Regimul Juridic AL Dreptului DE Autor
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPTOLUL I
„GENEZA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI DE AUTOR”
Determinări conceptuale – geneza termenului, perspective istorice
Directivele Consiliului Comunităților Europene
Dreptul de autor –drept de proprietate intelectuală
CAPITOLUL II
„ CONȚINUTUL DREPTULUI DE AUTOR”
1.1 Obiectele dreptului de autor
– criteriul originalității
1.2 Drepturile morale – considerații generale
– Dreptul de divulgare a operei
– Dreptul la paternitatea operei și la nume
– Dreptul la inviolabilitatea operei
– Dreptul de a retracta opera
1.3 Drepturile patrimoniale – considerații generale
– Dreptul de valorificare a operei
– Durata, transmiterea succesorală și limitele
exercitării dreptului de autor
1.4 Dreptul de suită – justificare
– Conținutul dreptului de suită
1.5 Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
– Contracte speciale reglementate de Legea dreptului de autor
CAPITOLUL III
„SISTEME DE GESTIUNE ȘI DE PROTECȚIE A DREPTULUI DE
AUTOR”
Organismele de gestiune ale dreptului de autor – funcționare
Oficiul Român pentru Dreptul de Autor
Protecția dreptului de autor – necesitate obiectivă
Proceduri și sancțiuni instituite de Legea dreptului de autor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
=== drept de autor ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPTOLUL I
„GENEZA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI DE AUTOR”
Determinări conceptuale – geneza termenului, perspective istorice
Directivele Consiliului Comunităților Europene
Dreptul de autor –drept de proprietate intelectuală
CAPITOLUL II
„ CONȚINUTUL DREPTULUI DE AUTOR”
1.1 Obiectele dreptului de autor
– criteriul originalității
1.2 Drepturile morale – considerații generale
– Dreptul de divulgare a operei
– Dreptul la paternitatea operei și la nume
– Dreptul la inviolabilitatea operei
– Dreptul de a retracta opera
1.3 Drepturile patrimoniale – considerații generale
– Dreptul de valorificare a operei
– Durata, transmiterea succesorală și limitele
exercitării dreptului de autor
1.4 Dreptul de suită – justificare
– Conținutul dreptului de suită
1.5 Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
– Contracte speciale reglementate de Legea dreptului de autor
CAPITOLUL III
„SISTEME DE GESTIUNE ȘI DE PROTECȚIE A DREPTULUI DE
AUTOR”
Organismele de gestiune ale dreptului de autor – funcționare
Oficiul Român pentru Dreptul de Autor
Protecția dreptului de autor – necesitate obiectivă
Proceduri și sancțiuni instituite de Legea dreptului de autor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
"Dreptul de autor" (sau, mai corect spus, dreptul autorului) este o sintagmă care definește legislația care se referă la protecția operelor de creație. Prin "operă de creație" se înțelege orice creație intelectuală, incluzând aici atât lucrările științifice și tehnice, cât și cele datorate imaginației (literatură, pictură, muzică, arhitectură, coregrafie, etc.).
Cele două premise fundamentale pe care se bazează dreptul de autor se găsesc în drepturile fundamentale ale omului, consemnate ca atare în „Declarația universală a drepturilor omului”:
„1. Orice persoană are dreptul să ia parte în mod liber la viața culturală a societății, să se bucure de arte și să participe la progresul științific și la binefacerile ce rezultă din acesta;
2. Fiecare are dreptul la protecția intereselor morale și materiale care decurg din orice operă științifică, literară sau artistică al cărui autor este."
Din aceste premise decurg cele două rațiuni importante care au condus la instituirea dreptului de autor în societatea modernă. În primul rând pentru ca autorul să poată să rămână stăpân pe folosința care este dată operei sale și să poată pretinde, în această calitate, o remunerație. În al doilea rând, pentru ca societatea să poată avea acces la opera sa. Cele două principii sunt în strânsă dependență, iar legile privind dreptul de autor urmăresc stabilirea unui echilibru cât mai just între acestea.
Strâns legată de acest domeniu este activitatea de cercetare – dezvoltare și inovare care constituie o componentă strategică, hotărâtoare pentru dezvoltarea economică și pentru progresul social. Astfel, știința, tehnologia și inovarea reprezintă domenii care generează constant progres tehnologic, asigurând durabilitatea dezvoltării și competitivitatea economică. Totodată inovarea și transferul tehnologic sunt soluții pentru rezolvarea problemelor economice și pentru înnoirea permanentă a tehnologiilor necesare pentru racordarea la cerințele și presiunile pieței libere, în expansiune, în contextul globalizării.
Pentru a pune în lumină în modul cel mai pregnant, impactul transformărilor intervenite în ambianța tehnologică, asupra dreptului de autor, A. Kéréver amintește, într-o formulă sintetică, că dreptul de autor s-a născut prin acțiunea conjugată a unei revoluții tehnologice (apariția tiparului), a unei revoluții culturale (apariția unui public consumator de cultură), a unei revoluții filozofico-politice (conștiința drepturilor individului, ideologia libertății și a egalității juridice), precum și a unei revoluții economice (apariția capitalismului cu economia de piață).
Un alt fenomen având un impact important în domeniul dreptului de autor este modificarea procesului de comunicare a operelor, prin anumite tehnici care impun prezența unui intermediar (producător, distribuitor sau exportator).
În procesul de înfăptuire a reformei în domeniul proprietății intelectuale se ține cont de problemele sociale și economice, în special în legătură cu transferul tehnologic, comerțul electronic, biotehnologiile și tehnologia informației.
Se impune o reorientare în ceea ce privește schimburile tehnologice și noile modele de gestiune economică apte să includă problematica proprietății intelectuale ca element de coeziune economică între marii producători și întreprinderile mici și mijlocii capabile să facă față noilor provocări.
Analizele instituționale și de specialitate au condus la concluzia că este necesară promovarea protecției proprietății intelectuale pentru dezvoltarea progresului economic și social.
Pentru a fundamenta în mod unitar și coerent acțiunile specifice ale instituțiilor care au responsabilități în realizarea, protecția și valorificarea creațiilor intelectuale, strategia privind protecția proprietății intelectuale identifică obiectivele majore, precum și măsurile necesare îndeplinirii acestor obiective.
Astfel, societatea încurajează autorul în publicarea operelor sale, pentru ca acestea să ajungă în acest fel la dispoziția tuturor. În acest scop îi garantează autorului o exclusivitate suficientă pentru ca acesta să poată ceda o parte unui editor care să-i publice opera.
Pe de altă parte, societatea fiind cea care creează condițiile de lucru ale autorului, se consideră îndreptățită să dispună, în anumite limite, de operele publicate. Astfel, durata exclusivității este limitată în timp, după care opera devine un bun public. Pe de altă parte, în unele țări legislația limitează chiar exclusivitatea autorului, admițând noțiunea de bons usages, adică dreptul de a utiliza scurte citate dintr-o operă fără autorizarea autorului (de pildă în studii critice sau cercetări personale).
Instituțiile societății contemporane nu privesc întotdeauna creațiile intelectuale, creații intelectuale, așa cum este cazul mărcilor și indicațiilor geografice, iar pe de altă parte, în unele cazuri, regimul juridic al acestora este diferit de regimul proprietății din dreptul comun.
Creația intelectuală are în mod natural o vocație internațională. Produsele spiritului, ale genialității umane nu pot fi supuse restricțiilor pe care alte producte le au. Ele nu se supun barierelor așezate în calea liberei circulații, având în epoca europenismului chiar un suport real în mijloacele moderne de informare și comunicare.
Progresul omenirii nu este, de altfel, posibil fără ca omenirea să nu aibă acces la realizările geniului și talentului omenesc de pretutindeni. Difuzarea largă a rezultatelor activității creatoare este și un important factor de apropiere între culturi și popoare, în opere reflectându-se sufletul colectiv al unui popor, dar și sufletul întregii umanități și al unei epoci de civilizație.
Evoluția oricărei societăți în plan economic, social, cultural și politic se întemeiază pe facultatea ființei umane de a născoci și înțelege concepte, pe activitatea ei spirituală, adesea materializată și în bunuri.
Dezvoltarea oricărui tip de societate este dependentă într-o mare măsură de activitatea creatoare a indivizilor ce le compun, relația fiind direct proporțională. Ar fi greu de conceput o societate dezvoltată, în condițiile vieții sociale de astăzi, fără să fie prețuită la un anume nivel activitatea spirituală, fără ca aceasta să fie încurajată și ocrotită în mod eficient.
Statele contemporane sunt tot mai atente la identitatea culturală și științifică, la specificul cultural național, la stimularea și ocrotirea operelor intelectuale aparținând patrimoniului artistic și cultural al popoarelor. Toate aceste rațiuni de existență a proprietății literare și artistice constau în încurajarea creației.
Relațiile sociale reglementate de ramura dreptului de autor pot fi cu valențe morale, dar și exprimate în bani, cu caracter pecuniar, generatoare de drepturi patrimoniale.
Creația intelectuală îmbracă diverse forme care trebuie protejate în condiții precis stabilite și respectate prin intermediul legilor și a actelor normative.
Protejarea autorului creației intelectuale, grija de a stabili cadrul normativ în ceea ce privește existența și valorificarea operelor de creație intelectuală, de a enunța reguli de comportament, precum și sancțiunile ce trebuie aplicate în cazul încălcării acestor drepturi, revine ramurii dreptului de creație intelectuală.
În categoria drepturilor intelectuale sunt incluse drepturile de autor și drepturile conexe alături de drepturile de proprietate industrială.
Dreptul autorului de opere literare și artistice a fost considerat și protejat, timp îndelungat, ca o aplicație a proprietății. Potrivit legislației în vigoare, dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice este legat de persoana autorului, comportă atribute de ordin moral și patrimonial fiind recunoscut și garantat.
În țara noastră cele dintâi lucrări consacrate acestui domeniu au apărut în 1906 anul în care avea loc în România, primul congres internațional, congres consacrat proprietății literare și artistice.
La data congresului era în vigoare, în România, cea dintâi lege care reglementa drepturile creatorilor de opere literare și artistice: Legea presei din 13 aprilie 1862.
Va mai trece mult de la data congresului, până când, la 23 iunie 1923, o lege asupra proprietății literare și artistice să înlocuiască legea din 1862, înlocuire a cărei necesitate era semnalată în cuvântarea lui Xenopol. După cum va trebui să așteptăm până în 1926, pentru ca România să devină membră a Convenției de la Berna. Xenopol se oprește asupra necesității de a se elabora o lege a dreptului de autor.
În România, asigurarea protecției proprietății intelectuale se realizează în principal prin două instituții de specialitate:
– Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe;
– Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, în domeniul proprietății industriale.
Obiectivul general în ceea ce privește proprietatea intelectuală îl reprezintă integrarea sistemului de protecție a proprietății intelectuale în dezvoltarea economică și socială a României, promovarea interesului național în contextul unei largi deschideri internaționale în acest domeniu.
Obiectivele prioritare în domeniul proprietății intelectuale sunt:
– armonizarea legislației naționale din domeniul proprietății intelectuale cu normele de drept comunitar și cu prevederile acordurilor internaționale la care România este parte;
– îmbunătățirea aplicării în România a legislației din domeniul proprietății intelectuale;
– constituirea unei infrastructuri administrative corespunzătoare în cadrul instituțiilor naționale implicate în asigurarea protecției proprietății intelectuale;
– realizarea unei cooperări transparente între instituțiile și organismele naționale implicate în asigurarea protecției proprietății intelectuale;
– sensibilizarea, educarea și conștientizarea publicului cu privire la domeniul și importanța drepturilor de proprietate intelectuală.
Dreptul de autor reprezintă forma juridică necesară pentru menținerea și dezvoltarea cadrului legal de stimulare și de protecție a activității de creație intelectuală.
CAPITOLUL I
GENEZA ȘI EVOLUȚIA DREPTULUI DE AUTOR
Determinări conceptuale – geneza termenului, perspective istorice
Recunoașterea și protecția dreptului autorilor asupra operelor lor este o cucerire târzie. Este incontestabil astăzi, că nici grecii și nici romanii nu au cunoscut o asemenea protecție. Surprinși de această constatare, numeroși erudiți au procedat la o analiză minuțioasă a Digestelor, fără însă să poată descoperi, în acest izvor care părea atotcuprinzător, vreo referire oarecare la drepturile autorilor.
Vechiul drept nu a cunoscut norme juridice care să se refere la drepturile autorilor, însă exista un comerț cu manuscrisele operelor autorilor, recunoscute ca obiecte a tranzacțiilor. Copiile după manuscrisele originale erau executate în mai multe exemplare și erau difuzate la mari distanțe. Se dezvoltă, ia o amploare deosebită, industria copiștilor.
În Evul Mediu apare dreptul de transcriere a manuscriselor ca un monopol al călugărilor. Ulterior acesta s-a transferat la universități.
Bazele dreptului de autor s-au pus o dată cu descoperirea tiparului de către Guttenberg. Apărut în Germania, în jurul anului 1450, este cunoscut la Paris din 1469, iar la Londra în jurul anului 1471. Tiparul devine mijlocul tehnic de multiplicare a operelor. Industria de librărie devine mai rentabilă. Autoritatea vremii instituie unele măsuri de protecție, tipărirea și vânzarea cărților este concedată acesteia, având în diferite state o durată mai mică sau mai mare de timp.
Sistemul concedării dreptului și a autorizării publicării operelor asigura autorilor o anumită protecție, pentru că nici o carte nu putea fi publicată fără autorizare. Privilegiul multiplicării și difuzării operelor se acorda însă nu autorilor, ci tipografilor. Autorii care cedau manuscrisul lor unui tipograf, pierdeau orice drept asupra acestuia, tipografii fiind cei care, pe temeiul monopolului pe care îl aveau în domeniul lor de activitate, dobândeau dreptul de proprietate asupra manuscrisului, precum și dreptul de exploatare și difuzare a operei.
Prima lege a dreptului de autor este considerată a fi cea adoptată în Anglia în 1709 (Statute of Anne). Legea își propunea să încurajeze știința și cultura „atribuind un drept de copie pentru cărțile tipărite, autorilor acestor cărți”.
Existența corporațiilor de tipografi și librari și monopolul la care aveau dreptul în domeniul lor de activitate obligau pe autor să cedeze (să vândă) proprietatea și exploatarea manuscrisului librarului care se însărcina cu difuzarea operei.
Scopul imediat al sistemului de concedare a privilegiilor era dublu: protejarea monopolului general al corporației librarilor și protejarea fiecărui librar în parte, cesionar sau reprezentant al autorului, împotriva propriilor săi confrați.
La sfârșitul secolului al XVII – lea își face loc ideea unei proprietăți intelectuale, iar la începutul secolului al XVIII – lea apar cele dintâi preocupări teoretice de drept de autor propriu-zis.
Izvoarele dreptului de autor pot fi împărțite în izvoare interne și izvoare internaționale. În ceea ce privește izvoarele interne putem include aici toate actele normative care reglementează domeniul creației intelectuale.
Principalul izvor internațional prin care se asigură protecție dreptului de autor îl reprezintă Convenția de la Berna din 9 septembrie 1886 prin care s-a constituit Uniunea pentru protecția drepturilor autorilor asupra operelor lor literare și artistice, pe scurt Uniunea de la Berna.
Convenția a suferit numeroase modificări: Paris-1986; Berlin-1908; Roma-1928; Bruxelles-1948 și Stockholm-1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Conferința de la Stockholm a adus unele perfecționări Convenției de la Berna și a adoptat și o convenție prin care a luat ființă Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (O.M.P.I.). România a aderat la această convenție prin Decretul nr. 1175 din 1968.
O.M.P.I. a devenit o organizație interguvernamentală, continuatoare a Birourilor Reunite pentru Protecția Proprietății Intelectuale, care reprezentau Secretariatul Uniunii de la Paris pentru proprietatea industrială și a Uniunii de la Berna pentru dreptul de autor, iar printr-un acord încheiat cu ONU, ea a fost recunoscută ca instituție specializată a Organizației Mondiale.
Printr-un acord încheiat între O.N.U. și O.M.P.I., în aplicarea dispozițiilor art. 57 din Carta O.N.U. și art. 13 din Convenția instituind O.M.P.I., această din urmă organizație este recunoscută ca instituție specializată. Acordul a intrat în vigoare la 17 decembrie 1974, când a fost aprobat de Adunarea Generală a O.N.U., în unanimitate, prin rezoluția nr. 3346 (XXIX).
Scopul O.M.P.I. este de a promova protecția proprietății intelectuale în lume și de a asigura cooperarea administrativă a uniunilor. Organizația își are sediul la Geneva.
La noi, prima reglementare în domeniul proprietății intelectuale a avut loc la data de 13 aprilie 1862, când a fost adoptată Legea presei, care a reglementat și drepturile autorilor de opere literare și artistice (scriitori, compozitori, creatori de opere).
Votată și promulgată pe timpul lui Cuza Vodă, legea presei recunoștea scriitorilor, compozitorilor și creatorilor de opere artistice dreptul de a se bucura „ca de o proprietate”, în tot timpul vieții lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde sau de a ceda operele lor. Tipărirea, reproducerea sau imitarea unei opere fără consimțământul autorului erau sancționate printr-o confiscare a exemplarelor și obligarea la plata unei amenzi echivalente cu prețul a o mie de exemplare din ediția originală. Dreptul autorului putea fi transmis, în conformitate cu această lege, dar numai pe o durată determinată. Moștenitorii autorului succedau la drepturile acestuia pentru o perioadă de 10 ani de la data morții lui de cuius.
Sub rezerva reciprocității, legea recunoștea aceleași drepturi străinilor, cu precizarea că aceștia nu puteau beneficia în România de drepturile care le erau recunoscute în țara lor de origine.
La 28 iunie 1923, intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor, Legea proprietății literare și artistice. Considerată, la data elaborării și punerii ei în aplicare, ca una din reglementările cele mai complete și mai moderne ale dreptului de autor, această lege se caracterizează prin două trăsături esențiale. Protecția drepturilor autorilor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei formalități, iar beneficiul acestei protecții era recunoscut nu numai naționalilor, dar și străinilor, fără nici o condiție de reciprocitate.
Potrivit legii (art.2), autorii de opere literare sau științifice, compozitorii, pictorii, desenatorii, sculptorii, arhitecții, gravorii și, în general, toți creatorii unei opere intelectuale, oricare ar fi forma pe care o îmbracă această operă, beneficiază, în tot cursul vieții lor, de dreptul exclusiv de a o publica, reprezenta sau executa, de a autoriza traducerile, adaptările și reproducerile operelor lor, de a le exploata, de a le vinde, de a le dona cu titlu gratuit ori de a dispune de ele prin testament.
Legea consacra, de asemenea, dreptul moral al autorului, dispunând (art.3) că, în caz de transmisiune a operei sale, autorii sau moștenitorii săi păstrează dreptul moral de a împiedica ca această operă să fie denaturată. Dreptul moral este considerat netransmisibil. El nu putea face obiect de renunțare.
Dacă Legea presei limita durata dreptului de autor la 10 ani din momentul în care acesta se transmitea moștenitorilor autorului, legea din 1923 prevedea că dreptul moștenitorilor supraviețuiește 30 de ani din momentul morții autorului. Totodată legea lărgește drepturile soțului supraviețuitor, căruia îi recunoaște un drept egal cu al copiilor și oprește transmisiunea succesorală la clasa ascendenților, limitând-o la părinți, iar pentru colaterali – la frații și surorile defunctului (art.4).
Din momentul în care opera înceta de a mai forma obiectul unui drept exclusiv, intrând în domeniul public, dreptul de control, care forma esența dreptului moral al autorului, trecea Academiei Române, devenind un drept cu caracter perpetuu, (art.6).
Legea din 1923 consacra o soluție interesantă cu privire la operele nepublicate în timpul vieții autorului, recunoscând acestuia dreptul de a interzice prin testament publicarea lor, dar numai pentru o perioadă de 30 de ani din momentul morții sale (art.8).
Legea proprietății literare și artistice adoptată la 28 iunie 1923, este completată la 24 iulie 1946 prin Legea privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare, modificată prin Decretul 17 din 14 ianuarie 1949 pentru editarea și difuzarea cărții, Decretul 19 din 16 februarie 1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite și Decretul 428 din 13 noiembrie 1952.
Legea din 1923 a fost abrogată prin Decretul 321/1956 privind drepturile de autor, acest decret fiind abrogat prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, modificată prin Legea nr. 285/2004.
Legea asupra mărcilor de fabrici și comerț a fost adoptată la 15 aprilie 1879 reglementând drepturile naționalilor iar pe bază de reciprocitate și străinilor. Această lege a fost în vigoare până în 1967 când a fost adoptată Legea 28 privind mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu. Legea 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice abrogă Legea 28 din 1967.
La momentul actual, în vigoare, este Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe cu modificările aduse prin Legea nr. 285/2004.
Așa cum sunt inserate și prin dispozițiile Legii nr. 285/2004 operele de creație intelectuală pot fi, în funcție de autorul lor, opere individuale, opere comune sau opere colective.
Directivele Consiliului Comunităților Europene
Având în vedere că în dreptul european soluțiile nu sunt totdeauna aceleași în diferite state, Consiliul Comunității Europene s-a preocupat de armonizarea legislațiilor în domeniul dreptului de autor elaborând o serie de Directive:
– Directiva Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor dispoziții referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit și retransmisiei prin cablu;
– Directiva Consiliului 93/98/CEE din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe;
– Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională;
– Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2001/84/CE din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale.
Prin art. 70 din Acordul european instituind o asociere între România, pe de o parte, și Comunitățile Europene și Statele membre ale acestora, pe de altă parte, Acord ratificat prin Legea nr. 20/1993, România și-a asumat obligația armonizării legislației cu cea a țărilor Comunităților, între altele, în domeniul proprietății intelectuale. Or, uniformizarea legislației se realizează prin însușirea Directivelor.
Majoritatea legislațiilor mai noi consacră: – libertatea de reproducere a unei opere protejate, pentru uz personal sau profesional;
– libertatea de reproducere a unei opere protejate, în scopuri de informare științifică de către instituțiile și organizațiile care desfășoară o asemenea activitate;
– dreptul de reproducere al bibliotecilor și condițiile exercitării acestui drept.
1.3 Dreptul de autor – drept de proprietate intelectuală
Proprietatea intelectuală privită sub cele două componente ale sale, proprietatea industrială pe de o parte, și drepturile de autor și drepturile conexe pe de altă parte, este una dintre pârghiile de bază ale dezvoltării economice, sociale și culturale ale națiunii. În acest context se poate aprecia că protecția drepturilor de proprietate intelectuală este de o mare importanță, esența, scopul și finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenței umane și, în același timp, garantarea beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs.
Sintagma "drept de autor" este utilizată în două accepțiuni: pe de o parte, ca sub-ramură a dreptului proprietății intelectuale, în cadrul științei dreptului și pe de altă parte, ca sumă a drepturilor pe care le are un creator asupra operei sale.
Normele juridice aplicabile operelor de creație literară, artistică sau științifică constituie dreptul de autor. Spre deosebire, însă, de alte domenii de activitate, rezultatul muncii unui creator nu poate fi disociat de persoana acestuia. Există o legătură strânsă și indisolubilă între activitatea de creație, persoana și personalitatea creatorului și rezultatul acestei munci. Având în vedere particularitățile și caracterul cu totul aparte al operei de creație, aceste norme juridice trebuie să acorde protecție, prin forme și modalități specifice, nu numai operei de creație, ca expresie a creativității, ci și creatorului însuși.
Unul dintre principiile fundamentale ale dreptului de autor constă în recunoașterea dreptului la calitatea de autor numai persoanelor fizice, ca fiind singurele capabile de o activitate de creație intelectuală.
În doctrina juridică dreptul de autor este examinat sub două aspecte: aspectul obiectiv al dreptului de autor ce presupune o totalitate de norme juridice și aspectul subiectiv al dreptului, ce presupune prezența unor drepturi concrete ce aparțin unor persoane.
Dreptul de autor în sens obiectiv presupune un ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile ce apar în legătură cu crearea și exploatarea operelor de artă, literatură și știință.
Dreptul de autor în sens subiectiv este un ansamblu de drepturi concrete ce apar odată cu crearea operei.
Într-o definiție care are tradiție în doctrina noastră, prin instituția juridică a dreptului de autor se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile sociale care se nasc din crearea, publicarea și valorificarea operelor literare, artistice sau științifice.
Conceptul de proprietate intelectuală este întâlnit la sfârșitul secolului al XVII-lea, iar cel privind dreptul de autor în secolul al XVIII-lea.
Termenul de proprietate intelectuală desemnează drepturile ce se nasc din crearea, utilizarea și exploatarea creativității: opere de creație literară, artistică și științifică, pe de o parte, invenții, inovații, desene și modele industriale, pe de altă parte, precum și simboluri, nume, imagini ori desene utilizate în comerț.
Dreptul de proprietatea intelectuală este compus din :
– dreptul de autor-normele juridice care reglementează relațiile sociale formate în legătură cu procesul de creare și valorificare a operelor științifice, literare sau artistice precum și a programelor de calculator;
– proprietatea industrială-normele juridice care reglementează relațiile sociale formate în legătură cu creațiile intelectuale aplicabile în industrie, precum și semnele distinctive ale unei asemenea activități.
În cadrul ramurii de drept numită "dreptul de autor" sunt cuprinse și drepturile conexe ce cuprind drepturile artiștilor executanți și interpreți asupra propriilor interpretări sau execuții, drepturilor producătorilor de fonograme asupra propriilor înregistrări și drepturile organismelor de radiodifuziune și televiziune asupra propriilor programe sau emisiuni.
O perioadă mare de timp, dreptul autorului de opere literare și artistice a fost considerat și protejat ca o aplicație a proprietății.
Creația spiritului trebuie protejată și în afara granițelor naționale ale autorului, atunci când este exploatată și utilizată pe teritoriul altor state, aceasta constituind o preocupare intensă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
„Dreptul de autor”, reglementat prin Legea nr. 285/2004 – art. 1, este “dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau științifice, precum și asupra altor opere de creație intelectuală. Acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial”.
Dreptul de autor își are izvorul în activitatea de creație intelectuală. Aceasta este o prelungire a personalității. În acest sens, opera este emanația personalității, iar drepturile morale aparțin drepturilor personalității. Se poate vorbi de faptul că opera ar aparține în exclusivitate autorului, ea fiind exprimarea gândirii acestuia, atâta timp cât opera nu este materializată. Din acest moment, ea se detașează de persoana care a creat-o, având propriul destin.
Creația intelectuală are o existență abstractă. Ea este însă rezultatul unei activități creative și are o valoare și, ca orice bun care are o valoare, ea aparține și este proprietatea celui care a creat-o.
În cazul proprietății intelectuale forma de proprietate are ca obiect propria creație, adică un bun care nu exista până atunci, un bun care aparține cu adevărat autorului și care este parte a personalității acestuia. Se poate afirma că proprietatea intelectuală are o legitimitate mai mare față de proprietatea asupra bunurilor materiale, întrucât proprietarul creației intelectuale este și creatorul acesteia.
Noțiunea de drept de creație intelectuală are o triplă accepțiune :
– ramură de drept;
– instituție de drept ce cuprinde totalitatea principiilor și regulilor de drept aplicabile în domeniul creației intelectuale;
– dreptul subiectiv propriu-zis, care aparține autorului creației intelectuale, respectiv posibilitatea recunoscută de lege titularului dreptului subiectiv de a folosi în mod exclusiv o creație intelectuală și de a dispune de aceasta în condițiile legii.
Legiuitorul, prin Legea nr. 285/2004, stabilește care sunt operele de creație intelectuală ce constituie obiect al dreptului de autor și care sunt condițiile legale pentru ca acestea să fie protejate în această calitate. Astfel, sunt protejate "operele originale de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor" (art. 7).
Dreptul de autor nu are ca obiect al protecției ideea în sine, așa cum este stipulată în articolul 9, lit. a), "ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare", ci se extinde numai asupra formei concrete de materializare originală și cu conținut.
CAPITOLUL II
CONȚINUTUL DREPTULUI DE AUTOR
1.1 Obiectele dreptului de autor
Într-o formulare generală, și care se regăsește în majoritatea sistemelor de drept, constituie obiect al dreptului de autor, operele literare, artistice și științifice. Convenția de la Berna, în art. 2, vorbește numai despre operele literare și artistice, dar în această categorie sunt incluse „toate lucrările din domeniul literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare … precum : cărțile, broșurile și alte scrieri; conferințele, alocuțiunile, predicile și alte opere de aceeași natură; operele dramatice sau dramatico-muzicale; operele cinematografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog cinematografiei; operele de desen, de pictură, de arhitectură, de sculptură, de gravură, de litografie; operele fotografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr-un procedeu analog fotografiei; operele de artă aplicată; ilustrațiile, hărțile geografice; planurile, crochiurile și operele plastice referitoare la geografie, la topografie, la arhitectură sau științe”.
Obiectul dreptului de autor reprezintă creația intelectuală însăși. Obiectul dreptului de proprietate ca bun corporal este reprezentat de bunul în care s-a concretizat creația intelectuală.
În dreptul de autor se face distincție între operă, ca produs al activității de creație intelectuală propriu-zisă, ca emanație a spiritului creator, a inteligenței, voinței și sentimentelor autorului, pe de o parte, și bunul material (manuscris, partitură muzicală, tablou, sculptură) sau lucrarea (literară artistică sau științifică), în care o anumită operă se materializează, se obiectivează, putând fi astfel percepută și receptată de către mintea și simțirea omului, pe de altă parte. În timp ce opera, ca produs al creației intelectuale, constituie obiect al protecției juridice prin normele dreptului de autor, fiind un obiect al dreptului de autor, bunul material sau lucrarea în care aceasta este fixată constituie un obiect al protecției juridice prin normele dreptului civil, fiind un „obiect” al dreptului de proprietate.
„Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor”, așa cum este definit de articolul 7 din legea noastră.
Potrivit legii (art.7) intră în categoria operelor protejate, constituind obiect al dreptului de autor, următoarele:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general;
j) operele de artă digitală.
În legea dreptului de autor distingem mai multe tipuri de opere protejate, astfel:
– după domeniul de creație intelectuală regăsim opere literare, științifice sau artistice (art.1);
– după gradul de originalitate distingem opere originale și opere derivate (art.8);
– după numărul de autori identificăm opere comune și opere colective (art.5-6);
– după gradul de spontaneitate există opere născute sui generis și opere la comandă (art.46).
Opera originală este opera creată fără folosirea unei opere preexistente. Opera derivată este creată plecând de la una sau mai multe opere preexistente. Opera comună este opera creată în colaborare, de mai mulți coautori. Operele comune sunt devizibile și indivizibile. Sunt divizibile operele în care autorii realizează contribuții separate, creații distincte, care se încheagă armonios într-un tot unitar. Fiecare colaborator este autorul părții sale de contribuție și coautor al operei întregi. Sunt opere comune indivizibile cele în care activitatea creatoare a fiecărui coautor se contopește în așa măsură cu activitatea creatoare a celorlalți coautori, aportul nici unuia dintre aceștia nu poate fi separat și individualizat de aporturile celorlalți. Opera colectivă este opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. Opera la comandă este opera născută în baza contractului de comandă, contract care trebuie să cuprindă termenul de predare și termenul de acceptare a operei.
Legea dreptului de autor consacră dispoziții speciale în ceea ce privește: operele cinematografice și alte opere audiovizuale, programele pentru calculator, operele de artă plastică, de arhitectură și fotografie, precum și protecției portretului, a destinatarului corespondenței și a secretului sursei de informare.
Articolul 64 precizează că „opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete”. Opera cinematografică este rezultatul colaborării dintre regizor, realizator și producător, fiecăruia recunoscându-i-se dreptul de autor.
Ocrotirea programelor pentru calculator reprezintă o necesitate, informatica a pătruns în toate domeniile de activitate. Protecția programelor pentru calculator (art. 72) „include orice expresie a unui program, programele de aplicație și sistemele de operare, exprimate în orice limbaj, fie în cod – sursă sau cod – obiect, materialul de concepție pregătitor, precum și manualele”. Nu sunt protejate prin dispozițiile legii (alin 2) „ideile, procedeele, metodele de funcționare, conceptele matematice și principiile care stau la baza oricărui element dintr-un program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfețelor sale”.
În ceea ce privește operele de artă plastică, Legea dreptului de autor ocrotește toate operele de artă plastică în condițiile articolului 7, respectiv operele originale de creație intelectuală. Referitor operele de arhitectură, sunt opere protejate „studiile și proiectele de arhitectură și urbanism” precum și „construcția realizată după acestea”. În articolul 84 se cere în mod expres ca „studiile și proiectele de arhitectură și urbanism expuse în apropierea șantierului operei de arhitectură, precum și construcția realizată după acestea trebuie să poarte scris, la loc vizibil, numele autorului”.
Beneficiază de protecția dreptului de autor „operele fotografice și fotogramele peliculelor cinematografice”, exceptând „fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice și altele asemenea”.
Articolul 88 face distincția între opera care poate fi utilizată numai cu „consimțământul persoanei reprezentate în acel portret” și opera care poate fi utilizată „fără consimțământul persoanei reprezentate sau al succesorilor acesteia, timp de 20 de ani după moartea sa”. Textul legii specifică situațiile în care nu este necesar consimțământul pentru utilizarea unei opere care conține portretul:
a) unei persoane general cunoscute, dacă portretul a fost executat cu ocazia activităților sale publice;
b) unei persoane a cărei reprezentare constituie numai un detaliu al unei opere ce prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică.
În categoria operelor protejate întră și corespondența adresată unei persoane, și care necesită consimțământul destinatarului sau, după caz, al succesorilor săi. Articolul 89 face precizarea că „utilizarea unei corespondențe adresate unei persoane necesită consimțământul destinatarului, iar după moartea acestuia, timp de 20 de ani, al succesorilor săi, dacă persoane destinatară nu și-a exprimat o altă dorință”.
Secretul sursei de informare face obiectul articolului 91 din lege și precizează obligația ca „editorul sau producătorul, la cererea autorului, să păstreze secretul surselor de informare folosite în opere și să nu publice documentele referitoare la acestea”. Pentru dezvăluirea secretului este necesar:
– consimțământul persoanei care l-a încredințat;
– hotărâre judecătorească, definitivă și irevocabilă.
Legea ocrotește și operele artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de înregistrări sonore și audiovizuale în cadrul regimului juridic al drepturilor conexe dreptului de autor.
În lege, la articolul 9, sunt stipulate în mod expres operele care nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor, cum ar fi:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice ca atare și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităților publice și ale organizațiilor, cum ar fi: stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul și medalia;
d) mijloacele de plată;
e) știrile și informațiile de presă;
f) simple fapte și date.
Criteriul originalității
Nici în legea română, nici în dreptul convențional, nici în reglementarea altor state nu sunt formulate, în mod expres, condițiile cerute pentru acordarea protecției spiritului. După unii autori singura condiție cerută pentru protejarea operei în cadrul dreptului de autor este originalitatea acesteia. Alți autori, între care Yolanda Eminescu, consideră că analiza textelor de lege permite formularea a trei condiții de care depinde vocația la protecție în cadrul dreptului de autor.
Aceste condiții ar fi, potrivit autoarei citate, următoarele:
– opera să fie originală, rezultat al activității de creație intelectuală;
– opera să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor;
– opera să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului.
Legea dreptului de autor, în primul articol, face precizarea că, „opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată”, iar la articolul 7 se stipulează că, „constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor”. La articolul 8 se inserează dispoziția potrivit căreia „constituie obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente”.
Din dispozițiile legii se desprind condițiile de care depinde vocația la protecție în cadrul dreptului de autor, astfel:
– condiția ca opera să fie creație intelectuală;
– condiția originalității operei;
– condiția ca opera să îmbrace o formă concretă de exprimare independent de valoarea și destinația ei;
– condiția ca opera să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată;
– condiția ca opera derivată să fie creată plecând de la una sau mai multe opere preexistente.
Dreptul de autor se naște din momentul creării operei, aceasta fiind rezultatul creației intelectuale a imaginației și a personalității autorului. Actul creației trebuie să îmbrace o formă concretă de exprimare pentru a se putea bucura de protecție. Opera este susceptibilă de aducerea la cunoștința publicului prin modalitățile inserate la articolele 14 și 15, astfel: reproducere, distribuire, import, închiriere, împrumut, comunicare.
Criteriul originalității este greu de definit și pentru că intervenția sa este nuanțată, diferită chiar, în funcție de genul operei examinate. Definiția cu cel mai mare grad de generalitate dată noțiunii îi aparține lui E. Umer, care pune semnul egalității între originalitatea operei și individualitatea operei. Opera este originală în măsura în care ea poartă amprenta personalității autorului. Aceasta se poate manifesta atât în forma de expresie, cât și în elementele de „fantezie, alegere, selecționare a materialului sau prelucrare mintală”.
Pentru că face referire la personalitatea autorului, originalitatea este un criteriu subiectiv și relativ. Personalitatea autorului se reflectă în opera sa. Autorul original își imaginează și realizează opera în funcție de propria personalitate, aceasta devenind rodul conceperii și alegerii subiective. Amprenta personală reflectându-se în operă chiar și atunci când aceasta este destinată a reda realitățile vieții, a unui domeniu al cunoașterii.
Concepția subiectivă asupra condiției originalității are și adversari, care sunt, în același timp, adepți ai unei concepții obiective asupra criteriului originalității. În concepția obiectivă asupra originalității opera este demnă de protecție doar în cazul în care diferă de ceea ce este cunoscut. În această concepție opera trebuie să aibă caracter de unicat sau cel puțin un „grad superior de noutate”.
Totuși, majoritatea concepțiilor gravitează în jurul ideii că originalitatea „constituie un aport artistic propriu al autorului ce vine să se suprapună unui patrimoniu intelectual preexistent”.
Originalitatea se manifestă la nivelul expresiei care este, potrivit unei definiții a lui H. Desbois „maniera în care creațiile spiritului sunt comunicate publicului”.
Pentru a fi protejată opera, trebuie să fie, așadar, rezultatul unei activități creatoare, să poarte amprenta originalității, a individualității autorului. Nu va exista un act de creație intelectuală și originalitate atunci când autorul se limitează la o executare mecanică a operei, prin mijloace tehnice obișnuite, fără o contribuție proprie în ce privește substanța de idei care reprezintă opera în discuție.
Originalitatea nu se confundă cu noutatea, acestea fiind noțiuni diferite. Originalitatea este un criteriu subiectiv, noutatea este un criteriu obiectiv. În domeniul dreptului de autor, originalitatea este dată de execuția personală care relevă personalitatea artistului. Lipsa de noutate nu lipsește opera de originalitate.
Originalitatea poate fi însă absolută sau relativă. Opera este absolut originală atunci când nu se află în raport de dependență cu o operă preexistentă. Opera este relativ originală (derivată) când împrumută elemente dintr-o operă preexistentă. De altfel, legea însăși, și nu este doar cazul legii române, conferă protecție operelor derivate sau compozite, sub singura condiție de a nu se prejudicia drepturile autorilor operei originale. Cu alte cuvinte legea, fără a o face în mod expres, privește criteriul originalității în cele două forme de manifestare: absolut și relativ.
Adaptările pot avea un caracter mai mult sau mai puțin original, în funcție de cantitatea de elemente preluate din opera preexistentă. Atunci când împrumutul privește doar ideile, opera realizată, purtând amprenta personalității autorului, poate fi absolut originală pentru că ideile nu sunt protejate și pot fi reluate liber, fără nici o restricție. Criteriul originalității se manifestă în mod diferit, chiar cu forță diferită, funcție de categoria de opere în discuție.
Realizarea unei opere literare presupune trei etape: ideea, compoziția (concretizarea ideii) și expresia (forma exterioară, perceptibilă simțurilor). Ideea rămâne însă în afara oricărei protecții. De aceea, în cazul operelor literare, originalitatea se examinează în raport cu compoziția și expresia. Există opere originale atât sub aspectul compoziției și expresiei, cât și prin raportare numai la compoziție sau numai la expresie. În general, operele literare îmbracă forma scrisă.
Opera literară se adresează sentimentelor, pe când opera științifică se adresează inteligenței. Rostul operei științifice nu este acela de a produce și impresiona prin valori estetice, ci de a transmite informații, într-o formă cât mai inteligibilă. Operele științifice pot fi și ele scrise sau orale, între acestea aflându-se comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele, proiectele și documentațiile științifice.
Operele muzicale se adresează, la fel ca operele artistice, sensibilității, simțurilor și mai puțin sau deloc rațiunii, și inteligenței. Ele sunt creații în domeniul „artei sunetului”: simfonii, opere, muzica de dans, muzica militară, muzica modernă, inclusiv muzica electronică, în general orice compoziție muzicală cu sau fără text.
Analiza distinge pentru operele muzicale trei elemente: melodia, ritmul și armonia, opera fiind rezultatul combinării acestor elemente. Originalitatea operei muzicale se poate, prin urmare, manifesta în oricare din cele trei elemente.
În cazul operelor de artă plastică sunetul este înlocuit de linii și culori, iar ideea este transpusă în imagini. În categoria operelor de artă plastică sunt incluse în mod obișnuit sculpturile, picturile, desenele, gravurile, arta plastică având ca scop reproducerea formelor prin modelarea unor materiale, prin linii sau prin culori. La baza protecției acestor categorii de opere, care se adresează, ca și operele muzicale simțurilor (în concret văzului), stă individualitatea operei, care se manifestă în compoziția și expresia ei și care este indisolubil legată de execuția personală. În același timp, opera de artă plastică se caracterizează și prin faptul că opera nu poate fi despărțită de suport.
În cazul operelor de arhitectură propriu-zise protejabile ca opere nu sunt orice edificii, orice construcții, ci doar acelea care prezintă o notă de originalitate. Această originalitate poate fi dată de desenul general al construcției, de materialele alese și modul de folosire și de dispunere, de proporțiile clădirii și de ornamentația sa. Nu vor fi protejate, ca o consecință a excluderii de la protecție a ideilor, metodele și tehnicile arhitecturale, studiile și calculele de rezistență, aplicarea simplă a regulilor și a legilor.
Folclorul nu este prevăzut în legea noastră ca obiect al dreptului de autor și, implicit, de protecție.
Doctrina noastră respinge ideea unei protecții a folclorului în cadrul dreptului de autor, dar apreciază ca necesară intervenția legiuitorului pentru a completa principiul liberei utilizări a operelor folclorice, instituirea obligației de plată a unor redevențe de către utilizator în contul unui fond cultural special și interzicerea deformării operelor folclorice, pentru a se păstra nealterat acest fond, indisolubil legat de identitatea culturală a unui popor.
În sistemul nostru (și nu numai), originalitatea operei este o chestiune de fapt aflată la suverana apreciere a judecătorului fondului, care nu este ținut de aprecierile făcute de societățile de autori. Originalitatea unei opere este presupusă, de aceea revine autorului contrafacerii sarcina să probeze că opera căreia i-a adus atingere nu este originală.
Originalitatea se manifestă în mod diferit, chiar cu forță diferită, în funcție de categoria de opere în discuție. Decelerarea originalității operei pentru care se invocă protecția prin drept de autor este importantă sub îndoit aspect:
– primul este acela că numai operele originale se bucură de protecția dreptului de autor;
– al doilea este acela că lipsa de originalitate nu presupune, în mod necesar, existența unei contrafaceri.
Drepturile morale – considerații generale
Expresia „drepturi morale” a fost adoptată în doctrina majorității țărilor europene. Dreptul moral de autor este expresia juridică a legăturii care unește opera de creatorul ei. La noi s-a folosit (și nu a fost abandonată) expresia „drepturi personal nepatrimoniale” pentru a desemna drepturile morale în general, între care se află și drepturile morale de autor.
Analizând dreptul moral, H. Desbois (doctrina franceză), relevă trăsăturile sale caracteristice și anume:
– el precede drepturile patrimoniale în viața juridică;
– le supraviețuiește;
– exercită asupra lor o influență permanentă (prin dreptul de retractare).
Întregul drept de autor este axat, în această concepție, pe dreptul moral, lucru care se explică prin specificul operei de a fi emanația personalității autorului. Prerogativele care alcătuiesc dreptul moral aparțin drepturilor personalității, situându-se în sfera personalității autorului. Așa se explică caracterul perpetuu, inalienabil și imprescriptibil al dreptului moral. Prin derogare de la dreptul comun, el este însă considerat transmisibil mortis causa, în anumite limite.
În legislația noastră, Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 285/2004 stabilește natura dreptului de autor, prevăzând în art. 1, că „acest drept este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial”. Altfel spus, legiuitorul a calificat dreptul de autor ca un drept complex, care are în compunerea sa atât drepturi morale cât și drepturi patrimoniale. Dreptul de autor (moral și patrimonial) se naște din faptul creării operei și este recunoscut, în condițiile prezentei legii, fără îndeplinirea vreunei formalități. „Independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată”, opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată.”
Caracteristicile ce se desprind din lege, în ceea ce privește dreptul de autor, sunt următoarele:
– dreptul poartă asupra unor bunuri incorporale;
– drepturile recunoscute au caracter complex, în compunerea lor intrând drepturi morale și drepturi patrimoniale;
– drepturile conferite sunt exclusive;
– drepturile morale au caracter perpetuu, inalienabil, imprescriptibil și netransmisibil;
– drepturile patrimoniale sunt limitate în timp și transmisibile.
Drepturile morale sunt o componentă a dreptului de autor recunoscute de legiuitor asupra unei opere de creație intelectuală. Sunt drepturi personale, legate de persoana autorului ca urmare a faptului creației și conferă acestuia câteva prerogative extrem de importante. Dreptul moral nu poate face obiectul unei cesiuni sau al unei vânzări. Prin exercitarea drepturilor sale morale, autorul își rezervă și își protejează reputația, renumele precum și valoarea operei (care este expresia personalității autorului). Dreptul moral se exercită atâta timp cât opera există.
Dreptul moral de autor este dreptul subiectiv al cărui conținut nu este exprimat într-o formă pecuniară. Dreptul moral de autor este expresia juridică care unește opera de creatorul ei. Încălcarea acestui drept dă dreptul titularului să solicite despăgubiri, cunoscute sub denumirea de daune morale.
Drepturile morale preced nașterea drepturilor patrimoniale, au caractere juridice specifice legate intuitu personae de autor (în considerația persoanei).
Legiuitorul român recunoaște importanța drepturilor morale și le așează înaintea drepturilor patrimoniale. Articolul 10 din Legea nr. 285/2004 prevede că „autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică (dreptul de divulgare);
b) dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei (dreptul la paternitate);
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică (dreptul la nume);
d) dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa (dreptul la inviolabilitatea operei);
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării” (dreptul de a retracta opera).
În legea noastră este precizat că „drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări”, acestea având caracter perpetuu, inalienabil, imprescriptibil și netransmisibil.
Caracterul perpetuu subliniază legătura strânsă de persoana autorului, se exercită atâta timp cât opera există și este utilizată. Cu titlu de excepție se transmite prin moștenire dreptul la calitatea de autor și dreptul la integritatea operei.
Rațiunea drepturilor morale este aceea de a asigura protecția personalității autorului, personalitate care se manifestă în opera sa. Aceasta fiind misiunea drepturilor morale, ele nu încetează odată cu încetarea din viață a autorului. Opera are vocație la perpetuitate, dar ea trebuie folosită și după încetarea din viață a autorului, așa cum acesta a hotărât. Mai mult, utilizarea operei nu poate aduce atingere memoriei autorului, iar opera nu poate fi disociată de creatorul ei, chiar încetat din viață.
Doctrina, inclusiv cea românească, este aproape unanimă în a considera că drepturile morale au caracter perpetuu. Faptul că opera poartă, pentru eternitate, amprenta personalității autorului, justifică perpetuitatea dreptului moral, dar nu și pe aceea a drepturilor patrimoniale.
Potrivit art. 1 din lege, dreptul de autor care comportă atribute de ordin moral și patrimonial, „este legat de persoana autorului”, iar potrivit art. 11 din lege, drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări. După moartea autorului exercițiul dreptului de a pretinde recunoașterea calității de autor și a dreptului de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări și atingeri care prejudiciază onoarea și reputația autorului se transmit prin moștenire. În lipsă de moștenitori exercițiul acestor drepturi revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Interpretarea per a contrario conduce la concluzia că nu sunt transmisibile prin moștenire și nu pot fi exercitate de succesori sau ORDA dreptul de divulgare, dreptul la nume și dreptul de retractare.
Soluția legiuitorului român, care este conformă cu cea a Convenției de la Berna (art.6 bis alin.1 din Convenție), are ca fundament împărțirea drepturilor morale în două categorii:
– prima categorie o constituie drepturile a căror exercițiu presupune o decizie pozitivă, o inițiativă din partea celui care le invocă și în favoarea căruia aceste drepturi sunt recunoscute. Aparțin acestei categorii: dreptul de divulgare, dreptul la nume și dreptul de retractare;
– a doua categorie o constituie acele drepturi care presupun o interdicție pentru terți, instituită în scopul protejării calității de autor și a integrității operei. Aparțin acestei categorii: dreptul la recunoașterea calității de autor și dreptul la respectul integrității operei și, potrivit concepției legii noastre, numai exercițiul acestor drepturi este transmisibil.
Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor decurge din caracterul inalienabil și perpetuu al acestora. Imprescriptibilitatea drepturilor morale înseamnă că ele pot fi exercitate atât timp cât opera rămâne în memoria oamenilor și face obiectul unei exploatări.
Dreptul autorului la acțiune pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge, oricât timp ar trece de la încălcarea lor. De altfel, prescripția extinctivă, justificată de nevoia de a se asigura stabilitatea raporturilor juridice, se referă exclusiv la drepturile patrimoniale, iar necesitatea de a asigura protecția personalității autorului impune soluția imprescriptibilității drepturilor morale.
Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin faptul că ele sunt destinate a asigura protecția personalității autorului.
Legea noastră, consacrând principiul inalienabilității drepturilor morale, în componentele lor pozitive, admite transmisiunea prin succesiune a exercițiului drepturilor la calitatea de autor și la respectul integrității operei.
Din caracterul inalienabil al drepturilor morale rezultă o altă caracteristică a acestor drepturi, anume aceea de a fi insesizabile, adică neurmăribile de către creditorii autorului. De aceea creditorii autorului pot urmări numai foloasele patrimoniale care rezultă din exploatarea operei. În cazul operelor nedivulgate, creditorii nu pot impune autorului să-și divulge opera, să o exploateze în scopul satisfacerii creanțelor lor, cu atât mai mult nu se vor putea substitui autorului, divulgând ei opera.
Prin derogare de la dreptul comun, el este transmisibil mortis causa, în cazurile expres prevăzute de lege. Alineatul 2 al art. 11 face referire la faptul că numai „după moartea autorului, exercițiul drepturilor prevăzute la art.10 lit. a), b) și d) se transmit prin moștenire”, potrivit legislației succesorale și se exercită de către moștenitori. În cazul în care nu mai există moștenitori, legiuitorul conferă (art. 11, alin. 2) autoritatea de a exercita drepturile morale organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile de autor, sau organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație.
Dreptul moral fiind inalienabil, titularul său nu îl poate înstrăina către un terț, după cum nici nu poate renunța anticipat la exercițiul acestuia.
Dreptul de divulgare a operei
„Dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică”, cunoscut și sub denumirea de dreptul de divulgare, este consacrat de art. 10 lit. a) din Legea nr. 285/2004. Prin acest drept se înțelege dreptul moral de a aduce pentru prima oară opera la cunoștința publicului.
Este un drept discreționar și absolut și este considerat unul din cele mai personale drepturi, strâns legat de persoana creatorului. Dreptul de a divulga opera „apare ca un atribut de ordin intelectual și moral prin excelență, pentru că îi permite autorului – și acesta este aspectul moral propriu-zis – să păstreze manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât pentru el, sau – și acesta este aspectul intelectual – să nu-l publice cât timp opera nu i se va părea corespunzătoare idealului și așteptărilor sale”.
Exercitarea acestui drept moral, de divulgare, determină nașterea drepturilor patrimoniale. Odată exercitat dreptul de divulgare „opera intră într-o altă sferă, pentru a împlini destinul trasat de autor”.
Dreptul de divulgare, primul în ordinea cronologică a nașterii drepturilor de autor, are o influență covârșitoare și asupra nașterii drepturilor patrimoniale. Numai exercitarea dreptului de divulgare face posibilă exploatarea operei. Exercitarea dreptului de divulgare precede și comandă exercițiul drepturilor patrimoniale de autor.
E. Ulmer, de asemenea, definind dreptul de divulgare ca drept la prima publicare a operei, arată că el este în centrul interesului autorului.
Pe aceeași linie și în doctrina noastră se vorbește de dreptul discreționar al autorului de a aduce opera la cunoștința publicului și se precizează că de exercitarea acestui drept “depinde însăși existența dreptului său patrimonial de a trage foloase materiale din publicarea sau răspândirea în alt mod a operei „ drept care „ n-are decât o existență virtuală ce se transformă într-o realitate numai după ce autorul decide de a-și aduce opera la cunoștința publicului”.
Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial, este intransmisibil prin acte între vii. Problema transmisiunii sale după moartea autorului se pune, evident, numai cu privire la operele postume, întrucât dreptul de divulgare înseamnă dreptul de primă publicare.
Opera comună va fi exploatată conform convenției autorilor (între care unul poate fi autorul principal). Din dispozițiile legii reiese faptul că autorului principal îi revine dreptul moral de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștința publică. Calitatea de autor principal trebuie să fie recunoscută de către coautori printr-o convenție. Când o astfel de convenție nu există coautorii nu pot aduce opera la cunoștință publică decât de comun acord. Dacă opera este divizibilă, fiecare coautor poate exercita dreptul de divulgare asupra contribuției sale, cu condiția să nu prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori. În caz contrar, când opera este nedivizibilă, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat (art.5).
În ceea ce privește opera colectivă, drepturile morale sunt recunoscute tuturor autorilor, având în vedere că este opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori. În lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată (art.6).
Pentru operele audio vizuale, legea formulează dispoziții speciale cu privire la divulgare. Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul și mai mulți autori „(autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea reprezintă o parte importantă a operei și, după caz, și alți creatori care au contribuit substanțial la crearea acesteia, stabiliți prin contractul dintre producător și realizator)”- art.66.
Dreptul de divulgare a operei audiovizuale aparține autorilor, dar numai autorul principal se poate opune aducerii acesteia la cunoștință publică, nu și ceilalți autori – art. 67(4).
Legiuitorul a rezervat exclusiv autorului dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoștință publică, dar este posibil ca acesta să fi încetat din viață fără a-și fi divulgat întreaga operă.
Voința autorului încetat din viață față de opera nepublicată, poate fi dedusă dintr-o multitudine de acte și fapte juridice săvârșite de acesta, dar acestea trebuie privite cu circumspecție. Astfel, încheierea de către autor a unui contract de editare pentru o operă în lucru, nu trebuie să fie interpretată, în mod necesar, ca un acord la publicarea ei în forma existentă la data decesului, deoarece este posibil ca în acea formă neterminată autorul să nu o fi considerat reprezentativă pentru personalitatea sa și să nu fi dorit publicarea ei. În schimb, întocmirea unui testament în care drepturile patrimoniale cu privire la o anumită operă sunt menționate, constituie o dovadă convingătoare a voinței autorului de a-i fi divulgată acea operă, după încetarea sa din viată. De asemenea, un contract de cesiune a drepturilor asupra totalității operelor viitoare ale autorului, deși lovit de nulitate absolută, poate constitui o manifestare valabilă de voință, în sensul ca opera să-i fie publicată.
În cazul operelor pentru care autorul și-a manifestat, în timpul vieții, voința de a nu fi divulgate, această voință trebuie respectată, iar opera nu poate fi divulgată. Încălcarea acestei interdicții nu mai poate fi însă sancționată pentru că exercițiul dreptului la divulgare nu este transmisibil prin moștenire. În același timp, nici persoana care a divulgat o atare operă nu se bucură de protecția legii, pentru că, potrivit art. 25(2), de protecția echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului se bucură persoana care a divulgat în mod legal o operă nepublicată. Or, pentru ca publicarea să fie făcută „în mod legal” trebuie ca aceasta să fie conformă cu manifestarea de voință a autorului.
În cazul operelor postume, dreptul de divulgare, ar putea fi exercitat de către societățile de autori, iar dreptul la inviolabilitatea operei este limitat de nevoia ocrotirii drepturilor personale ale terților.
Dreptul la paternitatea operei și la nume
Din punct de vedere al legii române, dreptul la paternitatea operei conține două aspecte, și anume: dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei, pe de o parte, și pe de altă parte dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică.
Dreptul la paternitatea operei se întemeiază pe necesitatea de a respecta legătura firească dintre creator și opera sa, motiv pentru care în literatura de specialitate s-a arătat că dreptul la paternitatea operei are un aspect pozitiv și unul negativ.
Aspectul pozitiv constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor.
Aspectul negativ constă în dreptul de a se opune la orice act de contestare a acestei calități din partea unor terți.
Dreptul la paternitatea operei este „dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei”, definit în articolul 10 litera b) din Legea nr. 285/2004.
Articolul 3 alin.(1) din lege ne precizează că dreptul la calitatea de autor este recunoscut numai persoanelor fizice, nu și persoanelor juridice.
Dreptul la paternitatea operei este dreptul de a interzice oricărei alte persoane de a-i uzurpa paternitatea.
Dreptul la paternitatea operei implică și dreptul de a decide sub ce nume este adusă opera la cunoștință publică.
„Dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică”, sau dreptul autorului la nume este consacrat în art. 10 litera c) din Legea nr. 285/2004.
Autorul este singurul în măsură a divulga opera sub numele său sau sub pseudonim, de a renunța la anonimat sau la pseudonim, succesorii săi neavând acest drept întrucât dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică nu se transmite prin moștenire.
Protejarea dreptului la nume presupune respectul numelui sub care autorul și-a publicat opera, și a formei în care numele să fie reprodus.
Autorul care și-a publicat opera sub pseudonim sau fără indicare de nume poate reveni oricând asupra acestei hotărâri și publica opera sub numele său.
Numele autorului, dacă acesta a decis publicarea operei sub numele său, trebuie indicat de cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în forma cerută de autor pe coperta operei publicate. În cazul operelor derivate este obligatorie și indicarea numelui operei originare. Obligația de indicare a numelui există și în cazurile în care, potrivit legii, opera sau fragmente din ea pot fi folosite fără consimțământul autorului.
Voința autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată întocmai (cu prenumele întreg, cu inițială etc.). Nerespectarea voinței autorului în legătură cu numele va constitui cel mai adesea, nu numai o încălcare a dreptului la nume, dar și a dreptului la calitatea de autor.
Recunoașterea dreptului la paternitatea operei are ca obligație corelativă obligația tuturor celor care folosesc opera de a indica numele autorului. Legea cere în mod expres (prin art.84) ca studiile și proiectele de arhitectură și urbanism expuse în apropierea șantierului operei de arhitectură, precum și construcția realizată după acestea să poarte scris, la loc vizibil, numele autorului, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.
Calitatea de autor a impus și obligația de indicare a autorului în cazul citării și utilizării de scurte extrase, atunci când aceste acte de utilizare sunt permise fără consimțământul autorului, cu condiția să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor (art.33).
Și în ceea ce privește opera derivată se impune, de asemenea, indicarea autorului operei originare, dispoziție rezultată din art. 8 din lege, articol care conferă protecție operei derivate fără însă a prejudicia drepturile autorilor operei originale.
„Constituie infracțiune fapta persoanei care își însușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere, sau fapta persoanei care aduce la cunoștință publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor”, fiind incriminată de art. 141 din Legea nr. 285/2004.
Nerespectarea voinței autorului în legătură cu numele va constitui nu numai o încălcare a dreptului la nume, dar și a dreptului la calitatea de autor.
În cazul încălcării dreptului subiectiv personal nepatrimonial la nume se aplică dispozițiile de drept comun, în speță dreptul civil general, pe când în cazul încălcării dreptului de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică se aplică în exclusivitate dispozițiile legii speciale, respectiv dispozițiile legii dreptului de autor.
Dreptul la calitatea de autor nu intră însă în compunerea dreptului de autor pe care legea îl recunoaște persoanelor juridice, fiind incompatibil cu natura acestora.
În dreptul nostru, inadmisibilitatea renunțării la calitatea de autor și intransmisibilitatea acestui drept nu face obiect de discuție.
Dreptul la paternitatea operei și la nume supraviețuiește morții autorului și durează în timp.
Dreptul la inviolabilitatea operei
Dreptul la inviolabilitate este „dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa”, așa cum este stipulat în art. 10 litera d) din Legea nr. 285/2004.
Dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația autorului sau dreptul la inviolabilitatea operei, mai este denumit în doctrină și dreptul la respectul operei sau la integritatea operei.
Dreptul autorului de a pretinde respectul operei sale, este un corolar a dreptului de divulgare. Opera, fiind expresia personalității creatorului, trebuie adusă la cunoștință publică în forma hotărâtă de autor. Dreptul la inviolabilitatea operei are un conținut complex, cuprinzând:
– dreptul autorului de a pretinde, pur și simplu, respectarea integrității operei sale și de a se opune oricărei modificări a acesteia, independent de faptul că acestea alterează sau nu valoarea operei, indiferent de faptul că, eventualele modificări constituie sau nu un atentat la imaginea autorului;
– dreptul de a se opune oricărei atingeri a operei, de natură a prejudicia onoarea sau reputația autorului.
În consecință, sunt interzise, fără acordul autorului, suprimările, completările sau modificările în operă, pentru că acestea, dacă nu alterează valoarea sau conținutul operei, afectează cel puțin caracterul personal al acesteia. Astfel, citatele din opere străine sunt licite numai sub condiția reproducerii fidele a textelor citate și în contexte care nu denaturează sensurile. Acest drept permite autorului să controleze modul în care cesionarii drepturilor patrimoniale de autor le exploatează.
Sfera actelor și faptelor constituind atingeri aduse operei de natură a prejudicia onoarea sau reputația autorului sunt multiple, putând îmbrăca cele mai diverse forme, dar legea le interzice numai pe acelea care sunt de natură a prejudicia onoarea sau reputația autorului, soluție care este conformă cu cea a Convenției de la Berna.
Ca regulă generală subliniem caracterul absolut și inalienabil al dreptului la integritate a operei.
Opera reflectă personalitatea celui care a creat-o și nimeni nu are dreptul, fără consimțământul autorului, să facă modificări asupra conținutului sau formei operei și nici cu privire la titlul operei sau la numele autorului.
Dreptul la inviolabilitatea operei este garantat și prin dreptul pe care îl are autorul de a efectua corectura operei care se editează sau de a participa la repetițiile care se fac pentru reprezentarea operei dramatice.
Dreptul la respectul operei cuprinde și interdicția de distrugere, înainte de a o oferi autorului la prețul de cost al materialului – art.23 – „Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului la prețul de cost al materialului. Dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul va permite autorului să facă o copie de pe operă într-o manieră corespunzătoare. În cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor”.- ori art. 56(5) – „În cazul în care editorul intenționează să distrugă copiile operei, rămase în stoc după o perioadă de doi ani de la data publicării, și dacă în contract nu se prevede o altă perioadă, acesta este obligat să le ofere mai întâi autorului la prețul pe care l-ar fi obținut prin vânzare pentru distrugere”.
Dreptul de a retracta opera
Dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare și consecința directă a caracterului absolut și discreționar al acestuia. El constituie un drept distinct, a cărui soartă nu este indisolubil legată de aceea a dreptului de divulgare, lucru care apare cu evidență în cazul operelor postume.
Dreptul de retractare, așa cum este definit în articolul 10 litera e) din Legea nr. 285/2004, este „dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării”.
Legiuitorul permite autorului să-și retracteze oricând autorizarea de comunicare publică a operei, punând capăt oricărui contract pentru exploatarea operei, fără a fi obligat să se justifice. Singura condiție prevăzută în mod expres în textul legii este aceea de a obliga autorul să despăgubească cealaltă parte contractantă pentru toate prejudiciile cauzate prin exercitarea dreptului de retractare.
Legea dreptului de autor nu stipulează în mod expres posibilitatea de retractare a operei audiovizuale. Având în vedere articolul 67(4) – „Autorii operei audiovizuale, alții decât autorul principal, nu se pot opune ducerii la cunoștință publică, precum și utilizării specifice a versiunii definitive a operei, integral sau parțial”., – pe cale de consecință pot exercita și dreptul de retractare.
Articolul 77 (3) reprezintă singura excepție de la dreptul moral de retractare, „Dispozițiile art. 10 lit. e) din prezenta lege nu se aplică programelor pentru calculator”.
Dreptul de retractare este dreptul care odată activat impune, potrivit legii, despăgubirea, dacă este cazul, titularilor drepturilor de exploatare care au fost prejudiciați prin exercitarea retractării.
Legea dreptului de autor nu condiționează exercitarea acestui drept de retractare de îndeplinirea vreunei condiții și nici momentul în care va avea loc. Acest drept trebuie exercitat având în vedere principiul bunei credințe. Dispozițiile art. 10 lit. e) din legea dreptului de autor vor fi coroborate cu dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954. Dreptul de retractare poate fi limitat doar de principiul forței obligatorii a contractului.
Ca orice drept personal nepatrimonial el este intransmisibil prin natura sa, dispare o dată cu moartea autorului.
La noi, acest drept a fost consacrat pentru prima dată prin Legea nr. 8/1996. În țările în care dreptul de retractare nu este reglementat problema se rezolvă potrivit dreptului comun al contractelor.
Exercitarea drepturilor morale permite autorului să realizeze o relație echilibrată, de pe poziții de egalitate, cu orice persoană fizică sau juridică. Prin exercitarea drepturilor sale morale, titularul are posibilitatea de a-și proteja atât numele și reputația sa personală cât și integritatea operei împotriva oricăror atingeri, agresări, deformări ori mutilări aduse de terți.
În privința drepturilor morale de autor legea este foarte clară, statuând că drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.
Această regulă conține însă o excepție privind transmisiunea mortis causa a două dintre drepturile morale indicate de lege.
Astfel, dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei și dreptul de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația autorului, se transmit prin moștenire, potrivit legislației civile, pe durată nelimitată.
În conformitate cu art. 139 alin. (1) din Legea nr. 285/2004, „încălcarea drepturilor recunoscute și garantate prin lege atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz”.
1.3 Drepturile patrimoniale – considerații generale
Drepturile patrimoniale reprezintă cealaltă componentă a dreptului de autor care, alături de drepturile morale, realizează regimul de protecție specific instituit de legiuitor asupra operei de creație intelectuală și, evident, și în ceea ce privește pe autorul acesteia.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective, a căror existență este condiționată de manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoștință publică și de a o exploata în beneficiul său și al succesorilor săi. Numai exercitarea de către autor a dreptului de divulgare face posibilă nașterea drepturilor patrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt drepturi personale și exclusive ale autorului, prin care acestuia i se oferă instrumentele juridice necesare pentru a-și exploata sub orice formă opera, pe o anume durată, și de a obține profituri materiale.
Drepturile patrimoniale sunt: legate de persoana autorului, exclusive și limitate în timp.
Încă de la primul articol legiuitorul scoate în evidență caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor „(dreptul de autor este legat de persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial)”.
La articolul 12 „(autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alții)” este subliniat caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale de autor. Autorul poate decide să-și utilizeze singur opera, cum poate consimți la utilizarea operei de către alții. Legiuitorul a stabilit durata drepturilor patrimoniale funcție de genul operei, modul de aducere la cunoștință publică, modul de realizare a operei.
În articolul 13 și următoarele (14-16) sunt prevăzute detaliat toate posibilitățile de exploatare a unei opere. Autorul unei opere are dreptul distinct și exclusiv de a autoriza sau de a interzice:
a) reproducerea integrală sau parțială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și sub orice formă a operei;
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piața internă a copiilor realizate, cu consimțământul autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ale, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.
Legea nu stabilește momentul în care opera să înceapă a fi utilizată sau exploatată. Singurul în măsură să aprecieze momentul utilizării sau exploatării operei este autorul.
Durata protecției dreptului de autor este tratată distinct în capitolul V. Caracterul temporar al drepturilor patrimoniale de autor este inserat în mod expres în articolul 25 și următoarele, funcție de natura operei (opere realizate în colaborare, opere colective, programe pentru calculator) și data aducerii ei la cunoștință publică.
Din textul legii dreptului de autor se poate trage concluzia că autorii de opere au următoarele drepturi patrimoniale:
– dreptul de a utiliza opera personal;
– dreptul de a consimți la utilizarea operei de către alții;
– dreptul de suită.
Opera poate fi utilizată (întrebuințată, pusă în valoare) prin următoarele modalități: reproducere, distribuire, import, închiriere, împrumut, comunicare publică, radiodifuzare, retransmitere prin cablu, realizare de opere derivate. Scopul utilizării prin modalitățile enunțate este de a obține foloase materiale, profit.
Doctrina consideră că modalitățile de utilizare a operei sunt susceptibile de clasificare în două categorii importante: reproducerea și reprezentarea. La acestea Y. Eminescu adaugă orice alt mod de folosire licită a operei.
Reproducerea este mijlocul prin care se realizează una ori mai multe copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audio vizuale a unei opere. Obiectul reproducerii îl constituie opera realizată de autor. Reproducerea este licită numai dacă este realizată cu acordul (autorizarea) autorului. Reproducerea poate fi parțială sau integrală, pentru folosință publică sau privată.
Comunicarea se poate realiza prin recitare, reprezentare scenică, expunere publică, proiecție publică, prezentare publică prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale.
Caracteristicile drepturilor patrimoniale: drepturile patrimoniale nu sunt perpetue, după cum nu sunt nici imprescriptibile.
Drepturile patrimoniale nu sunt perpetue, întrucât legiuitorul stabilește o durată maximă de timp înlăuntrul căreia acestea pot fi exercitate.
Exercițiul drepturilor patrimoniale nu este imprescriptibil, ci se prescrie în termenul general de prescripție al drepturilor reale, respectiv de trei ani. Titularul drepturilor de autor poate solicita organelor jurisdicționale competente să dispună încetarea încălcării acestor drepturi în termen de 3 ani de când a luat cunoștință de acea încălcare. În aplicarea acestei reguli generale, dacă în termen de 3 ani titularul nu și-a valorificat acest drept, atunci exercitarea acestuia nu mai este posibilă.
Sub rezerva respectării drepturilor morale, după expirarea perioadei de protecție, opera cade în domeniul public putând fi exploatată liber și gratuit de către terți.
Drepturile patrimoniale încălcate intră sub incidența art. 139 alin. (1) din Legea nr. 285/2004, – „încălcarea drepturilor recunoscute și garantate prin lege atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz”.
Dreptul de valorificare a operei
Dreptul de valorificare este dreptul care permite autorului de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată sau exploatată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei de către alte persoane.
Un mijloc de valorificare a operei este reproducerea, și prin care, potrivit articolului 14, „se înțelege realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere”.
Reproducerea este subordonată consimțământului autorului indiferent de procedeul utilizat și de scopul lucrativ sau nelucrativ urmărit. Aceste procedee pot fi dintre cele mai diferite, și anume: tiparul, dactilografierea, desenul, gravura, mulajul, fotocopia, fotografia, microfilmul, înregistrarea mecanică, cinematografică sau pe bandă magnetică etc. Reproducerea poate îmbrăca și forma folosirii de semne convenționale, ca în cazul stenografiei sau scrierii Braille. Autorizarea reproducerii printr-un anumit mijloc nu implică și autorizarea de reproducere în alt mod.
Reproducerea unei opere, așa cum rezultă din art.13 lit. a), poate fi: integrală sau parțială, directă ori indirectă, temporară sau permanentă, realizată prin orice mijloace și sub orice formă.
Reproducerea poate fi făcută pentru folosință publică și privată. Când reproducerea este făcută în scop de folosință publică, acest lucru se realizează cu titlu oneros, în scopul cesionării către terți a drepturilor patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor. În acest caz reproducerea este supusă autorizării, cu consimțământul autorului.
În conformitate cu articolul 33 – „sunt permise, fără consimțământul și fără plata vreunei remunerații, utilizări ale unor opere aduse anterior la cunoștință publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare”.
Reproducerea pentru folosință privată nu necesită acordul (consimțământul) autorului și nu constituie o încălcare a dreptului de autor, potrivit articolului 34, când aceasta este „pentru uz personal sau cercul normal al unei familii, cu condiția ca opera să fi fost adusă anterior la cunoștință publică, iar reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare”.
Legea, prin articolul 33 (3), instituie excepția de la dreptul de reproducere pentru „actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii și constituie o parte integrantă și esențială a unui proces tehnic și al căror scop unic este să permită transmiterea, în cadrul unei rețele între terți, de către un intermediar sau utilizarea licită a unei opere a altui obiect protejat, și care nu au o semnificație economică de sine stătătoare”.
Valorificarea operei prin aducere la cunoștință publică se realizează și prin distribuire.
Prin distribuire, în sensul articolului 14 din lege, se înțelege „realizarea uneia ori a mai multor copii ale unei opere, prin orice mijloc și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere”.
Distribuirea operei se poate realiza în mai multe modalități, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit: vânzare „(dreptul de distribuire se epuizează cu prima vânzare sau cu primul transfer de drept proprietate asupra originalului)”, închiriere „(punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și pentru un avantaj economic sau comercial direct ori indirect)”, împrumut „(punerea la dispoziție spre utilizare, pentru un timp limitat și fără un avantaj economic sau comercial direct ori indirect prin intermediul unei instituții)”.
Restricția prevăzută, în mod expres, la articolul 145 este aceea că nu pot face obiectul închirierii sau împrumutului:
a) proiectele de structuri arhitecturale;
b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a căror utilizare există un contract;
d) lucrările de referință pentru consultare imediată sau pentru împrumut între instituții;
e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activității obișnuite.
Dreptul de a consimți la utilizarea operei de către alții, se realizează și prin comunicare publică. Potrivit legii, se consideră comunicare publică, în sensul articolului 15, „orice comunicare a unei opere, direct sau prin mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia”. Comunicarea făcută în condițiile articolului 15 nu poate fi considerată de uz personal.
Comunicarea de uz personal exclude aplicarea sancțiunilor pentru încălcarea dreptului patrimonial de valorificarea a operei, în condițiile articolului 34 din lege (opera să fi fost adusă anterior la cunoștință publică, să nu contravină utilizării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor), în comparație cu comunicarea publică care nu intră sub incidența articolului menționat anterior.
Comunicarea prin radiodifuziune și retransmitere prin cablu a operei se face în scopul recepționării de către public, adresându-se unui număr mare de persoane.
Cât privește noțiunea de comunicare publică, legea noastră utilizează două criterii de determinare:
– primul, este acela al locului: este considerată publică orice comunicare făcută într-un loc deschis publicului;
– al doilea, este cel al participanților la recepția comunicării: se consideră publică orice comunicare a unei opere făcută într-un loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia, indiferent dacă membrii care compun acel public susceptibil de a recepționa astfel de comunicări pot sau nu să o facă în același loc sau în locuri diferite ori în același timp sau în momente diferite.
Art. 33(2) permite, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a) de scurte extrase din articole de presă și reportaje radiofonice sau televizate, în scopul informării asupra problemelor de actualitate, cu excepția celor pentru care o astfel de utilizare este, în mod expres, rezervată;
b) de scurte fragmente ale conferințelor, alocuțiunilor, pledoariilor și ale altor opere de același fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiția ca aceste utilizări să aibă ca unic scop informarea privind actualitatea;
c) de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informațiilor privind evenimentele de actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d) de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învățământ sau cercetare științifică;
e) de opere, în cazul utilizării în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel handicap și în limita cerută de handicapul respectiv.
Reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public a unei opere, fără consimțământul și fără plata unei remunerații, se face menționând sursa și numele autorului, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil. Pentru operele de artă plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menționeze și locul unde se găsește originalul.
Un mod special de a utilizare a operei de către alte persoane este realizarea de opere derivate. Legiuitorul precizează, la articolul 16, modalitățile și condițiile prin se realizează operele derivate: „traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum și orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creație intelectuală”.
Dispozițiile articolului 35, inserează cazurile în care este permisă transformarea unei opere fără consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, astfel:
a) dacă este o transformare privată și nu este pusă la dispoziția publicului;
b) dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiția ca rezultatul să nu creeze confuzie în ce privește opera originală și autorul acesteia;
c) dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Interpretarea per a contrario conduce la concluzia că efectuarea traducerilor, a publicărilor în culegeri, a adaptărilor sau a transformărilor unei opere preexistente trebuie făcută cu autorizarea și cu plata unei remunerații a autorului sau titularului dreptului de autor.
Durata, transmiterea succesorală și limitele exercitării dreptului de autor
Drepturile patrimoniale de autor nu-și încetează, nici ele, existența odată cu moartea autorului, considerându-se că este just ca autorul, care și-a folosit întregul său talent și toată puterea de creație pentru a realiza opere literare, artistice, să fie sigur că cei apropiați vor putea trage foloase din exploatarea operei sale și după încetarea sa din viață. Soluția de principiu adoptată în privința drepturilor patrimoniale a fost aceea a recunoașterii drepturilor în favoarea autorilor pe tot timpul vieții acestora și în favoarea moștenitorilor pe durată limitată.
Pe tărâmul duratei protecției dreptului de autor disputa a fost îndelungată, iar opoziția împotriva extinderii acestei durate se manifestă încă și în zilele noastre. Este suficient să amintim că în primele reglementări ale dreptului de autor durata monopolului de exploatare recunoscut în favoarea autorului era de 10-14 ani, că între cei care s-au opus la mărirea perioadei de protecție s-a numărat și Napoleon Bonaparte, care a susținut că „proprietatea autorilor n-ar trebui să dureze decât în timpul vieții lor” și că astăzi durata maximă a protecției drepturilor patrimoniale se întinde pe durata vieții autorului la care se adaugă încă 70 de ani pentru moștenitori. Soluția este conținută și în Convenția de la Berna, dar nu este încă unanim acceptată, motiv pentru care ea a fost reafirmată prin Directiva nr. 93/98 din 1993 a Consiliului Comunităților Europene.
Durata drepturilor patrimoniale de autor diferă, funcție de genul operei în discuție, de modul în care opera a fost adusă la cunoștință publică (sub numele autorului, sub pseudonim sau fără nume), de faptul că a fost sau nu adusă la cunoștință publică. În raport de aceste elemente, durata protecției operelor este diferită. Dar în toate cazurile, la expirarea duratei de protecție, opera cade în domeniul public.
Căderea operei în „domeniul public” semnifică faptul că monopolul exploatării operei, recunoscut în favoarea titularilor dreptului pe durată limitată, a încetat și că, din acel moment, opera are un alt destin: ea constituind parte a patrimoniului comun al umanității, la dispoziția tuturor și poate fi exploatată liber.
Data aducerii operei la cunoștință publică, sau data creării operei, constituie și în alte cazuri momentul de la care începe să curgă calculul termenului de protecție, dar acest moment nu se identifică, nu se confundă cu data nașterii dreptului patrimonial de autor. Dreptul patrimonial de autor ia naștere odată cu opera, autorul fiind liber să-l exercite sau nu. Până la manifestarea voinței autorului în sensul divulgării și exploatării operei, dreptul patrimonial este eventual. El devine actual în momentul în care actul de voință a fost săvârșit, iar opera a intrat în circuitul comercial.
Prin Legea nr. 285/2004 – Capitolul V – art. 24-25 – este stabilită durata de exercitare a drepturilor patrimoniale, care „se naște din momentul creării operei, oricare ar fi modul sau forma concretă de exprimare și durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire, pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoștință publică în mod legal”.
În lipsa moștenitorilor, exercițiul drepturilor patrimoniale revine organismului de gestiune colectivă mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație.
De la regula generală, legiuitorul stabilește următoarea excepție – art. 25(2) :
– persoana care după încetarea protecției dreptului de autor aduce la cunoștință publică, în mod legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte, beneficiază de protecție echivalentă cu cea a drepturilor patrimoniale ale autorului;
– durata protecției acestor drepturi este de 25 de ani începând din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoștință publică, în mod legal.
Pentru operele aduse la cunoștință publică, în mod legal sub pseudonim sau fără indicarea autorului, durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la data aducerii la cunoștință publică a acestora, așa cum precizează dispozițiile articolului 26. Pentru situația în care identitatea autorului este adusă la cunoștință publică înainte de expirarea termenului de 70 de ani sau pseudonimul adoptat de autor nu lasă nici o îndoială asupra identității autorului, sunt aplicabile dispozițiile prevăzute moștenitorilor.
Dispozițiile articolelor 27 și 28 precizează că în cazul operelor realizate în colaborare, durata drepturilor patrimoniale este de 70 de ani de la moartea ultimului coautor, iar pentru operele colective, aceasta este de 70 de ani de la data aducerii operelor la cunoștință publică. Dacă contribuțiile coautorilor sunt distincte, durata drepturilor patrimoniale este calculată distinct pentru fiecare dintre coautori și moștenitori, de la data decesului fiecărui coautor. Pentru operele colective este precizat că în cazul în care acestea nu se aduc la cunoștință publică timp de 70 de ani de la crearea lor, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea acestora.
„Drepturile patrimoniale asupra programelor pentru calculator durează tot timpul vieții autorului, iar după moartea acestuia se transmit prin moștenire pe o perioadă de 70 de ani”, potrivit articolului 30. Textul articolului în discuție are în vedere numai creația unui singur autor, fără a preciza care este durata protecției atunci când programele pentru calculator sunt realizate în colaborare ori pentru opera colectivă.
Potrivit art. 31, se face precizarea că „modificările neesențiale, adăugirile, tăieturile sau adaptările aduse în vederea selecției ori aranjării, precum și corectarea conținutului unei opere sau colecții, care sunt necesare pentru continuarea activității colecției în modul în care a intenționat autorul operei, nu se vor extinde termenul de protecție a acestei opere sau colecții”.
Din textul legii se desprinde, ca regulă generală, că durata de exercitare a drepturilor patrimoniale este de 70 de ani, durată care „se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor morții autorului sau aducerii operei la cunoștință publică”.
Operele sunt divulgate de autorii lor pentru a ajunge la consumatori, iar statul conferă protecție operelor și drepturi exclusive autorilor lor, pe durată limitată, pentru ca patrimoniul cultural al umanității să fie, în continuu, îmbogățit. Destinul operei este de a fi „devorată” de consumatori, dar acest consum trebuie să aducă autorilor un beneficiu.
Armonizarea intereselor autorilor și consumatorilor de opere și obiectivele culturale urmărite de state, au impus instituirea unor limite și în privința drepturilor autorilor, măsurile legislative în domeniu trebuind să răspundă la trei obiective:
– să asigure și să faciliteze nu doar protecția dreptului de autor ci și accesul publicului la opere;
– să creeze condiții optime pentru ca școlile, bibliotecile și centrele de documentare să-și poată îndeplini misiunea socială;
– să garanteze autorilor o remunerație proporțională cu nivelul de utilizare a operei lor.
Confruntată cu problemele încălcării drepturilor de autor, pe de o parte, și cu cea a nevoii de a asigura protecția efectivă a drepturilor de autor, pe de altă parte, și pornind de la premisa că, în interesul culturii, este necesară găsirea de soluții echitabile, care reclamă atât protecția celor care contribuie la îmbogățirea ei, cât și accesul la cultură a membrilor societății, OMPI a formulat, încă din 1979, recomandări pentru:
– extinderea legislației dreptului de autor asupra tuturor formelor de utilizare a operelor protejate și, în special, asupra publicării, reprezentării sau executării adaptărilor cinematografice, radiodifuzării și distribuirii prin cablu a acestor opere;
– găsirea unor formule de administrare colectivă a drepturilor realizate din prelevările asupra acestor utilizări, probleme care nu pot fi rezolvate decât cu ajutorul societăților și uniunilor de creatori și, eventual, de asigurare a unei remunerații speciale, în favoarea autorilor, pentru utilizările necontrolabile.
S-a remarcat, în același timp, că operele nu-și pot realiza misiunea de instrumente ale progresului cultural dacă dreptul de autor nu ar fi supus unor limite. Aceste limite privesc, pe de o parte, durata protecției, iar pe de altă parte, vizează exercitarea dreptului exclusiv de exploatare.
Așa cum este definit în lege (art. 10), autorul este singurul care poate decide dacă, cum și când va fi utilizată sau exploatată opera sa (principiul suveranității autorului). De la acest principiu, articolul 33 din lege precizează excepțiile de utilizare a operei, „fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații”, deci limitele exercitării dreptului de autor.
Condițiile, întrunite cumulativ, ca opera să fie utilizată „fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații” sunt:
– opera a fost adusă anterior la cunoștință publică;
– utilizarea operei să fie conform bunelor uzanțe;
– utilizarea operei să nu contravină exploatării normale a operei;
– utilizarea operei să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare.
Următoarele utilizări ale operelor sunt permise, „fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații”, dacă sunt îndeplinite condițiile precizate mai sus:
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori pentru scopuri de siguranță publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
c) utilizarea de articole sau scurte extrase din opere în publicați, în emisiuni de radio sau televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv învățământului, precum și reproducerea pentru învățământ, în cadrul instituțiilor de învățământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare și cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituțiilor publice culturale sau științifice, care funcționează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecția permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile publicului, de către instituții de învățământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obținerii unui avantaj comercial sau economic direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări și dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea și executarea unei opere în cadrul activităților instituțiilor de învățământ, exclusiv în scopuri specifice și cu condiția ca atât reprezentarea sau executarea, cât și accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expozițiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitațiilor publice de opere de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
La condițiile generale, pentru fiecare caz de utilizare enunțat mai sus, se adaugă îndeplinirea unei cerințe speciale, cerință care are în vedere modul de utilizare a operei, genul operei protejate, locul folosirii pentru care nu este necesar consimțământul autorului (cu scop de citare – „scurte extrase”, în scop de învățământ, cultură, cu scop de informare și cercetare, cu scop de difuzare, în scop publicitar cu acces public).
Durata, transmiterea succesorală și limitele exercitării dreptului de autor sunt legate de momentul nașterii, respectiv al stingerii dreptului de autor.
1.4 Dreptul de suită – justificare
În România dreptul de suită a fost consacrat prin Legea nr. 8/1996. Instituția nu era străină dreptului nostru, pentru că România a aderat la Convenția de la Berna, care îl admite în principiu în art. 14 terț, lăsând însă legislațiilor naționale facultatea de a-l admite sau nu, prin Legea nr. 152/1926.
În cadrul convenției de la Berna dreptul de suită are un obiect care este, în bună măsură, diferit față de cel care avea să fie consacrat ulterior în legislațiile naționale. Potrivit Convenției dreptul de suită există cu privire la „ operele de artă originale și manuscrisele originale ale scriitorilor și compozitorilor”.
Justificându-se acest drept, s-a arătat că el este menit să repare o injustiție: un artist, aflat la început de carieră, își va vinde operele la un preț scăzut. Dobândind notorietate, operele sale vor fi revândute la prețuri din ce în ce mai mari, iar de pe urma acestor revânzări beneficiază numai cesionarii succesivi care obțin câștiguri importante. De aceea, s-a considerat că este echitabil ca artiștii să primească o parte, de altfel modestă, din această creștere de preț, recunoscându-li-se acestora dreptul de a fi interesați în operațiunile de vânzare având ca obiect opera lor, după prima cesiune făcută de ei. Pentru că asigură artiștilor participarea la beneficiile obținute din revânzare, dreptul de suită mai este denumit și „drept pecuniar la un partaj echitabil”.
Un alt argument în favoarea dreptului de suită îl constituie faptul că pentru operele de artă plastică drepturile patrimoniale tradiționale, de reproducere și de reprezentare, au o valoare practică aproape nesemnificativă. Astfel, pentru operele de artă plastică dreptul de reprezentare se manifestă prin expunerea lor în expoziții publice, o modalitate de utilizare a operelor care, privită ca atare, nu este, în principiu, aducătoare de venituri pentru autorul lor. Cât privește dreptul de reproducere, această posibilitate are, mai degrabă, caracter excepțional și este întâlnită în cazul operelor celebre după care se realizează cărți poștale, diapozitive etc. De aceea, esențial pentru valoarea unei opere de artă plastică nu este monopolul dreptului de reproducere și reprezentare al autorului, ci suportul material cu care opera sa face corp comun.
Dreptul de suită este justificat și de legătura permanentă dintre autor și opera sa și permite autorului să-și exercite dreptul de retractare și de a verifica respectarea integrității operei.
Introducerea în legislația noastră a dreptului de suită reprezintă alinierea și armonizarea legii dreptului de autor cu legislația internațională.
Conținutul dreptului de suită
Legiuitorul stabilește, la articolul 21, un drept patrimonial, specific, numit drept de suită, pentru operele originale de artă grafică sau plastică ori fotografică. Dreptul de suită reprezintă dreptul autorului „de a încasa o cotă din prețul de vânzare obținut la orice revânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor”.
Dreptul de suită se exercită numai asupra operelor originale de artă grafică sau plastică ori fotografică deci, nu se poate exercita cu privire la alte opere. Dreptul de suită se aplică tuturor actelor de revânzare.
Legiuitorul la articolul 7 lit. g) enumeră care sunt „operele de artă grafică sau plastică : operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice”.
Potrivit art. 21 (4) din lege, ori de câte ori o operă de artă grafică sau plastică ori fotografică este revândută, autorul operei are dreptul să primească o cotă procentuală (5%) din prețul de vânzare al operei, „fără a putea depăși 12.500 euro”.
Beneficiarii dreptului de suită sau reprezentanții acestora au la dispoziție trei ani de la data revânzării dreptul de a solicita informații de la persoanele implicate în revânzarea operei, pentru a asigura plata sumelor care li se datorează.
În sarcina vânzătorului cad următoarele obligații:
– comunică autorului informații cu privire la locul unde se află opera sa, în termen de două luni de la data vânzării;
– răspunde de reținerea din prețul de vânzare;
– răspunde de plata către autor a sumei datorate din prețul de revânzare a operei.
În textul legii este inserată – la articolul 21 (3) – dispoziția potrivit căreia, „copiile operelor originale de artă sau fotografice, care au fost făcute într-un număr limitat de către însuși autorul lor sau cu aprobarea acestuia, sunt considerate opere de artă originale, în sensul prezentei legi”.
Articolele 22 și 23 instituie pentru proprietarii și posesorii de opere următoarele obligații în favoarea autorilor:
– să permită accesul autorului și să pună la dispoziția acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor, cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului;
– să nu distrugă opera înainte de a o oferi autorului la prețul de cost al materialului ori dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul va permite autorului să facă o copie de pe operă într-o manieră corespunzătoare. În cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor.
Dreptul de suită durează tot timpul vieții autorului iar după moartea acestuia se transmite prin moștenire, potrivit legislației civile, pe o perioadă de 70 de ani – art.25.
Proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului și să o pună la dispoziția acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor.
Exercitarea dreptului de autor nu are voie să aducă atingere interesului legitim al proprietarului sau al posesorului operei.
Dacă există un astfel de risc, proprietarul sau posesorul poate pretinde autorului o garanție suficientă pentru securitatea operei, asigurarea operei la o sumă ce reprezintă valoarea pe piață a originalului, precum și o remunerație corespunzătoare.
Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului la prețul de cost al materialului.
Dacă nu este posibilă returnarea originalului, proprietarul va permite autorului să facă o copie de pe operă într-o manieră corespunzătoare.
În cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita trimiterea reproducerii proiectelor.
Concluzia este că la baza dreptului de suită stă principiul echității. Exercitarea acestui drept permite autorului să primească o parte din sporul de valoare dobândit ulterior de opera sa.
De asemenea, legiuitorul dispune la art. 21 (7) că „dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări”.
1.5 Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor
Cesiunea este convenția prin care autorul sau titularul drepturilor patrimoniale de autor transmite totalitatea sau o parte a drepturilor sale către o altă persoană, în schimbul unui preț. Cesiunea drepturilor de autor se face prin contracte de valorificare a operei și are ca obiect numai dreptul patrimonial, dreptul exclusiv de exploatare a operei. Drepturile morale de autor nu pot face obiect de transmisiune prin acte între vii.
În general, autorul nu-și exploatează singur opera, lăsând aceasta în grija editorilor, organizatorilor de spectacole sau difuzorilor specializați, cu care încheie contracte, prin care cedează drepturile patrimoniale asupra operelor create. Acestor contracte nu li se pot aplica, în totalitate, regulile dreptului comun, date fiind natura specială a dreptului de autor, legătura care există între operă și autor, nevoia de a asigura o protecție eficientă, atât drepturilor morale, cât și drepturilor patrimoniale ale autorilor.
În țara noastră, până în anul 1946, transmisiunea contractuală a drepturilor patrimoniale de autor era supusă regulilor dreptului comun al contractelor. Legea nr. 596 din 24 iulie 1946 privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare, a constituit prima reglementare specială a contractului de editare, dispozițiile acesteia aplicându-se prin analogie și contractelor de reprezentare. Această lege a fost urmată de Decretul nr.17 din 14 ianuarie 1949, privind editarea și difuzarea cărții și de Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, la rândul său, modificat prin Decretul nr.428 din 13 noiembrie 1952. Toate aceste acte normative au fost abrogate prin Decretul nr. 321 din 27 iunie 1956 privind drepturile de autor, la rândul lui abrogat de Legea nr. 8/1996.
Legea dreptului de autor vorbește despre cesiunea drepturilor patrimoniale de autor și nu face nici o distincție între cesiune și concesiune. În dreptul comun cesiunea și concesiunea sunt însă instituții diferite. Potrivit regulilor dreptului comun, prin cesiune se transferă un drept real, iar prin concesiune un drept personal. Sensul uzual al cuvântului cesiune, este acela de transmisiune pură și simplă a unui drept. Cesiunea este la un drept ceea ce este vânzarea la bunurile corporale. Cesiunea este opusă concesiunii, la fel cum vânzarea este opusă închirierii. Concesionarul nu este titularul unui drept real, la fel cum locatarul nu este titularul dreptului asupra obiectului locațiunii.
În cazul dreptului de autor, cesiunea are însă și un conținut diferit. În timp ce cesionarul dreptului real are deplină libertate în privința dreptului transmis, cesionarul drepturilor patrimoniale de autor are, în principiu, obligația de a exploata aceste drepturi.
În materia drepturilor patrimoniale de autor, cesiunea privește un drept exclusiv de exploatare a unei opere și aceasta o apropie de cesiunea pură și simplă din dreptul comun.
Realizarea unei opere conferă creatorului calitatea de autor și nașterea drepturilor morale și patrimoniale care compun dreptul de autor fără nici o condiție privitoare la capacitate.
Dreptul de autor este recunoscut realizatorului operei fără nici o deosebire: minorului, interzisului sau persoanei având capacitatea deplină a drepturilor. Dar dacă, pentru a fi titulară de drepturi și obligații, pentru a avea capacitate de folosință, nu este necesară voința matură și conștientă, pentru exercițiul drepturilor, pentru asumarea de obligații prin săvârșirea de acte juridice o atare voință este necesară.
Validitatea unui act juridic, în general, presupune, ca o condiție de valabilitate a acestuia, ca părțile să aibă voință matură și conștientă, să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar aceasta este valabil și în cazul actelor încheiate pentru transmisiunea drepturilor patrimoniale de autor.
Persoana lipsită de capacitate de exercițiu nu poate încheia acte juridice pentru cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, decât prin reprezentant. Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă va încheia personal acte, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților sau tutorelui (art.5-11 din Decretul nr. 31/1954).
Legea nr. 285/2004 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor în Capitolul VII. Fac obiectul cesiunii numai drepturile patrimoniale de autor, așa cum este precizat în articolul 39. Drepturile patrimoniale care se transmit pot să fie ale autorului sau ale titularului dreptului de autor. Cesiunea se face prin contract. Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu și pentru o anumită durată. Transmiterea drepturilor patrimoniale de autor se poate efectua prin cesiune exclusivă ori neexclusivă.
Legea precizează, la articolul 41 (2), excepțiile, nu pot constitui obiect al contractului de cesiune „drepturile patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului, nominalizate sau nenominalizate”, sancțiunea fiind nulitatea absolută. Se poate concluziona că obiectul contractului de cesiune trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil, licit și moral, să fie în circuitul civil.
În ceea ce privește cesiunea exclusivă, potrivit articolului 39(4), în contractul de cesiune trebuie prevăzut în mod expres caracterul exclusiv al cesiunii. Exclusivitatea cesiunii poate să se refere la totalitatea drepturilor patrimoniale ale autorului, pentru o anumită perioadă, un anumit teritoriu sau toate acestea cumulate. Autorul sau titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalitățile convenite cu cesionarul și nici nu mai poate transmite dreptul respectiv altei persoane.
În cazul cesiunii neexclusive – art. 39(5) – autorul sau titularul dreptului de autor poate utiliza el însuși opera și poate transmite dreptul neexclusiv și altor persoane. O cerință expresă, menționată la articolul 39 (6), este aceea că „cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său unei alte persoane decât cu consimțământul expres al cedentului”.
Dacă nu s-a convenit altfel în contract, cesiunea unuia dintre drepturile patrimoniale ale titularului dreptului de autor nu are nici un efect asupra celorlalte drepturi ale sale – art. 39(7).
Concluzia este aceea că, efectele cesiunii drepturilor patrimoniale de autor (a contractului de cesiune) diferă funcție de cesiunea exclusivă sau neexclusivă a drepturilor.
Cesionarul are obligația de a exploata opera și de a achita remunerația cuvenită autorului. Pentru a nu da părții interesate dreptul de a cere anularea contractului, acesta trebuie să prevadă: drepturile patrimoniale transmise, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, remunerația titularului dreptului de autor – art. 41.
Contractul de cesiune este un contract :
– consensual – prin simplul acord de voință al părților.
– cu titlu oneros – ambele părți urmăresc interese pecuniare;
– sinalagmatic – încheierea sa dă naștere la obligații reciproce între părți;
– comutativ – părțile cunosc existența și întinderea obligațiilor, nedepinzând de un eveniment viitor și incert.
Contractul trebuie să îmbrace forma scrisă pentru a se putea dovedi existența și conținutul drepturilor patrimoniale ce fac obiectul cesiunii – art.42. Fac excepție contractele având drept obiect opere utilizate în presă.
În scopul protejării autorului, legea a impus condiția încheierii contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în formă scrisă. Cerința formei scrise este de ordin probator și privește atât existenta contractului cât și conținutul acestuia.
Părțile stabilesc de comun acord remunerația cuvenită în temeiul contractului de cesiune. Remunerația poate să fie proporțională cu încasările provenite din utilizarea operei, în sumă fixă sau în orice alt mod – 43(2). Legea prevede în mod expres, la articolul 43 (4), că „autorul nu poate renunța anticipat la exercițiul dreptului de a cere revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remunerației”.
Legiuitorul tratează – art. 44 – o situație specială, aceea în care opera este creată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu precizate în contractul individual de muncă. Existența sau inexistența unei clauze în contractul individual de muncă face ca drepturile patrimoniale asupra operei create în îndeplinirea sarcinilor de serviciu să aparțină sau nu autorului operei create. Drepturile patrimoniale aparțin autorului operei când din contractul individual de muncă lipsește o clauză contrară. Când clauza contractuală este prevăzută în contractul individual de muncă, drepturile patrimoniale de autor revin angajatorului. Clauza contractuală trebuie să cuprindă termenul pentru care au fost cesionate drepturile patrimoniale de autor. Dacă nu este precizată durata cesiunii, „aceasta este de trei ani de la data predării operei”. La expirarea termenului prevăzut în clauza contractuală sau al celui de trei ani de la data predării operei, drepturile patrimoniale revin autorului.
Contractul de cesiune poate înceta la expirarea termenului sau poate fi desființat de drept. Desființarea contractului de cesiune operează în cazul în care cesionarul nu îl utilizează sau îl utilizează într-o măsură insuficientă afectând considerabil interesele autorului. Autorul nu poate cere desființarea contractului de cesiune din „motive datorate propriei culpe, faptei unui terț, unui caz fortuit sau de forță majoră”. Cesionarul este protejat prin dispoziția legală, menționată la articolul 47 (3), prin care „desființarea contractului de cesiune nu poate fi solicitată înainte de expirarea a doi ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra unei opere”. Textul legii stabilește în mod expres că, „autorul nu poate renunța anticipat la exercitarea dreptului său de a solicita desființarea contractului de cesiune”.
Articolul 46 reglementează contractul la comandă. Contractul are ca obiect valorificarea dreptului patrimonial pentru opere viitoare. Legea, prin dispozițiile articolului 46(2), inserează obligativitatea menționării în contractul la comandă a unei opere viitoare, atât a termenului de predare cât și a termenului de acceptare a operei. Opera realizată în baza unui contract de comandă trebuie să îndeplinească condițiile stabilite în contract pentru a nu da dreptul persoanei care a comandat opera să denunțe contractul.
Contracte speciale reglementate de Legea dreptului de autor
Legea dreptului de autor, la capitolul VII, secțiunea a II a, a consacrat reglementări pentru contractele speciale, și anume: contractul de editare, contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală și contractul de închiriere.
Potrivit art. 942 C. civ. prin contract se înțelege: „acordul de voință între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic.”
Contractul de editare
Editarea operelor literare și științifice este o veche îndeletnicire, iar inventarea tiparului a reprezentat un moment de răscruce pentru dreptul de autor, prin consecințele pe care multiplicarea cărților le-a avut pentru raporturile dintre autori, tipografi (librari) și consumatori. O dată cu inventarea tiparului „geniul uman a devenit mai fecund, cărțile noi se multiplică, munca autorului și industria de librărie au devenit mai rentabile”.
Dreptul de autor este, în mod incontestabil , și rezultatul luptei duse de către autorii de opere, obligați să cedeze proprietatea și exploatarea manuscriselor în favoarea tipografilor care dețineau monopolul în domeniul lor de activitate, pentru câștigarea dreptului de a dispune în mod exclusiv și pe o durată de timp cât mai mare de creația lor intelectuală.
Chiar și după cristalizarea instituției dreptului de autor, o lungă perioadă de timp, contractul de editare nu a avut o reglementare proprie, fiind supus regulilor dreptului comun, regulilor aplicabile în alte materii, în particular celor din materia vânzării-cumpărării. Opoziția la codificarea regulilor contractului de editare a venit tot din partea editorilor, partizani declarați ai regimului de libertate a convențiilor și care considerau că legiuitorul nu trebuie să intervină în raporturile lor cu autorii, atât timp cât autorii înșiși nu o reclamă. De altfel, la o Conferință a Cărții care a avut loc la Anvers în anul 1890 s-a susținut că o lege asupra contractului de editare ar opri orice progres în valorificarea creațiilor intelectuale și că legiuitorul reglementând acest contract nu ar putea opri părțile contractante să deroge de la dispozițiile legii, care nu ar putea să ofere decât un minim de protecție.
Codificarea regulilor contractului de editare este o realizare de dată relativ recentă. În țara noastră Legea asupra proprietății literare și artistice din 1923 amintește de contractul de editare, fără a-l reglementa. Legea nr. 596 privind contractul de editare și dreptul autorului asupra operelor literare, urmată de Decretul nr. 17 din 14 ianuarie 1949 privind editarea și difuzarea cărții și de Decretul nr. 19 din 16 februarie 1951 privind dreptul de autor asupra operelor susceptibile de a fi tipărite, modificat prin Decretul nr.428 din 13 noiembrie 1952 și de Decretul nr. 321 din 27 iunie 1956 privind drepturile de autor.
Întrucât contractul de editare formează obiectul reglementării ample în majoritatea legislațiilor, jurisprudența aplică adesea celorlalte contracte, prin asemănare, regulile privind acest contract.
Contractul de editare reprezintă o modalitate de valorificare a drepturilor patrimoniale de autor.
Articolul 48 definește contractul de editare ca fiind contractul prin care „titularul dreptului de autor cedează editorului, în schimbul unei remunerații, dreptul de a reproduce și de a distribui opera”. Reproducerea și difuzarea operei revine editorului pe cheltuiala sa. „Nu constituie contract de editare convenția prin care titularul dreptului de autor îl împuternicește, pe cheltuiala sa, pe editor pentru a reproduce și difuza opera”.
Potrivit articolului 49 din lege, „titularul dreptului de autor poate ceda editorului și dreptul de a autoriza traducerea și adaptarea operei”.
Caracterele juridice ale contractului de editare, sunt:
– contract sinalagmatic – încheierea sa dă naștere la drepturi și obligații reciproce între părți ( editorul având obligația de a reproduce și distribui opera, iar autorul pe aceea de a pune opera la dispoziția editorului);
– contract consensual – încheierea contractului are loc prin simplul acord de voință al părților;
– contract cu titlu oneros – ambele părți ( autorul și editorul) urmăresc obținerea de foloase pecuniare;
– contract comutativ – părțile cunosc existența și întinderea drepturilor și a obligațiilor în momentul încheierii contractului, nedepinzând de un eveniment viitor și incert;
– contract translativ de drepturi – autorul transmite temporar opera sa editorului pentru a fi reprodusă și distribuită.
Contractul de editare este un contract special, cu o fizionomie proprie. Obligațiile care se nasc în sarcina părților, apropie acest contract de alte contracte civile, dar nu îl identifică cu nici unul dintre acestea. Cele două componente ale dreptului de autor: dreptul moral și dreptul patrimonial, sunt indisolubil unite, iar contractele civile de drept comun nu sunt în măsură să asigure, concomitent, dreptul editorului de a valorifica opera în modalitatea convenită, iar autorului conservarea dreptului său moral. Protecția concomitentă a celor două categorii de drepturi se realizează însă, prin contractul de editare.
Contactul de editare se încheie între titularul dreptului de autor (numai persoana fizică poate avea calitatea de autor) și editor. Obiectul contractului de editare este „opera originală de creație intelectuală din domeniul literar, artistic sau științific”. Ca și în cazul contractului de cesiune, obiectul contractului de editare trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil, licit și moral, să fie în circuitul civil.
Legea stabilește, la articolul 51 (1), clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de editare, clauze cu privire la :
a) durata cesiunii;
b) natura exclusivă sau neexclusivă și întinderea teritorială a cesiunii;
c) numărul maxim și minim al exemplarelor;
d) remunerația autorului, stabilită în condițiile prezentei legi;
e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
f) termenul pentru apariția și difuzarea exemplarelor fiecărei ediții sau, după caz, ale fiecărui tiraj;
g) termenul de predare a originalului operei de către autor;
h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către autor.
Durata cesiunii, natura exclusivă sau neexclusivă și întinderea teritorială a cesiunii precum și remunerația autorului sunt considerate clauze esențiale, pentru că lipsa acestora dă dreptul părții interesate de a cere anularea contractului,
Din contractului de editare se nasc drepturi și obligații atât pentru titularul dreptului de autor cât și pentru editor.
Titularului dreptului de autor îi revine obligația:
– de a preda originalul operei (în vederea reproducerii și distribuirii) către editor;
– de a face primului său editor care a dobândit dreptul de publicare a operei sub forma unui volum o ofertă scrisă cu privire la publicarea operei în formă electronică.
Titularul dreptului de autor are dreptul:
– de a aduce îmbunătățiri sau modificări operei în cazul unei ediții noi;
– de a încasa remunerația stabilită;
– de a solicita desființarea contractului și de a cere daune pentru neexecutare;
– de a primi copiile rămase în stoc la prețul pe care l-ar fi primit editorul prin vânzarea pentru distrugere;
– de a primi remunerația în cazul distrugerii operei, datorită forței majore, numai dacă opera s-a publicat.
În sarcina editorului cad următoarele obligații:
– de a reproduce și distribui opera în înțelesul articolelor 14 și 141 din lege;
– de a plăti remunerația cuvenită titularului dreptului de autor, sub sancțiunea anulării contractului;
– de a permite autorului să aducă îmbunătățiri sau alte modificări operei în cazul unei ediții noi – art. 53;
– de a restitui originalul operei în conformitate cu articolul 55 din lege.
– de a publica opera în termenul convenit, iar în cazul în care termenul nu este prevăzut în contract, în cel mult un an de la data acceptării ofertei;
– de a păstra în stoc copiile operei o perioadă de doi ani de la publicare.
Articolul 52 reglementează în favoarea editorului un drept prioritar, în condițiile în care:
– a dobândit dreptul de publicare a operei sub forma unui volum;
– și-a manifestat intenția de a publica opera în format electronic, în cel mult 30 de zile de la primirea ofertei scrise a autorului;
– are intenția de a publica opera în format electronic în intervalul de trei ani de la data publicării operei.
În cazul contractului de editare „cesiunea către editor a dreptului de a autoriza alte persoane să adapteze opera sau să o utilizeze în orice alt mod trebuie să facă obiectul unei prevederi contractuale exprese”, așa cum este inserat în articolul 50 din lege.
În lipsa unei clauze contrare, încetarea contractul de editare are loc în condițiile precizate de articolul 56:
– după expirarea duratei stabilite;
– după epuizarea ultimei ediții convenite.
– dacă editorul nu publică opera în termenul convenit;
– în cazul distrugerii operei datorită forței majore.
Contractul de reprezentare teatrală sau execuție muzicală
Articolul 58 definește contractul de reprezentare teatrală sau execuție muzicală ca fiind contractul prin care „titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă, în schimbul unei remunerații, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în condițiile convenite”.
Contractul de reprezentare teatrală sau muzicală se încheie:
– direct între titularul dreptului de autor și persoana fizică sau juridică;
– și prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, cerință formulată de articolul 58 (2);
– în formă scrisă, cerință formulată de articolul 59 (1);
– pe o durată determinată ori pentru un număr determinat de comunicări publice, cerință formulată de articolul 59 (1);
Clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de reprezentare teatrală sunt:
– termenul în care va avea loc premiera sau singura reprezentare ori execuție a operei;
– caracterul exclusiv sau neexclusiv al cesiunii;
– teritoriul;
– remunerația autorului și termenele de plată a acesteia;
– perioadele de comunicare, dar nu mai puțin de o dată pe an;
– condițiile de desființare a contractului.
Părțile în contractul de reprezentare teatrală sau muzicală sunt: titularul dreptului de autor și cesionarul (persoană fizică sau juridică ori organismul de gestiune colectivă).
Contractul de reprezentare teatrală sau execuție muzicală este un contract consensual (acordul de voință al părților), oneros (obținerea de foloase pecuniare) și poate fi încheiat pentru o operă actuală sau viitoare.
În ceea ce privește pe cesionarul contractului de reprezentare teatrală sau execuție muzicală, acesta este obligat să:
– nu îl poate ceda unui terț fără consimțământul scris al autorului sau al reprezentantului său, afară de cazul cesiunii concomitente, totale sau parțiale;
– permită autorului să controleze reprezentarea sau executarea operei și să susțină în mod adecvat realizarea condițiilor tehnice pentru interpretarea lucrării;
– să trimită autorului programul, afișele și alte materiale tipărite, recenzii publice despre spectacol;
– să asigure reprezentarea sau executarea publică a operei în condiții tehnice adecvate;
– să comunice periodic titularului dreptului de autor numărul de reprezentații sau de execuții muzicale, precum și situația încasărilor;
– să plătească autorului, la termenele prevăzute în contract, sumele în cuantumul convenit.
Clauzele speciale care dau dreptul autorului de a cere desființarea contractului de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală și de a cere daune pentru neexecutare sunt:
– întreruperea reprezentărilor sau execuțiilor, timp de doi ani consecutivi, dacă nu s-a prevăzut un alt termen prin contract;
dacă cesionarul nu reprezintă sau nu execută opera în termenul stabilit.
Contractul de închiriere
„Prin contractul de închiriere a unei opere, autorul se angajează să permită utilizarea, pe timp determinat, cel puțin a unui exemplar al operei sale, în original sau în copie, în special programe pentru calculator ori opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale” – art. 63.
Legiuitorul menționează la alineatul 2 al articolului 63 că, în ceea ce privește contractul de închiriere, acesta „este supus dispozițiilor de drept comun privind contractul de locațiune”.
Prin urmare, acest contract este:
– consensual (acordul de voință al părților);
– comutativ (părțile cunosc existența și întinderea drepturilor și a obligațiilor în momentul încheierii contractului, nedepinzând de un eveniment viitor și incert);
– bilateral-sinalagmatic (drepturi și obligații reciproce între părți de la data încheierii);
– oneros (ambele părți urmăresc obținerea de foloase pecuniare);
– încheiat în formă scrisă .
Părțile în contractul de închiriere sunt autorul (locator) și beneficiarul dreptului închiriere (chiriaș). Obiectul contractului de închiriere este bunul (opera, în original sau în copie) ce face obiectul dreptului de autor.
Remunerația se stabilește funcție de durata contractului și în raport cu valoarea operei închiriate și achitată la termenul stabilit de părți.
În textul articolului 63 este inserată dispoziția potrivit căreia contractul de închiriere se aplică „în special programelor pentru calculator ori operelor fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale”.
Beneficiarul dreptului de închiriere se angajează să plătească o remunerație autorului pe perioada cât folosește acel exemplar al operei.
Autorul păstrează dreptul de autor asupra operei închiriate, cu excepția dreptului de distribuire, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.
Locațiunea și împrumutul de opere fac obiectul recomandării de armonizare a legislațiilor țărilor Comunității Europene prin Directiva nr. 92/100 din 19 mai 1992 a Consiliului Comunităților Europene.
CAPITOLUL III
ORGANISMELE DE GESTIUNE ȘI PROTECȚIA
A DREPTULUI DE AUTOR
Organismele de gestiune ale dreptului de autor – funcționare
Gestionarea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor a fost reglementată pentru prima dată în dreptul nostru, prin Legea nr. 8/1996, dar asociații profesionale având ca obiect de activitate apărarea intereselor unor categorii de creatori au existat și înainte de adoptarea acestei legi.
Reglementarea prin lege a gestiunii colective a drepturilor de autor ține seama, în primul rând, de dezvoltarea mijloacelor de reproducere și difuzare a operelor, din ce în ce mai sofisticate și mai performante, de proliferarea fenomenului pirateriei, extrem de dăunător pentru interesele patrimoniale ale autorilor, de imposibilitatea controlării individuale a exploatării operei.
Gestiunea colectivă a drepturilor este o facultate, autorii și alți titulari de drepturi protejate în cadrul legii dreptului de autor având alegerea între a-și exercita drepturile recunoscute de lege în mod personal sau prin organisme de gestiune colectivă.
Legea nr. 285/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, consacră un spațiu larg gestiunii și protecției dreptului de autor (Titlul III. Gestiunea și apărarea dreptului de autor și a drepturilor conexe).
Secțiunea I. Dispoziții generale – art. 123 – titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe își pot exercita drepturile recunoscute de lege în mod individual sau, pe bază de mandat, prin organismele de gestiune colectivă. Gestiunea colectivă a drepturilor de autor se poate face numai pentru operele aduse anterior la cunoștință publică.
Gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea următoarelor drepturi:
dreptul la remunerație compensatorie pentru copia privată;
dreptul la remunerație echitabilă pentru împrumutul public;
dreptul de suită;
dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale;
e) dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, cu excepția proiecției publice a operelor cinematografice;
f) dreptul la remunerație echitabilă recunoscut artiștilor interpreți și producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică și radiodifuzarea fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora;
g ) dreptul de retransmitere prin cablu.
Pentru titularii de drepturi care au acordat mandat și pentru care s-au elaborat metodologii, organismele de gestiune pot gestiona colectiv următoarele drepturi:
dreptul de reproducere a operelor muzicale pe fonograme sau videograme;
dreptul de comunicare publică a operelor;
dreptul de împrumut cu excepția cazului prevăzut la art. 1231 alin.(1) lit. b);
dreptul de radiodifuzare a operelor;
dreptul la remunerație echitabilă rezultată din cesiunea dreptului de
închiriere.
Activitatea de gestiune colectivă se află sub supravegherea și controlul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, în calitate de garant al aplicării legii.
Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe sunt, în sensul Legii nr. 285/2004, art. 124, „persoane juridice constituite prin liberă asociere, care au ca obiect de activitate, în principal, colectarea și repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredințată de către titulari”.
Acestea se constituie, conform art. 125, cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și funcționează potrivit reglementărilor privind asociațiile fără scop patrimonial și prevederilor prezentei legi. Ele sunt create direct de titularii drepturilor de autor sau drepturi conexe, persoane fizice ori juridice, acționând în limitele mandatului încredințat și pe baza statutului adoptat.
Avizul de constituire și funcționare se acordă prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, care se publică în Monitorul Oficial, pe cheltuiala organismului de gestiune colectivă – art. 126(3).
Statutul organismului de gestiune colectivă este avizat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, precum și orice modificare a acestuia, potrivit articolului 127, și trebuie să cuprindă dispoziții cu privire la:
a) denumirea, domeniul și obiectul de activitate și drepturile pe care le gestionează pe baza repertoriului constituit în acest scop;
b) condițiile în care se realizează gestionarea drepturilor pentru titularii acestora, pe baza principiului egalității de tratament;
c) drepturile și obligațiile membrilor în raporturile cu organismul de gestionare colectivă;
d) modalitatea de desemnare și atribuțiile administratorului general responsabil de funcționarea organismului de gestiune colectivă, precum și ale organelor de administrare și de prezentare;
e) patrimoniul inițial și resursele economice prevăzute;
f) regulile aplicabile repartizării drepturilor colectate, proporțional cu utilizarea reală a repertoriului titularilor de drepturi, precum și regulile privind regimul sumelor nerepartizate sau nerevendicate;
g) reguli privind modalitatea de stabilire a metodologiilor ce urmează a fi negociate cu utilizatorii și reguli privind reprezentarea în cadrul negocierilor;
h) modalități de verificare a gestiunii economice și financiare de către membri;
i) modalități de stabilire a comisionului datorat de titularii de drepturi organismului de gestiune colectivă pentru acoperirea cheltuielilor necesare funcționării;
j) orice alte dispoziții obligatorii privind legislația în vigoare.
Organismele de gestiune colectivă pot fi create în mod separat pentru gestionarea de categorii distincte de drepturi, corespunzând unor domenii diferite de creație, precum și pentru gestionarea de drepturi aparținând unor categorii distincte de titulari. Ele acționează în limitele mandatului acordat.
Mandatul de gestionare colectivă a drepturilor patrimoniale de autor este acordat fie direct, prin mandat scris de către titularii de drepturi, fie indirect prin contracte scrise încheiate între organisme de gestiune colectivă din România și organisme străine care gestionează drepturi similare, așa cum este menționat la art.129.
La art. 129(5) este inserată în mod expres dispoziția potrivit căreia „organismele de gestiune colectivă nu pot avea ca obiect de activitate utilizarea repertoriului protejat pentru care au primit un mandat de gestiune colectivă”.
Actul normativ stabilește atribuțiile organismelor de gestiune colectivă, precum și principalele obligații în raport cu Oficiul Român pentru Drepturile de Autor și autorii și utilizatorii de opere. În caz de neconformare, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are dreptul de a cere instanței desființarea acelor organisme.
Articolul 130 din lege stipulează obligațiile care revin organismele de gestiune colectivă, după cum urmează:
a) să acorde autorizații neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remunerații, prin licență neexclusivă, în formă scrisă;
b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plății acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi;
c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convențiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole, organismele de radiodifuziune ori televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat;
d) să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce privește gestionarea drepturilor cuvenite, ca urmare a utilizării repertoriului propriu, în afara teritoriului României, prin încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din străinătate;
e) să colecteze sumele datorate de utilizatori și să le repartizeze între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut;
f) să asigure accesul propriilor membri la informațiile privind orice aspect al activității de colectare a sumelor datorate de utilizatori și de repartizare a acestora;
g) să acorde asistență de specialitate titularilor de drepturi și să îi reprezinte în cadrul procedurilor legale, în limita obiectului lor de activitate;
h) să ceară utilizatorilor comunicarea de informații și transmiterea documentelor necesare, în format scris și electronic, pentru determinarea cuantumului remunerațiilor pe care le colectează, în vederea repartizării; informațiile și documentele transmise vor fi însoțite de adresă de înaintare, purtând numele reprezentantului legal, semnătura și ștampila;
i) să asigure transparența activității de gestiune colectivă în raporturile cu autoritățile publice care au drept de control și, prin acestea, cu utilizatorii;
j) să îndeplinească orice altă activitate, conform mandatului special primit de la titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de activitate.
În sensul prevederilor art. 131, metodologiile propuse a fi negociate, potrivit art. 130 alin 1 lit. b), însoțite de lista structurilor asociative ale utilizatorilor și o cerere vor fi depuse la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Comisia de negociere, numită prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și publicată în Monitorul Oficial pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, este constituită din:
a) câte un reprezentant al principalelor organisme de gestiune colectivă, care funcționează pentru câte o categorie de drepturi;
b) câte un reprezentant al principalelor structuri asociative ale utilizatorilor, numit dintre acestea, sau, în lipsa acestora, câte un reprezentant al primilor trei utilizatori majori din domeniu, stabiliți pe baza cifrei de afaceri, precum și al societăților publice de radiodifuziune și de televiziune.
Negocierea metodologiilor se desfășoară pe o durată de maximum 45 de zile calendaristice de la data constituirii comisiei. Metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, protocol care se publică în Monitorul Oficial pe cheltuiala organismelor de gestiune colectivă, prin decizie a directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor – art. 1312 (2) .
În cazul în care nu s-a putut conveni forma unică a metodologiilor, părțile pot solicita Oficiului Român pentru Drepturile de Autor inițierea procedurii de mediere efectuată de către arbitri. Arbitrii au obligația ca în termen de 30 de zile de la primul termen al medierii, să depună la Oficiul Român pentru Dreptul de Autor hotărârea cuprinzând forma finală a metodologiilor supuse medierii. Hotărârea arbitrală privind forma definitivă a metodologiilor se comunică părților de către Oficiul Român pentru Dreptul de Autor și se publică în Monitorul Oficial – art. 1312 (3),(7),(8).
Colectarea sumelor datorate de către utilizatori se face de către un singur organism de gestiune colectivă, organismele de gestiune colectivă beneficiare stabilesc, printr-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Dreptul de Autor:
– proporția repartizării remunerației între categoriile de beneficiari;
– organismul de gestiune colectivă care urmează a fi numit, dintre acestea, prin decizie a directorului general de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, drept colector unic;
– modalitatea de evidențiere și justificare a cheltuielilor privind acoperirea reală a costurilor de colectare ale organismului de gestiune care este colector unic.
Nedepunerea protocolului în termenul stabilit (30 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiilor) permite Oficiului Român pentru Dreptul de Autor să desemneze, dintre beneficiare, drept colector unic, un organism de gestiune colectivă.
O dispoziție obligatorie pentru organismele de gestiune colectivă, inserată la art. 1341 , este aceea de a publica, în format electronic, pe pagina proprie de Internet, informații actualizate cu privire la:
a) statutul;
b) lista membrilor organelor de conducere centrale și locale, componența comisiilor interne și lista responsabililor locali;
c) situația anuală privind soldul sumelor nerepartizate, sumele colectate pe categorii de utilizatori, sumele reținute, costul gestiunii și sumele repartizate pe categorii de titulari;
d) darea de seamă anuală;
e) informațiile privind adunarea generală, cum ar fi: data și locul convocării, ordinea de zi, proiectele de hotărâre și hotărârile adoptate;
f) alte date necesare informării membrilor.
Drepturile patrimoniale ale titularilor nu pot fi restrânse în nici un fel prin exercitarea gestiunii colectivă încredințată prin contractul de mandat.
Organismele de gestiune colectivă au obligația să depună la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, în formatul stabilit prin decizie a directorului general al Oficiului, în primul trimestru al fiecărui an, după desfășurarea adunării generale, următoarele documente:
a) darea de seamă anuală, aprobată de adunarea generală;
b) raportul anual al comisiei de cenzori, prezentat adunării generale;
c) hotărârile judecătorești privind înregistrarea modificărilor la statut, avizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor;
d) repertoriul actualizat;
e) contractele de reprezentare cu organismele similare din străinătate.
Existența organismelor de gestiune colectivă nu împiedică pe titularii dreptului de autor și ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari, persoane fizice sau persoane juridice specializate, pentru a fi reprezentați în negocierile cu titlu individual privind drepturile recunoscute. Aceasta se întemeiază pe dispozițiile articolului 1234 din Legea nr. 285/2004 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
În cazul în care organismul de gestiune colectivă nu mai îndeplinește condițiile prevăzute pentru constituire sau încalcă, în mod repetat, obligațiile stabilite de lege, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate acorda organismului de gestiune colectivă un termen pentru intrarea în legalitate, precum și aplicarea de sancțiuni contravenționale în termen de 30 de zile de la constatare, după caz – art.124,130, 135.
1.2 Oficiul Român pentru Dreptul de Autor
În România, asigurarea protecției proprietății intelectuale se realizează în principal prin două instituții de specialitate: Oficiul Român pentru Drepturile de Autor – în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe și Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci – în domeniul proprietății industriale.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor este organizat și funcționează, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 758/2003 ca organ de specialitate în subordinea Guvernului, cu autoritate unică pe teritoriul României în ceea ce privește evidența, observarea și controlul aplicării legislației în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe.
Oficiul a luat ființă prin reorganizarea, în temeiul art. 137 din Legea nr. 8/1996, a Agenției Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor, organ de specialitate în domeniu, care se afla în subordinea Ministerului Culturii.
Organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), structura personalului stabilite prin regulament, precum și tarifele operațiunilor ce pot fi efectuate de Oficiului Român pentru Drepturile de Autor sunt aprobate prin hotărâre a Guvernului. Directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor este numit prin decizie a primului ministru.
Corpul de arbitri, funcționează pe lângă Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, format din 20 de membri, numiți prin ordin al ministrului coordonator. Arbitrii candidați trebuie să aibă pregătire juridică și un minimum de 10 ani de activitate în domeniul dreptului civil și sunt propuși de :
– organismele de gestiune colectivă;
– structurile asociative ale utilizatorilor;
– societățile publice de radiodifuziune și de televiziune.
Propunerile se depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Arbitrii nu au calitatea de salariați ai Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și au dreptul la un onorariu pentru participarea la medierea metodologiilor de colectare a drepturilor gestionate de către organismele de gestiune colectivă.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, cu autoritate unică pe teritoriul României, are următoarele atribuții:
a) reglementează activitatea din domeniu, prin decizii ale directorului general;
b) elaborează proiecte de acte normative în domeniul său de activitate;
c) ține evidența repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectivă;
d) organizează și administrează, contra cost, înregistrarea, în registrele naționale specifice;
e) avizează constituirea și supraveghează funcționarea organismelor de gestiune colectivă;
f) avizează, ca organ de specialitate al administrației publice centrale înscrierea în Registrul aflat la grefa judecătoriei, a asociațiilor și fundațiilor constituite în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe, inclusiv în ceea ce privește asociațiile pentru combaterea pirateriei;
g) controlează din oficiu, pe cheltuială proprie, respectarea legislației din domeniu și aplică sancțiuni contravenționale potrivit legii;
h) controlează funcționarea organismelor de gestiune colectivă și stabilește măsurile de intrare în legalitate sau aplică sancțiuni,după caz;
i) controlează la cerere, pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate, activitățile care constituie încălcări ale legislației în domeniu, și aplică sancțiuni contravenționale;
j) încheie acte de constatare a infracțiunilor din domeniu, ridică mijloace materiale de probă și le înaintează organelor de urmărire penală;
k) administrează baza de date, la nivel național, privind contravențiile sancționate în domeniul drepturilor de autor și al drepturilor conexe;
l) asigură secretariatul procedurilor de mediere desfășurate potrivit legii;
m) efectuează, contra cost, constatări tehnico-științifice și expertize, prin specialiști proprii, la solicitarea organelor de cercetare penală sau a instanțelor judecătorești;
n) desfășoară activități de informare privind legislația din domeniu, pe cheltuială proprie, precum și activități de instruire, pe cheltuiala celor interesați;
o) desfășoară activități de reprezentare în relațiile cu organizațiile de specialitate similare și cu organizațiile internaționale din domeniu, la care statul român este parte;
p) îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
Activitatea de control a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor vizează :
– controale generale, o dată pe an, notificate cu 10 zile înainte;
– controale punctuale, care fac obiectul unor reclamații, ori de câte ori este nevoie, notificate cu 3 zile înainte.
Concluziile organelor de control se consemnează într-un proces verbal.
În vederea înregistrării, ca mijloc de probă, a operelor realizate în România, se înființează Registrul Național de Opere, administrat de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor. Înregistrarea este facultativă și se face contra cost, potrivit normelor metodologice și tarifelor stabilite prin hotărâre a Guvernului.
Existența și conținutul unei opere se pot dovedi prin orice mijloace de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă.
Autorii de opere și titularii de drepturi, o dată cu includerea operei lor în repertoriul organismului de gestiune colectivă, își pot înregistra și numele literar sau artistic, exclusiv în vederea aducerii acestuia la cunoștință publică.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a avizat înființarea următoarele organisme de gestiune:
a) Asociația „Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociație pentru Drepturi de Autor” (UCMR-ADA) – ca organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor în domeniul muzical, prin Decizia nr. 3/1997, publicată în M. Of. nr. 58 din 8 aprilie 1997;
b) Societatea pentru Drepturi de Autor în Cinematografie și Audiovizual a Autorilor și Realizatorilor, (DACIN-SARA) prin Decizia nr. 1/1997 (M. Of. nr. 109/1997);
c) Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, (CREDIDAM) ca organism de gestiune a drepturilor conexe, prin Decizia nr. 4/1997, publicată în M. Of. nr. 57/1997;
d) Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, denumită (UPFR) ca organism de gestiune colectivă a drepturilor conexe în domeniul muzical, prin Decizia nr. 5/1998, publicată în M. Of. nr. 121/1998;
e) Asociația „Uniunea Producătorilor de Film și Audiovizual din România” (UPFAR) ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe deținute de producători în domeniul operelor audiovizuale și cinematografice, prin Decizia nr. 9/1999, publicată în M. Of. nr. 177/2000;
f) Societatea de Administrare a Drepturilor Conexe (SADCO), prin Decizia nr. 2/1997 (M. Of. nr. 334/1997);
g) Fondul Literar, ca organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul operelor scrise, prin Decizia nr. 8/1997 (art.1), publicată în M. Of. nr. 138/1997.
Oficiul a desemnat următoarele organisme de gestiune pentru colectarea sumelor datorate de utilizatori:
a) Fondul Literar, ca organism unic de colectare a remunerației compensatorii pentru copia privată în domeniul operelor scrise, prevăzută la art.109 alin (1) din Legea nr. 8/1996, prin Decizia nr. 8/1997 (art.2), publicată în M. Of. nr. 138/1997;
b) Societatea de Autorilor Români din Audiovizual – Societate pentru Drepturi de Autor în Cinematografie și Audiovizual, (DACIN-SARA), ca organism unic de colectare a remunerației compensatorii pentru copia privată în domeniul audiovizual prin Decizia nr. 9/1997, publicată în M. Of. nr. 138/1997, modificată prin Decizia nr. nr. 4/199, publicată în M. Of. nr. 262/1998;
c) Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociație pentru Drepturi de Autor” (UCMR-ADA) – ca organism unic de colectare a remunerației compensatorii pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore, prin Decizia nr. 10/1997, publicată în M. Of. nr. 138/1997;
d) Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți, (CREDIDAM) drept organism de gestiune colectivă colector al remunerației compensatorii pentru copia privată în domeniul înregistrărilor audiovizuale, prin Decizia nr. 5/1999, publicată în M. Of. nr. 371/1999;
e) Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația Drepturilor de Autor” (UCMR-ADA) pentru colectarea sumelor datorate de utilizatori potrivit Hotărârii Guvernului nr. 7691999 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor, prin Decizia nr. 12/1999, publicată în M. Of. nr. 241/2000;
f) Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, denumită (UPFR) pentru a colecta sumele datorate de utilizatori producătorilor de fonograme și Centrul român pentru administrarea drepturilor artiștilor interpreți (CREDIDAM) să colecteze sumele datorate de utilizatori artiștilor interpreți sau executanți, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 71/2000 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea prestațiilor artistice muzicale fixate pe fonograme ți a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme prin Decizia nr. 1/2000, publicată în M. Of. nr. 241/2000.
1.3 Protecția dreptului de autor – necesitate obiectivă
Literatura de specialitate accentuează semnificația deosebită și importanța extraordinară pe care drepturile morale și patrimoniale o au pentru asigurarea unui sistem coerent, eficient și închegat de protecție a operei și autorului. Simplul fapt al recunoașterii legale a drepturilor morale este de natură să întărească drepturile patrimoniale, mai ales datorită faptului că acestea au în vedere protejarea unor elemente determinante ale carierei artistice, cum ar fi numele, onoarea și reputația autorului.
Exercitarea drepturilor morale permite autorului să realizeze o relație echilibrată, de pe poziții de egalitate, cu orice persoană fizică sau juridică cu care intră în relații contractuale.
Încălcarea drepturilor recunoscute și garantate prin legea dreptului de autor atrage răspunderea civilă contravențională sau penală, după caz, potrivit art. 139 (1). Dispozițiile legii, în discuție, se completează cu cele de drept comun.
Drepturile morale și patrimoniale ale autorilor și ale altor titulari de drepturi de autor sunt protejate nu doar prin dispozițiile legii speciale ci și prin dispoziții din dreptul comun. Între acestea se numără Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice și Codul civil.
Încălcările care dau titularului dreptului de autor calea unei acțiuni civile sunt cele care nesocotesc drepturile morale prevăzute în art. 10 din Legea nr. 285/2004, respectiv acelea prin care opera este adusă la cunoștință publică fără ca autorul ei să fi decis acest lucru, uzurparea prin orice procedeu a calității de autor, denaturarea operei cu ocazia difuzării ori reprezentării, difuzarea unei opere retractate de autor, nerespectarea integrității operei prin deformare ori falsificare .
Potrivit art. 139, titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz:
– recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării;
– pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit normelor legale;
– acordarea de despăgubiri în cazul în care prejudiciul nu poate fi determinat;
– luarea unor măsuri pentru prevenirea producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora, după caz;
– ordonarea unor măsuri de asigurare a dovezilor sau de constatare a unei stări de fapt.
Pentru restabilirea și protejarea dreptului de autor – art. 139 (10) – titularii drepturilor încălcate pot cere instanței de judecată să dispună aplicarea unor măsuri recuperatorii.
În vederea asigurării protecției dreptului de autor, legiuitorul, prin art. 11 (2), limitează drepturile morale ce fac obiectul transmiterii prin moștenire, la exercițiul dreptului de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică, a dreptului de a pretinde recunoașterea calității de autor și a dreptului de a pretinde respectarea integrității operei.
O altă modalitate de protecție a dreptului de autor este aceea că, drepturile morale recunoscute autorilor de opere, (dreptul la divulgare, dreptul la paternitate și dreptul la nume) se bucură și de protecția legii penale.
Legiuitorul a inserat în legea specială dispoziții cu caracter penal pentru protecția drepturilor morale și patrimoniale de autor .
1.4 Proceduri și sancțiuni instituite de Legea dreptului de autor
Drepturile morale și patrimoniale ale dreptului de autor sunt protejate prin dispozițiile legii speciale – Legea nr. 285/2004 precum și prin dispoziții din dreptul comun (Codul civil, Decretul 31/1954).
„Încălcarea drepturilor” (morale și patrimoniale) recunoscute și garantate prin legea dreptului de autor „atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz” – art. 139 (1).
Potrivit articolului 139 din lege, protecția dreptului de autor se realizează prin mijloace de drept civil și penal, după caz.
Titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora precum și repararea prejudiciului.
Titularii de drepturi pot cere instanței de judecată sau altor organisme competente să dispună luarea unor măsuri pentru prevenirea producerii unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestora, după caz.
În situația în care există riscul de încălcare a drepturilor ori riscul de distrugere a elementelor de probă, titularii de drepturi pot solicita instanței ordonarea unor măsuri de asigurare a dovezilor sau de constatare a stării de fapt.
Adoptarea măsurilor pentru asigurarea dovezilor sau de constatare a unei stări de fapt se iau fără citarea părții adverse, în special atunci când orice întârziere este de natură să cauzeze un prejudiciu ireparabil ori când există riscul demonstrabil de distrugere a elementelor de probă.
În vederea adoptării acestor măsuri, instanțele judecătorești pot solicita reclamantului elemente de probă că s-a adus o atingere dreptului său ori o astfel de atingere este iminentă, precum și o cauțiune pentru a asigura compensarea oricărui prejudiciu care ar putea fi suferit de pârât.
Executorul judecătoresc este persoana autorizată pentru punerea în executare a măsurilor de asigurare a dovezilor ori de constatare a unei stări de fapt.
Obiectele și înscrisurile care constituie dovezi ale încălcării drepturilor de autor se ridică în original sau copie, cu autorizarea instanței.
În exercitarea atribuțiilor sale, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor controlează funcționarea organismelor de gestiune colectivă și stabilește măsuri de intrare în legalitate sau aplică, după caz, sancțiuni contravenționale.
Titularii drepturilor încălcate pot cere instanței de judecată să dispună aplicarea oricăreia dintre următoarele măsuri:
a) remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin actul ilicit sau, dacă prejudiciile nu pot fi reparate în acest mod, remiterea bunurilor rezultate din fapta ilicită, în vederea valorificării acestora, până la acoperirea integrală a prejudiciilor cauzate;
b) distrugerea echipamentelor și a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului, a căror destinație unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit;
c) scoaterea din circuitul comercial, prin confiscare și distrugere, a copiilor efectuate ilegal;
d) publicarea în mijloace de comunicare în masă a hotărârii instanței de judecată, pe cheltuiala celui care a săvârșit fapta.
Încălcarea drepturilor morale prevăzute în articolul 10 (dreptul de divulgare al operei, dreptul la paternitate, dreptul la nume, dreptul la inviolabilitatea operei, dreptul de retractare a operei) dau autorului și titularului dreptului de autor o primă cale de atac, acțiunea civilă, prin care poate solicita instanței restabilirea dreptului încălcat și obligarea persoanei care a încălcat dreptul la plata de daune civile.
Legiuitorul stabilește, la articolul 140 acele fapte care, în condițiile în care nu s-a obținut autorizarea sau, după caz, consimțământul titularului de drepturi, sunt infracțiuni și care se pedepsesc cu închisoare sau cu amendă penală, după cum urmează:
– distribuirea, închirierea, radiodifuzarea, retransmiterea prin cablu a operelor;
– realizarea de opere derivate;
– comunicarea publică a operelor altele decât cele muzicale;
– importul, pe piața internă, a copiilor operelor, realizate cu consimțământul titularilor;
– fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuțiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune sau de televiziune.
Încălcarea dreptului la calitatea de autor (paternitate și la nume) a operei prin însușire fără drept, precum și aducerea la cunoștință publică a operei sub un alt nume decât acela decis de autor se pedepsește, conform art. 141, cu închisoare sau cu amendă penală.
Pentru infracțiunile prevăzute la articolele 140 și 141, menționate anterior, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Împăcarea părților sau retragerea plângerii înlătură răspunderea penală.
Constatarea infracțiunilor se face de către structurile specializate ale Inspectoratului General al Poliției Române și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, precum și de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
Existența și conținutul unei opere se poate dovedi prin orice mijloc de probă, inclusiv prin includerea acesteia în repertoriul unui organism de gestiune colectivă.
Autorii de opere și titularii de drepturi, o dată cu includerea operei lor în repertoriul organismului de gestiune colectivă, își pot înregistra și numele literar sau artistic, exclusiv în vederea aducerii acestuia la cunoștință publică.
Instanțele competente a judeca infracțiunile în materia dreptului de autor sunt judecătoriile, potrivit art. 25 C. proc. pen. Cererile cu caracter civil în materie de creație intelectuală și de proprietate industrială sunt însă de competența tribunalelor, conform art. 2 pct.1 lit. d) C. proc. Civ.
CONCLUZII
Orice persoană are dreptul să ia parte la viața culturală și totodată are dreptul la protecția intereselor sale morale și patrimonială care rezultă din creația științifică, literară și artistică.
Ceea ce caracterizează etapa pe care o trăim este reafirmarea dreptului la existență și specificitate a unor culturi diferite, dar și necesitatea unei armonizări a regimului juridic al creațiilor care individualizează aceste culturi, armonizare impusă de imperativele unei cooperări internaționale, care este nu numai inevitabilă în stadiul actual de dezvoltare, dar și de natură a îmbogății și stimula dezvoltarea culturilor diferite.
România este membru fondator al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), creată prin Convenția pentru instituirea OMPI, semnată în 1967. De asemenea România este membru al Uniunii de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice creată în baza Convenției de la Berna din 1886.
In anul 2001 România a ratificat cele mai noi reglementări internaționale în domeniul dreptului de autor și drepturilor conexe în mediul numeric, respectiv Tratatul OMPI privind dreptul de autor și Tratatul OMPI privind interpretările, execuțiile și fonogramele semnate în 1996 la Geneva.
Conștiente de importanta și amploarea pe care a dobândit-o proprietatea intelectuală și de rolul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale în domeniu, autoritățile române se află în permanentă colaborare cu această organizație.
In cadrul acestei cooperări active, elementul cel mai important îl constituie Programul de cooperare între Guvernul României și Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale, semnat la București, la 7 iunie 2001 și aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 974/2001. Documentul reprezintă baza cooperării dintre România și OMPI, oferind cadrul necesar pentru stabilirea unei relații strânse între instituțiile românești implicate, prin elaborarea unor acorduri sectoriale și planuri de acțiune, asigurându-se condițiile pentru valorificarea programelor promovate de organizație în domeniul proprietății intelectuale.
În procesul de pregătire pentru aderarea României la Uniunea Europeană, domeniul proprietății intelectuale se bucură de o importanță deosebită, acesta fiind inclus în mai multe capitole de negociere respectiv, Dreptul societăților comerciale, Libera circulație a mărfurilor, Uniunea vamală, Cultura și audiovizualul.
Scopul este de a compatibiliza și armoniza sistemul proprietății intelectuale din România cu mecanismele existente la nivelul Uniunii Europene având în vedere următoarele obiective :
– armonizarea legislației naționale din domeniul proprietății intelectuale cu normele de drept comunitar și cu prevederile acordurilor internaționale la care România este parte;
– îmbunătățirea aplicării în România a legislației din domeniul proprietății intelectuale;
– constituirea unei infrastructuri administrative corespunzătoare în cadrul instituțiilor naționale implicate în asigurarea protecției proprietății intelectuale;
– formarea resurselor umane specializate în domeniul proprietății intelectuale;
– realizarea unei cooperări transparente între instituțiile și organismele naționale implicate în asigurarea protecției proprietății intelectuale;
– sensibilizarea, educarea și conștientizarea publicului cu privire la domeniul și importanța drepturilor de proprietate intelectuală.
BIBLIOGRAFIE
1. ALBU I., Contractul și răspunderea contractuala, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994;
2. ANGHENI S., Drept Civil. Teoria Generală a Obligațiilor, București, 1993;
3. BOROI G., Codul de Procedură Civilă Comentat și Adnotat, Editura All Beck, București, 2001;
4. BELEIU GH., Drept Civil Român. Introducere în Dreptul Civil. Subiectele Dreptului Civil, Casa de Editurâ și Presă „Șansa”, București, 1993;
5. BUJOREL F., Dreptul Proprietății Intelectuale, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 2003;
6. CĂRPENARU St.D., Drept Civil. Drepturile de Creație Intelectuală, București, 1971;
7. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, (B. Of. nr. 8/30.01.1954);
8. EMINESCU Y., – Dreptul de Autor, Editura Lumina Lex, 1997;
9. EMINESCU Y.,- Opera de Creație și Dreptul, Editura Academiei
Române, București, 1987;
10. EMINESCU Y., Tratat de Proprietate Industrială, Editura Academiei, 1982;
11. CIUTACU F.,- Dreptul de Autor și Dreptul de Proprietate Industrială Legislație, Editura Crepuscul, 2001;
12. CIUTACU F.,- Dreptul de Proprietate Industrială, Culegere de Spețe, Editura Thermis Cart, București, 2003;
13. FRANCISC DEAK – Contracte speciale, Editura Universul Juridic, București, 2001;
14. Hotărârea Guvernului nr. 758 din 3 iulie 2003 privind organizarea și funcționarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor și a corpului de arbitri (M. Of. Nr. 492 din 8 iulie 2003);
15. HANGA V., Dreptul și Calculatoarele, Editura Academiei Române, București, 1991;
16. IONAȘCU A., COMȘA N., MUREȘAN M., Dreptul de Autor, Editura Academiei, București, 1969;
17. Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe cu ultimele modificări aduse prin Legea 285/2004 privind modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, Editura All Beck, 2004;
18. LIGIA DĂNILĂ – Dreptul de Autor, Editura All Beck, București, 2005;
19. NICOLAE FAZAKAȘ, SABRINA CALOTĂ, Dreptul Proprietății Intelectuale, Note de curs, București, 1994;
20. PUȘCAȘ N., PETRICĂ TRUȘCĂ, Dreptul Proprietății Intelectuale, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1996, ;
21. NICOLAE PUȘCAȘ, Drept civil. Teoria Generală a Obligațiilor, Editura Europolis, Constanța, 2003;
22. NICOLAE PUȘCAȘ, Invențiile Salariaților, Editura Lumina Lex, București, 2002;
23. OMPI, Introducere în Proprietatea Intelectuală, Editura Rosetti, București, 2001;
24. SAFTA-ROMANO E., Contracte Civile, Editura Graphix, Iași, 1993;
25. TURIANU C., PĂTULEA V., Garanțiile de Executare a Obligațiilor Comerciale, Editura Scripta, București, 1994;
26. VOLCINSCHI V., DORIAN CHIROȘCA, Dreptul Proprietății Intelectuale, Editura Museum, Chișinău, 2001;
27. VICTOR URSA – Drepturile de Autor și Protecția lor Juridică în România, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 1997;
28. VIOREL ROȘ – Dreptul Proprietății Intelectuale, Editura Global Lex, 2001;
29. VIOREL ROȘ, DRAGOȘ BOGDAN, OCTAVIA SPINEANU-MATEI, Dreptul de Autor și Drepturile Conexe, Editura All Beck, București, 2005;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Regimul Juridic AL Dreptului DE Autor (ID: 125951)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.