rezultă importanța tot mai mare a aplicării echității în raporturile juridice.
Întrepătrunderea dintre morală și drept este evidentă în cazul soluțiilor ce le dau instanțele bazându-se pe echitate ca factor de completare.
În literatura juridică s-au atribuit echității trei roluri, pe care – de altfel – le găsim si în dreptul roman: adinvandi, vel supplendi, vel corrigendi iuris civilis.
a) În cadrul primului rol, echitatea este menită să corijeze normele legale sau să se substituie acestora;
b) În cadrul celui de-al doilea rol, echitatea este un factor de completare a normei juridice (de exemplu, art, 970 C. civ). Judecătorul are deci un roi supletiv deoarece norma legală nu este destul de clară sau este insuficientă pentru speța venită spre soluționare;
c) În cel de-al treilea rol, echitatea este chemată să corijeze norma de drept, întrucât ea nu se potrivește la cazul concret.
În cazul îmbogățirii fără cauză în dauna altuia, a obliga pe cel îmbogățit să restituie sau să despăgubească – după caz – pe cel sărăcit, în limitele îmbogățirii, înseamnă a face dreptate în spiritul echității, fiindcă este inechitabil ca o persoană să dețină bunuri sau valori intrate fără cauză în patrimoniul său, chiar dacă nu există pentru aceasta o culpă, iar îmbogățirea și sărăcirea corelativă s-au făcut fără nici o manifestare de voință.
În acțiunea de în rem verso derivând din principiul echității, potrivit căruia este nedrept a se îmbogăți în dauna altuia, acțiune neprevăzută expres în legislația noastră civilă, este de ajuns ca reclamantul să pretindă și să stabilească existența unui avantaj, pe care l-a procurat pârâtului printr-un sacrificiu sau un fapt personal. Iată deci că suntem în prezența transformării unei îndatoriri morale în obligație juridică.
Dacă ne referim la Codul nostru civil în vigoare, care nu cuprinde dispoziții speciale privitoare la îmbogățirea fără cauză propriu-zisă, rezultă că, în lipsa unei reglementări, judecătorul va trebui, prin soluția de echitate ce o va da, să suplinească absența normei de drept. În celelalte state vecine unde codurile civile sunt de dată recentă, s-au introdus texte speciale referitoare la îmbogățirea fără cauză, unele din aceste texte având im conținut cuprinzător. De aceea, prevederile din codurile civile la care ne referim vin mult în ajutorul judecătorului. Aceasta nu înseamnă că în soluționarea cauzelor civile de către instanțele noastre, care în prezent nu au la îndemână texte speciale, judecătorii nu trebuie să țină seama de principiul echității alunei când spețele se referă la îmbogățirea fără cauză ce s-a produs fără culpa îmbogățitului. Dimpotrivă, în aceste cazuri, rolul judecătorului este cu atât mai activ, el trebuind să creeze prin soluția ce o dă o adevărată normă, obligatorie numai la cazul concret judecat.
Plata nedatorată, una dintre formele de îmbogățire fără cauză, este în schimb reglementată atât în Codul civil (art. 992 – 997), cât și în Codul muncii (art. 100). Aceasta nu înseamnă că în aplicarea practică a acestor texte, instanța nu trebuie să țină seama si de principiul echității ca factor de completare, atunci când raporturile juridice sunt obscure și trebuie să fie clarificate în scopul de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine potrivit prevederilor legale.
Ținând seama și de principiul echității acolo unde este necesar, pe lângă textele din Codul civil sau Codul muncii, soluțiile pronunțate vor fi mai temeinice și legale.
În lumina celor expuse în secțiunea de față, considerăm că principiul echității este singurul temei al obligației de a nu se îmbogăți în dauna altuia.
Capitolul 3
Elementele îmbogățirii fără justă cauză
3.1. Înțelesul noțiunii de cauză.
3.1.1. Raportul între teoria cauzei și noțiunea de „cauză” la îmbogățirea „fără cauză”. Pentru a ajunge la definirea „cauzei”, absenta în cazul îmbogățirii fără cauză, este necesar să prezentăm cât se poate de succint, teoria cauzei în domeniul actelor juridice în general și mai ales în cazul contractelor.
Înțeleasă în modul cel mai larg, cauza este considerația unui scop, care explică și justifică crearea unei obligații. Noțiunea de cauză cuprinde două clemente: a) scopul imediat al consimțământului și b) scopul mediat al consimțământului.
a) Scopul imediat al consimțământului are următoarele trăsături:
– în contractele sinalagmatice, obligația fiecăreia din cele două părți are drept cauză angajamentul luat de cealaltă parte. Cele două obligații se susțin mutual și servesc drept fundament una pentru cealaltă;
– în contractele reale – ca de exemplu împrumutul – unde nu există decât o singură obligație, această obligație ia naștere prin remiterea lucrului. Prestația executată este aceea care creează obligația devenită fundament sau „cauză”;
– în contractele gratuite, unde nu există nici reciprocitate de obligații și nici prestație antericară, cauza obligației donatorului nu poate fi căutată decât în motivele intenției de liberalitate, adică în rațiunea dominantă care l-a determinat pe autorul donației să-și dea consimțământul.
b) Scopul mediat al consimțământ ului este o creație recentă a literaturii noastre juridice și constă în reprezentarea sau considerarea unei calități sau fel de a fi a faptei sau personalității co-contractantului, cu condiția ca acest scop mediat să fi fost cunoscut sau de natură a fi cunoscut de cealaltă parte. Pentru motivarea acestui scop mediat, se citează art. 954 alin. 2 C. civ. potrivit căruia „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care l-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția”.
Rezultă deci că scopul medial, al consimțământului are o sferă restrânsă, iar ceea ce nu se încadrează în limitele arătate mai sus constituie motive anterioare ale acordului de voință, iar eroarea asupra motivelor este indiferentă pentru validitatea contractului.
În cadrul scopului imediat al consimțământului, constituind justificarea pe care economia contractului o dă la crearea obligației, cauza este totdeauna aceeași pentru același tip de contract. De exemplu, la vânzare, cumpărătorul este obligat să plătească prețul pentru că vânzătorul i-a promis sau i-a transferat proprietatea lucrului. La toate contractele de vânzare-cumpărare, cauza va avea formula arătată mai sus.
În cazul motivelor care au determinat pe cumpărător să încheie actul, or o constituie rațiunea individuală și contingență pentru care o persoană a contractat și au un caracter variabil pentru fiecare caz. De exemplu la vânzare-cumpărare, unul cumpără un imobil ca să locuiască în el; un altul cumpără pentru a instala un atelier meșteșugăresc, și așa mai departe. Toate aceste motive distincte nu au nici o influență asupra validității actului.
Spre deosebire de motive, cauza care se prezintă sub forma scopului imediat, are o importanță capitală, fiindcă în cazul unei obligații fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită, contractul este lovit de nulitate potrivit art. 966 C. civ.
3.1.2. Cauza în cazul îmbogățirii și sărăcirii corelative. Se pune acum următoarea întrebare: este aplicabilă teoria cauzei și în materia îmbogățirii fără cauză în dauna, altuia? Această problemă i-a preocupat mult pe autorii de drept civil, stârnindu-se controverse și teze având ca scop să definească noțiunea de „cauză” în materia de care ne ocupăm.
Discuția a fost determinată nu cu ocazia comentariilor laborioase ale Codului civil și nici de operele unor autori mai vechi, ca de exemplu Pottier, acesta nu folosește nicăieri cuvântul „cauză” la îmbogățire, denumind-o „îmbogățire injustă”.
Studierea dreptului roman a atras atenția cercetătorilor asupra expresiei causa di condictiones, mijloace procedurale pentru sancționarea diverselor cvasi-contracte, în special termenul de condictiones sine causa.
Problema fiind adâncită prin comparație între cauza în contracte si cauza de la îmbogățirea fără cauză, s-a ajuns la concluzia că înțelesul termenului cauză aici este cu totul diferit față de cel din materia obligațiilor contractuale.
Cuvântul cauză în materia îmbogățirii nejuste este luat aici nu în înțelesul de cauză, finală ca în art. 948 și 960 6. civ., ci în sensul de cauză eficientă. Prin aceasta se înțelege actul juridic și într-un sens mai general – modalitatea regulată de dobândire a unui drept, cu consecința procurării unui avantaj unei persoane. În această manieră înțelegeau romanii cuvântul „cauză”.
Astfel, în noțiunea de cauză intră în primul rând orice dispoziție legală care permite păstrarea bunurilor sau valorilor de către îmbogățit, de asemeni un contract încheiat între părți, cu condiția ca acesta să nu fie lovit de nulitate. În general, orice act constituind un just titlu este o cauză valabilă care nu poate justifica o acțiune în restituire.
Nu este o îmbogățire fără cauză nici chiar atunci când se încheie un contract foarte avantajos, care produce o leziune celuilalt contractant; de asemeni nu este o îmbogățire fără cauză, primirea unei donații. Caracterul injust, (fără cauză) al îmbogățirii nu există decât dacă pârâtul nu avea nici un drept să păstreze bunurile ce formează obiectul îmbogățirii.
3.2. Problema raportului de cauzalitate.
3.2.1. Tezele dezvoltate în literatura juridică. Cauzalitatea sau legătura cauzală între fenomene este generală în natură și în viața socială. Cauza este o categorie care provoacă, efectul, deci există totdeauna o legătură de la cauză la efect.
În domeniul științei dreptului este cunoscut raportul de cauzalitate care trebuie să existe între fapta unui individ si rezultatul ei, ca de exemplu între fapta ilicită și prejudiciul produs de această fapta. Fără existența acestui raport de cauzalitate nu se poate concepe vinovăția și deci răspunderea civilă, penală, disciplinară etc.
În domeniul pe care îl examinăm adică acela al îmbogățirii fără cauză în dauna altuia și a sărăcirii corelative, s-a pus problema în teoria și practica dreptului civil dacă există un raport de cauzalitate între îmbogățire și sărăcire similar cu cel existent între o faptă ilicită și prejudiciul produs. Problema nu este de loc simplă și ușoară și tocmai de aceea s-au emis o mulțime de teorii menite să explice natura, legăturii dintre îmbogățire și sărăcire.
Astfel, s-a afirmat că în cazul ce-l examinăm există o „indivizibilitate de origine” în sensul că același fapt trebuie să cauzeze îmbogățirea unuia și sărăcirea altuia.
Noțiunea de „indivizibilitate de origine” este considerată, de, alți autori ca fiind prea strictă. În consecință, s-a spus că este de ajuns ca să se poată afirma că „îmbogățirea și sărăcirea nu ar exista una fără cealaltă”.
Alți autori au emis opinia că, „îmbogățirea primului trebuie să provină din sărăcirea reclamantului”. ceea ce ar echivala cu afirmația existenței unui raport de cauzalitate între îmbogățire și sărăcire.
Referindu-ne la teoria profitului realizat pe care am expus-o în capitolul despre natura juridică a îmbogățirii fără cauză, s-a precizat că „acest profit care trece dintr-un patrimoniu în altul, marchează legătura de cauzalitate între sărăcirea uneia din părți și îmbogățirea celeilalte.
Dacă aceste două fapte reprezintă condițiile materiale ale exercițiului acțiunii de in rem verso, atunci legătura de cauzalitate între aceste fapte va fi însăși izvorul și fundamentul acțiunii.
S-au mai exprimat și alte teze similare, ca, de exemplu, cea despre „legătura de cauzalitate sau de origine”, sau despre „legătura de conexitate”, sau chiar cea despre un „raport constant de cauzalitate”, sau „relație de la cauză la efect”.
În literatura noastră juridică s-a emis în unanimitate teza că în cazul îmbogățirii fără cauză nu poate fi vorba de un raport de cauzalitate intre îmbogățire și sărăcire. Astfel, s-a afirmat că „o legătură cauzală poate fi concepută numai între o anumită faptă și rezultat, și nu între două rezultate (îmbogățirea și sărăcirea). Îmbogățirea nu este cauza sărăcirii, nici sărăcirea nu este cauza îmbogățirii. Atât îmbogățirea, cât și sărăcirea sunt rezultatele unei cauze unice (subl. ns.). Această cauză unică poate, fi fapta îmbogățitului, a sărăcitului, ori a unei terțe persoane, sau un eveniment (un caz de forță majoră)”. Această teză a fost emisă și de alți autori din literatura noastră juridică, în termeni similari.
Suntem și noi de acord cu teza de mai sus din literatura noastră juridică. Este fără îndoială exact că îmbogățirea nu este cauza sărăcirii și nici sărăcirea nu este cauza îmbogățirii, ambele fiind rezultatul unei cauze unice. Această idee care ni se pare esențială pentru dezlegarea problemei, merită a fi adâncită. Ni se pare că există totuși nu un raport de cauzalitate, ci o corelație, atunci când sărăcirea și îmbogățirea au aceeași cauză. Această cauză unică există totdeauna, fiindcă nu este de conceput producerea unor efecte simultane (îmbogățirea și sărăcirea) fără existența unei cauze. Sărăcirea nu este niciodată cauza eficientă sau una din cauzele eficiente ale îmbogățirii. Îmbogățirea și sărăcirea sunt rezultante și deci nu pot fi cauze eficiente.
Concluzia de mai sus este ușor de demonstrat – mai ales atunci când sărăcirea constă într-o neaugmentare a patrimoniului în sensul că nici o valoare nu a ieșit din masa bunurilor sărăcitului. Reclamantul a îndeplinit – spre exemplu – o muncă de pe urma căreia pârâtul s-a îmbogățit. Reclamantul ar trebui în mod normal să fie retribuit pentru munca respectivă. Dacă el nu a fost retribuit, sărăcirea sa constă într-o lipsă de câștig pentru o anumită perioadă de timp. Cauza îmbogățirii nu este sărăcirea reclamantului, ci munca prestată. Acest fapt a fost generator al unei sărăciri a reclamantului și al unei îmbogățiri a pârâtului. Rezultă deci – din acest exemplu – că nu există un raport de la cauză la efect între sărăcire și îmbogățire, ci între faptul arătat (munca prestată), pe de o parte, și sărăcirea concomitentă cu îmbogățirea, pe de altă parte. Ambele – sărăcirea și îmbogățirea – își au originea în același eveniment.
Un alt exemplu concludent se mai poate da și în cazul sărăcirii unui patrimoniu prin diminuarea acestuia. Așa se întâmplă atunci când reclamantul a remis o sumă de bani sau un lucru fără să fi primit nimic în schimb. Sărăcirea constă în pierderea unui drept care își are izvorul în predare, a mucii sau obiceiului. Predarea este deci cauza îmbogățirii și a sărăcirii.
Același fapt devine muză a celor două evenimente – îmbogățirea și sărăcirea – care sunt efectele concomitente. Iată deci cauza și efectele care sunt cei doi poli ai raportului de cauzalitate. Trebuie deci să tragem următoarele concluzii din cele expuse mai sus:
– între îmbogățire și sărăcire nu există, un raport de cauzalitate, fiindcă nici una, nici alta nu este cauză sau efect al sărăcirii respectiv al îmbogățirii;
– există un raport de cauzalitate între faptul sau evenimentul care a cauzat îmbogățirea și sărăcirea corelativă. Dacă nu ar exista acest raport de cauzalitate între faptul generator și rezultatele produse nu ar exista nici efectele, adică îmbogățirea și sărăcirea.
O dată stabilit locul unde trebuie căutat raportul de cauzalitate, se mai pune problema ce relație trebuie să existe între cele două rezultate produse: îmbogățirea și sărăcirea? Fără îndoială că afară de faptul că producerea lor este simultană, dar între ele trebuie să existe o corelație, adică îmbogățirea și sărăcirea nu ar exista una fără cealaltă. Această corelație i-a făcut, pe mulți autori să creadă că aici ar fi un raport de cauzalitate, pe când în realitate, acest raport se situează între faptul (evenimentul etc.) ce constituie cauza unică și cele două rezultate concomitente (îmbogățirea și sărăcirea).
Există o dificultate ce se poate, ivi atunci când va trebui să stabilim când suntem în prezenta unei cauze unice a îmbogățirii și sărăcirii. Pentru aceasta, se va căuta, să se determine condițiile îmbogățirii unui patrimoniu, iar apoi se va cerceta spre a descoperi faptele care presupun că o anumită situație a fost cauza generatoare a pagubei, în realitate trebuie să se stabilească faptul care a cauzat o îmbogățire si o sărăcire, corelativă. Dacă printre numeroasele condiții ale unei îmbogățiri, se va identifica un fapt care a cauzat o sărăcire, atunci va exista prezumția imediată că acel fapt, este în același timp cauza generatoare a îmbogățirii.
Tribunalul nostru Suprem a adoptat – termenul de corelație necesară pe care l-am adoptat – și noi mai sus spre a defini legătura dintre îmbogățire și sărăciri.
Tribunalul Suprem spune într-o decizie următoarele: „între dobândirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de către o persoană care se îmbogățește astfel – și pierderea unor bunuri sau valori de către o altă persoană – care sărăcește. În consecință – trebuie să existe o corelație necesară. Îmbogățirea uneia fiind condiționată de sărăcirea celeilalte, în sensul că îmbogățirea primei trebuie să apară ca o urmare nemijlocită, ca o consecință, directă a sărăcirii celei de a doua”.
3.2.2. Legătura indirectă. În literatura de specialitate, s-a arătat că „această legătură între transformările celor două patrimonii poate fi directă ori indirectă, atunci când transformările respective s-au săvârșit prin fapta unui terț, care a provocat îmbogățirea, și sărăcirea corespunzătoare”.
Se pune problema, cum se va stabili legătura, indirectă, provenită din fapta terțului?
Pentru elucidarea problemei vom lua un exemplu din practica judiciară. O întreprindere de transport a efectuat pentru o altă întreprindere, transporturi printr-un cărăuș particular. Ulterior s-a constatat că întreprinderea de transport a plătit cărăușului particular, pentru transporturile efectuate, sume mai mari clocit cele prevăzute în tarifele legale și a facturat și încasat aceste sume de la întreprinderea cu care avea raporturi juridice. În această situație terța persoană – cărăușul particular – care nu avea raporturi juridice cu întreprinderea beneficiară a transporturilor, s-a îmbogățit în dauna acesteia legătura în acest caz este indirectă. S-a afirmat în literatura de specialitate că sărăci tul poate avea acțiune împotriva terțului. Noi considerăm că în speța redată mai sus, deși raportul de cauzalitate există între, terț și întreprinderea beneficiară, care a fost sărăcită, acțiunea ar trebui formulată de întreprinderea beneficiară în contra, întreprinderii de transport eu care avea raporturi juridico. Ulterior, întreprinderea de transport are calea unei acțiuni în regres împotriva terțului.
CAPITOLUL 4
ANALIZA ÎMBOGĂȚIRII ȘI CAUZA ACESTEIA
4.1. Despre îmbogățire și sărăcire.
4.1.1. Considerații preliminare. Nu este suficient a cunoaște fundamentul obligației de a nu se îmbogăți în dauna altuia, ceea ce am făcut până aici, examinând natura juridică, apoi cauza și legătura de cauzalitate. Trebuie să examinăm si formele îmbogățirii precum și categoriile de bunuri ce pot forma obiectul îmbogățirii fără cauză în dauna altuia. De asemenea trebuie să examinăm și caracteristicile acestor bunuri și drepturi, precum și modalitățile în care bunurile sau valorile respective trec dintr-un patrimoniu în altul.
4.2. Diverse forme de îmbogățire.
4.2.1. Achiziția unor drepturi reale și de creanță. Îmbogățirea fără cauză poate consta, în primul rând, în achiziția unui drept real sau a unui drept de creanță. Cineva se îmbogățește atunci când devine proprietar al unui imobil. Este necesar să precizăm că posesia sub toate formele ei, deci inclusiv posesia precară sau detenția, nu pot duce la îmbogățire fără cauză, deoarece bunul aflat în posesie nu face parte din patrimoniul îmbogățitului. Dacă, însă, posesia utilă asupra unui bun imobil are ca efect uzucapiunea imobiliară, posesorul devine proprietar și acest lucru paralizează acțiunea de in rem verso, în sensul că aceasta nu se poate introduce împotriva uzucapantului, deoarece însăși legea îl apără împotriva celor ce ar susține că uzucapantul ar fi deținut bunul mai înainte fără cauză.
Primirea unei sume de bani este, de asemenea, de natură să ducă la îmbogățirea fără cauză.
O persoană poate să se îmbogățească nu numai prin dobândirea unor drepturi noi, ci și prin augmentarea valorii drepturilor preexistente. Valoarea drepturilor reale variază fie datorită conjuncturii economice, fie prin modificările ce au survenit chiar în structura sau în obiectul lor. În sens general se poate spune că valoarea unui drept real este mărită prin ameliorarea fizică a bunului ce formează obiectul acelui drept. De exemplu: realizarea unei recolte sporite prin folosirea de îngrășăminte sau prin irigații. De asemenea, executarea unor lucrări de reparații sau amenajări (de ex. supraetajarea unei construcții); amenajarea unui teren mlăștinos prin desecări și terasamente.
Valoarea drepturilor personale este de asemenea susceptibilă de variații. Este cazul drepturilor de creanță care au ca scop procurarea folosirii unui lucru. De exemplu valoarea drepturilor locatarului unui imobil rezultă din starea fizică a bunului închiriat și din gradul său de dotare cu instalațiile aferente.
Instanțele sunt obligate – spune Tribunalul Suprem – să stabilească care este sporul de valoare pe care l-a dobândit imobilul bun propriu al unuia din soți, ca urmare a îmbunătățirilor aduse în timpul căsătoriei.
În caz de partaj, sporul de valoare constituie bun comun partajabil și nu bun propriu al soțului neproprietar, fiindcă dacă s-ar admite această teză, valoarea rămasă solului constituie o îmbogățire fără cauză a acestuia în dauna celuilalt soț.
Un alt exemplu de îmbogățire este acela când un încadrat al unei unități ocupă fără contract o locuință în incinta unității fără să plătească nici o chirie și nici cheltuielile de întreținere. El se îmbogățește în dauna întreprinderii, care are dreptul la toate cheltuielile: chirie, întreținere, reparații etc, existente la data introducerii acțiunii.
Augmentarea valorii unui drept poate rezulta din redobândirea folosinței efective a acelui drept. De exemplu, proprietarul care redobândește posesia unui bun se îmbogățește.
Îmbogățirea există nu mimai atunci când suntem în prezența unei creșteri a activului unui patrimoniu, ci și în caz de diminuare a pasivului. Astfel este cazul stingerii unei datorii. Aceasta a fost denumită „îmbogățire negativă”, prin opoziție cu îmbogățirea ce rezultă din creșterea activului, denumită în literatura juridică „îmbogățire pozitivă”.
Considerată din punct de vedere algebric, „îmbogățirea negativă” se traduce printr-o augmentare a patrimoniului, al cărui pasiv este astfel diminuat. O astfel de îmbogățire se realizează în cazul plății unei datorii pentru altul (art. 1093 alin. 2, C. civ.). În cazul când o persoană plătește datoria unui terț, acesta este îmbogățit dacă subrogația în drepturile creditorului nu se realizează.
Rezultatul muncii unui coproprietar obținută din exploatarea unui teren, nu constituie o îmbogățire fără cauză în dauna celorlalți co-proprietari, care nu au depus nici o muncă și nu sunt îndreptățiți să beneficieze de vreo parte din rezultatul muncii agricole a altei persoane.
4.2.2. Economia unor cheltuieli prin prevenirea unor pierderi. Economia unor cheltuieli poate surveni atunci când se evită un grav accident, de exemplu luarea unor măsuri preventive având ca rezultat împiedicarea producerii urnii incendiu.
În cazul acesta – dacă măsurile preventive au fost luate de o persoană străină – aceasta a dus la îmbogățirea proprietarului care și-a văzut imobilul salvat de la incendiu. În schimb, persoana care a contribuit la aceasta s-a sărăcit cu cuantumul cheltuielilor ce le-a făcut.
În cazul relatat mai sus este vorba de o îmbogățire directă. Atunci, însă, când proprietarul imobilului amenințat îl cedează altei persoane avem de-a face cu o îmbogățire indirectă.
Avem de-a face cu evitarea unei cheltuieli dacă una din persoane a executat obligația unei alte persoane, și-a asumat o obligație în folosul sau în locul alteia, a renunțat la un drept de creanță împotriva altei persoane, sau a făcut cheltuieli care în mod normal ar fi trebuit să fie făcute de îmbogățit.
Și din folosirea lucrului unei alte persoane poate lua naștere evitarea unei cheltuieli, în felul acesta se economisesc cheltuielile care ar fi trebuit a fi făcute dacă nu ar fi intervenit faptul folosirii lucrului respectiv, de pildă cheltuielile reprezentând plata pentru folosința unui anumit lucru de același gen.
Evitarea unei cheltuieli constituie o îmbogățire numai în cazul când patrimoniul persoanei care evită cheltuiala nu s-a micșorat deși ar fi trebuit să se micșoreze.
De aceea, neexecutarea unei obligații nu constituie evitarea unei cheltuieli de către debitor.
Fiind în prezenta unor cazuri ca cele relatate mai sus, judecătorul trebuie să distingă în mod clar îmbogățirii cu care a avut loc prin cheltuielile efectuate. Astfel de cheltuieli se fac adeseori de către un uzufructuar al unui imobil, cheltuieli de natură să întărească – uneori considerabil – valoarea imobilului în profitul proprietarului îmbogățit în acest mod.
Economia unor cheltuieli se poate realiza și atunci când o persoană este folosită pentru diverse munci în cadrul unei gospodării. fără să se încheie un contract de muncă. În acest caz, persoana în folosul căreia s-a efectuat munca, s-a îmbogățit, cu contravaloarea acesteia.
Atunci când persoana în cauză a fost primită în gospodărie în scopul de a gospodări împreună, ea primind întreținerea în natură (hrană etc.) în schimb a îngrijit de copiii celui cu care a încheiat înțelegerea, nu poate fi vorba de o îmbogățire fără cauză, deoarece între părți a existat o convenție fie ea chiar verbală – iar aportul unei părți s-a compensat cu foloasele realizate de cealaltă parte, fără a fi necesară existența unei corespondențe valorice perfecte.
4.2.3. Îmbogățirea de ordin moral. Fundament ui moral al obligați de ii nu se îmbogăți în dauna alinia duce evident și la unele căznii de îmbogățire fără cauză de natură morală.
Să examinăm cum se pune problema. Este vorba în general de pro fitul intelectual ca o consecință a unei activități. Astfel este cazul unui profesor care a prestat lecții și meditații fără să fi fost remunerat pentru aceasta, și-a spus că „aici este vorba de un profit” intelectual și deci de îmbogățire morală. Dacă părinții nu au posibilități materiale pentru remunerație, atunci profesorul are dreptul să introducă acțiune de in rem verso chiar împotriva fiului, dacă acesta are capacitatea de exerciți potrivit Decretului nr. 31/1954.
Deși a fost denumită „îmbogățire de ordin moral”, literatura de specialitate este unanimă în a preciza că aspectul moral privește numai natura activității prestate și că și în acest caz, îmbogățirea trebuie corespundă unei valori susceptibilă de evaluare pecuniară. Se admite deci acțiunea de in rem verso în caz de îmbogățire morală dar se cere ca îmbogățirea să fie apreciabilă în bani, deoarece caracteristica principală a îmbogățirii fără cauză este aceea, că ea trebuie să fie în toate cazurile restituibilă în natură sau în valori materiale echivalente.
4.3. Aprecierea îmbogățirii.
4.3.1. Îmbogățirea trebuie să fie actuală. Îmbogățirea care trebuie să fie luată în considerare este aceea de care o persoană se bucură în momentul intentării acțiunii. O îmbogățire viitoare nu poate constitui fundamentul acțiunii de în rem verso.
Chiriașul care intenționează să efectueze reparații capitale la imobilul închiriat – reparații care vor duce la un confort sporit – nu poate să introducă acțiune pentru îmbogățire fără cauză împotriva proprietarului înainte de a fi executat reparațiile. O astfel de acțiune poate fi introdusă abia după executarea reparațiilor constând în modificări si adăugiri substanțiale, neprevăzute în contractul de închiriere sau în lege. Dacă lucrările s-au executat fără autorizația prealabilă a proprietarului, acțiunea de îmbogățire fără cauză nu are șanse de a fi admisă.
Acțiunea pentru îmbogățire fără cauză nu poate fi intentată dacă îmbogățirea realizată a dispărut înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.
4.3.2. Îmbogățirea trebuie să constituie un avantaj brut. În literatura juridică s-a pus problema dacă îmbogățirea fără cauză trebuie să constea într-un avantaj net sau un avantaj brut. Unii autori susțin că nu este suficient numai ca un patrimoniu să fi primit o valoare, ci trebuie să se producă o mărire a patrimoniului considerat în totalitatea lui. Atunci când din ansamblul factorilor componenți ai patrimoniului, avantajul se referă numai la una dintre fracțiuni, înseamnă că patrimoniul nu a fost majorat. Aceasta este teza avantajului net.
Potrivit altei teze, îmbogățirea fără cauză trebuie să fie rezultatul unui avantaj brut. Trebuie, de aceea, să considerăm intrarea unei valori în patrimoniu, „independent de împrejurările acestei intrări și fără să ținem seama de diminuările care pot corespunde”.
Dacă analizăm problema mai îndeaproape, se constată existența unui avantaj brut și aceea a existenței unei sarcini compensatorii. Faptul inițial, a cărui valoare trebuie apreciată din punct de vedere moral, este acela al existenței unui avantaj brut procurat pârâtului în detrimentul reclamantului.
Deci, în prealabil se pune problema existenței acestuia și tocmai acest lucru îl face doctrina clasică în această materie atunci când ea cercetează dacă pârâtul s-a îmbogățit. Ca urmare, atunci când se pune întrebarea dacă un avantaj este compensat printr-un dezavantaj corespunzător, se cercetează în realitate dacă îmbogățirea este injustă. În concluzie, pentru a înlătura discuția sterilă considerăm că pentru a aprecia îmbogățirea fără cauză, trebuie să ținem seama numai de avantajul brut.
4.4. Îmbogățirea directă și indirectă.
4.4.1. Îmbogățirea directă. Atunci când îmbogățirea a fost obținută în mod direct în dauna sărăcitului, este ușor a se aprecia dacă îmbogățirea și sărăcirea an la origine același fapt sau eveniment, care, odată cu producerea lui, are ca efecte atât îmbogățirea cât și sărăcirea corelativă.
Îmbogățirea directă în dauna altuia poate să fie provocată printr-un fapt al îmbogățitului sau al sărăcitului. În primul caz, îmbogățitul poate fi el însuși agentul care a transferat valorile sau bunurile. În această privință se poate da ca exemplu textul art. 493 Cod civil care prevede că „proprietarul pământului care a făcut construcții și lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor, constituind îmbogățirea fără o cauză legitimă în dauna persoanei căreia i-au aparținut materialele. Cazul prevăzut de text este valabil atât în raporturile dintre persoane fizice, cât și în raporturile între organizații. De pildă o unitate agricolă execută niște adăposturi din material lemnos pentru secția zootehnică proprie, materialul fiind luat dintr-un depozit din vecinătate aparținând unei întreprinderi forestiere, fapt necunoscut de tâmplari care au crezut că materialul aparține unității agricole. Aceasta s-a îmbogățit fără cauză în dauna întreprinderii. Neexistând un contract între cele două unități, îmbogățirea fără cauză se rezolvă prin obligarea unității agricole la o despăgubire echivalentă cu valoarea materialelor folosite. Acțiunea în cazul de față este de în rem verso, și nu de revendicare, deoarece revendicarea presupune predarea obiectului în forma care era; ori, aici nu se poate realiza o astfel de restituire pentru simplul motiv că materialul lemnos a intrat în construcțiile executate.
Exemple de îmbogățiri directe se găsesc reglementate si în art. 508, 509 și 510 din Codul civil. Aceste articole prevăd de asemenea situații în care o persoană a întrebuințat materiale ce nu-i aparțineau, îmbogățindu-se astfel în dauna altuia.
Art. 508 prevede situația, când o persoană a întrebuințat materia care nu era a sa și a făcut un lucru nou, proprietarul materiei întrebuințate având dreptul de a reclama lucrul format din ea, plătind prețul muncii.
Articolul 509 Coci civil prevede în continuare: „dacă manopera ar fi atât de importantă încât ar întrece cu mult valoarea materiei întrebuințate, atunci munca lucrătorului va fi considerară ca parte principală și lucrătorul va avea dreptul de a reține lucrul format, plătind proprietarului prețul materiei” care constituie în acest caz îmbogățirea executantului.
În art. 510 C. civ. se prevede ipoteza în care materialul întrebuințat aparținea la două persoane diferite, executându-se un obiect nou fără ca materialele să se mai poată disocia. În această situație, textul prevede că obiectul rezultat din materialele ambilor participanți aparține ambilor proprietari în raport cu materialele aduse do fiecare. Se înțelege că dacă unul a adus materiale de o valoare mai mare decât a celuilalt, iar acesta a depus și munca, la stabilirea cotei de proprietate se va ține seama de valoarea materialelor fiecăruia și de prețul muncii spre a se înlătura îmbogățirea unuia în dauna altuia. În caz de neînțelegere, litigiul se rezolvă de instanță care va căuta să atribuie obiectul unuia din proprietari, iar celălalt va fi despăgubit de partea ce îi aparținea.
Situațiile prevăzute în articolele citate ale Codului civil, precum și în articolele următoare (511 – 515 inclusiv) alcătuiesc dreptul de accesiune asupra bunurilor mobile. Fiecare situație din cele arătate, cit și în altele prevăzute de art. 511, 512, 513 și 514, reprezintă o formă de îmbogățire directă în dauna altuia, prin accesiune mobiliară.
Se pune problema ce se întâmplă atunci când părțile nu se învoiesc pentru a departaja bunul mobil spre a pune capăt stării de indiviziune creată prin participare dublă sau multiplă. Fiind în domeniul accesiunii bunurilor mobile, legiuitorul nu a prevăzut ca la imobile, calea ieșirii din indiviziune. Art. 513 C. civ. prevede pentru această ipoteză că bunul „se va vinde prin licitație și prețul se va împărți”.
4.4.2. Îmbogățirea directă prin efectuarea unei construcții pe terenul altuia și prin accesiune naturală. Îmbogățirea directă în dauna altuia poate avea ca izvor un fapt al sărăcitului. Este cazul posesorului de bună-credință care execută o construcție pe terenul altuia. Prin această construcție posesorul îl îmbogățește fără cauză pe proprietarul terenului, iar el sărăcește în mod corelativ.
Asupra accesiunii imobiliare ca formă a îmbogățirii fără cauză ne vom ocupa detaliat în capitolul rezervat acțiunii de în rem verso.
Îmbogățirea directă poate să rezulte, de asemenea, dintr-un eveniment independent de îmbogățit sau de sărăcit. Un fapt al naturii poate produce o îmbogățire și o sărăcire corelativă fără ca mutația valorii să se fi realizat prin intermediul unui patrimoniu. Într-o astfel de situație este accesiunea naturală care este consecința unui fenomen fizic. Dar în această materie s-a consacrat regula că acțiunea de în rem verso este inadmisibilă.
4.4.3. Îmbogățirea directă cauzală prin fapta unui terț. Un terț poate să cauzeze un dezechilibru între două patrimonii. În acest caz terțul nu a intervenit decât ca un simplu instrument material al sărăcirii și al îmbogățirii, fără ca el personal să fi dobândit în cursul mutației vreun drept asupra valorii transferate. Se dă ea exemplu o persoană care încorporează în lucrul altuia materiale aparținând altei persoane. Se mai dă ca exemplu cazul deteriorării de către pompieri a unui imobil pentru a evita extinderea incendiului declanșat la imobilul vecin.
În alte cazuri, terțul a dobândit un drept asupra valorii în timpul transferului între cele două patrimonii. Pârâtul în acțiunea de în rem verso s-a îmbogățit ca urmare a unui act juridic încheiat cu un intermediar sau în virtutea unui contract pe care acesta din urmă l-a încheiat cu sărăcitul. Intervenția terțului nu este în acest caz de ordin material, ci de ordin juridic.
Este posibil să existe și îmbogățire directă fără intermediul patrimoniului unui terț.
Se dă ca exemplu chiriașul care execută o construcție sau o reparație de mari proporții, asupra lucrului sau pe locul închiriat și în final nu achită pe meșteșugarul sau unitatea, cooperatistă executantă. În acest caz executantul (sau executanții) neplătiți, pot acționa de în rem verso în contra proprietarului care s-a îmbogățit. Dar acesta va chema în garanție pe chiriaș, ca să suporte cel puțin valoarea manoperei datorată executanților, dacă prin contract nu s-a prevăzut că toate lucrările sau ameliorările vor aparține proprietarului.
În unele cazuri, un intermediar a tratat eu sărăcitul, îmbogățitul a profitat de contractul încheiat de un terț. De exemplu, o persoană încheie cu o unitate executantă de lucrări executarea unor lucrări de ameliorare a unui lucru aflat în posesia sa. Executantul termină lucrările, dar posesorul Imnului care a făcut comanda nu o achită din diverse motive personale (insolvabilitate, boală, accident). Executantul de lucrări s-ar acționa de în rem verso pe proprietarul lucrului care a beneficiat de ameliorările ce s-au adus. Este posibil ca bunul să intre înainte de achitarea lucrărilor în proprietatea unei terțe persoane, întrucât titlul primului proprietar a fost anulat prin rezoluțiune. Se afirmă că noul proprietar, fiind el însuși un îmbogățit direct din patrimoniul executantului, va trebui să figureze în proces cel puțin în calitate de copârât.
4.4.4. Îmbogățirea indirectă. Îmbogățirea în dauna altuia se poate produce prin intermediul uimi al treilea patrimoniu. Se poate da ca exemplu o asociație agricolă de producție care achiziționează îngrășăminte chimice de la o fabrică producătoare, dar înainte de a fi plătit îngrășămintele, unitatea agricolă este comasată cu o altă unitate. Aceasta din urmă s-a îmbogățit cu valoarea îngrășămintelor care au avut ca rezultat un spor de producție agricolă. Întreprinderea furnizoare s-a văzut sărăcită cu valoarea îngrășămintelor livrate, pe care noua unitate agricolă refuză în mod neîntemeiat sale achite. Întreprinderea de îngrășăminte chimice are la îndemână o acțiune de în rem verso în scopul întregirii patrimoniului său lipsit de valoarea produselor livrate primei cooperative dispărută prin comasare. Unitatea agricolă care a preluat patrimoniul unității comasate este ținută de toate obligațiile și drepturile fostei cooperative potrivit regulilor de drept cunoscute.
Un alt exemplu: un frate și o soră, ambii necăsătoriți, locuiau și gospodăreau împreună. Sora, care făcea menajul, a făcut cheltuieli în scopul acestui menaj, împrumutându-se cu unele sume de bani prin emiterea unor chitanțe sub semnătură privată. Întrucât cea care semnase chitanțele nu le-a onorat la scadențe, creditorii l-au chemat în judecată și pe fratele care a beneficiat de pe urma menajului în comun, deci s-a îmbogățit în dauna creditorilor, chiar dacă nu exista nici un act emanat do la el (deci o îmbogățire fără cauză).
Pentru instanțele de judecată, interesează prea puțin ca îmbogățirea să fi operat Ia îmbogățit prin intermediul patrimoniului unui terț. Legătura între sărăcire și îmbogățire subzistă din moment ce lanțul cauzelor și efectelor nu este prea lung între îmbogățire si faptul inițial (în exemplul de mai sus să tiu fi intervenit prescripția de 3 ani).
CAPITOLUL 5
SANCȚIONAREA ÎMBOGĂȚIRII FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ
5.1. Evoluția istorică a acestei acțiuni.
5.1.1. Dreptul roman. Romanii au admis, încă, într-o epocă îndepărtată, că acela care reține un lucru provenind de la altă persoană trebuie să fie obligat la restituirea lucrului. Aceasta în temeiul unui principiu superior potrivit căruia cel care a dobândit sau care reține fără cauză bunul altuia este obligat potrivit echității, să-l restituie nu în virtutea vreunei idei de contract, ci în virtutea unei achiziții sau, mai larg, de păstrare fără cauză. Inițial, acțiunile folosite purtau denumirea de condictio certae pecuniae și condictio triticaria. Dar aceste două acțiuni nu puteau fi intentate decât atunci când valoarea reținută fără cauză consta numai în bani sau în bunuri certe. Jurisconsulții din timpul împăratului Traian au lărgit sfera acestor acțiuni și la obiectele incerte (incertum) ca: un fapt, un act juridic, constituirea unui drept real, remiterea unei datorii. Astfel a luat ființă a treia condictio, vecină cu celelalte două, denumită condictio incerți, care, totuși, avea un câmp de aplicație restrâns la obligațiile născute din lucruri.
Cu ocazia codificării dreptului roman de către Justinian, au fost clasificate toate acțiunile (condictiones) născute dintr-o îmbogățire lipsită de o cauză legitimă denumite cu un termen juridic: condictiones sine causa, cuprinzând următoarele: condictio indebiti, condictio causa data causa non secuta, condictio ob turpem causam, condictio ob injusiam causam și condictio sine causa în sens strict.
Condictio causa data causa non secuta era acordată în cazul unei îmbogățiri rezultată dintr-o prestație făcută în vederea unei cauze licite viitoare care nu s-a realizat;
Condictio ob turpem causam era acordată atunci când o prestație a fost îndeplinită în scopul de a-l determina pe accipiens la o faptă sau o abținere având un caracter imoral;
Condictio ob injustam causam intervenea atunci când îmbogățitul, contrar legilor, a obținut un profit de la sărăcit, de exemplu, în caz de împrumut, se cerea ceea ce depășea cifra permisă;
Condictio sine causa era o acțiune în restituire acordată. Într-un număr de cazuri de datio sau promissio făcute pentru o cauză determinată când aceasta nu exista, nu se producea sau înceta de a mai exista.
Cât privește acțiunea condictio in debiti, întrucât ea stă la originea acțiunii în repetițiune a nedatoratului, urmează să ne ocupăm de ea în partea rezervată plății nedatorate.
Aici ne interesează celelalte acțiuni din dreptul roman înșirate succint mai sus, care se află la originea acțiunii de restituire în toate situațiile de îmbogățire fără cauză, aflate în afara domeniului actelor juridice.
5.1.2. Necesitatea acțiunii în restituire (adio de în reni verso). Cum s-a ajuns în practica judiciară la acțiunea specială de restituire (adio în tem verso)?
S-a observat că adeseori obiectul acțiunii nu se încadra în domeniul contractelor și nici în cel al delictelor, deci faptul care a dus la îmbogățire nu putea fi sancționat fiindcă nu exista un contract între părți, de asemeni fapta nu constituia un delict civil, care presupune existența culpei. În sfârșit s-a constatat că nici gestiunea de afaceri nu este aplicabilă, întrucât gerantul răspunde de afacerile geratului ca și cum ar fi primit un mandat din partea acestuia.
Față de dificultățile arătate mai sus literatura juridică și practica judiciară din secolul trecut au căutat o remediere prin crearea unei acțiuni distincte care să poată cuprinde toate situațiile de îmbogățire fără cauză la care se refereau diferitele condictiones din dreptul roman precum și altele născute din raporturile juridice ale timpurilor moderne, ținând seama de relațiile sociale și economice actuale.
5.2. Definiția acțiuni și condițiile de exercitare a ei.
5.2.1. Definiția acțiunii. Această acțiune personală a fost definită ca fiind facultatea de a reclama restituirea obiectelor sau valorilor aparținând patrimoniului. Ea nu este reglementată printr-un text de principiu în Codul civil, dar Codul are unele texte de aplicație specială. Acțiunea de în reni verso reprezintă o sancțiune a unei reguli ele echitate potrivit căreia nimănui nu-i este permis a se îmbogăți în dauna altuia în toate cazurile în care patrimoniul unei persoane, găsindu-se, fără cauză legitimă, îmbogățit în detrimentul patrimoniului altei persoane, iar aceasta nu se bucură pentru a obține ceea ce îi aparține sau ceea ce îi este datorat, de nici o altă acțiune născută dintr-un contract, delict sau cvasidelict. Această acțiune de în rem verso tinde la restituirea obiectului însuși, de care unul din patrimonii a fost despuiat în profitul celuilalt, atunci când nici un obstacol de fapt sau de drept nu se opune la restituirea valorii ce o reprezintă. Pentru a determina cuantumul acestei valori trebuie, în principiu, și cu excepția unei dispoziții legale contrarii, să ne referim im la momentul chici obligația de restituire a luat naștere, ci la acela al introducerii acțiunii, care, spre deosebire de acțiunea derivând din gestiunea de afaceri, are eficiență, numai până la concurența a ceea ce patrimonial este îmbogățit la această epocă.
5.2.2. Condițiile de exercitare a acțiunii. Practica și doctrina de drept civil au stabilit că pentru a se putea exercita o acțiune de în rem verso trebuiesc îndeplinite următoarele condiții: a) reclamantul să fi suferit o sărăcire; b) pârâtul să fi dobândit din acest fapt o îmbogățire fără culpa sa; c) îmbogățirea unuia să provină din sărăcirea celuilalt, cu alte cuvinte să existe o legătură între îmbogățire și sărăcire; d) îmbogățirea să fie lipsită de cauză în înțelesul pe care l-am conturat mai sus; e) absența oricărei alte acțiuni pentru înlăturarea îmbogățirii, condiție denumită „caracterul subsidiar al acțiunii”.
5.2.3. Limitele de exercitare. Mărimea obligației de restituire ce se poate cere prin acțiunea de în rem verso este determinată de două limite: reclamantul nu poate cere mai mult decât sărăcirea suferită de el, căci el are dreptul de a fi despăgubit numai de paguba ce a suferit-o. El nu poate, pe de altă parte, să obțină mai mult decât îmbogățirea procurată pârâtului, căci acesta nu s-a îmbogățit fără cauză decât în mă sura acestei îmbogățiri.
5.2.4. Îmbogățirea din momentul introducerii acțiunii. Judecătorul trebuie să se plaseze, pentru a aprecia îmbogățirea, în ziua în care s-a formulat acțiunea. Această regulă are o importanță deosebită, deoarece, dacă îmbogățirea existentă mai înainte, a dispărut în mod fortuit până în ziua introducerii acțiunii, pârâtul nu mai este ținut la nimic, iar acțiunea se respinge ca lipsită de obiect. Regula este cu totul diferită la gestiunea de afaceri și tocmai acest lucru a determinat practica judiciară să creeze această acțiune specifică și cu caracter independent.
5.2.5. Probleme privind incapabilii. Obligația de a nu se îmbogăți în dauna altuia este o obligație legală. De aceea ea privește și pe incapabili, constituind un corectiv al nulității pentru incapacitate. Incapabilul rămâne obligat în măsura îmbogățirii sale.
Dar există și situația inversă: cea în care minorul este sărăcit prin faptul că, în urma divorțului, dacă copilul a fost încredințat spre creștere si educare unuia din părinți, iar celălalt părinte continuă în mod legai să încaseze alocația de stat și nu o remite fostului soț.
Plenul Tribunalului Suprem a decis că reținerea alocației de stat de către părintele care a încasat-o pe nedrept și refuzul de a o remite copilului constituie un abuz. În baza principiului îmbogățirii fără just temei, acest părinte poate fi acționat de către reprezentantul copilului prejudiciat pentru a fi obligat să plătească suma încasată.
5.2.6. Caracterele proprii ale acțiunii. Acțiunea de în rem verso are trăsături proprii care o disting de alte acțiuni analoage și anume:
a) ea se deosebește de acțiunea în revendicare îndreptată în contra posesorului sau detentorului, și vizează restituirea în natură a lucru lui ce formează obiectul dreptului de proprietate. Acțiunea în revendicare are ea scop apărarea proprietății atunci când dreptul de proprietate este încălcat. Acțiunea de în rem verso, deși are și ea ca scop restituirea în natură a unor bunuri, acestea au intrat în patrimoniul îmbogățitului fără culpa acestuia; dacă restituirea nu se poate face în natură atunci se înapoiază valoarea de înlocuire a bunului;
b) acțiunea de în rem verso se deosebește și de acțiunea în responsabilitate, întrucât aceasta din urmă se fondează totdeauna pe culpa pârâtului și are ca obiect reparația integrală a daunei, chiar dacă nu a existat o îmbogățire a pârâtului;
c) acțiunea de în rem verso nu se confundă nici cu acțiunea derivată din gestiunea de afaceri, care presupune că actul a fost făcut în interesul altuia și permite să se obțină rambursarea tuturor cheltuielilor făcute de gerant, chiar dacă gerantul nu s-a îmbogățit.
5.3. Elementele de ordin juridic ale acțiunii.
5.3.1. Absența cauzei.
5.3.1.1. Probleme de principiu. Constatarea îmbogățirii unui patrimoniu în corelație cu sărăcirea altuia, nu este suficientă pentru a permite sărăcitului să intenteze acțiunea de în rem verso. Mai trebuie să existe absența unei cauze legitime și absența altei acțiuni. Prin absența cauzei de care am amintit și în alt loc trebuie să înțelegem absența unui just titlu, constând într-un drept definii: care permite păstrarea valorii intrată în patrimoniu. Acest just titlu poate fi o dispoziție legală expresă sau un contract încheiat între îmbogățit și sărăcit.
5.3.1.2. Teoria contra-prestației. S-a mai spus că în unele cazuri de așa- zisă îmbogățire și sărăcire suntem în realitate în prezența unui concept de echitate care are ca efect de a compensa îmbogățirea cu sărăcirea. Aceasta ar fi așa-numita teorie a contra-prestației. Ar fi deci contrapartida juridică, fie a sărăcirii fie a îmbogățirii, care constă în considerarea unei contra-prestații, a unui avantaj personal sau e vorba de un motiv de ordin moral, datorită căruia subiectul înțelege să compenseze sărăcirea sau îmbogățirea, după caz.
Teoria de mai sus denumită a contra-prestației, constând într-un avantaj echivalent a fost susținută de Maury și Eouast. În cazul unei contra-prestații destinată să compenseze pierderea și care ar avea ca rezultat dispariția concomitentă a îmbogățirii și a sărăcirii, îmbogățirea fără cauză ar dispare și de astfel acțiunea de în rem verso ar fi lipsită de obiect. Se pune însă problema care sunt în practică situațiile în care avem o contra-prestație si deci o compensare. Noi considerăm că o astfel de compensare nu poate exista decât acolo unde fiecare din cele două părți (îmbogățitul și sărăcitul) oferă ceva în compensare.
Astfel este cazul, care în practică survine destul de des, când o persoană este primită în gospodărie si prestează o muncă utilă, având grijă de copiii ai căror părinți sunt în câmpul muncii: în schimb persoana respectivă este remunerată în natură prin adăpostul și hrana ce i se acordă. Familia care a primit persoana în gospodărie crede, că această persoană s-a îmbogățit în dauna familiei, iar persoana primită în gospodărie consideră că munca prestată de ea a îmbogățit familia. Este cu neputință de a face o evaluare exactă a ceea ce a dat fiecare în contra-prestație sau contrapartidă. Cei care susțin această teorie spun că avantajul personal al fiecăreia din părți face ca acțiunea de în rem verso să nu poată fi promovată. Noi considerăm că în exemplul ce l-am dat mai sus si în altele de același fel a intervenit o înțelegere, chiar verbală fiind, si această înțelegere constituie cauza obligației deci nu este vorba de absența cauzei, din moment ce ea există, nu este o îmbogățire fără cauză în dauna altuia și nici nu se poate concepe admisibilitatea acțiunii în restituire.
„Aportul unei părți – spune Tribunalul Suprem – se compensează în general cu. foloasele realizate de cealaltă parte fără a fi necesară existența unei corespondențe valorice perfecte”.
Mergând mai departe cu analiza acestui element de ordin juridic al acțiunii de în rem verso, este necesar să precizăm că noțiunea de „cauză eficientă – nu poate fi folosită decât atunci când îmbogățirea și sărăcirea corelativă au ca izvor legea sau un act juridic perfect valabil. Acestea constituie noțiunea de cauză care face ca raporturile dintre părți să nu aibă caracterul unei îmbogățiri fără cauză, din moment ce cauza rezidă fie în lege, fie în actul încheiat, de părți prin libera lor voință.
5.3.1.3. Paralizarea acțiunii de în rem verso prin norme de drept pozitiv. Dar nu numai atât. Îngustarea câmpului de aplicație a acțiunii de în rem verso provine nu numai dintr-un text de lege sau act juridic, ci ori de câte ori o normă juridică (chiar cutumiară) interzice, restituirea unei îmbogățiri; paralizând fie acțiunea de drept comun (cum ar fi acțiunea în daune) sau în mod direct acțiunea de în rem verso.
Din cele spuse mai sus se poate formula următoarea regula generală. Acțiunea de în rem, verso nu poate fi intentată ori de câte ori îmbogățirea în dauna altuia este consacrată direct sau indirect de dreptul pozitiv. Asupra acestei reguli există o unanimitate în doctrină. Există un acord deplin asupra acestui principiu în sensul că nu se poate obține prin acțiunea de în rem verso restituirea îmbogățirilor și sărăcirilor corelative consacrate de dreptul pozitiv. Acțiunea de restituire (de în rem verso) nu poate servi la modificarea legii. Ea nu poate fi substituită, în cursul desfășurării procesului în locul altei acțiuni care a fost fondată de pildă pe o obligație contractuală, dacă debitorul ar fi în imposibilitate legală de a produce dovezile necesare în sprijinul său. A se servi de acțiunea de în reni verso pentru a eluda regulile care consacră îmbogățiri si sărăciri corelative constituie o fraudă Ia lege.
Se poate afirma că o îmbogățire și o sărăcire corelativă sunt consacrate de dreptul pozitiv atunci când ele au sursa în dreptul pozitiv. în această situație, avem de-a face cu o cauză eficientă ce se găsește chiar în norma juridică concretă, decurgând direct din această normă. Se spune că în această ipoteză cauza este ex lege. În alte ipoteze, îmbogățirea și sărăcirea corelativă, în loc de a decurge direct din lege, au fost stabilite prin voința omului, astfel cum aceasta se manifestă într-un contract perfect valabil încheiat prin liber consimțământ. Voința are puterea de a crea drepturi si obligații cu condiția numai ca elementul contractual „cauză” să nu fie cauză falsă sau ilicită.
În cazul unei astfel de îmbogățiri pe calea unui contract se întâlnesc cele două forme ale cauzei: pe de o parte cauza în contractul cu titlu oneros sau gratuit în înțelesul de scop mediat sau imediat pe care părțile le-au avut în vedere la încheierea contractului, iar pe de altă parte, cauza ca element al îmbogățirii, constând în actul juridic însuși. Acesta fiind încheiat în limitele normelor legale, face ca îmbogățirea și sărăcirea să fie legitime. În cazul când cauza contractului – în înțelesul do scop sau motiv determinat – are un caracter ilegal sau fals, obligația contractuală nu mai are nici un efect, actul fiind declarat nul și atunci dispare și cauza care stă la baza îmbogățirii, adică actul fals sau contrar legii. Îmbogățirea devine fără cauză și ea nu poate fi înlăturată decât prin restituirea îmbogățirii în limitele acesteia. Se poate afirma că și în cazul de, mai sus, adică atunci când actul juridic este inexistent pentru cauza falsă, îmbogățirea și sărăcirea corelativă sunt consacrate tot de normele de drept, dar în sensul contrar, adică îmbogățirea nu este creată si apărată de dreptul pozitiv, ci dimpotrivă, se deschide calea înlăturării acestei îmbogățiri fără cauză.
5.3.1.4. Exemple din practicii. Vom da în continuare exemple din ambele categorii: îmbogățiri consacrate de dreptul pozitiv și îmbogățiri care încalcă dreptul pozitiv.
Atunci când un chiriaș, fără a avea consimțământul proprietarului, execută lucrări de mare amploare la imobilul închiriat, el nu are un temei contractual, fiindcă contractul de închiriere nu a prevăzut executarea acelor lucrări. Dacă imobilul este proprietate de stat, administrat de o întreprindere de administrație locativă, iar această întreprindere nu a dat nici o aprobare pentru executarea lucrărilor fiindcă acestea ar pune în pericol însăși clădirea, chiriașul nu are nici temeiul legal, pentru lucrările și transformările ce le execută expunându-se la sancțiunile prevăzute de lege pentru încălcarea dispozițiilor referitoare la sistematizare și siguranța în exploatare a construcțiilor.
În caz de divorț și acordarea copiilor spre creștere și educare mamei, părintele divorțat și separat de fosta sa familie este obligat să predea soției alocația de stat pe care o încasează pentru creșterea copiilor, în cazul în care ci refuză fă predea alocația, faptul constituie o îmbogățire fără cauză prin încălcarea dreptului pozitiv, fiindcă la baza acestei îmbogățiri mi există nici o cauză, adică nici text legal și nici o convenție încheiată cu fosta soție, convenție care, dacă ar exista ar avea ea însăși un caracter ilicit.
Un proprietar agricol execută lucrări de însămânțări pe un teren ce nu-i aparține, întrucât acesta este în administrarea directă a unei întreprinderi agricole de stat. În perioada recoltării, o altă întreprindere agricolă de stat, culege recolta de pe terenul în discuție. Avem aici o îmbogățire fără cauză a întreprinderii agricole de stat în dauna agricultorului care a executat însămânțări pe un teren ce nu-i al său; dar îmbogățirea se produce si în dauna întreprinderii agricole care are terenul în administrarea sa directă, fiindcă această întreprindere a executat lucrări anterioare de îmbunătățiri funciare sau îngrășăminte chimice. Îmbogățirea nu are la bază nici o dispoziție legală din vreun act normativ, sau statut și nici nu a existat vreo convenție. Judecătorul va trebui să oblige unitatea îmbogățită să restituie țăranului agricultor si celeilalte unități agricole valoarea îmbogățirii din momentul acțiunii.
O persoană prestează diverse munci necalificate în folosul unei unități economice pe o perioadă de mai multe luni, fără să se fi încheiat vreun contract de muncă semnat de conducătorul unității și fără să se fi plătit o retribuție pe lunile lucrate, ci numai unele promisiuni de angajare date de o persoană din serviciul de personal. În cazul acesta, întreprinderea care a folosit persoana la lucrările necalificate s-a îmbogățit în dauna acelei persoane, fiindcă nu a existat o cauză pentru acea muncă, adică nu s-a încheiat un contract de muncă, încălcându-se și prevederile Codului muncii. Aprecierea de către instanță a îmbogățirii trebuie să folosească toate mijloacele de probă, inclusiv expertiza, spre a stabili cuantumul îmbogățirii, raportat la natura lucrărilor executate, timpul de muncă etc.
5.3.1.5. Îmbogățirea prin accesiunea imobiliară artificială. Accesiunea imobiliară, atât naturală cit și artificială, sunt caracterizate în literatura de specialitate ca fiind cazuri de dezechilibru în patrimoniu „necauzate de regulile dreptului pozitiv”. Se menționează că în cazul accesiunii naturale – cum este aluviunea, consecința unui fenomen fizic, legea refuză o înapoiere exprimată printr o valoare pecuniară a porțiunii desprinse și alipite la proprietatea altuia, deci acțiunea de, in rem verso ar fi inadmisibilă.
Alta este situația cu accesiunea imobiliară artificială, adică atunci când avem de-a face cu încorporarea unui lucru accesoriu la altul principal ca rezultat al faptei omului. Aici, dreptul pozitiv, a înțeles să reglementeze toate aspectele create prin accesiune.
În cazul accesiunii imobiliare artificiale, producându-se o îmbogățire fără cauză, legiuitorul a înțeles să reglementeze toate aspectele și consecințele acestei situații de fapt având aspecte variate atât pentru proprietarul terenului cât și pentru constructorul care a executat lucrări pe teren străin. Un lucru este neîndoielnic: accesiunea imobiliară artificială creează o îmbogățire fără cauză pentru proprietarul terenului cu consecințe complexe în raport cu situațiile deosebite ce se ivesc. Accesiunea imobiliară, artificială cu rezultatul ei – îmbogățirea fără cauză a proprietarului – este reglementată de art. 494 C. civ.
Dar, înainte de a trece la analiza situațiilor reglementate de art. 494 C. civ. este necesar să semnalăm și prevederile art. 493 C. civ., care, de asemenea, vizează un caz de îmbogățire fără cauză. Textul respectiv dispune că „proprietarul pământului care a făcut construcții, plantații și lucrări cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor”. Este un caz de îmbogățire fără cauză, fiindcă materialele străine nu s-au obținut în baza unui contract și nici legea nu autorizează pe nimeni de a face construcții sau îmbunătățiri cu materiale străine. Acțiunea de în rem verso are ca scop să reîntregească patrimoniul prin plata materialelor. Dar art. 493 mai prevede în continuare și ipoteza obligării constructorului Ia plata de daune-interese, caz în care proprietarul materialelor nu arc drept a le ridica. Aici nu mai suntem în prezența unei îmbogățiri fără cauză, ci a unei acțiuni în responsabilitate civilă cu consecința ei firească: obligarea la plata de daune-interese, care pot depăși cuantumul îmbogățirii.
5.3.1.6. Analiza textului 449 C. civ. Trebuie să remarcăm că prevederile art. 494 C. civ. se referă în mod exclusiv la cazul în care construcțiile au fost executate de un terț în afară do orice convenție între proprietarul solului și constructor. O atare convenție poate exista atunci – de pildă – când proprietarul solului aduce o contribuție bănească la executarea construcției, dar în acest caz nu sunt aplicabile dispozițiile art. 494 C. civ., ci clauzele convenite de părți prin convenție. Pentru a se vedea dacă prevederile art. 494 C. civ. sunt aplicabile unui raport juridic determinat, judecătorul fondului trebuie să stabilească, în funcție de probele administrate, dacă a existat sau nu o convenție între părți.
Dreptul de accesiune imobiliară artificială ia naștere din momentul în care proprietarul solului se manifestă în mod expres că el este proprietar și că deci devine și proprietar al construcțiilor executate. Consecințele juridice ce se nasc din dreptul de proprietate asupra construcțiilor și plantațiilor prin accesiune artificială trebuie examinate începând din acest moment, când proprietarul fondului se declară și proprietar al construcțiilor, fiindcă până atunci constructorul de bună-credință este prezumat a fi el însuși proprietar al întregului (teren și construcții).
5.3.1.7. Dreptul în opțiune al proprietarului fondului care s-a îmbogățit prin executarea construcției de către o altă persoană. Am văzut că, în sistemul art. 494 C. civ., proprietarul fondului devine automat proprietar al construcției din momentul efectuării acesteia. Ca orice proprietar, el are dreptul de dispoziție asupra construcției. Constructorul, la rândul său, efectuând lucrarea pe un teren despre care știa să nu-i aparține și deci trebuia să se aștepte că, va fi obligat să-l restituie, este în culpă fiindcă a fost de rea-credință. Ar fi nedrept deci ca el să-l poată constrânge pe proprietar să-și păstreze construcția plătindu-i contravaloarea acesteia.
Pe de altă parte, ar fi tot atât de nedrept în a-l autoriza pe proprietar să ia în primire construcția fără a fi obligat să achite o despăgubire constructorului, deoarece nimeni nu se poate îmbogăți în dauna altuia.
Art. 494 C. civ. caută să rezolve cele două probleme enunțate mai sus, acordându-i proprietarului următorul drept de opțiune:
a) să-l constrângă pe constructorul de rea-credință să distrugă lucrările ce le-a efectuat, dezmembrarea făcându-se cu cheltuiala constructorului. Demolarea construcțiilor constituie deci sancțiunea relei-credințe a constructorului, sancțiune care nu poate fi aplicată constructorului de, bună-credință, în plus – pe lingă obligarea la demolare – constructorul de rea-credință poate fi obligat și la plata unor daune-interese față de proprietarul solului pentru prejudiciile ce le-a suferit acesta de pe urma executării construcției si apoi de pe urma demolării acesteia;
b) să păstreze pentru sine construcția executată cu rea-credință, dar să-i plătească constructorului valoarea materialelor și prețul muncii, evaluate – după părerea noastră la data rambursării efective dispusă prin hotărârea judecătorească sau prin actul încheiat între părți.
Trebuie să remarcăm că la stabilirea cuantumului sumei pe care constructorul de rea-credință este dator să o plătească trebuie scăzută valoarea fructelor pe care acesta le-a perceput, eventual, deoarece constructorul fiind de rea-credință nu are dreptul la fructele, civile pentru imobilul în cauză.
O altă deosebire de tratament intre constructorul de rea-credință față de cel de bună-credință constă în aceea că în cazul relei-credințe, după opinia noastră, constructorul nu are dreptul de retenție asupra imobilului construit până la achitarea despăgubirilor de către proprietar, pe când constructorul de bună-credință are acest drept de retenție, precum vom vedea mai departe. Soluția o sprijinim pe ideea că din moment ce constructorul de rea-credință a știut că el construiește pe un teren ce nu-i aparține și că deci el se putea aștepta oricând să fie expulzat de pe acest teren, nu există un temei ca să-i acordăm dreptul de a reține imobilul construit până la plata sumelor ce-i sunt datorate de proprietar, întrucât posesia sa asupra imobilului a fost totdeauna cu titlu precar și nicidecum nu a posedat sub nume de proprietar, așa cum se întâmplă la constructorul de bună-credință.
5.3.1.8. Avantajele instituite de lege pentru constructorul de bună-credință. Constructorul de bună-credință se află într-o situație mai avantajoasă față de cel de rea-credință, prin aceea că proprietarul nu are dreptul să-i ceară demolarea construcțiilor executate. Textul art. 491 C. civ. prevede expres aceasta. În schimb, același text acordă proprietarului tot o opțiune, și anume: fie de a-i plăti constructorului costul real al construcției constând în valoarea materialelor si prețul muncii, fie de a-i plăti o sumă egală cu plus valoarea dobândită de fond prin executarea construcției, în fața constructorului de bună-credință, proprietarul este obligat să păstreze construcțiile care s-au încorporat la sol prin accesiune artificială. Buna-credință a constructorului constă aici – precum am amintit – în convingerea lui lipsită de îndoială în perioada efectuării lucrărilor că el este proprietarul terenului, în virtutea unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu Io cunoștea. Titlul poate fi și putativ.
Ce se întâmplă atunci când proprietarul nu ia o hotărâre în ceea ce privește soluția ce trebuie să o adopte în cadrul dreptului de opțiune ce-l acordă legea? Părerea noastră este că în acest caz constructorul de bună-credință poate obține pe calea hotărârii judecătorești ca proprietarul să fie obligat să dea curs uneia din cele două soluții.
Se mai pune problema dacă constructorul de bună-credință ar putea să ceară schimbarea modalității de despăgubire către proprietar, atunci când acesta din urmă și-a exercitat dreptul de opțiune, de pildă a ales modalitatea plății plusvalorii dobândită ele fond. Părerea noastră este că opțiunea este acordată de lege numai proprietarului și ca atare, odată opțiunea făcută de acesta, constructorul de bună-credință nu poate cere să i se acorde despăgubiri potrivit celeilalte modalități (de pildă, valoarea materialelor si prețul muncii).
Spre deosebire de constructorul de rea-credință, în cazul constructorului de bună-credință nu se poate face nici o compensație între despăgubirea, ce i se datorează, de către proprietar și valoarea fructelor civile pe care constructorul le-a perceput până în momentul accesiunii imobiliare.
În ipoteza în care proprietarul este în imposibilitate financiară de a plăti constructorului de bună-credință despăgubirea la care cel dinții a optat, s-a admis în literatura juridică formula, ca proprietarul să scoată în vânzare imobilul. Constructorul de bună-credință nu se bucură de vreun privilegiu pentru realizarea creanței sale, dar în ipoteza în care el deține posesia efectivă a imobilului construit, el are dreptul de retenție asupra imobilului până în momentul când proprietarul îl va despăgubi integral – spre deosebire de constructorul de rea-credință care – precum am văzut – îl are, acest drept de retenție, aceasta constituind încă o sancțiune pentru reaua-credință.
5.3.1.9. Inaplicabilitatea acțiunii de restituire (de în rem verso) în cazul obligațiilor naturale. Se știe că obligațiile naturale au drept caracteristică principală aceea că ele sunt lipsite de sancțiune, întrucât creditorul nu are o acțiune și nici un mijloc de constrângere în contra debitorului pentru a-l obliga să execute obligația, dacă debitorul nu o execută de bună voie. Dar dacă debitorul execută de bunăvoie obligația, valoarea juridică a acesteia este recunoscută, în sensul că debitorul nu poate cere restituirea a ceea ce a plătit drept; executare a obligației.
Vom cita următoarele situații, în care acțiunea de restituire este inadmisibilă:
a) Obligația alimentară între iude apropiate în cazurile în care legea nu a impus-o în mod expres, de exemplu pensia alimentară plătită de un frate altui frate. Aceasta, fiind odată plătită, plătitorul nu mai poate cere restituirea valorilor plătite;
b) Obligația fiului de a plăti cheltuielile de îngrijire și de înmormântare a părinților atunci când a renunțat la moștenire;
c) Remunerațiile plătite drept recompense pentru serviciile făcute. În această categorie intră așa-zisele donațiuni remuneratorii” cum ar fi legatul făcut unui medic care a salvat de la moarte pe testator;
d) Repararea prejudiciului cauzat altuia în cazurile când, după lege, cauzarea prejudiciului nu dă naștere la o acțiune în despăgubiri.
În toate situațiile enumerate mai sus sumele achitate nu mai pot fi restituite pe calea acțiunii de în rem verso și nici pe calea acțiunii în repetițiune, deși cheltuielile, remunerațiile, reparațiile constituie forme de sărăcire pentru persoanele care le-au executat.
5.3.2. Absența oricărei uite acțiuni. Raportul cu acțiunea în nulitate.
5.3.2.1. Caracterul subsidiar. În afară de absența cauzei, este necesar pentru a se putea face uz de acțiunea de în reni verso ca reclamantul (sărăcitul) să nu aibă la îndemână nici o altă acțiune de drept comun prin mijlocirea căreia să obțină restabilirea dezechilibrului creat.
Această regulă poartă denumirea de „caracter subsidiar” ce i s-a dat acțiunii în restituire.
Potrivit acestui principiu acțiunea de în rem verso poate fi exercitată numai dacă nu există calea altei acțiuni de drept comun la îndemână reclamantului.
Considerăm că e cazul a ne opri asupra calificativului de „caracter subsidiar” sau „subsidiaritate”. Se știe că în Procedura civilă, partea expune motivele principale menite să susțină cererea (acțiunea, întâmpinarea, reconvenționala etc), după care în partea a doua dezvoltă uneori și unele motive „subsidiare” spre a fi luate în considerare în cazul când motivele „principale” ar fi înlăturate de instanță. Subsidiaritatea nu înseamnă în materie procedurală renunțarea la motivele principale, ci caracterul alternativ ce i se oferă judecătorului de a alege fie pe unul sau mai multe din motivele principale, fie pe cele subsidiare.
În materia de care ne ocupăm, calificativul ce s-a dat caracterului acțiunii de în rem verso ca fiind subsidiar este după părerea noastră greșit fiindcă aici judecătorul nu are latitudinea de a alege o acțiune (de exemplu revendicarea) sau cealaltă (acțiunea ele în rem verso). Aici toate celelalte acțiuni în justiție sunt inadmisibile din capul locului, rămânând ca reclamantul să utilizeze singura acțiune pe care o poate introduce. Dar aceasta nu înseamnă că acțiunea de în rem verso are un caracter subsidiar. Ea este o acțiune principală ca toate celelalte, numai că introducerea sa este condiționată de inadmisibilitalea altor acțiuni la cazul concret de îmbogățire fără cauză.
În aplicarea principiului de mai sus s-a pus problema care este calea de urmat atunci când în cazul unei îmbogățiri fără cauză reclamantul are de la lege dreptul de a acționa pe calea unei alte acțiuni do drept comun, dar până la urmă, acțiunea de drept comun este respinsă în temeiul unui obstacol de drept, întrucât pârâtul îmbogățit a putut să demonstreze în instanță legalitatea îmbogățirii sale. Mai poate în această ipoteză reclamantul sărăcit să facă uz de acțiunea de în rem verso?
Răspunsul este negativ, fiindcă odată ce acțiunea de drept comun a fost respinsă iar hotărârea a rămas definitivă, există aici autoritate de lucru judecat, fiindcă reclamantul n-ar face altceva decât să invoce aceleași motive de fond pe care le-a invocat deja în prima acțiune.
Cazurile cele mai numeroase ce se ivesc în practică sunt acțiunile de drept comun care au ca izvor un delict civil, unde se pune deci problema răspunderii civile delictuale. Rezolvarea judiciară a unei astfel de acțiuni prin respingerea pretențiilor reclamantului, nu deschide calea unei acțiuni în restituire bazată pe principiul îmbogățirii fără cauză.
Există și o altă ipoteză ce se poate ivi în practică și anume aceea în care reclamantul pierde acțiunea în restituire (de în rem verso) datorită propriei sale culpe sau neglijențe. Este cazul respingerii acțiunii ca prescrisă. Asupra prescripției acțiunii vom reveni mai departe. Respingerea acțiunii se poate datora și altor neglijențe ale reclamantului, adică ori de câte ori legea prevede ca o condiție prealabilă îndeplinirea unor anumite formalități administrative sau procedurale care nu au fost îndeplinite. Ne referim aici la Legea nr. 1/1967 privind judecarea de către tribunale a cererilor celor vătămați în drepturile lor prin acte administrative ilegale. Legea prevede obligația ca cetățeanul lezat să se adreseze mai întâi organului administrativ ierarhic superior. Neîndeplinirea acestei cerințe legale atrage după sine și respingerea acțiunii de restituire a pagubelor suferite de pe urma unui act administrativ ilegal, acțiune care poate avea ca fundament îmbogățirea fără cauză a unei persoane.
Nu aceeași soluție se adoptă în cazul insolvabilității pârâtului adică a îmbogățitului. Acțiunea în restituire întemeiată pe îmbogățirea fără cauză nu poate fi paralizată de faptul că îmbogățitul a devenit insolvabil. Insolvabilitatea nu-l scutește de obligația ce a avut-o la data îmbogățirii în sensul că nimănui nu-i este permis a se îmbogăți în dauna altuia. Dacă obiectul sau valorile care au mărit patrimoniul nu mai există, fiind înstrăinate, iar fostul îmbogățit fără cauză a devenit între timp insolvabil din diferite motive, cum ar fi ivirea unor debite pentru care este urmărit prin măsuri de executare silită, toate acestea nu pot constitui un obstacol pentru cel sărăcit de a introduce acțiunea de în reni verso pentru a-și crea un titlu în baza căruia să-și reîntregească la timpul potrivit patrimoniul cu o valoare pecuniară echivalentă cu valorile ce au constituit îmbogățirea.
5.3.2.2. „Nemo auditur propriam turpitudinem allegans”. Această regulă având înțelesul că nimeni nu poate să invoce în favoarea sa propria sa faptă imorală, are un rol important la îmbogățirea fără cauză în legătură și cu teoria nulității actelor juridice. Se pune problema raporturilor între acțiunea în nulitate și îmbogățirea fără cauză. Iată un contract lovit de nulitate. Judecătorul sesizat cu o cerere în anulare va constata că contractul nu îndeplinește elementele necesare pentru validitatea sa întrucât încalcă o dispoziție legală imperativă. Anularea contractului șterge tot ce s-a făcut prin violarea prevederilor legale. Părțile, dacă au executat deja ceea ce și-au promis, sunt ținute să-și restituie mutual ceea ce au primit. Restituirea prestațiilor efectuate este fondată pe principiul retroactivității anulării și pe principiul necesității de a restabili situația anterioară încheierii contractului (statu-quo ante). Aceste obligații de restituire se vor executa ca și cum ele se nasc dintr-un contract, adică simultan. Dacă una din părți nu restituie ceea ce a prestat, partea respectivă se îmbogățește în dauna celeilalte. La fel se va întâmpla și în situația inversă, adică dacă celălalt contractant nu restituie concomitente prestațiile.
Prestațiile care nu pot fi restituite în cazul declarării nulității unui act, trebuie să fie recompensate valoric pentru a se evita, o nedreptate. De aceea restituirile prestațiilor în virtutea unui contract nul trebuie, îndeplinite în mod simultan. Dar liberul joc al noțiunii de îmbogățire fără cauză în materia nulității contractelor, este paralizat de adagiul: nemo auditur propriam turpitudinem allerans atunci când obligația este milă pentru că actul este imoral și încalcă normele de conviețuire socială. Acest adagiu face obstacol acțiunii în restituire (activ în rem verso J. Presupunând că în ipoteza anulării unui contract pentru cauză imorală, una din părți nu restituie celeilalte prestațiile ce le-a primit, ca se îmbogățește în dauna celeilalte părți. Aceasta va intenta acțiunea de în rem verso. Condiția principală a exercitării este inexistența cauzei. Ori reclamantul, în ipoteza de mai sus, nu poate evita de a se constata de către instanță că obligația are o cauză, dar că arco sta este imorală instanța va trebui să respingă acțiunea, deși pârâtul s-a îmbogățit în dauna reclamantului. Soluția se bazează, pe adagiul nemo auditur care îi interzice reclamantului să facă uz în folosul său de propria sa faptă imorală.
Tribunalul Suprem a făcut aplicația principiului de mai sus. Cităm esențialul dintr-o decizie a supremei instanțe.
În principiu, față de dispozițiile cuprinse în art. 966 – 968 Cod civil nulitatea actelor juridice ilicite impune desființarea lor, retroactiv, urmând ca părțile să fie repuse în situația anterioară. Aceasta înseamnă că în cazul unui contract ilegal părțile trebuie să-și restituie reciproc prestațiile efectuate.
Acțiunea în restituirea prestației nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul ci urmărit un scop antisocial și vădit imoral, prin încheierea contractului potrivnic legii si regulilor de conviețuire socială în sensul art. 1 din Decretul nr. 31/1951. Altminteri, ar însemna ca reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în soluționarea acțiunii, ceea ce nu poate fi admis.
5.4. Efectele acțiunii de in rem verso.
5.4.1. Persoanele ținute la restituire. Regula generală consacrată atât în practica judiciară cât și în literatura juridică constă în obligația îmbogățitului de a restitui bunurile sau valorile cu care s-a îmbogățit fără cauză. Îmbogățitul va fi obligat, prin hotărârea care a soluționat- acțiunea în restituire (adio de în reni verso). Nu are nici o relevanță faptul că îmbogățitul este incapabil de a se obliga prin acte- juridice, căci obligația – de a nu se îmbogăți în dauna altuia privește și pe incapabili.
5.4.2. Întinderea restituirii. S-a, decis în mod constant restituirii nu poate depăși îmbogățirea pârâtului și nici sărăcirea reclamantului. Rezultă deci că întinderea obligației de restituire este limitata la valoarea cea mai mică dintre cele două transformări suferite de cele două patrimonii.
S-a propus de a se extinde în materia restituirii valorilor ce formează, obiectul îmbogățirii fără cauză, regulile aplicabile în materia plății lucrului nedatorat prevăzute în art. 994, 995 și 996 Cod civil care edictează norme diferite în cazul când, accipiensul a fost de rea-credință. Nu putem accepta această formulă și rămânem constanți în opinia că îmbogățirea fără cauză nu trebuie confundată cu plata nedatorată, deși și aceasta din urmă are ca bază îndatorirea de a nu se îmbogăți în dauna – altuia. Dar distincția este necesară fiindcă în cazul plății nedatorate, atunci când accipiensul este de rea-credință, suntem pe teren delictual, iar acțiunea este o acțiune în responsabilitate civilă. Suntem aici pe terenul obligației de a nu produce o pagubă altuia și nu în cadrul îndatoririi de a nu se îmbogăți în dauna altuia. Teza aceasta am susținut-o și cu altă ocazie.
Pentru a se acorda, prin hotărâre judecătorească o despăgubire egală cu sărăcirea, este necesar ca îmbogățirea să existe în momentul introducerii acțiunii în justiție. Prin această regulă se marchează diferențierea netă față de acțiunea din materia gestiunii de afaceri, cu care, din moment ce gestiunea a fost utilă – datoria, ia naștere în mod definitiv. Fiind diferență, la acțiunea având la bază îmbogățirea fără cauză”, despăgubirea este concepută ca fiind o simplă restituire a ceea ce pârâtul are ca surplus în patrimoniul său.
5.4.3. Data evaluării creanței. O altă regulă stabilită în practica judiciară franceză, fiind, valabilă și în dreptul nostru, – este aceea potrivit căreia creanța se evaluează la data cererii și nu la data pronunțării hotărârii. Regula a fost consacrată și în literatura noastră juridică.
Cu toate acestea, în literatura noastră juridică și în practica Arbitrajului de stat s-a emis și o altă opinie și anume că evaluarea ar trebui făcută după momentul când s-a produs îmbogățirea, sau s-ar putea adopta și momentul intentării acțiunii sau cel al pronunțării hotărârii. Primul arbitru de stat a statuat că unitatea economică îmbogățită fără-cauză trebuie obligată la plata contravalorii pieselor din momentul predării agregatului și nu cea stabilită prin factura inițială.
Acțiunea în restituire se justifică numai dacă îmbogățirea și sărăcirea există la data intentării acțiunii. Îmbogățirea, respectiv sărăcirea viitoare sau care a dispărut, nu poate forma obiectul acțiunii de în rem verso. Deci, dacă existența îmbogățirii și a sărăcirii se apreciază în momentul când se cere restituirea (momentul intentării acțiunii) atunci implicit si valoarea îmbogățirii și respectiv a sărăcirii, în funcție de care se stabilește valoarea restituirii, se va stabili după același moment.
Cu privire la dobânzi, spre deosebire de plata nedatoratului, în cadrul îmbogățirii fără cauză, îmbogățitul nu datorează dobânzi decât din ziua cererii de dare în judecată sau ele la. data somației do plată.
5.4.4. Probele. Sărăcitul (reclamantul) trebuie să stabilească elementele constitutive ale îmbogățirii în dauna sa. Se înțelege că din aceste elemente trebuie să rezulte în mod clar și indubitabil legătura de cauzalitate între îmbogățire și sărăcire. În cele mai numeroase cazuri, e vorba de fapte materiale pentru care toate mijloacele de probă sunt admise. S-ar putea ca reclamantul să invoce un act juridic care va trebui să fie stabilit potrivit regulilor Codului civil referitoare la proba actelor juridice.
Proba absenței culpei îmbogățitului revine, de asemenea, sărăcitului și se poate face prin toate mijloacele de probă.
În literatura juridică s-a discutat problema probei absenței cauzei, deci inexistența unui temei legal sau a unui act juridic (contract etc). După unii autori cauza se prezumă. După alții existența cauzei îmbogățirii trebuie să fie dovedită de către îmbogățitul pârât.
Pentru a exista o îmbogățire în dauna altuia, nu este suficient să existe o îmbogățire si o sărăcire corelativă, ci mai trebuie ca aceasta să fi avut loc împotriva voinței sărăcitului. Nu se poate prezuma că sărăcirea este involuntară. Deci reclamantului îi revine obligația de a face proba că sărăcirea pe care a suferit-o a avut loc împotriva voinței sale. De asemenea reclamantul trebuie să stabilească faptul că dezechilibrul patrimonial nu este consacrat printr-o normă de drept pozitiv si că el nu are la îndemână nici o altă acțiune de drept comun pentru a repara dezechilibrul produs prin îmbogățirea pârâtului în dauna sa.
În legătură cu cele de mai sus, este necesar să precizăm că persoanele care au sărăcit prin propria lor voință nu sunt protejate prin norme de drept pozitiv. Normele juridice vin în ajutor numai în cazul persoanelor care au sărăcit involuntar. Dacă aceste persoane au suferit o pagubă în urma faptului îmbogățirii în dauna lor, cel care a cauzat dezechilibrul patrimonial trebuie să fie obligat să-l repare prin restituirea bunurilor și valorilor în limita îmbogățirii, respectiv a sărăcirii. Dar și în cazul îmbogățitului nu există nici o culpă ce i s-ar putea imputa. Existența culpei, care duce la repararea prejudiciului, ne deplasează pe terenul delictual ieșind din domeniul îmbogățirii fără cauză. Culpa creează obligația de reparație integrală a prejudiciului produs și nu numai o restituire limitată la bunurile ce au trecut de la un patrimoniu la altul. Rezultă deci că sensul acțiunii de în rem verso este numai acela de a repara o sărăcire involuntară produsă printr-o îmbogățire corelativă fără culpă. Iată cele două elemente (sărăcirea involuntară și absența culpei) care constituie fundamentul moral al acțiunii în restituire (de în reni verso).
5.4.5. Modalități de realizare. În cele mai numeroase cazuri îmbogățitul va fi condamnat să verse sărăcitului o sumă de bani egală cu cuantumul sărăcirii. În acest mod, prejudiciul nu dispare, ci este compensat.
Așa stau lucrurile atunci când îmbogățirea patrimoniului rezultă din ameliorările aduse unui bun în urma unor construcții, plantații sau alte asemenea lucrări.
Atunci când îmbogățirea consistă într-un lucru determinat care se găsește în natură și poate fi separat fără a se produce vreo pagubă, sărăcitul are dreptul să reclame în natură bunul mobil sau imobil de care profită îmbogățitul. Aici se află confluența cu acțiunea în revendicare.
S-ar putea afirma că există identitate si că deci acțiunea de în rem verso este inutilă. În realitate lucrurile nu stau așa, iar deosebirea de revendicare este netă. În cazul revendicării se pune problema dreptului de proprietate asupra bunului mobil sau imobil, pe care ambele părți îl dispută.
În cazul îmbogățirii fără cauză nu se contestă dreptul de proprietate, ci se cere readucerea bunului în patrimoniul sărăcitului de care s-a separat fără voința sărăcitului și fără culpa îmbogățitului.
5.5. Prescripția acțiuni în restituire.
5.5.1. Principii generale. Decretul nr. 1G7/195S nu prevede un termen de prescripție pentru dreptul la acțiunea în restituirea îmbogățirii fără cauză. De aceea acest drept se prescrie prin 3 ani, iar în raporturile dintre unitățile economice prin 18 luni potrivit art. 3 alin. 1 din decretul menționat. În ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că „în cazul îmbogățirii fără just temei”, „se aplică prin asemănare” dispozițiile alineatului 1 al aceluiași articol care prevede că „prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cit și pe cel care răspunde de ea”.
Dispoziția de mai sus aplicată prin asemănare la îmbogățirea fără cauză trebuie înțeleasă în sensul că prescripția dreptului la acțiunea în restituire începe să curgă de la data când sărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască sărăcirea sa, cit și îmbogățirea concomitentă a altei persoane, adică atât cuantumul evaluabil în bani cât și persoana care a beneficiat de aceasta.
5.5.2. Diferite situații de prescripție din practică. a) Atunci când se constată că o unitate economică execută lucrări pentru o altă organizație și a făcut cheltuieli inutile și neeconomicoase, deci s-a îmbogățit în dauna celeilalte unități, s-a pus problema care este termenul de prescripție în această situație. S-a stabilit că termenul de prescripție este de 18 luni conform art. 3 si nu de 6 luni, potrivit art, 4 Iit. c din Decretul nr. 107/1958.
Desigur, în speța de mai sus îmbogățirea fără cauză se referă numai la acele lucrări neeconomicoase și necomandate pentru care nu există un titlu legal între părți (Nu s-a încheiat un contract).
b) S-a pus problema, când începe să curgă prescripția, dreptului la acțiune în cazul cererii de restituire a unei sume de bani cu care reclamantul a contribuit la repararea casei pârâților în care a locuit fără să plătească chirie. Rezultă aici o îmbogățire fără cauză a proprietarilor casei fără să existe vreo culpă în sarcina lor. S-a pus problema care este momentul îmbogățirii și obiceiul ei precum și care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, a dreptului la acțiune.
Într-o primă teză s-a susținui că în cazul sus menționat, momentul îmbogățirii este momentul efectuării investiției și deci termenul de prescripției începe să curgă din acest moment. Ținând seama de faptul că sărăcitul a dobândit un drept de folosință asupra imobilului, curgerea termenului de prescripție este întreruptă. S-a mai spus că prin existența dreptului de folosință se recunoaște tacit obligația, iar potrivit art.16 din Decretul nr. 167/1958 recunoașterea este o cauză de întrerupere a prescripției.
La teza de mai sus s-a obiectat că „este adevărat că îmbogățirea s-a produs în momentul efectuării investiției, dar în acest moment nu s-a putut cunoaște și întinderea îmbogățirii, deși s-a cunoscut suma învestită, adevărata întindere a îmbogățirii nu putea fi cunoscută decât în momentul încetării folosinței asupra imobilului. În consecință, nu se putea lega de acest moment începerea curgerii termenului de prescripție.
Potrivit unei alte teze, prescripția începe să curgă de la data când s-a cunoscut paguba și nu de la data când s-a produs faptul îmbogățirii. Această teză a fost adoptată și de alți autori.
În ceea ce privește analiza temeiurilor acțiunii fondată pe îmbogățirea fără cauză, s-a decis că instanța nu analizează dacă suma pretinsă a fost încasată tară cauză fără temei legitim, ci constată numai dacă în speță operează prescripție extinctivă, fiindcă oricare ar fi natura cererii, dacă termenul do prescripție s-a împlinii, instanța nu mai analizează fondul acțiunii. Dacă litigiul are loc între două unități economice, instanța va înștiința organele – băncii pentru a lua măsuri în scopul vărsării la buget a sumei deținută fără drept de către organizația pârâtă.
CAPITOLUL 6
ASPECTE DE DREPT COMPARAT
6.1. Considerații preliminare.
Studierea unei instituții juridico creează necesitatea de a examina modul cum instituția respectivă este reglementată si în legislațiile altor țări. Un examen comparativ între legislații poate să scoată în evidență unele soluții diferite și chiar superioare altor legiferări. În cazul îmbogățirii fără cauză necesitatea unui examen comparativ – chiar succint, astfel cum ne-am propus – este utilă datorită faptului că instituția juridică de care ne ocupăm își așteaptă reglementarea în viitorul Cod civil, ținând seama de faptul că actualul cod nu se ocupă de îmbogățirea fără cauză în texte de principiu ci se găsește
în texte ce se referă la alte probleme. Totuși, relevăm de pe acum că plata nedatoratului, constituind o fațetă a îndatoririi de a nu se îmbogăți în dauna altuia, cu aspectele ei distincte, este reglementată în actualul cod și ne vom ocupa detaliat de ea în partea turnătoare a luci arii de față.
Un examen al textelor din codurile, civile principale ale țărilor europene ne-a dus la constatarea unor diferențe accentuate între Codul civil din Republica Federală Germană (Burgerliche Gesetz Bucu – B.G.B.) intrat în vigoare în anul 1900 cu care este înrudit si codul elvețian al obligațiilor, față de principiile legislației civile franceze și române, cât și față de textele exprese din Codurile rus și italian.
6.2. Codul civil german.
Codul civil aplicabil în Republica Federală Germania a reglementat îmbogățirea fără cauză în dauna altuia inclusiv plata nedatorată, în articolele 812 – 822. Ceea ce frapează la
studierea textelor Codului german este faptul că în cuprinsul lor se regăsesc toate acțiunile create de dreptul roman (condictiones) pentru combaterea diferitelor forme de îmbogățire fără cauză. La toate primează cauza:
– cauza nu a existat (conaictio indebiti) – art. 812 alin. 1 teza I;
– cauza care trebuia să se realizeze nu se realizează (condictio ob causam) – art. 812 alin. 1 teza 2;
– cauza a dispărut ulterior după ce ea a existat (conditio ob causam finitam ) – art. 812 alin. 1 teza 3;
– cauza există dar nu poate fi luată în considerare din punct do vedere juridic (condiția ob turpem causam) – art. 817.
Condițiile romane apar aproape toate în primul articol din B.G.B. (art. 812), care devine un text de principiu, foarte cuprinzător.
Redăm integral textul art. 812 din Codul civil german (B.G.B.)
„Art., 812. Oricine, prin prestația făcută de o altă persoană sau prin oricare alt mod, realizează o dobândire fără cauză juridică, în dauna acestei alte persoane, este obligat față de ea la restituire. Această obligație există, de asemenea, atunci când cauza juridică dispare ulterior, sau când rezultatul urmărit prin mijlocirea unei prestații, astfel cura el rezultă din conținutul actului juridic, nu se realizează.
Este de asemeni considerată ea prestație recunoașterea contractuală a existenței sau inexistenței unui raport de obligație.
Codul civil german dă o importanță extrem de mare noțiunii de cauză. Dar, trebuie să subliniem că această noțiune are alt înțeles față, de înțelesul ce i se dă în dreptul nostru și în cel francez atunci când e vorba de îmbogățire fără cauză. Am precizat în mai multe locuri în prezenta lucrare că noțiunea de „cauză” la îmbogățirea fără cauză trebuie să fie luată în înțelesul de just titlu și anume: o dispoziție legală, un contract încheiat între îmbogățit și sărăcit. Inexistența unui titlu valabil face ea îmbogățirea să fie lipsită de cauză, astfel că sărăcitul are deschisă calea acțiunii de restituire a bunurilor sau valorilor intrate nejust în patrimoniul îmbogățitului.
În dreptul german, lucrurile stau altfel. Cauza în cazul îmbogățirii fără cauză constă în noțiunea cunoscută din teoria cauzei. Fiecare obligație are un scop bine determinat. Existența acestui scop este, prin consecință, cauza obligației, iar aceasta nu este decât mijlocul de a atinge acest scop. Orice obligație fără scop este o obligație căreia îi lipsește cauza.
De aceea orice transmisiune a unei valori ca urmare a unei obligații lipsită de cauză este ilegitimă.
a) Noțiunea de cauză se aplică în dreptul german la toate actele juridice patrimoniale, nu numai la contracte. Ea este scopul operațiunii în actele la care voința sărăcitului provoacă transmisiunea, ea este justa cauză a dobândirii și pentru celelalte acte. Prin aceasta deci ea diferă de noțiunea de cauză din dreptul francez și din dreptul nostru, care o folosește numai în materie contractuală.
b) O altă regulă de o mare importanță care rezultă din textele citate este următoarea: Noțiunea de cauză servește ca bază nu pentru o acțiune în nulitate ca în dreptul nostru și în cel francez, ci pentru o acțiune în restituire bazată pe îmbogățirea injustă.
Rezultă din cele două reguli enunțate mai sus următoarele:
– că îmbogățirea poate fi provocată și prin voința sărăcitului, pe când în dreptul nostru – precum am arătat – sărăcirea se produce fără voința sărăcitului;
– că acțiunea în restituire sau repetițiune (actio în rem verso) are un câmp mult mai mare de aplicație și o importanță covârșitoare din moment ce ea i-a luat locul acțiunii în nulitate sau în reziliere din dreptul nostru și cel francez.
c) Transmisiunea de bunuri sau valori între patrimoniul sărăcitului și cel al îmbogățitului trebuie să se facă în mod direct deși există în jurisprudența germană și ideea transmiterii indirecte pe care textele nu o înlătură. Cu alte cuvinte, dreptul civil german îl admite în general imixtiunea unui al treilea patrimoniu. Transmisiunea nu se poate face și prin intermediul unui terț astfel cum se admite în dreptul nostru ca și în cel francez. Datorită acestui principiu, atât jurisprudența, cât și literatura juridică germană au adoptat în multe cazuri idea raportului de cauzalitate între sărăcire și îmbogățire. Se înțelege că acest raport este ușor constatat atunci când transmisiunea de bunuri care a dat naștere îmbogățirii s-a făcut direct și nu prin intermediul unui terț. S-a făcut chiar precizarea că transmisiunea poate fi directă și imediată: în acest caz, raportul de cauzalitate este cu atât mai evident.
6.3. Codul Elvețian.
Am spus la începutul acestui capitol că, în general, legislația civilă elvețiană a adoptat principiile Codului civil german.
Reproducem numai un text (art. 72) din Codul elvețian al obligațiilor: „Cel care, fără cauză legitimă, s-a îmbogățit în dauna altuia, este ținut la restituire”.
4. Codul italian. Articolul 93 din Codul italian are următorul cuprins:
„Acela care, fără o justă cauză, se îmbogățește în detrimentul altei persoane este ținut să o despăgubească în măsura propriei sale îmbogățiri, până la concurența a ceea ce acea persoană s-a sărăcit”.
6.4. Codurile civile ale altor state.
Vom expune mai jos principalele prevederi cuprinse în codurile civile ale unor state europene: Federația rusă; Polonia; Ungaria; Cehoslovacia și Germania.
a) Codul civil al Federației ruse din 1 octombrie 1964 cuprinde în esență următoarele dispoziții referitoare la îmbogățirea. fără cauză, în art. 473 – 474.
Persoana care fără un temei rezultând din lege sau act juridic, a dobândit pe socoteala alteia un bun, este obligată să restituie acesteia bunul dobândit fără temei. Aceeași obligație se naște și atunci când temeiul în virtutea căruia a fost dobândit bunul, a dispărut ulterior.
În cazul când bunul dobândit fără temei nu poate fi restituit în natură, trebuie să se plătească valoarea sa stabilită în momentul dobândirii.
Bunul dobândit pe socoteala altei persoane – nu în temeiul unui act juridic, dar ca urmare a altor acțiuni vădit contrare intereselor statului și societății – dacă nu este supus confiscării – se face venit la stat.
Persoana care a primit fără temei un bun este de asemenea obligată să restituie sau să coopereze veniturile pe care le-a obținut sau trebuia să le obțină de la acest bun, din momentul când a aflat sau trebuia să afle că l-a primit fără temei.
Nu sunt supuse restituirii următoarele categorii de bunuri:
– bunurile predate în executarea unei obligații înainte de împlinirea termenului de executare;
– bunurile predate în executarea unei obligații după împlinirea termenului de prescripție. În cazurile în care o asemenea executare este permisă de lege;
– remunerația de autor sau recompensa pentru invenție sau inovație plătită în plus sau pentru un temei care dispare ulterior, dacă plata a fost efectuată de bunăvoie de unitatea economică, fără greșeală de calcul din partea sa și fără rea-credință din partea beneficiarului;
– sumele plătite în plus pentru repararea prejudiciului în legătură cu vătămarea sănătății sau moarte, dacă plata a fost făcută fără rea-credință din partea beneficiarului.
b) Codul civil al Poloniei din 23 aprilie 1964 se ocupă de îmbogățirea fără cauză în art. 405 – 413, al căror conținut îl redăm succint:
„Acela care, fără cauză, a obținut un bun material în dauna altuia, este ținut a-l restitui în natură și, dacă aceasta nu este posibil, este obligat să ramburseze valoarea. Obligația de a restitui profitul cuprinde și pagubele produse în caz de înstrăinare sau pierdere.
Atunci când o persoană a obținut un profit material în dauna altuia, dispune de acest profit cu titlu gratuit în favoarea unui terț obligația de restituire trece asupra terțului.
Cel obligat Ia restituire poate cere rambursarea cheltuielilor necesare, în măsura în care astfel de cheltuieli nu au fost acoperite prin veniturile, ce s-au procurat din bunurile supuse restituirii.
Acela care făcând cheltuieli, știa că profitul nu i s-a datorat, nu poate cere restituirea decât până la concurența plus-valorii procurată profitului în momentul restituirii.
Dacă acela care cere restituirea profitului este ținut să ramburseze cheltuielile, tribunalul sau organul arbitrajului de stat poate dispune, în locul restituirii profitului, rambursarea valorii Iui în bani, scăzându-se valoarea cheltuielilor pe care reclamantul ar fi trebuit să le restituie.
Obligația de restituire a profitului realizat fără temei legitim, sau de a rambursa valoarea acestuia, se stinge dacă acela care a obținut profitul l-a uzat sau l-a pierdut de așa manieră că el nu mai este îmbogățit.
– în legătură cu plata nedatorată se rețin următoarele prevederi din codul civil polonez:
„Prestația este socotită ca nedatorată atunci când acela care a efectuat-o nu era obligat sau nu era față de persoana căreia a fost făcută, sau când cauza prestației a încetat, sau scopul urmărit al prestației nu a fost realizat, sau când actul juridic care obligă la restituirea prestației era nul și nu a devenit valabil după îndeplinirea prestației.
Restituirea prestației nu poate fi cerută în următoarele cazuri:
– atunci când acela care efectuează prestația știa că el nu era ținut la aceasta, afară numai dacă prestația a fost efectuată sub rezerva restituirii sau pentru a evita o constrângere sau în executarea unui act juridic nul;
– atunci când îndeplinirea prestației corespunde normelor de conviețuire socială;
– atunci când prestația a fost efectuată pentru a satisface o pretenție prescrisă;
– atunci când prestația a fost efectuată înainte ca creanța să fi devenit exigibilă.
Prestația executată în mod voluntar, în schimbul îndeplinirii unui act prohibit de lege sau contrar regulilor de conviețuire socială, sau în executarea unui act juridic al cărui scop este contrar legii sau regulilor de conviețuire socială, va fi confiscată în folosul statului reprezentat prin organele fiscale. Dacă obiectul prestației este consumat sau pierdut, se confiscă valoarea obiectului.
Acela care efectuează o prestație având drept cauză un joc sau un pariu, nu poate să ceară restituirea, afară numai dacă acest joc sau pariu nu era interzis”.
c) Codul civil al Ungariei (Legea nr. IV/1959 modificată prin Legea nr. IV/1977). Îmbogățirea fără cauză în dauna altuia este reglementată în art. 361 – 304 din Codul civil maghiar. Prezentăm principalele dispoziții ale acestui cod cu privire la problema ce o examinăm.
Potrivit acestor prevederi, acela care fără o cauză juridică suficient fondată dobândește un beneficiu material în paguba altuia este obligat să restituie acest beneficiu.
Atunci când cel căruia trebuie să i se restituie îmbogățirea, a provocat-o el însuși printr-o activitate ilicită sau contrarie regulilor de conviețuire socială, tribunalul poate dispune – la cererea procurorului – vărsarea îmbogățirii la buget.
Prestația furnizată și utilizată în scopul subzistenței îmbogățitului nu poate fi restituită, afară de cazurile în care o regulă de drept dispune altfel, sau când prestația a fost obținută prin mijlocirea unei infracțiuni.
Persoana obligată la restituire poate cere să fie despăgubită pentru cheltuielile necesare pe care le-a efectuat cu lucrul ce se restituie.
În cazul cirul folosul material nu poate fi restituit în natură, cel îmbogățit va fi obligat să ramburseze contravaloarea acestuia.
d) Codul civil al Cehoslovaciei din 28 februarie 1984 reglementează îmbogățirea fără cauză în art. 415 – 419.
Se prevede că orice persoană este ținută de a se comporta în așa fel ca să nu se producă în dauna societății sau a individului atingeri ale sănătății sau bunurilor și nici să nu realizeze vreun profit material dobândit iară justă cauză.
Acela care a acționat pentru a preveni un pericol iminent sau pentru a împiedica dobândirea unui profit material fără justă cauză, are dreptul – chiar față de cel în interesul căruia a acționat – la rambursarea cheltuielilor rezonabil făcute, precum și la despăgubiri pentru daunele ce le-a suferit, în măsură corespunzătoare cu daunele sau cu profitul material fără justă cauză care a fost prevenit.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Imbogatirea Fara Justa Cauza (ID: 125964)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.