Conditiile de Validitate ale Contractului de Vânzare Cumpărare

CAPITOLUL 1 NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONTRACTE

1.1. Noțiunea de contract

1.2. Clasificarea contractelor

1.3. Apariția și evoluția contractelor

CAPITOLUL 2 CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

2.1. Definiție și reglementare juridică

2.2. Caractere juridice

2.3. Delimitarea față de alte contracte

2.4. Noțiuni generale privitoare la condițiile de validitate a oricărui act juridic

CAPITOLUL 3 CAPACITATEA DE A CONTRACTA – ELEMENT

ESENȚIAL AL CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE

3.1. Conceptul de capacitate juridică

3.2. Principiul capacității de a contracta

3.3. Excepții de la principiul capacității de a contracta

CAPITOLUL 4 CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚILOR

4.1. Noțiunea de consimțământ

4.2. Formarea consimțământului

4.3. Condițiile de validitate ale consimțământului

4.4. Viciile de consimțământ

4.5. Oferta și acceptarea

4.6. Momentul și locul încheierii contractului

CAPITOLUL 5 OBIECTUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE

5.1. Definirea noțiunii de obiect al contractului

5.2. Lucrul vândut

5.3. Prețul plătit

CAPITOLUL 6 CAUZA ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE-

CUMĂRARE

6.1. Noțiunea de cauză a contractului

6.2. Condițiile de valabilitate ale cauzei

CAPITOLUL 7 CONDIȚII DE FORMĂ ALE CONTRACTULUI DE

VÂNZARE-CUMPĂRARE

7.1. Noțiunea de condiții de formă

7.2. Condiții de formă ale contractului de vânzare-cumpărare

CAPITOLUL 8 CONCLUZII

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONTRACTE

1.1. Noțiunea de contract.

Definiția dată de Codul civil român. Potrivit art. 942 din Codul civil român, „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic".

Definiția dată de Codul civil francez. Deși reglementările noastre de la 1864 sunt de inspirație franceză, definițiile date de cele două izvoare de drept se aseamănă, dar nu sunt identice. În art. 1001 Codul Civil francez dă următoarea definiție: ,,le contrat est une convention par laquelle une ou plusieurs personnes s'obligent envers une ou plusieurs autres à donner, à faire, ou â ne pas faire quelque chose" (contractul este convenția prin care una sau mai multe persoane se obligă față de una sau mai multe să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru).

Paralelă între cele două definiții legale. Așa cum am subliniat deja, deși reglementările noastre de la 1864 sunt de inspirație franceză, definițiile date contractului se aseamănă, dar nu sunt identice.

În concepția legiuitorului francez contractul este privit ca o convenție generatoare de drepturi și obligații, mai exact, ca o convenție particulară, generatoare de drepturi și obligații, între convenție și contract fiind un raport ca de la parte la întreg.

Literatura franceza de specialitate, considera că termenul de „convenție" are un sens mai larg decât cel de contract. Convenția poate avea drept obiect nașterea unei obligații și atunci poate fi privită ca un contract, dar ea poate avea și un alt obiect, de exemplu – transmiterea, modificarea sau stingerea unei obligații. Se consideră că o convenție poate avea și alte efecte decât cele referitoare la o obligație: ea poate privi transferarea dreptului de proprietate sau a unui alt drept real.

Observăm că textul art. 942 din Codul civil român nu a preluat în definiție termenul de „convenție", folosind drept echivalent formula „acordul între două sau mai multe persoane". Pe de altă parte, se observă că, pe când textul art. 1001 din Codul civil francez precizează că prin convenție părțile se obligă unele față de altele „să dea, să facă sau să nu facă un anumit lucru", art. 942 din Codul civil român conchide că acordul părților intervine „spre a constitui sau stinge un raport juridic".

În acest context și privind lucrurile prin prisma celor două reglementări, este neîndoielnic că, la modul cel mai general, orice acord de voință asupra unui obiect, care prezintă interes juridic este o convenție, că singurele acorduri de voință, ce nu pot fi considerate convenții sunt cele care nu produc nici un efect juridic, în această situație fiind acordurile ce se situează în planul complezenței sau al curtoaziei.

Definiția dată de doctrină. Potrivit art. 942 C. civ. „contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între dânșii un raport juridic". În afară de constituirea sau stingerea unui raport juridic, contractul are și virtutea de a modifica și pe aceea de a transmite un asemenea raport. Deși codul nu definește contractul ca izvor de obligații, în formularea textului indicat, noțiunea este cuprinsă în „raportul juridic" care implică deopotrivă dreptul creditorului și obligația debitorului. În cuprinsul articolelor care succed definiției (art. 943-947) codul prezintă însă contractul ca izvor de obligații în mod precis.

Literatura juridică definește contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naște, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice.

Paralelă între convenție și contract. Pornind de la textul de inspirație al Codului civil român, respectiv art. 1001 din Codul civil francez care definește contractul ca fiind „o convenție prin care una sau mai multe persoane se obligă să dea, să facă sau să nu facă ceva", unii autori au considerat că noțiunea de convenție ar avea o sferă de cuprindere mai mare decât cea de contract. În conformitate cu această opinie, contractul este întotdeauna o convenție, pe când convenția nu este întotdeauna un contract. Contractul ar fi speță în cuprinsul genului, genul fiind convenția.

S-a apreciat, astfel, că ceea ce caracterizează contractul este însușirea lui de a fi izvor de obligații, pe când convenția poate fi un acord de voință cu o sferă mai mare de cuprindere care să producă efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o obligație, ci o face să se modifice pe cea existentă (spre exemplu, schimbarea obiectului obligației).

Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român, contractul și convenția sunt noțiuni echivalente, sinonime, aducându-se ca argument printre altele, și faptul că, art. 942 C. civ. este înscris în cuprinsul Titlului III denumit „Despre contracte sau convenții". De altfel, practica judiciară, folosește termenii de contract și convenție cu același înțeles.

Este astfel, neîndoielnic, iar practica judiciară a statuat în mod constant, că legiuitorul român nu a preluat în dispozițiile art. 942 C. civ. textul de inspirație (art. 1101 C. civ. francez), care definește contractul prin raportare la convenție, ci a conferit același înțeles termenilor respectivi.

Cu toate acestea, atât din punct de vedere semantic, dar mai ales în lumina unor situații practice, se poate aprecia că sfera de cuprindere a noțiunii de convenție este mai vastă decât aceea de contract. Este, astfel, de discutat, dacă în unele situații juridice, cum ar fi înțelegerea intervenită între coindivizari pentru suspendarea diviziunii [art. 728 alin. (2) C. civ.], nu ar fi mai adecvată folosirea termenului de convenție, termen mai cuprinzător și mai potrivit decât cel de contract. Tot astfel, este mai potrivit termenul de convenție pentru înțelegerea intervenită între o parte dintre comoștenitori privind renunțarea la succesiune.

Contractul, ca acord de voință ce implică de regulă o serie de clauze care sunt punctele diferite ale acordului și care prezintă o autonomie mai mare sau mai mică, caracterizat prin forța obligatorie ce rezultă din aceasta, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezență sau toleranță.

Dacă în cazul contractului, părțile sunt conștiente că se expun prin acordul lor în caz de neexecutare la tot arsenalul mijloacelor de constrângere al puterii de stat, cel care acceptă o întâlnire, o invitație la cină etc, nu-și asumă prin aceasta o răspundere juridică. De asemenea, cel care acceptă să ia în mașina sa un prieten sau un autostopist, nu-și asumă prin aceasta responsabilitatea unui contract de transport. Toate aceste situații pot atrage uneori consecințe de drept (răspundere civilă în caz de accident) dar toate aceste consecințe se vor aprecia în afara regulilor contractului, ca între străini.

Așadar, prin angajamentele de onoare, trebuie să înțelegem acele acorduri ale căror părți știu sau trebuie să știe că nu pot apela la forța de constrângere a statului în caz de neexecutare.

Frontiera dintre angajamentele de onoare și contract trebuie stabilită pornind de la ideea care animă acordul de voință, lucru ce este dificil de realizat în anumite situații.

Este, astfel, în afară de orice dubiu, că nu există un acord de voință care să implice aplicarea regulilor contractului de depozit în faptul că o persoană acceptă ca un furnizor al său să-și parcheze automobilul într-o curte sau în cazul clientului care-și lasă un obiect la un barman. Dar, în cazul unei înțelegeri în care, spre exemplu, o bătrână s-ar oferi să sprijine un tânăr cu o sumă de bani pentru cumpărarea unui autoturism, iar acesta să o plimbe cu autoturismul cumpărat astfel, ar fi dificil pentru instanța sesizată cu judecarea cauzei în eventualitatea unui litigiu, să stabilească care este frontiera dintre acordurile de pură curtoazie și contract și în ce măsură se aplică regulile acestei din urmă instituții.

În concluzie, contractului îi este caracteristică natura sa bilaterală, natură pe care o au și convențiile, dar și faptul că, fără rezerve, el dă naștere unei obligații, ceea ce-l deosebește de unele categorii de convenții.

1.2. Clasificarea contractelor.

Necesitatea unor clasificări generale ale contractelor. Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.

Clasificarea ne dă putința să înțelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar cuprinzător, în înseși denumirile date acestor tipuri.

În literatura juridică au fost concretizate mai multe criterii de clasificare a contractelor printre care: modul de formare (condițiile de validitate cât privește forma); conținutul contractelor; scopul urmărit de părți; efectele produse; modul (durata) executării; nominalizarea în legislația civilă; corelația existentă între contracte ș.a.

Clasificarea contractelor după modul de formare: a) contractele
consensuale; b) contractele solemne; c) contractele reale.

Înțelegem prin contracte consensuale acele contracte care se încheie prin simplul acord de voință al părților, simpla lor manifestare de voință, neînsoțită de nici un fel de formă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părțile înțeleg să însoțească manifestarea de voință cu un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul nostru contractele consensuale constituie regula. Astfel sunt contractele de vânzare-cumpărare – cu unele excepții prevăzute de lege, cum este cazul înstrăinărilor de terenuri -, contractele de mandat, de închiriere a unor bunuri mobile ș.a.

Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică. Înscrisul notarial este cerut în cazul contractelor solemne nu pentru proba contractului, ci pentru însăși validitatea lui – nu ad probationem, ci ad validitatem (ad solemnitatem).

Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Dintre contractele solemne menționăm, de exemplu: contractele de înstrăinare a terenurilor care intră sub incidența Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, contracte care trebuie să fie încheiate în formă autentică; contractele de donație, care trebuie să fie încheiate în formă autentică (art. 813 C. civ.); contractele de ipotecă, pentru validitatea cărora este cerută, de asemenea, forma autentică (art. 1772 C. civ.) și altele.

Contractele reale smă, fiind suficientă pentru formarea valabilă a contractului. Dacă părțile înțeleg să însoțească manifestarea de voință cu un înscris, în care o consemnează, o fac nu pentru a da validitate contractului, ci pentru a-și asigura un mijloc de probă privind încheierea și conținutul acestuia. În dreptul nostru contractele consensuale constituie regula. Astfel sunt contractele de vânzare-cumpărare – cu unele excepții prevăzute de lege, cum este cazul înstrăinărilor de terenuri -, contractele de mandat, de închiriere a unor bunuri mobile ș.a.

Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este forma autentică. Înscrisul notarial este cerut în cazul contractelor solemne nu pentru proba contractului, ci pentru însăși validitatea lui – nu ad probationem, ci ad validitatem (ad solemnitatem).

Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.

Dintre contractele solemne menționăm, de exemplu: contractele de înstrăinare a terenurilor care intră sub incidența Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, contracte care trebuie să fie încheiate în formă autentică; contractele de donație, care trebuie să fie încheiate în formă autentică (art. 813 C. civ.); contractele de ipotecă, pentru validitatea cărora este cerută, de asemenea, forma autentică (art. 1772 C. civ.) și altele.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinței părților, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Sunt considerate contracte reale: împrumutul – atât împrumutul de consumație (mutuum), cât și împrumutul de folosință (comodatul) – depozitul și gajul. Este socotit, de asemenea, contract real și contractul de transport de mărfuri, deoarece și încheierea acestuia, în majoritatea cazurilor, este marcată de predarea încărcăturii către organizația de transport.

Potrivit definiției date contractelor reale, acestea nu se consideră perfectate decât din momentul predării lucrului. Înțelegerea părților, prealabilă predării, poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni de a contracta – cu caracter unilateral sau sinalagmatic – în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.

Clasificarea contractelor după conținutul lor: contracte sinalag-matice (bilaterale) și contracte unilaterale. Atunci când ne referim la conținutul contractelor drept criteriu de clasificare a acestora avem în vedere obligațiile ce revin părților, mai exact, repartizarea obligațiilor între părțile contractante.

Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin reciprocitatea obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce. După exprimarea art. 943 C. civ., contractul este bilateral sau sinalagmatic când părțile se obligă reciproc una față de cealaltă.- Așa fiind, înseamnă că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât și pe cea de debitor. Astfel este, de exemplu, cazul contractului de vânzare, de închiriere, de transport etc.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia din părți, cealaltă având numai calitatea de creditor.

După definiția dată prin art. 944 C. civ., „contractul este unilateral, când una sau mai multe persoane se obligă către una sau mai multe persoane, fără ca acestea din urmă să se oblige".

Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic unilateral (actul juridic de formație unilaterală). Într-adevăr, din punctul de vedere al formării lor, toate contractele, deci și contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de formație bi sau multilaterală. Când vorbim de contracte unilaterale avem în vedere numai faptul că obligația sau obligațiile contractuale cad în sarcina numai a uneia dintre cele două părți contractante.

Actele juridice unilaterale (actele juridice de formație unilaterală) nu sunt contracte, întrucât caracteristica lor esențială o constituie faptul că nu sunt rodul unui acord de voințe, ci sunt rezultatul manifestării unilaterale a unei singure voințe.

În categoria contractelor unilaterale menționăm contractul de împrumut, contractul de depozit gratuit, contractul de gaj etc.

În literatura de specialitate se vorbește uneori de categoria contractelor sinalagmatice imperfecte, care ar reprezenta o categorie intermediară între contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.

Sunt considerate sinalagmatice imperfecte acele contracte concepute inițial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenței lor se naște o obligație și în sarcina creditorului față de debitorul contractual. De exemplu, dacă depozitarul, în cadrul unui depozit cu titlu gratuit, face anumite cheltuieli de conservare a bunului depozitat, deponentul va fi obligat să-i restituie aceste cheltuieli, depozitarul având dreptul să refuze restituirea bunului, până ce cheltuielile vor fi fost acoperite.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părți în contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit. După art. 945 C. civ., „contractul oneros este acela în care fiecare parte voiește a-și procura un avantaj", iar, după art. 946 C. civ., „contractul gratuit sau de binefacere este acela în care una din părți voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte".

Aparent distincția dintre contractele cu titlu oneros și contractele cu titlu gratuit este foarte netă. În realitate însă, foarte adesea, titlul oneros se întrepătrunde cu titlul gratuit, astfel încât precizarea naturii unui contract necesită un efort de analiză. Astfel, de exemplu, contractul de donație -contract cu titlu gratuit – poate să conțină anumite sarcini pentru donatar, prin care este alterat, cel puțin parțial, caracterul gratuit: titlul oneros se introduce în contractul de donație. Alteori, putem întâlni contracte cu titlu oneros, care ascund o operație cu titlu gratuit; de exemplu, prin forma oneroasă a unui contract de vânzare-cumpărare se poate deghiza un contract de donație.

În literatura juridică au fost propuse mai multe criterii pentru determinarea caracterului oneros sau gratuit ai unui contract.

a) Un prim criteriu a fost acela al reciprocității prestațiilor convenite prin
contract. Acest criteriu nu poate fi primit, deoarece el ar avea drept consecință confundarea contractului sinalagmatic cu contractul cu titlu oneros și a contractului unilateral cu contractul cu titlu gratuit.

O astfel de confundare ar fi greșită. În dreptul nostru sunt cunoscute contracte unilaterale cu titlu oneros. Astfel, de exemplu, contractul de împrumut cu dobândă, deși este neîndoielnic un contract unilateral, este, din punctul de vedere care ne interesează, un contract cu titlu oneros.

De asemenea, se citează contractul de donație cu sarcini, contract sinalagmatic, care își păstrează caracterul gratuit în măsura în care sarcina nu ajunge să anihileze în întregime beneficiul contractului.

b) Un alt criteriu luat în considerare în literatura juridică este echivalența avantajelor patrimoniale pe care părțile le au în vedere în contractul pe care îl încheie. Potrivit acestui criteriu, contractul este oneros în cazul în care avantajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părți sau unui terț îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ și, în genere, echivalent.

Avem unele rezerve în a considera acest criteriu drept criteriu de sine stătător pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al unui contract.

Mai întâi, trebuie să observăm că într-o anumită măsură și acest criteriu poate duce la confundarea contractului oneros cu contractul sinalagmatic, ceea ce, așa cum am mai arătat, ar fi inexact.

Ni se pare că acest criteriu nu ar putea fi luat în considerare decât în mod complementar la criteriul pe care îl considerăm, alături de alți autori, a fi hotărâtor în definirea naturii oneroase sau gratuite a contractelor: criteriul cauzei, adică al scopului urmărit de părțile contractuale.

Interesul distincției dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu gratuit rezidă în următoarele:

a) în privința condițiilor de validitate, în general pentru contractele cu titlu gratuit există anumite cerințe mai restrictive decât cele referitoare la contractele cu titlu oneros.

Astfel, sub aspectul condițiilor de fond, dat fiind faptul că prin contractele cu titlu gratuit se poate ajunge la o sărăcire a patrimoniului, fără a se urmări un contra-echivalent, Codul civil instituie anumite incapacități speciale, atât în privința dispunătorului, cât și în privința celor care beneficiază de liberalități. Totodată, legea precizează că actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, după caz, nici prin reprezentantul legal, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului desemnat potrivit legii [art. 806 și urm. C. civ.; art. 129 alin. (1) și art. 133 alin. (1) C. fam.].

Sub aspectul condițiilor de formă, legea este de asemenea mai restrictivă în cazul contractelor cu titlu gratuit, impunând forma autentică, sub sancțiunea nulității absolute, în cazul contractului de donație (art. 813 C. civ.).

Contractele cu titlu gratuit, spre deosebire de marea majoritate a contractelor cu titlu oneros, sunt contracte intuitu personae. În consecință, eroarea asupra persoanei va fi considerată viciu de voință și deci cauză de anulabilitate, în contractele cu titlu gratuit, ceea ce se întâmplă numai în caz cu totul excepțional în situația contractelor cu titlu oneros.

Obligațiile părților sunt reglementate cu mai multă severitate în cazul contractelor cu titlu oneros. Astfel, garanția împotriva evicțiunii apare, de regulă, în contractele cu titlu oneros și numai în mod excepțional în contractele cu titlu gratuit. De asemenea, răspunderea contractuală este apreciată cu mai mare severitate în cazul contractelor cu titlu oneros decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

În materia dreptului succesoral, reducțiunea liberalităților excesive, care încalcă rezerva succesorală, și instituția raportului privesc numai contractele cu titlu gratuit, nu și pe cele cu titlu oneros.

În sfârșit, acțiunea pauliană (revocatorie), prin care creditorii unei persoane urmăresc să desființeze actele frauduloase ale debitorului, acte prin care s-au adus atingeri dreptului de gaj general, va reuși în condiții mai lesnicioase dacă se pune problema revocării unor contracte cu titlu gratuit, decât atunci când se discută contractele cu titlu oneros consimțite de debitor (art. 975 C. civ.). În cazul contractelor cu titlu gratuit este suficientă dovada fraudei săvârșite de către debitor; în cazul contractelor cu titlu oneros trebuie să se dovedească și participarea la fraudă a terțului dobânditor al bunului.

Subclasificarea contractelor cu titlu oneros în contractele comutative și contractele aleatorii. Art. 947 C. civ. împarte contractele cu titlu oneros în două categorii: a) comutative și b) aleatorii.

Definițiile date acestor contracte prin articolul menționat cuprind unele obscurități. Se consideră contract comutativ acela în care „obligația unei părți este echivalentul celeilalte" [art. 947 alin. (1)]. Este ușor de observat confuzia ce se face între contractul comutativ și contractul sinalagmatic ori contractul cu titlu oneros – deși contractul comutativ este numai o specie a contractului cu titlu oneros.

Alin. (2) al art. 947 dă o definiție mai bună contractului aleatoriu: „Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru una sau pentru toate părțile, de un eveniment incert".

Ceea ce este hotărâtor pentru definirea celor două specii de contracte este certitudinea sau incertitudinea întinderii prestațiilor la momentul încheierii contractului. Se discută, așadar, nu atât echivalența, cât certitudinea sau incertitudinea întinderii prestațiilor.

Se numește comutativ acel contract în care existența și întinderea prestațiilor datorate de către părți sunt certe și pot fi apreciate chiar la momentul încheierii contractului, ele nedepinzând în nici o măsură de hazard (alea) Marea majoritate a contractelor sunt comutative. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu un preț determinat, contractul de schimb, contractul de închiriere, contractul de antrepriză etc.

Contractul este aleatoriu în cazul în care existenta sau întinderea prestațiilor părților sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert; așadar, la încheierea contractului nu se poate calcula întinderea prestațiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori al pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar dacă va exista sau nu câștig ori pierdere. Întinderea ambelor sau cel puțin a uneia dintre prestații depinde de hazard (alea). Sunt contracte aleatorii, de exemplu, cele privitoare la diferite forme de loterie, contractele de asigurări, contractele de rentă viageră, contractele de întreținere pe viață ș.a.

Distincția dintre contractele comutative și cele aleatorii interesează deoarece: a) problema resciziunii pentru leziune se poate pune numai în cazul contractelor comutative, nu și al celor aleatorii; b) în măsura în care contractele aleatorii se referă la jocuri de noroc interzise de lege, ele sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită, cei vinovați putând fi chiar sancționați din punct de vedere contravențional sau penal.

Subclasificarea contractelor cu titlu gratuit în contracte dezinteresate și liberalități. Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii: a) contracte dezinteresate, prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva, fără a se micșora nici un patrimoniu. Astfel sunt mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, comodatul, fidejusiunea; b) liberalitățile, prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent. Este cazul contractului de donație.

Importanța acestei clasificări constă, în principal, în următoarele:

a) condițiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalităților, decât în cazul contractelor dezinteresate: contractele de donație și, în general, liberalitățile, sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul contractelor dezinteresate;

b) regulile prevăzute în materie succesorală referitoare la reducțiune și la raport se aplică numai în cazul liberalităților, nu și în cazul contractelor dezinteresate. De aceea se vorbește de „reducțiunea liberalităților excesive" și de „raportul donațiilor".

Clasificarea contractelor după efectele produse în contracte constitutive sau translative de drepturi reale și contracte generatoare de drepturi de creanță.

Prima categorie înglobează contractele prin care se constituie ori se transferă un drept real: dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul.de uz, dreptul de servitute ori dreptul de superficie. De regulă, în dreptul nostru se consideră că, prin el însuși, contractul din această categorie operează transmiterea drepturilor reale. Excepții de la caracterul imediat translativ nu sunt excluse. Spre a face opozabilă constituirea sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite publicități a contractului -astfel cum este, de exemplu, publicitatea imobiliară.

Cea de-a doua categorie de contracte dă naștere numai unor drepturi de creanță – raporturi de obligații. Varietatea și multitudinea drepturilor de creanță face ca și numărul acestor contracte să fie practic nelimitat.

O a doua grupă cuprinde: a) contractele constitutive sau translative de drepturi și b) contractele declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât creează între părți o situație juridică nouă, necunoscută anterior. Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.

Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea că recunosc, consfințesc între părți, situații juridice preexistente. Ele au, așadar, nu numai efecte pentru viitor, dar și efecte retroactive, deci anterioare încheierii lor. Astfel este cazul contractului de tranzacție, prin care se pune capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părți, prin recunoașterea unor drepturi preexistente; la fel este contractul de împărțeală, prin care se pune capăt unei coproprietăți sau indiviziuni, și care este considerat că produce efecte, nu din momentul încheierii sale, ci încă anterior, din momentul în care a luat naștere coproprietatea-sau indiviziunea.

Clasificarea contractelor după modul (durata) de executare în contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă. Spre deosebire de contractele cu executare imediată, a căror executare se produce într-un singur moment, contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp. Așa este, de exemplu, cazul contractului de furnizare de partide de mărfuri, al contractului de locațiune, al contractului de asigurare etc. Este posibil ca, prin voința lor, părțile să convină ca un contract care în mod obișnuit se execută dintr-o dată, să capete o execuție succesivă.

Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu nominalizate în legislația civilă: contracte numite și contracte nenumite. Sunt numite acele contracte ce corespund unei operațiuni juridice determinate și care sunt nominalizate în legislația civilă – fie în Codul civil, fie în alte legi civile. Astfel sunt, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de locațiune, contractul de mandat, contractul de depozit, contractul de împrumut etc.

Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca figuri
juridice distincte, în legislație. În virtutea libertății de voință, ale cărei limite
le-am examinat, părțile pot găsi variate feluri de contracte pentru a îmbrăca operațiile pe care le săvârșesc, fără a fi ținute să se adapteze neapărat la vreunul dintre tipurile de contracte numite.

Importanța clasificării contractelor în numite și nenumite o găsim în faptul că pentru prima categorie există o reglementare completă în legislație. Așa fiind, părțile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conținut al lor, toate clauzele și implicațiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la reglementarea legală, aceasta le va fi aplicabilă în mod automat și complet. Simpla calificare a contractului și încadrarea lui într-un anumit tip de contract numit este suficientă spre a-i cunoaște regimul juridic.

Clasificarea contractelor după unele corelații existente între ele în
contracte principale și contracte accesorii. Se numesc principale acele contracte care au o existență de sine stătătoare și a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte încheiate de părți.

Contractele accesorii însoțesc unele contracte principale, de a căror soartă depind. Astfel, contractul de gaj și contractul de ipotecă sunt contracte accesorii, chemate să garanteze executarea unor contracte principale -care pot fi, de exemplu, contracte de împrumut. În aceeași dependență față de un contract principal se află și contractul de fidejusiune. Tot un contract accesoriu este și clauza penală, convenție menită a contribui, și ea, la executarea unui contract principal, în cuprinsul căruia este inserată.

Contracte negociate, contracte de adeziune și contracte obliga
torii. După modul în care se exprimă voința părților în contracte, acestea pot
fi: a) contracte negociate; b) contracte de adeziune; c) contracte obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar „contracte forțate".

a) Contractele negociate sunt cele pe care le putem denumi tradiționale și în cadrul cărora părțile discută, negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinței lor să li se impună ceva. În cazul încheierii lor va putea exista o perioadă așa-zisă precontractuală, mai scurtă sau mai îndelungată, în care au loc negocierile sau discuțiile între părți. Drepturile și obligațiile acestora vor fi însă delimitate, expres sau tacit, spre a se ajunge la exprimarea caracteristicilor esențiale ale operației juridice pe care ele o au în vedere. Spre exemplu, în cadrul unui contract de vânzaref-cumpărare, în esență, vânzătorul trebuie să transmită dreptul de proprietate asupra bunului vândut și să-l predea cumpărătorului, iar acesta din urmă trebuie să plătească vânzătorului prețul. Dar predarea se va putea face pe partizi de mărfuri, la termene diferite sau deodată, în locuri diferite sau într-un singur loc convenit etc. La rândul său, cumpărătorul poate să plătească prețul în rate sau deodată, printr-un intermediar sau direct etc.

Contractele de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai de către una dintre părțile contractante. Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur și simplu aderă la un contract care a fost preredactat. Astfel se întâmplă atunci când se încheie contractul de transport pe calea ferată sau pentru transportul comun, când se încheie un contract de furnizare a energiei electrice sau termice, un contract de abonament telefonic etc. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este unilaterală și se adresează publicului, iar cel care o face are o
poziție economică privilegiată, puternică, sau chiar monopolul unor prestații.

Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condițiile contractuale sunt impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar contracte „forțate", condițiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Este exemplul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995. Impunerea de către lege a încheierii unor asemenea contracte are în vedere fie protejarea intereselor
contractanților care sunt obligați să le încheie, ca în cazul asigurării imobilelor, fie protejarea intereselor unor terți, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule, în această din urmă situație urmărindu-se indemnizarea de către societatea de asigurare a victimelor accidentelor produse cu autovehicule.

1.3. Apariția și evoluția contractelor.

De-a lungul timpului, contractele s-au dovedit a fi pe cât de simple în ce privește formarea lor, pe atât de cuprinzătoare în activități și fenomene diferite, de aceea de la apariția lor schimburile de bunuri și de servicii și în general acțiunile prin care oamenii își satisfac trebuințele materiale și cerințele spirituale nu au necesitat alte instrumente juridice, ci numai adoptarea contractelor; această adaptare reflectă evoluția istorică a contractelor.

În dreptul roman termenul de contract (contractus) îl întâlnim începând cu perioada clasică a dreptului roman. Grecii foloseau denumirea de synallagma (de unde și denumirea de contracte sinalagmatice). Cu pragmatismul, ingeniozitatea și finețea ce-i caracterizau, jurisconsulții romani au creat cea mai reușită legislație antică a contractelor, atât prin conținutul ei bogat, cât și prin forma sa ireproșabilă de exprimare. Prin calitățile sale, legislația romană a contractelor a influențat puternic legislațiile ce i-au urmat și în mod deosebit marile codificări care au avut loc în Europa în secolul al XIX – lea. Acesta a fost și cazul Codului civil român de la 1865, ale cărui reglementări privitoare la contracte și obligații sunt cele care reflectă mai pregnant influența dreptului roman asupra legislației noastre civile.

Cele trei categorii tradiționale de contracte – formale, reale și consensuale, care în dreptul actual constituie o „summa divisio", au apărut în mod succesiv în dreptul roman:

a) Contractele formale. Primele și un anumit timp singurele contracte din dreptul roman au fost cele formale sau solemne, care se încheiau prin săvârșirea de acte prestabilite, la început sacramentele (fas), iar mai târziu laice (ius). În mentalitatea vechilor romani, contractele trebuiau să fie vizibile și fiecare contract lua naștere prin și din îndeplinirea cu publicitate a solemnității ce-i era proprie, de aceea, fiecare contract era distinct de celelalte, fără între ele să existe vreun element comun (abia după Hristos, jurisconsulții au observat că în esență contractul constă în acordul de voință al părților și că acest acord era comun tuturor contractelor). Contractele erau considerate ca o specie a convențiilor și anume convențiile care nu dădeau naștere la acțiune erau simple pacte (exemplu: pacto non nascitur actio), iar convențiile care dădeau naștere la acțiuni erau numite contracte.

Formalitățile necesare pentru încheierea contractelor erau următoarele: mancipatio (care era o vânzare fictivă), la contractul de împrumut de bani, numit nexum; întrebarea creditorului și răspunsul conform al debitorului la contractul verbal, numit stipulatio; și prin înscrierea sumei datorate în registrul creditorului cu consimțământul debitorului la contractele literale.

Contractele formale din dreptul civil actual se deosebesc de contractele formale din dreptul roman îndeosebi prin următoarele: forma nu mai are prioritatea din dreptul roman, ci se adaugă la elementele structurale, de fond ale contractelor; formalismul material și ritual din dreptul roman a fost înlocuit cu formalism simplificat și intelectualizat, constând mai ales în înscrisuri contractuale; pe când în dreptul roman contractele formale erau regula, iar cele consensuale excepția, în dreptul actual regula și excepția s-au inversat.

b) Contractele reale. Apariția acestei categorii intermediare de contracte cele formale și viitoarele consensuale) la care formalismul a fost redus la predare a lucrurilor, a marcat profund dreptul roman, întrucât a creat o primă și mare breșă în rigiditatea contractelor formale (cea de-a doua și mai însemnată va fi creată prin apariția contractelor consensuale).

În acest fel la vechile contracte medievale s-au adăugat patru contracte reale numite așa pentru că luau naștere „re" prin tradițiunea lucrurilor (traditio) și anume: împrumutul de bani (mutuum), împrumutul gratuit al unui lucru determinat (commodatum), păstrarea gratuită a unui lucru străin (depositum) și amanetul sau gajul (pignus).

c) Contractele consensuale. Această de-a treia și ultimă categorie de contracte, a căror încheiere s-a redus la simplul acord de voință al părților contractante (solo consensu) a răspuns îndeosebi noilor cerințe ale circulației bunurilor și serviciilor din societatea romană. Primul contract consensual a fost vânzarea – cumpărarea, i-au urmat închirierea de lucruri, efectuarea de servicii și săvârșirea de lucrări și gestiunea gratuită de afaceri.

În sistemul contractual roman, contractele formale au continuat a fi regula și după admiterea contractelor consensuale, iar contractele consensuale și reale erau excepția. În fine, cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o comerțul ca urmare a extinderii statului roman și a legăturilor sale cu alte state, dezvoltare concretizată în numeroase și variate operațiuni comerciale, dreptul roman nu a cunoscut o categorie distinctă a contractelor comerciale și nici dreptul comercial.

Romanii au realizat operațiunile comerciale pe două căi: pe de o parte prin "folosirea dreptului ginților, care prin flexibilitatea sa a înlesnit în special operațiunile comerciale externe; pe de altă parte prin folosirea unor contracte civile adoptate la regulile comerțului ca vânzarea-cumpărarea, mandatul prin procură, sau diverse contracte nenumite. Prin asemenea adaptări ale contractelor și ale altor mijloace juridice la cerințele comerțului, iar cu timpul și prin asimilarea dreptului ginților de către dreptul civil, nu s-a simțit nevoia recunoașterii unui drept comercial distinct de dreptul civil, care a continuat a fi până la sfârșitul imperiului roman un drept unitar.

Spre deosebire de dreptul civil roman, care era un drept unitar, dreptul civil medieval, ca și dreptul evului mediu în general s-a diferențiat după stările sociale (drept nobiliar, drept canonic, dreptul curții, dreptul orășenilor, dreptul țăranilor liberi, etc.) și după proveniența sa (drept roman receptat, dreptul cutumiar, dreptul canonic). La rândul ei doctrina juridică medievală a cunoscut școli și curente diferite, ca cele ale cutumiarilor, canoniștilor, glosatorilor și post glosatorilor, teoreticienilor dreptului natural, ai dreptului rațional și istoric. Cu toată această divizare legislativă și doctrinară dreptul medieval a contribuit substanțial la perfecționarea contractelor; astfel în vederea înlesnirii și asigurării comerțului juridic s-au promovat și consacrat libertatea și securitatea contractuală, consensualismul și imperativul respectării obligațiilor liber asumate; iar în vederea realizării echivalenței contraprestațiilor s-au promovat și consacrat libertatea contractuală și justiția comutativă. Totodată evoluția contractelor în dreptul medieval a fost marcată de restrângerea formalismului, care a ajuns a fi o de excepție față de consensualism și prioritatea acordată manifestării libere a voinței umane. În acest sens s-a spus că prin promisiunea sa omul se obligă față om (Toma D'Aguino), sau că promisiunea valorează obligație (Hugo Grotius).

În dreptul medieval, sub influența noilor concepții filosofice, contractele consensuale au devenit preponderente, ceea ce a condus în mod logic la impunerea regulii consensualismului.

Extinderea contractelor consensuale a răspuns mai ales celerității pe care o reclamau operațiile comerciale; iar dreptul canonic a promovat această extindere și fiindcă bisericile erau interesate în recunoașterea valabilității făgăduințelor materiale pe care, în ambianța de profundă religiozitate din evul mediu, credincioșii le făceau acestora în numeroase împrejurări. Consensualismul a promovat ideea respectării cuvântului dat, a obligativității contractelor. În acest sens s-a formulat maxima „pacta sunt servanda" conform căreia contractele sunt obligatorii, chiar și în situațiile în care de la data încheierii până la data executării lor, au intervenit împrejurări neprevăzute care au creat disproporții valorice între prestațiile corelative ale părților contractante. S-a avansat însă și ideea revizuirii contractelor pentru impreviziune, rebus sic stantibus, care avea să fie valorificată în practică abia în dreptul civil modern.

Consensualismul a înlesnit încheierea contractelor și prin aceasta operațiile comerciale, iar regula „en fait de meubles possession faut titre" ' formulată în dreptul medieval francez, a înlesnit și mai mult și chiar a garantat aceste operații, întrucât a creat o încredere legitimă în simplul fapt al posesiunii bunurilor mobile.

În dreptul canonic medieval s-a formulat și promovat conceptul de justiție comutativă, conform căruia, în contractele sinalagmatice, prestațiile reciproce ale părților trebuie să fie echivalente. Aplicațiile practice ale conceptului de justiție comutativă au fost următoarele: anularea contractelor lezionare, reducerea dobânzilor excesive, reducerea clauzelor penale disproporționate și revizuirea contractului pentru motivul dezechilibrului contractual, ivit din cauza survenirii unor împrejurări imprevizibile.

Despre dreptul modern se vorbește o dată cu procesul politic de constituire și consolidare a statelor naționale europene, încheiat în linii mari în secolul al XIX – lea, proces însoțit de marile codificări, astfel încât s-a ajuns ca fiecare stat să aibă codul său civil. În cadrul acestui proces de modernizare statală și legislativă s-a edictat Codul civil francez din 1804, model urmat și de alte coduri, printre care și Codul civil român din 1865.

În acest fel contractele civile au fost reglementate în codurile civile.

De asemenea au fost edictate și coduri comerciale; mai întâi Codul comercial francez din 1807, urmat de alte coduri, printre care și Codul comercial italian din 1883, din care s-a inspirat Codul comercial român din 1887. În acest fel contractele comerciale au fost reglementate în coduri comerciale.

Prin această mare divizare legislativă s-a ajuns ca dreptul privat, care în sistemul roman era unitar, să fie divizat în două ramuri distincte: dreptul civil care a devenit drept privat comun și dreptul comercial ca un drept special față de dreptul civil, ceea ce a însemnat că legislația civilă a contractelor se aplică și contractelor comerciale în măsura în care legislația comercială nu dispune altfel, iar mai târziu, în secolul al XX-lea, au apărut și alte ramuri de drept care reglementează contracte, ca dreptul muncii, dreptul comerțului internațional, ceea ce înseamnă că legislația civilă se aplică și acestor contracte cu titlu de drept comun.

Pe lângă această diversificare a contractelor și diferențiere între reglementările de drept comun, și reglementările speciale, o altă evoluție a constituit-o rolul voinței în contracte. Astfel pe când în Codul civil francez, iar ulterior și în Codul civil român contractele au fost concepute ca rod al voinței părților contractante, deci ca fiind contracte negociabile, cu timpul au fost legiferate sau jurisprudențial admise și contractele de adeziune și contractele impuse.

Dreptul civil român actual reglementează contractele speciale prin dispoziții ale Codului civil și ale altor acte normative, care reglementează anumite contracte, precum: antrepriza, arendarea și închirierea de locuințe.

Reglementările legale referitoare la contracte se divid în reglementări generale, aplicabile tuturor contractelor, prevăzute de art. 5 și 942 – 985 din Codul civil și care privesc libertatea contractuală și limitele acestuia, formarea și efectele contractelor, și reglementările speciale care reglementează diferite contracte speciale (vânzarea-cumpărarea, locațiunea, mandatul, depozitul, etc.) cuprinse în art. 1298 – 1651 din Codul civil, dispoziții care se întregesc cu cele privitoare la unele contracte cuprinse în alte acte normative.

În cadrul dreptului civil legătura dintre reglementările generale și cele speciale referitoare la contracte este cea de la lege generală la cea specială, de asemenea în cadrul sistemului de drept, legătura dintre legislația civilă referitoare la contracte și legislația civilă referitoare la contractele aparținând altor ramuri de drept este aceea de la lege generală la lege specială.

CAPITOLUL 2

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

2.1. Definiție și reglementare juridică.

Contractul de vânzare-cumpărare ocupă o poziție importantă în dreptul civil român, datorită faptului că, prin intermediul său, se realizează înstrăinarea sau dobândirea dreptului de proprietate sau a altor drepturi asupra bunurilor aflate în circuitul civil.

El este cel mai utilizat contract civil pentru că asigură circulația juridică a bunurilor și a altor valori patrimoniale.

Potrivit art.1294 C. civ. „vinderea este o convenție prin care două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi

prețul lui”. Prin urmare, conform C. civ. român, vânzarea-cumpărarea este contractul prin care una din părți (vânzător) transferă proprietatea lucrului său celeilalte părți (cumpărător), în schimbul unui preț plătit în bani.

Este de observat însă că, deși codul civil se referă numai la transmiterea proprietății, în realitate prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite și un alt drept decât dreptul de proprietate, respectiv un alt drept real, un drept de creanță sau un drept din domeniul proprietății intelectuale, transmiterea proprietății fiind numai de natura și nu de esența acestui contract.

Potrivit celor de mai sus, contractul de vânzare-cumpărare este acel contract prin care o parte, numită vânzător, transmite dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui bun al său către cealaltă parte, numită cumpărător, care se obligă în schimb să plătească vânzătorului prețul bunului vândut.

2.2. Caractere juridice.

Contractul de vânzare-cumpărare prezintă mai multe caractere juridice:

– este un contract consensual;

– este un contract cu titlu oneros;

– este un contract sinalagmatic (bilateral);

– este un contract comutativ;

– este un contract translativ de proprietate.

a) Caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare rezultă din prevederile art. 1295 al.l c. civ.: „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”.

În principiu, vânzarea ia naștere prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractului; ea este perfectă și deplin încheiată prin manifestarea concordantă a acordului de voință al părților. Nu este necesară îndeplinirea nici unei formalități și nici nu se cere predarea lucrului și plata prețului în momentul încheierii contractului.

Prin adresa nr.4937/66 din 19 septembrie 1990, pârâta a făcut cunoscut reclamantei că i s-au repartizat 4 mijloace auto, pentru care aceasta dintâi a achitat contravaloarea totală de 350.000 lei conform dispozițiilor de plată nr.6 și 7 din 8 octombrie 1990, dar i s-au predat numai 3 autoturisme, rămânând nelivrat un autoturism ARO 244 Diesel, pentru care reclamanta a întocmit dispoziția de livrare nr.37272 din 17 octombrie 1990.

Susținerea potrivit căreia un contract de vânzare-cumpărare de autoturisme se poate realiza doar în magazin este contrară dispozițiilor art. 1294 și urm.C.civ., prin care nu se condiționează valabilitatea convenției de încheierea într-un anume loc și de plata prețului în totalitate.

În lipsa unei dispoziții care să condiționeze validitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism de încheierea acestuia într-o anume formă, operează regula consensualității, fiind deci neîntemeiată și susținerea că un asemenea contract se încheie numai prin emiterea unei facturi.

În adevăr, așa cum s-a învederat prin recursul extraordinar, una din condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții este potrivit art.948 C.civ. aceea de a avea un obiect determinat. Se omite însă a se avea în vedere faptul că obiectul poate fi determinabil, ceea ce se realizează potrivit voinței părților, în procesul de executare a convenției legale încheiate. Așadar, în speță, convenția are temei legal cuprinzând suficiente elemente de determinare a bunului și anume: din dispoziția de livrare nr.37.272 din 17 octombrie 1990 s-a înscris tipul de ARO 244 Diesel, cât și prețul de 110.000 lei, iar adresa nr.4397/66 din 19 septembrie 1990, prin care i s-a comunicat reclamantei repartizarea a 4 mijloace auto, al cărei conținut a fost confirmat de către pârâtă prin adresa nr.379/1990 este un înscris care face dovada că la data respectivă s-a acceptat oferta cumpărării autoturismului ARO 244.

Plata prețului efectuată la data de 8 octombrie 1990 a fost urmată de emiterea dispoziției de livrare către unul din magazinele pârâtei, înscris care, împreună cu celelalte probe scrise menționate, fac dovada deplină a convenției, aceasta îndeplinind condițiile esențiale prevăzute de art. 949 C.civ.

În consecință, reclamanta a fost îndreptățită a acționa conform prevederilor art. 1021 C.civ. pentru a sili pe pârâtă să-și respecte obligațiile asumate, de livrare a autoturismului, la prețul de la data convenției, hotărârile instanțelor de admitere a acțiunii fiind legale și temeinice.

(C.S.J., s.economică, Decizia 92/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 127/128).

De la acest principiu, există unele excepții când legea prevede cerința încheierii actului într-o anumită formă. Astfel, potrivit art. 2 din Legea 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor (M.Of. nr. 102/4. 03. 1998), terenurile, indiferent dacă sunt situate în intravilan sau în extravilan pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.

În privința problemei dacă vânzarea-cumpărarea unui autovehicul între persoane fizice este un contract consensual sau nu, în practica judiciară anterioară s-a decis că actul sub semnătură privată este suficient pentru transmiterea proprietății, neexistând în cazul autoturismelor nici o prevedere legală din care să rezulte că vânzarea-cumpărarea se face numai prin act autentic; încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare era cerută, ca probă a înstrăinării, de către organele de poliție pentru radierea din circulație a autoturismului. Conform practicii actuale vânzarea-cumpărarea autoturismelor se face prin înscris sub semnătură privată, necerându-se înscrisul autentic nici pentru radierea acestora din circulație.

Deși în literatura de specialitate s-a susținut ideea că contractul de vânzare-cumpărare de autoturisme trebuie încheiat în formă autentică, în acord cu alți autori și cu practica judiciară apreciem că vânzarea-cumpărarea de autoturisme are caracter consensual, contractul încheindu-se în momentul realizării acordului de voință al părților, atât sub imperiul anterioarei reglementări când se cerea actul autentic pentru radierea autoturismelor din circulație, cât și în prezent.

Vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros întrucât ambele părți urmăresc, la încheierea contractului, anumite interese patrimoniale, respectiv primirea unui echivalent în schimbul prestației la care se obligă. Prin încheierea contractului, vânzătorul, ca echivalent al prestației sale, urmărește să primească prețul lucrului de vânzare, iar cumpărătorul să primească, în schimbul prețului, bunul vândut.

Contractul de vânzare-cumpărare are caracter sinalagmatic (bilateral), întrucât prin încheierea lui se nasc obligații reciproce în sarcina ambelor părți contractante: vânzătorul are obligațiile de predare a lucrului vândut și de garantare a cumpărătorului (pentru evicțiune și pentru vicii ascunse), iar cumpărătorul de preluare a bunului cumpărat și de plată a prețului convenit.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, întrucât existența și întinderea obligațiilor părților, rezultate din înțelegerea lor, sunt cunoscute din momentul încheierii contractului; ele nu depind de un eveniment viitor și incert, astfel încât nu există, ulterior încheierii contractului, șanse de câștig sau de pierdere pentru una sau ambele părți contractante.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate. Art. 1295 al. 1 C. civ. prevede acest caracter, prin efectul acordului de voință dintre vânzător și cumpărător.

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă și riscul pieirii lucrului. Într-adevăr, potrivit principiului „res perit domino”, dacă vânzătorul, ca debitor al obligației de predare a bunului vândut, dovedește existența unei cauza străine, de natură fortuită, exoneratoare de răspundere, el nu va răspunde decât dacă a fost pus în întârziere (1074, 1082-1083 C.civ.).

Deci, în principiu, transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului operează de drept. Acest principiu se aplică însă numai dacă sunt împlinite anumite condiții:

– părțile să nu fi amânat transferul proprietății printr-o clauză pentru un moment ulterior încheierii contractului.

Întrucât regula prevăzută în art. 1295 C. civ. nu are caracter imperativ, ci supletiv, părțile contractului de vânzare-cumpărare pot stabili ca transmiterea proprietății să se facă ulterior încheierii contractului.

Astfel, părțile pot amâna transferul proprietății până la împlinirea unui termen suspensiv (de exemplu, până la data plății prețului bunului vândut) sau până la realizarea unei condiții suspensive. Dacă în cazul condiției suspensive, aceasta, conform art. 1017-1018 C. civ., prin ea însăși amână transferul proprietății până la realizarea evenimentului, termenul suspensiv afectează transferul proprietății numai dacă părțile au prevăzut expres acest lucru.

În caz contrar, dacă termenul suspensiv a fost stipulat fără nici o clauză expresă de genul celei de mai sus, el afectează numai executarea obligațiilor din contract și nu transferul proprietății (art. 1022 C. civil).

2.3. Delimitarea față de alte contracte.

2.3.1. Vânzarea și donația.

Donația este și ea un contract translativ de proprietate ca și vânzarea, dar în timp ce aceasta din urmă este oneroasă, fiind prototipul contractului sinalagmatic, cea dintâi este gratuită, fiind prototipul contractului unilateral. Donația presupune o înstrăinare intuitu personae făcută cu intenția de a-l gratifica pe beneficiar (animus donandi), care dobândește un bun fără contraprestație.

Regimul juridic al vânzării diferă radical de cel al donației, de la condițiile de fond (consimțământ – donația fiind un act solemn, în timp ce vânzarea este consensuală – și capacitate), la efecte (vânzătorul este ținut să garanteze pe cumpărător de evicțiune și vicii ascunse, în timp ce donatorul nu) și la faptul că donația este supusă raportului și reducțiunii după decesul donatorului, în timp ce vânzarea nu.

Cu toate aceste deosebiri, care fac de cele mai multe ori lesnicioasă diferențierea vânzării de donație, există situații când cele două contracte se apropie, punându-se problema delimitării lor. Este cazul donației cu sarcina plății unei sume de bani către donator. Într-o asemenea situație, ceea ce diferențiază donația de vânzare este, pe de o parte, dovedirea intenției de a gratifica (animus donandi) din partea dispunătorului în cazul donației și lipsa acestui element în cazul vânzării, iar pe de altă parte, dacă valoarea sarcinii este mai mică decât cea a bunului primit de dobânditor avem de a face cu o donație, iar în cazul când sarcina corespunde valoric bunului primit în schimb avem de a face cu o vânzare.

2.3.2. Vânzarea și schimbul.

Ca și vânzarea, schimbul (art. 1405-1409 C. civ.) este un contract translativ de proprietate, dar diferă de aceasta prin faptul că părțile „își dau respectiv un lucru pentru altul” (art. 1405 C. civ.), nu un lucru contra unei sume de bani (preț). Schimbul presupune așadar un transfer de proprietate contra unui alt transfer de proprietate.

Fiind translative de proprietate, regimurile juridice ale vânzării și schimbului sunt asemănătoare (art. 1409 C. civ.), dar nu identice (de pildă, schimbul imobiliar, spre deosebire de vânzare, nu era supus preempțiunii prevăzute de art. 5 din Legea nr. 54/1998 privind regimul juridic al terenurilor, în prezent abrogată). In nici un caz schimbul nu poate fi analizat ca două vânzări încrucișate făcute cu compensarea prețurilor, el fiind un contract aparte de sine stătător.

Când valoarea lucrurilor schimbate nu este egală, diferența se acoperă printr-o sumă de bani (sultă). În acest caz se pune întrebarea dacă este vorba despre un schimb, ori despre două vânzări încrucișate concomitente, ori despre o vânzare acompaniată de un schimb? După ce, inițial, Casația franceză a făcut o calificare distributivă, apreciind că până la concurența valorii mai mici este vorba despre un schimb, iar pentru rest, corespunzător valorii sultei, despre o vânzare, ulterior practica judiciară și doctrina au căzut de acord asupra ideii că operațiunea este o vânzare dacă valoarea sultei este superioară valorii unuia dintre cele două bunuri, iar în caz contrar este vorba despre un schimb (se pune problema dacă predomină sau nu prestația în bani caracteristică vânzării).

2.3.3. Vânzarea și întreținerea.

Contractul de întreținere, creație a practicii judiciare și a doctrinei, se aseamănă cu vânzarea prin faptul că este translativ de proprietate, dar se deosebește de aceasta prin obiectul prestației dobânditorului (întreținătorului), care în schimbul bunului primit de la întreținut nu achită un preț (o sumă de bani), ci îl va întreține pe înstrăinător până la moarte, asigurându-i în natură toate cele necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuință, încălțăminte, îngrijire medicală etc), precum și plata cheltuielilor de înmormântare.

Întreținerea este un contract aleatoriu, existând șanse de câștig și pierdere pentru ambele părți contractante, șanse care depind de durata vieții întreținutului și starea sănătății acestuia. Regimul juridic al acesteia este în parte diferit de cel al vânzării.

Când înstrăinarea unui lucru se face atât contra întreținerii, cât și a plății unei sume de bani, se pune problema dacă este vorba despre o vânzare, despre o întreținere sau de două contracte distincte, unul de vânzare și unul de întreținere? în acest caz, dacă suma de bani plătită trece peste jumătatea valorii lucrului înstrăinat, contractul este de vânzare, iar în caz contrar de întreținere.

În cazul înstrăinării unei cote-părți dintr-un bun contra unui preț, iar a celeilalte cote-părți contra întreținerii înstrăinătorului, indiferent de întinderea cotelor, este vorba de două contracte distincte, unul de vânzare și altul de întreținere, fiecăruia aplicându-i-se regulile sale specifice.

2.3.4. Vânzarea și contractele-cadru de furnizare și asistență.

În materie de desfacere comercială, între producători și angrosiști, angrosiști și detailiști, este larg răspândită practica încheierii unor contracte de distribuție de lungă durată prin care se asigură fie exclusivitatea aprovizionării cu anumite produse, fie exclusivitatea desfacerii unor anumite produse, fie ambele în același timp, fie pur și simplu aprovizionarea sau desfacerea fără exclusivitate (acordul de aprovizionare exclusivă, concesiunea exclusivă, distribuția selectivă, franciza). De pildă, o firmă producătoare de autoturisme încheie cu un dealear autorizat un contract de aprovizionare exclusivă prin care primul se obligă să livreze succesiv, la comandă, cantitățile de marfă solicitate de cel de al doilea, prețul de livrare fiind cel practicat de furnizor la data livrării efective, iar acesta se obligă să nu achiziționeze bunurile respective decât de la cocontractantul său.

Contractele menționate sunt contracte-cadru, care vor fi urmate de contracte de vânzare veritabile cu ocazia fiecărei livrări. Ele diferă de vânzare prin faptul că nu comportă nici un transfer de proprietate, mărginindu-se a stabili condițiile generale ale contractelor de executare (vânzare) ce vor interveni ulterior, pe durata contractului-cadru, prevăzând în sarcina furnizorului prestații complementare de asistență.

Contractele-cadru de concesiune și distribuție sunt contracte suigeneris, neconfundându-se nici cu promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare, convenție distinctă și ea de vânzare (infra nr. 190).

2.4. Noțiuni generale privitoare la condițiile de validitate a oricărui act juridic.

Prin condițiile actului juridic civil vom înțelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil.

Subliniem că, în teoria actului juridic civil, cuvântul „condiție” are și b altă semnificație decât cea menționată mai sus, desemnând și o modalitate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor și nesigur ca realizare, de care depinde nașterea sau desființarea actului juridic civil. De asemenea, în vorbirea curentă, cuvântul condiție mai este folosit și cu sensul de clauză a actului juridic civil. Desigur că, din contextul în care apare cuvântul condiție, interpretul va deduce sensul ce i se atribuie de fiecare dată.

În considerarea înțelesului polivalent al termenului „condiție”, în doctrină și în jurisprudență, pentru desemnarea condițiilor actului juridic civil, se preferă uneori utilizarea expresiei „elementele actului juridic civil” sau chiar „cerințele actului juridic civil”. În ce ne privește, optăm pentru denumirea tradițională, care, de altfel, este consacrată de legislația noastră. Astfel, art. 948 C. civ. folosește expresia „condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții […]”, iar, mai recent, în Legea nr. 105/1992 sunt întrebuințate constant expresiile „condiții de fond” și „condiții de formă”.

CAPITOLUL 3

CAPACITATEA DE A CONTRACTA – ELEMENT

ESENȚIAL AL CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE

3.1. Conceptul de capacitate juridică.

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înțelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi și obligații civile prin încheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacității civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosință a persoanei fizice sau juridice, precum și capacitatea de exercițiu a acesteia.

Reglementarea capacității de a încheia actul juridic civil este răspândită în mai multe norme juridice, din diferite acte normative.

Codul civil, neconținând prevederi consacrate actului juridic civil în general, se referă, în art. 948 pct. 1, la „capacitatea de a contracta”, ca o condiție esențială pentru validitatea oricărei convenții (tot un caracter general au și prevederile înscrise în art. 948-950), reglementând apoi această condiție pe categorii de acte juridice civile [art. 806-808, art. 856, art. 1306, art. 1706 alin. (1), art. 1769].

Dispoziții privind capacitatea de a încheia acte juridice se mai găsesc și în alte acte normative [de exemplu, în Codul familiei – art. 105 alin. (1), art. 129 alin. (1), art. 133 alin. (3) etc.].

3.2. Principiul capacității de a contracta.

În această materie, regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepția.

Cu caracter general, această regulă se desprinde implicit din art. 6 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, conform căruia „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință și nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și în condițiile stabilite de lege”. Fragmentar, regula este consacrată și în art. 949 C. civ., potrivit căruia „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, în art. 856 C. civ., care dispune că „orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege”, precum și în art. 1306 C. civ., care prevede că „pot cumpăra și vinde toți cei cărora nu le este oprit prin lege”.

În legătură cu regula capacității de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.

În primul rând, sub aspectul corelației dintre capacitate și discernământ, este de reținut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto); capacitatea izvorăște numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică. În consecință, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situație în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.

În al doilea rând, pentru persoanele juridice, regula capacității de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialității, consacrat de art. 34 din Decretul nr. 31/1954.

3.3. Excepții de la principiul capacității de a contracta.

În privința capacității de folosință, legea a prevăzut unele incapacități speciale în materie de vânzare-cumpărare. Cum regula este capacitatea, aceste incapacități sunt de strictă interpretare și trebuie interpretate restrictiv.

Aceste incapacități (prohibiții) sunt incapacități de a vinde, incapacități de a cumpăra sau incapacități de a vinde și de a cumpăra.

a) Incapacități de a vinde și de a cumpăra Potrivit art. 1307 C.civ., vânzarea între soți este interzisă. Această prohibiție, împrumutată din Codul civil francez (art. 1595), se întemeiază pe mai multe argumente:

– prin această interdicție se apără interesele creditorilor, care ar putea fi fraudați prin încheierea între soți a unor contracte de vânzare-cumpărare simulate sau fictive, prin care patrimoniul soțului urmărit s-ar diminua și s-ar sustrage fraudulos bunurile de la urmărire;

– un alt motiv este acela că soții, prin vânzări între ei, ar putea frauda interesele moștenitorilor, prin împiedicarea reducțiunii liberalităților excesive sau a raportului donațiilor;

– întrucât, potrivit art. 937 C.civ., donația între soți este revocabilă, prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate între soți s-ar putea ocoli această dispoziție imperativă a legii. În acest fel, sub aparența unor vânzări simulate, s-ar încheia donații irevocabile.

În privința sancțiunii juridice în cazul încălcării acestei dispoziții legale, unii autori au susținut că încălcarea art. 1307 C. civ. este sancționată cu nulitatea absolută a actului încheiat.

Alți autori, la a căror opinie ne raliem, apreciind că interesele ocrotite prin instituirea ei sunt particulare și nu generale, au arătat că nerespectarea interdicției cu privire la vânzarea între soți atrage nulitatea relativă a contractului.

în consecință, se poate solicita anularea vânzării de către ambii soți, de moștenitorii lor sau de creditorii lor, ea putând fi ratificată expres sau tacit prin neintroducerea acțiunii în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul 167/1958. De asemenea, ea poate fi confirmată de părți după desfacerea căsătoriei și de moștenitori după moartea vânzătorului.

Fiind o excepție de strictă interpretare, interdicția prevăzută de art. 1307 C.civ. se aplică numai soților și numai pe durata căsătoriei lor. În practica judiciară7 s-a arătat astfel că vânzarea între concubini este valabilă, în afara cazului când contractul ar avea o cauză imorală, concubinajul neproducând, în dreptul român, nici un efect juridic. De asemenea, interdicția nu poate fi extinsă pentru viitori soți și nici pentru foștii soți, divorțați, astfel că aceștia vor putea încheia valabil între ei contracte de vânzare-cumpărare.

b) Incapacități de a vinde

1) Incapacități speciale de a vinde sunt prevăzute în Legea fondului funciar nr.18/1991, republicată, în art.32: „Terenul atribuit conform art. 19 al.l, art.23 și art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulității poate fi cerută în justiție de către primărie, prefectură, procuror, precum și de către oricare persoană interesată”.

Precizăm că interdicția prevăzută de art. 32 din Legea nr. 18/ 1991 are în vedere situațiile în care, pentru unele categorii de persoane prevăzute de lege, s-a constituit un drept de proprietate uaupia tuwiflh rilor și nu cele legate de reconstituirea dreptului de proprietate al foștilor proprietari pentru terenurile aduse în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producție.

Interdicția este temporară (10 ani de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății), iar sancțiunea nerespectării ei este nulitatea actului de înstrăinare.

Interdicția vizează numai înstrăinările prin acte între vii (deci și vânzarea), neaplicându-se pentru transmisiunile pentru cauză de moarte (mortis causa).

2) O altă interdicție de a vinde este prevăzută de art.511 Cod pr.civ. Potrivit art.511 C.pr.civ. „va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemișcătorului urmărit făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului.”

În literatura de specialitate, unii autori au susținut că transcrierea comandamentului este o măsură de indisponibilizare (de scoatere din circuitul civil) a imobilelor datornicului, fiind sancționată cu nulitatea absolută.

Alți autori, la a căror opinie ne raliem, au arătat că textul instituie a incapacitate a datornicului de a vinde, în favoarea creditorilor. Interesele protejate prin această interdicție sunt restrânse la sfera creditorilor datornicului, deci nu sunt de ordin general, astfel încât sancțiunea este nulitatea relativă a actului de înstrăinare. Această concluzie este întărită și de faptul că, potrivit art.512 C. pr.civ., o asemenea înstrăinare poate fi ratificată de către creditori; ori numai actele anulabile sunt ratificabile, iar nu și cele nule absolut.

c) Incapacități de a cumpăra

Incapacitățile de a cumpăra sunt mai numeroase și prevăzute în diferite acte normative.

Potrivit art. 1308 pct.l din Codul civil, tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor. Dispozițiile acestui text de lege se aplică atât tutorelui minorului, cât și celui al interzisului judecătoresc, precum și tutorelui provizoriu (ad-hoc), atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei n-au fost date și primite (art.809 C.civ.), art. 1308 pct.2 din Codul civil prevede că mandatarii împuterniciți să vândă un lucru nu pot să-l cumpere ei înșiși. Interdicția se aplică atât mandatarilor convenționali, cât și celor legali (judecător sindic, executor judecătoresc).

3) Persoanele (funcționarii publici) care administrează bunuri ale statului sau unităților administrativ-teritoriale (comune, orașe, municipii și județe) nu pot cumpăra bunurile care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct.4 C.civ.).

Rațiunea acestor incapacități este de a înlătura contradicția de interese rezultată din cele două calități incompatibile ale acestor persoane (vânzător și cumpărător în același timp).

Deși textul legal sugerează sancțiunea nulității absolute („sub pedeapsă de nulitate”), doctrina apreciază că sancțiunea nerespectă-rii dispozițiilor art. 1308 C.civ. este nulitatea relativă, putând fi invocată de persoana care a fost proprietara bunurilor vândute sau de succesorii acesteia.

4) Potrivit art. 1309 C.civ., judecătorii, procurorii și avocații nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase care sunt de competența curții de apel în a cărei rază teritorială își exercită funcția sau profesia.

Din interpretarea textului legal rezultă că, în cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiție și al procurorilor de la Parchetul general de pe lângă C.S.J., interdicția funcționează pe întreg teritoriul țării.

Prin „drepturi litigioase” se înțeleg atât drepturile care fac obiectul unui proces început și neterminat, cât și cele în privința cărora se poate naște o contestație serioasă viitoare. Dreptul nu mai este litigios dacă s-a pronunțat o hotărâre rămasă definitivă, cu toate că ea trebuie adusă la îndeplinire prin executare, unde s-ar putea formula o contestație la executare.

Cu privire la sancțiunea nerespectării acestei dispoziții legale, în doctrină au fost exprimate două opinii. Într-o opinie s-a apreciat că sancțiunea este nulitatea relativă, întrucât privește doar interesele particulare ale cedentului sau debitorului cedat.

Într-o altă opinie, la care ne raliem și noi, s-a arătat că sancțiunea este nulitatea absolută întrucât această interdicție se întemeiază pe motive de ordin public, respectiv apărarea prestigiului justiției, al corpului magistraților și al avocaților, care trebuie să fie mai presus de orice bănuială că au influențat soluționarea litigiilor asupra bunurilor dobândite în acest mod.

Deci încălcarea acestei interdicții se sancționează cu nulitatea absolută a actului, precum și cu suportarea cheltuielilor vânzării și cu plata de daune-interese.

5) Așa cum prevede art.3 al.l din Legea 54/1998 privind circulația juridică a terenurilor „cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”, iar potrivit art.3 al.3 din aceeași lege „persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte”. Textul de lege arătat mai sus reprezintă aplicarea dispoziției din Constituția României de la art.41 al.2, fraza finală, potrivit căreia „cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”.

Spre deosebire de legislația antebelică, care prevedea această interdicție numai pentru imobilele rurale, legislația actuală vizează terenurile de orice fel, atât cele situate în intravilan, cât și cele situate în extravilan.

Pe de altă parte, interdicția vizează toți cetățenii străini și apatrizi indiferent de domiciliul acestora, deci se aplică și cetățenilor străini și apatrizilor cu domiciliul în România.

Interdicția nu vizează cetățenii români care au domiciliul în străinătate, aceștia, potrivit art.3 al.2 din Legea 54/1998, putând dobândi în România, prin acte juridice între vii și prin moștenire, terenuri de orice fel.

Străinii sau apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcțiilor, caz în care ei au un drept de superficie asupra întregului imobil, format din dreptul de proprietate asupra construcției și un drept de folosință sau de concesiune asupra terenului aferent.

Sancțiunea nerespectării acestei interdicții, fiind vorba despre o interdicție de ordine publică, prevăzută în Constituție, este nulitatea absolută a actului de dobândire. Nulitatea nu poate fi acoperită nici prin vânzarea terenului către un cetățean român.

CAPITOLUL 4

CONSIMȚĂMÂNTUL PĂRȚILOR

4.1. Noțiunea de consimțământ.

Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimțământul este o condiție de fond, esențială, de validitate și generală a actului juridic civil.

Trebuie subliniat că termenul „consimțământ” este folosit în două sensuri diferite.

Într-un prim sens, prin consimțământ se înțelege manifestarea unilaterală de voință, adică voința exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau a uneia dintre părțile actului juridic bilateral ori multilateral. Acest sens este folosit, de exemplu, în art. 953 C. civ.

Într-un al doilea sens, care este mai apropiat de semnificația etimologică a cuvântului (cum sentire), prin consimțământ se desemnează acordul de voință al părților în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus voluntatum). Acest sens este utilizat, spre exemplu, în art. 969 alin. (2) C. civ.

4.2. Formarea consimțământului.

Formarea voinței, inclusiv a voinței juridice, reprezintă un proces psihologic complex. Punctul de pornire îl constituie nevoia simțită de om, nevoie pe care acesta vrea să o satisfacă. După reflectarea acestei nevoi în mintea omului, urmează reflectarea mijlocului de satisfacere a nevoii respective. Pe măsură ce reprezentarea scopului devine mai puternică, se trece de la tendință la dorința de satisfacere a nevoii. De cele mai multe ori, o dorință nu rămâne izolată, ci ea se întâlnește cu alte tendințe și dorințe, unele în acord cu prima dorință, altele potrivnice. În acest context, începe următoarea fază a procesului psihologic, anume deliberarea, care presupune cântărirea avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă dorințele și mijloacele lor de realizare. Ca urmare a apariției unui motiv determinant, ce le înlătură pe celelalte, de la deliberare se trece la luarea hotărârii de a încheia actul juridic civil, act care apare ca un mijloc de realizare a scopului propus. Toate aceste faze ale procesului psihologic de formare a voinței juridice au caracter intern; pentru ca faptul psihologic să devină fapt social, este necesar ca hotărârea luată să fie exteriorizată, astfel încât alte persoane să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de ea.

Din acest proces psihologic complex, dreptul civil nu reține decât două elemente: hotărârea exteriorizată (consimțământul) și motivul determinant (cauza sau scopul actului juridic).

4.3. Condițiile de validitate ale consimțământului.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe (condiții), cumulativ:

– să provină de la o persoană cu discernământ;

– să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;

– să fie exteriorizat;

– să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

Unii autori consideră că ar trebui îndeplinite și alte cerințe, precum: „consimțământul să fie serios” și „consimțământul să fie precis”. S-a subliniat însă, în mod justificat, că nu este necesar să se rețină și aceste cerințe, întrucât: cerința potrivit căreia consimțământul trebuie să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice o include și pe aceea de a fi serios; cerința de a fi precis vizează mai degrabă obiectul (să fie determinat sau determinabil) sau oferta; manifestarea de voință poate să fie nu numai expresă, ci și tacită, iar în acest din urmă caz ea nu este întotdeauna precisă, dar totuși poate avea valoare de consimțământ.

4.3.1. Consimțământul să provină de la o persoană cu discernământ.

Această cerință decurge din caracterul conștient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință.

Reamintim că nu trebuie confundată această primă cerință a consimțământului cu condiția capacității, chiar dacă între ele există o strânsă legătură, deoarece prezența sau lipsa discernământului reprezintă o stare de fapt, pe când capacitatea este o stare de drept.

Persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu sunt prezumate că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile. Cel lipsit de capacitate de exercițiu este prezumat a nu avea discernământ, fie datorită vârstei fragede, fie datorită stării de sănătate mintală. Minorul între 14 și 18 ani are discernământul în curs de formare. Pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privință, deoarece reprezentanții lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu.

În afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite incapacități legale), pot exista și cazuri în care persoane cu discernământ în drept (după lege) sunt totuși, în fapt, lipsite temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate naturală – beția, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică).

Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancțiune nulitatea relativă a acelui act.

Consimțământul este unul dintre elementele esențiale ale oricărui act juridic și exprimă voința persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârșire a consimțământului face ca actul astfel încheiat să fie sancționat cu nulitate absolută.

Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă însă nu inexistența consimțământului, ci un simplu viciu al acesteia, deoarece, în acest caz, consimțământul există. Ne aflăm deci în fața unui viciu de consimțământ, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului, sancțiunea nulității fiind edictată, de data aceasta, în vederea protejării persoanei interesate. Soluția se impune cu atât mai mult, deoarece actele juridice încheiate personal, chiar de cei puși sub interdicție pentru cauză de alienație sau debilitate mintală, deci pentru lipsă de discernământ, nu sunt sancționate cu nulitatea absolută, ci cu nulitate relativă, de protecție.

(T.S., s.civ., dec. nr. 1998/1989, Dr. nr. 7/1990, p. 66).

4.3.2. Consimțământul să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii).

Această cerință se desprinde din chiar esența actului juridic civil, care este o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice.

Consimțământul nu este considerat a fi exprimat cu intenția de a produce efecte juridice în următoarele cazuri:

– când manifestarea de voință a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezență;

– când s-a făcut sub condiție (suspensivă) pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1010 C.civ.);

– dacă manifestarea de voință este prea vagă;

– dacă manifestarea de voință s-a făcut cu o rezervă mentală (reservatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

4.3.3. Consimțământul să fie exteriorizat.

Cerința aceasta este impusă de însăși definiția consimțământului.

Principiul aplicabil în privința exteriorizării consimțământului este, așa cum am arătat cu un alt prilej, principiul consensualismului, deci părțile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinței lor. De la acest principiu există însă și excepții, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voință să îmbrace o formă specială.

Manifestarea de voință poate fi exteriorizată expres sau tacit.

Manifestarea de voință este expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalități de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanților sau terților.

Manifestarea de voință este tacită (implicită) atunci când ea se deduce. De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziție cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moștenirea (art. 691 C. civ.). Manifestarea tacită de voință prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocității.

Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinței [actele solemne, scutirea de raport a donațiilor – art. 751 C. civ., acceptarea unei donații – art. 814 alin. (2) C. civ., solidaritatea convențională în materie civilă – art. 1034 și art. 1042 C. civ. etc], în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinței, fie printr-o manifestare tacită a voinței (acceptarea moștenirii, relocațiunea etc.)

Modalitățile de exteriorizare a consimțământului sunt: în scris, verbal și prin gesturi sau fapte concludente (de exemplu, staționarea unui „taxi” având afișat indicatorul „liber”).

În legătură cu exteriorizarea consimțământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil își găsește aplicare adagiul qui tacit consentire videtur. În principiu, răspunsul este negativ, deci tăcerea nu valorează consimțământ exteriorizat.

Prin excepție, tăcerea valorează consimțământ în următoarele cazuri:

– când legea prevede expres aceasta [de exemplu, art. 1437 C. civ., art. 82 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 etc.];

– dacă, prin voința expresă a părților, se atribuie tăcerii o anumită semnificație juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalității de reînnoire a unei convenții sau de denunțare a acesteia);

– când tăcerea are valoare de consimțământ potrivit obiceiului.

4.3.4. Consimțământul să nu fie alterat de vreun viciu.

Această cerință este impusă de caracterul conștient, liber al actului juridic civil, într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimțământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conștient și liber al voinței de a face un act juridic. Specific viciilor de consimțământ este faptul că există manifestare de voință (există deci consimțământ), însă aceasta este alterată fie în conținutul său intelectual, conștient, ca în cazul erorii și al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenței și al leziunii.

Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voință” este mai exactă decât expresia „vicii de consimțământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimțământul, ci și cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimțământul și cauza alcătuiesc voința juridică, iar, pe de altă parte, consimțământul având două accepțiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, ci și în cazul actelor juridice unilaterale. Pentru a nu crea unele confuzii, vom prefera să folosim expresia tradițională (vicii de consimțământ), chiar dacă aceasta nu este riguros exactă.

4.4. Viciile de consimțământ.

Viciile de consimțământ sunt următoarele: eroarea, dolul (viclenia), violența și leziunea. Analiza acestora presupune abordarea mai multor aspecte, așa încât o vom face în paragraful ce urmează.

4.4.1. Eroarea.

Prin eroare se înțelege falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic.

În afară de art. 953 și art. 961 C. civ., care cuprind dispoziții comune atât erorii, cât și dolului și violenței, art. 954 C. civ. este consacrat reglementării viciului de consimțământ de care ne ocupă acum, stabilind, în primul alineat, că „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra substanței obiectului convenției”, iar, în cel de al doilea alineat, că „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când considerația persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenția”.

Pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimțământ, trebuie întrunite cumulativ două cerințe (condiții):

– elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic respectiv nu s-ar fi încheiat;

– în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil în cauză.

4.4.2. Dolul.

Dolul este acel viciu de consimțământ care constă în inducerea In eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic. În alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă).

În afară de art. 953 și art. 961, Codul civil consacră dolului art. 960, care dispune, în alin. (1), că „dolul este o cauză de nulitate a convenției când mijloacele viclene, întrebuințate de una din părți, sunt astfel încât este evident că, fără aceste mașinații, cealaltă parte n-ar fi contractat”, iar, în alin. (2), că „dolul nu se presupune”.

Ca viciu de consimțământ, dolul este alcătuit din două elemente:

– un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (mașinațiuni, manopere frauduloase, șiretenii etc.) pentru a induce în eroare;

– un element subiectiv (intențional), ce constă în intenția de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Cât privește elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acțiune (fapt comisiv), cât și într-o inacțiune (fapt omisiv). Spre exemplu, în materia liberalităților, faptul comisiv se concretizează în sugestie sau captație, adică în specularea afecțiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donație sau un legat. Când elementul obiectiv constă într-un fapt omisiv, se folosește expresia doi prin reticență, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părți a unei împrejurări esențiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.

În legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină și în jurisprudență s-au făcut următoarele precizări: provocarea unei erori din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie doi; lipsa discernământului și dolul sub forma captației se exclud, datorită incompatibilității lor; nu există doi dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.

Pentru a fi viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerințe (condiții), cumulativ:

– să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

– să provină de la cealaltă parte.

4.4.3. Violența.

Violența este acel viciu de consimțământ care constă în amenințarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

În afară de art. 953 și art. 961, Codul civil consacră încă patru articole violenței. Astfel: art. 955 prevede că „violența în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenția”; potrivit art. 956, „este violență totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raționabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil și prezent. Se ține cont în această materie de etate, de sex și de condiția persoanelor”; art. 957 dispune că „violența este cauză de nulitate și când s-a exercitat asupra soțului sau soției, asupra descendenților și ascendenților”; art. 958 stabilește că „simpla temere reverențiară, fără violență, nu poate anula convenția”.

Două cerințe (condiții) trebuie întrunite cumulativ pentru ca violența să constituie viciu de consimțământ, anume:

– temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;

– amenințarea să fie injustă (nelegitimă).

Violența, ca viciu de consimțământ, poate fi nu numai fizică, ci și morală, prin amenințarea, nelegitimă, cu un rău, sub imperiul căreia o persoană și-a dat consimțământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Violența constituie un viciu de consimțământ chiar dacă este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.

(CSJ, s.civ., Decizia 200/1993)

În cazul în care hotărârea de a încheia un act juridic este luată sub imperiul unei constrângeri, consimțământul nu poate fi considerat conștient și liber, nefiind valabil și, ca urmare, nu poate să producă efecte juridice.

Art. 953. Cod civil prevede că consimțământul nu este valabil, printre altele, atunci când este smuls prin violență. Violența constă îh faptul de a insufla unei persoane, prin amenințarea cu un rău, o temere sub imperiul căreia ea își dă consimțământul la încheierea actului juridic. Victima violenței este conștientă că nu ar trebui să încheie actul juridic, dar preferă să o facă pentru a nu i se pricinui un rău.

Temerea, adică starea psihologică insuflată autorului actului de constrângere exercitată asupra sa, trebuie să prezinte o anumită gravitate pentru a vicia consimțământul.

De asemenea, violența trebuie să fi determinat consimțământul și să fie nelegitimă.

Din art. 956 al. 1 Cod civil rezultă că între temerea inspirată prin violență și actul de violență trebuie să existe o strânsă legătură, în sensul că, fără presiunea psihică exercitată asupra sa, partea în cauză nu ar fi consimțit la încheierea actului. Aprecierea trebuie făcută în concret, în raport cu persoana victimei și cu împrejurările în care s-a încheiat actul juridic.

În raport cu aceste principii, urmează a se constata, în speță, față de probele existente la dosar, cele două instanțe au fost îndreptățite să rețină că B.F., autorul reclamantei, cu voința slăbită de boală și bătrânețe, sub imperiul constrângerii morale exercitate asupra sa de către cele două pârâte, a încheiat cu acestea un contract de vânzare-cumpărare.

În speță, rezultă în mod evident că toate mijloacele de care s-au folosit pârâtele și anume tăinuirea diagnosticului, izolarea totală a bolnavului, neinternarea lui în spital în vederea aplicării unui tratament de specialitate, supravegherea și aplicarea tratamentului de un cadru medical cu pregătire medie, încheierea actului în momentul în care boala și bătrânețea își puseseră deja amprenta asupra voinței vânzătorului, au fost de natură a vicia consimțământul acestuia, prin constrângerea morală, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

(Buletinul Jurisprudenței, 1993, p. 32-37)

4.5. Oferta și acceptarea.

Formarea valabilă a vânzării implică în mod necesar întâlnirea ofertei fie de a vinde, fie de a cumpăra, inițiativa încheierii contractului putând proveni de la oricare dintre părți cu acceptarea acesteia.

Dacă fără acord de voințe nu se poate vorbi despre contract, în schimb, nu toate contractele (acordurile de voințe) se realizează la fel. Unele vânzări se realizează fără nici o fază preparatorie; de pildă, comercianții care expun marfa cu afișarea prețului sunt considerați în „stare de ofertă permanentă făcută publicului, astfel încât acceptarea de către un client a acelei mărfi și a condițiilor fixate de ofertant dă naștere vânzării. Alte vânzări însă se încheie în timp, fie întrucât sunt precedate de negocieri asupra elementelor esențiale ale viitorului contract, fie întrucât părțile nu sunt ambele în același loc și nu comunică direct, situație în care cele două manifestări de voințe, oferta și acceptarea sunt decalate în timp. În asemenea situații se impune analiza, pe de o parte, a ofertei, iar pe de altă parte a acceptării, iar în final a momentului și locului formării contractului.

4.5.1. Oferta.

Noțiune. În limbajul curent, prin ofertă se înțelege orice propunere de a contracta. În sens juridic însă, prin ofertă, cunoscută și sub denumirea de policitație, se înțelege propunerea fermă de a încheia un contract, în condiții determinate, astfel încât acceptarea acesteia este suficientă pentru a lua naștere vânzarea.

În cele ce urmează vom analiza condițiile pe care trebuie să le întrunească oferta (A), efectele (B), și caducitatea acesteia (C).

Oferta trebuie să fie: declarată (exprimată) (a), precisă și completă (b), fermă (c), să exprime un consimțământ neviciat (d). În afara acestor condiții, inițiativa uneia sau alteia dintre părți nu poate avea decât semnificația unei propuneri de a intra în tratative, iar nu aceea a unei oferte apte să dea naștere contractului prin simpla sa acceptare.

a. Oferta trebuie să fie declarată (exprimată)

Despre ofertă nu se poate vorbi decât dacă există o manifestare de voință exteriorizată. Așadar, propunerea de a contracta trebuie să fie exprimată, declarată. O decizie luată în forul interior, fără a fi exteriorizată, este lipsită de orice semnificație juridică.

De cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, oferta este expresă, constând în invitarea directă (verbală sau scrisă) la vânzare sau cumpărare. Manifestarea de voință poate fi exteriorizată în modalități din cele mai diverse: trimiterea unei scrisori, e-mail, fax sau telex; trimiterea unei facturi pro forma; expunerea mărfii în vitrină și a prețului acesteia de către un comerciant etc.

Oferta, cel puțin teoretic, poate fi și tacită, când voința de a contracta rezultă indirect, dar neechivoc, din comportamentul celui care o lansează, lucru care însă, practic, dat fiind că se referă la o inițiativă, este aproape imposibil de imaginat.

Din punctul de vedere al formei, oferta nu este îngrădită în nici un fel, fiind supusă regulii consensualismului, chiar și în cazul în care legea impune contractului pe care aceasta îl prefigurează forma autentică. În acest caz, chiar dacă, firește, oferta consensuală acceptată nu dă naștere contractului propriu-zis întrucât nu sunt întrunite condițiile de formă cerute ad validitatem, acordul de voințe consensual nu rămâne cu totul lipsit de efecte, realizându-se un acord precontractual.

Fiind un act făcut pentru stabilirea unor legături interpersonale, despre ofertă nu se poate spune că este exteriorizată decât atunci când se adresează cuiva anume. Ea se poate adresa atât unei (unor) persoane determinate, caz în care nu obligă pe ofertant decât față de destinatarul acesteia, cât și unor persoane nedeterminate (publicului), caz în care, fiind vorba despre o ofertă impersonală, obligă pe ofertant față de primul acceptant (dacă este vorba despre un singur bun) sau, în limita stocului de marfă disponibil, față de toți acceptanții. În cazul ofertei făcute publicului, dacă aceasta este afectată de un caracter intuitupersonaeexpres (de pildă, se precizează că oferta se adresează unei persoane în vârstă) sau implicit (cel care oferă spre vânzare un imobil, implicit se consideră că se adresează unor persoane solvabile), nu se poate considera că oferta este făcută oricui, ci doar persoanelor respective, astfel încât contractul nu se naște decât dacă acceptarea este făcută de o persoană din categoria celor agreate de ofertant.

Potrivit CVIM, „o propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai o invitație de a oferta, în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariur (art. 14.2).

b. Oferta trebuie să fie precisă și completă

O propunere de a contracta nu constituie ofertă decât dacă elementele esențiale ale vânzării lucrul vândut și prețul (art. 1295 alin. 1 C. civ.) rezultă fie chiar din cuprinsul ei, fie din uzanțe sau din raporturile anterioare dintre părți, un simplu „da” din partea beneficiarului ofertei fiind suficient pentru nașterea valabilă a vânzării. Firește că atunci când părțile, uzând de principiul libertății contractuale, ar conveni că pentru nașterea valabilă a contractului, acordul lor de voințe, pe lângă înțelegerea asupra elementelor esențiale (lucru vândut și preț), necesită și înțelegerea asupra unui anumit element accesoriu stabilit de ele (de pildă, modalitățile de plată a prețului), contractul nu se poate naște valabil fără realizarea unei înțelegeri și asupra acestui element.

CVIM precizează că „o propunere este suficient de precisă în cazul în care denumește mărfurile și, expres sau implicit, stabilește cantitatea și prețul sau dă indicații care permit să le determine” (art. 14.1).

Din perspectiva celor de mai sus, oferta nu trebuie confundată cu apelul sau chemarea la ofertă (invitația de a oferta), prin care inițiatorul invită alte persoane să facă propuneri în privința elementelor esențiale ale vânzării, cum este, de pildă, cazul unui anunț la mica publicitate prin care se scoate la vânzare un imobil, fără a se preciza prețul, așteptându-se din partea destinatarilor oferte în acest sens.

De asemenea, oferta nu se confundă cu invitația de a intra în tratativem vederea eventualei încheieri a contractului, caz în care există o inițiativă, un prim pas în direcția încheierii unui contract, dar, pe de o parte, fără ca elementele acestuia să fie conturate, iar pe de altă parte, fără existența vreunei obligații pentru părți de a încheia contractul pentru care au început discuțiile, răpunderea putând fi însă angajată pe temei delictual față de partea care nu a negociat cu bună-credință, prejudiciind cealaltă parte prin ruperea intempestivă și brutală a discuțiilor (mai ales dacă acestea au fost duse până aproape de faza finală).

Pentru a-l lega pe ofertant, oferta trebuie să fie neechivocă, adică neinterpretabilă. Oferta este echivocă în cazul în care se lansează de către același ofertant mai multe oferte diferite care nu se pot concilia (de pildă, se ofertează același bun dar la prețuri diferite). În cazul ofertei echivoce, destinatarul nu poate accepta valabil pe cea mai avantajoasă dintre acestea,
fiind obligat să ceară ofertantului să-și precizeze voința reală.

c. Oferta trebuie să fie fermă

Așa cum am văzut mai sus, o propunere de contract poate fi calificată ca ofertă numai dacă acceptarea destinatarului este suficientă pentru a forma contractul de vânzare printr-un simplu „da”. Pentru aceasta oferta trebuie să fie fermă, adică să nu cuprindă rezerve, așadar, restricții care pot viza fie chiar posibilitatea încheierii contractului avut în vedere (propunătorul rezervându-și expres dreptul de a nu încheia contractul, fără a fi obligat să motiveze acest lucru), fie conținutul său (de pildă, propunătorul rezervându-și dreptul de a modifica oricând prețul propus).

Astfel, într-o speță, s-a judecat că propunerea de contractare care cuprinde elementele esențiale ale contractului nu constituie ofertă dacă inițiatorul ei a inserat în cuprinsul aceasteia mențiunea că nu va fi legat contractual la simpla acceptare din partea destinatarului, pentru aceasta fiind necesară din partea sa o confirmare ulterioară. În asemenea cazuri inițiatorul dorește să aibă „ultimul cuvânt”, păstrându-și libertatea de a accepta sau nu comenzile primite. Se ajunge astfel la o inversare a rolurilor, inițiatorul propunerii de a contracta fiind acceptant, în timp ce destinatarul propunerii, deși nu face altceva decât să adere la condițiile fixate de inițiator, devine ofertant.

Oferta nu poate include orice fel de rezerve, unele fiind considerate ilicite prin ele însele, așa cum este cazul celor care ar introduce discriminări, cum sunt acelea referitoare la sexul, religia sau rasa acceptantului.

Numai rezervele subiective (depinzând în întregime de voința propunătorului) lipsesc oferta de fermitate, descalificând-o ca atare (ca ofertă), iar nu și cele legate de elemente obiective, care pot fi controlate de justiție (de pildă, propunerea ce se adresează publicului, cu livrare în limita stocului disponibil).

În cazul vânzărilor intuitupersonae, propunerea de a contracta adresată publicului poate fi considerată ca fiind făcută cu rezerva agrementului inițiatorului, fiind mai degrabă un apel (invitație) la ofertă, iar nu o ofertă propriu-zisă susceptibilă de a da naștere contractului în caz de acceptare. Dacă însă rezervele la ofertă nu rezultă implicit din natura lucrurilor (cum este cazul vânzărilor intuitu personae) sau din anumite uzanțe (obiceiuri cunoscute tuturor), ele nu pot fi introduse decât expres (explicit).

d. Oferta să exprime un consimțământ neviciat

Fiind considerată tot mai insistent un act juridic unilateral, oferta trebuie să izvorască în acest caz dintr-o voință neviciată de eroare, doi sau violență (art. 953 C. civ.).

În practica judiciară și în doctrina franceze, s-au făcut, de exemplu, interesante aplicații ale acestui principiu în mai multe situații în care ofertantul a făcut oferta fiind în eroare de drept, crezând în mod greșit că beneficiarul acesteia este titularul unui drept de preempțiune asupra unui imobil proprietatea sa.

Pomindu-se de la ideea bine consolidată în prezent că eroarea de drept poate constitui viciu de consimțământ întrucât, dacă poartă asupra substanței obiectului contractului sau persoanei cocontractantului (art. 954 C. civ.), nu interesează dacă își are izvorul într-o falsă reprezentare a realității sau o necunoaștere a regulilor de drept, s-a admis că oferta făcută în credința greșită că destinatarul acesteia este titularul unui drept de preempțiune nu este valabilă, fiind anulabilă pentru eroare substanțială asupra cauzei angajamentului ofertantului putând fi invocată chiar dacă nu este scuzabilă, astfel încât chiar dacă a survenit acceptarea, aceasta nu poate da naștere în mod valabil contractului.

4.5.2. Acceptarea.

Noțiune. Acceptarea este manifestarea de voință a destinatarului în sensul primirii propunerii de contract venite din partea ofertantului. Ea trebuie să concorde întocmai ofertei, fiind necondiționată și integrală, ducând la realizarea consimțământului (acordului de voințe), așadar la nașterea contractului, printr-un simplu „da”. Când destinatarul ofertei nu face o acceptare pură și simplă, ci formulează rezerve sau contrapropuneri (cum ar fi, de pildă, propunerea unui alt preț), ne aflăm în situația unei noi oferte (contraoferte), venind din direcția opusă, care, la rândul ei, poate fi acceptată de către ofertantul inițial (destinatar al celei de a doua oferte) ca atare, caz în care se naște contractul, poate fi respinsă, situație în care ambele oferte devin caduce, sau poate fi „acceptată” cu rezerve sau alte contrapropuneri, situație în care cercul se închide, iar jocul ofertă-acceptare se reia din nou de la capăt.

Contrapropunerea poate să se refere fie la elemente esențiale ale contractului (preț sau obiect al vânzării), fie la elemente care sunt doar accesorii (cum ar fi modalitățile de plată a prețului sau locul ori data preluării lucrului vândut), dacă din circumstanțe rezultă că părțile le-au inclus în câmpul contractual. Pe de altă parte, se impune precizarea că nu orice diferență între ofertă și acceptare constituie o contrapropunere în sensul menționat mai sus. De pildă, nu constituie o contrapropunere simpla precizare referitoare la starea imobilului vândut făcută de acceptant sau simpla menționare de către acesta a anumitor reguli de drept comun care se aplică contractului (garanțiile pentru evicțiune și vicii ascunse).

Pentru a fi valabilă ca atare, acceptarea trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și oferta.

În principiu, acceptarea nu este supusă nici unei condiții de formă, fiind guvernată de regula consensualismului, afară de cazul în care legea impune o anumită formă ad validitatem, situație în care contractul nu se poate naște valabil decât cu respectarea acesteia. De asemenea, dacă prin ofertă s-a stipulat că acceptarea nu poate fi făcută decât într-o anumită formă (de pildă, în scris), acceptarea nu este valabilă decât dacă se face cu respectarea ei.

Acceptarea ofertei nu poate fi impusă destinatarului, acesta fiind liber să o facă sau nu. Cu toate acestea, dacă destinatarul ofertei lasă pe ofertant să spere o perioadă de timp oarecare că va accepta propunerea lui, determinându-l să-și indisponibilizeze bunul, dar ulterior refuză oferta înșelându-i în acest fel așteptările legitime, se poate angaja răspunderea lui delictuală pentru exercitarea abuzivă a acestui drept, fiind obligat la daune-interese.

Acceptarea este expresă atunci când voința destinatarului ofertei de a primi propunerea ofertantului este exteriorizată și adusă la cunoștința acestuia fie prin viu grai, fie în scris, fie prin anumite gesturi sau semne care, conform uzanțelor, relevă voința de a accepta oferta (de exemplu: gesturile de comunicare specifice surdo-muților; ridicarea mâinii sau înclinarea capului în cazul vânzărilor la licitație sau la bursă; introducerea unei monede într-un aparat de distribuire de bilete, băuturi etc.). În toate cazurile, acceptarea trebuie să fie neecnivocă.

Acceptarea tacită a ofertei. Spre deosebire de acceptarea expresă, acceptarea tacită nu implică o manifestare de voință făcută în scopul de a fi adusă la cunoștința ofertantului, ci doar îndeplinirea unei acțiuni din care se poate desprinde implicit voința destinatarului de a primi propunerea ofertantului.

Cea mai caracteristică formă de acceptare tacită este executarea contractului, cum ar fi, de pildă, expedierea mărfurilor comandate de ofertant ori, simetric invers, plata în tot sau în parte a prețului inclus în ofertă.

Executarea trebuie să fie în perfectă concordanță cu oferta, altminteri nefiind vorba de o acceptare, ci de o contraofertă.

Problema acceptării implicite a ofertei prin simplă tăcere. Regula. Uneori, destinatarul rămâne complet inert după primirea ofertei; nici nu face o declarație expresă de acceptare, nici nu trece la executarea contractului.

O astfel de conduită este ambiguă (echivocă), susceptibilă de a fi interpretată în diferite feluri. Or, consimțământul trebuie stabilit cu certitudine, fără echivoc. De aceea, în principiu, în lipsa oricărei posibilități de circumstantiere, tăcerea este considerată ca indiferentă din punct de vedere juridic, neputând avea semnificația unei acceptări.

CVIM prevede expres la art. 18.1 că „tăcerea sau inacțiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare”.

Faptul că policitantul prevede în ofertă că în absența unui răspuns într-un anumit termen contractul se consideră încheiat nu are consecințe pentru destinatar, acesta neputând fi obligat fără acordul său la un asemenea răspuns, astfel încât tăcerea lui nu echivalează cu acceptarea ofertei.

Excepții de la regula potrivit căreia tăcerea nu echivalează cu acceptarea implicită a ofertei. Regula de mai sus comportă unele excepții, care decurg din anumite circumstanțe în care este păstrată tăcerea, făcând ca aceasta să nu mai fie neutră (echivocă), ci una din care se poate desprinde implicit (tacit) intenția de a contracta.

În primul rând, tăcerea valorează acceptare dacă legea sau uzanțele (specifice unui loc, profesii sau comerțului) prevăd aceasta. In asemenea cazuri, legea sau uzanța conferă tăcerii „o semnificație obiectivă care face din ea un veritabil mijloc de comunicare, analog unui limbaj”.

În al doilea rând, se consideră că tăcerea valorează acceptare când părțile au convenit anterior expres că tăcerea uneia dintre ele la propunerea provenind de la cealaltă valorează acceptare a acelei propuneri.

În al treilea rând, tăcerea poate valora acceptare când între părți au existat relații de afaceri anterioare care s-au concretizat în încheierea repetată a unor contracte de aceeași natură, prin oferte periodice nerefuzate niciodată până la momentul respectiv, caz în care, în lipsa unui refuz, ofertantul poate conta pe încheiera contractului. Tăcerea își pierde în acest caz caracterul echivoc, obișnuința statornicită între părți transformându-se într-un fel de uzanță, care însă, spre deosebire de uzanțele propriu-zise, are valoare doar între părțile care au statornicit-o și poate fi contrazisă (sau, altfel spus, obișnuința ruptă) printr-o manifestare expresă de voință care trebuie să provină de la destinatarul ofertei.

În sfârșit, se consideră că tăcerea constituie acceptare în cazul în care oferta este făcută în interesul exclusiv al destinatarului. Soluția pleacă de la ideea că în această situație există o mare probabilitate de acceptare, neexistând nici o rațiune pentru respingerea ofertei, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că acceptarea este obligatorie, destinatarul fiind din contra liber să refuze oferta. Aprecierea unor asemenea situații este atributul exclusiv al instanței de fond, fiind o chestiune de fapt care se va aprecia cu toată prudența necesară de la caz la caz.

4.6. Momentul și locul încheierii contractului.

Este de principiu că momentul și locul formării contractului este acela al întâlnirii celor două voințe oferta și acceptarea.

Când părțile se află de față sau comunică direct (prin telefon, radio, internet), lucrurile sunt relativ simple în privința momentului încheierii contractului, care este cel în care destinatarul acceptă oferta, punându-se însă problema locului încheierii acestuia când părțile sunt în locuri diferite, dar când părțile sunt la distanță și nu comunică direct, ci prin corespondență (scrisori, telex, fax) se pune problema (devenită clasică) atât a momentului, cât și a locului formării contractului.

Stabilirea momentului încheierii contractului este deosebit de importantă deoarece de la acest moment părțile sunt definitiv legate prin acordul lor de voințe, contractul începând să-și producă efectele specifice (transferul proprietății și al riscului pieirii fortuite a lucrului vândut; produc efecte garanțiile pentru evicțiune și vicii ascunse etc), iar legea care va guverna contractul este cea în vigoare la acest moment.

În ceea ce privește locul încheierii contractului, acesta are importanță în dreptul internațional privat, contractul fiind supus regulilor de formă de la acest loc [locus regit actum), iar din punctul de vedere al competenței teritoriale al judecării eventualelor litigii dintre părți, în cazul în care vânzarea este comercială, competența poate reveni (alternativ cu instanța domiciliului pârâtului) și instanței de la locul încheierii contractului (art. 10 pct. 4 C. pr. civ.).

Momentul și locul încheierii contractului. În chestiunea momentului și locului încheierii contractului două ar fi soluțiile posibile, asupra cărora, în timp, s-au grupat concepțiile legislative, înfruntările doctrinare și soluțiile practicii judiciare. Una ar fi cea de a considera contractul format la momentul la care cele două voințe coexistă, este vorba de teoria emisiunii acceptării (cunoscută și sub denumirea de teoria declarației sau expedierii), locul încheierii contractului fiind cel unde acceptantul se află la momentul la care, într-un fel sau altul, acceptă oferta, iar cealaltă, teoria recepției (cunoscută și sub denumirea de teoria informației), de a considera contractul încheiat doar la momentul recepționării acceptării ofertei, contractul fiind considerat încheiat la primirea de către policitant a acceptării, locul încheierii contractului fiind acela unde acesta se află la momentul respectiv.

Codul civil român, ca și Codul civil francez, nu reglementează problema momentului și locului încheierii contractului de vânzare, oscilând în două cazuri particulare între cele două sisteme. Astfel, în materie de donații între absenți, făcându-se ecou al teoriei recepției, art. 814 alin. 2 precizează că donația „n-are efect decât din ziua din care se va fi comunicat donatorului actul de acceptare”, în timp ce în materie de mandat, făcându-se ecou al teoriei emisiunii, art. 1533 alin. 2 C. civ. concedând că mandatul poate fi și tacit, precizează că acesta poate „să rezulte din executarea lui din partea mandatarului”.

În schimb, Codul comercial consacră teoria recepției ca regulă, precizând că pentru a fi perfect contractul este necesar ca acceptarea să ajungă „la cunoștința propultorulul în termenul hotărât de dânsul sau în termenul necesar schimbului propunerii și acceptării, după natura contractului” (art. 35 alin. 1)472, prin excepție, conform teoriei emisiunii, admițându-seînsăcă atunci când ofertantul cere executarea imediată a contractului, iar acceptarea nu a fost cerută, „contractul este perfect îndată ce cealaltă parte a întreprins executarea lui”.

CVIM conține reguli similare Codului comercial, prevăzând că, în principiu, „acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicația de acceptare parvine ofertantului' (art. 18 alin. 1), dar că prin excepție, „în temeiul ofertei, al obișnuințelor care s-au stabilit între părți sau uzanțelor, destinatarul ofertei poate arăta că o acceptă prin îndeplinirea unui act care se referă, de exemplu, la expedierea mărfurilor, sau la plata prețului, fără a-l comunica ofertantului, acceptarea produce efecte la în momentul în care acest act este îndeplinit, în măsura în care este făcut în termenul de acceptare stabilit de ofertant sau, în lipsă, într-un termen rezonabil.

Este în afară de discuție că în privința momentului și locului încheierii contractului decisivă este voința explicită sau implicită a părților, care, în funcție de interesele lor, sunt libere să stabilească momentul și locul încheierii contractului, neexistând regului obligatorii în acest sens.

Când însă voința părților nu poate fi stabilită cu certitudine, problema care se pune este aceea a determinării regulii supletive aplicabile, cea a emisiunii sau cea a informării. Așa cum am văzut, în materie de vânzări comerciale și vânzări internaționale de mărfuri, norma supletivă (regula) este cea a teoriei recepției. În materie de vânzări civile (supuse dispozițiilor Codului civil) însă, deși practica noastră judiciară și doctrina înclină precumpănitor spre regula aplicării teoriei recepției, mai potrivită pare totuși aplicarea teoriei emisiunii, cu atât mai mult cu cât în materia formării contractului Codul civil nu impune o altă condiție decât acea a realizării acordului de voințe (întâlnirea ofertei cu acceptarea), iar nu și a informării policitantului despre acceptare.

CAPITOLUL 5

OBIECTUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE

5.1. Definirea noțiunii de obiect al contractului.

Obiectul contractului, în general, potrivit art.962 C.civ., „este acela la care părțile sau numai una din părți se obligă”. Deci, obiectul unui contract îl constituie prestația ( acțiunea sau inacțiunea) la care se obligă părțile sau una din părțile acelui contract.

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, dând naștere la obligații reciproce în sarcina vânzătorului și cumpărătorului. Obiectul obligației vânzătorului îl constituie lucrul vândut, iar obiectul obligației cumpărătorului îl constituie prețul.

5.2. Lucrul vândut.

Lucrul vândut, pentru a constitui obiectul material al prestației vânzătorului, trebuie să îndeplinească anumite condiții.

1) În primul rând, lucrul vândut trebuie să fie în comerț, adică în circuitul civil. Principiul liberei circulații a lucrurilor susceptibile de apropriere este prevăzut în legislația civilă în art.963 și 1310 din Codul civil.

Potrivit art.963 C.civ. „numai lucrurile ce sunt în comerț pot face obiectul unui contract”. Regula generală prevăzută în art.963 C.civ. Își are aplicabilitatea în materie de vânzare-cumpărare potrivit art. 1310 C.civ. Acest text de lege prevede că „toate lucrurile care sunt în comerț pot să fie vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

Prin „lucruri” vom înțelege atât bunurile corporale, cât și bunurile incorporale (drepturile reale, dreptul de autor, drepturile de creanță).

În concluzie, orice lucruri pot fi vândute, în afara celor care nu sunt în circuitul civil sau a căror vânzare este oprită prin lege.

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare lucrurile care nu sunt în circuitul civil („extra comercium”). Astfel, sunt în afara circuitului civil, fiind inepuizabile și nesusceptibile de apropriere, bunurile „care nu aparțin nimănui și al căror uz este comun tuturor” (art.647 Cod civil).

Aceste lucruri, prin natura lor, nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare, fiind denumite „res communis” („res nulli-us”): aerul, razele soarelui, apa mării etc.

În afara acestor bunuri, există alte bunuri care, deși sunt în general susceptibile de apropriere, legea le declară inalienabile, neputând face obiectul contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, legea declară inalienabile bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau al unităților administrativ teritoriale. Rațiunea acestei reglementări a constituit-o protejarea interesului național (pentru bunurile din domeniul public al statului) și a interesului local (pentru bunurile din domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale).

Constituția României, în art.135 al.4, arată că „bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”, iar în al.5 prevede că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii, ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate”.

În același sens, în aplicarea dispoziției constituționale, Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în art. 5 al. 1, cu privire la terenuri, prevede că „aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.

Aceste terenuri sunt, potrivit art.5 al.2 din Legea 18/1991, inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, fiind afectate unei utilități publice.

Art. 72 din Legea administrației publice nr.69/1991 prevede că „aparțin domeniului public de interes local sau județean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu au fost declarate de interes național”.

În schimb, bunurile din domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale sunt supuse dispozițiilor dreptului comun, putând fi înstrăinate în mod liber, dacă legea specială nu prevede altfel. Deci, în cazul înstrăinării acestor bunuri, se vor aplica dispozițiile generale prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare, în măsura în care prin legea specială nu se prevăd anumite formalități sau modalități de înstrăinare.

Este de menționat și că bunurile din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale, când nu mai servesc la uzul public, (art. 478 al.2 C.civ.).

În același sens este și dispoziția din art.6 din Legea 18/1991, conform căreia „domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege, precum și din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public”.

Pentru alte bunuri, deși acestea se află în proprietate privată, legea a prevăzut unele inalienabilități sau restricții.

Astfel, potrivit art.32 din Legea 18/1991 „terenul atribuit conform art. 19 al.l, art.21 și art.43 nu poate fi înstrăinat prin acte vii timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, sub sancțiunea nulității absolute a actului de înstrăinare”.

Este vorba, așa cum am arătat mai înainte, de terenurile pentru care s-a constituit (iar nu reconstituit) dreptul de proprietate în favoarea anumitor persoane anume prevăzute de lege. Unii autori (D.Chirică) au arătat că în aceste cazuri se poate vorbi de o indisponi-bilizare „intuituu personae”, care împiedică persoanele împroprietărite să speculeze terenurile primite.

Alături de alți autori, apreciem că este vorba despre o inalienabilitate „propter rem”, adică terenul în cauză nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de 10 ani, aceasta însemnând că, în caz de moarte a titularului împroprietărit, moștenitorii săi nu au dreptul să-l înstrăineze înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.

De asemenea, potrivit art. 12 al.2 din Decretul Lege nr.61/1990, în cazul locuințelor proprietate de stat cumpărate pe bază de credit, până la rambursarea integrală a acestuia, locuința nu poate fi înstrăinată decât cu autorizarea prealabilă a CEC.

La fel, Legea 85/1992, în art.15 al.4, dispune: „până la rambursarea integrală a prețului, locuința dobândită în condițiile prezentei legi nu poate fi înstrăinată… fără autorizarea prealabilă a unității vânzătoare”.

În sfârșit, Legea 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, în art.9 al.8 a prevăzut că locuințele cumpărate de chiriași în baza acestei legi nu pot fi înstrăinate, deci, pe cale de consecință, nici vândute de către chiriași ulterior cumpărării lor timp de 10 ani, socotiți de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin care chiriașul a devenit proprietar asupra locuinței.

Prin legi speciale s-a restrâns circulația bunurilor care constituie monopol de stat, acestea putând fi vândute sau cumpărate, în condițiile prevăzute de lege, numai de persoane fizice sau juridice autorizate, în acest sens, art.40 din Legea 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome sau societăți comerciale prevede că „statul își poate rezerva activități economice pe care să le desfășoare în mod exclusiv cu titlu de monopoluri de stat. Asemenea monopoluri, precum și modul lor de administrare, se stabilesc prin legi speciale”.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, potrivit căreia unele activități de producție, extracție, prelucrare și comercializare constituie monopol de stat.

Pentru unele categorii de bunuri, aflate în circuitul civil, din motive de ordine publică sau economico-sociale, legea a prevăzut că acestea pot fi vândute sau cumpărate numai cu respectarea unor anumite condiții prevăzute de lege. Printre acestea pot fi amintite armele, munițiile și materiile explozive, produsele și substanțele toxice, produsele și substanțele stupefiante, bunurile făcând parte din patrimoniul cultural național sau din Fondul Arhivistic Național etc.

Cu privire la posibilitatea scoaterii din circuitul civil a unor bunuri sau stabilirii unor restricții speciale prin voința părților, având în vedere principiul liberei circulații a bunurilor prevăzut de art.1310 C.civ. și acela prevăzut de art.480 C.civ., al dreptului proprietarului de a dispune liber și absolut de bunul său, drept garantat de Constituția României în art.41, în principiu, un bun nu poate fi declarat inalienabil prin voința omului, printr-o clauză contractuală sau testamentară.

Practica judiciară a statuat că o asemenea interdicție nu este valabilă, dacă este lipsită de interes, împiedică în mod inutil libera circulație a bunurilor, ori dacă este consimțită pur și simplu, fără a fi fost luată în garantarea unui drept.

Totuși, așa cum rezultă din cele de mai sus, inalienabilitatea convențională poate fi recunoscută valabilă dacă se întemeiază pe un interes serios și legitim și dacă are caracter temporar.

Astfel, un interes serios și legitim ar putea fi garantarea executării unei obligații, iar caracterul temporar este determinat de stingerea obligației garantate.

în aceste condiții (interes serios și legitim și caracter temporar), clauza de inalienabilitate poate fi recunoscută ca valabilă. În cazul în care clauza de inalienabilitate nu este valabilă, numai aceasta va fi considerată nulă, iar dacă este valabilă și bunul este totuși înstrăinat, încălcarea ei atrage răspunderea părții în culpă potrivit regulilor generale, putându-se cere rezoluțiunea înstrăinării inițiale (cu daune-interese) pentru neexecutare de obligații, conform art.1021 C.civ., sau repararea prejudiciului prin nerespectarea acelei clauze.

2) În al doilea rând, lucrul trebuie să existe sau să poată exista cu certitudine în viitor.

Potrivit art.1311 C.civ., „dacă în momentul vânzării lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă a pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se lăsa de contract sau a pretinde reducerea prețului”.

Deci, dacă lucrul a existat în trecut, dar în momentul vânzării era pierit în totalitate sau dacă lucrul nici n-a existat în realitate, vânzarea este lovită de nulitate absolută, întrucât obligația vânzătorului este lipsită de obiect. Aceasta atrage și lipsa cauzei obligației cumpărătorului, lipsind deci obiectul și cauza vânzării-cumpărării.

Dacă lucrul a existat în momentul încheierii contractului și a pierit în parte, cumpărătorul are dreptul, potrivit legii, să opteze: fie să renunțe la contract (să ceară rezoluțiunea contractului), fie să se mențină contractul cu reducerea proporțională din preț, conform pieirii lucrului.

Acest drept de opțiune există și dacă mai multe lucruri formează obiectul unei singure vânzări și unele au pierit la momentul încheierii contractului.

Alegerea făcută de către cumpărător, potrivit unei opinii din doctrină, există în toate cazurile, chiar dacă partea din lucru pierită ar fi minimă.

Potrivit unei alte opinii, la care ne raliem și noi, alegerea făcută de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă; deci cumpărătorul nu va putea renunța la contractul perfectat dacă partea pierită din lucru ar fi una neînsemnată și scopul vânzării-cumpărării se poate menține.

Riscul pieirii totale sau parțiale a lucrului vândut este suportat de către vânzător, conform principiului „res perit domino”, întrucât se situează înainte de momentul încheierii valabile a contractului.

Părțile pot conveni să vândă lucruri viitoare („res futura”), care nu există în momentul încheierii contractului, dar care pot exista cu certitudine; de exemplu, bunuri ce se vor confecționa ulterior.

Cum potrivit art.965 al 1 C.civ. „lucrurile viitoare pot fi obiectul obligației”, vânzarea lucrurilor viitoare este valabilă. Implicit, vânzătorul are obligația de a confecționa acele bunuri sau de a le procura pentru a le transmite cumpărătorului.

Dacă până la termenul de predare stabilit, vânzătorul nu-și execută această obligație, contractul rămâne valabil și este atrasă răspunderea contractuală pentru neexecutarea obligației. Vânzătorul, pe lângă pierderea prețului, va fi obligat conform art. 1082 C.civ., și la plata de daune-interese, dacă nu dovedește o cauză străină exone-ratoare de răspundere (forța majoră, culpa creditorului sau fapta unui terț).

Dacă există o cauză exoneratoare de răspundere, vânzătorul va fi exonerat de răspunderea contractuală, dar va suporta riscul contractului, în calitate de debitor al obligației imposibil de executat („res perit debitori”).

Cu toate acestea, dacă contractul are caracter aleatoriu („emptio rei speratae”), atunci cumpărătorul își asumă riscul nerealizării lucrului viitor, dacă nerealizarea este independentă de voința și atitudinea vânzătorului. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în cazul cumpărării unei recolte ce urmează a se realiza pe un anumit teren al vânzătorului.

Dacă, în principiu, orice lucru viitor poate fi obiect al contractului de vânzare-cumpărare, legea interzice acest lucru în cazul succesiunilor nedeschise. Astfel, potrivit art.965 al.2 C.civ.: „nu se poate face renunțare la o succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțământul celui a cărui succesiune este în chestiune”, iar potrivit art. 702 C.civ.: „nu se poate renunța la succesiunea unui om în viață, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”.

Orice pacte asupra succesiunilor nedeschise sunt interzise expres și imperativ de lege. Rațiunea legii este una normală, întrucât asemenea pacte ar fi imorale și ar putea trezi dorința morții persoanei despre a cărei succesiune viitoare ar fi vorba.

Nimic nu interzice însă încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale; în acest caz succesiunea este deschisă, iar contractul de vânzare-cumpărare deplin valabil.

3) În al treilea rând, o altă condiție privind lucrul vândut este aceea prevăzută de art.948 C.civ. și art.964 C.civ.

Art.948 C.civ. prevede, printre condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții „un obiect determinat”, iar art.964 C.civ. arată că: „Obligația trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puțin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă determinarea sa”.

Din cele de mai sus rezultă că bunul care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie determinat sau determinabil.

În cazul bunurilor certe, determinarea se face prin precizarea caracterelor lor individuale. Astfel, bunul va fi individualizat prin precizarea naturii bunului (autoturism, casă, televizor etc), a poziției acestuia în spațiu sau a elementelor de identificare (loc de situare, vecinătăți, număr topografic, marcă, număr de înmatriculare etc).

La bunurile generice, determinarea se face prin indicarea speciei și a cantității acestor bunuri (de exemplu, 10 kg de mere), deci prin elemente prin care să fie posibilă individualizarea bunurilor vândute pentru predare și transferul proprietății asupra acestora.

Determinarea poate fi făcută în mod precis la data încheierii contractului (situațiile arătate mai sus) sau să fie date unele elemente pentru a putea fi determinat obiectul în viitor (de exemplu, să se vândă din recolta de pe un anumit teren sau peștele care va fi prins dintr-un lac).

Vânzarea care are un obiect nedeterminat sau imprecis (de exemplu, se specifică numai că se vând mașini, fără arătarea felului, numărului sau a mărcii) nu este valabilă, fiind nulă absolut pentru lipsa obiectului său.

În legătură cu determinarea obiectului vânzării, practica judiciară a adus unele precizări interesante. Astfel, într-o speță, s-a decis că, chiar dacă în contractul de vânzare-cumpărare nu se specifică expres care sunt părțile comune din imobil și cum urmează a fi folosite, contractul de vânzare-cumpărare este valabil și, potrivit art.970 C.civ. și art.l din Decretul 31/1954, este de presupus că s-au vândut și acestea odată cu imobilul.

În același sens, într-o altă speță, s-a decis că în cazul în care podul și intrarea în pod constituie părți comune pentru cele două apartamente, iar proprietarul vinde un apartament fără a specifica în contract și aceste părți comune, se prezumă că și acestea au fost vândute odată cu apartamentul, conform destinației lor comune.

4) O altă condiție privind lucrul vândut este aceea că, având în vedere că contractul de vânzare-cumpărare este translativ de drepturi, vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut. Numai dacă vânzătorul este proprietarul bunului vândut poate opera transferul acestuia din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului. Această condiție este consacrată prin adagiile latine: „nemo dat quo non habet” („nimeni nu poate da ceea ce nu are”) și „nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet” („nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât el însuși are”).

Această condiție operează mai ales în cazurile bunurilor individual determinate, întrucât, pentru bunurile de gen sau viitoare, nu este vorba despre vânzarea lucrului altuia, întrucât proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului, ci în momentul predării lor, moment până la care vânzătorul poate dobândi proprietatea asupra bunurilor respective.

Deci, pentru bunurile individual determinate, legea prevede condiția ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut. În cazul în care vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, se ridică problema vânzării lucrului altuia, problemă controversată în doctrina și în practica judiciară.

5) Lucrul vândut trebuie să fie posibil, întrucât nimeni nu poate fi obligat la imposibil („ad imposibilium, nulla obligatio”). Obiectul nu este posibil dacă imposibilitatea este absolută, adică pentru orice persoană.

Dacă imposibilitatea este numai relativă, adică numai pentru un anumit debitor, obiectul contractului va fi valabil și va angaja răspunderea din partea debitorului.

Imposibilitatea poate fi de ordin juridic sau de ordin material și trebuie să fie apreciată dinamic, în funcție de nivelul civilizației și al tehnicii și de progresul tehnico-științific (ceea ce nu este azi posibil, poate deveni mâine posibil).

6) În sfârșit, lucrul ce formează obiectul contractului trebuie să fie licit și moral, ceea ce înseamnă că conduita părților trebuie să fie în conformitate cu legea și morala.

Dacă obiectul contractului este ilicit sau imoral, atunci contractul de vânzare-cumpărare va fi nul absolut. În acest sens, în practica judiciară s-a decis că dacă obiectul este ilicit întrucât provine din contrabandă, iar cumpărătorul a cunoscut această proveniență, în caz de confiscare a lucrului vândut, el nu poate cere restituirea prețului plătit, de asemenea confiscat.

5.3. Prețul plătit.

Prețul este obiectul obligației cumpărătorului și constă în suma de bani datorată de cumpărător vânzătorului ca echivalent al lucrului vândut; el corespunde valorii lucrului vândut.

Condițiile pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare în privința obiectului obligației cumpărătorului sunt:

– prețul să fie stabilit în bani;

– prețul să fie determinat sau determinabil;

– prețul să fie sincer;

– prețul să fie serios.

Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite în mod cumulativ atunci contractul este nul absolut, lipsind unul din elementele esențiale cerute pentru valabilitatea sa.

1) Prețul vânzării trebuie să fie stabilit într-o sumă de bani. Deși nu este prevăzută expres în Codul civil, această condiție ține de esența vânzării. Dacă înstrăinarea unui lucru nu se face pentru o sumă de bani, atunci contractul încheiat poate fi valabil, însă el nu mai poate fi caracterizat ca un contract de vânzare-cumpărare.

Astfel, dacă înstrăinarea unui lucru se face în schimbul unui alt lucru, contractul este valabil, însă nu reprezintă o vânzare-cumpărare, ci un contract de schimb.

La fel, dacă în schimbul proprietății unui lucru, se stabilește obligația întreținerii înstrăinătorului pe viață, contractul nu este de vânzare-cumpărare, ci de întreținere.

Probleme pot să apară atunci când o parte înstrăinează un bun în schimbul unei prestații mixte, executabile parțial în bani și parțial în natură. În aceste cazuri, pentru determinarea naturii juridice a actului încheiat, trebuie să se stabilească care este obligația principală. Dacă obligația principală este plata unei sume de bani, contractul va fi de vânzare-cumpărare, iar dacă obligația principală este de prestare a întreținerii, atunci contractul va fi caracterizat drept contract de întreținere.

În practica judiciară și în doctrină s-a susținut că natura juridică a contractului intervenit între părți se va stabili în funcție de preponderența uneia sau alteia dintre prestațiile asumate de dobândi-torul bunului. Astfel, conform acestor opinii, este vorba despre un contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, dacă partea din contravaloarea lucrului cumpărat este mai mare decât partea estimată care se execută prin prestarea întreținerii și despre un contract de întreținere, dacă valoarea întreținerii depășește pe aceea a prețului achitat în bani.

Potrivit altor opinii, la care ne raliem, pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, în lipsa altor criterii, prestația în bani se va raporta la valoarea bunului înstrăinat și nu la prestația de întreținere, care este aleatorie. Astfel, contractul va fi de vânzare-cumpărare dacă prestația în bani este de cel puțin jumătate din valoarea bunului înstrăinat, în caz contrar fiind vorba despre un contract de întreținere.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Craiova, care, într-o speță, a decis că pentru stabilirea priorității uneia din obligații (suma de bani sau prestația de întreținere) este necesar să se analizeze în raport de valoarea bunului transmis care este prestația principală, contractul fiind de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere, dacă se stipulează plata prețului atât în bani, cât și în întreținere, iar prestația bănească reprezintă peste 50% din valoarea bunului.

Cu privire la folosirea frecventă a denumirii de „contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere”, apreciem, alături de alți autori, că această denumire este de natură să creeze confuzii privind natura contractului. Natura contractului nu poate fi dublă, contractul neputând fi caracterizat decât ori ca vânzare-cumpărare, ori ca întreținere, indiferent de clauzele pe care le-ar cuprinde.

Dacă se înstrăinează însă numai o cotă parte individualizată din imobil pe un preț determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreținerii, există două contracte distincte, cuprinse într-un singur act, urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare. Astfel, dacă se stipulează în actul părților că 1/3 din imobil se înstrăinează pe un anumit preț, iar 2/3 din imobil se înstrăinează în schimbul întreținerii, acel act va cuprinde două contracte distincte, primul de vânzare-cumpărare și al doilea de întreținere.

Contractul de vânzare-cumpărare, din punct de vedere al prestației cumpărătorului, se deosebește și de darea în plată. Astfel nu va exista vânzare-cumpărare dacă înstrăinarea lucrului se face cu intenția ca înstrăinătorul să stingă o altă datorie, preexistentă față de dobânditor.

Dacă în schimbul proprietății asupra unui bun, se prevede de părți, în contract o prestația periodică în bani (de regulă, lunar sau anual) pe tot timpul vieții înstrăinătorului, contractul nu va fi de vânzare-cumpărare, ci de rentă viageră.

Va fi vorba însă tot de un contract de vânzare-cumpărare dacă prețul este stabilit într-o sumă de bani forfetară, care este convenit a fi plătit eșalonat, în rate periodice, până la achitarea sumei convenite prin contract.

Dacă prețul a fost stabilit în bani, dar ulterior cumpărătorul se liberează de datorie dând un alt lucru în schimbul lucrului cumpărat, contractul este de vânzare-cumpărare, întrucât încheierea lui și nu executarea este aceea care caracterizează natura sa juridică.

2) Prețul vânzării-cumpărării trebuie să fie determinat sau determinabil. Această condiție este expres prevăzută de lege, în art.1303 C.civ., potrivit căruia: „prețul vânzării trebuie să fie /…/ determinat de părți”.

Prețul se consideră determinat dacă cuantumul lui este stabilit în momentul încheierii contractului de către părți, fie în sumă totală, fie (pentru bunurile generice) pe unitatea de măsură.

Determinarea prețului nu presupune ca părțile să stabilească modalitățile concrete de plată (printr-o singură prestație sau în rate, prin numerar sau prin virament bancar etc.) sau termenul de plată. Aceste elemente nu afectează valabilitatea contractului, ci numai executarea lui și răspunderea părților pentru neexecutarea obligațiilor din contract. Dacă n-au fost prevăzute în contract, ele vor fi determinate potrivit dispozițiilor Codului civil (art.1101, art.1104, art.1362 etc). Astfel, de exemplu, dacă nu s-a stabilit nimic în contract, cumpărătorul este dator a plăti la locul și la timpul la care se face predarea lucrului (art.1362 C.civ.).

Dacă prețul nu este determinat în contract, în sensul că nu se precizează cuantumul său, atunci părțile pot preciza în contract elementele cu ajutorul cărora prețul va fi determinat în viitor, cel mai târziu până la data executării obligației de plată a prețului. În acest caz, prețul este determinabil, iar contractul de vânzare -cumpărare este valabil (conform art.964 al.2 C.civ.). De exemplu, părțile pot conveni ca plata să se facă la prețul curent al pieții, la termenul prevăzut pentru predarea lucrului, în funcție de cotația la bursa a produsului ori de calitatea produselor etc.

Tot astfel, potrivit art.1304 C.civ. „determinarea prețului poate fi lăsată la arbitrariul unei a treia persoane”. Deși textul legal vorbește de „arbitru”, în realitate terțul nu este un arbitru, pentru că nu soluționează un litigiu, și nici expert (în sens procedural).

Prețul va fi deci determinabil dacă stabilirea lui este lăsată la aprecierea unui terț, ales de comun acord de către părți sau de către o altă persoană desemnată de părți. Odată ce acest terț va stabili prețul, preț care face parte din contract de la încheierea lui, acesta va fi obligatoriu pentru părțile contractului. Terțul însărcinat cu stabilirea prețului este un mandatar comun al părților, care trebuie să determine prețul contractului, și nu poate fi revocat decât prin acordul comun al acestora.

Părțile pot stabili, prin contract, ca determinarea prețului să fie făcută de o persoană sau de mai multe. Dacă au fost desemnate mai multe persoane în acest sens și acestea nu se înțeleg, vânzarea-cumpărarea este nulă; tot astfel, în cazul când persoana desemnată nu vrea sau nu poate să determine prețul, contractul este nul absolut pentru lipsa prețului.

În orice caz stabilirea prețului nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților ori să depindă de voința exclusivă a uneia din ele; de exemplu, vânzătorul să vândă bunul la prețul pe care cumpărătorul va dori să-l plătească.

De asemenea, în lipsa convenției părților, el nu poate fi stabilit de instanța de judecată, care nu va putea, ulterior încheierii contractului, nici să-l modifice, dacă condițiile de validitate ale contractului au fost respectate. De asemenea, instanța judecătorească nu poate determina persoana terțului, în lipsa acordului dintre părți.

Inexistența în contract a unor elemente prin care prețul să fie determinat sau determinabil duce la nulitatea absolută a contractului pentru lipsa prețului.

În practica judiciară s-a decis, în acest sens, că, dacă în actul încheiat de părți nu se indică prețul, ci se menționează doar cuantumul acontului plătit de către cumpărător vânzătorului, atunci contractul părților este nul pentru lipsa prețului.

Într-o altă speță, s-a stabilit că determinarea prețului într-o vânzare constituie un element esențial pentru validitatea contractului. Prețul trebuie să fie stabilit de părți și să reiasă din enunțurile actului încheiat între părți. Dacă această condiție nu a fost îndeplinită, vânzarea nu este perfectă și atunci convenția părților este numai o promisiune de vânzare.

Dacă prețul a fost stabilit de către părți la încheierea contractului, fiind serios și determinat, vânzătorul nu poate solicita ulterior diferențe de preț, indiferent de justificările pe care le-ar aduce. Astfel, în practica judiciară s-a decis că, dacă condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare s-au respectat la încheierea lui, atunci faptul că ulterior, în urma unor controale ale Curții de Conturi, s-a constatat că bunurile vândute trebuiau reevaluate, nu are relevanță asupra contractului părților, întrucât s-ar încălca principiul consensualismului.

În unele cazuri, în condițiile tranziției la economia de piață, în cazul produselor deficitare (energie electrică, energie termică, combustibil) și pentru a se asigura protecția socială, statul poate interveni în economie și poate stabili prețuri legale, obligatorii prin lege; părțile contractului de vânzare-cumpărare vor trebui să se conformeze acestora (de exemplu, în cazul vânzării de locuințe construite din fondurile statului sau intrate, prin naționalizare, în proprietatea statului).

Dacă părțile contractului nu au prevăzut nimic privind prețul în contract, se va prezuma că ele au avut în vedere prețul legal existent la acea dată; în această situație, prețul, fiind prevăzut de lege, deși neprecizat expres în contract, va fi considerat că există și că este determinat.

Dacă părțile au stabilit un alt preț decât cel legal, atunci contractul este modificat de drept, înlocuindu-se prețul convenit de părți cu prețul stabilit de lege.

Dacă prețul legal, respectat de către părți la încheierea contractului, a fost modificat pe parcursul executării acestui contract, în cazul bunurilor generice, atunci modificarea de preț se aplică la data intrării în vigoare a legii noi sau de la data indicată în actul normativ de modificare.

În practica judiciară s-a decis că, dacă cumpărătorul a plătit prețul bunului individual determinat, dar acesta încă nu i-a fost predat, în situația în care prețul legal obligatoriu al autoturismelor a fost modificat (după plata prețului, dar înainte de predarea lucrului), vânzătorul trebuie să predea bunul, iar cumpărătorul nu poate fi obligat să plătească prețul majorat ulterior, contractul fiind valabil de la data încheierii lui.

Dacă prin lege nu s-a stabilit un preț obligatoriu, ci un preț minimal, care nu poate fi depășit, părțile pot stabili în contract un preț mai mic sau egal cu cel maximal, dar nu unul mai mare decât cel prevăzut de lege.

3) Prețul vânzării trebuie să fie sincer, adică real, stabilit efectiv, cu scopul de a fi cerut și plătit în realitate, deci nu un preț pe care să-l fi stabilit în mod fictiv.

În cazul în care prețul nu este real, ci fictiv sau simulat, contractul este nul ca vânzare-cumpărare, întrucât îi lipsește prețul („sine pretio nulla est venditio”), ca element esențial pentru valabilitatea contractului.

Totuși, dacă părțile au urmărit înstrăinarea bunului, contractul ar putea fi recunoscut valabil, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, ca o donație deghizată.

Dacă simulația constă numai în deghizarea parțială a prețului, dar fără ca prețul să fie derizoriu, atunci contractul va fi valabil ca vânzare-cumpărare, devenind aplicabile regulile simulației și cele prevăzute de legea fiscală. Vor fi incidente, dacă este cazul, reglementările de drept fiscal, întrucât de cele mai multe ori, părțile urmăresc, prin simularea parțială a prețului, neplata în întregime a taxelor prevăzute de lege (taxe de timbru, taxe de autentificare etc), deci fraudarea fiscului.

Prin O.G. 12/1998 s-a intervenit în acest domeniu, stabilindu-se prin art.6 că „este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg, printr-un act ascuns, să se plătească un preț mai mare decât cel care se declară în actul autentic. Nulitatea prevăzută la alineatul 1 se extinde atât asupra actului ascuns, cât și asupra actului autentic”.

4) Prețul vânzării trebuie să fie serios, adică să reprezinte intenția părților, un echivalent valoric al lucrului cumpărat, deci el nu trebuie să fie derizoriu. Condiția aceasta privind prețul este expres prevăzută de lege în art.1303 C.civil, care arată că „prețul vânzării trebuie să fie serios”.

Cu privire la înțelesul noțiunii de „preț serios”, practica judiciară a arătat că această noțiune presupune un preț care să constituie o cauză suficientă a obligației de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Caracterul de seriozitate a prețului implică o echivalență valorică, o proporție între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a bunului, precum și un anume subiectivism al părților contractante. Această proporție exclude totuși o disproporție prea mare, care nu ar fi susceptibilă de o justificare firească.

Stabilirea caracterului de preț serios are aspectul unei situații de fapt și constituie o problemă de apreciere a instanței de judecată, care trebuie să constate prin probele administrate elementele necesare acestei aprecieri.

În practica judiciară și în doctrină s-a arătat că prețul poate fi superior sau inferior valorii bunului care formează obiectul vânzării, părțile contractului fiind libere să determine atât valoarea bunului, cât și prețul vânzării, echivalența dintre preț și valoarea bunului fiind una relativă. În acest caz s-a spus că nu trebuie confundată neseriozitatea prețului cu vilitatea lui, întrucât în caz de neseriozitate a prețului, contractul este nul absolut, iar în caz de vilitate a prețului, contractul de vânzare-cumpărare este valabil.

Pentru a fi derizoriu (infim), prețul stabilit de părți în contract trebuie să fie atât de disproporționat față de valoarea bunului vândut încât practic să nu existe preț, să nu poată constitui cauza obligației asumate de vânzător de a transmite proprietatea lucrului vândut. De exemplu, există un preț neserios dacă se vinde un autoturism cu 5000 lei sau un teren de 5 hectare cu 10.000 lei etc.

Dacă prețul este derizoriu, contractul este nul ca vânzare-cumpărare, dar poate fi, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, recunoscut ca o donație (prin conversiunea actului juridic încheiat între părți).

În concluzie, dacă prețul este sincer și serios, contractul de vânzare-cumpărare este valabil și își produce efectele. Relațiile de rudenie dintre părți ori legăturile de afecțiune dintre acestea (de exemplu, o relație de concubinaj) justifică un preț mai mic decât valoarea reală a bunului.

De asemenea, s-a decis în practica judiciară că, dacă vânzătorul era bolnav și a decedat îndată după încheierea actului de vânzare-cumpărare, împrejurarea că prețul vânzării nu s-a găsit asupra sa nu constituie o dovadă în sensul că vânzarea nu ar fi avut loc și deci nu este reală, deoarece nu este exclusă posibilitatea ca prețul să fi fost plătit anterior încheierii actului de vânzare-cumpărare.

Prin noțiunea de preț serios, în sensul art. 1303 C. civ., urmează a se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației de transmitere a dreptului de proprietate asupra bunului. Pentru a se putea conchide că prețul este serios, trebuie să rezulte existența unei proporții între cuantumul prețului stabilit de părți și valoarea reală a bunului vândut. Această proporție, chiar dacă nu reclamă o echivalență între preț și valoarea bunului, exclude totuși o disproporție prea mare, care nu ar fi susceptibilă de o justificare firească.

Stabilirea caracterului de preț serios are aspectul unei situații de fapt și constituie o problemă de apreciere a instanței, care are îndatorire să constate prin probele administrate elementele necesare acestei aprecieri. Așa fiind, instanța nu poate să respingă acțiunea în anularea convenției de vânzare -cumpărare fără să fi administrat probe concludente pentru a stabili caracterul de preț serios.

(T.S., s.civ., Dec. nr. 697/1984, CD., p. 26).

În sensul art. 1303 C. civ., seriozitatea prețului implică o echivalență valorică relativă, raportată atât la valoarea lucrului vândut, cât și la subiectivismul părților contractante, care, prin efectul voinței lor, sunt libere să aprecieze întinderea valorii ce se plătește ca preț. De aceea, relațiile de concubinaj între părțile contractante justificau prețul înscris în act, care, de altfel, reprezintă și jumătate din valoarea de asigurare a întregului imobil.

(Trib. Suprem, secț. civ., decizia nr. 831 din 05.04.1989.)

(Dreptul nr. 3/1990, p.64)

Consensualism; încheierea contractului; preț

Prin adresa nr. 4937/66 din 19 septembrie 1990, pârâta a făcut cunoscut reclamantei că i s-au repartizat 4 mijloace auto, pentru care aceasta dintâi a achitat contravaloarea totală de 350.000 lei conform dispozițiilor de plată nr. 6 și 7 din 8 octombrie 1990, dar i s-au predat numai 3 autoturisme, rămânând nelivrat un autoturism ARO 244 Diesel, pentru care reclamanta a întocmit dispoziția de livrare nr. 37272 din 17 octombrie 1990.

Susținerea potrivit căreia un contract de vânzare-cumpărare de autoturisme se poate realiza doar în magazin este contrară dispozițiilor art. 1294 și urm. C. civ., prin care nu se condiționează valabilitatea convenției de încheiere sa într-un anume loc și de plata prețului în totalitate.

În lipsa unei dispoziții care să condiționeze validitatea unui contract de vânzare-cumpărare a unui autoturism de încheierea acestuia într-o anume formă, operează regula consensualității, fiind deci neîntemeiată și susținerea că un asemenea contract se încheie numai prin emiterea unei facturi.

În adevăr, așa cum s-a învederat prin recursul extraordinar, una din condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții este potrivit art. 948 C. civ. aceea de a avea un obiect determinat. Se omite însă a se vedea în vedere faptul că obiectul poate fi determinabil, ceea ce se realizează potrivit voinței părților, în procesul de executare a convenției legale încheiate. Așadar, în speță, convenția are temei legal cuprinzând suficiente elemente de determinare a bunului și anume: din dispoziția de livrare nr. 37272 din 17 octombrie 1990 s-a înscris tipul de ARO 244 Diesel, cât și prețul de 110.000 lei, iar adresa nr. 4397/66 din 19 septembrie 1990, prin care i s-a comunicat reclamantei repartizarea a 4 mijloace auto, al cărei conținut a fost confirmat de către pârâtă prin adresa nr. 379/1990, este un înscris care face dovada că la data respectivă, s-a acceptat oferta cumpărării autoturismului ARO 244.

Plata prețului efectuată la data de 8 octombrie 1990 a fost urmată de emiterea dispoziției de livrare către unul din magazinele pârâtei, înscris care, împreună cu celelalte probe scrise menționate, fac dovada deplină a convenției, aceasta îndeplinind condițiile esențiale prevăzute de art. 949 C. civ.

În consecință, reclamanta a fost îndreptățită a acționa conform prevederilor art. 1021 C. civ. pentru a sili pe pârâtă să-și respecte obligațiile asumate, de livrare a autoturismului, la prețul de la data convenției, hotărârile instanțelor de admitere a acțiunii fiind legale și temeinice.

(C.S.J., s.economică, dec. 92/1992, Dreptul nr. 5-6/1993, p. 127-128).

Terenuri. Evaluare.

După abrogarea Legilor nr. 58/1974 și nr. 59/1974, terenurile au reintrat în circuitul civil; așadar este greșită evaluarea acestora după alte criterii decât valoarea lor de circulație. Pentru a se efectua o corectă prețuire a terenurilor este necesar a se avea în vedere toate criteriile necesare pentru determinarea valorii reale a acestora, corespunzător categoriei de folosință și clasei, calității, importanței lor social-economice, diferențiat după cum sunt construibile sau arabile.

De asemenea, pot Fi avute în vedere criterii privind natura și proprietățile solului, gradul lor de fertilitate, relief, distanța față de localitățile urbane și a căilor de comunicații, poziție, eventualele procese de degradare, amplasamentul construcțiilor, precum și prețul ce se practică în zona pentru terenuri similare.

(C.S.J., secț. civ., decizia nr. 498 din 18.03.1992)

(Dreptul nr. 2 din 1993, pag. 75.)

CAPITOLUL 6

CAUZA ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE-

CUMĂRARE

6.1. Noțiunea de cauză a contractului.

Art.948 C.civ. prevede, între condițiile de validitate ale oricărei convenții și existența unei cauze licite, iar art. 966 C.civ., arată că „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Cauza (scopul) actului juridic civil constă în obiectivul urmărit de părți la încheierea acelui act. În structura cauzei unei convenții întră două elemente: scopul imediat („causa proxima”), care este determinat pe categorii de acte juridice civile, și scopul mediat („causa remota”).

Scopul imediat este constant și invariabil pentru aceeași specie de acte juridice. În cazul vânzării-cumpărării, el constă în reprezentarea contraprestației celeilalte părți. Astfel, transmiterea proprietății de către vânzător are drept cauză plata prețului de către cumpărător, iar prețul plătit de către cumpărător are drept cauză transmiterea proprietății lucrului vândut de către vânzător.

Spre deosebire de acesta, scopul mediat este subiectiv și variabil, constând în mobilul determinant al consimțământului fiecăreia din părțile contractului. El se poate referi, de exemplu, la însușirile unei prestații, la calitățile unei persoane etc.

Sub aspectul ambelor elemente care compun cauza, așa cum rezultă din dispozițiile legale, cauza trebuie să existe, să fie reală, să fie licită și să fie morală.

6.2. Condițiile de valabilitate ale cauzei.

a) Cauza trebuie să existe, pentru ca să fie valabil contractul de vânzare-cumpărare. Ea este prevăzută expres de lege în art.966 C.civ.: „obligația fără cauză … nu poate avea nici un efect juridic”.

Dacă lipsește cauza convenției dintre părți, atunci contractul de vânzare-cumpărare, întrucât îi lipsește un element esențial pentru validitate, este nul absolut.

Nu trebuie confundată existența cauzei cu proba acesteia. Chiar dacă nu este precizată expres în contract, cauza poate să existe. Astfel, art.967 din Codul civil prevede că „convenția este valabilă cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie”. Legea instituie deci o prezumție a existenței cauzei, prezumție relativă, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie.

b) Cauza contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie reală. în acest sens, art.966 C.civ. prevede că „obligația …fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect”. Cauza nu este reală, deci este falsă, atunci când există asupra motivului determinant; cauza falsă se întemeiază pe credința greșită a debitorului în existența cauzei.

Deși unii autori au arătat că sancționarea cauzei false este nulitatea relativă, apreciem, alături de alți autori, că fiind vorba despre o condiție esențială pentru validitatea convenției, sancțiunea este nulitatea absolută pentru falsitatea cauzei.

c) O altă condiție pentru validitatea cauzei este aceea să fie vorba despre o cauză licită. Ea este expres prevăzută de lege în art.966 C.civil: „Obligația …nelicită nu poate avea nici un efect”.

Potrivit art.968 Cod civil, „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”.

În legătură cu această problemă, în practica judiciară s-a decis că este ilicită cauza dacă părțile au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, știind că imobilul aparține altuia și urmărind, în realitate, să fraudeze adevăratul proprietar.

În aceste cazuri, s-a considerat că vânzarea-cumpărarea s-a făcut prin fraudarea proprietarului real, constituind un caz tipic de nulitate absolută în baza principiului „fraus omnia corupit” („frauda corupe totul”) și al principiului bunei-credințe în raporturile civile, al exercitării drepturilor numai în conformitate cu scopul pentru care au fost recunoscute de lege.

De asemenea, într-un alt caz s-a decis că actul juridic săvârșit în vederea realizării unei fraude nu poate produce efectul urmărit prin el, având o cauză ilicită. Astfel, actul fraudulos de înstrăinare săvârșit în scopul sustragerii bunului de la confiscare nu este valabil, chiar dacă s-a făcut înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvârșirea unei fapte penale, cu condiția ca înstrăinătorul să fie ulterior condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Pentru aceasta, fiind vorba de un act cu titlu oneros, este necesară și participarea terțului dobânditor la fraudă. Valabilitatea actelor de înstrăinare făcute de persoana care a comis o faptă penală se examinează deci în raport cu data săvârșirii faptei penale.

d) Cauza contractului de vânzare-cumpărare trebuie să fie morală. Cauza este morală atunci când este în concordanță cu normele de conviețuire socială.

Potrivit art.5 din Codul civil „nu se poate deroga prin convenții …la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. Condiția este prevăzută și în art.968 Cod civil, redat mai sus.

În legătură cu această condiție, într-o speță s-a decis că vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul când contractul ar avea o cauză imorală. Imoralitatea cauzei poate să rezulte din faptul că una dintre părțile contractante a fost determinată să intre sau să mențină relațiile de concubinaj cu cealaltă parte.

În același sens, într-un alt caz s-a stabilit că contractul de vânzare-cumpărare dintre concubini a fost încheiat la presiunea pârâtei, pentru menținerea relațiilor de concubinaj, constatându-se că el este lovit de nulitate absolută, având o cauză imorală.

Vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul când contractul ar avea o cauză imorală. Codul civil român interzice numai vânzarea între soți, concubinajul neproducând în dreptul român nici un efect juridic.

Faptul în sine că un contract s-a încheiat între două persoane care au trăit în concubinaj nu justifică concluzia că el este nul, având o cauză imorală, deci ilicită.

Esențială este împrejurarea dacă contractul s-a încheiat pentru determinarea uneia dintre părțile contractante să intre sau să mențină raportul de concubinaj cu cealaltă parte, caz în care, într-adevăr, contractul de vânzare ar avea o cauză imorală.

(T.S., col. civ., decizia 1774/1956, în îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 162).

Nulitate pentru cauză imorală. Caracterul nulității. Invocare.

Dacă din probele administrate se constată că scopul imediat al unui act juridic, adică motivul determinant la încheierea lui, ca element subiectiv al contractului, a fost imoral, pentru că era de natură să nesocotească normele de conviețuire socială, care pretind ca obligațiile asumate să fie respectate, iar drepturile subiective trebuie exercitate cu bună credință, actul respectiv este lovit de nulitate absolută, pentru cauză imorală.

(Decizia 668/1991 a T.M.B.)

În speță, părțile au încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil, urmând ca ulterior să procedeze la autentificarea acestuia la notariat. Reclamanții au notificat pârâților să se prezinte la notariat pentru autentificarea contractului, dar pârâții, folosindu-se de autorizația obținută pentru autentificarea antecontractului cu reclamanții, au vândut imobilul în litigiu, prin act autentic, altei persoane, rudă cu părțile, deși bunul se găsea în stăpânirea de fapt a reclamanților.

În această situație, actul încheiat de pârâți este lovit de nulitate absolută, pentru cauză imorală (966 și 968 Cod civil). Această nulitate poate fi invocată de orice persoană interesată, chiar și aceea care nu a luat parte la încheierea actului, deci și de reclamanți, ceea ce primează, în cazul nulității absolute, fiind interesul general.

(în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991 a TMB, p. 76).

CAPITOLUL 7

CONDIȚII DE FORMĂ ALE CONTRACTULUI DE

VÂNZARE-CUMPĂRARE

7.1. Noțiunea de condiții de formă.

Prin forma actului juridic civil se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Pe lângă această accepțiune restrânsă, expresia „forma actului juridic civil” poate avea și un sens larg, desemnând trei cerințe de formă: forma cerută pentru însăși validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem); forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem); forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic față de terți.

Privită în înțelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul lui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertății actelor juridice civile (principiul autonomiei de voință).

Prin principiul consensualismului se înțelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voință este nu numai necesară, ci și suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naștere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voință făcută în scopul de a produce efecte juridice. În alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voință nu trebuie să îmbrace o formă specială.

În legislația actuală, nu există o consacrare expresă, cu caracter general, a acestui principiu. Se apreciază însă că existența sa este neîndoielnică și poate fi dedusă din două împrejurări: pe de o parte, consensualismul este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile, precum: contractul de vânzare-cumpărare [art. 1295 alin. (1) C. civ., care stabilește că „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat”] sau, mai larg, contractele translative de drepturi reale (art. 971 C. civ., care dispune că „în contractele ce au ca obiect translația proprietății sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimțământului părților, și lucrul amâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradițiunea lucrului”); pe de altă parte, legea stabilește expres excepțiile de la principiul consensualismului. La aceste două argumente s-ar mai putea adăuga un al treilea, anume că art. 948 C. civ. nu enumera forma printre condițiile esențiale ale convenției, ceea ce înseamnă că, în regulă generală, forma nu reprezintă o asemenea condiție a actului juridic.

Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condițiilor de formă a actului juridic civil.

a) După consecințele nerespectării lor, condițiile de formă se împart în:

– forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită și forma ad validitatem sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

– forma cerută pentru probarea actului juridic (numită și forma ad probationem), a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;

– forma cerută pentru opozabilitate față de terți, a cărei nerespectare, de asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancțiunea inopozabilității față de terți, aceștia din urmă fiind în drept să facă abstracție (să ignore) de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoștință.

b) După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între:

– forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziție legală;

– forma voluntară (convențională), care este impusă de părți, iar nu de lege.

7.2. Condiții de formă ale contractului de vânzare-cumpărare.

Vânzării i se aplică în privința probei regula de drept comun conform căreia atunci când valoarea contractului este mai mare de 250 lei dovada acestuia nu poate fi făcută decât prin înscris (art. 1191C. civ.). De asemenea, legea impune înscrisurile pentru proba vânzărilor de nave (art. 493 C. civ.) și a cesiunii drepturilor de autor (art. 42 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe).

Așadar, deși vânzarea este un contract consensual valabil încheiat prin simplu acord de voințe indiferent de valoarea ei, exigențele probațiunii pot impune indirect întocmirea actului în scris pentru ca acesta să poată fi dovedit în caz de litigiu. Dacă actul în sens de negotium nu poate fi probat întrucât lipsește instrumentul probatoriu cerut de lege (înscrisul doveditor), chiar dacă în realitate vânzarea consensuală s-a încheiat, cel care se adresează justiției nu poate să-și valorifice drepturile pe care le alegă.

Prin excepție de la regula menționată, indiferent de valoarea lor, vânzările pot fi dovedite prin orice mijloc de probă (martori, prezumții) în cazurile în care: a) există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.); b) când părțile au fost în imposibilitate fizică sau morală de a-și preconstitui înscrisul doveditor; c) când înscrisul probator a existat dar a fost distrus de partea interesată sau datorită unui caz de forță majoră (art. 1198 C. civ.). De asemenea, în materie comercială, legea îngăduie proba vânzării prin orice mijloc de dovadă, indiferent de valoarea acesteia (art. 46 C. com.), dar datorită incertitudinilor și nesiguranței care pot decurge din lipsa unui înscris doveditor, părțile sunt determinate să încheie contractele în scris pentru a-și preconstitui dovezile necesare în caz de nevoie.

CAPITOLUL 8

CONCLUZII

Mai mult ca niciodată, astăzi, în condițiile economiei moderne întemeiate pe schimb, satisfacerea nevoilor tot mai mari de bunuri și servicii ale oamenilor se realizează prin intermediul diferitelor contracte.

Această situație l-a determinat pe L. Josserand să remarce încă acum câteva decenii că „trăim tot mai mult de o manieră contractuală”

Dacă mult timp contractul a fost apanajul doar al anumitor categorii de persoane (a celor avute), în prezent el este la îndemâna tuturor, viața în societatea modernă nefiind de conceput fără legarea unor raporturi contractuale, de la cele mai simple și cotidiene (cumpărarea hranei, a biletelor de transport citadin, a ziarelor etc), până la cele mai complexe și ocazionale (închirierea unei locuințe, construirea unei locuințe, luarea unui împrumut etc.).

Codul civil conține atât un corp de reguli aplicabile contractului în general (Cartea III, Titlul III, art. 942 și urmat.), care se referă la formarea valabilă (capacitate, consimțământ, obiect, cauză) și executarea acestuia (efectele între părți și față de terți, normele de interpretare, executarea în natură și prin echivalent, rezoluțiune, riscuri), cât și reguli aplicabile unor anumite contracte (Cartea III, Titlurile IV-XVIII, art. 1223 și urmat.), și anume: de căsătorie (în prezent, abrogat), vânzare-cumpărare, schimb, locațiune, societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, aleatorii (joc și prinsoare, rentă viageră), fidejusiune, amanet, antichreză (în prezent, abrogat), ipotecă; reguli la care se adaugă și cele referitoare la donație, care, datorită faptului că intră în categoria liberalităților, este reglementată la art. 813-840 C. civ.

Contractul de vânzare-cumpărare este astăzi instrumentul juridic cel mai frecvent utilizat pentru satisfacerea intereselor membrilor societății. Este contractul cu o frecvență destul de mare prin intermediul căruia subiectul de drept realizează acte de conservare, administrare și dispoziție absolut necesare pentru a asigura existența sa ca om și subiect de drept. Putem spune că prin mijlocirea contractului de vânzare – cumpărare se realizează participarea cea mai activă a omului la viața juridică. Vânzarea – cumpărarea este instituția juridică care asigură funcționarea și perpetuarea circuitului civil fiind cel mai frecvent izvor care dă naștere la raporturi juridice de drept civil.

Fiind de o importanță deosebită pentru viața juridică în general și pentru ramura dreptului civil în special, legiuitorul îi acordă o reglementare juridică amănunțită (art. 1294 – 1404 Cod civil). In codul civil nu există un alt contract atât de minuțios reglementat ca vânzarea-cumpărarea. Importanța vânzării constă și în faptul că ea constituie „dreptul comun" și pentru alte forme contractuale care materializează voința concordantă a părților contractante. Astfel art. 1409 Cod civil prevede că schimbului i se aplică în întregime regimul juridic al vânzării cu excepția regulilor speciale (art. 1405 – 1408 Cod civil). Locațiunii i se aplică unele norme ale contractului de vânzare cumpărare (de exemplu cu privire la condițiile prețului, condițiile viciilor). Obligația de garanție a donatorului (atunci când există) este reglementată de regulile specifice vânzării etc.

Dată fiind frecvența și importanța contractului de vânzare-cumpărare legiuitorul a urmărit pe de o parte să înlăture formalismul pentru încheierea valabilă a contractului, iar pe de altă parte să acorde părților o mai mare libertate pentru stabilirea clauzelor contractuale.

În această ordine de idei legiuitor a instituit principiul consensualismului (art. 971 raportat la 1295 Cod civil) potrivit căruia simpla manifestare de voință este absolut necesară, dar și suficientă pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare. De asemenea normele care reglementează vânzare au caracter supletiv, ele aplicându-se în subsidiar doar dacă părțile nu au prevăzut expres clauze cu caracter derogator.

În temeiul principiului autonomiei de voință, părțile pot cumpăra și vinde orice bun, dar cu respectarea limitelor prevăzute de lege. Astfel bunul trebuie să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, și să fie în patrimoniul vânzătorului. Această din urmă condiție nefiind respectată dă naștere la o problemă destul de controversată și destul de des întâlnită, cunoscută sub denumirea de vânzarea lucrului altuia.

Cunoașterea și respectarea acestor condiții este foarte importantă pentru stabilirea securității circuitului civil și pentru îmbunătățirea relațiilor dintre partenerii, în lipsa cărora societatea nu ar mai avansa.

BIBLIOGRAFIE

ALEXANDRESCO, D. – Dreptul civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, TOMUL IV, Atelierele Grafice Socec & Co, 1913 .

ALEXANDRESCO, D. – Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, vol. IV, București, 1916.

BOROI, G. – Drept civil . Partea generală . Persoanele, Editura All Beck, București, 2002.

CHIRICĂ, D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Lumina Lex, București, 1997.

CERNEA, E., MOLCUȚ, E. – Istoria statului și dreptului românesc, Editura Press Mihaela, București, 1999.

DEAK, FR. – Tratat de drept civil . Contracte speciale, Editura Actami, București, 1999.

DEAK, FR. – Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2002 .

FLORESCU D. – Drept civil . Contracte speciale, Editura Universității Titu Maiorescu, București, 2001.

FILIPESCU, I. – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2000

HAMANGIU, C., ROSETTI BĂLĂNESCU, I., BĂICOIANU, AL. – Tratat de drept civil român, vol. III, Editura All Beck, București, 1998

MACOVEI, D., STRIBLEA, M. S. – Drept civil . Contracte . Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2000.

MOTICA, R., MOȚIU, F. – Contracte civile speciale . Teorie și practică judiciară, Editura Lumina Lex, București, 2000.

MOLCUȚ, E. – Drept roman, Editura Press Mihaela, București, 1999

SAFTA – ROMANO, E. – Contracte civile . Încheiere . Executare . Încetare ., Editura Polirom, Iași, 1999.

STĂNCIULESCU, L. – Drept civil . Contracte speciale . Succesiuni, Editura All Beck, București, 2002.

STĂTESCU, C., BÂRSAN, C. – Drept civil . Teoria generală a obligațiilor, Editura All Beck, București, 2002.

STOICA, V. – Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Editura All Educațional, București, 1997.

TOADER, C. – Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck, București, 2000.

TOADER, C. – Evicțiunea în contractele civile, Editura All Educațional, București, 1997.

TURIANU, C. – Contracte civile speciale . Practica judiciară adnotată, Editura All Beck, București, 2000.

URS, I. R., ANGHENI, S. – Drept civil . Contracte civile, vol. III, Editura Oscar Print, București, 2000.

UȚĂ, L., JORA, C. – Practica judiciară adnotată . Curtea de Apel București. Culegere de spețe pe anul 2001, Editura Lumina Lex, București, 2002.

ZINVELIU, I. – Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetățenilor, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1978.

XXX – Buletinul Jurisprudenței Curții Supreme de Justiție pe anul 1994, Editura Proema Baia – Mare, 1995.

XXX – Culegere de practică judiciară a Tribunalului București, 1993 – 1997, Editura All Beck, București, 1998 .

XXX – Culegere de practică judiciară civilă a Curții de Apel București, 1993-1998, Editura All Beck ,București, 1999.

XXX – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Pitești, 1998, Editura All Beck, București, 1999.

XXX – Decizia nr. 659/1988 a Tribunalului Suprem, secția civilă, în „Revista română de drept ”, nr. 1/1989 .

XXX – Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem și a altor instanțe judecătorești pe anii 1975 – 1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.