Drepturile Creditorului Asupra Patrimoniului Debitorului

CAPITOLUL 1 NOȚIUNII INTRODUCTIVE

1.1. Noțiunea de obligații civile

1.2. Clasificarea obligațiilor

CAPITOLUL 2 EFECTELE OBLIGAȚIILOR

2.1. Aspecte introductive

2.2. Executarea directa a obligațiilor

2.3. Executarea indirecta a obligațiilor

CAPITOLUL 3 DREPTURILE CREDITORULUI

3.1. Generalități

3.2. Măsuri de conservare a patrimoniului debitorului

3.3. Acțiunea oblica

3.4. Acțiunea revocatorie

CAPITOLUL 4 CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE

FERENDA

Bibliografie

82 pagini

=== dREPTURILE CREDITORULUI ===

DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI

Plan de expunere

CAPITOLUL 1 NOȚIUNII INTRODUCTIVE

1.1. Noțiunea de obligații civile

1.2. Clasificarea obligațiilor

CAPITOLUL 2 EFECTELE OBLIGAȚIILOR

2.1. Aspecte introductive

2.2. Executarea directa a obligațiilor

2.3. Executarea indirecta a obligațiilor

CAPITOLUL 3 DREPTURILE CREDITORULUI

3.1. Generalități

3.2. Măsuri de conservare a patrimoniului debitorului

3.3. Acțiunea oblica

3.4. Acțiunea revocatorie

CAPITOLUL 4 CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE

FERENDA

Abrevieri

C.civ. -Codul civil

C.com. -Codul comercial

C.fam. -Codul familiei

C.pen. -Codul penal

C.proc.civ. -Codul de procedură civilă

C.S.J. -Curtea Supremă de Justiție

C.D. -Culegere de decizii

dec. civ. -decizie civilă

Ed. -Editură

J.N. -Justiția Nouă

L.P. -Legalitatea Populară

op. cit. -opera citată

p. -pagina

R.R.D. -Revista Română de Drept

secț. civ. -secția civilă

sent. civ. -sentință civilă

Trib. -Tribunal

Trib. Jud. -Tribunalul județean

Trib. Supr. -Tribunalul Suprem

CAPITOLUL 1

NOȚIUNII INTRODUCTIVE

1.1. Noțiunea de obligații civile.

1.1.1. Definiție.

Codul civil nu definește obligația, iar doctrina modernă consideră că această noțiune este sinonimă cu dreptul de creanță. Incontestabil că identificarea celor două noțiuni creanță și obligație este criticabilă, așa cum cu justețe s-a arătat, pretinsa lor sinonimie poate fi cel mult un mod de a exprima legătura indisolubilă dintre dreptul de creanță și obligație. În fond, însă, cele două noțiuni sunt diametral opuse, una fiind negația celeilalte.

Dacă prin definiție, dreptul de creanță este dreptul în puterea căruia creditorul poate să pretindă și să obțină de la debitor, sub sancțiunea constrângerii, prestația sau abținerea datorată de acesta din urmă, obligația civilă este un raport juridic de obligație, cu o structură proprie, o finalitate specifică, acoperind un important domeniu de reglementare și cercetare – domeniul dreptului obligațional.

În literatura juridică interbelică, obligația civilă a fost definită în funcție de accepțiunile pe care le comporta termenul de obligație. Astfel, s-a considerat că, în sens larg, ea constituie „o legătură juridică între două sau mai multe persoane, în virtutea căreia, o parte, numită debitor, se obligă față de alta, numită creditor, la executarea unei prestațiuni pozitive sau negative, adică la un fapt sau la o abstențiune” . De aici rezultă, că obligația este, în realitate, un raport juridic al cărei conținut este format din două elemente: sarcina debitorului și dreptul creditorului. Acesta este motivul pentru care autorii respectivi denumesc obligațiile drepturi de creanță, subliniind totodată, că întrucât, în mod esențial, ele constau în raporturi între persoane, mai pot fi numite și drepturi personale. În sens restrâns, obligația este definită în perioada respectivă, în funcție numai de termenii raportului, și anume sarcina debitorului.

În doctrina juridică postbelică, obligația civilă este definită ca „raportul juridic în temeiul căreia o persoană este ținută să dea, să facă sau să nu facă în favoarea unei alte persoane”.

După cum se poate observa, raportul juridic de obligație primește sensuri diferite în funcție de felul în care este considerat: dacă este privit din punct de vedere al creditorului el se numește drept de creanță, iar dacă este privit din punct de vedere al debitorului se numește datorie. Așadar, obligația dobândește semnificații diferite în funcție de unghiul sub care este privită, respectiv drept de creanță sau datorie.

Unii autori nu împărtășesc această concepție, reproșându-i că identifică două noțiuni inconfundabile raportul juridic obligațional cu unul din elementele conținutului său, adică cu dreptul de creanță. Cu alte cuvinte raportul obligațional ce reprezintă întregul este confundat cu dreptul de creanță care reprezintă o parte a întregului, ori nu este logic ca o parte să desemneze atât partea cât și întregul.

Aceeași autori reproșează definițiilor clasice care s-au dat obligației, faptul că sunt incomplete, deoarece nu conțin nici o referire la sancțiunea juridică ce se asociază obligației și nu se face prin raportare la ambii subiecți ai raportului juridic.

Pe baza acestor elemente, în concepția autorilor respectivi, obligația este definită ca fiind acel raport juridic stabilit între debitor și creditor în virtutea căruia, subiectul pasiv – debitorul- se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva în beneficiul creditorului, care la rândul său, dobândește, astfel, facultatea de a pretinde executarea acelei prestații, precum si posibilitatea ca, în caz de neexecutare de bunăvoie, să recurgă la constrângerea de stat pentru realizarea ei.

În accepțiunea noastră, într-o exprimare sintetică, definim obligația ca fiind acel raport juridic în temeiul căruia o persoană – numită creditor – poate să pretindă unei alte persoane – numită debitor- să-i facă o prestație pozitivă sau negativă, iar în caz de neîndeplinire s-o poată obține în mod forțat.

1.1.2. Obligația civilă în sens larg.

Dacă termenul „obligație” este susceptibil a avea o serie de valențe, între acestea inserându-se și valențele juridice care se constituie în ceea ce se cheamă obligația civilă, aceasta, la rândul său este susceptibilă de mai multe înțelesuri (sensuri).

Din definiție rezultă că obligația civilă este un raport juridic de obligație. A considera astfel obligația civilă (ca raport juridic de obligație) este sensul larg al noțiunii însăși.

Așadar, obligația civilă în sens larg exprimă însuși raportul juridic civil de obligație considerat în toate componentele sale:

drepturile civile subiective dobândite de părți în și prin acel raport juridic;

obligațiile propriu-zise asumate de părți, de asemenea, în și prin raportul juridic respectiv.

În concluzie, obligația civilă în sens larg privește deopotrivă drepturile dobândite de părți și obligațiile asumate de ele.

1.1.3. Obligația civilă în sens restrâns.

Dacă în limbajul uzual cuvântul obligație înseamnă datorie, îndatorire, așa cum s-a subliniat deja, în sens juridic același cuvânt desemnează o legătură (o relație) între doi termeni (termenii fiind părțile între care se stabilește legătura).

Evident, sensul uzual al cuvântului „obligație” este mai aproape, în privința conținutului, de sensul restrâns al noțiunii de obligație civilă. În această accepțiune termenul „obligație” desemnează numai obligația în sens de datorie (datoria debitorului din raportul juridic de obligație), fără considerarea ei în legătură și în unitate cu dreptul creditorului.

Astfel, în raportul juridic de obligație de vânzare – cumpărare, obligația în sens restrâns este considerată a consta în:

obligațiile vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut și cea de predare a acestui lucru; și,

obligațiile cumpărătorului de a plăti prețul și de a primi lucrul cumpărat.

1.1.4. Obligația civilă în sens de titlu.

Uneori, termenul „obligație” desemnează însuși titlul prin care se constată existența unei datorii. De exemplu, în cazul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanță este încorporat în înscrisul ce-l constată și, odată cu transmiterea titlului, se transmite însuși dreptul. Ori, a transmite dreptul, încorporat în titlu este o obligație concretă (obligație în sens de datorie).

Prin consecință, transmiterea titlului valorează transmiterea dreptului.

În acest context se poate afirma că:

a) dacă raportul juridic civil primește considerare din perspectiva intereselor creditorului, acest raport va fi desemnat prin formula bine cunoscută – „drept de creanță”;

b) dacă raportul juridic primește considerare din punctul de vedere care exprimă interesele debitorului, el va fi desemnat prin ceea ce se cheamă „obligație în sens restrâns” (datorie).

1.1.5. Caracterul patrimonial al obligației.

După concepția clasică a dreptului nostru, obligația sau mai exact dreptul de creanță – este un drept patrimonial. Acest drept are ca scop să permită satisfacerea nevoilor economice ale creditorului prin prestația pe care trebuie să i-o efectueze debitorul. Dacă acesta nu o execută voluntar, creditorul poate să-l constrângă pe diferite căi ale dreptului.

Dacă execuția forțată în natură nu este posibilă, creditorul se va îndestula prin echivalent cu bunurile debitorului sau prin vânzarea bunurilor acestuia in profitul său.

Patrimoniul răspunde de datorii. Se spune că creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului (art. 1718 C.civ.).

Dreptul personal este deci, un element activ al patrimoniului creditorului și un element pasiv al patrimoniului debitorului.

Caracterul patrimonial al obligației nu este decât rezultatul unei lungi evoluții. Inițial, dreptul roman nu vedea în obligație decât o legătură personală între creditor și debitor, ajungând la un sechestru asupra persoanei fizice a acestuia și care nu era garantată printr-o acțiune asupra lucrurilor.

Caracterul personal al obligației era, așa încât, dreptul roman a recunoscut, la început intransmisibilitatea creanțelor și datoriilor: când se dorea să se schimbe unul dintre subiecții obligației, creditorul sau debitorul, trebuia stinsă obligația, pentru a putea fi creată o alta (un alt caz).

La origine, intransmisibilitatea se aplica chiar și moștenitorilor: moartea unei persoane stingea creanțele și datoriile sale, ele nu puteau trece asupra moștenitorilor.

Intransmisibilitatea asupra moștenitorilor, nefastă pentru creditori, a fost abandonată, dar dreptul roman a păstrat întotdeauna principiul intransmisibilității obligațiilor între vii; desigur acest principiu comportă și excepții, dar nu a fost niciodată abolit.

Evoluția ulterioară a tins să atenueze caracterul personal al legăturii dintre creditor și debitor, să pună accentul pe ideea că obligația, fiind o legătură între două persoane, implică un drept asupra bunurilor debitorului; ea tinde la execuția unei prestații, unui fapt sau unei rețineri care are o valoare și ea se găsește garantată prin dreptul de gaj general asupra bunurilor debitorului; obligația este, deci, ea însăși o valoare patrimonială. Aceasta nu înseamnă că obligația nu mai este un raport între persoane, ci, că individualitatea acestor persoane este, în principiu, indiferentă pentru existența raportului.

Creditorul și debitorul pot să se schimbe, dar obligația nu este stinsă sau modificată. Cum vom vedea, dreptul modern încearcă să faciliteze din ce în ce mai mult transmiterea obligațiilor; această transmitere a fost mai ales simplificată

În dreptul comercial, când creanțele îmbracă forma titlurilor la purtător, care se transmit din mână în mână.

Dezvoltarea caracterului patrimonial al obligației are incidențe economice importante din punctul de vedere al creditorului: dacă creditorul știe că poate sași cedeze cu ușurință dreptul, să-l transforme la dorința sa în bani-numerar, nu va ezita să facă (să dea) credit debitorului său.

1.2. Clasificarea obligațiilor.

1.2.1. Elementele obligației civile.

1.2.1.1. Preliminarii. Așa cum a fost definită, obligația civilă se înfățișează ca un raport juridic de obligație în temeiul căruia o persoană numită creditor (reus credendi) poate pretinde unei alte persoane numite debitor (reus debendi) să dea (aut dare), să facă (aut facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar dacă debitorul nu respectă comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaște creditorului posibilitatea de a-l forța la acest comportament, pe calea acțiunii în justiție, ca mod de protecție juridică a dreptului său subiectiv și de intervenție a forței coercitive a statului.

Astfel privită obligația civilă, în sens larg, (raportul juridic de obligație) are o structură proprie, clădită pe următoarele elemente:

subiectele obligației;

obiectul obligației;

conținutul obligației;

sancțiunea.

1.2.1.2. Subiectele obligației civile. În raportul juridic civil de obligație, subiectul activ, titularul dreptului, se numește creditor (creditor, reus credendi) iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă obligația, se numește debitor (debitor, reus debendi).

Așadar, subiectele raportului juridic de obligație sunt persoanele între care se leagă (intervine) acest raport.

Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie active, fie pasive), pot fi persoane fizice – angajate personal (prin manifestarea voinței personal) sau prin reprezentant, sau persoane juridice, fără a deosebi în privința acestora.

În operațiunile juridice de drept civil în care intră statul, prin Ministerul de Finanțe, acesta se comportă ca și când ar fi persoană juridică, poziția sa având regimul juridic al poziției unei persoane juridice, ceea ce însemnează că, pe cale de excepție, statul poate fi subiect al obligației civile.

Cetățenia părților sau lipsa acesteia, în principiu, nu poate constitui o piedică în privința calității de drept obligațional.

Subiectele obligației civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor, ori subiect activ sau subiect pasiv), în funcție de natura raportului juridic în care intră: în contractul de vânzare-cumpărare (emptio-venditio) părțile se numesc vânzător și cumpărător; în contractul de locație (locatio-conductio) – locator și locatar, în contractul de furnizare – furnizor și beneficiar etc.

Raportul juridic de obligație poate fi încheiat de persoane fizice (între ele), persoane juridice (între ele) sau de persoane fizice și persoane juridice, așa cum s-a precizat deja.

1.2.1.3. Obiectul obligației civile. Obiectul raportului juridic de obligație constă întotdeauna într-o prestație care poate fi pozitivă (a da și a face) sau negativă (a nu face).

Prin definiție, obligația civilă pretinde, datorită legăturii juridice concrete în care au intrat părțile, ca una dintre ele – creditorul- să fie îndrituit a cere un anume comportament din partea celeilalte părți – debitorul, iar acesta din urmă este ținut (obligat) să dea curs acestui comportament.

Nerespectarea comportamentului datorat de debitor atrage după sine consecințe juridice constând, în primul rând, în determinarea forțată a părții în cauză să-i dea curs și, în măsura în care s-au produs și alte urmări, să acționeze în consecință, protecția dreptului creditorului fiind asigurată de forța coercitivă a statului.

Comportamentul debitorului este dat de prestațiile la care el se obligă, prestații care pot fi:

pozitive (a da și a face);

negative (a nu face).

1.2.1.4.. Conținutul obligației civile, Conținutul obligației civile este acel element din structura raportului juridic de obligație ce se alcătuiește din drepturile subiective civile dobândite de părți și din obligațiile asumate de ele.

a) Componente. Ca element al structurii obligației civile, conținutul acesteia se clădește pe următoarele componente:

drepturile subiectului activ (drepturile creditorului). Este vorba de drepturile subiective civile dobândite de creditorul raportului juridic de obligație prin și înăuntrul acestui raport. Dreptul subiectiv civil al creditorului constă in facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde subiectului pasiv (debitorului)
să săvârșească anumite acțiuni (prestații pozitive – a da, a face sau să se abțină de la săvârșirea a ceva – a nu face);

obligațiile corelative drepturilor creditorului, obligații care incumbă debitorului și care constau In îndatorirea juridică a acestuia de a săvârși ceva, sau de a se abține de la a săvârși ceva și care, în măsura în care nu este executată de bună voie, poate fi adusă la îndeplinire cu ajutorul forței coercitive a statului.

1.2.1.5.. Sancțiunea. Element din structura obligației civile, sancțiunea constă în posibilitatea juridică recunoscută titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligație:

de a introduce acțiune în justiție; sau,

de a proceda la executarea silită.

În ambele situații (intentarea acțiunii în justiție și posibilitatea de a proceda la executarea silită) se tinde la realizarea drepturilor subiective civile aparținând creditorului, născute dintr-un raport juridic de obligație.

Sancțiunea este cel mai caracteristic dintre elementele ce intră în structura raportului juridic de obligație, pentru obligația civilă; este elementul care face ca obligațiile civile să se distingă de obligațiile naturale.

1.2.2. Clasificarea obligațiilor.

1.2.2.1.Obligațiile naturale și obligațiile civile. Majoritatea autorilor tratează clasificarea obligațiilor pornind de la criteriul sancțiunii în funcție de care obligațiile se împart în obligații civile (perfecte) și obligații naturale (imperfecte), care la rândul lor sunt obligații civile degenerate” și obligații civile avortate. Considerăm, însă, că mai întâi trebuie făcută delimitarea obligațiilor civile de obligațiile naturale, urmând ca numai după aceasta să se facă clasificarea obligațiilor civile în funcție de diferite criterii, sancțiunea nereprezentând altceva decât elementul în funcție de care o obligație poate sau nu să fie realizată prin forța de constrângere a statului.

a) Obligațiile naturale

Noțiune. In general, obligațiile sunt de două feluri:

obligațiile naturale;

obligațiile civile.

Obligațiile naturale sunt acele obligații care nu conferă titularului dreptului corelativ (creditorului) posibilitatea de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin aceea că pot fi executate numai voluntar.

Exemple. Câteva exemple de obligații voluntare pot întregi imaginea asupra noțiunii acestora: obligațiile civile stinse prin prescripție; obligațiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă sunt executate de către moștenitorii acesteia; datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau

rămășag etc.

Obligația naturală o regăsim, așadar, în acele cazuri în care a existat o obligație civilă care este însă lipsită de efect, fie că este lovită de nulitate, fie că a fost stinsă înainte ca creditorul să-și fi primit plata. Dacă debitorul plătește totuși, spunem că el execută o obligație naturală deoarece aceasta supraviețuiește obligației civile ineficace. Astfel, cel care plătește o datorie la care nu mai este ținut, execută o obligație naturală, dar, această împerechere a unei datorii de conștiință și a unei obligații civile imperfecte nu este necesară deoarece obligația naturală nu cere cu necesitate existența unei obligații civile. Așa cum este cazul, în datoriile de asistență pentru ajutor alimentar, oferită persoanelor care nu sunt creditori civili, de exemplu fraților și surorilor; copiilor nerecunoscuți etc.

Tot astfel, poate fi și cazul obligației de a nu vătăma pe altul, care conduce la repararea prejudiciului pe care l-am cauzat, chiar și când condițiile unei acțiuni în responsabilitate nu sunt întrunite. Spre exemplu, cea care rezultă din ruptura unui concubinaj sau într-un alt domeniu cu totul diferit, în cazul unui sfătuiri proaste de plasament.

b) Obligațiile civile

Definiție. Obligațiile civile sunt obligațiile a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin forța coercitivă a statului, în situația în care debitorul nu le execută de bună voie.

Drepturile corelative obligațiilor civile beneficiază de protecție juridică din partea statului, protecție care se materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forța statală pentru realizarea lor.

1.2.2.2.. Clasificarea obligațiilor civile în raport de obiectul lor. În raport de obiectul lor, obligațiile civile se clasifică în obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face.

Deosebirile între obligațiile de a da, a face și a nu face se manifestă mai a perspectiva posibilităților de executare a acestora (art. 1073,1090 C. civ.).

Când vânzătorul transferă dreptul de proprietate asupra lucrului înstrăinat, el face implicit și remiterea posesiei de drept a acestuia, deoarece de Ia data contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul devine și posesorul de drept al obiectului dobândit de el, chiar dacă nu i s-a făcut și predarea efectivă a pe de fapt.

Așadar, transferul posesiei de drept este prezumat că operează simultan cu acela al dreptului de proprietate.

Obligația de a da este expresia consensualismului dreptului modern, ce se exprimă prin ideea că simplul consimțământ transferă dreptul de proprietate sau mai exact că obligația de a face predarea posesiei de drept a lucrului se consideră îndeplinită prin chiar încheierea contractului.

Dacă bunul nu a fost predat efectiv la data încheierii actului juridic, obligația debitorului se disjunge în două obligații distincte și anume: obligația de a conserva și păstra bunul până la predare (obligație de a face ce urmează să fie executată) și obligația de a preda bunul (tot obligație de a face ce urmează să fie executată). Tot referitor la obligația de a da, trebuie reținut că uneori, aceasta este de executare unică (când privește înstrăinarea unor bunuri divizibile), iar alteori este de executare succesivă la date prestabilite (cum este cazul contractelor de furnizare).

La rândul său, obligația de a face poate fi de executare unică, cum este predarea unui bun cert sau de executare succesivă, la diferite intervale de timp (cazul medicului care acordă îngrijiri medicale), iar uneori continuă (cazul asigurării condițiilor de locuit pe durata existenței contractului de închiriere).

Obligația de a nu face nu poate fi concepută decât ca o obligație de executare continuă, întrucât orice faptă a debitorului potrivnică abstențiunii datorate duce, de fapt, la încălcarea acestei obligații.

Distincția dintre obligațiile de a da, a face și a nu face se poate realiza și prin raportare la posibilitatea executării acestora.

Obligația de a da, se execută totdeauna în natură. Creditorul acestei obligații poate obține oricând posesia de fapt a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin apei la forța de constrângere a statului.

Obligația de a face ca și obligația de a nu face, în caz de neexecutare, se transpune într-o executare prin echivalent sau mai exact, duce la plata de daune-interese, potrivit art. 1075 C. civ., dacă nu se poate obține executarea în natură.

De asemenea, obligația de a da, a face și a nu face se disting între ele și după cum executarea lor presupune sau nu fapta exclusivă a debitorului.

Astfel, dacă obligațiile de a da și a face pot fi executate uneori și de către un terț, obligația de a nu face necesită cu exclusivitate fapta de a se abține a debitorului.

1.2.2.3. În raport de scopul urmărit (obligații de rezultat sau de scop și obligații de diligentă).

a) Obligațiile determinante (de rezultat, de scop)

Noțiune. Obligațiile determinate sau de rezultat, odată executate, asigură obținerea unui anumit rezultat (exemplu, obligația cărăușului de a transporta lucrul încredințat în acest scop la destinație). Aceste obligații se consideră executate numai dacă se obține rezultatul urmărit.

b) Obligațiile de diligență

Noțiune. Obligațiile de diligentă (obligațiile-mijloace) tind către atingerea unui scop, dar nu pretind neapărat realizarea scopului, cerând din partea debitorului o conduită, care constă numai în depunerea strădaniei (diligentelor) cerute de realizarea scopului, fără a se cere acestuia să realizeze scopul (exemplu, medicul are obligația de a îngriji bolnavul potrivit regulilor profesiunii și cuceririlor științelor medicale, nu însă și cea de a evita sucombarea lui).

D. Clasificarea obligațiilor în raport de opozabilitate.

a) Obligațiile ordinare

Noțiune. Obligațiile ordinare se caracterizează prin aceea că debitorul este ținut să răspundă cu întregul său patrimoniu pentru executarea acestora.

Așadar, obligațiilor ordinare, care alcătuiesc regula, le sunt proprii sub aspectul opozabilității toate regulile care cârmuiesc drepturile relative.

b) Obligațiile reale

Noțiune. Obligațiile reale se caracterizează prin aceea că debitorul este ținut să răspundă pentru îndeplinirea lor, în limitele unui bun sau unor bunuri determinate anume.

Literatura de specialitate, distinge două categorii de obligații reale: unele sunt obligații de a face ce apar ca accesorii ale unui drept real a cărui soartă juridică o urmează (obligații propter rem).

CAPITOLUL 2

EFECTELE OBLIGAȚIILOR

2.1. Aspecte introductive.

2.1.1.Noțiunea de efect ai obligației civile.

Prin efect al obligației civile se înțelege dreptul ce obligația însăși îl conferă creditorului de a pretinde și de a obține îndeplinirea întocmai a prestației la care s-a obligat debitorul.

2.1.2. Dezvoltare.

Cu privire la noțiunea de efect al obligației civile se impun unele sublinieri:

– indiferent de izvorul său, raportul juridic obligațional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să-și îndeplinească obligația asumată;

– într-un raport juridic de obligație debitorul se poate obliga să dea, să facă sau să nu facă ceva;

– debitorul se poate obliga, deci, la o prestație pozitivă (a da și a face), sau la o prestație negativă (a nu face);

– felul prestației la care se obligă debitorul (pozitivă sau negativă) depinde de obiectul obligației;

– regula în materia executării prestației la care se obligă, este că debitorul o îndeplinește de bună voie;

– dacă executarea prestației nu are loc de bună voie, se recunoaște creditorului dreptul de a apela la forța coercitivă a statului pentru a sublinia executarea forțată a acesteia;

– suportul legal al conceptului de efect al obligației civile și al posibilității de a obține forțat prestația îl constituie dispozițiile art. 1073 C. civ.; și

– se are în vedere, în primul rând, executarea întocmai a obligației și numai dacă aceasta nu este posibilă, se recurge la dezdăunări.

2.1.3. Producerea efectului.

Efectul obligației civile se produce când prestația ce constituie obiectul acesteia se execută.

Executarea prestației trebuie să se facă în natura ei specifică (așa cum a fost asumată). În acest caz suntem în prezența executării directe a obligațiilor civile.

Dacă prestația nu mai poate fi executată în natură, este admisă, prin excepție, executarea prin echivalent. În acest caz suntem în prezența executării indirecte a obligațiilor civile.

2.2. Executarea directă a obligațiilor.

2.2.1.Principiul executării în natură a obligațiilor.

Executarea directă sau executarea în natura a obligației constă în îndeplinirea întocmai (exactă) a prestației la care debitorul s-a obligat înlăuntrul și prin raportul juridic de obligație.

Regula generală este că debitorul execută obligația așa cum a fost asumată de bună voie. Executarea voluntară a obligației de către debitor, fără a deosebi în privința obiectului ei, se numește plată. Rezultă, deci, că executarea directă a obligațiilor civile se constituie în instituția juridică de drept obligațional care se numește plată.

Reglementarea juridică a executării directe a obligațiilor se află în dispozițiile art. 1092 -1121 C.civ.

Principiul dominant în materie este principiul executării în natură a obligațiilor civile.

Principiul executării în natură a obligațiilor civile constă în aceea că se va executa prestația la care debitorul s-a obligat, așa cum această prestație a fost precizată în raportul juridic concret de obligație.

Din formularea principiului dominant în materie se degajă următoarele idei:

– principiul executării în natură a obligațiilor civile cere ca obligația să se execute în natura sa specifică;

– executarea obligației în natura sa specifică înseamnă executarea prestației ce constituie obiectul obligației întocmai, adică așa cum aceasta a fost precizată în raportul juridic concret (întocmai cum a fost asumată);

– debitorul nu poate pretinde a presta altceva decât s-a obligat;

– creditorul nu-și manifestă voința de a primi o altă prestație decât cea la care debitorul s-a obligat; și

– executarea în natură a obligațiilor prezintă o importanță deosebită pentru securitatea circuitului juridic civil și pentru înfăptuirea în practică a dispozițiilor normelor juridice.

2.2.2. Plata (executarea directă a obligațiilor).

2.2.2.1. Noțiune și reglementare. S-a precizat deja că executarea obligațiilor civile constituie efectul acestor obligații și că regula în materie o constituie executarea de bună voie a obligațiilor civile.

În doctrină, definițiile date plății sunt aproape identice. Astfel, cu titlu de exemplu, redăm următoarele două definiții:

– plata ar putea fi definită… „ca fiind executarea voluntară a obligației de către debitor, indiferent de obiectul ei”;

– „Executarea de bună-voie a obligațiilor se numește plată”.

Din definițiile date, rezultă că noțiunea de plată are două accepțiuni (înțelesuri):

– plata în sens larg. În acest sens, prin plată se înțelege „…executarea obligației civile de bună-voie, indiferent de felul prestației ce formează obiectul ei”; și

– plata în sens restrâns. În acest înțeles, prin plată se înțelege „…executarea unei obligații care are drept obiect o sumă de bani”.

Cele două accepțiuni ale plății au fost subliniate de doctrină și în următoarea formulare: „Dacă în limbajul curent plata semnifică numai remiterea unei sume de bani, în limbaj juridic plata semnifică executarea oricărei obligații…”;

Dar plata se mai poate înfățișa nu numai ca executarea voluntară, ci și ca un act juridic, o convenție între cel ce execută și cel care o primește, adică un act juridic animo solvendi, făcut cu intenția de a executa (plăti) o obligație”, înțelegând prin plată, în această accepțiune, acordul de voință al părților prin care debitorul procedează la facerea plății, iar creditorul la primirea ei.

Această ultimă accepțiune este, însă, valabilă numai pentru plata făcută voluntar, căci, în cazul executării silite, exprimarea voinței nu se mai pune în aceeași termeni, chiar dacă, până la urmă, se va obține ceea ce debitorul avea de prestat.

Plata este, în același timp efectul specific al obligațiilor civile și modul direct de stingere a acestora.

Plata este reglementată de Codul civil în secțiunea I, intitulată „Despre plată”, din Capitolul VIII – „Despre stingerea obligațiilor”, din titlul III al Cărții a lll-a. Deși, așa cum s-a precizat deja, plata (executarea directă) constituie efectul specific al obligațiilor civile, ea este reglementată în capitolul consacrat modurilor de stingere a acestora.

Este modul direct de stingerea obligațiilor civile pentru că plata are drept urmare stingerea raportului juridic de obligație însuși prin executarea obiectului său, adică prin realizarea scopului (rezultatului) urmărit de părțile acestui raport.

Textele citate reglementează majoritatea problemelor legate de plată, ca mod de stingere a obligațiilor civile: condiții, indivizibilitate, imputație, dovada etc.

2.2.2.2. Persoanele ținute să facă plata. În această materie funcționează principiul potrivit căruia, orice persoană – interesată sau nu – poate face plata.

Deși principiul este cel precizat, din modul în care este formulat textul art. 1093 C. civ., rezultă, totuși, o anumită ordine în care se face plata: debitorul, persoana ținută alături de debitor (codebitorul) sau pentru el (fidejusorul), o altă persoană interesată și chiar orice persoană neinteresată. Ordinea nu este însă imperativă pentru că, altfel, creditorul ar trebui să refuze plata venită din partea altor persoane decât debitorul.

Debitorul. În privința faptului că debitorul este chemat (obligat) în primul rând să execute obligația nu există nici un fel de dubii, pentru că el este parte în raportul juridic de obligație, și anume, este subiectul pasiv (reus debendi), adică partea care și-a asumat această obligație.

Debitorul poate plăti în mod valabil, fie personal, fie prin reprezentant.

Chiar dacă plata se face de către alte persoane obligate alături sau pentru debitor, sau de persoane interesate ori nu, în final, în urma valorificării raporturilor juridice care se nasc în asemenea împrejurări, tot debitorul va fi cel care într-un fel sau altul, asigură facerea plății, cu excepția cazului când, cel ce a plătit pentru el, a făcut, prin aceasta, o liberalitate.

Rezultă că, în toate cazurile în care plata se face de către o altă persoană decât debitorul (cu excepția mandatului) între cel ce face plata și debitor se nasc raporturi juridice specifice.

Codebitorul. Plata poate fi făcută de un codebitor solidar, căci creditorul poate alege codebitorul urmărit. În această situație, codebitorul solidar este urmărit pentru tot, în virtutea solidarității pasive, rămânându-i regres în contra debitorului dar numai pentru partea lui. Fidejusorul. Plata poate fi făcută și de către o persoană obligată pentru debitor.

Este cazul fidejusorului care a garantat executarea obligației. Raporturile dintre fidejusor și debitor vor fi analizate cu prilejul tratării problemei garantării obligațiilor civile.

Persoana interesată. De asemenea, plata poate fi făcută de o persoană interesată în stingerea raportului juridic de obligație intervenit între părți (creditor și debitor).

De exemplu, dobânditorul unui imobil ipotecat care face plata în locul debitorului pentru a se evita urmărirea silită pornită în contra acestuia din urmă, în privința imobilului respectiv.

Persoana neinteresată. În sfârșit, așa cum s-a precizat deja, dispozițiile art. 1093 C. civ. permit ca plată să poată fi făcută și de către o persoană neinteresată. Privit prin prisma poziției sale față de raportul juridic de obligație intervenit între creditor (reus credendi) și debitor (reus debendi), persoana neinteresată este un simplu terț (penitus extranei) neinteresat.

Un asemenea terț poate face plata:

– în numele debitorului, fie în baza unui contract de mandat, fie în cadrul unei gestiuni de afaceri. În acest caz, între terț și debitor se nasc fie raporturile rezultând din contractul de mandat, fie cele ce se nasc din gestiunea de afaceri; sau,

– în nume propriu, situație în care suntem în prezența unei liberalități făcute de terț-debitorului, liberalitate al cărei obiect este ceea ce terțul a plătit pentru debitor. De precizat că terțul nu se poate subroga în drepturile creditorului, fără consimțământul acestuia și nici nu poate plăti în numele debitorului, în contra voinței acestuia, când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească.

Din contextul acestei analize rezultă fără putere de dubiu principiul prezentat deja, potrivit căruia plata poate fi făcută de orice persoană.

Excepții. De la principiul potrivit căruia plata poate fi făcută de orice persoană – interesată sau neinteresată -, sunt aduse două excepții:

a) obligațiile intuitu personae. Obligațiile de a face, atunci când se asumă în considerarea unor calități aparte (speciale) ale debitorului (de exemplu, obligația asumată de un pictor consacrat de a face un portret creditorului), sunt obligații intuitu personae. În asemenea cazuri plata nu poate fi făcută decât de către debitorul obligației. Așadar, obligațiile de a face – intuitu personae prin excepție, nu pot fi executate de orice persoană, ci numai de către debitorul ce Ie-a asumat;

b) când prin convenția părților s-a stabilit altfel. Părțile pot conveni ca o anumită obligație să fie executată numai de către debitor, nu și de către alte persoane. Părțile pot insera în convenție clauza respectivă întrucât normele legii civile în materia plății au caracter supletiv. Într-o asemenea situație, deși nu au caracter intuitu personae, obligațiile au același regim pentru că așa au voit părțile.

2.2.2.3. Particularitățile în privința obligației de a da, în legătură cu cel ce face plata. Plata, așa cum s-a precizat deja, trebuie considerată și în accepțiunea sa de act juridic, căci, atunci când ea se execută voluntar, se realizează acordul voinței părților – debitorul manifestându-și voința de a executa prestația iar creditorul, voința de a o primi -, acord care pretinde îndeplinirea tuturor condițiilor esențiale cerute de un asemenea act. După cum se cunoaște, între condițiile esențiale ale actului juridic se află și capacitatea de a face asemenea acte.

Drept urmare, se poate conchide că în cazul în care este vorba de obligația de a da, aceasta trebuie înfăptuită de proprietarul lucrului și asemenea operație juridică implică necesamente capacitatea de a face un act juridic translativ de proprietate, sub sancțiunea nulității.

Pornind de la aceste explicații, vom preciza, în continuare, condițiile speciale cu privire la cel ce poate face plata în cazul obligației de a da.

– când plata constă în obligația de a da, proprietarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte juridice translative de proprietate, pentru că obiectul acestei obligații constă în a transmite ori constitui drepturi reale cu privire la un bun;

– când obiectul plății constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile prin întrebuințare, restituirea acestora nu se poate cere dacă creditorul Ie-a consumat cu bună-credință, chiar atunci când plata s-a făcut de o persoană ce nu avea capacitate deplină de exercițiu sau nu era proprietarul bunurilor.

Creditorul este considerat a fi de bună-credință, în acest caz, dacă n-a cunoscut că cel care a făcut plata nu era proprietarul bunurilor consumptibile respective și nici împrejurarea că era lipsit de capacitatea de exercițiu deplină; și

– când plata s-a făcut cu un bun aparținând altei persoane proprietarul are la îndemână acțiunea în revendicare, dar creditorul o poate paraliza fie prin invocarea uzucapiunii (dacă este vorba de imobile), fie prin invocarea dobândirii proprietății bunurilor mobile corporale prin posesia de bună-credință.

2.2.2.4. Persoanele îndreptățite să primească plata. Plata poate fi primită de următoarele „personaje” având sau nu legătura directă cu raportul juridic de obligație respectiv, în următoarea ordine firească;

– creditorul;

– după moartea creditorului, moștenitorii săi;

– comisionarul, în cazul în care creanța a fost dobândită prin cesiune; reprezentantul legal sau convențional al creditorului; și,

– un terț, atunci când acesta este desemnat de justiție a primi plata.

Sunt câteva situații în care dispozițiile cuprinse în Codul civil consideră valabilă plata făcută unei alte persoane decât creditorului sau împuternicitului său:

– când plata a fost făcută unei persoane care nu avea calitatea de a primi dar a fost ratificată de creditor. În acest caz, cel ce a plătit capătă calitatea de mandatar și pentru trecut (ex tune);

– dacă plata a profitat creditorului, de exemplu, dacă ea a fost făcută unui creditor al creditorului. În acest caz, plata profită creditorului pentru că a condus la stingerea unei obligații pe care acesta o avea față de cel care s-a făcut plata;

– când plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent (cel care are creanța în posesia sa), chiar dacă ulterior, posesorul a fost evins. În acest caz, adevăratul creditor se va putea întoarce cu cerere de chemare în judecată, în contra celui căruia i s-a făcut plata fără a fi avut calitate, acțiune întemeiată pe plata lucrului nedatorat.

Cel ce primește plata trebuie să îndeplinească unele condiții:

– să aibă calitatea de a putea primi; și

– să aibă capacitate deplină de exercițiu, pentru că, așa cum s-a precizat deja, plata are și sensul de convenție, iar capacitatea de a face acte juridice este o condiție esențială. Drept consecință, dacă primitorul nu are capacitate deplină de exercițiu, sancțiunea este nulitatea relativă a acestei operații, cu obligația pentru plătitor de a plăti din nou adevăratului creditor.

2.2.2.5. Obiectul plății. Cu privire la obiectul plății funcționează principiul potrivit căruia cel ce s-a obligat va trebui să plătească exact ceea ce și cât datorează.

Din formularea principiului rezultă următoarele:

– plata constă în executarea întocmai a obligației asumate;

– debitorul trebuie să plătească exact cât datorează;

– creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă valoarea acestuia este egală sau mai mare decât cel datorat.

Pe cale de consecință, rezultă că acesta (creditorul) poate accepta o altă prestație decât cea datorată, iar în situația în care o acceptă, obligația nu se mai stinge prin plată ci prin darea în plată.

În situația în care obiectul obligației este un bun cert se pune problema transmiterii dreptului de proprietate prin chiar plata făcută. În această privință se constată că debitorul este liberat prin chiar predarea bunului cert în starea în care acesta se găsea la momentul respectiv.

Acesta nu este răspunzător de pierderea bunului ori de stricăciunile aduse dacă ele nu se datorează faptei sale ori a persoanelor de care răspunde, pentru că, de îndată ce a predat bunul, s-a transmis dreptul de proprietate de la plătitor la primitor, potrivit regulii res perit domino (riscul îl suportă proprietarul).

Dacă însă debitorul a fost pus în întârziere va răspunde începând cu acest moment de pieirea bunului ori stricăciunile aduse.

Obligația se stinge, dacă debitorul dovedește că lucrul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat la creditor, chiar dacă a fost pus în întârziere și nu a luat asupra sa cazurile fortuite.

În situația în care obiectul obligației de a da constă într-o cantitate de bunuri de gen, pieirea sau stricăciunea acestora înainte de predare nu-l liberează pe debitor, pentru că asupra lor dreptul de proprietate se transmite din momentul individualizării (predării), potrivit regulei res perit domino (riscul îl suportă proprietarul, în speță debitorul).

În concluzie, în privința obligației care are drept obiect bunuri de gen se impun următoarele precizări:

– bunurile de gen sunt în proprietatea plătitorului până în momentul predării;

– dreptul de proprietate asupra bunurilor generice se transmite de la plătitor la primitor din momentul individualizării lor;

– în privința acestei categorii de bunuri funcționează regula genera non pereunt (bunurile de gen se consideră că nu pier niciodată), de unde obligația pentru plătitor de a preda, în cazul în care el nu mai are asemenea bunuri, bunuri de aceeași calitate și în aceeași cantitate; și,

– dacă părțile n-au stabilit nimic în privința calității lucrurilor prin convenție, este admis că acestea trebuie să fie de calitate mijlocie.

În privința plății, rezumând, se poate conchide:

– obiectul plății constituie prestația datorată;

– creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru chiar dacă este de o valoare mai mare sau egală cu cel datorat;

– debitorul poate săvârși o altă prestație decât cea datorată numai dacă creditorul consimte la aceasta;

– lucrurile certe se predau în starea în care se află în momentul predării lor, iar debitorul nu răspunde de pieirea lucrului și de stricăciunile lui, decât dacă acestea s-au produs din vina sa; și

– debitorul nu poate invoca, în favoarea sa, pierderea ori distrugerea lucrurilor fungibile (care pot fi înlocuite unele cu altele) pentru că genera non pereunt.

2.2.2.6. Principiul indivizibilității plății plății poate fi astfel formulat. Principiul indivizibilității debitorul este ținut să facă plata în întregime.

Din modul în care este formulat acest principiu rezultă că atunci când este vorba de o datorie divizibilă, debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească numai o parte din datorie.

Debitorul se liberează numai dacă plătește tot ce datorează deodată, chiar și în situația în care obiectul plății este divizibil prin natura lui.

Principiul indivizibilității nu încetează a funcționa, nici în situația în care obiectul obligației constă în prestații succesive, pentru că fiecare prestație în parte, la termenele stabilite, formează obiectul unei plăți distincte.

De la principiul indivizibilității plății sunt aduse următoarele excepții:

– când părțile, prin convenția ior, stabilesc ca plata să fie divizibilă;

– când debitorul decedează și lasă mai mulți moștenitori, datoria se împarte între ei (se divide), fiecare plătind partea sa, afară numai dacă obligația este indivizibilă;

– când obligația se stinge prin compensație, situație în care datoriile reciproce se sting până la concurența celei mai mici dintre ele;

– când plata datoriei se face de către fidejusori, pentru debitor, fiecare dintre aceștia își va plăti partea sa; și

– în situația în care instanța acordă termen de grație debitorului înlăuntrul căruia plata poate fi eșalonată.

2.2.2.7. Locul plății. Cu privire la locul plății, regula este că plata se va face la locul convenit de părți.

În raport de regula precizată deja și potrivit dispozițiilor legale în materie, plata se face după cum urmează:

– la locul convenit de părți;

– la domiciliul debitorului, dacă prin convenție părțile nu au stabilit un loc anume și se spune că, în acest caz, plata este cherabilă;

– la domiciliul creditorului dacă părțile au convenit astfel. Se spune că, în acest caz, plata este portabilă;

– la locul stabilit de părți prin convenție, dacă acesta este un alt loc decât domiciliul uneia dintre părți; și,

– la locul în care se găsea bunul cert în momentul încheierii contractului dacă părțile n-au stabilit un loc anume pentru plată.

Interesul și importanța determinării locului plății rezidă în următoarele:

– cheltuielile ocazionate de transportarea obiectului plății la acel loc se determină în funcție de locul în care se face plata; și

– raporturile juridice privind executarea obligației cu un element de extraneitate sunt cârmuite de lex loci solutionis (legea țării locului unde urmează a se face plata), dar părțile pot stabili ele însele legea care va cârmui un asemenea raport juridic.

2.2.2.8. Data plății. Cu privire la data plății funcționează regula potrivit căreia plata se face atunci când datoria a ajuns la scadență, adică atunci când plata a devenit exigibilă. Pentru a surprinde toate aspectele determinate de aplicarea acestei reguli este necesar a se face deosebire, cât privește data plății, între obligațiile cu executare imediată (pure și simple) și cele cu termen.

Astfel, obligațiile pure și simple se execută de îndată ce au fost asumate, pe când în cazul obligațiilor cu termen, plata se va face la acel termen. Dacă termenul a fost prevăzut în favoarea creditorului, plata anticipată se poate face numai cu consimțământul acestuia. Însă, dacă termenul a fost prevăzut în favoarea debitorului, plata se poate face anticipat, fără însă ca creditorul să poată pretinde aceasta mai înainte de împlinirea termenului.

În cazul în care nu s-a prevăzut în favoarea cărei părți a fost stipulat termenul, este presupus că este în favoarea debitorului, dacă nu rezultă altfel.

Dacă plata se face cu întârziere, creditorul este îndreptățit să primească despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, iar acordarea acestora se face potrivit procedurii prevăzute de lege însă, în principiu, condiționat de punerea în întârziere. De precizat, că plata poate fi eșalonată numai după ce instanța a acordat debitorului un termen de grație.

2.2.2.9. Imputația plății. Problema imputației plății se pune în situația în care același debitor are către același creditor mai multe datorii, iar debitorul face o plată ce nu acoperă toate datoriile, și nu se cunoaște care dintre acestea s-a stins. Datoriile trebuie să aibă drept obiect bunuri de aceeași natură.

A ști care datorie se stinge mai întâi, prezintă interes în acele situații în care datoriile ori sunt inegale, ori sunt însoțite de garanții diferite, iar debitorul este interesat să stingă, prin plata ce o face, datoria care este contractată în condițiile cele mai grele.

Imputația plății operează astfel:

– potrivit acordului de voință al părților dacă acesta există;

– la cererea debitorului sau la cererea creditorul; și

– potrivit modului dispus de lege asupra felului cum trebuie făcută imputația.

Potrivit art. 1110 – 1113 C. civ. ordinea stingerii obligațiilor se realizează după următoarelor reguli:

– potrivit convenției pârtilor;

– în lipsa înțelegerii părților, primul chemat să stabilească această ordine este debitorul. Pentru a decide în acest sens, debitorul va trebui să țină seama de câteva principii a căror acțiune îi limitează oarecum voința:

– plata făcută să stingă întreaga datorie avută în vedere de debitor, căci altfel (dacă nu ar acoperi – o întregime), s-ar încălca principiul indivizibilității plății, ceea ce nu este cu putință;

– între obligațiile scadente și nescadente (exigibile și neexigibile), debitorul va trebui să aleagă una sau mai multe obligații scadente (exigibile), pentru că, altfel, ar însemna să se facă o plată anticipată pentru o datorie neajunsă la scadență, în timp ce altele, ajunse la scadență, n-ar fi plătite;

– plata pe care o face debitorul se va imputa mai întâi asupra dobânzilor și apoi asupra capitalului, afară numai dacă creditorul a consimțit a se imputa mai întâi asupra capitalului;

– dacă debitorul nu-și manifestă voința în legătură cu obligația care este interesat a se stinge mai întâi, creditorul este chemat, în al doilea rând, să stabilească ordinea stingerii obligațiilor;

– creditorul va preciza, de regulă, în chitanța liberatorie de obligație care anume datorie s-a stins prin prestația făcută de debitor; și

– debitorul nu poate contesta imputatia făcută de creditor, afară numai dacă creditorul, prin manoperele întreprinse, l-a surprins ori l-a indus în eroare;

– dacă nici una dintre părți nu s-a pronunțat cu privire la ordinea stingerii datoriilor, aceasta va opera potrivit legii; adică:

– datoria scadentă se stinge înaintea celei nescadente, chiar dacă interesul debitorului ar fi fost s-o stingă pe cea nescadentă, pentru că este, de pildă, mai oneroasă;

– când toate datoriile sunt scadente, imputația operează începând cu cea mai oneroasă, de pildă, cu cea cu dobânda cea mai mare;

– când datoriile sunt și scadente și egal de oneroase, imputația operează începând cu cea mai veche; și

– când toate datoriile sunt scadente, egal de oneroase și de aceeași vechime, plata se va imputa proporțional asupra fiecăreia dintre ele.

2.2.2.10 Cu privire la cheltuielile ocazionate de plată. Potrivit legii, cheltuielile ocazionate de efectuarea plății cad în sarcina debitorului. Așa cum este consacrată în dispozițiile art. 1105 C. civ., regula în materie implică următoarele precizări:

– legea nu distinge între categoriile de cheltuieli;

– pe cale de consecință, toate cheltuielile legate de facerea plății sunt în sarcina debitorului;

– părțile pot însă conveni altfel pentru că regula, ca și dispozițiile art. 1105 C. civ. au caracter supletiv;

– datorită acestui caracter, părțile pot conveni ca cheltuielile să fie suportate de creditor.

2.2.2.11. Problema dovezii plății. De regulă, plata se face voluntar, debitorul fiind primul interesat să stingă raportul juridic prin executarea obligației.

Este posibil ca un creditor să conteste primirea plății (executarea obligației) situație în care debitorul este interesat să facă dovada că și-a executat obligația, că deci, a plătit.

Principiul general în materia sarcinii probei este înscris în dispozițiile art. 1169 C. civ. și potrivit acestui principiu, sarcina probei revine celui ce introduce o acțiune în justiție, adică reclamantului și, bineînțeles, pe parcursul procesului, celui ce face diferite susțineri.

Principiul este aplicabil și în privința dovezii plății, astfel că repartizarea sarcinii probei între creditor și debitor are loc după următoarea distincție:

– creditorul, solicitând executarea obligației, trebuie să dovedească existența acesteia;

– debitorul care pretinde că obligația s-a stins prin plată, are datoria să dovedească faptul plății, cu excepția situațiilor în care acesta este prezumat de lege:

Astfel, remiterea voluntară a titlului original al creanței făcută de creditor către debitor constituie prezumția legală absolută de stingere a datoriei și liberează pe debitor, iar remiterea voluntară a copiei legalizate de pe titlul creanței de către creditor debitorului presupune, până la proba contrară, remiterea datoriei sau plata;

Debitorul este ținut să dovedească modul în care a avut loc liberarea de datorie (stingerea datoriei) cu restituirea titlului originar constatator al creanței -înscris autentic sau hotărâre judecătorească învestită cu formulă executorie;

Când este vorba de un înscris sub semnătură privată remis de creditor debitorului, prezumția legală este absolută {iuris et de iure), dacă acesta este întocmit într-un singur exemplar care se află la creditor, și,

În toate celelalte cazuri, dovada plății se va face cu chitanță eliberată în acest scop de către creditor debitorului.

Plata, așa cum s-a precizat deja, este un act juridic civil, este, deci, o operație juridică în sens de negotium iuris, atunci când ea este făcută voluntar.

Cu privire la proba plății ca act juridic civil, se impun următoarele precizări:

– plata se dovedește cu ajutorul mijloacelor de probă specifice dovezii actelor juridice civile;

– dacă obiectul plății este de o valoare mai mare de 250 lei, dovada plății se va putea face numai prin înscris;

– în practica lucrurilor, cel mai adesea creditorul eliberează debitorului o chitanță (act sub semnătură privată) liberatorie. Chitanța respectivă este suficientă pentru a se dovedi că plata s-a făcut;

– în situația în care debitorul se află în imposibilitate materială sau morală de a cere creditorului o chitanță liberatorie, acesta va putea face dovada plății (executorii) prin orice mijloc de probă, deci și prin martori; și

– dacă există un început de dovadă scrisă, o scriere provenită de la creditor care are legătură cu plata, acesta va putea fi completat cu proba cu martori.

2.2.2.12. Oferta reală urmată de consemnațiune. Oferta reală urmată de consemnațiune este o procedură destinată a permite debitorului ca, în cazul în care creditorul refuză să primească piața, să-și poată exercita dreptul subiectiv civil de a plăti, născut din raportul juridic de plată și să-și execute obligația cu privire la care poartă plata, obligație născută din raportul juridic primar.

Formele și efectele acestei proceduri sunt enumerate în art. 604-609 C. pr. civ. și în art, 1114-1121 C. civ.

a) instituția cuprinde două etape:

– oferta reală constă într-o notificare pe care debitorul o face creditorului prin intermediul executorilor judecătorești, somându-l să primească plata. Oferta se face potrivit art. 1115 C. civ. la locul ce s-a hotărât pentru plată sau în lipsa unei asemenea înțelegeri la domiciliul creditorului sau la domiciliul ales pentru executarea convenției. În situația în care creditorul primește plata în această manieră, debitorul se liberează, acest fapt rezultând din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc; și

– consemnarea. Dacă creditorul refuză să primească plata, făcută după procedura arătată, debitorul are la îndemână posibilitatea legală de a o consemna la dispoziția acestuia. Refuzul este constatat prin procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc, după care debitorul va depune suma sau obiectul la bancă pe numele creditorului sub luare de dovadă. Recipisa de consemnare se va depune la judecătorie – la corpul executorilor judecătorești și se va notifica creditorului despre îndeplinirea procedurii, invitându-l s-o ridice și să încaseze suma consemnată. Dacă creanța are ca obiect un bun cert, care urmează a fi predat în locul în care se găsește, debitorul este obligat a-l soma pe creditor să-l ia, însă dacă acesta nu se conformează, iar debitorul are nevoie de locul unde este depus, el poate lua autorizarea justiției pentru a-l depune în altă parte (art. 1121 C. civ.). De menționat că, creditorul poate să persiste în refuzul său de a primi plata, situație în care se trece la procedura judiciară a validării sau invalidării ofertei în tribunal, în condițiile art. 607 C. proc. civ. În caz de validare, codebitorii și fidejusorii, se consideră definitiv eliberați, iar creditorul care a con simțit ca debitorul să-și retragă consemnațiunea, după validare, pierde garanțiile ipotecare și privilegiile ce le avea pentru plata creanței sale (art. 1120 C. civ.);

b) Oferta reală urmată de consemnațiune produce următoarele efecte:

– este liberatorie, fie din momentul primirii plății ca urmare a ofertei reale făcute de debitor, fie din momentul consemnării lucrului la dispoziția creditorului;

– începând din momentul în care lucrul a fost consemnat la dispoziția creditorului, debitorul nu va mai fi ținut la plata daunelor moratorii pentru executarea cu întârziere a obligației;

– din același moment, riscul pentru pieirea fortuită a lucrului trece asupra creditorului, debitorul nemaiavând o asemenea răspundere, chiar dacă este vorba de bunuri de gen, pentru că, prin consemnare, lucrurile de gen devin individualizate (determinate);

– în lipsa consacrării în Codul civil a posibilității punerii în întârziere a creditorului într-o astfel de situație, oferta reală urmată de consemnatiune rămâne singura cale de liberare a debitorului.

2.2.3. Executarea silită a obligațiilor civile.

2.2.3.1. Noțiune. Circuitul juridic civil „curge” pentru că în imensa majoritate a cazurilor, obligațiile asumate de părți se execută voluntar și întocmai, fără a distinge după izvorul lor. Rezultă, deci, că plata voluntar făcută este regula.

Dar, circuitul civil „curge” chiar dacă, în practica lucrurilor se întâlnesc situații în care debitorul nu execută voluntar (de bună voie), obligațiile asumate, pentru că asemenea cazuri sunt rare în raport cu cele în care debitorul se conformează comportamentului stabilit prin convenție ori prin norma juridică.

Legii, ca depozitar al comportamentelor-tip, i se adaugă bunele moravuri astfel ca, subiectele de drept, în general și cele de drept civil, în special nu sunt lipsite de perspectiva și înțelegerea a ceea ce au făcut.

Rezultă că, asemenea cazuri constituie excepția în raport cu regula executării de bună voie a obligațiilor. În aceste cazuri de excepție creditorul are posibilitatea recunoscută de lege de a cere executarea silită (forțată) a obligațiilor ce revin debitorului.

Privită ca excepție de la executarea de bună voie a obligațiilor civile, executarea silită este posibilitatea recunoscută creditorului de a recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispoziție pentru a-l sili pe debitorul care nu a făcut voluntar plata să-și execute obligația, în principiu, așa cum a fost asumată și să-i permită, astfel, să-și valorifice dreptul său subiectiv civil patrimonial.

Executarea silită, așa cum rezultă din definiție, se face, în primul rând, în natură, în sensul că debitorul va fi ținut să execute obligația așa cum a fost asumată, adică, să execute însuși obiectul obligației. Numai astfel creditorul își satisface dreptul său de creanță.

Din definiție mai rezultă că obligația trebuie executată în principiu, așa cum a fost asumată, însă, dacă executarea în natură a obligației nu mai este posibilă, se poate recurge la executarea prin echivalent.

Executarea prin echivalent se face prin acordarea de despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pricinuit datorită faptului că debitorul nu și-a executat în natură obligația (nu a executat-o întocmai, adică așa cum a fost asumată).

2.2.3.2. Executarea silită în natura a obligațiilor potrivit obiectului lor. În această privință, va trebui să distingem între obligațiile intuitu personae și celelalte obligații civile:

– în cazul obligațiilor intuitu personae (asumate în considerarea aparte a unor calități personale ale debitorului), executarea silită nu se poate cere; pentru că acționează principiul nemo potest cogi ad factum, potrivit cu care nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal. A proceda astfel ar valora cu o „… restrângere a libertății personale”; și

– în cazul celorlalte obligații de a da, a face sau a nu face, executarea silită se va face, pentru fiecare în parte, potrivit particularităților care vor rezulta din prezentările următoare.

2.2.3.3. Executarea silită a obligației de a da. În legătură cu executarea silită a obligațiilor de a da, situația este diferită, după cum obiectul acestora îl constituie sume de bani, bunuri determinate individual ori bunuri de gen.

Când obiectul obligației de a da îl constituie o sumă de bani, executarea silită este întotdeauna posibilă. În situația în care, debitorul refuză să execute obligația de bună voie, creditorul, în temeiul dreptului de gaj genera!, pe care îl are asupra patrimoniului acestuia, poate proceda la executarea silită prin vânzarea unor bunuri aflate în patrimoniul debitorului, satisfăcându-și creanța din prețul obținut.

Când obligația de a da are ca obiect un bun determinat individual, debitorului îi revin următoarele două obligații:

a) să transfere sau să constituie dreptul de proprietate ori un alt drept real asupra bunului respectiv. Regula în materie este că transferul ori constituirea unui drept real cu privire la un bun se înfăptuiește prin acordul de voință intervenit între înstrăinător și dobânditor și că data transferării sau constituirii este însăși data acordului de voință. Este posibil ca printr-o dispoziție specială a legii să se stabilească o altă dată sau părțile, prin voința lor comună, să procedeze altfel. Cele două situații constituie, însă excepții de la regula precizată mai sus. În acest context, rezultă că obligația de a da constând în transferul și constituirea unui drept real asupra unui bun individual, în principiu, se poate executa întotdeauna în natură. Această executare (în natură) se face în temeiul legii, pentru că obligația de a da se realizează ca urmare a îndeplinirii condițiilor legii, nu ca urmare a unui fapt fizic anume;

b) obligația de predare a lucrului individual-determinat ce constituie obiectul obligației de a da. Lucrul ce constituie obiectul obligației de a da, în situația dată, este un lucru individual-determinat. Predarea acestui lucru se face de către înstrăinător dobânditorului dreptului real. Predarea este un fapt fizic, pentru că implică, necesarmente, o activitate din partea debitorului. În acest context, rezultă că predarea efectivă a lucrului individual determinat este altceva decât transferarea (strămutarea) ori constituirea unui drept real asupra lui. Dacă strămutarea ori constituirea unui drept real asupra unui lucru individual-determinat operează ca o consecință juridică a îndeplinirii condițiilor cerute de lege (realizarea acordului de voință și, eventual, a altor cerințe), obligația de predare a acelui lucru care este o obligație de a face, se înfăptuiește numai ca urmare a unui fapt fizic al debitorului (a acțiunii acestuia) constând în chiar predarea efectivă.

Din punct de vedere al executării silite prezintă interes situația în care debitorul nesocotește obligația de păstrare a bunului până la predare, distrugându-l sau ascunzându-l, caz în care executarea în natură nu mai este posibilă, nici măcar pe calea silită, deci, imposibilă și, drept urmare, se va face prin echivalent.

Să presupunem că debitorul înstrăinează bunul unei alte persoane. În acest caz, creditorul va putea introduce o acțiune în revendicare în contra terțului. Când este vorba de un bun imobil, terțul se poate apăra numai dacă este în situația de a invoca uzucapiunea, însă, dacă este vorba de un bun mobil, acțiunea în revendicare poate fi paralizată ca urmare a invocării dobândirii proprietății prin posesia de bună-credință. Și în acest caz, executarea prin echivalent este posibilă.

Când obiectul obligației de a da îl constituie un bun de gen. După cum se cunoaște, prin noțiunea prin bunuri de gen, se înțelege acele bunuri determinate prin caracterele comune ale lucrurilor aparținând aceleiași clase sau categorii și prin indicarea cantității (număr, greutate, măsură etc). Au acest caracter: banii, combustibilul, cerealele, produsele fabricate în serie etc.

Legat de momentul transmiterii și constituirii dreptului de proprietate sau al altui drept real prezintă interes în a stabili cine suportă riscul pieirii bunului din cauze mai presus de voința debitorului. În această privință se disting două situații:

– dacă pieirea lucrului are loc înainte de individualizare, paguba o suportă proprietarul potrivit regulii res perit domino. Acestuia îi revine obligația de a procura de aceeași cantitate și calitate cu cele datorate și a le remite creditorului, întrucât bunurile de gen nu pier (genera non pereunf);

– dacă pieirea lucrului are loc după individualizare, bunul de gen devine lucru individual-determinat și din acel moment se transmite proprietatea acestuia către dobânditor cu consecința suportării riscului pieirii bunului, în noua calitatea de proprietar, potrivit aceluiași principiu (res perit domino);

Putem concluziona, că în situația în care obiectul obligației de a da nu constituie bunul de gen, constituirea ori strămutarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real, operează din momentul individualizării acestor bunuri, cu consecința suportării riscului pieirii lor din acel moment, de către dobânditor.

2.2.3.4. Executarea silită a obligațiilor de a face și de a nu face. Potrivit dispozițiile art. 1075 C. civ., „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului”.

Din conținutul textului s-ar putea deduce că obligațiile de a face și de a nu face nu pot fi executate silit în natură.

O asemenea concluzie ar fi greșită cel puțin din două puncte de vedere. Mai întâi, este de observat că ea ar permite debitorului ca, prin simpla sa manifestare unilaterală de voință, să schimbe obiectul obligației din ceea ce datora efectiv, într-o sumă de bani.

În al doilea rând, chiar Codul civil conține prevederi care pornesc de la premisa că și obligațiile de a face și de a nu face (s.a.) pot fi executate silit în natură.

Pornind de la aceste susțineri, se poate constata că dispozițiile art. 1077 C. civ. admit executarea silită în natură a obligației de a face, dacă debitorul nu o execută de bună voie.

Aceasta înseamnă că, ori de câte ori obligația poate fi executată fără participarea și intervenția personală a debitorului, creditorul poate fi autorizat de justiție să o aducă la îndeplinire, prin alții, cu cheltuiala debitorului, caz în care, acțiunea în daune devine inadmisibilă.

Și în privința obligației negative (abstenționale) de a nu face există dispoziții ale legii, care îngăduie creditorului să ceară instanței să oblige pe debitor să distrugă ceea ce a făcut prin încălcarea acestei obligații sau să-l autorizeze pe creditor a face același lucru, pe cheltuiala debitorului.

Din contextul dat de dezvoltările de mai sus, singura concluzie care se poate desprinde este că dispozițiile art. 1075 C.civ. se aplică numai obligației de a face, când aceasta este o obligație intuitu personae.

Motivația se găsește în împrejurarea că obligația de a face – intuitu personae implică, necesarmente, o activitate personală deosebită din partea debitorului, activitate în considerarea căreia creditorul a participat la formarea raportului juridic civil.

O asemenea obligație (intuitu personae) este posibil a se executa în natură, numai dacă este executată voluntar. Dacă s-ar admite executarea silită a acestei obligații, ar însemna că implicit se admite atingerea libertății și demnității debitorului.

Astfel, în practică, în urma aplicării cerinței legale, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, societate de construcții, prin care a solicitat obligarea pârâtului la executarea obligației de prestare a meseriei de fierar-betonist.

2.3. Executarea indirectă a obligațiilor.

2.3.1. Noțiune.

Prin executarea indirectă a obligațiilor se înțelege dreptul recunoscut creditorului de a cere și, bineînțeles, de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului încercat datorită neexecutării, executării cu întârziere ori executării defectuoase (necorespunzătoare) a obligației asumate.

Din analiza atentă a definiției executării indirecte a obligațiilor civile se degajă următoarele idei:

– creditorului i se recunoaște dreptul de a cere și obține executarea obligației așa cum ea a fost asumată de către debitor;

– dacă executarea obligației așa cum a fost asumată (în natură) nu este posibilă, creditorul are dreptul la dezdăunare;

– dezdăunările trebuie să reprezinte echivalentul prejudiciului suferit de creditor datorită:

neexecutării obligației;

executării defectuoase (necorespunzătoare);sau,

executării obligației cu întârziere.

Fiind o executare prin plata unor dezdăunări, în literatura juridică, se întâlnește și sub denumirea de executare prin echivalent.

2.3.2. Situația în care, nefiind posibilă executarea în natură, creditorul are interes să primească despăgubiri.

Dacă executarea în natură nu mai poate fi obținută, în unele situații creditorul este interesat în a obține plata despăgubirilor. Aceste situații au fost precizate de literatura de specialitate și sunt următoarele:

a) în cazul obligațiilor de a face:

– dacă obligația asumată este intuitu personae; și

– dacă trebuia executată într-un termen considerat de către creditor a fi esențial pentru el dar pe care debitorul l-a nesocotit; și

b) în cazul obligației negative – de a nu face -, în măsura în care debitorul nu-și respectă angajamentul asumat (nu-și respectă obligația).

2.3.3. Teoria daunelor-interese.

Creditorul este interesat în primul rând să obțină executarea obligației, la care este îndreptățit, de la debitorul său. Dacă debitorul nu-și va executa obligația de bunăvoie, creditorul va putea obține silit executarea, iar dacă executarea nu se poate obține în natură, creditorul are dreptul la dezdăunare.

Se pune întrebarea: când și în ce condiții debitorul va putea plăti contravaloarea prestației la care s-a obligat? Răspunsul este dat de textele legale care consacră următorul principiu: creditorul va putea fi pus în situația de a accepta executarea prin echivalent numai atunci când executarea în natură a obligației este imposibil a fi obținută.

Dispozițiile art. 1076-1078 (în privința refuzului debitorului de a executa în natură obligația) disting între obligația de a face sau a nu face. În primul caz textul dă dreptul creditorului să ceară instanței să-l autorizeze a face el lucrarea refuzată de debitor, pe cheltuiala acestuia, iar în cel de-al doilea caz, textul dă dreptul creditorului să ceară instanței să-l autorizeze a distruge el însuși ceea ce debitorul a făcut prin încălcarea obligației de a nu face.

Textele legale (art. 1073 și urm. C. civ.) nu se ocupă de situația în care obiectul prestației îl constituie obligația de a da, ceea ce lasă să se înțeleagă că creditorul ar fi expus la imposibilitatea executării prestației la care are dreptul, pe cale forțată. Acest lucru este parțial exact. Sunt unele cazuri când executarea nu poate fi obținută în natura specifică a obligației, iar creditorul nu-și va putea vedea realizate pretențiile sale decât pe calea executării prin echivalent. De regulă, însă, și în cazul obligației de a da executarea în natură se realizează prin punerea în posesie a creditorului asupra bunului la care se referă dreptul real pe cale de execuție judecătorească.

2.3.4. Condițiile acordării daunelor – interese.

2.3.4.1. Preliminarii. Despăgubirile (daunele-interese) se acordă în situația în care obligația nu mai poate fi executată în natură, în contextul arătat deja.

Aceste despăgubiri se vor acorda dacă sunt întrunite următoarele condiții:

– să existe un prejudiciu;

– prejudiciul să fi fost urmarea unei fapte ilicite a debitorului;

– prejudiciul să se datoreze vinovăției debitorului; și

– debitorul să fi fost pus în întârziere.

2.3.4.2. Prejudiciul. Prejudiciul constă în paguba încercată de creditor ca o consecință directă a neexecutării obligației, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acesteia.

Necesitatea îndeplinirii aceste condiții rezultă din dispozițiile art. 1082 C. civ. care prevăd că debitorul va fi obligat la daune-interese pentru neexecutarea ori întârzierea executării obligației. Or, dacă nu s-ar fi creat un prejudiciu, nu se pot cere daune-interese, sau, dacă s-au cerut, acțiunea în justiție va fi respinsă.

Din definiție și din textul art. 1082 C. civ., în legătură cu prejudiciul privit ca o condiție a acordării daunelor-interese, rezultă următoarele:

a) prejudiciul constă în paguba încercată de creditor; paguba trebuie să fie urmarea neexecutării obligației, executării ei defectuoase sau cu întârziere; și

b) dacă prejudiciul nu există, nu se pot cere daune-interese, iar dacă se cer, acțiunea va fi respinsă;

2.3.4.3. Fapta ilicită. În legătură cu fapta ilicită se impun următoarele considerații:

– fapta să fi fost săvârșită de debitor;

– fapta trebuie să fie ilicită, adică, contrară legii și bunelor moravuri;

– fapta să constea în neexecutarea culpabilă, executarea defectuoasă ori cu întârziere a obligației;

– între fapta debitorului și prejudiciul încercat de creditor este necesar să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că prejudiciul trebuie să fie rezultatul acestei fapte.

În privința faptei, dar și în privința prejudiciului, sarcina probei revine creditorului, potrivit regulii înscrise în art. 1169 C. civ., mai puțin acele situații în care legea însăși fixează întinderea prejudiciului.

2.3.4.4. Vinovăția debitorului. În literatura juridică s-a ajuns la concluzia că prin vinovăție se înțelege atitudinea psihică a autorului unei fapte ilicite sau potrivnică bunelor moravuri, atât față de acțiunea ori inacțiunea considerată astfel, cât și față de consecințele faptei sale (față de rezultatul produs)”. Ea este, deci, „… atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia”.

Latura intelectivă pune celui chemat să aprecieze ori să soluționeze un caz concret, problema de a găsi răspuns la întrebarea dacă făptuitorul a lucrat în cunoștință de cauză, a avut sau nu, de la început, imaginea exactă a acțiunii sau inacțiunii ce urma s-o săvârșească, a semnificației acesteia și caracterului ei licit și moral, dar și asupra urmărilor (consecințelor) faptei, inclusiv cele de ordin juridic?

Răspunsul la o asemenea întrebare poate fi dat numai dacă instanța se edifică asupra capacității făptuitorului de a putea surprinde dacă ceea ce face este licit sau ilicit, moral sau imoral, pe baza experienței proprii și a nivelului general de cunoștințe.

Latura intelectivă a legăturii dintre autor, fapta sa și urmările acesteia este dată de evaluarea de către el a proceselor psihice intelective declanșate în legătură cu acțiunea sau inacțiunea sa, luându-se în considerare, individualizat, de la subiect la subiect, nivelul maxim al fiecăruia dintre procese, potrivit cu capacitatea generală intelectivă a sa. Rezultanta nivelurilor maxime ale proceselor psihice intelective încercate de autor cu prilejul săvârșirii faptei se raportează la omul cu pregătire medie. Aceleași evaluări pe baza cunoașterii atente, trebuie să le facă și instanța.

Latura volitiv-afectivă este dată de acțiunea conjugată a proceselor volitive și afective declanșate în legătură cu săvârșirea faptei și urmările pe care aceasta le produce.

Întreaga structură a voinței, ca proces-psihic, ca formă psihică de organizare a activității, privită în interacțiunea sa cu dispozițiile, emoțiile, sentimentele, afectele și pasiunile, ca factori afectivi, raportate la fapta săvârșită și cu urmările acesteia, ne poate convinge dacă autorul a dorit, a fost indiferent sau nu a dorit fapta săvârșită și urmările ei, a fost sau nu afectat de faptă și de urmări, sau a săvârșit fapta într-o stare de afectivitate anume declanșată de anumite împrejurări ce au legătură cu ea.

Concepută ca fiind „atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și urmările acesteia”, vinovăția se bazează pe factori cognitivi, volitivi și afectivi, pentru că ea presupune un anumit nivel de cunoaștere, de conștientizare a semnificațiilor sociale pe care fapta și urmările ei le au. În acest context, vinovăția reprezintă, nu numai o atitudine psihică negativă, ci „și o atitudine cu un pronunțat caracter social-politic, pentru că în evaluarea comportărilor posibile conștiința operează cu criterii puse la dispoziție de societate, pentru că vinovăția afectează ordinea socială.

În stabilirea gradului de vinovăție, sub aspect intelectiv, se are în vedere nivelul posibilităților de cunoaștere umană, în general, posibilitățile concrete de cunoaștere ale subiectului cum și faptul dacă acesta face parte din categoria persoanelor lipsite de discernământ, fie pentru că este minor, deci la o vârstă la care această atât de importantă calitate, încă nu este formată, fie pentru că, datorită unei boli psihice de o anumită natură și intensitate, nu poate să-și dea seama de gravitatea faptei și de urmările acesteia.

Sub aspect volitiv-afectiv, subiectul suportă influența factorilor cognitivi, ceea ce pune în discuție problema libertății voinței raportată la capacitatea subiectului de a delibera, de a lua o decizie, dar și capacitatea sa de a reacționa sub aspect afectiv.

2.3.4.5. Punerea în întârziere a debitorului. „Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință din partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligației de către debitor”.

Debitorul se află de drept în întârziere atunci când nu-și execută obligațiile asumate prin contract. Ajungerea la scadență nu este, însă, suficientă pentru ca debitorul să fie pus în întârziere, aceasta trebuind să se manifeste și în mod formal. Pasivitatea creditorului poate fi interpretată în sensul că întârzierea executării obligației nu-i provoacă nici un prejudiciu și că și-a dat tacit acordul la o prorogare a termenului de executare.

Așadar, prin punerea în întârziere a debitorului, creditorul își manifestă expres voința de a i se realiza creanța.

Pentru ca punerea în întârziere a debitorului să producă efecte juridice, este necesar de principiu, ca aceasta să se facă în următoarele forme:

– notificarea făcută prin executorul judecătoresc; și,

– prin cererea de chemare în judecată creditorului în contra debitorului, cerere prin care primul pretinde celui de-al doilea să-și execute obligația.

Notificarea și acțiunea în justiție ca formalități cerute, de regulă, pentru a se face punerea în întârziere a debitorului, nu sunt cerute în următoarele situații:

– când legea dispune altfel: de exemplu, în cazul vânzării de producte și lucruri mobile, când vânzarea se va rezolvi în folosul vânzătorului, după expirarea termenului de ridicare, fără punere în întârziere;

În situația în care în convenția părților se prevede expres că, la împlinirea termenului când obligația trebuie executată, debitorul este pus în întârziere;

– dacă obligația, prin natura sa, nu poate fi îndeplinită decât într-un anume termen, la expirarea acelui termen debitorul este considerat în întârziere;

– pentru obligațiile continue; și,

– când se încalcă obligațiile de a nu face.

Punerea în întârziere produce următoarele efecte:

– de la data punerii în întârziere „curg” daunele – interese;

– momentul punerii în întârziere este considerat momentul când debitorul refuză executarea obligației și tot din acest moment creditorul poate cere daune compensatorii; și

– dacă obiectul obligației îl constituie strămutarea ori constituirea unui drept real asupra unui bun determinat, riscul va fi suportat de debitor din acel moment.

Efectele punerii în întârziere încetează o dată cu executarea obligației; dacă debitorul face oferta reală urmată de consemnațiune, de la data acestei operații; când debitorul renunță expres sau tacit la punerea în întârziere; când creditorul refuză primirea plății; când la acțiunea adresată instanței creditorul s-a desistat, ori a intervenit perimarea; a avut loc o novație a obligației și în cazul în care s-a acordat de către creditor debitorului un nou termen pentru executare.

Executarea parțială a obligației sau acordarea unui termen de grație de către executor nu constituie o renunțare la punerea în întârziere.

Instanța supremă a decis că pentru executarea obligațiilor care derivă dintr-o hotărâre judecătorească definitivă, nu este necesară o punere în întârziere, deoarece aceasta o constituie însăși hotărârea.

De asemenea, reținând că dobânda legală nu reprezintă o despăgubire care să compenseze neexecutarea obligației de plată a unei sume de bani, ci doar echivalentul prejudiciului rezultat din plata cu întârziere, creditorul nerevenindu-i sarcina decât de a dovedi că nu i s-a achitat suma de bani la termenul stipulat în contract, instanța supremă a statuat că „dobânda se cuvine creditorului numai de la punerea debitorului în întârziere, iar aceasta se realizează într-un singur mod, și anume, prin chemarea în judecată (art. 1088 C. civ,)”.

2.3.5. Categorii de daune – interese.

2.3.5.1. Daune – interese compensatorii. Daunele interese compensatorii sunt despăgubirile ce se acordă de către instanță pentru a se compensa paguba suferită de creditor în cazul neexecutării, executării parțiale sau defectuoase a obligațiilor. Ele reprezintă executarea prin echivalent a obligațiilor.

Daunele compensatorii se acordă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– dacă există o obligație valabilă;

– dacă s-a creat o pagubă datorită executării totale, neexecutării parțiale ori executării defectuoase a obligației;

– dacă debitorul este în culpă;

– debitorul să fi fost pus în întârziere pe calea somației sau chemării în judecată, afară numai dacă punerea în întârziere operează de drept.

Prejudiciul cuprinde atât paguba efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul nerealizat (lucrum cessans).

Debitorul răspunde numai pentru daunele previzibile la data încheierii contractului, daune care sunt o consecință directă a neexecutării obligației, afară numai dacă neexecutarea obligației este urmarea dolului sau fraudei al căror autor este, când acesta va răspunde și pentru daunele imprevizibile. Daunele imprevizibile sunt daunele pe care debitorul în mod obișnuit nu putea să le prevadă ca fiind consecința neexecutării obligației.

Uneori chiar legea evaluează daunele compensatorii; de pildă, în cazul drepturilor bănești, ce se acordă cu titlu de preaviz celui care i se desface contractul de muncă.

2.3.5.2. Daune-interese convenționale (clauza penală). Clauza penală este o convenție accesorie inserată în contract, prin care părțile determină anticipat, de comun acord, întinderea despăgubirilor ce le va plăti debitorul în situația în care nu-și execută obligația în totalitate sau numai parțial, ori când o execută defectuos sau cu întârziere.

Daunele interese convenționale se pot stabili pentru orice formă de neexecutare. Spre deosebire de daunele compensatorii, daunele convenționale se acordă și pentru executarea cu întârziere a obligației, de aceea ele acoperă atât funcția daunelor compensatorii, cât și funcția daunelor moratorii (de întârziere).

În contractele de împrumut, stipularea clauzei penale este interzisă.

Părțile sunt interesate să insereze în contract clauza penală tocmai pentru a evita dificultățile ce se ivesc cu ocazia evaluării judecătorești a prejudiciului.

Clauza penală, așa cum a statuat doctrina mai veche, este imuabilă și ireductibilă, fiind menită să stabilească anticipat cuantumul prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanța nu este chemată să-l determine ea printr-o apreciere proprie, ci urmează să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în condițiile stipulate în contract. Rezultă, așadar, că instanța nu poate acorda o despăgubire mai mare sau mai mică față de cea stabilită de părți.

Clauzele penale care vizează numai cuantumul despăgubirilor în caz de neexecutare a obligației contractuale, se deosebesc de clauzele de impreviziune, care vizează adaptarea contractului la noile condiții economice tocmai pentru a putea permite executarea lui.

Așa fiind, instanța nu poate nici să pretindă creditorului obligației, care se prevalează de clauza penală să facă dovada prejudiciului suferit.

Prin excepție, practica judiciară a admis Insă că se pot acorda despăgubiri mai mari decât cele prevăzute în clauza penală, în următoarele două situații:

– în cazul unei evidente disproporții între despăgubirea prevăzută în contract și paguba reală, bineînțeles dacă despăgubirea prevăzută este mai mică decât paguba reală; și,

– dacă debitorul nu și-a executat obligația datorită dolului ori culpei sale grave.

Într-o astfel de situație culpa contractuală s-a considerat că se convertește într-o culpă delictuală.

De asemenea, este cunoscut și un caz în practica arbitrară când prin excepție instanța a redus clauza penală în situația în care aceasta a fost excesivă, pe ideea de rezolvare echitabilă a diferendului. Curtea de arbitraj comercial internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în soluționare aceleiași spețe, a statuat că, „deși în raporturile juridice dintre agenții economici de naționalitate română, prin dispoziții de ordine publică, se statornicește – de regulă – că plata trebuie efectuată în lei, clauza în discuție (prin care părțile stabiliseră valoarea penalităților prin raportare la dolar) este, totuși, legală, de vreme ce ea stipulează că despăgubirea reprezintă echivalentul în lei a unei anumite sume stabilite în valută”.

Clauza penală are un caracter subsidiar și un caracter accesoriu, amândouă deosebind-o de daunele compensatorii.

Din caracterul subsidiar al clauzei penale rezultă următoarele consecințe juridice specifice:

– obligația din clauza penală are un caracter secundar în raport cu obligația principală din contract care, privită ca prestație, constituie însuși obiectul contractului. Datorită acestui raport, creditorul trebuie să ceară mai întâi executarea obligației principale și, numai dacă aceasta nu este posibilă, va apela la funcția clauzei penale spre a obține despăgubirea cuvenită; și,

– clauza penală, cu unele excepții, nu se cumulează cu executarea obligației principale, ea având un caracter alternativ, ceea ce însemnează că, de principiu, nu se poate cere executarea concomitentă a obligației principale cu aceea rezultată din clauza penală.

Caracterul accesoriu al clauzei penale face ca această clauză să urmeze soarta juridică a obligației principale (accesorium sequitur principale), de unde rezultă că:

– dacă se anulează ori se stinge obligația principală, același lucru se întâmplă și cu clauza penală șl, în consecință, nu se mai pot pretinde despăgubirile prevăzute în ea;

– dacă se transmite obligația principală, o dată cu aceasta, se transmite și obligația secundară (clauza penală);

– dacă debitorul se liberează de obligația principală pentru caz fortuit ori forță majoră, se va libera și de obligația cuprinsă în clauza penală;

– dacă, însă, clauza penală este nulă, ea nu va influența cu nimic obligația principală.

Clauza penală are următoarele funcții:

– funcția compensatorie (prin clauza penală se compensează prejudiciul încercat de una dintre părți). Clauza penală fiind o compensație a daunelor- interese pe care le suferă creditorul din neexecutarea obligației principale, el nu poate cere deodată și penalitatea și obiectul obligației principale, cu excepția cazului în care, penalitatea s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării;

– funcția de a scuti de probă pe creditorul care pretinde daune-interese;

– funcția sancționatoare;

– funcția de mobilizare și stimulare a părților în executarea reală a contractelor; și,

– funcția de a garanta executarea obligației principale, prin aceea că exercită o presiune materială și morală asupra debitorului pentru a evita aplicarea clauzei penale. Funcția de garanție este eficientă numai în măsura în care cuantumul penalității este stabilit în mod corespunzător, între o sumă care să fie cel puțin egala cu despăgubirile pe care debitorul ar fi obligat să le plătească în lipsa clauzei penale.

Trebuie precizat și faptul că, dacă obligația principală este divizibilă și clauza penală va fi divizibilă, iar dacă debitorul nu a executat obligația principală față de un creditor sau unul din moștenitorii acestuia, el nu va datora clauza decât acestui creditor sau moștenitorului său și proporțional cu partea din creanță care n-a fost executată de creditor sau moștenitorul acestuia.

Referitor la problema dacă este posibilă inserarea unei clauze penale în antecontractul de vânzare-cumpărare, instanțele au decis că, dacă părțile convin asupra includerii clauzei penale într-un antecontract de vânzare-cumpărare, în sensul că promitentul se va desista unilateral, urmează să plătească dublul sumei primite, această convenție nu constituie o convenție de arvună, ci constituie o clauză penală, care potrivit art. 1066 C. civ. poate însoți orice obligație, deci și obligația de „a face”, astfel că trebuie să i se recunoască eficiența.

Arvuna constituie convenția accesorie pe care părțile o pot încheia în vederea perfectării vânzării. Ea trebuie să rezulte din manifestarea expresă de voință a părților, în sensul că au dat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înțelegerii.

În lipsa unei convenții de arvună, suma primită în vederea vânzării, trebuie considerată acont, adică parte din preț, care în caz de nerealizare a vânzării, din vina uneia dintre părți, aceasta să piardă suma dată sau să restituie îndoit (dublu) suma primită.

Potrivit voinței manifestate expres de către părți, arvuna poate îndeplini următoarele funcții:

a) de dovadă a încheierii contractului și de garanție a executării lui. În acest caz, partea neculpabilă poate pretinde, fie să se execute silit obligația asumată de cealaltă parte prin contract, fie să beneficieze de arvună (acont, avans din preț);

b) de dezicere – în acest caz, oricare dintre părți, se poate dezice de contract, cu consecința pierderii arvunei, partea neculpabilă nemaiputând cere executarea silită a contractului, ci doar să beneficieze de aceasta;

c) clauză penală – evaluând cu anticipație cuantumul daunelor-interese, compensatorii, cuvenite în caz de neexecutare.

În cazul în care executarea contractului devine imposibilă, fără culpa vreuneia dintre părți, ori dacă acesta, de comun acord, reziliază contractul, sau dacă acesta este lovit de nulitate, convenția accesorie de arvună rămâne fără efect și arvuna dată se restituie.

Dacă contractul se execută întocmai, arvuna se consideră parte integrantă a prestației părții care a dat-o.

2.3.5.3. Daune-interese moratorii (de întârziere). Daunele-interese moratorii constau în despăgubirea pe care instanța o acordă creditorului în cazul în care debitorul și-a executat cu întârziere obligația, întârziere datorită căreia creditorul a suferit o pagubă.

Materia daunelor moratorii (de întârziere) este guvernată, în general, de regulile aplicabile daunelor compensatorii, atât în privința condițiilor cerute a fi întrunite pentru a se recunoaște dreptul creditorului la despăgubiri (existența obligației, existența pagubei, culpa debitorului și punerea în întârziere), cât și pentru stabilirea întinderii despăgubirilor (daunele efectiv suferite și beneficiul nerealizat).

Dacă obligația debitorului privește o sumă de bani, daunele moratorii sunt supuse unor reguli speciale, deosebite de cele ce guvernează materia daunelor compensatorii, în sensul că:

– daunele moratorii sunt stabilite de lege sub formă de dobândă;

– creditorul nu este ținut a dovedi paguba încercată;

– punerea în întârziere a debitorului, cu unele excepții trebuie să se facă prin cererea de chemare în judecată (acțiune în justiție);

– dobânda se datorează la data punerii în întârziere, cu excepția a două situații și anume:

când raportul juridic este un raport comercial, când termenul curge de la data scadenței; și,

în cazurile în care s-a prevăzut altfel prin convenție.

2.3.6. Considerații generale asupra evaluării despăgubirilor.

2.3.6.1. Considerații introductive. Problema evaluării despăgubirilor este de cea mai mare importanță pentru părți întrucât creditorul are interesul să primească echivalentul întregului prejudiciu iar debitorul să plătească doar atât cât reprezintă paguba și nu mai mult.

Despăgubirile constau într-o sumă de bani care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor, fie pentru că executarea nu s-a făcut, fie pentru că executarea a fost făcută doar parțial ori defectuos sau cu întârziere.

Evaluarea despăgubirilor se face prin instanța de judecată (evaluarea judecătorească sau judiciară), prin lege (evaluarea legală) sau prin convenția părților (evaluarea convențională).

2.3.6.2. Evaluarea judiciară. Evaluarea judiciară se face în condițiile stabilite de dispozițiile art. 1084-1086 C. civ., dispoziții care stabilesc principiile în materie.

În conformitate cu dispozițiile legale în materie, evaluarea judiciară se face potrivit următoarelor trei principii:

– prejudiciul trebuie reparat în întregime. Prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu Întârziere sau necorespunzătoare a obligației cuprinde atât paguba efectiv suferită (damnum emergens), cât și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans). Practica judecătorească a decis că dacă apartamentul vândut n-a fost predat la data stabilită, vânzătorul va fi ținut să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul suferit, prejudiciu care consta în chiria plătită de acesta din urmă pe perioda scursă de la termenul când apartamentul trebuia predat {damnum energens). Dacă, Insă, intrând în posesia apartamentului cumpărat, cumpărătorul putea închiria o cameră, în prejudiciu va fi cuprinsă și chiria pe care acesta ar fi putut s-o ia (lucrum cessans);

– debitorul este ținut să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului. Acest principiu este consacrat de dispozițiile art. 1085 C. civ. și se aplică numai în domeniul răspunderii civile contractuale, întrucât chiar noțiunea de previzibilitate este discutată numai în raport cu răspunderea contractuală bazată esențialmente pe voința părților.

– Neîndoielnic, la manifestarea voinței pentru formarea unui contract, părțile trebuie să aibă imaginea completă asupra tuturor consecințelor juridice care decurg din angajamentul lor juridic, adică, trebuie să știe exact, ce drepturi dobândesc și ce obligații își asumă. Dacă ar fi altfel, am fi în prezența unei încălcări a regulei potrivit căreia voința trebuie să fie conștientă.

– Principiul de față comportă însă o excepție potrivit căruia debitorul va fi ținut să răspundă de prejudiciul imprevizibil la momentul încheierii contractului, dacă neexecutarea obligației contractuale se datorează intenției (dolului) sale; și

– sunt supuse reparării numai prejudiciile directe, nu și cele indirecte. Instanța este obligată ca la stabilirea despăgubirilor în privința întinderii lor să ia în calcul numai prejudiciile directe, adică acelea care sunt rezultatul direct al neexecutării contractului. Altfel spus, sunt prejudicii directe numai cele ce constituie efectul direct al neexecutării contractului. Prejudiciile indirecte nu sunt supuse reparării.

Sarcina dovedirii prejudiciului revine reclamantului (creditorului).

2.3.6.3. Evaluarea legală. Spre deosebire de clauza penală care este o convenție accesorie inserată în contract prin care părțile determină anticipat și de comun acord întinderea despăgubirilor ce se vor plăti în situația neexecutării parțiale sau totale a obligației asumate, ori când aceasta este executată defectuos sau cu întârziere, evaluarea legală a daunelor-interese este evaluarea care rezultă din lege.

Ea privește numai situația prejudiciului suferit de creditor atunci când nu se execută o obligație, care are drept obiect o sumă de bani. Despăgubirea constă tot într-o sumă de bani, întrucât asemenea obligații se execută întotdeauna în natură. Practic, daunele încasate de creditor, așa cum am arătat, nu pot fi decât moratorii, de întârziere, sau altfel spus, se plătește o dobândă, care reprezintă echivalentul prejudiciului înregistrat ca urmare a întârzierii plății de către debitor.

O altă situație este aceea a prestației dată în schimbul transferării lucrului împrumutat, caz reglementat de dispozițiile art. 1589 C.civ..

Dobânda are trei accepțiuni diferite ca regim și natură juridică în doctrina din țara noastră. Astfel, într-o primă accepțiune, dobânda reprezintă o remunerație a capitalului, având natura juridică a fructelor civile.

Într-o a doua accepțiune, termenul de „dobândă” este utilizat pentru a desemna daunele-interese moratorii prevăzute de art. 1088 C.civ. Cu privire la această accepțiune, așa cum s-a spus, deși acest text de lege se referă la daune-interese pentru neexecutarea obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, formularea legiuitorului este defectuoasă, trebuind să înțelegem prin aceasta că se au în vedere daune pentru neexecutarea la timp a acestora.

În cea de a treia accepțiune, dobânda se folosește în sensul de beneficiu nerealizat, pentru suma de bani de care a fost lipsit păgubitul, pe perioada de la cauzarea prejudiciului și până la pronunțarea hotărârii, în cazul obligațiilor izvorând din delicte.

Evaluarea legală este consacrată prin dispozițiile art. 1088 C. civ. Potrivit acestui text, „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.

Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

Dispozițiile Codului civil au fost completate și modificate de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzilor legale pentru obligațiile bănești.

Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii pentru întârzierea la plată. În exercitarea acestui drept, contractanții nu sunt limitați sub nici un aspect, cu excepția nivelului maxim fixat de actul normativ în discuție.

Conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000, dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia, se datorează dobânda legală.

Dobânda legală este reglementată de art. 2 din O.G. nr. 9/2000, potrivit căruia aceasta se va datora la plată, când atât legea, cât și părțile contractante, deși au stipulat că obligațiile lor sunt purtătoare de dobânzi, nu au precizat rata acestora.

Evident că, dobânzile legale se datorează și atunci când părțile sau legea nu au făcut deloc referire la ele, dar creditorul prin cererea de chemare în judecată solicită acest lucru. Argumentul de text pentru acordarea dobânzilor în această situație, îl reprezintă atât art. 1088 alin. (1) C.civ. cât și art. 5 alin. (2) parte finală din O.G. nr. 9/2000.

2.3.6.4. Evaluarea convențională (clauza penală). Instituția clauzei penale a fost deja tratată cu prilejul prezentării formelor daunelor-interese.

Revenim, totuși, numai pentru a puncta câteva elemente care privesc latura evaluatorie a clauzei penale.

Așa cum s-a reținut, clauza penală este convenția accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligațiilor de către debitorul său.

Pornind de la definiție și ținând seama de ceea ce interesează latura evaluatorie a instituției, facem, în continuare, următoarele precizări:

– clauza penală este o convenție, și, în consecință, va trebui să înde plinească condițiile esențiale cerute pentru orice contract;

– părțile pot conveni asupra cuantumului despăgubirilor datorate de debitor în cazul în care obligația contractuală n-a fost îndeplinită și, prin aceasta s-a creat un prejudiciu; ca modalitate, părțile pot include în contract o clauză anume destinată evaluării pagubelor;

– caracterele clauzei penale învederează latura evaluatorie a instituției:

Fixând anticipat valoarea prejudiciului în caz de neexecutare, executare cu întârziere ori defectuoasă, clauza penală este de mare utilitate practică, întrucât părțile sunt scutite de a purta un proces în vederea evaluării prejudiciului.

Clauza penală are drept scop determinarea întinderii prejudiciului pe cale convențională, ci nu acela de a conduce la liberarea debitorului prin a săvârși o altă prestație. De aici rezultă că debitorul nu poate alege între executarea obligației și oferirea clauzei penale, în schimb, creditorul are o asemenea opțiune, dar numai după ce obligația principală a devenit exigibilă dar n-a fost încă executată;

Clauza penală este obligatorie pentru părți, întrucât fiind un contract, ea este „legea părților”, ceea ce înseamnă că instanța de judecată nu-i poate mări ori reduce cuantumul.

Clauza penală se datorează numai dacă sunt întrunite toate condițiile pentru a se putea acorda despăgubiri.

Fiind creditor chirografar, creditorul obligației cu clauză penală vine în concurs cu ceilalți creditori, neavând vreun drept de preferință în raport cu alți creditori chirografari.

Clauza penală reprezintă în același timp o garanție a executării obligației asumate.

2.3.7. Convenții cu privire la răspundere.

Părțile se pot înțelege în privința răspunderii debitorului, însă nu asupra întinderii despăgubirilor. Înțelegerea poate interveni, așadar, asupra scutirii, limitării ori agravării acesteia.

De precizat că dispozițiile legale în materia răspunderii civile contractuale sunt supletive, pe cale de consecință, cu anumite excepții, părțile prin convenția lor se pot abate de la ele.

Convențiile este obligatoriu să se fi încheiat înainte de producerea prejudiciului, iar prin acestea, răspunderea debitorului se poate înlătura, restrânge sau agrava.

Asemenea convenții nu se confundă cu renunțarea creditorului la plata prejudiciului, după ce acesta s-a produs și nu au nici un efect asupra obligației inițiale asumate de debitor.

Doctrina clasifică asemenea înțelegeri în:

– convenția de neresponsabilitate. Este convenția prin care debitorul este exonerat în întregime de răspundere. O asemenea convenție este posibilă numai în ipoteza în care vina debitorului îmbracă forma neglijenței sau imprudenței, nu și atunci când suntem în prezența dolului;

– convenția care are drept scop limitarea răspunderii. O asemenea convenție restrânge, după ivirea prejudiciului, prin neexecutare, întinderea reparațiunii datorate, sub condiția ca vina debitorului să îmbrace numai forma neglijenței sau imprudenței, nu și a dolului; și

– convenția de agravare a răspunderii. Părțile se pot înțelege ca răspunderea să fie agravată.

CAPITOLUL 3

DREPTURILE CREDITORULUI

3.1. Generalități.

Creanța pe care creditorul o are împotriva debitorului său în cadrul raportului juridic obligațional îi conferă anumite drepturi asupra patrimoniului acestuia, drepturi care au în vedere asigurarea executării obligației fie în natură, fie prin echivalent.

Debitorul răspunde pentru obligațiile asumate cu întregul său patrimoniu. Potrivit art. 1718 C. civ., „oricine este obligat personal este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”. Suntem în prezența dreptului de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului său, adică al acelor creditori care nu-și văd garantată creanța prin garanții reale care să poarte asupra unor bunuri determinate din acel patrimoniu.

După cum s-a observat, pe drept cuvânt, în literatura juridică, „denumirea de gaj învederează funcția sa de garanție cât privește executarea obligației asumate, iar calificarea de gaj general arată că, în realitate, nu este vorba de un gaj propriu-zis (drept real cu efecte specifice de urmărire și preferință), ci el desemnează dreptul creditorului de a executa oricare dintre bunurile debitorului, fără (…) ca în temeiul acestui drept să se poată împiedica înstrăinarea bunurilor din patrimoniul debitorului”.

Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari nu poartă asupra unor bunuri determinate, ci asupra unei universalități – patrimoniul debitorului. De aceea, actele pe care debitorul le încheie fără fraudă și care îi modifică patrimoniul sunt opozabile creditorilor chirografari, adică aceștia sunt ținuți să respecte efectele pe care ele le produc.

De asemenea, este de menționat că dreptul de gaj general nu acordă creditorilor nici un fel de preferință: ei vin toți în concurs la urmărirea bunurilor debitorului lor. Într-adevăr, potrivit art. 1719 C. civ., „bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, și prețul lor se împarte între ei proporțional cu valoarea creanțelor respective, afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferință”.

În temeiul dreptului de gaj general creditorii chirografari pot lua anumite măsuri conservatorii în locul debitorului lor sau pot intenta anumite acțiuni în justiție, în vederea asigurării executării obligației în natură sau prin echivalent, sau acțiuni prin care se revocă actele încheiate în frauda drepturilor lor.

Oricare dintre creditorii chirografari va putea:

a) să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului, în vederea obținerii despăgubirilor datorate pentru neexecutarea obligației de către debitor. În acest caz, bunurile debitorului vor fi puse în vânzare, creditorul urmând a fi satisfăcut din prețul obținut. Executarea silită face obiectul cercetării dreptului procesual civil;

b) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;

c) să intenteze acțiunea oblică în cazurile în care debitorul nu intentează acțiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i aparțin;

d) să intenteze acțiunea revocatorie (pauliană), în cazurile în care debitorul încheie acte juridice în frauda creditorilor săi chirografari.

3.2. Măsuri de conservare a patrimoniului debitorului.

3.2.1. Noțiune.

Deși dreptul de gaj general poartă asupra întregului patrimoniu al debitorului lor, el poate să nu prezinte utilitate practică pentru creditor atunci când debitorul este insolvabil. Insolvabilitatea debitorului poate avea cauze diferite: contractarea de noi datorii, urmărirea exercitată de alți creditori, nedibăcia debitorului în administrarea patrimoniului său etc.

Pentru a evita ca la scadență debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente active în patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Acestea sunt măsurile conservatorii (actele conservatorii).

S-a observat că aceste măsuri pot fi exercitate numai în scopul conservării patrimoniului debitorului, dar nu și pentru îndeplinirea obligațiilor sale, în cazul în care el nu le execută de bunăvoie. În acest din urmă caz, creditorul va trece la executarea silită.

3.2.2. Categorii de măsuri conservatorii.

Măsurile care au drept scop conservarea patrimoniului debitorului sunt următoarele:

a) cererea de a se pune sechestru asigurător pe anumite bunuri ale debitorului, atunci când există temerea justificată că aceste bunuri vor fi ascunse, deteriorate sau înstrăinate de debitor;

b) cererea de efectuare a inscripției sau transcripției imobiliare, în ipoteza în care debitorul dobândește dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil și neglijează efectuarea lor;

c) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorului cu privire la bunuri din patrimoniul său și în procesele de împărțeală ale debitorului, „ca nu cumva împărțeala să se facă cu viclenie în vătămarea drepturilor lor” (art. 785 C. civ.);

d) dreptul creditorului de a intenta acțiunea în declararea simulației, prin care se tinde a demonstra caracterul simulat al operației care constă în încheierea concomitentă a unui act aparent care nu exprimă voința reală a părților și a unuia secret, în care se exprimă voința lor reală.

Pentru intentarea acestei acțiuni creditorul nu trebuie să dovedească insolvabilitatea debitorului, ci numai un interes serios și legitim.

3.3. Acțiunea oblică.

3.3.1. Noțiune.

Codul civil în art. 974 conferă creditorilor dreptul de a exercita „toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care-i sunt exclusiv personale”.

Prin acțiunea oblică se înțelege acțiunea în justiție pe care creditorul o exercită în numele debitorului, când acesta din urmă neglijează a-și exercita drepturile, neglijență care are drept urmare micșorarea solvabilității sale și implicit lezarea intereselor creditorului.

Datorită faptului că este exercitată de creditor în locul debitorului său, acțiunea oblică mai este denumită acțiune subrogatorie sau indirectă.

Exercitarea de către creditor a drepturilor și acțiunilor debitorului se întemeiază pe dreptul de gaj general asupra întregului patrimoniu al datornicului.

Creditorii au posibilitatea de a exercita toate drepturile patrimoniale ale debitorului lor în afară de situațiile în care, din lege sau din însăși natura dreptului, reiese că el nu poate fi exercitat decât de debitor.

Nu pot fi exercitate de către creditor pe calea acțiunii oblice:

– drepturile extrapatrimoniale (divorț, filiație, drepturile și îndatoririle părintești etc);

– drepturile patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere personală din partea debitorului (de exemplu, revocarea unei donații pentru ingratitudine); și

– drepturile al căror obiect este insesizabil (de exemplu, pensia de întreținere).

3.3.2. Condiții.

Pentru exercitarea acțiunii oblice se cer a fi întrunite următoarele condiții:

a) debitorul să nu depună stăruințe pentru exercitarea dreptului său (să fie inactiv, delăsător);

b) Astfel, în practică s-a decis că, antecontractul prin care se convine asupra vânzării unui imobil, deși nu are valoarea unui act de vânzare-cumpărare, generează pentru părți, îndatorirea de a primi toate obligațiile legate de încheierea lui, printre care și obligația de a preda un act apt de întabulare, ceea ce implică – în cazul în care imobilul este bun indiviz – și obligația de a cere ieșirea din in-diviziune. Neîndeplinirea acestei obligații deschide creditorului dreptul de a acționa în locul debitorului său, conform art. 974 C. civ., adică de a cere ieșirea din indiviziune.

c) creditorul să aibă un interes serios și legitim care justifică introducerea acțiunii, deoarece, „dacă debitorul este solvabil, o atare acțiune urmează a se considera lipsită de interes”; și,

d) creanța trebuie să fie certă (să existe), lichidă (să aibă o întindere precisă) și exigibilă.

În literatura juridică s-au purtat discuții în legătură cu cerința exigibilității creanței, unii autori susținând că, deoarece acțiunea oblică nu este o măsură de executare, nu implică exigibilitatea creanței.

Majoritatea autorilor și practica instanțelor de judecată consideră că acțiunea oblică este mai mult decât un mijloc de conservare, ea pregătește însăși executarea și, ca atare, creanța trebuie să fie exigibilă.

Referitor la aceste condiții este de precizat că practica instanțelor de judecată a apreciat constant că „acțiunea obligă sau subrogatorie, având drept scop aducerea unor valori în patrimoniul debitorului, exercitarea ei este condiționată nu numai de existența unei creanțe certe, lichide și exigibile și de neexercitarea dreptului de către debitor, ci și de existența unui interes serios și legitim, deoarece, dacă debitorul este solvabil, o atare acțiune urmează a se considera lipsită de interes (art. 974 C. civ.).

3.3.3. Efectele acțiunii oblice.

Creditorul exercită acțiunea oblică în locul și în numele debitorului; de aici, consecințele:

– pârâtul acționat de creditor în numele debitorului se va putea folosi de toate apărările și excepțiile pe care le-ar fi putut opune debitorului;

– hotărârea pronunțată ca urmare a promovării acțiunii oblice va fi opozabilă debitorului numai în măsura în care el a fost introdus în proces;

– dacă creditorul câștigă procesul în care a introdus acțiunea oblică, se evită micșorarea patrimoniului debitorului, întrucât „bunul asupra căruia purta dreptul, ce era amenințat cu pierderea, este readus în patrimoniul debitorului”.

Evitarea micșorării patrimoniului debitorului profită tuturor creditorilor acestuia în temeiul gajului general pe care creditorii îl au față de patrimoniul datornicului.

3.4. Acțiunea revocatorie.

3.4.1. Definiție.

O altă acțiune care se întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este acțiunea revocatorie (pauliană). Ceea ce trebuie subliniat este faptul că această acțiune reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de debitor în frauda dreptului său de gaj general. Potrivit art. 975 C. civ., „ei (creditorii – n. ns.) pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.

Putem defini acțiunea revocatorie ca fiind acea acțiune prin care creditorul poate cere revocarea (desființarea) pe cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizează în faptul că prin încheierea actelor atacate debitorul își mărește sau creează o stare de insolvabilitate. Spre exemplu, creditorii supt gata să treacă la urmărirea unor creanțe neplătite de debitor și acesta donează, astfel că el, prin aceste acte juridice, își creează o stare de insolvabilitate, iar creditorii nu găsesc bunuri urmăribile.

3.4.2. Domeniul de aplicație.

În principiu, domeniul de aplicație a acțiunii revocatorii nu diferă de acela al acțiunii oblice. Deci nu vor putea fi atacate actele care privesc drepturi personale nepatrimoniale, drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului sau cele care privesc drepturi personale neurmăribile.

Se admite totuși posibilitatea intentării unei acțiuni revocatorii chiar și în ipoteza drepturilor neurmăribile, dacă, în stabilirea lor, sunt fraudați creditorii chirografari. Spre exemplu, în cazul unei obligații de întreținere, debitorul plătește o sumă care este excesivă, spre a frauda pe creditorii săi chirografari.

3.4.3. Condițiile intentării acțiunii revocatorii.

Pentru a se putea intenta acțiunea revocatorie este necesară îndeplinirea mai multor condiții.

a) Actul atacat să fi creat creditorului un prejudiciu; pentru creditor, în acest caz, prejudiciul constă în faptul că, prin actul pe care-l atacă, debitorul și-a cauzat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate. Cu alte cuvinte, prin acest act debitorul își micșorează activul patrimonial. Dovada insolvabilității debitorului trebuie făcută de creditor. Sunt acte juridice care, deși pot direct sau indirect duce la o micșorare a activului patrimonial, nu se poate susține că ar prejudicia pe creditor.

Astfel, creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plătește pe un alt creditor al său, căci prin acest act nu s-a micșorat numai activul patrimonial, dar s-a stins și o obligație existentă, deci s-a micșorat și pasivul patrimonial.

Nu pot fi atacate nici actele care reprezintă un refuz de îmbogățire, refuzul de a primi o donație, căci acțiunea pauliană „tinde să readucă în gajul general valori care au ieșit fraudulos din patrimoniul debitorului, dar nu să aducă valori noi”.

De asemenea, creditorul nu poate ataca actele debitorului prin care acesta contractează noi datorii deoarece prin aceste acte el nu-și micșorează activul patrimonial cu efect imediat, ci creează riscul unei eventuale insolvabilități în viitor, când aceste datorii vor deveni exigibile.

b) Frauda debitorului. Ea constă, în această materie, în aceea că debitorul a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor. El și-a dat seama că prin încheierea acelui act și-a creat sau și-a mărit o stare de insolvabilitate, fiind indiferent dacă actul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.

Nu este necesar ca atitudinea subiectivă a debitorului să îmbrace forma intenției (dolului) de a-l păgubi pe creditor.

Se admite, în această materie, că debitorul comite o fraudă dacă este conștient că prin actul respectiv își creează sau mărește o stare de insolvabilitate.

c) Creditorul să aibă o creanță certă, lichidă, exigibilă și, în principiu, anterioară actului atacat. În legătură cu acest fapt se impun câteva precizări:

– mai întâi, este de observat că, în principiu, un act juridic nu poate interesa decât pe creditorii prezenți, nu și pe cei viitori.

– în al doilea rând, data anterioară a creanței creditorului față de actul atacat poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Deși controversată în literatura de specialitate, problema dacă este sau nu necesară data certă a creanței creditorului credem că trebuie rezolvată în sensul că o asemenea dată nu trebuie să fie certă. Aceasta deoarece actul atacat a fost încheiat în frauda drepturilor creditorului chirografar; prin încheierea lui i s-a creat un prejudiciu. În aceste împrejurări, el devine terț față de actul atacat, nu-i mai este opozabil în calitate de succesor al debitorului, astfel că va putea să dovedească anterioritatea creanței sale cu orice mijloc de probă.

– în al treilea rând, atunci când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act încheiat anterior nașterii dreptului său de creanță. Practica judecătorească a decis, astfel, că actul fraudulos de înstrăinare săvârșit în scopul sustragerii unui bun de la confiscare sau de la urmărire silită este revocabil, chiar dacă a fost încheiat înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvârșirea faptei care a dus la condamnarea făptuitorului la confiscarea averii sau la plata de despăgubiri civile.

În sfârșit, ne alăturăm opiniei exprimate în literatura de specialitate, în sensul că pentru exercitarea acțiunii revocatorii nu este necesar ca creditorul să aibă un titlu executoriu prin care să-i fie constatată creanța, deoarece acțiunea pauliană nu este un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari și ea se intentează împotriva unui terț care a profitat de acel act.

d) Complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat. Această condiție trebuie îndeplinită numai atunci când se atacă un act cu titlu oneros.

Când actul atacat este cu titlu gratuit este suficientă frauda debitorului căci, în acest caz, terțul are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un prejudiciu.

Dacă însă actul atacat este cu titlu oneros, atât terțul, cât și creditorul tind la evitarea unui prejudiciu, astfel că actul va fi revocat numai când se dovedește frauda terțului. Ea constă în faptul că terțul cunoaște că prin încheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil.

Dacă bunul a fost înstrăinat de terțul dobânditor către un subdobânditor, acțiunea revocatorie va putea fi introdusă și împotriva subdobânditorului cu condiția dovedirii atât a fraudei dobânditorului, cât și a celui care a dobândit de la el.

3.4.4. Efectele acțiunii revocatorii.

3.4.4.1. Inopozabilitatea actului fraudulos atacat. Deși consacră dreptul creditorilor de a ataca actele frauduloase încheiate de debitor, art. 975 C. civ., nu conține nici o precizare cu privire la sancțiunea actului juridic atacat, în cazul în care acțiunea pauliană a fost admisă. De aceea, având ca obiect lipsirea de efecte a actului fraudulos în raport cu creditorul reclamant, care a câștigat procesul, am putea fi tentați, pentru suplinirea acestei lacune a textului legal, să considerăm că este vorba de sancțiunea nulității. De altfel, această rezolvare se pare că ar putea fi și argumentată prin prevederile art. 562 și art. 699 C. civ., care reglementează două aplicații practice ale acțiunii pauliene; în ambele texte este folosit termenul de „anulare”, în primul caz, a renunțării uzufructuarului la dreptul de uzufruct „în paguba lor”, și în cel de-al doilea, pentru ipoteza în care este atacată renunțarea moștenitorului la succesiune în „paguba lor”; evident că textele se referă la creditorii uzufructuarului și respectiv la creditorii succesorului renunțător.

În realitate nu este vorba de anularea actului atacat cu acțiunea pauliană admisă de instanța de judecată competentă; nulitatea nu este o sancțiune adecvată acestei situații, deoarece efectele ei sunt cu mult mai extinse decât este necesar pentru realizarea drepturilor creditorului. Acțiunea pauliană are o singură finalitate: repararea prejudiciului cauzat creditorului prin actul fraudulos atacat. De aceea, este suficient ca actul în cauză să devină inopozabil reclamantului. În așa fel încât să-l poată ignora și să fie în măsură să urmărească valoarea patrimonială transmisă de debitor terțului, ca și cum aceasta nu ar fi ieșit din patrimoniul debitorului și s-ar afla în continuare în gajul său general. De altfel, aceasta este și soluția care se pare că este vizată de legiuitorul nostru prin prevederea art. 699 alin. (2) C. civ., care într-o formulare discutabilă dispune că renunțarea la succesiune, atacată pentru fraudă de către creditorii succesorului renunțător, urmează să fie anulată dar „numai în favoarea creditorilor și numai până la concurența creanțelor lor. Acceptarea nu se face în folosul eredelui care a renunțat”. Așadar, până când nulitatea produce efecte e.rga omnes și, în primul rând, între părțile actului juridic lovit de nulitate, admiterea acțiuni pauliene lovește de ineficacitate actul fraudulos numai în raporturile dintre creditorul reclamant și terțul pârât. Așa cum vom constata, respectivul act juridic rămâne în ființă între părțile care l-au încheiat, adică între debitor și terțul contractant. Prin urmare, sancțiunea actului atacat constă în inopozabilitatea lui față de creditorul care a promovat acțiunea pauliană; această soluție este, în prezent, consacrată și de jurisprudență.

Având ca reper faptul că sancțiunea admiterii acțiunii pauliene constă în inopozabilitatea actului atacat față de creditorul reclamant este necesar să determinăm consecințele acestuia în raporturile dintre creditor și terțul pârât, în raporturile dintre creditorul reclamant și creditorii terțului pârât și, în sfârșit, în raporturile dintre debitor și terțul dobânditor în calitatea lor de părți ale acrului fraudulos, dar valabil încheiat.

3.4.4.2. Raporturile dintre creditorul reclamant și terțul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul. Prin admiterea acțiunii pauliene, actul fraudulos devine inopozabil creditorului, ceea ce înseamnă că se consideră lipsit de efectele sale în raporturile dintre creditorul reclamant și terțul pârât; creditorul se poate comporta ca și cum actul atacat nu s-ar fi încheiat între debitorul său și terțul în cauză. În consecință, terțul nu poate opune creditorului dreptul pe care l-a dobândit în temeiul acrului atacat. Așa de pildă, atunci când debitorul a înstrăinat un bun către terțul pârât, creditorul în cauză poate considera că acea înstrăinare nu a avut loc; prin urmare, el are dreptul să urmărească bunul respectiv ca și cum nu ar fi ieșit din patrimoniul debitorului și, implicit, nici din gajul său general. În mod obișnuit, în doctrina de specialitate se afirmă că acțiunea pauliană permite reconstituirea patrimoniului debitorului iar terțul dobânditor este ținut la o obligație de restituire către debitor a ceea ce a primit. Această formulare, care evocă ideea de restituire a unei valori în patrimoniul debitorului, așa cum s-a spus, nu este riguros corectă, nefiind conformă cu finalitatea acțiunii pauliene și cu efectele sale limitate; acrul atacat nu este anulat; de aceea, nu poate fi vorba de o reconstituire reală a patrimoniului debitorului și nici de o obligație de restituire în sarcina terțului pârât; el nu are nimic de restituit creditorului reclamant, pentru simplul motiv că în temeiul actului atacat nu a primit nimic de la acesta. Pe de altă parte, în raporturile cu toți ceilalți, excepție făcând creditorul reclamant, actul atacat continuă să existe și își produce efectele, fiind valabil încheiat.

Creditorul care a obținut câștig de cauză are posibilitatea de a urmări în natură bunul dobândit de terț prin actul fraudulos încheiat cu debitorul, deoarece lui și numai lui îi este inopozabil. Numai că inopozabilitatea operează doar în măsura și limitele necesare pentru repararea prejudiciului suferit de creditor. De aceea, atunci când bunul este divizibil și valoarea creanței reclamantului este inferioară valorii bunului urmărit, actul de înstrăinare este opozabil și creditorului pentru ceea ce excede nevoii de realizare a creanței sale; dacă, dimpotrivă, bunul transmis este indivizibil și în urma vânzării sale în cadrul procedurii de executare silită rezultă un preț mai mare decât valoarea creanței reclamantului, suma excedentară se cuvine terțului dobânditor.

De altfel, terțul dobânditor poate să opteze pentru păstrarea bunului, cu condiția de a-l plăti pe creditorul urmăritor; terțul poate deci opri efectul acțiunii pauliene oferind creditorului o sumă de bani, cu titlul de despăgubire. Se poate spune că terțul are un drept de opțiune între a face plata datoriei debitorului către creditorul urmăritor și desesizarea sau abandonarea bunului dobândit în mâinile creditorului.

Terțul dobânditor va fi în schimb obligat să plătească despăgubiri creditorului în toate acele situații în care urmărirea bunului care i-a fost transmis de debitor se dovedește imposibilă. Aceasta se întâmplă în ipoteza în care terțul a înstrăinat bunul, între timp, la un sub-dobânditor, cu titlul oneros și de bună credință; situația este identică și atunci când bunul respectiv a pierit din culpa terțului urmărit. În toate cazurile de acest fel, creditorul are dreptul de a cere terțului plata unei sume de bani, cu titlul de despăgubiri; dacă terțul refuză să facă plata voluntar, creditorul poate să urmărească alte bunuri pe care acesta le are în patrimoniu.

Întinderea obligației terțului urmărit de a-l despăgubi pe creditorul urmăritor depinde după cum terțul este un dobânditor de rea-credință sau de bună-credință. Atunci când este de rea-credință, obligația sa are etiologie delictuală. Așa se face că în ipoteza în care urmărirea bunului în natură nu este posibilă datorită faptului că l-a înstrăinat cu titlu oneros la un sub-dobânditor de bună-credință, el va fi ținut să plătească despăgubiri egale cu valoarea reală a bunului, chiar dacă înstrăinarea a avut loc la un preț inferior acestuia. Aceeași obligație de despăgubire este în sarcina terțului sub-dobânditor și în ipoteza în care bunul în cauză a pierit din culpa sa. Dacă însă terțul a dobândit bunul cu titlu oneros iar din prețul primit de debitor au profitat într-o oarecare măsură și creditorii, el va fi ținut numai pentru partea din despăgubire care excede profitul din preț al creditorului reclamant; în caz contrar, creditorul urmăritor ar primi o valoare mai mare decât aceea la care are dreptul.

Obligația de despăgubire a terțului dobânditor de bună-credință își are originea în principiul îmbogățirii fără justă cauză; de aceea, el este îndatorat să plătească despăgubiri creditorului numai în măsura și în limitele în care a realizat o îmbogățire, până la momentul introducerii acțiunii pauliene. Desigur că este vorba de terțul care a dobândit de la debitor o valoare patrimonială cu titlu gratuit și a fost de bună-credință.

3.4.4.3. Raporturile dintre creditorul urmăritor și creditorii proprii ai terțului. Terțul urmărit de creditorul care a câștigat procesul poate să aibă propriile datorii față de terțe persoane, care sunt creditorii săi. De aceea, creditorul care exercită acțiunea pauliană este foarte posibil să intre în conflict cu creditorii proprii ai terțului dobânditor care cer să fie plătiți și ei din valorile sau bunurile intrate prin actul fraudulos atacat în patrimoniul debitorului, susținând că ele fac parte din gajul lor general. Având în vedere existența unei situații de acest fel, se pune problema de a ști dacă creditorul urmăritor este sau nu obligat să suporte concursul acestor creditori.

Pentru a formula o soluție corectă acestei probleme este necesar să deosebim între creditorii chirografari și creditorii cu garanții reale asupra bunurilor dobândite de terțul urmărit prin actul fraudulos.

În prima ipoteză, când creditorul reclamant este în conflict cu creditorii chirografari sau creditorii cu garanții reale – gaj, ipotecă, privilegii speciale – asupra altor bunuri ale terțului decât acelea dobândite prin actul fraudulos atacat, răspunsul este, în principiu, negativ. Acest răspuns există numai în acele cazuri în care valorile dobândite de către terț prin actul fraudulos constau în bunuri în natură care se află în posesia lui; pentru creditorul care a avut câștig de cauză, actul respectiv se consideră că nu a fost încheiat, fiindu-i inopozabil; în ce-l privește, bunurile înstrăinate prin acel act nu au ieșit niciodată din patrimoniul debitorului său; cu alte cuvinte, în raporturile sale cu creditorul reclamant, terțul dobânditor nu are drepturi, cum este dreptul de proprietate, asupra acelor bunuri. Urmează că reclamantul nu se poate afla în concurs cu creditorii proprii ai terțului dobânditor. În celelalte cazuri, când creditorul nu poate urmări în natură bunurile înstrăinate de debitor către terțul dobânditor, din varii motive, sau dacă actul fraudulos constă într-o donație indirectă ori într-o dare de plată, și în general când dreptul de creanță are ca obiect o sumă de bani pe care terțul este ținut să i-o plătească, răspunsul este diferit; creditorul urmăritor al terțului dobânditor trebuie să suporte concursul creditorilor proprii ai acestuia.

În cea de-a doua ipoteză, când creditorul urmăritor este în conflict cu creditorii proprii ai terțului dobânditor, care au constituită o garanție reală asupra bunurilor înstrăinate de debitor prin actul fraudulos, de regulă, soluția nu poate fi aceeași. Creditorii cu astfel de garanții reale – ipotecă, gaj, privilegii speciale – trebuie considerați și tratați, în raport cu creditorul reclamant, la fel ca și sub-dobânditorii cu titlu oneros. Așa se face că în cazul în care nu se poate dovedi complicitatea lor la frauda pauliană, reclamantul este ținut să respecte garanțiile reale ale creditorilor terțului dobânditor, cu toate atributele pe care le conferă acestora, cum sunt: dreptul de urmărire și dreptul de a fi plătiți cu prioritate din valoarea acelor bunuri, deci și înaintea reclamantului.

3.4.4.4. Raporturile dintre debitor și terțul dobânditor cu care a încheiat actul declarat fraudulos de instanța de judecată. Așa cum am afirmat în mod repetat, sancțiunea aplicabilă actului fraudulos, care operează în urma admiterii acțiunii pauliene, constă în inopozabilitatea lui față de creditorul reclamant. Așadar, actul este valabil și își produce efectele în raporturile dintre debitor și terțul dobânditor; valoarea înstrăinată de debitor nu se mai întoarce în patrimoniul său; ea este definitiv înstrăinată din punctul de vedere al debitorului. Așa se explică faptul că ceea ce excede din această valoare nevoilor de plată a creditorului urmăritor rămâne terțului urmărit; debitorul nu are dreptul să încaseze eventualul excedent de valoare, care va putea fi urmărit de creditorii proprii ai terțului. Terțul dobânditor cu titlu oneros care a plătit pe creditorul urmăritor sau, după caz, a fost evins de către acesta, se poate întoarce împotriva debitorului, printr-o acțiune în regres, potrivit dreptului comun; această acțiune se întemeiază pe obligația de garanție născută în sarcina debitorului înstrăinător cu titlu oneros, care de cele mai multe ori îmbracă forma garanției de evicțiune. Dar cum acțiunea este admisă, adeseori, deoarece creditorul nu-și poate realiza creanța pentru motivul că debitorul înstrăinător și-a creat, prin actul atacat, o stare de insolvabilitate sau și-a agravat insolvabilitatea existentă, terțul nu-și va putea realiza în totul sau în parte dreptul său la despăgubire. În ce-l privește pe terțul dobânditor cu titlu gratuit, după ce îl plătește pe creditorul care l-a acționat sau este evins de acesta, nu are drept de regres, în principiu, împotriva debitorului cu care a încheiat actul fraudulos pentru creditor; actul cu titlu gratuit, de regulă, nu generează o obligație de garanție în sarcina dispunătorului”. Nu este însă exclus ca să poată totuși solicita plata unor despăgubiri de la debitor, dar numai pe temeiul și în condițiile răspunderii civile delictuale și dacă a fost de buna-credință.

3.4.4.5. Efectul relativ și caracterul individual al acțiunii pauliene. Raporturile dintre creditorul reclamant și ceilalți creditori ai debitorului. Efectele admiterii acțiunii pauliene sunt relative; admiterea ei profită exclusiv creditorului reclamant, care a promovat-o. Actul atacat devine inopozabil numai față de acest creditor, care va putea urmări și executa valoarea patrimonială transmisă de debitorul său terțului dobânditor, ca și cum acea valoare nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniului debitorului. Față de ceilalți creditori, care nu au promovat acțiunea pauliană și nu au făcut nici cerere de intervenție în procesul pornit de creditorul reclamant, actul își păstrează eficacitatea și bunul înstrăinat de debitor rămâne în patrimoniul terțului dobânditor; prin urmare, nu-l vor putea urmări pentru a-și realiza creanțele față de debitorul înstrăinător. Așadar, acțiunea pauliană, spre deosebire de acțiunea oblică, nu profită tuturor creditorilor, ci exclusiv creditorului reclamant. Această importantă deosebire nu trebuie să surprindă; acțiunea oblică permite creditorului să acționeze în numele debitorului său, ca și cum ar fi făcut-o el însuși; or, debitorul lucrează în interesul creditorilor săi, astfel încât efectul admiterii acțiunii promovată pe cale oblică, subrogatorie se produce față de sau în favoarea tuturor creditorilor săi. In acțiunea pauliană, dimpotrivă, creditorul exercită un drept propriu, individual și acționează în numele său personal; el nu reprezintă pe nimeni, nici pe debitorul său și nici pe ceilalți creditori care au rămas în pasivitate, în sensul că nici măcar nu au intervenit în proces. Art. 975 C. civ. prevede cu claritate că creditorii pot „în numele lor personal să atace actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.” Acest text legal nu este singura justificare a efectului relativ al admiterii acțiunii pauliene. Explicația mult mai profundă trebuie căutată în natura sancțiunii actului juridic fraudulos, antrenată de admiterea acțiunii creditorului. Așa cum am mai arătat, sancțiunea nu constă în anularea acelui act; dacă ar fi așa, acțiunea pauliană exercitată de creditorul reclamant, în numele său personal, ar produce efecte colective; actul atacat ar fi desființat retroactiv cu efecte erga omnes; toți creditorii ar putea, astfel, profita de rezultatul acțiunii pauliene și urmări valoarea bunului înstrăinat fraudulos de debitor și reîntors în patrimoniul său. Numai că actul atacat pe cale pauliană nu este lovit de nulitate; el este declarat doar inopozabil față de creditorul reclamant, ceea ce este, de altfel, în conformitate cu principiul relativității puterii lucrului judecat. Pentru acest motiv este logică soluția potrivit căreia actul atacat, a cărui validitate nu este pusă în discuție și nici afectată de admiterea acțiunii pauliene, rămâne în continuare opozabil față de ceilalți creditori care nu pot profita de efectele acestuia.

Așa cum transpare din formulările și analizele de mai sus, ceilalți creditori ai debitorului însărăcit, victime ale fraudei acestuia, pot interveni în procesul aflat în desfășurare, pornit prin acțiunea pauliană intentată de creditorul reclamant. Dacă cererea lor de intervenție este admisă, se vor putea prevala și ei de inopozabilitatea actului fraudulos atacat și, în consecință, pentru realizarea drepturilor de creanță, vor intra în concurs cu creditorul care este autorul acțiunii introductive.

3.4.5. Natura juridică a acțiunii pauliene. Delimitarea față de acțiunea în simulație.

Alături de acțiunea oblică, acțiunea pauliană este un mijloc juridic important prin care se asigură creditorilor posibilitatea de a-și realiza creanțele, în virtutea dreptului de gaj general, consacrat în favoarea lor de textul art. 1718 din Codul Civil. Prin exercitarea acestei acțiuni se poate ajunge la sancționarea fraudei în dreptul civil, în acest caz, numită fraudă pauliană. Astfel, până când prin acțiunea oblică creditorii își pot apăra gajul general în cazul în care debitorul refuză sau neglijează pur și simplu să exercite drepturile și acțiunile sale patrimoniale, acțiunea pauliană este un mijloc juridic si mai eficace, deoarece le permite creditorilor ca în mod individual să se apere împotriva consecințelor prejudiciabile ale comportamentului fraudulos al aceluiași debitor și să-și realizeze creanțele prin urmărirea terțului dobânditor care a contractat cu debitorul.

Ajungând la sfârșitul analizei pe care am consacrat-o acestui mijloc juridic este necesar și oportun ca, în cunoștință de cauză, să încercăm a decela natura juridică a acțiunii pauliene. Problema poate fi pusă în discuție din cel puțin două puncte de vedere, în primul rând, trebuie răspuns la întrebarea dacă ea este o acțiune personală sau o acțiune reală. Răspunsul de principiu este acela că suntem în prezența unei acțiuni personale, cu toate consecințele pe care o astfel de calificare le antrenează. Totuși, pot fi constatate și deosebiri de calificare atunci când prin acțiunea pauliană se atacă un act fraudulos prin care debitorul a transmis sau a constituit în favoarea unui terț un drept real asupra unui bun de-al său. Majoritatea autorilor consideră că acțiunea pauliană este, și în acest caz, o acțiune personală. Sunt însă autori care apreciază că ar fi vorba de o acțiune mixtă: personală și reală. Ne alăturăm, fără rezerve, opiniei majoritare. Este așa pentru că acțiunea pauliană este totuși un atribut al gajului general, care nu conferă creditorului un drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor; gajul general are ca obiect suma tuturor valorilor active prezente și viitoare din patrimoniul debitorului. De asemenea, nu trebuie ignorat faptul că acțiunea pauliană este fondată pe un drept de creanță al creditorului reclamant care este, fără îndoială, un drept personal; or, un drept personal este și poate fi însoțit numai de o acțiune personală.

Problema naturii juridice a acestui mijloc juridic aflat la îndemâna creditorilor unei persoane poate fi însă pusă în discuție și în relația sa cu alte instituții sau mijloace juridice ale dreptului civil, cunoscute și apropiate, cel puțin la prima vedere, de acțiunea pauliană. În acest context, pe terenul fertil al controverselor doctrinare, au fost propuse mai multe soluții și calificări.

Multă vreme s-a considerat de către unii autori de prestigiu că acțiunea pauliană este o acțiune în anulare specială, al cărui scop este desființarea cu efecte retroactive a actului fraudulos încheiat între debitor și o terță persoană, pentru ca bunul înstrăinat să fie restituit în patrimoniul debitorului, liber de orice sarcini16.0 astfel de calificare, la prima vedere, s-ar putea justifica legal prin invocarea art. 562 si 699 C.civ., texte în care, așa cum am constatat, este folosit expres termenul de „anulare” a renunțării la dreptul de uzufruct și respectiv a renunțării la moștenire, în frauda creditorilor. Totuși, cele două acțiuni, acțiunea pauliană și acțiunea în anulare, chiar specială, sunt și rămân sensibil diferite; ele nu pot fi confundate deoarece nu au cauze identice, același regim juridic și nici aceleași efecte. Așa cum s-a spus, în timp ce acțiunea pauliană produce efecte directe numai între creditorul reclamant și terțul dobânditor, având caracter relativ, acțiunea în anulare are ca efect desființarea, de regulă, totală a actului încheiat cu încălcarea legii și repunerea părților în situația anterioară, astfel încât părțile își restituie reciproc toate prestațiile executate în temeiul actului juridic anulat. Așadar, acțiunea pauliană nu este o acțiune în anularea actului atacat.

Alți autori au considerat că acțiunea pauliană ar fi o aplicație practică și particulară a teoriei abuzului de drept, fiind plasată în sfera răspunderii civile delictuale. Astfel, acțiunea pauliană presupune existența unei fraude, adică a culpei debitorului și are ca scop repararea prejudiciului cauzat creditorului prin actul de însărăcire încheiat de debitor cu terțul dobânditor. Așadar, acțiunea pauliană se apropie de acțiunea în răspundere civilă delictuală; ambele au același scop final: repararea unui prejudiciu cauzat printr-un comportament culpabil. Și această încercare de calificare este criticabilă. Obiecția principală constă în acea că acțiunea pauliană nu este introdusă în mod direct împotriva debitorului, care este principalul vinovat de încheierea actului fraudulos atacat, așa cum ar fi logic și firesc dacă am fi în prezența unei acțiuni în răspundere civilă delictuală; dimpotrivă, ea este promovată împotriva terțului care a contractat cu debitorul, chiar dacă, de regulă, este introdus în cauză și debitorul. De asemenea, nu trebuie uitat că acțiunea pauliană poate fi introdusă și este admisibilă și atunci când terțul a contractat cu titlu gratuit și a fost de bună-credință; proba complicității terțului la frauda debitorului se cere numai când a dobândit valori patrimoniale de la debitor printr-un act cu titlu oneros. Prin urmare, este inadmisibil ca terțul care a dobândit cu bună-credință, pe temeiul unui act juridic cu titlu gratuit, să fie obligat sa răspundă pentru o fraudă la care el nu a participat.

Nu poate fi trecută cu vederea nici opinia potrivit căreia acțiunea pauliană este o acțiune revocatorie. De altfel, termenul „revocare” este, de obicei, folosit, ce-i adevărat impropriu, în formularea definiției acțiunii pauliene. De asemenea, uneori sintagma „acțiune revocatorie” este utilizată în doctrină alternativ cu sintagma „acțiune pauliană”, ca fiind sinonime. Cu toate acestea, unii autori care procedează în acest fel, în mod surprinzător, arunci când se referă la natura juridică a acestei acțiuni, afirmă clar și răspicat că este o acțiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda drepturilor creditorului. Nici încercarea de calificare ca fiind o acțiune în revocarea actului fraudulos nu este la adăpost de critică; revocarea este un concept și mai puțin precis decât nulitatea; după modul în care operează ea poate fi: revocare mutuală, revocare unilaterală și revocare judiciară. In cele mai frecvente situații, revocarea operează prin voința comună a părților sau, după caz, prin declarația unilaterală de voință a uneia din ele. Astfel, revocarea unilaterală se întâlnește în materia liberalităților (revocarea donațiilor între soți, revocarea legatelor) și în cea a contractelor cu executare succesivă – încheiate pe durată nedeterminată – (locațiune, comodat, depozit, societate etc.). De asemenea, revocarea judiciară intervine cu titlu de sancțiune tot în domeniul actelor de liberalitate (revocarea donațiilor și legatelor pentru ingratitudine sau pentru neîndeplinirea sarcinilor stabilite de dispunător). Revocarea judiciară presupune, așadar, un comportament ilicit al debitorului direct și efectele sale se produc erga omnes și, de regulă, sunt retroactive.

Majoritatea autorilor contemporani reprezentativi susțin, cu unele nuanțări, că acțiunea pauliană este pur și simplu o acțiune în inopozabilitatea actului fraudulos față de creditorul reclamant. Este deci o acțiune de sine stătătoare, cu o configurație proprie, autonomă, care o deosebește de alte acțiuni cunoscute și înrudite. Creditorul o exercită în numele său personal, fiind așadar o acțiune proprie creditorului prejudiciat și în beneficiul său exclusiv, adică este individuală și produce efecte relative. Scopul său final constă în realizarea în natură sau prin echivalent bănesc a dreptului de creanță al reclamantului. Ne alăturăm acestei opinii cu unele completări. Scopul imediat al exercitării acțiunii pauliene este ca instanța de judecată să declare actul atacat ca fiind inopozabil creditorului reclamant; pe cale de consecință, în ce-l privește pe creditor, actul dintre debitor și terțul dobânditor se consideră că nu există; de aceea, creditorul poate urmări valoarea economică în cauză ca și cum ar face parte din gajul său general. Nu trebuie însă ignorat faptul că prima și cea mai importantă condiție de admisibilitate a acestei acțiuni este prejudiciul cauzat creditorului, care constă în împrejurarea că, prin actul fraudulos încheiat de debitorul său cu terțul dobânditor, a fost pus în situația de a nu-și putea realiza creanța. Prejudiciul respectiv poate fi reparat, în condițiile date, numai prin declararea actului fraudulos ca fiind inopozabil creditorului. Urmează că scopul final al acțiunii pauliene constă în repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin realizarea creanței sale din valoarea patrimonială dobândită de terțul pârât. Așadar, inopozabilitatea actului atacat nu este un scop în sine, ci este mijlocul juridic de natură de a-l pune pe creditor în situația de a obține ceea ce i se datorează de debitor. Fără îndoială că temeiul juridic al declarării judiciare a inopozabilității actului încheiat de terț cu debitorul se fondează pe un comportament fraudulos al debitorului, pe de o parte, și al terțului dobânditor, arunci când el a fost complice la consilium fraudis al debitorului, pe de altă parte, comportamente care intră evident în sfera faptelor umane ilicite. În schimb atunci când terțul a dobândit valoarea economică respectivă cu bună-credință, printr-un act cu titlu gratuit încheiat cu debitorul, deci fără a fi complice la frauda acestuia, în ce-l privește, acțiunea pauliană se fondează pe principiul echității. Așadar, acțiunea pauliană este o acțiune în inopozabilitatea actului atacat față de creditorul reclamant în vederea asigurării posibilității de realizare a creanței sale; ea apare ca o aplicație particulară a teoriei generale a fraudei și reprezintă sancțiunea firească, naturală a acesteia.

3.4.6. Delimitarea acțiunii pauliene față de acțiunea în simulație.

Delimitarea acțiunii pauliene față de alte acțiuni înrudite sau învecinate rezultă din analizele pe care le-am desfășurat în demersul nostru, mai ales atunci când am încercat să descifrăm natura sa juridică. Este însă necesar să delimităm această acțiune de acțiunea în simulație, pentru motivul că între ele există unele asemănări, care ar putea genera anumite confuzii. Astfel, ambele acțiuni fac parte din categoria mijloacelor juridice la care pot recurge creditorii chirografari pentru a-și asigura posibilitatea realizării drepturilor de creanță; acțiunea pauliană este considerată ca o acțiune în inopozabilitatea actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului reclamant; în același timp, acțiunea în simulație are ca scop constatarea existenței și conținutului actului secret, care este actul juridic adevărat, și înlăturarea actului aparent sau a acelor clauze ale sale care anihilează sau maschează actul real.

Între cele două acțiuni există însă importante deosebiri în ce privește structura lor, regimul juridic diferit și chiar scopul urmărit prin exercitarea sau promovarea lor. Dintre aceste deosebiri, enumerăm următoarele:

– acțiunea pauliană are ca finalitate imediată inopozabilitatea actului juridic real, dar fraudulos încheiat de debitorul reclamantului cu un terț, pentru ca apoi creditorul să-și poată realiza creanța; prin acțiunea în simulație se urmărește înlăturarea unui act aparent și restabilirea situației juridice adevărate dintre părțile actului real;

– acțiunea pauliană aparține exclusiv creditorilor părții contractante care prin actul atacat s-au însărăcit ori au fost puși în situația de a nu-și putea realiza creanțele; în schimb, acțiunea în simulație poate fi exercitată de o sferă mult mai largă de persoane, adică de către toți cei care pot justifica un interes, cum sunt: părțile simulației, succesorii universali ori cu titlu universal ai părților, succesorii cu titlu particular, creditorii părților și chiar reprezentanții fiscului;

– pentru admiterea acțiunii pauliene este necesară dovada fraudei debitorului, precum și a complicității terțului care a contractat cu acesta, dacă actul atacat este cu titlu oneros; reaua-credință trebuie să fie deci prezentă, în aceste situații, în ce privește ambele părți contractante ale actului fraudulos. Dimpotrivă, admiterea acțiunii în simulație nu depinde de existența și dovada fraudei imputabile nici uneia dintre părțile simulației;

– acțiunea paullană poate fi introdusă, în principiu, doar de creditorii anteriori, adică de aceia ale căror creanțe s-au născut împotriva debitorului înainte de încheierea actului atacat. Acțiunea în simulație aparține deopotrivă creditorilor anteriori și celor
posteriori ai părților simulatiei;

– pentru admiterea acțiunii pauliene, creditorul reclamant trebuie să dovedească insolvabilitatea debitorului și prejudiciul care i-a fost cauzat. În ipoteza acțiunii în simulație, reclamantul trebuie să dovedească numai faptul că are un anumit interes de a înlătura aparența actului mincinos, chiar dacă acesta nu constă în cauzarea unui prejudiciu prin operația simulatiei;

– o acțiunea pauliană poate fi admisă și împotriva sub-dobânditorului cu titlu gratuit și de bună credință; acțiunea în simulație nu produce efecte niciodată cu privire la sub-dobânditorul de bună-credință, indiferent că a dobândit cu titlu oneros sau cu titlu gratuit;

– acțiunea pauliană este prescriptibilă în termenul general de prescripție, ceea ce se explică prin faptul că prin ea se urmărește întotdeauna, în ultimă instanță, realizarea unui drept de creanță; așa cum am afirmat deja, este o acțiune personală. Acțiunea în simulație este o acțiune în constatare și, prin urmare, imprescriptibilă, deoarece aparența în drept poate fi înlăturată oricând, cu condiția să se dovedească un interes al reclamantului, deoarece: „pas d'interet, pas d'action”.

Natura diferită a celor două acțiuni rezultă și din împrejurarea că pot fi introduse concomitent prin una și aceeași cerere de chemare în judecată. Se cunoaște că pentru admiterea acțiunii pauliene, dacă actul atacat este cu titlu gratuit, reclamantul nu trebuie să dovedească complicitatea terțului la frauda debitorului. Așa se face că în cazul simulatiei în care actul real, secret, este o donație, deghizată pe față într-o vânzare-cumpărare, creditorul reclamant poate avea interes ca în aceeași cerere de chemare în judecată să solicite mai întâi declararea simulatiei, spre a dovedi că este vorba în realitate de un act de însărăcire cu titlu gratuit al debitorului, pentru ca apoi în următorul capăt de cerere să solicite ca actul simulat să-i fie inopozabil, fiind în acest fel scutit de a face proba convenției frauduloase dintre debitor și terțul dobânditor al acelei valori patrimoniale, dovadă, uneori, greu de administrat.

Asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele cauzate terților prin accidente de autovehicule este obligatorie, fiind reglementată de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. În afara acestui tip de asigurare legea reglementează asigurarea de răspundere civilă facultativă, asigurarea de bunuri, asigurările de persoane, asigurările de credite și garanții, asigurările de pierderi financiare și alte asigurări.

În asigurările de bunuri, în cazul producerii riscului asigurat (adică a evenimentului prevăzut în contrarul de asigurare), societatea de asigurare plătește asiguratului (sau beneficiarului desemnat al asigurării sau altor persoane în drept) indemnizația de asigurare (despăgubirea), acoperind astfel paguba produsă, fără ca despăgubirea să poată depăși valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei sau suma la care s-a făcut asigurarea. Dacă evenimentul prevăzut în asigurare (și, implicit, paguba suferită de asigurat) s-a produs ca urmare a faptei ilicite a unei terțe persoane, asigurătorul bunului are drept de regres împotriva acestei terțe persoane (sau a celor care răspund pentru ea), reglementat de art, 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizației plătite, pe principiile răspunderii civile pentru fapta delictuală. Rolul asigurării este, în acest caz, de a oferi asiguratului garanția obținerii reparației, iar nu acela de a suplini răspunderea persoanei vinovată de producerea prejudiciului.

În asigurările de răspundere civilă, în cazul producerii riscului asigurat (adică a unui caz de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită produsă din culpă), asigurătorul răspunde de paguba pricinuită, în locul asiguratului său, plătind indemnizația de asigurare (despăgubirea) terței persoane păgubite sau, în cazul în care prejudiciul a fost acoperit de asigurat în raport cu terța persoană, plătind asiguratului (inclusiv cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil).

Întrucât la asigurările de persoane despăgubirea din asigurare se cumulează cu sumele cuvenite de la cel răspunzător de producerea pagubei (sau de la asigurătorul acestuia de răspundere civilă), acest tip de asigurare nu interesează pentru prezenta abordare.

CAPITOLUL 4

CONCLUZII SI PROPUNERI DE LEGE

FERENDA

Prin elaborarea prezentei lucrări am dorit să efectuăm un studiu cu privire la una dintre cele mai complexe instituții din dreptul civil, și anume efectele obligațiilor.

Problemele ridicate în materie sunt numeroase și destul de controversate, existând opinii diferite ale specialiștilor în domeniu cu privire la natura juridică sau la modul în care operează anumite efecte ale acestora.

Am început lucrarea cu o prezentare generală a obligațiilor, referindu-ne în acest sens la noțiunea de obligație civilă, izvoarele care dau naștere unor astfel de obligații, precum și la diferite criterii de clasificare a obligațiilor.

Cu ocazia studiului aprofundat al acestei instituții am observat că dreptului roman îi revine meritul de a fi inventat și perfecționat această materie.

În ce privește efectele obligațiilor, le-am împărțit în două categorii. Mai întâi am abordat executarea obligațiilor în natură, capitol în care am făcut referire atât la executarea de bună voie, cât și la cea silită. Tot în cadrul acestui capitol am făcut analiza plății, ca modalitate principală de stingere a obligațiilor, precum și a condițiilor în care aceasta poate fi făcută.

Capitolul 3 a fost rezervat analizei executării indirecte a obligațiilor civile. în cuprinsul acestui capitol am analizat diferitele forme pe care le îmbracă despăgubirile civile și am dezvoltat condițiile în care aceste despăgubiri pot fi acordate.

Tot în cuprinsul acestui capitol ne-am referit la modalitățile de evaluare a despăgubirilor acordate, precum și la diferitele convenții privitoare la răspundere ce pot fi încheiate între părți.

Ca propuneri de lege ferenda am putea sugera ca pe viitor Codul civil să reglementeze răspunderea creditorului pentru prejudiciul produs debitorului prin refuzul său nejustificat de a primi plata de la acesta.

Considerăm că reglementare prin lege a acestui aspect este deosebit de importantă, întrucât operațiunea de ofertă reală urmată de consemnațiune se face prin intermediul executorilor judecătorești, iar onorariile percepute pentru aceasta sunt calculate procentual din suma consemnată, debitorul putând suporta astfel o cheltuială suplimentară la care nu era obligat prin contract sau prin vreo normă juridică.

Fără a avea pretenția de a fi realizat un studiu complet în materie, și parafrazându-l pe renumitul civilist, profesorul, Corneliu Bîrsan, „până la rescrierea unei noi lucrări despre obligații și despre efectele acestora, și probabil că se vor găsi și alții care să facă acest lucru, poate chiar mai bine ca noi, această lucrare este totuși de actualitate”, considerăm că ne-am alăturat tuturor acelora care, îndrăgostiți fiind de dreptul civil se ocupă de aprofundarea lui.

În final, dorim să aducem un omagiu care s-au implicat în studiul problematicii efectelor contractului și care prin studiile realizate și-au adus aportul la crearea unei mai bune imagini a instituției efectelor contractelor civile.

Bibliografie

Literatură de specialitate:

A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea București, 1989;

C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală. Succesiunile, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Academiei, București, 1981;

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaților, Ed. All Beck, București, 2002;

Cristiana Turianu și C. Turianu, Contracte speciale – Practică judiciară adnotată, Ed. Continent XXI, București, 1998;

E. Cârcei, Frauda în acțiunea revocatorie (pauliană) în literatura juridică și practica judecătorească, în R.R.D., nr. 7/1985;

Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1999

Gh. Beleiu, Drept civil. Partea generală, Universitatea București, 1986;

G. Chivu, Simulația în teoria și practica dreptului civil, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2001, p. 99-173; FI. Baias, Simulația. Studiu de doctrină și jurisprudență., Ed. Rosetti, București, 2003;

Gr. Giurcă, Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii -rebus sic stantibus- în dreptul civil, în Dreptul, nr. 10-11/1993;

G. Plastara, Curs de drept civil, vol. IV, Ed. Cartea Românească, București, 1925;

Hamangiu Constantin, I. Rosetti Bălănescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil român, Ed. All Beck, București, 2002;

I. Albu, Considerații asupra simulației, în Dreptul, nr. 2-3/1990;

I. Albu, Libertatea contractuală, în Dreptul nr. 3/1993;

I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanțelor, indexarea convențională a obligațiilor pecuniare și indexarea dobânzilor, în Dreptul, nr. 1/1994;

I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Ed. Lumina Lex, București, 1995;

I. Dogaru, Câteva aspecte ale regulii „potius ut valeat quam ut pereat”, în Analele Universității din Craiova, seria Științe economice, 1971;

Ion Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2002;

I.G. Mihuță, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1980-1985”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

I. Stoenescu, S. Zilberstein, A. Hilsenrad, Tratat teoretic și practic de procedură a executării silite, Ed. Academiei, București, 1966;

J. Kocsis, Excepția de neexecutare, sancțiune a neîndeplinirii obligațiilor civile contractuale, în Dreptul, nr, 4/1999;

Liviu Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 2000;

Liviu Pop, Acțiunea Pauliană, în Curierul Judiciar nr. 5/2006;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, București, 1921;

M. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român, vol. III, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1993, p. 14-15;

Mariana Rudăreanu, Obligații. Contracte, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2006;

P. Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Ed. Rosetti, București, 2003;

R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Univ. „AI. I. Cuza”, Iași, 1976;

S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil și comercial, Ed. Oscar Prinț, București, 1996;

S. Zilberstein, Îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, , Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

T.R. Popescu, Curs de drept internațional privat, ed. a V-a, București, 1977;

V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol. II, T.U.B., București, 1988.